ARGUMENT

Pe la inceputul anilor 2000 ma aflam

impreuna cu un bun amic la un seminar de studii
avansate la Academia de Studii Economice din
Bucuresti. Celor cam doua duzini de tineri
economisti participanti le-a fost pusa
urmatoarea intrebare: Cine conduce lumea?, fara
o limitare a variantelor de raspuns.

Intrebarea a provocat rumoare si o
oarecare stanjeneala. A durat cam o jumatate de
ora pana ce foile continand raspunsurile
(nesemnate) au inceput sa fie asezate pe catedra
din lemn innegrit de vreme. Raspunsurile sunau
cam asa: SUA, FMI&Grupul Bancii Mondiale
(asimilate mental cam tot cu America), Uniunea
Europeana, Serviciile Secrete (fara a fi vreunul
nominalizat in mod special).
Desi TOTI se considerau buni crestini,
niciunul nu a raspuns ca lumea e condusa, de
pilda, dupa un plan divin. Locul si interlocutorii
au redus apetitul celor care cred - si nu am nici o
indoiala ca sunt cu duiumul - ca, dincolo de
aparente, lumea este condusa de tot soiul de
grupuri oculte, materializate (in functie de
cultura, apetit pentru lectura sau convingeri) fie
in crima organizata, fie in societati de tipul
Francmasoneriei sau a Grupului Bildenberg, fie
chiar de civilizatii extraterestre mult mai
avansate tehnologic si care ne supravegheaza ca
pe un musuroi de furnici.
Condeieri conspirationisti de tipul J an
Van Helsing (1) isi au admiratorii lor, inclusiv
in Romania. Intrebarea este, natural, retorica,
dar raspunsul nu este deloc simplu. Sau exista
unul foarte simplu: lumea nu este condusa de
NIMENI. Avem presedinti, guverne,
parlamente, generali si miliardari - nimeni nu
conduce in mod special o arie mai importanta
decat aceea geografica, trasata de niste granite
nationale.
Dar nici un participant nu a raspuns in
acest fel. Toti suntem convinsi ca undeva, la o
scara mai mare sau mica, se exercita acel gen de
influenta a evenimentelor asimilat in general cu
actul de conducere si ca acest fenomen nu este
intotdeauna ceea ce pare sau nu neaparat cei
care sunt in lumina reflectoarelor si conduc in
mod efectiv.
Sunt oameni care detin genuri mai
sofisticate de putere, iar cei care detin puterea -
orice gen de putere: politica, financiara,
simbolica, etc- si-o exercita asupra celor din jur,
adica ii conduc.
Deci o abordare serioasa a subiectului
comporta mai multe paliere de discutie, care se
ramifica in mod necesar. Putem vorbi de o
conducere la nivel global? Asta ar insemna ca
persoane/grupuri/natiuni/institutii sunt capabile
sa exercite puterea la acest nivel.
Sau putem vorbi de o complicata retea
de influente globale/regionale/locale din
echilibrul/dezechilibrul carora se naste, pana la
urma, ceea ce vedem cu totii, adica un anumit
curs al evenimentelor? Care este raportul intre
puterea individuala si aceea institutionala?
Mai precis cat de "sefi" sunt cei care
sunt legitimati ca atare si cat sunt la randul lor
tributari puterii launtrice rezervate birocratiilor
incolore si inodore pitite in maruntaiele
institutiilor pe care, teoretic, le conduc? Ce
reprezinta puterea formala si ce reprezinta
puterea informala?
Ce diferente exista intre modul in care se
exercita, public sau in culise, cele doua feluri de
putere? Si cum putem defini puterea in lumea
contemporana? Nu exista "putere in sine", ea se
poate defini perceptibil doar in raport cu
efectele pe care le produce.
Un om potetial puternic, dar care nu-si
exercita aceasta putere este asemenea unui
sportiv care evita Olimpiada, desi ar fi un
potetial medaliat cu aur, argint sau bronz. Care
sunt limitele - umane - ale puterii si cum
interfereaza intre ele zonele capabile, fiecare
dintre ele, sa exercite un anume soi de putere?
Ce se intampla atunci cand o zona de putere -
militara, de pilda - are un alt punct de vedere
asupra modului in care ar trebui sa decurga
lucrurile, intr-un domeniu strategic, decat o alta,
sa zicem financiara?
Cine are sanse mai mari pentru a-si
impune, in final, punctul de vedere? Daca
definim puterea ca posibilitatea a stabili
obiective si a influenta cursul evenimentelor in
asa fel incat sa se ajunga la materializarea lor,
merita sa ne intrebam daca cei care ne conduc,
intr-un fel sau altul si exercitandu-si influenta pe
arii mai intinse sau mai mici, nu au nevoie, in
mod automat, de o etica a puterii si, de ce nu, de
o morala a puterii. Cum spunea Popper (2),
libertatea mea de a da cu pumnul se opreste la
nasul celuilalt.
Dar tribul Hutu din Rwanda (3) nu l-a
citit, cel mai probabil, pe Popper, asa ca a
macelarit cu nonsalanta un milion de
apartinatori ai etniei Tutsi, sub ochii unei
comunitati internationale aparent neputincioase.
Daca ASA CEVA SE INTAMPLA, nu este oare
o dovada ca evenimente/miscari/cutremure
umane de o amploare uneori infricosatoare se
produc PUR SI SIMPLU, sau descoperim o
logica cinica si infricosatoare in spatele lor?!
Cum decriptam si incadram in acelasi sistem
coerent al lumii contemporane sistemul de
asigurari medicale al Canadei, de exemplu, si
purificarea etnica din fosta Yugoslavie sau
macelul din Rwanda? C
um se exercita puterea asupra
cetateanului din Suedia sau Statele Unite ale
Americii si cum asupra celui din Uzbekistan sau
India, toti traitori pe aceeasi Planeta, fiinte
umane egale (teoretic) in drepturi? Exista mai
multe "lumi" - celebra sintagma a anilor '60,
"lumea a treia", a fost inventata de un jurnalist -
cu reguli proprii si atunci (inca) nu putem vorbi
de o putere/conducere reala capabila sa-si
canalizeze sinergiile la nivel global?
Cu alte cuvinte, pletosii antiglobalisti
arunca in tinte false cu rosii la reuniunile G-8
(4) sau ale Fondului Monetar International
(5)? Exista viziuni/strategii de acest tip sau totul
este o intamplare si un joc de forta in care cei
care detin felurite parghii ale puterii isi impun
deciziile celor care nu le detin, mai mult sau
putin contondent, mai mult sau mai putin fatis,
sub varii pretexte sau invaluite in diverse
ideologii/convingeri/motivatii religioase, etc?
Exista un scop IN SINE al puterii - cu
alte cuvinte, singura motivatie pentru
exercitarea puterii este perpetuarea ei prin orice
mijloace - sau intotdeauna puterea este insotita
de scopuri mai sofisticate? Singura diferenta
intre desfasurarea de forte pentru ca dl. Bill
Clinton, de exemplu, sa castige al doilea mandat
de Presedinte al SUA si crimele comise de
dictatorul dominican Trujillo (6) pentru a se
mentine la putere a constat doar in MIJ LOACE
si nu si in SCOPURI, in primul rand?
Nu exista, cu alte cuvinte, o diferenta
intre puterea dobandita de primul, in mod
legitim si aceea perpetuata in mod criminal de
cel de-al doilea? Aparent, Trujillo detinea o
putere de facto mai mare in micul sau "regat"
din Caraibe decat presedintele american, care
trebuia sa-si imparta puterea cu un Congres in
care opozitia politica avea o reprezentanta
consistenta, cu o J ustitie independenta, cu o
constelatie de lobby-uri puternice, cu un
Pentagon si o Comunitate de Informatii care
uneori se comporta ca state in state.
De fapt, dictatorul era prizonier in
imperiul groazei pe care-l construise el insusi -
cu un semnificativ si regretabil moral sprijin din
partea unei Americi speriate de comunism - pe
cand puterea domnului Clinton, chiar cu
ingradirile ei constitutionale, era extrem de
potentata de faptul ca reprezenta cea mai mare
forta la nivel global, SUA.
Pentru cei care o cunosc, puterea nu este
doar un labirint, ci si o sarada, uneori. Vom
incerca sa mergem impreuna prin acest labirint
complicat si sa gasim raspunsul cat mai precis la
ghicitoare. (Autorul).
CE INSEAMNA PUTEREA?
Scriam in "Argument" ca a vedea cine
conduce lumea trebuie sa punem reflectoarele
pe cei care detin puterea: ei, mai mult sau mai
putin, asa cum vom vedea, conduc lumea. Cine
detine, asadar, puterea?

Daca acceptam definitia puterii ca fiind
capacitatea de a stabili obiective/decizii si de a
asigura implementarea lor practica, avem deja
doua componente - posibile - ale puterii. Ele pot
fi cumulate sau nu. Trebuie sa operam si o
distinctie intre INFLUENTA si PUTERE.
Sa luam doua figuri proeminente ale
istoriei: Vladimir Ilici Lenin si J ean J acques
Rousseau. "Contractul social" al lui J ean
J acques Rousseau (7) si ideile promovate de
acesta prin celelalte lucrari ale sale au insufletit
"secolul luminilor" si au influentat decisiv noua
pradigma sociala, politica si economica in
Franta, reverberand mai apoi in intreaga Europa
si nu numai.
Prin urmare putem afirma fara rezerve ca
viziunea acestui mare ganditor a reprezentat o
forma de putere asimilabila doar cu PRIMA
parte a definitiei: capacitatea de a stabili
viziuni/strategii/obiective. Dar J ean J acques
Rousseau a avut o viata mai degraba chinuita,
fiind un semimarginal dupa stadardele timpului
si nu a condus nici macar o pravalie in Halele
Parisului.
A murit sarac si uitat, cel mai probabil in
urma unui act suicidar.
Lenin (8) a stiut nu doar sa forjeze
marxismul dupa propriile-i obiective si viziuni,
dar dincolo de opera scriitoriceasca -
coplesitoare mai degraba prin cantitate decat
prin calitate - a participat activ la o revolutie, a
trimis la plimbare opozitia politica abia
infiripata, a purtat un razboi crancen cu fortele
albgardiste (pe care l-a castigat), a inceput
"exportul de revolutie" care demonstra ca in
pofida pacii incheiate cu puterile centrale Rusia
nu renunta la ambitiile imperiale (le da doar alta
aparenta ideologica) si a reusit, de bine, de rau,
sa controleze imensul aparat de stat nascut din
cenusa tarismului si biroul politic foarte
eterogen al partidului devenit unic.
Asadar, Lenin nu doar a stabilit
obiective (prima parte a puterii), dar a si avut
capacitatea de a asigura, activ si personal,
punerea lor in practica. Lenin a fost, asadar, un
personaj mult mai puternic decat J ean J acques
Rousseau si doar trecand aceasta putere prin
filtrul consecintelor in plan moral si etic al
doilea ramane un personaj "pozitiv" al istoriei
moderne in vreme ce primul concureaza la titlul
deloc ravnit ca unul dintre cei mai mari
criminali ai istoriei contemporane.
Scriam ca trebuie sa facem o distinctie
intre putere si influenta. Am dat exemplul lui
J ean J acques Rousseau si cel al lui Lenin. Dupa
aparitia, in Germania, a "Suferintelor tanarului
Werther" a lui Goethe (9), a urmat un val de
sinucideri. O gramada de tineri au citit romanul
pipaind praselele unui pistol cu cremene si apoi
si-au zburat creierii.
Deci Goethe a exercitat - fara voie,
macar din acest punct de vedere, natural - o
influenta covarsitoare in epoca, la fel ca Charles
Dickens (10) in epoca victoriana in Anglia sau
Mark Twain (11) in tinerele SUA. Au modelat
caractere si moduri de-a gandi. Au fost niste
formidabili lideri de opinie, dupa o formulare
moderna.
Influenta pe care au exercitat-o asupra
contemporanilor a fost fara indoiala mai
importanta decat a multor lideri militari, politici
sau financiari. Insa aceasta influenta nu s-a
convertit niciodata in putere, sau in nicio forma
de putere acceptabila. Revenind la vremurile
mai recente, un asemenea lider de opinie - chiar
dincolo de hotarele tarii sale - a fost Andre
Malraux (12).
Malraux a fost nu doar un geniu
scriitoricesc si autor al unor senzationale
memorii,ci si un personaj care a nutrit
convingeri politice pe care nu a ezitat sa le
propage prin intermediul operelor sale, inclusiv
prin cele de fictiune.
A fost apoi ministru si a inventat
oarecum ecologia provocand un scandal prin
decizia lui de a curata monumentele Parisului. A
fost, prin urmare, un personaj care, comparativ
cu cei enumerati anterior din aceeasi bransa, la
un moment-dat si-a convertit influenta intr-o
forma - nu neaparat spectaculoasa, ce-i drept -
de putere.
Si aici formulam o intrebare necesara:
insotind definitia de mai sus, cate forme de
putere au existat de-a lungul istoriei si/sau in
lumea de astazi? Cum s-au nascut, cum au
interferat unele cu celelalte si ce mutatii au
suferit (daca au suferit) de-a lungul timpului?
In general sunt acceptate trei forme de
exercitare a puterii: puterea militara (forta
coercitiei si garantiile de securitate), puterea
economica (capacitatea de a poseda, genera si
aloca resurse materiale) si puterea
simbolica (cea mai sofisticata dintre formele de
putere).
Aceste diferite forme de putere au
fost/sunt exercitate de strategi si tacticieni si
impartite in varii proportii intre acesti detinatori
ai puterii.
Puterea poate cumula la un moment dat
TOATE cele trei forme de manifestare (nu mai
exista cazuri astazi, dar au existat in istorie si ne
vom referi la ele) sau cele trei componente pot
interfera, in varii proportii, intr-un mod
constructiv sau distructiv (o forma diminuand-o,
nu potentand-o, pe cealalta, adica un soi de
"canibalism" al puterii care si-a avut rolul sau
important si benefic in devenirea umana). Sa le
analizam pe rand.
PUTEREA MILITARA
Este aparent cea mai veche si cea mai
lesne de inteles forma de putere: capacitatea de
a-ti impune obiectivele prin violenta, pe de-o
parte, si a oferi - in schimbul unor avantaje,
fireste - garantii de securitate celor care nu detin
putere militara si se simt amenintati, intr-un fel
sau altul, de potentiala violenta a altor subiecti.


Intr-o lume lipsita de amenintari de o
natura sau alta, puterea militara ar fi inutila. De-
a lungul istoriei, daca niciun individ nu ar fi
ravnit la bunul altuia si daca niciun trib nu l-ar fi
amenintat pe celalalt, puterea militara incipienta
nu s-ar fi nascut si nu ar fi dezvoltat uluitoarele
capacitati de astazi.
Dar faptul ca printre primele artefacte
umane descoperite se afla in egala masura
unelte si arme, iar starea de conflict a insotit
cvasipermanent istoria umanitatii demonstreaza
limpede ca puterea militara a fost, probabil,
prima forma de putere nascuta de omenire,
indiferent de arealul geografic in care s-a
manifestat.
Fiinta umana este, probabil, din motive
asupra carora oamenii de stiinta inca
reflecteaza, cea mai conflictuala fiinta de pe
Planeta si din intreaga istorie a acesteia. A
existat probabil mereu o dorinta intrinseca a
unor indivizi de a-si exercita
influenta/dominatia/puterea asupra altora si o
dorinta a celor opresati de a lupta prin varii
mijloace impotriva acestei
influente/dominatii/puteri.
Omul este, dupa definitia lui Aristotel,
"un animal politic", "zoon politikon", dar este si
un "animal" teribil de inteligent si conflictual.
Mitul lui Cain si Abel sau cel egiptean al lui
Osiris si Seth demonstreaza cu prisosinta acest
lucru: capacitatea fiintei umane inca din zorii
existentei sale de a-si exercita din varii motive,
uneori greu de deslusit, violenta asupra
semenilor pana in forma cea mai grava a
acesteia, omorul.
Istoria primelor "imperii" (punem
ghilimele pentru ca erau reduse ca dimensiune
comparativ cu ceea ce omenirea avea sa nasca
odata cu Imperiul Persan, Imperiul Roman sau
Imperiul Chinez) este o istorie a unei violente
impinse la extrem.
Sumerienii, asirienii sau babilonienii se
comporta asemenea unui musuroi de termite
asasine pornite la atac. Nu exista - din ceea ce a
ramas scris - un scop religios, ideologic sau nici
macar economic in exercitarea violenta a puterii
militare a acestor populatii asupra vecinilor.
Puterea militara pare un scop in sine,
menita doar a demonstra forta liderilor care
conduceau aceste masinarii de lupta. Supunerea
totala sau anihilarea pareau unicele alternative.
Pana si birurile sau "donatiile" ("darurile" catre
conducatorul asimilat cu un zeu) par sa fi avut
mai degraba un caracter simbolic decat unul
propriu-zis economic (menit sa mentina intacta,
uman si logistic, masina de lupta).
O caracteristica a puterii militare in zorii
ei a fost completa anihilare a celorlalte forme de
putere: cea economica si cea simbolica. Seful
militar era si detinatorul virtual al tuturor
bunurilor celor care intrau in sfera lui de
influenta (deci cumula, macar teoretic/juridic
toata puterea economica in egala masura) si era
seful nemijlocit al celor care detineau puterea
simbolica (preotii unui cult dominant sau al
diferitelor culte).
Regele/imparatul, adica seful militar, era
si Marele Preot sau il subordona total pe acesta.
Printre primele legi din istorie sunt si
cele impotriva vrajitoriei, adica impotriva
urmasilor directi ai samanilor tribali, cei care, la
nivelul comunitatilor restranse, exercitau
puterea simbolica. Printre primele acte, asadar,
ale celor deveniti lideri militari a fost aceea de a
"canibaliza" orice alta forma embrionara de
putere.
Puterea initiala era caracterizata de
primitivism si violenta extrema. Singura
"drama" a lui Ghilgames (13) este aceea ca nu
este nemuritor, deci inexorabila degradare
biologica il impiedica sa-si perpetueze, potential
la nesfarsit, nemasurata sa putere.
Si acest gen de putere a suferit mutatii
fundamentale de-a lungul timpului si a inceput
sa interfereze intr-un mod complet diferit cu
celelalte doua forme, in moduri care au fluctuat
in istorie, prin flux si reflux.
Dar istoria Imperiului Otoman, de pilda,
a URSS in vremurile contemporane sau a celui
de-al treilea Reich german demonstreaza ca in
varii circumstante, cei care doresc puterea
absoluta se "rafuiesc" in primul rand cu
detinatorii celorlalte forme de putere, dupa un
model ramas intact.
Sultanul era detinatorul de jure al tuturor
bunurilor otomanilor (ei "detineau" tot ceea ce
detineau prin vointa sultanului) si subordona de
facto clerul islamic, bolsevicii au prigonit
Biserica si au inlocuit procesiunile religioase
(forma vizibila de exercitare a puterii simbolice)
cu marile manifestatii comuniste (icoanele
purtate la procesiuni au fost inlocuite de
portretele liderilor rosii) si la fel au procedat si
nazistii, oferind un surogat de neopaganism
arian care-l avea in centrul cultului sau tot pe
seful militar, adica pe Fuhrer.
Durata imperiilor care s-au bazat
cvasiexclusiv pe o singura forma de putere,
aceea militara (summerienii, babilonienii,
asirienii, macedonenii lui Alexandru cel Mare,
mai apoi romanii sau mongolii) a fost sensibil
mai scurta decat aceea a imperiilor care au
acumulat simultan TOATE formele puterii
(egiptean, hindus, chinez, cel englez in epoca
moderna). Vom reveni pe larg asupra acestui
aspect, plin de invataminte si pentru lumea de
astazi.
Dar inainte de a intra in detalii, sa
definim celelalte doua forme de putere.
PUTEREA ECONOMICA
Puterea economica nu se refera doar la o
posesie momentana a unor resurse de o anumita
natura/amplitudine, ci si la capacitatea de a le
exploata/alimenta/mentine/spori pe acestea si de
a decide alocarea lor.

Prima teama a lui Aladin din istoria
celor "O mie si una de nopti" este aceea de a nu
se afla de faptul ca lampa fermecata a intrat,
printr-un concurs de imprejurari, in posesia lui,
pentru simplul motiv ca nu putea, in aceste
conditii, sa-si apare bunul dobandit.
Zacamintele de petrol din Orientul
Mijlociu ar fi fost imposibil de exploatat fara
tehnologie straina. Imperiul tarist a incercat
mobilizarea de resurse pentru a construi
magistrala ferata transiberiana la Bursa de la
New York.
Tarile bogate in anumite resurse din
Africa, Asia sau America Latina nu reuseau sa-
si foloseasca aceste resurse pe de-o parte din
cauza inapoierii tehnologice, pe de alta parte din
pricina influentei tarilor mai puternice din punct
de vedere militar/politic.
Ei le posedau doar virtual, deci nu-si
puteau exercita, in deplinul inteles al
termenului, puterea economica. Cand
Guatemala, sub un regim care cocheta cu
marxismul in timpul Razboiului Rece, a incercat
- prin nationalizare - sa preia efectiv controlul
asupra unor resurse interne si a lovit in
interesele United Fruits, aparatul american al
CIA a spulberat acel regim si l-a inlocuit cu
unul anticomunist si fidel SUA (nu conta ca era
unul profund criminal in anihilarea oricarei
forme de opozitie).
Deci posesia de resurse nu se confunda
cu puterea economica propriu-zisa (exemplul
J aponiei este cel mai elocvent). Multa vreme
asta a fost si soarta coloniilor nord-americane,
devenite dupa Razboiul de Independenta Statele
Unite ale Americii: erau o putere economica
doar virtuala, prin imensele sale resurse,
comparativ cu cei sositi mai demulta vreme la
"bucate", Imperiul Britanic, Franta sau
Germania.
Doar cel care detine controlul complet
asupra resurselor si poate decide nestingherit
asupra alocarii acestora poseda propriu-zis
putere economica. Bancherii lombarzi (14), de
exemplu, sau cavalerii templieri (15) devenisera
puteri financiare semnificative in Europa
medievala intr-un anumit interval de timp. Insa
creantele lor ipotetice puteau fi - si au fost -
sterse dintr-un condei de puterea
coercitiva/militara, sub varii pretexte.
Erau aceste grupari efectiv puteri
economice ale epocii? Aparent da - detineau
capital (16)- practic nu, pentru ca nu aveau
deplina siguranta a controlului asupra acestui
capital. Vom reveni asupra acestui aspect atunci
cand vom explica interferentele puterii.
Daca un rege din Babilon nu avea nevoie
de niciun pretext formal pentru a dispune de
resursele economice, folosind DOAR puterea
militara, regele Filip cel Frumos al Frantei (17),
de pilda, a adaugat ingredientului
militar/coercitiv pe cel simbolic, in speta cel
religios, asigurandu-si alianta Papei Clement
pentru a isi "legitima" devorarea centrelor de
putere economica infiripate de lombarzi, evrei
sau cavalerii templieri.
De la un punct incolo, asa cum vom
vedea, pe arii intinse, exercitarea singulara a
puterii militare a devenit imposibila, iar
"combinarea" ei cu aceea simbolica si/sau
economica o necesitate vitala pentru ambele.
Puterea economica a cunoscut si numeroase
mutatii in interiorul sau.
Daca din Antichitate si pana in Evul
Mediu tarziu ea s-a manifestat mai ales sub
forma proprietatii funciare, mai apoi activele
industriale si capitalul devin adevaratele resurse
de putere economica. Resursele energetice si
cele inovationale sunt "ultimele sosite" in
ingredientele indispensabile (ultimul secol).
PUTEREA SIMBOLICA
Daca puterea economica s-a nascut mai
tarziu si a fost sora mai mica - milenii de-a
randul - a celei militare, exista certitudinea ca
puterea simbolica a fost sora geamana a acesteia
din urma. Marxismul a atribuit nasterea
credintelor religioase incapacitatii oamenilor de
a-si explica tulburatoarele fenomene naturale.
Darwin, prin lucrarea sa "Originea speciilor"
(18), furniza aparent o alta solida cale de atac la
adresa creationismului.

