Viața a acceptat să fie „vecină“ cu urmele suferinței!

Povestea veteranului
de război Ștefan Buzăianu, din Cheia, care de opt decenii trăiește cu un
glonț în vecinătatea inimii

Într-o zi în care vorbim despre mândria de a fi român și despre recunoștința

adusă înaintașilor noștri pentru sacrificiul făcut ca noi să ne bucurăm de o țară
liberă, pașii ne-au purtat către unul dintre puținii veterani de război pe care-i
mai avem în viață.

Ștefan Buzoianu, din Cheia, s-a născut în 1921, la trei ani de la Marea Unire, în
perioada grea de după război.
A copilărit într-o familie cu zece copii, la poalele Munților Ciucaș, locul pe care
l-a simțit to timpul „acasă“. Aici a ales să trăiască, aici s-a reîntors rănit de pe
front, aici a ales să-și întemeieze o familie și tot de aici va pleca atunci când i se
va închide și ultima filă a unei vieți plină de încercări.
A fost împușcat în cel de-al Doilea Război Mondial, iar de opt decenii trăiește
cu un glonț, fixat în vecinătate inimii, cu care s-a ales în luptele contra rușilor.
Organismul i l-a acceptat.

Și-a adunat cu greu cuvintele. Secolul de viață începe să-i fie haină grea. Are
atât de multe de spus și toate sunt pentru el evenimente importante. Sunt
tablouri „pictate“ cu sânge, sunt dureri sufletești care l-au durut mai tare decât
toată suferința oaselor, sunt „sunetele“ morții date de mitraliere și tancuri, sunt
clipele în care mâncarea era un fel de Fata Morgana... Sunt episoade care l-au
urmărit o viață, care i-au chinuit nopțile, care au lăsat cicatrici adânci.

Mergând pe urmele amintirilor și ajutați să-i înțelegem mai bine povestea și de

către Dragoș Buzoianu, cel care-i este nepot și a îmbrăcat, la rându-i, haina
militară, aflăm Ștefan Buzăianu făcut școală doar până la 12 ani, iar de la 15 ani
s-a angajat la Fabrica de mucava, unde a lucrat până în 1941. În februarie 1942
i-a venit ordinul de încorporare. Războiul l-a purtat până la Novorossiisk.
Poveștile cu drumul, cu camarazii de război, cu toate momentele de atunci sunt
multe și le-a tot povestit, de-a lungul vremii, de parcă s-au întâmplat ieri.
Una la care se oprește ori de câte ori este întrebat de momentele trăite la ruși
este cea în care a fost „vizitat“ de moarte și în care s-a trezit cu un glonț în
spinare. Un glonț care i-a perforat plămânul și i-a ajuns lângă inimă. A fost scos
din tabăra de luptă și târât de ceilalți soldați pe o poiană de unde a fost preluat
de sanitari. „Rana a simțit-o ca pe o arsură, o căldură, după cum ne-a povestit.
A zăcut într-un șanț, în stare de semi conștiență, recuperat de sanitarii din
spatele liniei de front. A avut noroc că, în retragere a trecut un camion unde a
fost înghesuit cu alți răniți. A ajuns pe o plajă unde așteptau îmbarcarea și
unde a stat o noapte pe plajă. Când au sosit vapoarele a fost consultat de un
medic german, care l-a curățat și pansat în condițiile de atunci. Era rănit în
zona plămânului și respira foarte greu. Apoi, a fost improvizat un fel de ponton
și când i-a venit rândul să plece, aviația rusă a început bombardarea vaselor",
ne-a povestit Dragoș Buzoianu, nepotul veteranului.
„A fost balamuc mare. Spitalul de campanie era format din niște barăci, eram
ținuți pe paie, a fost vai de noi. Eu respiram întrerupt, dar am avut zile. Am stat
peste o lună în spital, iar, ulterior, comisia de evaluare a decis să revin pe front“,
ne-a mai spus nea Ștefan. A rămas pe linia Dunării, iar de aici încep alte
povești, despre pândă, despre contrabadiști ai acelor vremuri pe care i-a
depistat.

Odată cu terminarea războiului a revenit la „vatră“, unde și-a regăsit familia și

unde mama sa care era și moașă, care cunoștea tot rostul plantelor și era știută în
zonă ca având „leac“, i-a fost principalul medic. L-a îngrijit până i s-a închis
rana și a putut respira neîntrerupt. De scos glonțul, medicii s-au opus rând pe
rând, spunându-i că i-ar face mai mult rău.
Viața și-a urmat cursul. Nea Ștefan și-a întemeiat propria-i familie, iar anii ce au
venit l-au găsit ca pe toți ai locului: fie la câte o fabrică din zonă, fie pe la
pădure, fie la câmp. Dar cel mai mult i-a plăcut la cosit, bucurându-se nespus
atunci când primea o coasă în dar. Își refăceau puterile cu câte o gură de țuică și
cu aerul de munte.
A fost un om cumpătat, un om blând, însă vorba-i era vorbă. Știam că nu trebuie
să ne repete dacă ne cerea să facem ceva. Am crescut cu poveștile lui și, da, sunt
altceva decât ceea ce găsim prin cărți. Suferința trăită diferă mult de istoria
scrisă“, ne-a mărturisit Dragoș Buzoianu, nepotul „preferat“ al lui nea Ștefan

În ianuarie va împlini 101 ani, iar pentru noi rămâne bucuria de a-l fi întâlnit și
„călătorit“ împreună prin paginile unei istorii mai puțin cunoscute. Poate prin
astfel de povești, prin mărturiile pline de suferință ale acestor oameni, reușim să
înțelegem mai bine cât de scump a fost plătită libertatea acestei țări.