Costea Andreea

clasa a IX-a SN2

Amintiri din timpul celui de-al Doilea Război Mondial

-de vorbă cu străbunicul meu-

Discuția cu Ion Costea, străbunicul meu din partea tatălui, scoate în evidență viața
zbuciumată a românilor în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De-abia ieșit
de pe băncile școlii, el ajunge pe front și luptă cu glorie și devotament pentru țara sa,
dovedindu-și patriotismul. L-am ales pe el pentru acest interviu deoarece este un
exemplu de curaj și motivație nu numai pentru mine, ci pentru noi toți.

Tataie, cum te simți în această zi de primăvară?

Bine, draga moșului! La cei 97 de ani ai mei de-abia împliniți îmi place soarele de
mai, dar vântul îl simt cam rece. De aceea mi-am pus cojocul ăsta în spinare. Dar nu
am fost întotdeauna așa. Am fost și eu tânăr, puternic și frumos. Am prins vremuri
grele, am trăit în sărăcie și am avut multe lipsuri. Să fi avut vreo 15-16 ani când
vremurile au început să fie tulburi.
Unde erai tu atunci? Cu ce te ocupai?
Eram la școală la Craiova, la Liceul Militar. Îmi plăcea acolo. Eram 7 frați la părinți
și nu am mers la școală decât eu. Era greu pentru ai mei să mă țină acolo, era lumea
săracă...Începuse războiul!
Ai fost și tu pe front?
De-abia împlinisem 18 ani când am ajuns pe frontul de vest. Era în primăvara anului
1942. A fost foarte greu! De când am ajuns în linia întâi și până când s-a terminat
războiul am trăit un calvar. Noaptea înaintam și ziua ne opream. Dormeam prin păduri,
ascunși printre buruieni. Eram toți înfometați pentru că mâncarea, după ce că era
proastă, mai era și puțină. În prima zi am primit o pâine mică, porția de mâncare pe
toată ziua.
Cum ai rezistat acolo, tataie?
Dragostea de țară mi-a dat putere. Dragostea de pajiștile astea nesfârșite, de Dunărea
noastră bătrână. În plus, dragostea de părinți, de frați și de surori. Îi purtam pe toți în
sufletul meu. Dar nu doar atât, ci și prietenia puternică pe care am legat-o cu camarazii
mei de arme. Ne ajutam unii pe alții și ne promiteam că dacă unul dintre noi va muri,
celălalt îi va ajuta familia. Pe front e iadul și trebuia să trăim în el. Mă simțeam ca un
animal intrat într-o turmă, nu mai judecam deloc.
Care a fost cel mai dificil moment trăit acolo?
Eee...Au fost multe! Dar ce n-am uitat nici până astăzi este o bătălie care a avut loc
în toamna anului 1943. Era dis-de-dimineață, după o noapte de mers prin păduri și pe
câmpuri. Toți eram obosiți și înfometați. Găsisem o pădurice și ne pregăteam să ne
oprim acolo. Am auzit ceva zgomote, dar destul de târziu ne-am dat seama ce se
întâmplă. Eram atacați, gloanțele zburau din toate direcțiile și trăgeam cu arma în
stânga și-n dreapta. Deodată, lângă mine, am auzit un strigăt de ajutor. Prietenul meu,
Ștefan, era căzut la pământ, zăcând într-o baltă de sânge. Era inconștient. În secunda
următoare mi-a șuierat un glonț pe la ureche. L-am târât repede lângă un pom, la
adăpost și l-am acoperit cu niște ramuri. Am continuat să lupt, iar după ceva vreme,
inamicul s-a retras. S-a lăsat o liniște stranie peste câmp, auzindu-se din când în când
câte un geamat scurt, al unui rănit. Pierduserăm mulți soldați, unii muriseră, iar alții
erau grav răniți. M-am dus la Ștefan care era tot inconștient. I-am tăiat hainele și mi-
am dat seama că avea mai multe răni pe corp. Mi-am rupt cămașa și l-am bandajat cum
am știut. Restul zilei am tat lângă el, schimbându-i pansamentele și curățându-i rănile.
Seara târziu a venit un echipaj medical care l-a luat pentru a-i oferi îngrijiri. De-abia
atunci am realizat în ce pericol mă aflam și că viața mea atârna de un fir de ață. Câteva
săptămâni mai târziu am aflat că lui Ștefan i se amputase un picior și a fost lăsat la
vatră.
Observ că viața ta de soldat a fost într-adevăr grea. Armata română a avut o
contribuție importantă la cel de-al doilea război mondial?
Da! Contribuția României și a regelui Mihai alături de Națiunile Unite a fost
recunoscută de Moscova și Washington. Postul de radio din Londra a difuzat o
estimare a unui ziar britanic conform căreia România se situa pe locul patru la numărul
de soldați care au luat parte la bătălia de distrugere a nazismului.
Tataie, care este mesajul tău pentru noi, tinerii?
Îmi plac mult tinerii din zilele acestea. Sunt deschiși la minte și au curajul de a-și
spune punctul de vedere. Voi muri împăcat pentru că am luptat pentru libertatea lor.
Ce ar putea ei să învețe de la un moșneag așa ca mine? Să își apere țara și să o
iubească! Să lupte cu toate forțele lor pentru a avea ce să lase moștenire nepoților lor!
Eu atât am putut să fac și nu regret decât că nu am făcut și mai mult...Mă retrag, dragă
strănepoată, în camera mea. Am obosit și vântul ăsta de mai a devenit neprietenos.