Este o explicatie cu certitudine
redundanta de vreme ce in epoca zborurilor
spatiale si a descifrarii genomului uman,
credinta intr-o fiinta suprema, in creatia divina a
lumii si in nemurirea sufletului nu dau niciun
semn de regres - dimpotriva.
Darwinismul "pur" este deja abandonat
mai mult sau mai putin discret de mai toti
cercetatorii care nu au reusit sa demonstreze ca
ceva se preschimba intr-adevar in altceva prin
jocul adaptarii la mediu. Psihologii vorbesc
despre "gandirea magica" - specific umana - cei
mai "laici" dintre acestia atribuind-o unei
complexe chimii a imensului combinat de
simturi si perceptii numit creier.
J ung si Adler au vorbit despre
inconsitentul colectiv care se manifesta prin
simboluri si de arhetipuri originare pe care
tindem sa le adaptam epocilor in care traim.
Cert este ca oamenii cred in "ceva" transcendent
- indiferent cum este numit/denumit acel "ceva"
- au intr-adevar o gandire magica si exista toate
semnele care mereu au fost asa, inca din epoca
inhumarii/incinerarii mortilor si a picturilor
rupestre.
Aceasta gandire magica manifestata in
credinte comune impartasite de comunitati
umane de mai mare sau mai mica amplitudine
naste, in mod natural, forme de manifestare
vizibila a sa.
De la samanul tribal - care mai exista in
comunitati din Asia, Africa sau America Latina
- la Suveranul Pontif, avem de-a face cu o
persoana/grup de persoane AFLAT INTR-O
RELATIE SPECIALA CU DIVINITATEA,
CEEA CE II CONFERA IN MOD AUTOMAT
UN ASCENDENT ASUPRA CELOR CARE
IMPARTASESC ACELEASI CONVINGERI,
ADICA II CONFERA PUTEREA
SIMBOLICA.
Aceasta nu este niciodata "palpabila",
cum este cea militara sau cea economica, dar
este cel putin la fel de solida.
Intrebarea cinica: "Cate divizii are
Papa?" nu are nicio relevanta si demonstreaza o
intelegere labila a terminologiei puterii. Papa nu
are nevoie de nicio divizie pentru ca pur si
simplu este acceptat ca lider de toti credinciosii
catolici din intreaga lume, iar rolul sau de
"punte" nemijlocita cu divinitatea nu este pus la
indoiala de sute de milioane de oameni.
Daca timp de mii de ani puterea
simbolica s-a revendicat doar de la complicatul
sistem de credinte si convingeri religioase, de-a
lungul ultimelor secole puterea simbolica a
incetat a fi "monopolul" liderilor religiosi - desi
forta acestora a ramas extrem de influenta.
De la "parintii economiei mondiale" de
tipul Adam Smith (19), David Ricardo (20) sau
J ohn Stuart Mill (21) la corifeii ideologiilor
politice de tipul Marx, Lenin sau Deng Xiao
Ping (22), de la scriitori de tipul Rabelais (23)
sau Victor Hugo (24) la contemporanele staruri
pop, de la pamfletari de tipul Marat (25) la
liderii de opinie din massmedia contemporana,
toti si-au revendicat/isi revendica o parte mai
mare sau mai mica din puterea simbolica
altadata rezervata clerului in variile sale forme
confesionale.
Inventia tiparului, eradicarea
analfabetismului pe intinse zone ale Planetei si
dezvoltarea fara precedent a comunicatiilor a
inlesnit faramitarea acestui gen de putere. Dar,
asa cum vom vedea, cea mai semnificativa
translatie a puterii simbolice s-a produs - cel
putin intr-o mare parte a lumii - de la puterea
religioasa la aceea centrata spre statul-natiune ca
pivot central, stat-natiune care si-a atins apogeul
in secolul al XX-lea.
###
Asadar, pentru a afla cine conduce
trebuie sa vedem cine detine puterea: ea este
atributul esential al conducatorului, "unealta" sa
de lucru.
Putem defini puterea drept capacitatea
cuiva (persoana, grup de persoane, forme de
organizare mai complexe) de a elabora
viziuni/strategii/tactici si de a detine forta de a le
implementa in mod concret. Inca din zorii
umanitatii puterea a imbracat trei forme
principale, neschimbate nici astazi.
Cele trei forme sunt: puterea militara
(capacitatea de a exercita violenta si de a oferi
garantii de securitate pentru cei care nu detin
putere militara si se simt amenintati de o alta
putere militara); puterea economica (capacitatea
de a dispune de resurse, si, in acelasi timp, de a
detine controlul exploatarii/alocarii acestora, fie
ca vorbim de resurse materiale, fie ca vorbim de
cunoastere si tehnologie); puterea simbolica
(rezultata dintr-un set deseori complex de
CONVINGERI religioase si/sau de alta natura si
care consacra o RELATIE SPECIALA a unor
indivizi in raport cu aceste convingeri/valori:
capii bisericilor si a clerului in raport cu
Dumnezeu, sefii statelor in raport cu valorile
nationale, etc).
Fiecare forma de putere interactioneaza
una cu cealalta, asa cum vom vedea in capitolul
viitor. Fiecare forma de putere a cunoscut
mutatii importante de-a lungul istoriei si va
continua, predictibil, sa cunoasca asemenea
mutatii si in viitor. Cheia intelegerii
mecanismelor puterii este data de intelegerea
modului in care interfereaza zonele de putere, pe
de-o parte si de a deslusi mutatii survenite de-a
lungul timpului, pe de alta parte.
Cum au interferat diferitele forme ale
puterii?(1)
De la regii Sumerului care-si revendicau
ascendenta divina si pana la marile familii
romane care isi gaseau semintia printre zeii
furati din pantheonul elen, de la faraonul care-l
intrupa pe Osiris, iar dupa "plecare" DEVENEA
Osiris si veghea asupra supusilor si pina la
merovingianul Clovis (26), "uns" de episcop cu
miraculosul mir, sefii militari au incercat sa
cumuleze puterea simbolica.

Cu alte cuvinte, sabia nu era
(intotdeauna) de ajuns. Acapararea salbatica a
sacerdotiului legitima un om care, altminteri, nu
putea sa supravietuisca decat printr-o teroare
permanenta exercitata impotriva unora care, la o
adica, erau la fel de "legitimi" ca si el.
Lectia era invatata din perioada tribala,
caracterizata, cel mai probabil, prin ceea ce
astazi am numi o perpetua lupta pentru intaietate
intre masculii cu tendinte dominante si forta si
inteligenta pe masura.
Nu intamplator asasinarea lui Cezar s-a
hotarat si apoi executat in cadrul grupului
violent republican, cel care nu dadea prea multe
parale pe descendenta divina, socotita mai mult
un soi de conventie sociala decat un fapt
indiscutabil (clanul/familia Iulia isi revendica
descendenta din zeita Venus/Afrodita).
Era asasinat CETATEANUL Cezar, cel
care dorea - sau era impins - sa reinstaureze
regalitatea, iar operatiunea de "divinizare" a lui
incepuse deja in mod subtil. Imperiul roman s-a
caracterizat insa, mereu, pe exercitarea DOAR a
puterii militare, a acumulat-o apoi pe aceea
economica - jefuind sistematic de resurse zonele
cucerite pentru a intretine opulenta Romei - a
produs un sistem administrativ multa vreme
coerent si performant, imbratisat adesea de
populatiile cucerite, insa a avut mereu o slaba
putere simbolica.
Iti doreai sa devii cetatean roman
aproape strict pentru securitatea militara care ti-
o conferea acest statut si pentru avantajele
economice, mai deloc pentru cele simbolice.
Romanii nu au "inventat" zei, i-au furat pur si
simplu de la greci si le-au schimbat numele.
Spiritualitatea lor a fost mult mai saraca
decat aceea a elenilor. Nu au folosit puterea
simbolica nici macar pentru a-si infricosa
proprii cetateni - precum cartaginezii pe care-i
vor extermina dupa cele doua razboaie "punice"
- pentru ca ofereau, cum am scris mai
sus, garantii economice/militare, socotite
suficiente.
Deci nu au acordat mai deloc importanta
puterii simbolice, putere faramitata in Imperiul
Roman intre prea multe centre care si-o
exercitau: au ramas aproape in stadiul samanic
din acest punct de vedere, vadind un primitivism
straniu.
Pe fondul acestei slabiciuni interne in
puterea simbolica, "penetrarile" - importul de
putere simbolica de la popoarele cucerite - cum
ar fi cultul lui Mithra, a faramitat si mai mult
interiorul si l-a vulnerabilizat in egala masura
(nu intamplator crestinismul avea sa se
raspandeasca cu o viteza uluitoare in acest
spatiu atat de eterogen din acest punct de
vedere).
Cand puterea militara a intrat in declin -
diminunand si resursele economice - iar aparatul
administrativ s-a turmentat din pricina
birocratiei excesive si a coruptiei, nu a existat o
putere simbolica pentru a suplini aceste scaderi
din celelalte zone de putere, iar imperiul a intrat
in colaps.
Imperiul de Rasarit, care, prin
Constantin, a inteles necesitatea acumularii de
putere simbolica - si a ales crestinismul - a
castigat inca o mie de ani de supravietuire, pe
cand cel de Apus a sucombat, pentru ca a ramas
incremenit in vechile tabieturi.
Constantin (27) nu doar a ales
crestinismul, dar l-a preluat simbolic prin
Conciliul de la Niceea (28), in care a sprijinit
acea aripa a clerului care ulterior a exterminat
toate celelalte curente, asigurandUNITATEA
PUTERII SIMBOLICE SI O FIDELITATE
TOTALA A CLERULUI.
De la moastele brusc descoperite in
Orientul Mijlociu la constructia imensei
catedrale Sfanta Sofia, puterea simbolica se
sistematizeaza, se structureaza si vine sa o
suplineasca pe aceea militara inevitabil in declin
fata de perioada de inflorire maxima.
Macar o vreme, Imperiu de Rasarit are
atu-uri pe care Imperiul Roman, de fapt, nu le-a
avut niciodata - cumuleaza TOATE cele trei
forme de putere - militara (ramane un jucator
puternic, totusi, din acest punct de vedere),
economica si simbolica.
De aceea - pana la invazia noii puteri
militare turce de la rasarit si la aparitia altor
centre de putere de la apus - isi pastreaza forta
intacta. O parte din puterea simbolica i-a fost
insa ciuntita brutal in 1054, anul Marii Schisme
intre crestinii rasariteni/bizantini si cei
apuseni/catolici.
Cei care citesc cronici de tipul "Povestiri
din vremea merovingienilor" isi dau seama cam
in ce paradigma traiau cei care au inspirat
legenda Nibelungilor. Cruzimea impinsa la
extrem, arbitrariul, intriga perpetua si razboiul
intre clanuri caracterizau o lume occidentala in
care nu ti-ai fi dorit sa traiesti.
Caderea Imperiului de Apus a lasat o
lume lipsita de toate cele trei forme de putere.
Militara, pentru ca niciun clan nu era suficient
de puternic pentru a le domina definitiv pe
celalalte iar, pe de alta parte, invaziile noilor-
veniti spulberau formele de organizare
incipiente.
Economica, pentru ca aveam de-a face
cu populatii mai degraba razboinice si lipsite de
mecanisme administrative coerente. Trocul se
extinsese iarasi si domina economia - slaba din
punctul de vedere al productivitatii muncii - si
abia foarte tarziu au fost batute, in orasele-cetati
din Italia, monede de aur dupa modelul celor
antice.
Simbolica, pentru ca aceste populatii se
aflau in epoca oarecum samanica. Pana la
masiva crestinare din epoca carolingiana, sute si
mii de culte diferite erau practicate in Europa.
Clovis este cel care pune capat acestei stari de
lucruri, cand, la anul 500, accepta ca un "Mare
Preot" sa-i aseze coroana pe frunte - pastrand
proportiile, face ceea ce facuse Constantin un
secol si jumatate mai devreme: recupereaza
puterea simbolica, tot prin crestinism.
In acelasi timp si in sanul puterii
simbolice - crestinismul - se faceau calcule si se
duceau lupte pentru influenta. Autoritatea Papei
asupra lumii crestine nu era incontestabila - era
doar episcopul Romei, o Roma decazuta si
ajunsa la randul sau la cheremul unor
familii/clanuri rapace si certarete.
Papalitatea - daca isi dorea intr-adevar
exercitarea REALA a unei autoritatii
ecleziastice - avea nevoie de o alianta cu cea
militara/economica (nu o avea nici pe una, nici
pe cealalta) durabila.
Cum au interferat diferitele forme ale
puterii?(2)
Spania a folosit gresit si tiranic puterea
simbolica, turmentand-o si denaturandu-i sensul,
Franta si-a ignorat-o pe cea proprie in favoarea
celei militare, Anglia si-a distilat-o suficient
pentru a constitui un elixir imbatator pana in
momentul in care o alta putere simbolica i s-a
opus suficient de inteligent si perseverent.

Pana in acest moment ne-am referit mai
putin la puterea economica, mai precis la modul
in care aceasta a interferat cu aceea militara
si/sau simbolica. Au existat si situatii in care
puterea economica a jucat un rol esential.
Prea putini stiu ca una din mizele Primei
Cruciade - care s-a desfasurat in perioada 1096-
1099(cucerirea Ierusalimului din mainile
musulmanilor) - care a pus pentru doua secole
bazelele unui regat crestin/occidental in Orientul
Mijlociu a avut si o miza economica importanta.
Ruta care lega economia orientala de
aceea occidentala incepea in portul Tripoli si
patrundea spre Europa Centrala si de Vest prin
sudul Frantei, controlat de puternica familie de
Toulouse. Raymond, conte de Toulouse, a fost,
de altfel, cel mai fervent sustinator al Cruciadei,
ajutandu-l in acelasi timp pe Papa Urban al ll-
lea, propovaduitorul acesteia, sa-si castige
efectiv scaunul printr-un razboi cu partida
romana.
Chiar daca Raymond nu a reusit sa
cucereasca in timpul vietii sale Tripoli, orasul a
cazut dupa aceea in mainile crestinilor si cultura
occitana a sudului Frantei a devenit o forta
economica mai redutabila chiar decat a puterii
centrale. Mai mult - probabil ca si sub influenta
unor curente orientale - casa de Toulouse
incurajeaza credinta asa numita "catara" (40), un
curent crestin ascetic si diferit profund de cel
catolic.
O papalitate care deja trecuse prin Marea
Schisma nu-si permitea sa riste sa mai piarda o
jumatate din Europa: catarismul, in variile sale
forme (albigenzii, dolcinienii, bogomilii) musca
din Italia, Franta si chiar Spania. In lupta cu
"centrul", puterea economica a casei de
Toulouse se legitima cu o putere simbolica
(catarismul), ALTA decat aceea aliata a
regalitatii de la Paris, adica catolicismul.
Alianta papalitatii si regalitatea Frantei a
fost un soi de pact: redobandirea puterii
simbolice totale pentru prima si jefuirea unui
vasal extrem de bogat (puterea economica) de
catre cel de-al doilea. In aceasta speta, "tinta"
este deposedata simultan de toate cele trei forme
de putere.
De aceea simbolica, pentru ca
papalitatea a condamnat si demonizat catarismul
cu o forta fara precedent (nici macar discursurile
impotriva muslumanilor nu ating intensitatea
celor impotriva acestui curent altminteri pasnic),
de aceea economica - Proventa a fost jefuita si
subordonata centrului si de aceea militara.
Paradigma occitana - mai rafinata, mai bogata si
mai avansata decat aceea a Parisului - nu a
supravietuit pentru ca nu reusise sa detina o
putere militara mai semnificativa, desi
acumulase inclusiv una economica superioara.
Un asemenea "atac" simultan destinat
deposedarii de orice forma de putere si in final,
anihilarea, s-a produs dupa o reteta patentata in
istorie de Filip al lV-lea, zis cel Frumos, in
Franta, incepand cu 1307. Peste cateva secole,
vom vedea, Hitler a folosit aceeasi reteta, in
totalitate.
Templierii reprezentau o forta de temut
pentru ca Militia lui Hristos cumula simultan
TOATE cele trei forme de putere. Intr-o epoca
in care adunarea unei ostiri putea dura luni de
zile, comanderiile Templiere puteau mobiliza
rapid o forta de soc trecuta prin focul luptelor
din Orient extrem de consistenta.
Puterea militara a Ordinului - chiar daca
dramatic diminuata dupa macelul de la Sfantul
Ioan din Accra, ultima posesiune crestina din
fostul Regat de Ierusalim, care in anul 1291
cade in mainile mamelucilor care preluasera
conducerea Egiptului - era indiscutabila.
Experienta, disciplina si credinta lega corpul
cavalerilor intr-un tot periculos pentru orice
opozant militar potential. In cele doua secole de
existenta Ordinul devenise si foarte bogat,
avand nu doar posesiuni intinse in toata Europa,
dar si concentrand numerar si creante. Alaturi de
lombarzi, erau principalii creditori ai timpului,
cel putin in Franta.
Tezaurul regal era zalog in Templul din
Paris. Templierii detineau si o importanta putere
simbolica. Erau - prin canonul scris de Sfantul
Bernard (41) - subordonati doar Papei, nu
plateau taxe senioriale si erau puternic legitimati
de jertfele din Orient impotriva musulmanilor.
Orice atac impotriva lor era socotit un atac
direct la adresa Sfantului Parinte, deci a Sfintei
Biserici Catolice.
Pe de cealalta parte, aveam un rege
ambitios si dornic de centralizarea puterii, dar
cu mari probleme pe toate cele trei paliere.
Visteria era secatuita ca urmare a unor campanii
militare dezastruoase, mai ales aceea din
Flandra, cand cavaleria franceza a fost
macelarita de postavarii flamanzi, celebra
"batalie a pintenilor de aur". Raspunsul
economic a fost inflatia, in timpul respectiv
tradusa prin "calpuirea" monedelor batute de
visterie, adica diminuarea continutului de
aur/argint din acestea.
Prin urmare populatia Parisului s-a
rasculat, iar regele s-a trezit in situatia
caraghioasa de a cauta adapost la...Templieri,
fiind gata sa fie linsat. In plan militar, regele nu
avea o armata pe picior de razboi, ci doar un soi
de militie/potera cu rol cvasiadministrativ.
Conform uzantelor feudale, el era supremul
senior, iar vasalii raspundeau cu adunarea ostii
la chemarea sa: o operatiune de durata si nu
intotdeauna incununata de succes, printre duci si
baroni rapace, certareti si complotisti. Si puterea
simbolica a regelui era in declin.
Mutase papalitatea la Avignon(1309),
deci in feuda lui, pentru a o controla, insa
raportul de putere intre rege si Suveranul Pontif
era mereu pe muchie de cutit. Urmasii sai erau
socotiti degenerati si incapabili - se vor dovedi
ca atare dupa moartea sa - iar amantalacurile
nurorilor era deja de notorietate publica si va
sfarsi printr-un scandal terminat cu executii.
Acest rege incoltit s-a dovedit insa mai
rapid in miscari decat aparent foarte puternicul
Ordin si l-a distrus relativ repede. Asta pentru ca
stapanea mult mai bine jocul de putere. Primul
atac a fost cel economic. Fortand mana
Ordinului pentru imprumuturi tot mai mari,
regele l-a obligat, in termeni bancari moderni,
"sa-si puna toate ouale in acelasi cos".
Visteria regala devenise principalul
"client" al Ordinului, adica el se alesese cu hartii
(creante), iar o parte importanta a
NUMERARULUI trecuse deja la rege (apropo
de cei care cauta "comoara templiera"...). Apoi a
urmat cel simbolic. Oameni platiti de
administratia regala au inceput sa raspandeasca
cele mai aberante acuzatii la adresa templierilor.
Erau cele obisnuite in toate procesele de
vrajitorie/erezie, numai ca de asta data obiectul
lor nu erau tarani oarecare, ci tocmai calugari-
soldati: lupii in blana de oaie, falsii profeti
prevestiti de Evanghelii. Nu doar ca nu erau
credinciosi, era de-a dreptul anticrestini.
Nu doar ca nu fusesera viteji in
razboaiele orientale, dar chiar se vandusera
inamicului musulman si pactizase cu acesta (de
aceea se pierdusera posesiunile de peste mari).
Pentru ca banii imprumutati regelului trebuiau
returnati, acesta marise birurile: evident,
lacomia templierilor era responsabila pentru un
nivel de trai in degradare. Si ce rol mai avea
aceasta "legiune straina" de vreme ce regatul
oriental devenise o amintire?!
Nu erau decat niste paraziti lacomi care
traiau din munca oamenilor onesti, infumurati si
dubiosi. Cand terenul a fost pregatit - in tot acest
timp, templierii au ignorat complet campania
subtila declansata impotriva lor, considerandu-
se de neatins sub protectia Papei - a fost
necesara doar o zi pentru a-i aresta, simultan, pe
toti cavalerii.
Cand calaii si-au intrat in rol si au
inceput torturile, au inceput sa curga si
"marturiile". Un Papa batran si bolnav nu mai
putea face nimic, riscandu-si el insusi capul
daca s-ar fi pus chezas pentru apararea
Ordinului. Nu a putut decat sa-l suspende
temporar si sa transfere bunurile - atatea cate
mai erau - Ordinului Ospitalier, pentru a ramane
in sanul Bisericii. Exemplul de mai sus este plin
de invataminte.
Cel mai devastator atac atunci cand un
centru ataca alt centru in lupta pentru putere este
ATACUL SIMULTAN PE TOATE CELE
TREI PALIERE. Atacul pe palierul simbolic
adesea precede atacul militar, dupa cum atacul
pe linie economica il lipseste pe inamic de
potetialele resurse necesare
ripostei/contratacului/rezistentei.
Blocada economica este un exemplu de
atac simultan militar/economic folosit din
Anticihitate si pana in zilele noastre. Daca
atacul simbolic si cel economic sunt bine puse la
punct, sarcina militarilor este mult mai usoara.
Atacarea unui inamic care dispune de o mare
putere simbolica a fost si este un act necugetat.
Henric al II-lea Plantagenet al Angliei
era un rege puternic si inteligent, dar asasinarea
la sugestia sa a arhiepiscopului de Cantebury -
Thomas Becket - i-a degradat imaginea in
asemenea hal incat a fost obligat sa-i
pedepseasca pe faptasi si sa faca penitenta
publica (42). Niciunui dictator ca Mussolini nu
i-ar fi trecut prin cap sa-l aresteze pe Papa.
Autoritatile comuniste de la Varsovia nu
au putut sa faca nimic impotriva valului popular
care a iesit sa-l aduleze pe Ioan Paul al II-lea in
timpul vizitei sale, in pofida unor eforturi uriase
in acest sens. Hitler a folosit - dupa ce a fost
numit cancelar la inceputul anului 1933 - acelasi
mecanism pentru a anihila orice opozitie si a
concentra puterea in mainile partidului nazist,
adica ale sale. Slab ca pozitie politica - abia
controla o treime din parlament si popularitatea
era in declin - Hitler a decis sa atace primul.
Inamicul, "templierii" lui, erau nu doar
evreii, ci si difuzul sistem de complicitati al
acestora, unde se amestecau de-a valma oameni
de afaceri neprietenosi, bancheri importanti si
oameni politici indezirabili, toti acuzati oficial
ca au complotat impotriva Germaniei si au
provocat, prin urmare, pierderea razboiului
mondial si degradarea prin care trecea natiunea.
Terenul simbolic a fost pregatit de asa
natura - intre timp se inventase si radioul, asa ca
exista un vehicul propagandistic care asigura
raspandirea rapida a propagandei pana si printre
analfabeti - incat actul simbolic al incendierii
Reichstangului a fost detonatorul unei rafuieli
definitive cu TOTI adversarii.
Reichstangul era el insusi un SIMBOL al
natiunii - inamicul lovea, asadar, direct in inima.
Merita, prin urmare, tot ce e mai rau. Si a urmat
tot ce era mai rau: atac economic prin
deposedare de bunuri, atac militar prin
batalioanele de asalt asmutite impotriva
opozantilor si aparitia sistemului
concentrationar extins, atac simbolic prin
inventarea a tot soiul de vini imaginare atribuite
adversarilor.
Reversul acestui tip de atac de succes -
Hitler a reusit anihilarea oricarei forme de
rezistenta interna si a acaparat TOATA puterea -
este campania impotriva Angliei demarata de
acelasi Hitler dupa ce Franta a sucombat militar,
iar Imperiul Britanic ramasese sa duca singur
razboiul impotriva Axei (atacat simultan si in
Orient de J aponia). Impotriva Angliei nu a fost
niciun soi de atac simbolic.
Chiar propaganda rasista a regimului nu
putea sa socoteasca populatia anglo-saxona a
insulelor britanice altfel decat apartinand mult
laudatei rase ariene. Anglia era o monarhie
inaltata in sfere ceresti de regina Victoria si
acest mare simbol national nu putea fi atacat sub
nicio forma, de nicio propaganda, oricat de
otravita. Nu a existat niciun atac economic
consistent.
Pentru ca Anglia (inca) stapanea marile
prin extraordinara sa marina de razboi si
comerciala, o blocada eficace era imposibila si
s-a dovedit imposibila, in pofida razboiului
submarin carora germanii i-au acordat o mare
importanta strategica. Asadar nu puteai sufoca
economic Anglia.
pania a folosit gresit si tiranic puterea
simbolica, turmentand-o si denaturandu-i sensul,
Franta si-a ignorat-o pe cea proprie in favoarea
celei militare, Anglia si-a distilat-o suficient
pentru a constitui un elixir imbatator pana in
momentul in care o alta putere simbolica i s-a
opus suficient de inteligent si perseverent.

Prin urmare, pentru ca atat palierul
simbolic, cat si cel economic, erau dificil daca
nu imposibil de atacat intr-un mod hotarator, s-a
optat pentru atacul militar pur si simplu.
Operatiunea "Leul de mare" s-a vadit un esec
usturator - tentativa de a invada pe calea aerului
Anglia s-a lovit de rezistenta darza a unei
Aviatii Regale care a luptat extraordinar de bine
si a reusit sa castige suprematia cerului.
Elita aviatiei germane s-a spulberat peste
Canalul Manecii, ciuntind pentru tot restul
razboiului masinaria de razboi nemteasca si
conducand, prin recul, la marile infrangeri
ulterioare din Rusia. Nemtii au ignorat ca
accidentul marelui zeppelin R101, in octombrie
1930, a determinat aviatia britanica sa se
orienteze spre constructia de avioane: la Londra
era zeppelinelor se incheiase. La Berlin aceasta
era s-a incheiat abia dupa explozia celebrei nave
Hindenburg, sase ani mai tarziu.
Asadar RAF a intrat in aceasta
confruntare cu un avans de sase ani, avans care
s-a dovedit decisiv ca putere militara. Asa cum
vom vedea intr-unul dintre viitoarele capitole,
puterea militara si cea economica au depins tot
mai mult in istorie de dezvoltarea
tehnologica. Puterea simbolica nu a
depins/depinde niciodata de tehnologie, pentru
ca nu are nevoie de tehnologie. Ramanand la a
doua conflagratie mondiala, Germania infrunta
in URSS un adversar care, macar teoretic,
supravietuia prin teroarea pe care o exercita
asupra propriilor cetateni.
Bolsevicii decimasera armatele alb-
gardiste, infiintasera Gulagul, provocasera un
masiv exod de elita in strainatate, omorasera
milioane de oameni prin infometare in timpul
campaniilor de colectivizare din Ucraina sau
Azerbajdzan. Mai mult, Stalin masacrase si
fosta elita bolsevica leninista in urma unor serii
de procese trucate, in cadrul carora s-au
formulat acuzatii aberante, procese urmate
inevitabil de executii in masa.
Nu exista - aparent - niciun motiv sa
crezi ca un asemenea regim, pe care populatia
avea toate motivele sa-l urasca, va reusi sa
creeze o sinergie necesara unui razboi dur cu un
adversar de talia Germaniei. Nici din punct de
vedere economic si/sau militar lucrurile nu
mergeau bine in Tara Sovietelor.
Exista convingerea ca Stalin omorase
elita militara in timpul marilor procese. Rusia
fusese umilita la inceputul secolului in razboiul
cu J aponia, avusese pierderi infioratoare in
Primul Razboi Mondial - pe care il pierduse
printr-o pace rusinoasa semnata de bolsevici -
iar razboiul civil provocase la randul sau alte
pierderi majore de substanta militara. Si situatia
economica era mai mult decat dificila.
Se abandonase ideea Noii Politici
Economice (NEP) incercata de Lenin, iar
planurile cincinale se dovedisera nerealiste si
imposibil de implementat in practica.
Cooperativizarea agriculturii nu provocase decat
foamete. Deci o Germanie care isi atinsese
apogeul ei militar, geografic si economic si care
ingenunchease intr-un an intreaga Europa, ataca
o Rusie eterogena, lipsita atat de putere militara
si economica, cat si de putere simbolica
(panslavismul mesianic care insufletise pana la
un punct nasterea si devenirea imperiala a
Rusiei fusese aruncat la cos de un regim
eminamente antireligios).
Insistentele lui Stalin ca occidentalii sa
deschida un al doilea front, vestic, care sa
usureze povara militara nu a fost realizat decat
tarziu, prin debarcarea in Normandia
(simulacrul de debarcare de la Dieppe (43) a
fost o gluma macabra). Rusia era singura.
Daca istoricii au insistat asupra erorilor
militare/logistice ale Operatiunii "Barbarossa" -
atacarea URSS - nu s-au mentionat mai deloc
cele SIMBOLICE. Regimul de la Berlin a gresit
in primul rand ideologic/simbolic si abia apoi
militar, victima a propriei sale viziuni
turmentate despre lume. Rasa slava era
considerata inferioara si i se rezerva un viitor de
semisclavie in stapanirea arienilor germani.
Viziunea hitlerista a extinderii spre est
ca "spatiu vital" - chiar daca convenea puterilor
de tipul Imperiului Britanic sau Frantei, ale
caror domnioane nu mai erau amenintate in
acest fel - destinul, pus in termeni
militari/teroristi, sute de milioane de oameni
unui trai de sclavi antici.
Tratamentul aplicat cuceritilor - la
inceput s-a intrat ca in branza in URSS, pe trei
fronturi - nu a fost ca in Franta: omorurile,
torturile si infometarea pana la extinctie a
prizonierilor erau practici comune. O populatie
nu neaparat prietenoasa la adresa bolsevicilor de
la Moscova a fost, in acest fel, rapid ostilizata la
adresa cuceritorilor. Panslavismul inca mocnea
in subconstientul colectiv: brusc deveneai un
subom. Era un atentat simbolic ce genera riposta
pe masura.
Stalin a fost surprins fara indoiala de
atac, dar s-a miscat tactic foarte bine - el
intelegea Rusia. Primul lui discurs la radio nu a
inceput cu consacratul "tovarasi", ci cu "fratilor
si surorilor": a trimis terminologia bolsevica
momentan la plimbare si a revenit la
panslavismul Maicutei Rusii, a atins resorturile
consacrate de cateva secole de emancipare in
fata inamicilor.
Germania nu ataca regimul
stalinist/bolsevic, Germania ataca insasi Maica
Rusia, in tot ce avea ea mai sfant. Germania nu
vroia "doar" sa infranga militar Rusia/URSS,
vroia sa o EXTERMINE. Acest apel a creat o
sinergie inspaimantatoare - un popor umilit deja
de o istorie grea de un secol si-a regasit rapid
vocatia mesianica si s-a luptat cu o darzenie pe
care numai credinta neclintita (puterea
simbolica, in orice forma a acesteia) poate sa ti-
o dea. Stalin a decis sa nu paraseasca Moscova
asediata, desi a fost sfatuit insistent sa o faca.
Daca o facea, pierdea.
Hitler, Furherul Germaniei, era la
Berlin. Stalin era langa oamenii care-si aparau
patria. Cele 900 de zile de asediu ale
Leningradului/Sankt Petersburgului au
demonstrat ceea ce se poate intampla cand
puterea simbolica isi intra in rol si potenteaza la
maximum puterea militara sau economica.
Oamenii lesinau langa strunguri, dar
produceau tunuri. Divizii intregi erau spulberate
intr-o zi, dar altele le luau locul fara cracnire.
Cine atribuie aceste lucruri doar terorii
exercitate de aparatul de coercitie al NKVD-ului
sau a retelei de comisari politici se inseala si
ignora forta puterii simbolice - la fel cum a
facut-o Germania lui Hitler.
Una dintre cele mai cinice expresii ale
concentrarii puterii a fost exterminarea de catre
Stalin a numerosi eroi care se distinsesera,
militar vorbind, in aceste teribile inclestari:
acesti oameni erau legitimati simbolic in fata
unui popor pe care liderul rosu si-l dorea DOAR
pentru el.
Stalin, odata scapat de primejdia externa
si in postura de mare invingator, s-a grabit sa
elimine, o data in plus, orice forma legitima de
opozitie. Dar URSS era, totusi, un colos,
inclusiv militar. Insa au existat esecuri si mai
rasunatoare ale unor puteri militare coplesitoare
care au fost infrante de puteri simbolice relativ
inexistente din punct de vedere militar.
Un exemplu este Cuba, al doilea
Vietamul. Dupa al Doilea Razboi Mondial, cand
fosta aliata, URSS, a devenit marele inamic al
Occidentului, SUA au devenit liderul
incontestabil al infruntarii cunoscute ca
"Razboiul Rece". Cu o economie intacta si in
expansiune, cu o forta militara pe masura, SUA
si-au asumat rolul istoric al apararii Europei de
Vest de pericolul comunist si de forta Tratatului
de la Varsovia.
Marile puteri occidentale erau fie
distruse de razboi cvasicomplet (Germania, si
rupta-n doua entitati, pe de-asupra), fie si
profund afectate militar/economic si avand
propriile lor probleme internationale in colonii
(Marea Britanie, Franta). In aceste conditii,
SUA si-au asumat un rol simbolic international
masiv prin lupta impotriva comunismului in
expansiune.
SUA cumulau, prin urmare, simultan,
toate cele trei forme de putere necesare unui
destin istoric de prim plan. Era deja cea mai
redutabila forta militara (o scurta perioada a
detinut singura cea mai letala arma, bomba
atomica), era cea mai dinamica economie (2/3
din totalul rezervei de aur a lumii era la Fort
Knox ca urmare a efortului de razboi al
natiunilor antrenate in conflagratia de cinci ani)
si se legitima international ca aparatorul cel mai
important al valorilor occidentale in raport cu un
inamic puternic si expansionist la scara globala -
lagarul comunist.
Si totusi ACEASTA America a fost
terfelita pe toate planurile in cel putin doua
episoade rusinoase - Cuba si Vietnam - avand
de-a face cu un grup de gherilleros barbosi intr-
o parte si cu o mana de tarani cu ochii oblici
pititi prin jungla si SUB jungla. Cum a fost
posibil? La fel ca in cazul Germaniei cind a
atacat URSS, a fost ignorata forta simbolica in
favoarea celei militare/economice. Sa incepem
cu insula socotita ideala pentru mafiotii din
SUA pentru cazinouri, spalari de bani si
distractie non-stop - Cuba.
Cuba era o veche cunostinta a SUA, dar
nu era socotita nici macar o ruda saraca a
acesteia. O serie de regimuri militare crude
terorizau o populatie paupera si analfabeta de o
jumatate de secol. Economia era redusa la
cultura trestiei de zahar si la ceea ce astazi am
numi industria divertismentului - un loc ieftin
pentru aventurieri, jucatori, prostituate si
scelerati in cautare de placeri interzise in lumea
civilizata.
Regimul lui Batista (44) - un prieten de
nadejde al Cosei Nostra si al CIA, pe ideea ca
apara tara de comunistii care nici macar nu
existau - era incredibil de subred: nici macar el
insusi nu mai era convins ca nu e cazul sa o
stearga si sa-si cheltuiasca in liniste banii furati.
Cand gherila lui Castro a inceput sa
prinda contur, analistii de la Washington DC au
socotit-o un alt episod minor intr-o tara de mana
a patra. Cand aceeasi gherila a inceput sa
foloseasca radioul - populatia era analfabeta,
deci ziarele/manifestele ar fi fost inutile - si a
reputat primele succese militare, iarasi nu s-a
aprins nici un beculet rosu la Departamentul de
Stat: Batista sustinea ca are situatia sub control,
mintind evident. Batista a sters-o intr-un final,
iar conducerea Cubei a fost preluata de
"barbosii" coborati din munti - ce doreau cu
adevarat acesti barbosi, nu era prea clar si
nimeni nici macar nu s-a obosit sa-i intrebe.
Erau comunisti? Unii, de exemplu
Ernesto " Che" Guervara, fara indoiala ca da,
desi marxismului lui era cam accentuat chiar si
pentru politica Moscovei. Altii, gen fratii
Castro, nu se revendicau ideologic decat de la
un sentiment oarecum tulbure de lupta impotriva
tiraniei si de emancipare populara. Cei dispusi
sa vada mana lunga a Moscovei peste tot si sa
inventeze comunisti si unde nu erau, la care s-au
adaugat cei care pierdusera investitii economice
importante, au ostilizat rapid noul regim, un
regim extrem de slab militar sau economic, dar
foarte puternic simbolic: Castro era un soi de
Simon Bolivar (45) reintrupat.
Blocada economica, tentativele puerile
de asasinare a liderului si esecul Operatiunii
"Mangusta" - debarcarea rebelilor refugiati in
SUA in Golful Porcilor - au aruncat regimul
castrist direct in bratele dragastoase ale URSS,
mai mult decat fericita sa-si gaseasca un cap de
pod in coasta SUA. Rezultatul? Puterea
simbolica a lui Castro a atins apogeul dupa
Golful Porcilor, SUA a iesit umilita dintr-o
situatie de tot rasul, iar URSS a castigat pozitie
strategica importanta pe care a fost pe muchie
de cutit sa o trasforme si in baza nucleara (46).
Prin victoria sa, Castro dobandise
meritat o putere simbolica pe care SUA au
ignorat-o. Daca aceasta putere ar fi fost
recunoscuta, poate SUA ar fi castigat un aliat,
iar cocktailul ciudat de marxism, samba si
charisma nu ar fi prins radacini in Cuba pana in
zilele noastre. Cuba nu a devenit o tara prospera
din punct de vedere economic, nici mai
semnificativa din punct de vedere militar.
Dar Castro a stiut sa-si conserve uluitor
puterea simbolica si asta a fost tot cea a contat,
se pare, supravietuind cu o putere intacta si
prabusirii lumii comuniste si destramarii URSS.
Liderul Vietcongului, Ho Si Min, a spus
la sfarsitul razboiului care a reunificat tara si
transformat-o intr-un stat comunist ca
americanii nu ar fi castigat NICIODATA
razboiul, chiar daca acesta mai dura o mie de
ani.
"Noi LUPTAM de patru mii de ani, am
infrant de trei ori si Imperiul Mongol si nu ne-
am lasat ingenuncheati de China, si nimeni nu
ne-a cucerit", a subliniat respectivul. Numai ca
SUA se pare ca nu au stiut suficienta istorie
pentru a-si da seama cu cine au de-a face si ce
imensa putere simbolica se ascune in spatele
aparentei saracii economice si aparat militar
rudimentar. Vietnamezii nu au creat imensul si
complicatul sistem de aparare subterana numai
in timpul razboiului cu americanii sau al celui
anterior, cu francezii.
Ei aveau o experienta seculara in gherila,
iar supravietuirea ca stat in coasta Marii Chine
daduse un sens istoriei lor de o mie de ani.
Pentru aceasta independenta erau gata sa lupte
oricand se putea. Nici napalmul si nici uriasa
cantitate de bombe aruncate, cele mai multe
aiurea prin jungla vietnameza - s-au aruncat mai
multe bombe decat in al doilea razboi mondial -
nu puteau infrange sinergia odata creata.
Legiunea straina franceza stia deja lectia
de la Dien Bien Phu in 1954 (47) Regimul
autohton sprijinit militar si politic de americani
era tiranic si terorist la adresa propriului popor,
deci era deposedat automat de orice forma de
autoritate simbolica.
O grava eroare de apreciere a puterii
simbolice, pe care puterea militara nu a reusit sa
o suplineasca. Mergand mai adanc in istorie,
vedem ca si cea mai formidabila masinarie de
razboi a tuturor timpurilor - cea romana - nu a
reusit sa supuna o colonie relativ minuscula, dar
care se revendica de la o putere simbolica
coplesitoare. Este vorba de "poporul ales", adica
de evrei.
Iudeea a fost cea mai turbulenta colonie
romana. Nu avea forta militara a populatiilor
celtice/galice, care se intindeau din actuala
Franta si pana in Scotia, nu aveau avantajul
terenului pe care-l aveau germanii ascunsi in
nesfarsitele lor paduri. Dar aveau un tel si o
menire istorica: Legamantul. Pana la urma
"solutia" a fost distrugerea totala, adica
anihilarea ca entitate si spulberarea populatiei in
lumea larga.
Romanii au distrus Templul si au arat cu
plugul peste el, dar distrugerea fizica nu a avut
nicio noima. Puterea simbolica manifestata intr-
un set de credinte de nezdruncinat a fost purtat
intact de poporul evreu acolo unde s-a asezat si
aceasta putere simbolica s-a vadit de nestirbit
pentru inca o mie de ani. In vremurile noastre,
aceasta putere simbolica a nascut si una militara
de temut in plan regional.
Nici macar cei mai cruzi tirani nu au
ignorat puterea simbolica - sau cei care au facut-
o au platit relativ repede. J ean-Claude Duvalier,
cunoscut in trista sa istorie sub numele de "Papa
Doc" (48), a instaurat in Haiti unul dintre cele
mai barbare regimuri din toate timpurile.
Faimosii "Tonton Macoutes", un soi de amestec
de politie politica si asasini cu sange rece au
torturat, ucis si schilodit mii de opozanti in cele
doua decenii de existenta a "liderului", anihiland
orice forma de impotrivire si sfidand orice
legislatie internationala (nici strainii, indiferent
de tara de provenienta, nu erau in siguranta).
Poate sa para straniu pentru un european
sau american, dar un ingredient important al
"succesului" lui Papa Doc a fost...voodoo.
Voodoo era un amestec exotic de credinte din
Africa de Vest, adus odata cu sclavii transportati
de spanioli pentru a munci pe plantatii,
rudimente de catolicism si practici magice ale
populatiei originare. Un fel de samanism bine
sistematizat si raspandit in proportie de masa
intr-o populatie saraca, analfabeta, rupta de
orice legatura cu exteriorul insulei si tributara de
secole superstitiilor de tot felul.
Papa Doc nu era doar seful statului. El
era - neoficial, natural - Marele Preot al cultului
voodoo (49), "Baron Samedi". Simplul sau
blestem era letal. Pentru ca Administratia
Kennedy a criticat dur regimul sau, Papa Doc l-
a blestemat - J FK murea cateva luni mai tarziu
la Dallas. Asemenea legende intretinute de
politia politica si inghitite pe nerasuflate de o
populatie care si astazi crede in existenta
zombilor - deci o mare putere simbolica - i-a
asigurat lui Papa Doc nu doar o domnie pana la
finele existentei sale, dar si o translatie - din
fericire temporara - de putere catre la fel de
tiranicul sau fiu, "Baby Doc", ulterior refugiat in
Franta.
Inainte de a fi executata dupa un
simulacru de proces pe fondul unei largi revolte
populare ale carei circumstante de declansare si
desfasurare nu sunt nici astazi limpezite
intrutotul, dictatorul comunist roman Nicolae
Ceausescu a fost deposedat de orice putere
simbolica in cei doi ani care au precedat
evenimentul intrat in istorie ca "revolutia din
decembrie 1989".
Ca in multe alte cazuri, lovitura
militara/informationala propriu-zisa a fost doar
urmarea celei simbolice, care a pregatit-o pe
prima si chiar i-a asigurat succesul. Ceausescu
se pretindea aparatorul clasei muncitoare, clasa
care era proslavita in discursuri oficiale. Revolta
dintr-un mare oras industrial, situat chiar in
centrul tarii - Brasov, 1987 - venea sa loveasca
serios aceasta pretinsa revendicare: acolo se
rasculau muncitorii infometati si nu "spionii
imperialisti".
Ceausescu se lauda cu lunga sa activitate
in partidul comunist - ajunsese sa pretinda,
sprijinit de un aparat de propaganda enorm si
plin de imaginatie, ca isi incepuse activitatea
revolutionara la treisprezece ani si jumatate.
Suferintele lui prin inchisorile "burgheze" erau
in toate manualele scolare de istorie. Or, o
scrisoare semnata de vechi militanti comunisti -
sase la numar, ceea ce a dat demersului lor
denumirea "underground" de "scrisoarea celor
sase" - ii atragea atentia (deci DIN
INTERIORUL FORMEI DE PUTERE
SIMBOLICA DE LA CARE SE REVENDICA)
ca administratia lui nu mai are cu nimic de-a
face cu ideologia comunista si ca aceasta nu este
decat o dictatura personala deghizata in "rosu".
Cand Francisco Pizzaro a ajuns in
America de Sud cu o mana de aventurieri care
nici macar nu era soldati de profesie, Imperiul
Incas controla un teritoriu in care traiau zece
milioane de suflete. Oricata superioritate
tehnologica - cavalerie, arme de foc - detineau
conchistadorii, erau totusi un ac intr-un car de
fan. Puterea militara incasa, chiar primitiva la
nivel individual, era coplesitoare in raport cu
cea spaniola. Cronicele catolice ne-au invatat
mereu ca insufletiti de Cruce (deci de o putere
simbolica ferventa) Pizzaro si ai sai au reusit sa
spulbere armate de zeci sau chiar sute (!!!) de
mii de oameni.
In cazul celebrului asediu al Limei - pe
vremea aceea un oras compus din colibe de
chirpici, slab aparat - din anul 1534, succesul
crestinilor s-ar fi datorat unei sarje de cavalerie
care a dus la uciderea liderului "rebelilor" inca,
deci la dezorganizarea rapida a armatei adverse.
Astazi stim ca lucrurile nu au stat deloc
asa. Imperiul Inca era unul muribund, lipsit de
orice putere simbolica. Conducerea lui era
tiranica si cruda - spaniolii au devenit aliatii
naturali ai triburilor care controlau teritorii
extinse si contestau domnia incasilor. Nu caii si
flintele spaniole au infrant rezistenta
"loialistilor", ci aliantele variabile cu triburile
locale. In absenta unei puteri simbolice care sa
inchege imperiul ca un intreg sinergetic,
potentiala lui putere militara nu a putut sa fie
folosita si a fost chiar depasita de cativa
aventurieri.
Casatoria lui Pizzaro cu fiica unui
potentat local (dupa botezul acesteia) a
consfintit nu doar o alianta politica si militara
care s-a dovedit hotaratoare, ci si un transfer de
putere simbolica spre barbatul cu barba care
venise de peste mari. Imperiile regionale din
America de Sud - aztec, incas - s-au dezintegrat
cu rapiditate pentru ca erau subminate de
absenta puterii simbolice, liderii lor rezistand
doar prin teroare. Cand a aparut o alternativa
exterioara de alianta - debarcarea europenilor -
triburile opresate s-au rasculat.
Aceste imperii nu au fost propriu-zis
infrante militar - ar fi fost imposibil - ci
simbolic in primul rand. Ne aducem aminte de
Clovis sau Carol cel Mare si vedem cat de
important este pentru un lider care detine
puterea economica si/sau militara sa se
legitimeze si in plan simbolic. Reciproca nu este
in mod necesar adevarata. Papalitatea nu a
inceput sa-si dezvolte o armata proprie, de pilda,
iar din punct de vedere economic, desi
reprezinta un important centru de putere, este
departe de a fi un mare jucator pe aceasta zona.
Cand Henric al VIII-lea al Angliei s-a
suparat pe papalitate din cauza ca nu reusise sa-
si asigure aprobarea divortului - reprezentantul
dinastiei Tudorilor vedea aici mana lunga a
rivalei sale militare si economice, Spania - nu a
atacat frontal institutia, cum facuse Filip cel
Frumos in urma cu mai bine de doua secole.

Nu avea nici forta militara si nici
posibilitatea logistica sa infrunte o papalitate
care avea aliati foarte puternici: Franta si
Spania. El a atacat papalitatea in plan simbolic.
De unde pana atunci dezavuase puternic
reforma promovata de Martin Luther,
prigonindu-i pe adeptii "protestantismului" si
scriind chiar personal un pamflet impotriva
ideiilor calugarului german, el are brusc o
revelatie: clerul catolic este corupt, la Vatican
sade insusi antichristul.
Intoarce foaia si dizidentii care pana
atunci isi tineau predicile pe ascuns, prin
hambare si cranguri, devin prigonitorii
catolicilor ferventi. Henric nu este un
anticrestin, este, dimpotriva, un aparator al
adevaratei credinte.
Rugurile pe care ardeau protestantii sunt
inlocuite repede cu linsaje de preoti deposedati
de orice putere simbolica in fata gloatelor,
daramari de biserici catolice si diminuari de
posesii funciare.
Regele impusca doi iepuri dintr-un
foc: devine seful bisericii, deci scapa de tutela
simbolica a Vaticanului aliat cu Spania si isi
poate vedea nestingherit de aventurile
matrimoniale. El si urmasii sai, mai ales
Elisabeth I si, apoi, J ames I, au fost suficient de
inteligenti incat sa nu inlocuiasca, pentru casa
regala, un "stapan" simbolic cu un altul.
Au reprimat excesele "puritanilor" -
aripa dura a protestantilor din Anglia - la fel
cum i-a persecutat pe catolici, respingand toate
fanatismele de orice nuanta sau confesiune.
Puterea simbolica pe care o acumula alaturi de
cea militara - ca sef al statului - o regina ca
Elisabeth I era unica in felul ei in lumea de
atunci.
In Franta acelor vremuri, Casa de Valois
a pierdut tronul din pricina dezintegrarii puterii
sale simbolice. Henric al lll-lea, care in calitate
de duce de Anjou se distinsese in bataliile
impotriva hughenotilor (varianta franceza a
protestantilor), a "pierdut" partida catolica dura
in favoarea Casei De Guise, puternicii duci de
Lorena.
Acestia au fondat "Liga Catolica" si l-au
acuzat pe rege ca are o politica duplicitara fata
de protestanti, rapindu-i aura de aparator al
dreptei-credinte. Asasinarea lui Henric de Guise
nu a rezolvat nimic - exercitarea violentei
impotriva puterii simbolice nu face adesea decat
sa o potenteze pe aceasta, asa cum am vazut si
in Vietnam - si dupa putina vreme un fanatic
religios il asasina la randul sau pe ultimul
Valois, deschizand drumul spre tron pentru
Bourboni.
Casa de Valois era bogata si controla
principala forta militara a Europei de atunci:
asta nu a salvat-o atunci cand puterea simbolica
i-a fost furata.
Asasinarea lui Che Guevara in Bolivia -
pe cand incerca naiv si in zadar sa faca un
"export de revolutie" printre taranii refractari de
acolo - nu numai ca nu a rezolvat nimic pentru
"cazanul vrajitoarelor" care era America Latina,
dar l-a transformat pe acesta in principalul
simbol al luptei "revolutionare" din regiune si
nu doar pentru cateva decenii.
Puterea simbolica a martirilor de toate
nuantele, folosita apoi de sforari dibaci care stiu
sa o confiste in folos propriu, s-a dovedit in
istorie o arma la fel de periculoasa ca bomba
atomica. Orasele-cetati din Italia, mai ales
Venetia si Genova, sunt un exemplu de putere
economica initial lipsita de aceea militara si/sau
simbolica, dar care le-a creat pe cele din urma.
Situate geografic pe marile rute
comerciale cu Orientul, deci dijmuind comertul
mondial, cum am spune astazi, beneficiind de
flote consistente, venetienii si genozevii
controlau intr-o mare masura comertul la
Mediterana, isi plantasera colonii in inima
Bizantului, la Constantinopole (922 d.C.),
bateau o moneda care era model european -
celebrul "ducat" venetian si "florinul" de
Florenta - si cumulau o mare parte din
numerarul aflat in circulatie.
Ele nu si-au acceptat vulnerabilitatea
militara - deci au construit si flote de razboi care
i-au transformat in jucatori regionali
semnificativi din punct de vedere militar - si au
inlocuit un posibil mesianism simbolic religios (
deja "confiscat" de altii in varii forme) cu un joc
politic foarte complex si adesea lipsit de
moralitate intre Bizantul ortodox, puterile vest-
europene catolice si chiar puterile asiatice.
Venetienii si genozevii - ca si, ceva mai
tarziu, florentinii - au fost unii dintre primii mari
politicieni ai lumii, dupa definitia moderna a
termenului. Aproape ca au reinventat politica,
dupa Antichitatea greaca si cea romana. Alti
lideri s-au folosit de puterea simbolica pentru a
o cuceri pe cea militara si economica.
Ivan cel Groaznic al Rusiei (50) a ramas
in istorie ca un dement crud care si-a ucis si
unicul fiu si urmas la tron. Portretele zugravite
de istorici sunt insa departe de adevarul de
atunci al "pietei puterii" din Rusia. Rusia nu era
condusa de cneazul de Moscova (Ivan va fi
primul care se va proclama "Tar al tuturor
Rusiilor") decat formal - ci de mari familii
boieresti, bogate si agresive militar,
conducatorul aparent nefiind decat prizonierul
de facto al acestora.
Dincolo de boieri era o masa informa de
mujici chinuiti de secole de invaziile mongole,
abuzuri ale potentatilor situati pe varii forme
ierarhice si deloc aparati de legi care nu existau,
fiind suplinite de vagi cutume intepretabile dupa
bunul-plac al celor puternici. Insusi Ivan - ajuns
pe tron copil, in urma mortii tatalui sau - a simtit
pe propria-i piele aceasta stare de lucruri.
Exista toate motivele sa presupunem ca
mama i-a fost otravita de boieri, la fel si sotia. A
fost infometat si umilit la chiolhanurile care
adesea se lasau cu omoruri, violuri si
torturi. Viata ii era mereu in primejdie ca
urmare a permanentelor urzeli de culise.
Nu forta cvasiinexistenta a cneazului
mentinea echilibrul intre clanurile boieresti, ci
un soi de teroare reciproca pe care o exercitau
acestea unul impotriva celuilalt. Ivan era un
prizonier infricosat in Palatul de la
Moscova. Pentru a schimba aceasta stare de
lucruri, cneazul a atacat pe toate planurile, un
atac ce nu doar ca nu dovedeste nebunie, ci
calcul politic rece si sofisticat, chiar daca si
extrem de crud, chiar pentru acele vremuri.
Pentru a cuceri intr-adevar puterea, tarul
a creat o institutie sui-generis,
"opricinina".Avand atarnate de seaua calului un
cap de caine - simbol al credintei in tar - si o
matura - simbol al "curateniei" pe care o faceau,
membrii acestei organizatii nebuloase (nici
ordin militar, nici religios, mai mult un soi de
batalioane de asalt avant la lettre) opricinikii au
dezlantuit o teroare de nedescris asupra -
atentie! - boierimii. "Doctrina" dupa care se
ghida organizatia era la fel de tulbure ca si
componenta ei (boiernasi, simplii mujici
instruiti in ale armelor, etc).
Adica un amestec de ortodoxie "pura",
fidelitate oarba fata de "tatucul" Ivan, lupta
impotriva realului sau imaginarului dusman din
interior/exterior. Cand Novgorodul - bogat oras
comercial - s-a rasculat, tarul nu a trimis acolo
armata boiereasca (ii era teama sa stranga oastea
care nu stia impotriva cui se va indrepta) ci
aceasta cavalerie terorista.
Timp de trei saptamani orasul a incaput
pe mainile asasinilor, devenind un loc al iadului.
Dupa acest episod mai ales "faima" opricininai a
devenit atat de mare incat boierilor nu le mai
ramanea decat sa se roage la icoane ca privirea
tarului sa nu cada asupra lor.
Si au inceput, natural, sa se denunte unul
pe celalalt de uneltiri si comploturi. Pedeapsa
impotriva celui banuit era totala si imediata si
intrecea in bestialitate tot ce se vazuse pe
meleaguri batute sute de ani de hoardele
mongole. Nici reprezentantii clerului care nu se
conformau liniei stabilite de tar nu au fost scutiti
de torturi sau omoruri.
Cand Ivan a reusit sa extermine cam
orice fel de opozitie corenta, iar marile clanuri
boieresti fie au pierit, fie au fost alungate din
Moscova, fie au fost pur si simplu deposedate
de putere economica/militara prin confiscari, el
s-a asezat la masa negocierilor cu ramasitele
infricosate ale nobilimii ruse: acum putea
"discuta" de pozitii de forta, de pozitiile celui
care detine EFECTIV puterea.
S-a prefacut oripilat de abuzurile
opricininai, a pretins senin ca habar nu avea de
ele - la unele asasinate/torturi a participat
personal - si a asmutit gloata asupra celor care
cu o zi in urma pareau intangibili. Membrii
organizatiei au fost haituiti ca animalele si
linsati acolo unde erau prinsi - le sosise si lor
randul, tot asa cum Hitler urma sa decime
batalioanele de asalt dupa ce se dorea un lider
"respectabil".
Rezultatul? Poporul l-a iubit si mai mult
pe "tatucul" care, iata, era gata sa-si pedepseasca
propria-i garda pentru abuzuri. Hrusciov urma
sa se descotoroseasca de garda lui Stalin tot
mimand uimirea vizavi de crimele din Gulag si
de un cult al personalitatii al carei slujitor fidel
fusese.
Ivan cel Groaznic a avut grija ca in
paralel cu decimarea unor potentiale centre de
putere economica/militara, sa acumuleze o
considerabila putere simbolica. Se purta smerit
si ascetic, se ruga ore-n sir, traia inconjurat de
icoane si aparent era un credincios fanatic (si-a
ucis involuntar fiul pentru ca acesta indraznise
sa-si apare sotia, croita cu bastonul de Ivan
fiindca umbla prin palat fara sa aiba parul
acoperit de obligatoriul val).
Dupa cucerirea Constantinopolului de
catre Mahomed Cuceritorul, in anul 1453, Rusia
si-a asumat rolul de aparator al dreptei-credinte,
deci si-a asumat un rol simbolic extrem de
puternic. Ivan a exploatat mereu aceasta directie
si a reusit, aparent paradoxal, sa se faca iubit de
popor.
La un moment-dat s-a prefacut ca
renunta la tron si a parasit Moscova: poporul
orasului s-a rasculat si l-a implorat pe tar sa
revina. A revenit si-a urmat un alt sir de omoruri
printre boierii care incepusera, naivi, sa
negocieze tronul. El a impartit si pamanturile
intre cele ale "coroanei" si cele ale obstei,
devenind astfel foarte bogat - deci nu a ignorat
nici puterea economica.
Rareori puterea simbolica a esuat in
confruntari cu celelalte tipuri de putere. Dar
uneori o putere simbolica a esuat in
confruntarea punctuala cu o alta putere
simbolica. Putini suverani pontifi s-au bucurat
de rolul international pe care cu multa energie si
determinare si l-a asumat Ioan Paul al ll-lea,
fostul cardinal polonez Karol Wojtila.
A fost un soi de Sfant Bernard al
finalului de secol al XX-lea, in egala masura
papa si diplomat, interlocutor al
presedintilor/regilor si negociator/mediator al
unor cauze mondiale. Anticomunist convins prin
origine si vocatie, el va ramane in istorie ca unul
dintre "berbecii" care au lovit cel mai dur blocul
sovietic.
Miscarile politice de protest declansate
de polonezi au fost potentate cu forta rachetelor
candPapa le-a adaugat propria-i putere
simbolica. Alaturi de presedintele american
Ronald Reagan, el a fost probabil unul dintre
adevaratii "gropari" ai ramasitelor iluziilor
comuniste de extractie sovietica.
Rolul sau in aceasta parte a Europei si in
deznodamantul Razboiului Rece a fost crucial si
indiscutabil. Dar a esuat in mod surprinzator in
cel putin alte doua situatii: odata cand a incercat
sa spuna "da" si altadata cand a incercat sa
spuna "nu".
In anul 1973 regimul de stanga al lui
Salvador Allende (51), care cistigase alegerile in
Chile si demarase o serie de reforme socialiste,
a fost rasturnat de la putere de o revolta militara,
amplu sprijinita de administratia americana care
nu-si mai dorea o "Cuba" pe coasta Pacificului.
Allende aruncase tara in haos economic,
Moscova nu il sprijinea, popularitatea lui
scazuse dramatic din cauza deteriorarii nivelului
de trai - debarcarea si uciderea lui nu au fost
misiuni prea greu de indeplinit. La putere a
venit un soi de Franco latino-american care nu
avea nici alonja intelectuala si nici clarviziunea
acestuia.
Generalul Pinochet era pur si simplu o
bruta insetata de putere, care nu a ezitat sa
recurga la crima, rapire si tortura pentru a
lichida o opozitie "comunista" care nici macar
nu mai prea exista. Pinochet nu era un paznic
impotriva comunizarii tarii: era un dictator pur
si simplu.
Regimul lui devenise atat de impopular
in anii '80, incat o explozie era iminenta si tara
risca razboiul civil si haosul. Fiind vorba de o
tara eminamente catolica, Ioan Paul al ll-lea a
fost rugat sa medieze chestiunea. Faptul ca s-a
afisat alaturi de o gorila de tipul Pinochet si a
incercat indirect un soi de atenuare a
impopularitatii acestuia a starnit un val de
proteste vehemente la Santiago de Chile, chiar si
in randul clerului catolic local.
Pinochet a sfarsit prin a se retrage, dar
Ioan Paul al ll-lea a suferit o grea lovitura de
imagine: "spalarea" oarecum a unui criminal in
serie era misiune imposibila chiar pentru
detinatorul unei imense puteri simbolice. A
doua oara a fost chiar pe dos: este vorba de
Nicaragua.
Cand gherilele marxiste care luptasera
ani de zile cu o dictatura la fel de sangeroasa ca
aceea din Chile au reusit sa vina la putere si sa
formeze un guvern larg sprijinit popular,
Suveranul Pontif a venit sa urecheze o
administratie socialista ale carei scopuri si
aliante nu erau foarte limpezi.
Si s-a intamplat o nedorita "minune":
Papa a fost oprit din discurs si chiar huduit in
centrul capitalei dupa ce fusese primit de o
multime de credinciosi care lacrimau la simpla
lui vedere. Tot capitalul de putere simbolica s-a
risipit in cateva minute in fata unei multimi in
fata careia lupta pentru libertate si sangele
varsat pentru tara se vadise a legitima pe deplin
un regim politic. Acolo, intr-adevar, Papa nu
avut nici o "divizie"...
###
Cele trei forme de putere - simbolica,
militara si economica - au fost intalnite in istorie
in stare pura sau in varii combinatii. Cele mai
longevive personaje/personalitati/forme
statale/organizatii, etc pe scena puterii s-au vadit
a fi cele care au cumulat SIMULTAN toate cele
trei forme ale puterii.
Cea mai scurta durata au avut-o
imperiile care au cumulat aproape unilateral
DOAR putere militara. Cea mai lunga, cele care
s-au revendicat de la forta simbolica foarte
consistenta. Adesea pierderea puterii simbolice
prevesteste sfarsitul, chiar daca aparent cea
militara si/sau economica ramane intacta sau
chiar sporesc pe termen scurt/mediu.
Cele trei forme de putere s-au
potentat/completat uneori una pe cealalta, dar au
existat si momente in care au intrat in coliziune.
In ultima situatie, cea mai formidabila forma de
putere nu s-au vadit a fi puterea economica sau
militara, cum am fi uneori tentati sa credem, ci
aceea simbolica.
Cea mai longeviva institutie este aceea a
Bisericii, iar cea mai longeviva cultura este
aceea iudaica - ambele grupeaza in mod special
o mare doza de putere simbolica, dincolo de
toate celelalte. Cine argumenteaza ca Israelul
este si o forta militara semnificativa si ca
Biserica apostolica una economica trebuie sa
tina cont ca analiza noastra nu se refera la
ACUM si AICI.
In urma cu un secol Statul Israel nici nu
exista, dar cultura iudaica era raspandita din
SUA si pana in Imperiul Tarist si din Suedia
pana in Italia. Iar prosperitatea Bisericii, ca
institutie, nu a fost, totusi, niciodata
spectaculoasa - nu dicteaza ora exacta nici in
City, nici pe Wall Street si cu atat mai putin la
Tokyo sau Beijing.
Matricele dupa care au interferat cele trei
forme de putere este aproape neschimbat in
timp.
De la reforma religioasa a Egiptului
Antic, trecand prin domnia sangeroasa a lui Ivan
cel Groaznic si pana la "vanatoarea de
vrajitoare" a epocii lui J oseph McCarthy, de la
caderea Imperiului Roman de Apus si alianta
francilor cu papalitatea si pana la acapararea
puterii de Hitler, gladiatorii care evolueaza in
colosseumul puterii au judecat/actionat dupa
aceleasi mecanisme/tipare.
Insa FIECARE FORMA DE PUTERE
IN PARTE A CUNOSCUT EVOLUTII
CRUCIALE IN TIMP, ASEMENEA UNOR
ORGANISME VII CARE SE ADAPTEAZA
UNUI MEDIU SCHMIBATOR.
Puterea a parut, mereu in istorie, sa-si
autocontina propriile-i mecanisme de
adaptare/evolutie, asemenea unui segment de
ADN.
Mutatiile puterii. Puterea militara
Puterea militara a cunoscut aparent cele
mai dramatice mutatii de-a lungul istoriei: de la
bata si varful de sageata din cremene la bomba
cu hidrogen, la rachetele transcontinentale si la
avioanele invizibile, oamenii au inventat forme
tot mai sofisticte de aparare/atac. Asta daca
privim puterea militara "in stare pura", pe de-o
parte, si daca o privim doar prin prisma "anexei"
sale tehnologice, pe de alta.

Niciuna dintre aceste lentile de
observatie nu sunt realiste si functionale. Cezar
nu avea rachete sol-sol, dar a cucerit imensa
Galie (52) intr-un razboi in care se pare ca a
macelarit peste un milion de celti. Occidentul nu
avea fregatele moderne, dar la Lepanto (53) a
zdrobit cea mai mare forta navala a Orientului,
flota lui Soliman Magnificul.
O mana de aventurieri spanioli si
portughezi au cucerit un continent stapanit de
milioane de luptatori cruzi - doar cu niste
archebuze si spade. Pentru cea mai mare putere
militara a lumii de astazi - fortele militare ale
SUA - o asemenea performanta ar fi
cvasimposibila sau ar dura mult mai mult: si
adversarii potentiali sunt bine inarmati.
Cand America a luat in 2003 decizia de a
ataca regimul lui Saddam Hussein, acesta
poseda a patra armata a lumii ca numar de
combatanti si nici inzestrarea ei nu era derizorie.
Mai mult, razboiul anterior cu Iranul si cel cu
armata SUA creasera o oarecare experienta. In
plus, irakienii luptau pe teritoriul propriu, pe
care-l cunosteau mai bine decat atacatorii.
Sigur, deznodamantul a fost relativ
rapid, insa merita sa ne intrebam cat a cantarit in
victorie atacul pur militar si cit dezintegrarea
puterii simbolice a regimului lui Saddam (se
pare ca mai bine de jumatate din armata irakiana
pur si simplu nu a luptat, soldatii si ofiterii
neavand niciun imbold de a apara un dictator
care-i platea cu cativa dolari pe luna in timp ce-
si transfera miliarde in Occident).
Exista un decalaj tehnologic dramatic
intre dotarea trupelor SUA si cele ale Irakului,
dar acesta era minuscul fata de alte momente din
istorie: accesul la tehnologie se
"democratizase". Cand Cezar a atacat Galia,
decalajul strategic si tehnologic intre armata
romana si aceea a triburilor celtice era mult,
mult mai mare.
La acea vreme Roma detinea un avans
militar fata de restul lumii incomparabil mai
important decat detin la ora actuala SUA in
raport cu o putere de mana a doua.Roma avea o
armata de profesionisti, cu veterani care
servisera si 10-15 ani sub arme. Reforma lui
Marius, mai ales, crease o armata profesionista
in cel mai inalt grad, bazata pe recrutari liber-
consimtite si nu silite.
Galii convocau triburile, imensa
majoritate a combatantilor erau pastori si nu
soldati de profesie. Romanii erau impartiti pe
cohorte, centurii si legiuni, cu o conducere
coerenta si centralizata. Centurionii aveau un
armament stadardizat performant - scutul lung,
lancea semicalita in foc, sabia scurta pentru
lupta de-aproape si pumnalul.
In acest fel comandantii romani stiau
mereu cati combatanti valizi au, pe de-o parte, si
erau capabili sa asigure contabilizarea
necesarului logistic (arme noi, hrana, etc) pe
termen mediu si lung. Galii erau divizati -
adesea nici nu puteau comunica intre ei, vorbind
dialecte diferite.
Cetele nu ascultau decat simbolic de o
conducere centrala. Fiecare se inarma dupa cum
il ducea capul. Seful - mai mult simbolic - nici
macar nu stia numarul celor pe care-i comanda
si nici nu putea sa contabilizeze necesarul
logistic sau pierderile. Romanii aveau o
cavalerie imbatabila, capabila sa sparga orice
front - abia Evul Mediu va mai aduce pe scena
istoriei o asemenea forta de soc.
Caii erau pregatiti special pentru lupta si
erau capabili sa poarte greutatatea unui cavaler
bine echipat. Galii aveau putina cavalerie, fostii
cai de povara deveneau "combatanti". Romanii
posedau masinarii de razboi cumplite pentru
vremea aceea - balistele si catapultele - si puteau
ridica/sapa fortificatii cu o viteza incredibila,
folosind orice avantaj al terenului.
Logistica de aprovizionare era
impecabila, inclusiv cu materiale de constructii
si mesteri priceputi. Galii nu posedau masinarii
de lupta, nu aveau nici macar notiuni de
logistica militara si nu stiau sa construiasca
fortificatii in afara celor deja existente si care nu
rezistau asalturilor. Nicio putere a timpului nu
era in stare sa reziste termitelor razboinice
romane pornite la atac: nici pe uscat, nici pe
mare.
La fel armata mongola a lui Genghis
Han, douasprezece secole mai tarziu. Tatarii nu
aveau avantajul tehnologiei - doar arcul lor era
redutabil, mai ales prin capacitatea de a fi folosit
in galop - insa au venit cu o strategie
necunoscuta oponentilor (la fel cum armata
nazista a folosit o strategie surprinzatoare si
eficace in al doilea razboi mondial,
ingenunchind rapid Franta).
Se deplasau pe distante uluitor de mari
foarte rapid, deci adversarul nu avea timp sa se
pregateasca de o riposta coerenta. Cavaleria
usoara ataca in valuri, obosind si hartuind
inamicul pana la epuizarea totala, coplesindu-l
cu sageti.
In plus, din punct de vedere numeric,
armata mongola coplesea pe oricine: Timur
Lenk va aduce un milion de oameni la Ankara
pentru a-l infrange pe Baiazid, in conditiile in
care, in acele vremuri, o suta de cavaleri
reprezentau in Occident o forta semnificativa
deja.
Dar indata ce cavalerii occidentali au
invatat sa se apare de sagetile mongole cu
scuturi mai solide si platose mai groase,
mongolii/tatarii au inceput sa fie macelariti pe
fronturile de lupta. Romanii au cucerit
majoritatea lumii celtice si au anexat-o
Imperiului Roman pana la iesirea acestuia din
istorie.
Zidul lui Hadrian, care brazda Britania,
era una din frontierele "lumii
civilizate".Rascoalele au fost sporadice - cele
mai semnificative fiind doar cele ale lui
Vercingetorix sau Boudica, repede anihilate - iar
galii au ajuns sa lupte in legiunile romane.
Armata americana si aliatii sai lupta inca din
greu sa pacifice terenul cucerit al Irakului si sa
solidifice o umbra de ordine in Afganistan.
Prin urmare acumularile tehnologice nu
sunt suficiente pentru a judeca o putere militara.
Tehnologia reprezinta o conditie a succesului
exercitarii puterii militare, dar singura nu este
suficienta. In primul razboi mondial, tehnologia
relativ egala a dus nu doar la o serie de maceluri
unice in istorie, ci si la o durata semnificativa,
care a antrenat o sufocare economica a puterilor
centrale.
Cele mai consistente mutatii din istoria
puterii militare nu tin in mod necesar de
tehnologie, ci de schimbarea paradigmei puterii
simbolice, care a produs o mutatie si in cea
militara. Milenii de-a randul puterea militara a
fost "cenzurata" de puterea simbolica/religioasa.
Romanii isi ascultau augurii, biserica crestina a
consacrat restrictii numeroase in exercitarea
puterii militare asupra credinciosilor.
In Evul Mediu, de pilda, exista "pacea
lui Dumnezeu" - nu aveai voie sa lupti, sub
amenintarea excomunicarii, in zilele de vineri,
sambata si duminica si in timpul sarbatorilor (si
erau cu zecile). Adversarul trebuia tratat cu
blandete - nobilii erau rascumparati, serbii erau
eliberati.
Un cod al onoarei tempera cruzimea
instinctiva a cavalerilor. Nobilii de diferite
neamuri erau deseori inruditi intre ei, deci se
respectau reciproc. Evul Mediu nu a cunoscut
maceluri de proportii nu doar datorita
tehnologiei mai precare - in fond puteai sa ucizi
milioane de oameni si cu arme albe, asa cum s-a
intamplat recent in Rwanda - ci datorita unei
cenzuri a puterii militare mereu impusa de
puterea simbolica.
Arbaleta, de pilda, era socotita o arma
lasa si folosirea ei era dezavuata de Biserica, iar
in vremea lui Ludovic al XV-lea al Frantei, cand
un inginer a inventat un soi de mitraliera, a fost
declarat "dusman al omenirii" si varat la
balamuc. "Vreau sa-mi inving adversarii, nu sa-i
extermin", a declarat un rege care nici macar
prea dus la biserica nu era.
Nici islamistii nu procedau altminteri.
Cand Saladin (54) a recucerit Ierusalimul din
mainile crestinilor, populatia si aparatorii au fost
liberi sa plece - platind o rascumparare mai mult
simbolica - si singurii executati (dupa ce au
refuzat convertirea) au fost cavalerii-calugari.
In privinta pierderilor in conflicte,
cronicarii timpurilor isi facusera un obicei de a
le exagera dramatic - limita intre fictiune si
realitate nu era atat de clara ca astazi.
Razboiul de un secol intre Franta si
Anglia - mai precis intre doua partide nobiliare -
nu a provocat in toata desfasurarea lui nici
jumatate din victimele unei singure batalii
moderne de la inceputul secolului al XX-lea -
ofensiva germana de la Verdun si
contraofensiva engleza de pe Somme: un milion
de victime in noua luni.
Prima infruntare complet scapata din
"haturile" puterii simbolice traditionale, adica
aceleia religioase, a fost, probabil, razboiul
pentru "patrie" al Frantei primei republici contra
agresorilor care au atacat-o simultan. Cand s-a
facut auzita Marseieza, lumea s-a schimbat
pentru totdeauna: o alta putere simbolica isi
facea simtita prezenta.
In pericol nu mai era credinta, ci
PATRIA. Iar copiii acestei patrii erau chemati
sa faca ORICE pentru a o salva. Patria in pericol
justifica orice macel, abuz sau desconsiderare a
adversarului. Aceasta formidabila sinergie i-a
permis lui Napoleon sa ridice o masinarie de
lupta unica in Europa si sa incerce sa joace
cartea hegemoniei franceze asupra intregului
continent.
Nu doar tehnologia face ca de atunci
puterea militara sa devina mai distructiva - in
fond de mai bine de o jumatate de veac nimeni
nu a folosit arme nucleare, de pilda - ci mutatia
puterii simbolice despre care vom vorbi intr-un
subcapitol al prezentei parti.
Mai mult decat atat, puterea militara
este/a fost subordonata in istorie mai mult decat
orice alta forma de putere celorlalte doua. Doua
mutatii sunt importante si vor determina
intensificarea fara precedent a conflictelor
militare. Prima: inventarea si raspandirea
prafului de pusca si, asadar, a armelor de foc.
A doua: inlocuirea aristocratiei
conducatoare de catre statul-natiune, conturat
dupa pacea wesfalica si insufletit de exemplele
Statelor Unite ale Americii si Revolutiei
Franceze. Mii de ani razboiul fusese, in linii
mari, o "afacere" a unor privilegiati - cei care
stiau sa foloseasca armele.
Arcul cu sageata - varii forme - toporul,
lancea, scutul si sabia au dominat mii de ani
campurile de batalie. Nobilii si mercenarii
formau corpul dur al armatelor. Taranii
neinstruiti erau cvasinefolositori si, prin urmare,
mobilizati foarte rar in ostirile Antichitatii sau
ale Evului Mediu.
Pregatirea unui nobil/mercenar dura ani
de zile, incepand in jurul varstei de zece ani.
Prin urmare, inclusiv numarul combatantilor si
capacitatea de mobilizare a acestora erau reduse.
Sistemul roman al unei armate permanente de
mare amploare nu va fi repetat de-a lungul
Evului Mediu: nimeni nu-si permitea sa
intretina/hraneasca un asemenea corp militar.
Doar englezii vor introduce, in timpul
razboiului de o suta de ani cu Franta, exercitiile
obligatorii de tras cu arcul, dezvoltandu-si un
corp militar care, inarmat cu celebrul "arc lung"
capabil sa arunce in adversar pana la 20 de
sageti pe minut, va decima cavaleria franceza la
Azincourt. Odata cu aparitia armelor de foc -
archebuza, muscheta si apoi arma cu percutie -
instruirea unui soldat se poate face relativ
repede.
Ai nevoie de ani de zile de pregatire
pentru a manui corespunzator sabia, lancea sau
toporul de lupta. Ai nevoie de doar doua-trei
luni sau saptamani pentru a invata sa tragi cu
pusca suficient de rezonabil pentru a fi trimis pe
un front de batalie. Dovada a fost oferita de
colonistii nord-americani, care au infrant cea
mai buna si disciplinata armata a momentului:
cu o pusca in mana si bine condus de strategi
priceputi, "taranoiul" devenea egalul soldatului
de profesie.
Aparitia armelor de foc vor conduce si la
specializarea corpurilor militare - in linii mari,
intalnita pana astazi. Batalioanele si diviziile
incep sa fie populate de indivizi "obisnuiti",
chemati sub arme in virtutea simplului lor statut
de "cetatean", la fel cum se intamplase in
Razboiul de Independenta al coloniilor nord-
americane si in timpul Revolutiei Franceze, cind
"copiii patriei" plecasera cu milioanele spre
front.
Indivizi "obisnuiti" sunt cu nemiluita
intr-o tara intinsa si dens populata, asa ca
ajungem la uluitoarea mobilizare de forte din
Primul Razboi Mondial. Concentrarea puterii
militare ca "monopol de stat" permite acestuia
din urma sa sune goarna la care cetatenii SUNT
OBLIGATI sa raspunda.
Odata mobilizati cetatenii sunt lesne de
instruit, ingrosand randurile armatei
profesioniste pana la cote neverosimile -
dadeam exemplul bataliei de la Verdun si
contraofensivei de pe Somme. Intr-o batalie a
Antichitatii sau a Evului Mediu, daca pierdeai o
suta-doua sute de oameni bine echipati si
instruiti, inlocuirea lor in termen scurt era
cvasimposibila: costurile erau uriase, iar fiecare
combatant semnificativ avea in spate ani de
pregatire.
In epoca armelor de foc, divizii intregi
puteau fi spulberate pentru ca erau inlocuite
peste noapte de recruti proaspeti. Asa s-a nascut
expresia "carne de tun" - nimeni nu se gandise
la "carne de sabie". Daca inventia si dezvoltarea
armelor de foc au permis mobilizari mai
insemnate, aparitia statului-natiune a dat o
forma si un sens acestui potential.
Conflictele devin NATIONALE -
antrenandu-i pe toti traitorii intre frontiere - si
IDEOLOGICE. Puterea simbolica religioasa
este abandonata in favoarea mitologiei statului
si a doctrinelor politice, care se dovedesc mult
mai nemiloase. Nationalismul caracterizeaza
conflictul militar timp de trei secole, incepand
cu secolul al XVl-lea si pana la jumatatea
secolului al XX-lea.
Al doilea razboi mondial si "razboiul
rece" sunt razboaie ideologice: primul a opus
nazismului/fascismului militarist democratia si
aliatii acesteia, al doilea a opus la fel,
democratia sistemului socialist/comunist.
Asadar, daca simbolismul religios a fost
vehiculul conflictului militar timp de mai bine
de zece secole, cel national si /sau ideologic s-a
dovedit mult mai perisabil in timp - doar trei
secole.
Puterea militara - capacitatea exercitarii
violentei - devine, oricum, un monopol de stat,
subordonata unor institutii de tipul presedintie,
parlament, guvern (toate reprezentante ale
puterii simbolice, devenite
NATIONALE/IDEOLOGICE).
Cel putin doua mutatii ale puterii
militare mai trebuie mentionate, caracterizand
dramatic epoca contemporana. Prima este
adaugarea componentei militare aceleia
informative prin dezvoltare fara precedent in
istorie a serviciilor speciale. A doua este
dezvoltarea iarasi fara precedent a asa-numitelor
conflicte neconventionale - ne referim mai ales
la terorism. Aparent niciuna dintre
componentele de mai sus nu reprezinta ceva nou
in istorie.
De la Egiptul Antic la Imperiul Chinez si
trecand prin Evul Mediu, actiunile militare au
fost insotite de activitati informative, de la
cercetarea terenului si comensurarea fortei
inamicului la infiltrarea de spioni si actiuni de
propaganda menite sa-i demoralizeze pe
adversari.
In timpul reginei Elisabeth I, Anglia
dispunea deja de retele de spioni interni/externi,
iar in Franta aparea "Secretul regal". La fel,
terorismul nu pare a fi o "afacere
contemporana", radacinile sale gasindu-se adanc
in istorie, de la zelotii evrei in timpul ocupatiei
romane la hassisinii Batranului din Munte.
Terorismul reprezinta o forma de
conflict militar in care o grupare lipsita de forta
echivalenta inamicului recurge la mijloace
combative neconventionale, revendicandu-se
insa de la o PUTERE SIMBOLICA.
Zelotii sau hassisinii se revendicau de la
puritatea unor doctrine religioase (aripa dura a
ismaelitiilor si respectiv una din aripile
conservatoare ale iudaismului), gruparile Irgun
sau Stern din Palestina ocupata de la sionism,
trupele lui Garibaldi sau Simon Bolivar de la
idealurile de libertate si emancipare nationala,
gruparile palestiniene care deturnau avioane si
ucideau oameni nevinovati puteau sa se
autodenumeasca "luptatori pentru libertate" in
virtutea acestei traditii.
Deci nu EXISTENTA acestor fenomene
care insotesc puterea militara este o
caracteristica a lumii de astazi, ci
AMPLOAREA lor. Serviciile speciale - militare
sau "civile" (desi credem ca ultimul termen este
oarecum impropriu pentru asemenea structuri) -
ale marilor natiuni sunt compuse astazi din sute
de mii de oameni, iar mijloacele care stau la
dispozitia acestor oameni sunt incredibil de
sofisticate.
Serviciile speciale nu mai sunt astazi o
anexa a puterii militare - de multe ori sunt
"creierul" acestor operatiuni, pe care fortele
"traditionale" doar le materializeaza din punct
de vedere tactic/strategic. La fel, terorismul nu
mai este un fenomen marginal, restrans la o arie
geografica oarecare si relativ lipsit de mijloace.
El este o putere in sine, care dispune de
mijloace financiare si logistice mai mult decat
semnificative si este capabil sa loveasca aproape
oricand si aproape oriunde
De fapt, credem noi, teorismul a fost
puternic potentat in lumea moderna de mitologia
celui de-a doilea razboi mondial. Pana atunci,
teorismul a fost, in linii mari, socotit blamabil si
si-a gasit putini adepti. Zelotii erau condamnati
de clerul "oficial" iudaic si pana de "dizidentii"
acestui cler, care nu erau de acord cu violenta si
gaseau neplauzibila imbracarea in haine
religioase a unei violente duse la extrem.
Hassisinii erau doar un grupuscul -
spectaculos prin actiuni, dar minuscul - al
complicatei harti politice/religioase a lumii
musulmane. Irgun sau Stern era blamate sau
macar privite cu suspiciune de cea mai mare
parte a sionismului. Rezistenta antifascista a fost
insa umflata pana peste poate prin mitologia
care i-a urmat, tradusa in epoca massmedia de
mii de carti, filme, documentare si pozitii
publice ale liderilor politici.
Rautatea si miselia adversarului -
nazismul - justifica orice mijloace de
impotrivire, iar a arunca trenuri in aer si a reteza
beregata unui soldat era la fel de meritoriu si
firesc pentru un bun cetatean ca platirea taxelor.
Zeci de state au fost ocupate de Germania in
Europa - Franta, Belgia, tarile nordice, etc - si in
lume, deci amploarea rezistentei a fost fara
precedent.
La finalul conflagratiei aveam nu doar
zeci de milioane de oameni care-si ucisesera
semenii in aer, pe pamant si pe ape, ci si sute de
mii de oameni care fusesera antrenati in actiuni
de sabotaj, spionaj, asasinat: toti erau eroi
declarati oficial ca atare. Mijloacele de lupta
"neconventionale" au fost legitimate la o scara
necunoscuta pana atunci in istorie, intrand, prin
urmare, in arsenalul uzual al pradigmei
politice/militare a epocii.
Ele au continuat sa fie legitimate in
teatrele de operatiuni "fierbinti" sau "reci",
vazute sau nevazute ale razboiului rece. Granita
intre "teroristi" si "luptatori pentru libertate" s-a
diluat considerabil: niste observatori mai
radicali ar putea spune ca a disparut, iar unii si
mai radicali ca nu a existat, de facto, niciodata.
Vom reveni asupra acestor aspecte
atunci cand vom descifra harta contemporana a
puterii pe Glob. In perspectiva devenirii sale
istorice, puterea militara este in crestere
exploziva in raport cu datele sale anterioare, dar
in regres/stagnare comparativ cu celelalte forme
de putere - simbolica si/sau economica.
Dialectica ne obliga la alegerea corecta a
termenilor si comparatiilor. Nu are rost nici
macar ca exercitiu de imaginatie sa ne intrebam
ce-ar fi insemnat niste AKM in mainile
mongolilor lui Genghis Han.
Dar trebuie sa constatam ca forta de
mobilizare, organizare si capacitate strategica a
armatei romane la cumpana dintre milenii, de
pilda, ii asigura un ascendent cel putin la fel de
mare acesteia in raport cu adevrsarii
potentiali/efectivi ca flotei britanice in secolul al
XlX-lea sau ca actualei aviatie a SUA.
Asa cum subliniam in capitolul anterior,
puterea militara a pierdut deseori atunci cand nu
s-a coagulat in jurul unei puteri simbolice
semnificative. Imperiul roman "importa" zeitati
pe banda rulanta deoarece propria-i putere
simbolica era slaba si pentru ca notiunea de
"natiune" nu se inventase, toate aceste culte
muscau din puterea simbolica centralizatoare.
A fost nevoie de Constantin cel Mare
pentru ca sa forjeze crestinismul sfasiat (inca
atunci) de schisme - arianismul, nestorismul, etc
- prin Conciliul de la Niceea (325 d.C.) intr-o
forma suficient de stabila pentru a deveni religie
de stat. Vechiul Testament este deja plin de
pilde si avertismente la adresa celor puternici
care ignora puterea simbolica.
Faraonul aparent atotputernic este
coplesit de pedepsele revarsate asupra sa de o
divinitate manioasa si obligat sa
cedeze. Nabucodonosor este avertizat cand o
mana nevazuta scrie pe un zid "Ales, Cantarit,
Impartit" ca a cazut in dizgratia zeilor si ca
imperiul sau urmeaza a fi sters de pe harta: cand
puterea simbolica dadea verdictul, "toti oamenii
regelui" nu mai puteau sa puna cioburile
laolalta.
Cand puterea germana a incercat sa se
revolte impotriva trainicei aliante intre
papalitate si franci, regele a fost in cele din urma
obligat sa faca pelerinajul la Canossa. Cateva
sute ani istoria Europei a fost istoria prin care
natiuni dominante au incercat sa-si impuna
hegemonia pe continent, deci in lume.
Pe rand Spania, Franta, Germania (intr-o
masura mai mica Anglia insulara) au jucat
aceasta carte. Vehiculul a fost puterea militara.
Subordonarea cvasitotala a puterii militare de
catre puterea simbolica (reprezentata in ultimele
doua secole in cea mai mare masura de statul-
natiune) si paienjenisul de relatii de drept
international tesut sistematic (desi cu sincope) in
ultimul secol mai ales a redus capacitatea
militara de a se exprima in sine si pentru sine.
####
Puterea militara a cunoscut in istorie
mutatii spectaculoase din punct de vedere
tehnologic, a invins spatiul si geografia in buna
masura, si-a adaugat componente importante
(servicii speciale, tactici noi si centre de analiza
strategica conduse de minti luminate).
Dar ea a ramas la fel de divizata intre
principalii jucatori regionali/globali ca si in
urma cu doua milenii sau cu doua secole.
Hegemonia globala - strict militar vorbind - este
la fel de improbabila ca si in trecutul mai mult
sau mai putin indepartat.
Daca o buna secole de-a randul a fost
"vioara intai" a orchestrei care interpreta
partitura istoriei (sefii militari fiind cei care, din
postura de regi, imparati sau simpli sefi de clan,
decideau), puterea militara a sfarsit in lumea
contemporana a fi cvasitotal subordonata puterii
simbolice (ideologice odata cu aparitia statului-
natiune si cu laicizarea societatii) si chiar celei
economice, asa cum vom vedea.
Deciziile strategice nu mai sunt luate de
mult de "cainii razboiului", ci de politicieni sau
de alti lideri simbolici - generalii triumfatori de
alta data sunt redusi la postura de executanti ai
acestor decizii. Toata lumea tresare atunci cand
la Paris sau la Moscova are loc vreo traditionala
parada militara - barbatii in uniforme,
masinariile de lupta din otel, avioanele de
vanatoare care brazdeaza cerul trezesc in noi
teama si respect.
Insa nu trebuie sa uitam ca seful oricarei
armate este numit printr-un decret semnat de
oameni/institutii care poate nici nu au un stagiu
militar cel mai adesea, legitimati fiind in schimb
de puterea simbolica pe care o detin. Iar juntele
militare sunt limpede carateristice lumii a treia
si fac parte din tristul arsenal al acestora - si
acolo tind sa devina tot mai exotice si mai
blamabile.
Liderul venezuelean Hugo Chavez nu se
revendica de la fapte ostasesti si gherile de tipul
Castro - el se autodefineste ca luptator impotriva
hegemoniei simbolice a SUA. Asa cum probabil
inca din perioada tribala elementele turbulente
erau eliminate de pe scara evolutiei de
"conspiratia slabilor", tot asa istoria a ingradit
treptat capacitatea luptatorilor de a decide cand,
unde si de ce.
Puterea militara a fost forma de putere
care a pierdut cel mai mult pe parcursul
evolutiei cunoscute in raport cu celelalte doua
forme. Ultimele sale zvarcoliri au fost
bolsevismul si fascismul - nu intamplator liderii
acestora au folosit (abuziv) insemnele militare.
Hitler s-a proclamat Fuhrer si se purta in
uniforma militara, asemenea "omologului" sau
italian, Mussolini, proclamat "Duce".
Stalin a imbatranit in uniforma - abia
urmasul lui, Hrusciov, renuntand la aceasta
tinuta. Dar si in aceste cazuri, motorul era de
fapt ideologic (deci simbolic) si nu militar.
Intinsa - in timp si spatiu - rezistenta contra
fascismului in timpul celui de-al doilea razboi
mondial si mitologia maquisului care i-a urmat a
legitimat si potentat la o scara nedorita
terorismul contemporan, in variile sale forme si
ideologii/motivatii religioase.
Posibilitatile tehnologice si globalizarea
au facut restul - terorismul (sau componentele
cele mai maligne ale acestuia) a devenit, asa
cum vom vedea, J UCATOR IN SINE pe scena
puterii, dincolo de o geografie care aproape ca
nu mai conteaza in lumea de azi.
Ca fenomen general al istoriei cunoscute
- mai ales in ultimul mileniu - puterea militara
se deplaseaza de la est la vest (din Orient spre
Occident) si de la sud la nord, urmand acelasi
traseu ca puterea economica, asa cum vom
vedea mai jos.
Mutatiile puterii. Puterea economica
Timp de mii de ani - cel putin dupa
ultima glaciatiune importanta, sfarsita in urma
cu aproximativ 10.000, cea mai importanta
resursa economica a omenirii a reprezentant-o
proprietatea funciara. Lumea de astazi s-a
nascut in "semiluna fertila" din Orientul
Apropiat, in Delta Nilului si in Mediterana.

Comportamentul agricol a modelat
destinul omenirii: a nascut sedentarismul, deci
embrionii viitoarei urbanizari, a creat
necesitatea colectivitatilor mai largi decat tribul
(specific si suficient culegatorilor si
vanatorilor), i-a unit pe membrii comunitatii
impotriva eventualilor jefuitori ai recoltelor.
Si astazi echinoctiile si solstitiile -
momente agricole prin excelenta - sunt, sub
varii masti, cele mai celebrate sarbatori in toata
lumea. Sansa geografica a decis intre bogati si
saraci - decalajele se mentin uneori si astazi.
Zonele agricole fertile au nascut
civilizatii puternice si cu tendinte
hegemonice/expansioniste - summerienii,
asirienii, babilonieinii, egiptenii, micenienii,
persanii, grecii - in vreme ce zonele cu
posibilitati reduse din punct de vedere agricol si,
ca urmare, al domesticirii si cresterii animalelor
- triburile amazoniene, aborigenii australieni,
triburile din cea mai mare parte a Africii - au
produs stagnare.
Lupta intre "sedentari" si "nomazi" s-a
intins probabil pe mii de ani inainte ca ultimii sa
devina suficient de puternici pentru a se impune
pe scara evolutiei istorice.
Nomazii - acest obicei se va mentine si
in Evul Mediu timpuriu (mongolii, vikingii) in
Europa/Asia si pana relativ recent in Africa -
cereau tribut aleatoriu, dupa voia si necesarul
asupritorului, mentinand nesiguranta
producatorului agricol.
Sefii militari sedentari au sistematizat
tributul - majoritatea populatiei a preferat atunci
sa se supuna lor, in schimbul protectiei
militare. Simbioza intre puterea militara - cu rol
de protectie, dar si de ofensiva - si aceea
economica a nascut primele megalopolisuri
cunoscute si primele civilizatii.
Acestea s-au nascut pe trei considerente
principale: capacitatea de a PRODUCE resurse
(mai ales agricole, hrana fiind necesarul cel mai
important, intotdeauna), de a controla rutele
importante ale comertului/schimburilor, pe apa
si/sau pe uscat si de a asigura - eventual in
spatele unor ziduri de aparare - securitatea
producatorilor.
In linii mari, jocul economic a ramas
acelasi pana in zilele noastre: de-a lungul
istoriei s-au modificat doar importanta
resurselor/produselor, jucatorii principali si
raportarea puterii economice la celelalte doua
forme de putere.
China, care nu a inregistrat glaciatiuni de
mica anvergura de-a lungul istoriei cunoscute, a
dezvoltat mai repede birocratia aferenta unei
economii in expansiune: a folosit scrierea si
contractul comercial, a centralizat puterea si a
folosit banii de hartie ca arma impotriva
inflatiei.
Orientul apropiat si Mediterana au avut
evolutii caracterizate prin progrese uriase si prin
prabusiri spectaculoase. Antichitatea isi atinge
apogeul in Europa prin Imperiul Roman, care
inhata fara scrupule si sistematizeaza toate
acumularile de pana atunci.
Prima moneda fusese batuta in
Lidia (600 i.C.), insa romanii pun in circulatie
cantitati semnificative de bani, avand acces la
resurse importante de argint/aur. Nu se poate
vorbi inca de o economie financiara, trocul
jucand un rol decisiv (mai ales prin comertul cu
Africa si Orientul), insa progresul este evident.
Romanii construiesc drumuri care devin
rute comerciale relativ sigure. In siturile
arheologice ale Britaniei, de pilda, gasim
sticlarie din China si orfevrarie din Egipt. In
anul 166 d.C., imparatul Marc Aureliu initiaza
schimburile sistematice cu Imperiul Chinez.
Doar destabilizarea care a urmat
conducerii lui Commodus (180-199 d.C.) a
impiedicat dezvoltarea unei rute comerciale
alternative "drumului matasii" inca din
Antichitate. Prabusirea Imperiului Roman si
invaziile barbare - incepand cu anul 300 d.C. -
reteaza pentru cateva secole principalele rute
comerciale: acestea nu sunt complet abandonate,
insa folosirea lor, foarte riscanta, se diminueaza
considerabil.
Apele devin mai nesigure din cauza
piratilor carora nici o flota nu li se (mai) poate
opune coerent. Abia imperiul schitat de Carol
cel Mare permite dezvoltarea negotului la o
scara importanta si sigura in Europa, pe de-o
parte, si reluarea, mai consistenta, a
schimburilor cu Orientul: puterea economica isi
reintra in drepturi, mai ales in zone precum
orasele-cetati italiene autoguvernate: Venetia,
Genova si Florenta.
In anul 992 primul isi instaleaza o
colonie permanenta la Constantinopole, in
Bizant, iar trei decenii mai tarziu a doua ocupa,
smulge Corsica de la musulmani - un alt punct-
cheie in comertul la Mediternana. In 1252 se
bate iarasi, dupa o lunga perioada, moneda de
aur in Europa (Florenta).
Inca de la anul 1000 incepe trecerea
decisiva la economia financiara, bazata pe bani
si nu pe troc. In 1298 se inaugureaza, pe
mare, prima ruta comerciala permanenta
Genova-Bruges-Londra. Orasele-cetati au
rezolvat problema piratilor impletand puterea
economica in crestere exploziva cu aceea
militara.
O flota de galere rapide si bine echipate
cu armament si soldati faceau ca pierderile care
ii ruinau pe alti negustori sa fie minime. Dar,
deja in cadrul acestor orase-cetati puterea
economica (alaturi de cea simbolica) este aceea
care domina si determina puterea militara.
Epoca Antichitatii si acea a Imperiului
Carolingian - in care puterea militara (legitimata
de cea simbolica) era vioara intai apusese pentru
totdeauna. Odata intrata in scena, puterea
economica incepe sa se polarizeze tot mai mult
pe criterii geografice si mai putin pe apartenenta
la clasa conducatoare (aristocratica).
Economia - care inceteaza a fi doar
agricola - este apanajul unei noi clase care
incepe sa-si faca intrarea in istorie: micii
mestesugari si comercianti ai burgurilor (de
unde vine termenul de "burghez"), stramosii
oamenilor de afaceri contemporani, oameni
liberi de servituti feudale si care incep sa-si
doreasca relatii oneste cu fortele conducatoare
(reprezentantii puterii militare).
Acesti reprezentanti ai puterii economice
in expansiune incep sa duca o lupta crancena,
care va dura sase secole, cu puterea militara si
cu aliata acesteia din urma, puterea simbolica,
reprezentanta mai ales de Biserica. Asta in ce
priveste Europa.
Asia va intra intr-o cu totul alta logica
istorica, la fel Africa. Ridicata de mesajul
Profetului (55), puterea araba explodeaza intr-un
secol si devine un factor de presiune asupra
Occidentului pentru multe sute de ani (abia in
1492 se incheie Reconquista spaniola, prin
cucerirea Granadei).
Pe de alta parte, turcii selgiucizi incep sa
muste halci din Imperiul Bizantin (Marea
Schisma din 1054 rupsese deja in doua puterea
simbolica a Bisericii Crestine, despartind
ortodoxia de institutia papala si de catolicism).
Imperiul turc isi va atinge apogeul in
vremea lui Soliman Magnificul, va ajunge in
Europa rasariteana si va fi oprit abia la portile
Vienei inainte de a intra in lunga sa agonie
politica, economica si militara, la finalul careia
va naste statul turc modern.
Imperiul chinez va cunoaste navala si
cucerirea mongola, secole de framantari si va
renaste prin dinastia Ming. In secolul al XV-lea
va lua decizia de se inchide in sine, la fel ca si
J aponia mai tarziu. Dar in jurul anului 1600,
principala putere industriala a lumii nu era
Marea Britanie sau Franta sau Germania, ci
China.
Modelul economic asiatic era mai
performant administrativ decat cel occidental -
incuraja meritocratia, adica ascensiunea pe baza
de merit si nu pe baza apartenentei la nobilime
(asta explica si de ce a fost secole de-a randul
lipsit de revoltele masive din Vest) - dar mult
mai centralizat.
La fel ca in Antichitate, puterea militara
ramanea net dominanta, subordonandu-o
complet pe cea economica, sau chiar si pe cea
simbolica. Seful armatei - sultanul sau "fiul
soarelui" - erau si proprietarii simbolici ai
tuturor bunurilor supusilor lor, care le detineau
prin "gratia" conducatorului (puteau fi oricand
confiscate fara prea mari daraveli juridice sau
justificari solide).
Mutatiile puterii. Puterea economica
Timp de mii de ani - cel putin dupa
ultima glaciatiune importanta, sfarsita in urma
cu aproximativ 10.000, cea mai importanta
resursa economica a omenirii a reprezentant-o
proprietatea funciara. Lumea de astazi s-a
nascut in "semiluna fertila" din Orientul
Apropiat, in Delta Nilului si in Mediterana.

In ambele cazuri, puterea simbolica -
setul de convingeri bazate pe confucianism in
China si clerul musulman sunnit, in Imperiul
Otoman - propovaduia supunerea oarba in fata
conducatorului, cvasideificat. Emanciparea
puterii economice in Europa se va face insa prin
convulsii majore.
Inca din anul 1225, dupa catastrofala
infrangere militara de la Bouvines (Franta),
noblimea engleza il obliga pe regele Ioan Fara
Tara (56) sa adopte Magna Charta. Un
document care privea, fireste, deocamdata doar
nobilimea, dar care ingradea puterea
discretionara a unei persoane - regele - fara
niciun soi de alianta cu puterea simbolica -
Biserica.
Niciun pelerinaj la Canossa nu mai putea
ajuta, prin urmare, un rege care isi asupreste
supusii. Pentru prima oara mariajul inaugurat de
Clovis si reinoit de Carol cel Mare - sacralizarea
conducatorului militar prin aportul puterii
simbolice - nu mai functiona. Si era doar
inceputul.
In anul 1265 se intruneste primul
Parlament al Marii Britanii - drumul era deschis.
Razboiul de o suta de ani va slabi si puterea
militara a Frantei, permitand intrarea altor forte
in scena. In 1343 se aduna primele "Stari" -
reprezentanti ai burgheziei care isi cer dreptul la
decizie - in nordul si centrul regatului.
Marea Epidemie de Ciuma - care va
secerea intre 1347 si 1351 peste jumatate de
populatia Europei (cea mai mare catastrofa a
istoriei cunoscute a continentului) - va lovi in
plin o putere simbolica (Biserica) ce se
dovedeste neputincioasa in fata maladiei si va
lovi, prin recul, in marele sau aliat, puterea
militara a aristocratiei.
In anul 1358 porneste in Franta rascoala
taranilor - "J acqueria" - care deschide un secol
de confruntari de o violenta fara precedent.
Populatia Parisului se revolta in 1413
(sub conducerea lui Simon Caboche) si in 1418
(revolta breslelor de meseriasi). De remarcat
ca toate revoltele au o componenta nu doar
antiaristocratica, ci si anticlericala, preotii fiind
perceputi drept aliatii de nadejde ai nobililor si
paraziti din punct de vedere economic.
Peste Canalul Manecii, in Anglia,
izbucneste revolta lui Watt Tyler (1381), in
vreme ce la Florenta se revolta postavarii
(rascoala "ciompilor", in anul 1378). In anul
1434 avem revolta populatiei la Roma - orasul
se proclama, efemer, "republica", proclamandu-
si legitimitatea nu de la puterea simbolica a
Bisericii Catolice, ci de la dreptul roman.
Sigur, cele doua puteri aliate - aceea
militara si aceea simbolica - aveau inca
suficiente resurse pentru a supravietui acestui
secol dezolant, de conflicte si recesiuni
succesive - in 1453 turcii vor cuceri
Constantinopole, punand capat agoniei
Bizantului aproape fara nicio reactie din partea
Occidentului.
Dar lucrurile urmau sa nu mai fie
niciodata la fel, iar puterea economica incepe sa
se afirme tot mai mult. Spania face exceptie de
la acest traseu din cel putin doua motive.
Primul: era preocupata de recucerirea
teritoriului sau din mana musulmanilor si asta
crea o sinergie suficienta incat sa subordoneze
alte posibile abordari strategice.
Al doilea: regii spanioli - "majestatile lor
catolice" - vor acorda o putere aproape fara
limite Bisericii, avand nevoie de aceasta in
primul rand pentru "crestinarea" unei populatii
multiculturale, multietnice si multiconfesionale
si in al doilea rand pentru a tine in sah puternicii
aristocrati ("granzii") care puteau primejdui
suprematia regala.
Ferita de aceste schisme interne,
preluand stindardul puterii simbolice
(catolicismul "pur-sange"), aventurandu-se peste
mari in aventura coloniala care ii va revarsa
nenumarate bogatii in visterie, Spania va deveni
intr-un secol cea mai importanta putere militara,
economica si simbolica a Europei.
Aurul si argintul Americii va permite
cresterea exponentiala a numerarului de pe tot
continentul, ba intr-o vreme va fi atat de
numeros incat va provoca, prin inflatie,
prabusirea preturilor. Puterea economica,
asadar, tinde tot mai mult sa se emancipeze de
sub tutela celei militare (aristocratia) dar nu o va
putea face definitiv pana ce mai multe
evenimente, aparent neconectate intre ele, vor
impulsiona definitiv cursul istoriei in aceasta
directie.
Cel mai important este cu siguranta
"noua erezie" care apare in Germania odata cu
tezele unui calugar pe atunci necunoscut, pe
numele sau Martin Luther (cele 95 de Teze au
fost afisate in anul 1503). Vaticanul se mai
confruntase cu asemenea situatii - bogomilii,
catarii, patarinii, dolcinienii framantasera
Europa si provocasera chiar infruntari militare.
Insa aceste "dizidente" erau ciudate
pentru oamenii de rand, pe de-o parte si venisera
INAINTE de Marea Epidemie de ciuma, care
stirbise definitiv pentru contemporani si pentru
urmasii acestora infailibilitatea bisericii
apostolice. Noua clasa - a burheziei vrajmase la
adresa aristocratiei - si-a gasit un vehicul
simbolic nou-nout, pe care l-a imbratisat cu
forta.
Inventarea prafului de pusca - vezi
capitolul anterior - si dezvoltarea armelor de foc
a spulberat monopolul militar al aristocratiei.
Deja "batalia pintenilor de aur" (1304), cand
postavarii Flandrei au distrus cavaleria franceza,
sau macelarirea aceleiasi cavalerii de catre
arcasii englezi (Azincourt) sau ienicerii turci
(Nicopole) sfaramasera mitul invincibilitatii
cavalerului.
Tot asa cum pustile cu pulbere si
soldatul "obisnuit" vor desfiinta institutia
samurailor in secolul al XlX-lea in J aponia, tot
asa se va intampla, dar lent, in decursul a trei
secole, cu institutia cavalerismului in
Europa. Militarul modern nu va mai fi in mod
necesar un aristocrat (desi macar partial
aristocratia va continua sa mentina simbolica
militara pina in zilele noastre).
Asa cum barbarii din Antichitate
invadasera treptat legiunile romane, pana
ajunsesera sa le domine, tot asa militarii de
cariera de origine modesta vor ingrosa tot mai
mult randurile armatelor moderne (57). Puterea
aristocratiei venea din capacitatea ei de a oferi
securitate militara - armata profesionista o va
face inutila.
Din punct de vedere economic, era
majoritar parazita, traind din birurile platite de
cei care munceau efectiv - acestia se vor revolta.
Legitimitatea ei venea din alianta cu Biserica -
si aceasta ultima institutie va deveni principalul
teatru de confruntare, prin Reforma si
Contrareforma.
Impopularitatea "aliantei" a crescut
foarte mult in timpul razboiului de o suta de
ani, cand visteriile sleite de efortul de razboi al
celor doua tari au introdus un impozit
suplimentar pentru fiecare cetatean, impozit care
nu era unul pe venit, ci pur si simplu pentru toti
traitorii pe posesiile coroanelor si ale vasalilor
acestora ("taille" in Franta si "poll taxe" in
Anglia).
Nobilii si clerul erau scutiti de acest
impozit, in vreme ce taranii, mestesugarii si
negustorii, nu. In 1524 izbucneste razboiul
taranesc german, in 1526 avem deja prima
biserica luterana in Saxonia.
Nordul incepe sa opteze tot mai hotarat
pentru noua biserica, in vreme ce sudul spaniol
este bratul inarmat al papalitatii, iar centrul
(dominat de Franta) devine teatru de
confruntari.
In 1534, prin decizia lui Henric al Vlll-
lea al Angliei (1509-1547), ia nastere biserica
anglicana (statala). Reforma va fi continuata de
Elisabeth I, care urca pe tron in anul 1558, iar in
1566 Olanda (Tarile de J os) adopta biserica
calvinista.
Crestinatatea strange randurile pentru a
zdrobi la Lepanto flota lui Soliman Magnificul
(1571), dar va continua sa fie sfasiata de
razboaie pana la pacea westfalica din 1648. Un
al treilea eveniment este executia Mariei Stuart
de catre Elisabeth l.
Aceasta regina aventuroasa si fara noroc
parea sa-si fi cautat cu lumanarea necazurile.
Dar decizia verisoarei sale de a o trimite pe
esafod - mai bine-zis a unui Consiliu de coroana
care vedea in Spania un dusman feroce, iar in
cei aflati in cardasie cu iezuitii, un pericol
mortal - desacralizeaza ceea ce mai era de
desacralizat din regalitate.
Henric al Vlll-lea o trimisese pe esafod
pe Anne Boylen, dar aceasta provenise din
randul micii nobilimi de tara. Regina scotilor era
primul "sange regal" autentic ce sfarsea sub
securea calaului, in public. Istoria Frantei,
Spaniei sau Angliei era plina de asasinate -
snurul, otrava sau pumnalul isi facusera insa
datoria in tacere si departe de ochii vulgului.
Fara sa vrea, stralucita Elisabeth va
deschide calea revolutiei engleze (1640-1660) si
va hotari soarta nefericitului sau urmas, Carol I
(tot un Stuart), decapitat printr-o DECIZIE A
PARLAMENTULUI, dupa ce armata
"burgheza" de "capete rotunde" a lui Oliver
Cromwell distrusese armatele loialistilor
aristocrati.
Doar razboaiele si figura lui Ludovic al
XlV-lea (care moare in 1715) vor stopa,
temporar, "exportul de revolutie" in Franta.
Aristocratii in general - nici macar regii - nu mai
sunt deasupra legilor: se contureaza "contractul
social" care va modela lumea contemporana.
Puterea economica isi gaseste un nou
vehicul social - burghezia in ascensiune - un nou
vehicul simbolic - protestantismul si un nou
vehicul militar (armatele profesioniste).
Lumea catolica, dupa explozia avutiei de
extractie coloniala a Portugaliei si Spaniei (in
1494 acestea isi impart, cu binecuvantarea
papalitatii, prin bula "Romanus Pontifex",
expansiunea coloniala in America si Africa) va
domina timp de aproape doua secole Europa si
marile, dar va intra intr-un declin pe care Pacea
din Pirinei (1659) nu va face decat sa-l certifice.
In final Franta pe jumatate protestanta,
Marea Britanie, Olanda si tarile nordice se vor
dovedi mult mai dinamice si se vor afla in
avangarda revolutiei industriale (demarate
incepand cu a doua jumatate a secolului al
XVlll-lea). In secolul urmator va incepe
ascensiunea SUA, cladite de asemenea pe baze
protestante.
Afluxul de numerar, intetirea
schimburilor ca urmare a unei navigatii tot mai
sigure si a expansiunii "lumii
cunoscute", democratizarea tot mai accentuata a
accesului la capital (prin inlaturarea
monopolului funciar al aristocratiei/bisericii),
aparitia sistemelor moderne bancare si de
comert international - inca din anul 1602 Olanda
infiinteaza Compania Indiilor de Vest si Bursa
de la Amsterdam) - muta pe de-o parte hotarator
spre vestul Europei centrul financiar al lumii
(lumea araba se dezintegrase, Imperiul turc isi
incepe declinul odata cu domnia lui Selim
Betivul, urmasul lui Soliman, Imperiul Chinez,
sub dinastia manciuriana, va incepe sa piarda
succesiv toate confruntarile militare majore) si
accelereaza formarea capitalului investitional,
pe de alta parte.
Scapata din chingile constrangerii puterii
militare - intr-o monarhie sau republica
moderna, armata este platita din banii
cetatenilor si pusa sub constrangerea puterii
civile - si de aceea a puterii simbolice, puterea
economica isi va asigura, practic, incepand cu
secolul al XVlll-lea, doua secole de suprematie.
Bancherii vor finanta razboaiele si vor
avea un cuvant greu de spus vizavi de
deznodamantul acestora. Sistemul economic
capitalist va cunoaste mutatii succesive care vor
pune capat treptat exploatarii salbatice initiale si
va dezvolta o plasa de siguranta sociala care va
intruni consensul politic intern.
Corifei de tipul Smith, Ricardo sau Mill
ii vor scrie fundamentele teoretice. Odata cu
finalul razboiului rece (ideologic) si cu
adoptarea de catre Rusia si China (aceasta din
urma adoptand sloganul "o tara, doua sisteme")
a economiei capitaliste, puterea economica pare
sa-si fi asigurat suprematia.
De fapt, asa cum vorm vedea, lucrurile
nu se anunta deloc asa.
###
Puterea economica a insemnat, timp de
patru milenii ale istoriei cunoscute, bogatie
funciara.Sansa geografica a decis initial
dezvoltarea, inflorirea si hegemonia primelor
forme umane de civilizatie/cultura. Schimburile
comerciale au impulsionat mereu - cu sincope
datorate razboaielor, mai ales - dezvoltarea unei
economii "mondiale".
Puterea economica a insemnat si
inseamna accesul la resursele necesare si decizia
asupra modului de alocare a acestora. Puterea
economica a fost subordonata, practic, pana la
marea epidemie de ciuma si razboiul de o suta
de ani intre Franta si Anglia, puterii militare si
celei simbolice - cei care detineau aceste forme
de putere, detineau si puterea economica.
Emanciparea puterii economice - IN
SINE - s-a conturat odata cu Reforma, s-a calit
in timpul luptelor Contrareformei si a fost
potentata de diminuarea simbolismului
regal/aristocratic, pe de-o parte si de
posibilitatea dezvoltarii unei puteri militare care
a incetat, odata cu aparitia armelor de foc, sa fie
apanajul cvasiexclusiv al aristocratiei.
Asa cum vom vedea in subcapitolul
urmator, puterea economica si-a gasit un aliat
initial in reforma religioasa, ca vehicul de putere
simbolica, dar apoi, incepand cu secolul al
XVlll-lea, si-a inventat propriul sau vehicul,
acela ideologic.
Incepand cu a doua jumatate a mileniului
al doilea d.C, puterea economica se deplaseaza
de la est la vest si de la sud la nord, iar resursele
unor spatii geografice intinse - America Latina,
o buna parte din Asia, Africa in aproape
totalitatea ei - sunt acaparate prin "colonizare"
de aceasta parte a lumii. Sfarsitul secolului al
XX-lea si inceputul secolului al XXl-lea
contureaza o miscare inversa, de la nord la sud
si de la vest la est in privinta puterii economice.
Mutatiile puterii. Puterea simbolica
De la samanul tribal la stufosul si
sofisticatul cler al Egiptului antic sau al
Imperiului babilonian au trebuit sa treaca mii de
ani in evolutia umanitatii, insa mecanismul care
a nascut sistemul de credinte religioase a ramas
acelasi: convingerea profunda si fara tagada a
unanimitatii oamenilor inzestrati cu constiinta
de sine ca dincolo de noi exista "altceva"
indefinit si ca acel altceva poate fi
cunoscut/explicat prin intermediul unor
persoane care prin vocatie si pregatire pot avea
o relatie privilegiata cu divinitatea fata de
ceilalti muritori.

Ceea ce confera acestor persoane putere
simbolica in raport cu persoanele care
impartasesc aceeasi credinta (nu neaparat cu
celelalte - tocmai de aceea nu a existat in istorie
un "monopol" al puterii simbolice, la fel cum nu
a existat unul al puterii economice sau ale celei
militare).
Toate marile religii - care sistematizeaza
credintele intr-un set etic si moral si intr-o
gnoseologie si ontologie coerente, dezvoltand si
partea ritualistica aferenta - se nasc in Orientul
Apropiat. Aproape toata puterea simbolica a
lumii se trage dintr-o zona care, geografic
vorbind, nu reprezinta nici 10 la suta din
suprafata uscatului Globului. Aici apar
zoroastrismul, buddhismul, hinduismul,
iudaismul, crestinismul, islamul.
Ceva - deocamdata insuficient
inteles/explicat de cercetatori - se "intampla" in
jurul anului 500 i.C. puterea simbolica apare
dintr-o data matura si in plina forta si constiinta
de sine in toata lumea cunoscuta. In nordul si in
centrul Europei, din insulele britanice si pana pe
cursul inferior al Dunarii, civilizatia celtica isi
atinge apogeul (este vorba de perioada numita
"a doua epoca a fierului" sau "La Tenne").
Clerul druidic este suficient de puternic
pentru a fi primul la masa puterii. Druizii -
pregatirea unui asemena preot dura peste doua
decenii, iar scrierea era interzisa pentru a nu
exista riscul unei "scurgeri de informatii" -
conduceau efectiv societatea celtica, regii - mai
mult un soi de sefi de clanuri - fiind chemati
doar sa materializeze vointa exprimata de zei
prin intermediul celor alesi.
O religie asemanatoare se practica in
Dacia. In Persia apare zoroastrismul, sub Darius
I (521-485 i.C.). In India apare buddhismul, o
reforma ampla a hinduismului deja existent de
secole. Confucianismul se dezvolta in China, iar
in spatiul grecesc apar filozofii ionici si urmeaza
"secolul lui Pericle" in Atena.
In Iudeea se reconstruieste Templul ("al
doilea Templu") in anul 512 i.C., dupa ce evreii
fusesera eliberati din captivitatea babiloniana
prin decretul persilor (Edictul lui Cyrus l). Ezra
si Nehemia procedeaza la o ampla reconfigurare
religioasa si pun bazele legii mozaice.
Cu putina vreme inainte de dizolvarea sa
definitiva, imperiul babilonian isi recastigase o
parte a vechii sale straluciri prin Nabucodonosor
al II-lea (605-562 i.C.), rege care construise si
Marele Templu al zeului Marduk, intr-o
tentativa de monoteism (constructie care va intra
in istorie sub numele de "Turnul Babel", prin
intermediul Vechiului Testament).
Roma cunoaste perioada "celor 12
table" (codificarea dreptului in vigoare printr-o
sinteza care in forma si fond este mult
superioara "Codului lui Hammurabi"
summerian, primul cod de legi cunoscut al
istoriei). Civilizatia romana este singura care
pare sa prefere etica moralei si sa dezvolte o
putere simbolica legata mai degraba de prima
decat de ultima.
Din acest punct de vedere evident ca nu
putem vorbi de o putere laica, dar gasim
aici toate semintele viitoarei laicitati
occidentale. Mergand pe aceasta cale unica,
romanii vor sfarsi prin a produce un Drept care
este si astazi studiat in universitati, ca o
adevarata piatra de temelie a legilor. In toate
vechile scrieri descoperim o infruntare intre
puterea simbolica, deja maturizata, asa cum
aratam mai sus, si puterea militara, net
dominanta pana in acel moment.
Evreii isi reafirma identitatea
reconstruind Templul, nu altceva face
Nabucodonosor in Babilon. Filozofii ionieni nu
doar cauta sa explice lumea, ci analizeaza
deseori critic societatea in care traiesc si limitele
liderilor care detineau puterea militara (cel mai
bun exemplu este Pitagora, care formuleaza
viziunea unei ALTE societati cu un mileniu si
jumatate inaintea lui Thomas Morus).
Etica si morala vin sa cenzureze puterea
laica, clerul - purtator al puterii simbolice - se
separa tot mai net de razboinici - puterea
militara. Sacerdotiul nu doar ca se desparte mai
net de regalitate si chiar tinde sa se delimiteze
critic de acesta - pilda regelui Ahab din Vechiul
Testament - dar incepe sa domine puterea
militara, care isi pierde semnificatia in absenta
girului divin.
O infrangere militara este atribuita
dezigratiei zeilor, o victorie nu este urmarea
vitejiei soldatilor, ci rezultatul firesc al
bunavointei divine. Bunavointa care uneori se
cumpara - clerul devine bogat pretutindeni,
muscand prin urmare si din puterea economica -
alteori este chiar un instrument de teroare: zone
intinse consacra ritualuri sangeroase, implicand
sacrificii umane (in America de Sud vor ramane
asa pana la cucerirea portughezo/spaniola).
Prin ascensiunea Imperiului
Roman, puterea simbolica din raza acestuia de
cucerire primeste o grea lovitura - la fel ca si
aceea militara si economica, de altfel.
Gestionind el insusi o putere simbolica de tip
etic si mai putin religios, Imperiul nu intelege
mentalitatea cuceritilor, chiar daca se dovedeste
in cele mai multe cazuri tolerant cu credintele
celorlalti.
Singura putere simbolica ce
supravietuieste relativ intacta - prin rabinismul
fariseic - este aceea iudaica, ce a putut fi
raspandita in lume odata cu daramarea ultimului
Templu si risipirea poporului evreu pe cuprinsul
Imperiului. Abia crestinismul filtrat de Sfantul
Pavel si de lumea elenica - care il scoate din
spatiul ingust al etnicitatii/ iudaismului si ii
consacra dimensiunea universala - puterea
simbolica isi regaseste un vehicul semnificativ.
In anul 313 Imparatul roman Constantin
se converteste la crestinism, iar in anul 325 are
loc la Niceea conciliul care va structura aceasta
religie in tiparele ei actuale (Crezul). In 381 are
loc primul conciliu de la Constantinopol (in anul
330 acest oras devine capitala Imperiului de
Rasarit- Bizantul, in vreme ce in 379 pe tron
urca Theodosiu I), iar victoria finala este
obtinuta prin proclamarea crestinismului
"ortodox" ca religie de stat, in anul 391.
Patriarhul Teofil, seful bisericii de la
acea vreme, ordona incendierea a ceea ce mai
ramasese din biblioteca de la Alexandria dupa
semidistrugerea acesteia de catre romani patru
secole inainte. Seminificatia acestui gest este
amplu: noua putere simbolica este combativa,
hotarata sa-si apere teritoriul spiritual cu
maxima fermitate si marcheaza hotarul dintre
"vechea cunoastere" (blamabila in intregul sau)
si "noua cunoastere" (dogma bisericeasca).
Ramasitele ereziilor sunt combatute cu
ferocitate, vechile culte interzise sub pedeapsa
cu moartea - nimeni nu mai procedase asa in
istorie - pactul intre puterea militara a
imparatilor bizantini si aceea religioasa fiind
pecetluit prin cladirea Sfintei Sofia, cea mai
impozanta constructie a noii religii. Mai peste
tot - inclusiv in Apus dupa Carol cel Mare -
convertirea se produce mai mult cu sabia decat
cu Biblia.
Peste trei secole, Profetul avea sa nasca
cea de-a treia religie monteista a lumii si, prin
urmare, un nou vehicul simbolic.
Marile confruntari din istorie vor avea de
acum inainte o inevitabila incarcatura religioasa,
de la batalia de la Poitiers care ii opreste pe
arabi la Pirinei si pana o mie de ani mai tarziu,
cand pacea westfalica va pune capat Razboiului
de treizeci de ani, ultimul si cel mai devastator
episod al luptei dintre reforma si contrareforma
in sanul lumii catolice.
Atat puterea militara, cat si cea
economica, chiar, nu mai par a exista in sine si
pentru sine: ele se erijeaza in portparola puterii
socotite de ultima expresie, aceea
simbolica/religioasa. Dar nici puterea
simbolica/religioasa nu poate fi un actor in sine.
Stim deja cum papalitatea a cautat mereu o
alianta militara, pe care a gasit-o initial in
francii salieni, apoi in Carol cel Mare.
Daca Bizantul incepe sa gafaie sub
loviturile succesive ale turcilor selgiucizi, vestul
preia initiativa, mai ales dupa Marea Schisma ce
separa "ortodoxia" de "catolicism", in anul
1054. Conciliul de la Roma din anul 1059 -
imediat dupa schisma - interzice categoric
investitura laica a clerului (papalitatea este
hotarata sa se delimiteze net de puterea militara
si sa nu accepte in nicio privinta intaietatea
acesteia).
Imperiul roman de neam germanic, prin
Otto I, intra deja in conflict cu aceasta viziune,
insa in 1077 Henric al lV-lea este obligat sa faca
"pelerinajul de la Canossa". Concordatul de la
Worms duce la desfiintarea bisericii lui Otto si
consacra pentru moment victoria Romei.
Cruciadele sufla vant in panzele puterii
simbolice, insa in 1291 se pierde ultimul
teritoriu din Orient, Sfantul Ioan din Accra. In
aceeasi perioada erezia catara a provocat riposta
de o duritate fara precedent: sudul provensal
este trecut prin foc si sabie si cucerit ca un
spatiu pagan.
Ia nastere Inchizitia, incredintata
Ordinului Dominican, care va inflori mai ales in
Spania ultracatolica si va arunca o umbra urata
pe obrazul Bisericii Apostolice. In vreme ce
Reforma isi porneste lunga sa lupta pentru
existenta, papalitatea castiga noi teritorii, in
Lumea Noua.
Mutatiile puterii. Puterea simbolica
De la samanul tribal la stufosul si
sofisticatul cler al Egiptului antic sau al
Imperiului babilonian au trebuit sa treaca mii de
ani in evolutia umanitatii, insa mecanismul care
a nascut sistemul de credinte religioase a ramas
acelasi: convingerea profunda si fara tagada a
unanimitatii oamenilor inzestrati cu constiinta
de sine ca dincolo de noi exista "altceva"
indefinit si ca acel altceva poate fi
cunoscut/explicat prin intermediul unor
persoane care prin vocatie si pregatire pot avea
o relatie privilegiata cu divinitatea fata de
ceilalti muritori.

Prin bula "Romanus Pontifex", din 1455,
Portugalia primise un soi de monopol al
extinderii peste mari, iar in 1482 corabiile sale
ajung deja pe Coasta de Aur ("El mina"). In
1492 incep cele trei calatorii ale lui Columb in
America. Sub arbitrajul Vaticanului, asa cum
aratam in subcapitoul anterior, Spania si
Portugalia isi impart Lumea Noua in 1494,
printr-un tratat.
Marea Epidemie de Ciuma (1347-1381)
a fost o catastrofa fara precedent in istoria
cunoscuta si a schimbat totul. Puterea militara a
fost crunt lovita prin disparitia in masa a
corpului profesionist al cavalerilor si
mercenarilor. Pregatirea unui asemenea
combatant incepea in copilarie si dura un
deceniu.
Armatele nu au mai putut fi refacute
usor dupa plaga. Puterea economica a fost
deasemenea reconfigurata dupa epidemie. Pretul
proprietatii funciare si cuantumul dijmelor s-au
prabusit ca urmare a diminuarii fara precedent a
populatiei/fortei de munca.
S-a accelerat trecerea de la economia
schimburilor la aceea financiara. Dar cea mai
dura lovitura a primit-o puterea simbolica, mai
precis Biserica s-a pretins atotputernica: ea se
dovedise complet incapabila sa faca ceva
impotriva nenorocirii.
Ceea ce urma sa alimenteze discursul
despre pacatele institutiei ca atare, care dintr-un
paravan divin devenise un motiv de pedeapsa a
lui Dumnezeu. Numai ca " noua erezie" care se
naste si va sfarsi prin a cuprinde tot centrul si
nordul Europei, provocand doua secole de
confruntari, nu este una centralizata. Ea este
slaba din start din acest punct de vedere.
Dornica de afirmare si vazand in
"papistasi" principalul inamic, nu ezita sa se
arunce in bratele puterii militare, adica a celei
laice. Aici se prepara cocktailul care va provoca
cea mai ampla mutatie a puterii simbolice din
toate timpurile: inlocuirea puterii simbolice
religioase cu un vehicul nou - statul-natiune si
noua lui mitologie: etnicitate, geografie, istorie.
In Anglia sau in Olanda - puteri militare
si economice - statul inghite pur si simplu
biserica(anglicana in primul caz, calvinista in al
doilea). In Franta lupta intre catolici si
hughenoti se va transforma treptat intr-o lupta
intre familia de Valois si familia de Guise (sefii
"Ligii catolice").
Lupta dintre catolici si protestanti va
deveni repede si o lupta intre Sudul catolic si
Nordul protestant. Odata cu Pacea de la Pirinei,
din 1659, Spania pierde definitiv statutul de
mare putere, iar Franta devine putere dominanta
si hegemonica in Europa.
Dar incepand cu 1715, moartea lui
Ludovic al XlV-lea, in Franta incepe sa se coaca
la foc mic viitoarea revolutie. Pana in secolul al
XVlll-lea vehiculul puterii simbolice fusese
sistemul de credinte si convingeri religioase.
Puterea militara se revendica si era girata tot de
acesta.
Nu era de imaginat un altul. De ce se
schimba ceea ce nu a fost schimbat milenii de
istorie? Revolutia industriala inaugureaza epoca
stiintei si cercetarea stiintifica explodeaza peste
tot in lume. Dogmele bisericesti sunt aruncate in
aer in mai putin de un secol.
Par redundante, caraghioase chiar, citite
prin lentila unei credinte in atotputernicia
stiintei empirice. Burghezia este departe de a fi
laica - dar este mult mai putin religioasa decat
predecesoarea sa, aristocratia. Nu doreste
disparitia bisericii, dar nici nu accepta tutela
acesteia, macar din punct de vedere etic.
Biserica isi pierde la inceput privilegiul
de a imparti justitia cu bratul secular, apoi orice
capacitate din a interveni in decizia laica. Statul-
natiune urca pe piedestralul pe care Biserica il
parasise fara voie. Crestinii nu mai sunt "turma
lui Dumnezeu", sau nici macar supusii vreunui
Henric sau Ludovic, ci devin in mod hotarat
cetateni francezi, englezi, olandezi, spanioli.
Statul nu mai este Ludovic al XlV-lea
(58) - ultima tentativa a vechii aristocratii de a
prelua noua mitologie, de a se urca din mers in
acest nou vehicul simbolic - ci sunt starile, sub
forma parlamentului in unele state deja, sunt
judecatorii numiti pe cai laice, este sistemul
fiscal, este armata profesionista compusa din
cetateni.
La finele secolului al XVlll-lea, Franta
era republica - apoi "imperiu" prin Napoleon -
Olanda sau Marea Britanie monarhii
constitutionale/parlamentare, in Germania
atomizata incepea miscarea "Sturm und
Drang" ce avea sa duca la renasterea constiintei
de sine si realizarea unitatii in jurul dinamicei si
militaroasei Prusii.
Vaticanul aproape ca nu se mai vede in
jocul mare al puterii, Bizantul fusese spulberat
de turci deja de trei secole, "Noua Roma" -
adica Moscova - se desprindea si ea de trecutul
habotnic prin Petru cel Mare. Islamul, la randul
sau, macar in expresia sa sunnita, cadea odata cu
marea putere care-l adusese si in Europa, adica
Imperiul Otoman.
China, sub dinastia manciuriana, avea sa
piarda toate confuntarile militare cu Rusia si cu
puterile occidentale si sa devina, la inceputul
secolului al XX-lea, un stat de mana a doua,
sfasiat de razboaie civile. Daca o suta de ani mai
devreme inca ardeau ruguri in Europa (59), iar
savantii erau siliti sa abjure de teama pedepselor
- amintirea lui Bruno (60) era inca proaspata -
intr-un secol Biserica este complet depasita de
situatie.
Puterea militara se dezvolta fara
precedent, aceea economica asisderea -
alimentata de apogeul colonialismului - iar
puterea simbolica devine statul-natiune.
Presedinti si monarhi, generali si proprietari nu
mai cauta binecuvantarea in ochii incruntati ai
vreunui papa sau episcop, ci vorbesc de lege si
Constitutie, de natiune si cetateni.
Se schiteaza ideologii, doctrine si
"partide". Politica devine puterea simbolica,
politica interfereaza, discuta, negociaza si lupta,
uneori cu celelalte forme de putere - economica
si militara. Nimeni nu mai are voie sa inarmeze
cetatenii fara acordul statului, adica a sefului sau
politic si al parlamentului.
Noua forma de putere simbolica o
subordoneaza total in primul rand pe cea
militara. Statul bate moneda, stabileste taxele si,
mai ales, este singurul izvor legislativ - deci si
puterea economica este sever depedenta de el.
Intr-un secol si jumatate, noul vehicul simbolic
reuseste sa fie mult mai puternic decat
predecesorul sau, cel religios.
Ideologia si tribuna publica inlocuiesc
amvonul. Instalarea telegrafului optic, apoi al
celui electric, alfabetizarea unui numar tot mai
mare de traitori intre frontierele unei tari
(accesul la o presa scrisa in dezvoltare rapida),
sistemului de tratate internationale care incepe
sa schiteze ceea ce se va numi drept
international, toate acestea fac lumea tot mai
mica din punct de vedere al informatiilor, iar
statul tot mai puternic.
Sigur, "epoca ideologiilor" isi produce
extremele sale. Tot asa cum biserica a avut
nevoie de circa trei sute de ani pentru a se
ajunge la momentul 391 d.C., castigand
definitiv batalia cu arianismul sau nestorismul,
tot asa inca din zorii politicii se itesc ceea ce se
vor numi extrema dreapta si extrema stanga.
Stanga se va revendica de la lupta pentru
drepturi ale celor necajiti si de la aripa dura a
revolutiei franceze - va pastra culoarea rosie ca
simbol - in vreme ce dreapta isi va solidifica
mai rapid reflexele si va deveni apanajul clasei
avute, a burgheziei mijlocii si inalte.
Ambele extreme isi vor gasi tari-gazda,
vulnerabilizate de primul razboi mondial -
Germania si Rusia - si ambele vor fi sterse din
istorie (prima intr-un deceniu, cea de-a doua in
patru decenii). Daca puterea simbolica
anterioara - de la o treapta in sus de
sublimare/devenire a sa - se rafuise definitiv cu
alte forme de putere simbolica ce-i amenintau
monopoplul, noul vehicul simbolic nu face
acelasi lucru.
Odata cu instaurarea legii mozaice,
ereziile sunt pedepsite cu moartea, iar idolatria
devine cel mai odios delict posibil. Dupa 391, la
fel procedeaza Biserica intr-un Bizant in care
crestinismul devenise religie de stat, Islamul -
desi se rupe intre siiti si sunniti - se dovedeste
uneori tolerant cu credintele celorlalti, dar ii
numeste, totusi, pagani.
Noul vehicul simbolic este antimonopol
prin excelenta. El s-a nascut inclusiv ca o forma
de revolta impotriva tendintei Bisericii de a
instala un asemenea monopol. Dreptul la
indoiala fusese (re)consacrat de Descart. Unde
cautam in istorie germenii acestei mutatii? In
republicile antice?
Grecii erau, de fapt, un popor profund
religios, deloc mai prejos decat competitorii lor
din arcul mediteranean, egiptenii sau persanii.
Ceea ce intelegau ei prin conceptul de republica
era mai apropiat de sinarhia imaginata doua mii
de ani mai tarziu de marchizul D'Alveydre decat
de o monarhie parlamentara sau de un stat
prezidential.
In Republica Romana? Aceasta era un
stat militar care consacra privilegii pentru cei
bogati si privea sclavagismul ca pe un fapt
firesc. Credem ca un asemenea concept de stat
modern, care planteaza germenii schimbarii
paradigmei simbolice trebuie mai degraba
cautate in Evul Mediu: atat in plan religios, cat
si in plan politic.
"Monopolul" Bisericii Catolice nu a fost
niciodata ferit de atacuri (datorita
circumstantelor, ortodoxia a fost, atat in Bizant,
cat si in Imperiul Tarist, mult mai obedienta fata
de stat). Incepand cu bogomilii, la finele
secolului al X-lea si sfarsind cu catarii in tot
secolul al Xlll-lea, s-au cautat forme de
emancipare DIN INTERIOR.
Putin a lipsit ca si Ordinul Franciscanilor
sa nu devina o dizidenta deschisa. Reforma de la
Cluny a Sfintului Bernard si dezbaterile din
numeroasele concilii nu au incercat decat sa
formuleze un raspuns coerent la aceste
provocari, fara prea mult succes.
In aceste conditii, dupa Marea Epidemie
de Ciuma care a sifonat serios imaginea
institutiei bisericesti, protestantismul a reusit sa
devina o alternativa la doctrina oficiala si a rupt
in doua lumea (pana atunci)
catolica. Contrareforma - cu excesele si
cruzimile ei - nu a reusit decat sa consfinteasca
aceasta stare de lucruri.
In plan politic, semintele mutatiei pot fi
gasite in marile miscari sociale din secolul al
XlV-lea si al XV-lea, in lupta pentru libertate si
emancipare a Tarilor de J os (viitoarea Olanda),
in conflictele dintre papalitate si Sfantul Imperiu
Roman de Neam Germanic sau Anglia.
Noua putere economica - revolutia
industriala - a fost captata de burghezie, in
vreme ce aristocratia a ramas captiva in
paradigma agrariana. Aceasta noua putere
economica s-a legitimat in plan simbolic prin
incurajarea ideologiilor, opuse (sau macar
complementare) puterii simbolice a bisericii.
"Revolutia gloriasa" din Anglia,
Razboiul de Treizeci de Ani, Razboiul de
Independenta a coloniilor nord-americane si
Revolutia Franceza au conturat, treptat, mutatia
puterii simbolice: de la universalism spre
nationalism, de la doctrina credintelor spre
ideologia politica, de la aristocratie spre
burghezia mica, mijlocie si inalta.
Initial, noua putere simbolica a fost
profund faramitata intre constelatiile de dreapta,
stanga sau centru (terminologie -
"stanga"/"dreapta" - consacrata in parlamentul
englez, dupa asezarea in sala si valabila pana
astazi). Intr-un fel, ne aduce aminte de fierberea
din sanul bisericii crestine pana la convertirea
lui Constantin si consacrarea ca religie de stat in
Bizant.
Un parlament era frecvent impartit intre
cinci, sase sau mai multe partide politice.
Alfabetizarea in masa si dreptul de vot au
transformat o masa altadata inerta din punct de
vedere politic in factori activi. La jumatatea
secolului al XX-lea aveau cu 70 la suta mai
multi cetateni drept de vot decat in urma cu un
secol doar (adolescenti, femei, delincventi care
nu isi pierdusera drepturile civile, etc).
Aceasta mutatie nu a condus la o
faramitare si mai mare a spectrului politic, ci,
dimpotriva, la concentrarea acestuia. La ora
actuala, mai exista doar trei curente politice
majore, cu nuantele de rigoare. Toate acestea
trei consacra, dincolo de ideologie, un crez in
valori comune: drepturile omului,
parlamentarism si pluripartitism, egalitate in fata
legii, etc.
Noua putere simbolica nu a inlaturat-o
complet pe cea "veche" - era imposibil.
Credintele religioase nu sunt doar mult mai
"vechi" pe scara istoriei/evolutiei umane, ele,
asa cum scriam, deriva intr-un mod de a fi, din
modul in care este intrinsec construita fiinta
umana.
Doctrinele politice sunt doar convingeri,
perisabile in timp si mult mai dependente de
ecosistemul social si paradigmatic in care
functioneaza. In doar trei secole de existenta,
asa cum vom vedea, ele par a-si fi epuizat
simtitor forta si mesajul. Nu intamplator atat
comunismul cat si fascismul s-au dovedit
dusmani neimpacati ai religiilor - pretextul ca
"religia este opiumul popoarelor" a fost folosita
in lupta pentru afirmarea noilor puteri
simbolice.
Comunismul a desfiintat in cea mai mare
masura proprietatea privata, deci a subordonat
complet puterea economica si a politizat total
fortele militare - a inghitit, cu alte cuvinte, si
puterea militara. Din Antichitate nimeni nu
detinuse atata putere cum o facea, in vremurile
"bune", un dictator ca Stalin.
Fascismul, mai ales in Germania, a tins
sa faca acelasi lucru. Al Doilea Razboi Mondial
care s-a incheiat cu infrangerea celui de-al
treilea Reich a stopat procesul si a redat
democratia poporului german.
###
Puterea simbolica este cea mai "veche"
forma de putere cunoscuta, inca din vremea in
care puterea economica sau cea militara nu
existau nici macar in forma lor embrionara.
Puterea simbolica si-a adaugat mai
intotdeauna o forma de putere economica si
rareori una militara. Puterea militara a
subordonat puterea simbolica la fel de rar -
Imperiul Roman ar fi un exemplu, desi nici
acolo subordonarea nu s-a produs intr-o forma
completa.
In general puterea militara a cautat
legitimitate la puterea simbolica - convertirea lui
Constantin cel Mare (313 d.C.) sau imbracarea
in straiele jihad-ului a expansiunii militare a
puterii arabe incepand cu secolul al Vll-lea de
catre Profet.
Puterea simbolica, mai ales in spatiul
crestin, a primit o serie de lovituri incepand cu
Marea Epidemie de Ciuma din secolul al XlV-
lea, lovituri cu aparitia, incepand cu Revolutia
Franceza, a statelor-natiuni si a laicitatii
pronuntate.
Puterea militara - reprezentata la inceput
de aristocratie - a tins in spatii largi sa
subordoneze complet puterea simbolica, mai
ales rupand-o de "centrul" sau vital, Vaticanul.
pe de-o parte, si deposedand-o de cea mai mare
parte a puterii economice, prin secularizari
latifundiare.
Tezele lui Martin Luther - inceputul a
ceea ce se va numi ""Reforma" - dau
semnalul: Anglia, Tarile de J os, o parte a
vastului spatiu german (inclusiv Austria), partial
Franta, monarhiile nordice, toate imbratiseaza
noua credinta, lovind in papalitate si in aliatul
principal al acesteia, Spania (plus Portugalia).
Noua paradigma este preluata apoi de
burghezie, pe masura ce monarhiile absolute
incep sa esueze (moartea lui Ludovic al XlV-lea
al Frantei, la inceputul secolului al XVlll-lea,
dupa ce Carol I al Angliei fusese decapitat si
"Revolutia Glorioasa" castigase in Albion, poate
fi socotit un moment de hotar in debutul
drumului care avea sa culmineze cu Revolutia
Franceza).
Statele Unite ale Americii sunt un prim
exemplu de stat fondat din temelii dupa "noile
principii" si devin un model pentru spiritul
"revolutionar" din Europa.
Exceptie face Rusia - Petru cel Mare
modernizeaza vastul Imperiu care devenise
fostul cnezat de Kiev in doua secole, dar si
consacra modelul unei tiranii absolute: aici
explozia se va produce mult mai tarziu si va
imbraca haina bolsevismului, vag revendicat de
la modelul Revolutiei franceze, in extremele
acesteia.
Noua putere simbolica, de asta data
doctrinara/ideologica, va sfarsi, intr-un secol, sa
subordoneze cvasicomplet celelalte doua forme
de putere: cea militara si cea economica.
Doar "statul", prin parlament/guvern au
putere de a legifera, deci de a crea privilegii
economice sau de a le amputa, revendicandu-se
de la abstracta notiune de bine public. Doar
statul, prin reprezentantii sau legitimi, poate
declara razboi sau intretine armate.
Vechea putere simbolica - credintele
religioase - continua insa sa coexiste cu noua
forma de putere si, asa cum vom vedea, finele
secolului al XX-lea si inceputul secolului al
XXl-lea poate sa ii aduca o mult-asteptata
revansa, pe fondul disolutiei celei de-a doua,
indreptand afirmatia mult citata a lui Andre
Malraux - secolul in care tocmai am intrat va fi
(mai) religios sau nu va fi deloc.
Puterea astazi
Vom analiza in acest capitol o "harta" a
distributiei puterii - in toate cele trei forme ale
sale in lumea cotemporana. Vom analiza cateva
natiuni/grupuri de natiuni, pe de-o parte, si
"jucatori singuratici", pe de alta parte.

Vom vedea ca ultimii - care nu se
revendica explicit de la modelul paradigmatic
dominant, statul-natiune - au devenit tot mai
puternici in arena mondiala.
De asemenea, vom vedea si ce mutatii au
intervenit in ultimele decenii intre interferenta
formelor de putere - cvasiechilibrul din ultimul
secol pare definitiv pierdut. Si sa nu uitam ca o
persoana/grup de persoane (aici incluzand, in
sens larg, si natiunile) sunt puternice intr-adevar
doar in masura in care cumuleaza, simultan,
toate cele trei forme de putere intr-o masura cat
mai consistenta.
Este o concluzie la care analiza istorica
ne obliga.
1. J UCATORII NATIONALI.
STATELE UNITE ALE AMERICII.
Probabil ca nu exista o tara pe glob care
sa fie asimilata atat de mult cu puterea ca Statele
Unite ale Americii - pentru multi, natiunea
americana este chiar un simbol al puterii:
militara, economica, simbolica. Merita asadar sa
incepem analiza noastra cu SUA si sa ne
intrebam, in acelasi timp: cat de puternice sunt,
in mod real, Statele Unite (61)?
Traseul istoric al SUA pare unul intr-
adevar privilegiat. De la cativa colonisti amarati,
lipsiti de omogenitate etnica, religioasa,
economica si militara, in doua secole se
construieste cea mai puternica natiune a lumii
contemporane. Sigur, acest traseu nu a fost
presarat cu trandafiri.
Natiunea care in declaratia sa de
independenta mentioneaza pentru prima oara in
istorie "dreptul la cautarea fericirii" a fost
deseori in situatia deloc privilegiata de a refuza
altor natiuni/etnii sau persoane acest drept.
Nativii americani - macelariti cu
ferocitate timp de un secol (masacrul de la
Woundedknee este, cronologic, finalul acestei
campanii de exterminare) si sclavii africani
adusi mai ales pentru exploatarile de bumbac
din Sud sunt doar cateva din scheletele din
dulap ale tinerei natiuni americane.
Razboiul dintre Nordul industrial si
modernist si Sudul agrar si conservator (inclusiv
in privinta sclaviei), la jumatatea secolului al
XlX-lea, s-a desfasurat cu o duritate extrema:
pentru prima oara in istorie populatia civila din
spatiul confederat a fost tratata de unionisti ca
inamica (generalul Shermann a inventat
termenul de "razboi total" cu acel prilej).
Puterea SUA explodeaza pur si simplu in
secolul al XX-lea (in 1881, dupa conflictul
militar pe mare cu Chile, la Washington DC
inca se trage concluzia amara ca flota americana
este inferioara celei chiliene!).
Produsul Intern Brut pe cap de locuitor
nu este mai mare decat in Peru (!) si mult
inferior celui din Germania, Imperiul Britanic
(ce-si atinge apogeul) sau Franta. Limba engleza
devine limba oficiala in dauna celei germane la
diferenta de doar un vot in Congres. Dar este o
societate care da dovada de un dinamism
incredibil, situandu-se repede in avangarda
cercetarii stiintifice si a inovatiei tehnologice.
Aceasta capacitate de adaptare la nou, de
orientare paradigmatica spre prezent si viitor si
mai putin spre o inexistenta istorie si de
toleranta etnica/religioasa sunt, de fapt,
"secretele" cresterii puterii nord-americane.
Devenind rapid o putere economica -
chiar daca la inceput inchisa in propriilei
frontiere (care de la razboiul de indepedenta au
crescut mereu prin anexari de proportii uluitoare
pentru dimensiunile geografice europene -
Louisiana, bazinul Mississippi, Alaska, etc) -
SUA au devenit treptat si o putere militara.
Primul Razboi Mondial, in care armata
americana a inclinat decisiv balanta in favoarea
Antantei si a aliatilor acesteia, reprezinta
adevaratul pasaport de intrare a SUA in arena
mondiala.
Desfasurarea vasta de forte din Cel de-al
Doilea Razboi Mondial incheiat cu folosirea
celei mai devastatoare arme militare din istorie -
cea nucleara, al carei monopol l-a detinut pentru
scurt timp - consacra definitiv aceasta noua
realitate: nimic nu se poate construi fara a tine
cont de puterea SUA.
Procesul de globalizare a potentat in plan
mondial manifestarea acestei forte, cu atat mai
mult cu cat Imperiul Britanic se destrama,
Germania este sfasiata in doua entitati statale,
Franta isi pierde la randul sau coloniile si
trebuie sa faca fata unei succesiuni dramatice de
crize interne, iar "imperiul raului" - URSS - se
indreapta lent, dar sigur spre naufragiul din
1989.
Pana la demararea reformelor
postmaoiste, China ramane un colos cu
picioarele de lut, incapabil sa devina altceva
decat un jucator regional mediocru si captiv in
propriile-i probleme (SUA au folosit China doar
in jocul antihegemonic la adresa rusilor).
Vidul de putere globala pe care cele
doua conflagratii mondiale l-au lasat in lume a
fost repede umplut de SUA, macar in ceea ce
pentru cinci decenii se va numi "lumea libera".
Mai mult SUA si-au adjudecat si statutul
simbolic de "aparator al valorilor democratiei"
in fata realului pericol comunist, care ameninta,
pentru prima oara in istorie, sistemul capitalism
si parlamentar in ansamblul sau.
Era limpede si la Bonn, si la Paris si la
Londra ca fara imensa forta militara a SUA -
care au format NATO - diviziile Tratatului de la
Varsovia pot marsalui pe strazile vest-europene.
SUA devin si un exemplu de reusita economica:
termenul de milionar incepe sa devina sinonim
cu american.
Daca vechea generatie de tipul
Vanderbild, Morgan sau J ohn D. Rockfeller se
purtau cu o modestie ostentativa si
conservatoare, noii imbogatiti nu se tem sa-si
afiseze in public extravagantele. La finele celei
de-a doua conflagratii, doua treimi din aurul
lumii se afla la Fort Knox, iar dolarul a fost
definit in aur pana in anii '70, dupa primul soc al
petrolului.
In plan intern, o complicata alchimie
politica ce combina propaganda subtila cu
inovatiile de marketing (radioul si presa scrisa)
au transformat locatarii Casei Albe, incepand cu
F.D.Roosevelt, in trimisi speciali ai bunului
Dumnezeu, chemati nu doar sa conduca
privilegiata natiune americana spre rolul sau
natural de "nou Ierusalim", ci si sa asigure o
relatie speciala cu divinitatea.
Nici un zvon despre relatii
extraconjugale stranii, sforarii cinice si manevre
murdare nu ajungea sa umbreasca aceasta
imagine idilica. La inceputul anilor "60 tanarul
si carismaticul J .F.Kennedy transformase Casa
Alba intr-un soi de alcov, avea combinatii
"nepotrivite" cu organizatii criminale (care il si
ajutasera sa castige alegerile, de altfel) si se afla
in pragul unui divort scandalos cand a fost
asasinat.
Dar nimic din toate acestea nu ajungeau
la urechile publicului larg, in numele interesului
national. Patronii de ziare si televiziuni dadeau
parinteste si intelegator din cap cand oficialii le
cereau sa fie discreti in toate privintele atunci
cand vine vorba de semizeii din Biroul Oval.
SUA isi construiesc si o retea
universitara care, desi tanara la masa istoriei,
devine repede cea mai performanta din lume. O
avalansa de oameni de stiinta americani sau
naturalizati americani, din varii domenii, isi
adjudecau Premiile Nobel (62).
SUA nu sunt doar avangarda
tehnologica, ci si culturala. Popcultura, incepand
cu anii '50-'60, cucereste intreaga lume, cu toate
criticile inversunate la adresa ei.
Cu sau fara voie de la stapanire, tineretul
de dincolo de Cortina de Fier, denationalizat si
deculturalizat de comunism, fredoneaza hiturile
rock an' roll si urmareste cu sufletul la gura
serialele de tipul "Tanar si nelinistit" sau
"Dallas", este cu sufletul alaturi de cowboys
cumsecade ca J ohn Wayne si de agenti secreti
care sfarsesc prin a salva lumea si a sorbi
cocktailuri Martini pe insule exotice, alaturi de o
frumoasa cu picioare lungi si colier de dimante.
Dezvoltarea mijloacelor de comunicare
in masa - radioului i se adauga televiziunile,
magazinele in culori vii si, in final, Internetul -
permit diseminarea pina in cele mai ascunse
unghere a aburilor trandafirii a imaginii unei
Americi daca nu perfecte, atunci in curs de a
deveni asa in scurt timp.
Comparativ cu vioiciunea si prospetimea
acestei propagande, gemetele Frantei vizavi de
cultura traditionala si propaganda cenusie si
ridicola a sistemului comunist nu au nicio
sansa: filmele americane, albumele scoase de
trupele de muzica americane, cartile americane
(de la o pleiada de straluciti clasici si pana la
autorii de romane politiste cu retete imbatabile)
cuceresc inimile unui tineret imbracat in jeansi
si salivand la imaginea minunatiilor de peste
Ocean.
De fapt, in aceasta a constat/consta si
slabiciunea sistemului american de putere. In
istorie - sau, mai precis, in procesul de evolutie -
ceea ce la un moment-dat este in mod real un
atu se poate preschimba intr-un serios handicap,
la fel ca dintii-sabie ai panterei uriase din
Cretacic.
Caderea Cortinei de Fier a repus
dramatic in discutie rolul SUA in contextul
global. Europenii au inceput sa priveasca
enorma sa forta militara mai degraba cu
circumspectie, atata vreme cat aceasta forta nu ii
mai proteja de pericolul bolsevic.
China a ramas atenta la tendintele
considerate hegemonice ale americanilor, iar
frustrarile unei Rusii obligate sa revina la
granitele din urma cu trei secole sunt evidente.
Confruntate cu o situatie noua, SUA inca isi
calibreaza locul si influenta in lumea
contemporana.
Din punct de vedere al puterii militare,
SUA este o forta indiscutabila - armatei sale i-au
trebuit relativ recent doar doua saptamani pentru
a zdrobi a patra armata a lumii ca numar de
militari, armata irakiana. SUA au un buget
militar anual de aproape douazeci de ori mai
mare decat Regatul Unit si de douazeci si cinci
de ori mai mare decat Rusia (ne referim, fireste,
la cifrele raportate oficial).
Din punct de vedere economic, SUA
sunt, de asemenea, de departe natiunea cu cea
mai mare forta economica. Ca pondere in
comertul international si contributie la PIB-ul
global, SUA sunt umar la umar cu toata
Uniunea Europeana, in ansamblul sau.
De asemenea, America reprezinta in
continuare un bastion al democratiei, al valorilor
liberalismului economic si un aparator al
libertatilor umane. Insa mai multi viermi rod cu
spor in ultimele doua decenii din marul rumen al
puterii SUA, pe toate cele trei paliere.
In primul rand, SUA au o problema de
perceptie globala. Sunt socotite "parintii"
globalizarii, in conditiile in care China, de pilda,
a profitat cel mai mult de pe urma acestui
fenomen. Insa nimanui nu ii trece prin cap sa
considere mondializarea o "conspiratie" tesuta
de Beijing de o sectiune speciala a Biroului
Politic al partidului unic.
Manifestantii antiglobalizare iau
constant cu asalt firmele nord-americane, pe
Internet circula de-a valma un adevarat torent de
"informatii" vizavi de marsaviile contra
umanitatii care se pun la cale in Washington
DC. Mai grav, chiar o parte a publicului
american pare convinsa de asemenea teorii ale
conspiratiei (63).
In 1996, cand o explozie arunca in aer
Ocklahoma Center - era cel mai grav antentat
terorist de pe teritoriul american - autorul a fost
descoperit nu intr-un terorist musulman fanatic
sau in persoana unui fost agent KBG dornic de
razbunare, ci intr-un WASP american get-beget,
Thimoty McVeil.
Nu este inca limpede in ce masura
America este in mod real dornica sa devina un
soi de jandarm planetar. Dar este limpede ca
deja este socotita asa si identificata ca tinta
antihegemonica nu doar de "ostasii jihadului"
din Al-Quiada, ci si de politologi, ziaristi,
militari si politicieni.
Puterea militara este uriasa in sens
clasic, insa toata aceasta putere - alaturi de cea
informativa - s-a dovedit neputincioasa in a
preveni/opri tragedia 9/11. SUA sunt poate
imbatabile intr-un conflict militar conventional.
Insa conflictul militar conventional pare
oarecum preistorie.
Tot mai mult bataliile se desfasoara in
alte trasee: in propaganda, informatie,
economie, sfera simbolica. Nu intamplator
avioanele teroristilor au lovit tinte-simbol:
Pentagonul ( puterea militara), World Trade
Center (puterea economica), Capitoliul - ratat
datorita revoltei pasagerilor - (puterea
politica/ideologica, adica puterea simbolica).
Sfidarea a venit, asadar, pe toate cele trei
paliere de putere, dorind sa se demonstreze
lumii ca SUA nu sunt, la urma-urmei, decat un
colos cu picioarele de lut, o noua Roma sortita
distrugerii ca urmare a propriilor sale pacate.
Administratia Clinton a reusit o oarecare
echilibrare a unei economii care consuma
enorm - unii economisti mai exigenti ar spune
ca acest consum intrece, de fapt, posibilitatile
reale - insa o succesiune de crize (culminand cu
aceea din 2007-2008, pe care unii observatori au
comparat-o cu Marea Criza din 1929-1933)
ridica indreptatite semne de intrebare asupra
sustenabilitatii unui asemenea model economic.
In privinta puterii simbolice, scriam ca
aceasta s-a centrat hotarator in perioada 1945-
1990 pe lupta impotriva comunismului
totalitar. Puternic multietnica, multiculturala si
multiconfesionala, America are nevoie mai mult
decat orice alta natiune de un coagulant intern
de natura simbolica.
Lupta impotriva terorismului global
poate fi un asemenea coagulant, numai ca
lucrurile au debutat prost pentru americani. In
patru decenii de Razboi Rece, in care episoadele
mai contondente, de tipul crizei rachetelor din
Cuba, au alternat cu altele mai pasnice
(administratia Carter), nici macar o racheta de
jucarie nu a lovit teritoriul SUA.
Episodul 9/11 a demonstrat dureros ca in
fata unui adversar cu asemenea tabieturi, nimeni
si nimic nu te poate apara nici macar la tine
acasa. Inasprirea legislatiei securitatii interne a
nascut alte angoase, legate de libertatile
fundamentale ale omului.
Niciodata americanul nu a fost obligat sa
aleaga intre securitatea personala si limitarea
libertatii individuale, un gen de optiune care
contrazice chiar fibra intima a natiunii si ii
altereaza puterea simbolica in plan intern/extern.
In jocul global, SUA se intreaba inca in
ce masura relatia transatlantica cu o Uniune
Europeana care, poate, viseaza in taina la o
deplina emancipare, va mai ramane valabila in
deceniile care vin (Germania si Franta devenind,
treptat, dupa 1990, principalii interlocutori, in
dauna Regatului Unit), privesc fara bucurie
cresterea economica si militara a Chinei, care
poate rupe echilibrul de putere in Extremul
Orient, se implica in jocul de la Caspica-Marea
Neagra (o adevarata pusculita energetica a
secolului XXI), unde intalneste Iranul si Rusia si
isi mentine angoasele cu privire la aceasta din
urma tara, care si-a revenit spectaculos in
ultimul deceniu.
Viziunea despre o America atot
triumfatoare si sfidatoare este departe de
adevar.SUA au, in mod real, mult mai putina
putere decat Roma intre Augustus si Aurelian
sau Imperiul Britanic din vremea reginei
Victoria.
Puterea astazi, in Uniunea Europeana:
Germania, Franta, Regatul Unit
(Re)nascuta in jurul Prusiei ("nisiparnita
Imperiului", cum era numita aceasta provincie
deloc prietenoasa/ bogata si, prin urmare, ursita
succesului geopolitic la prima vedere),
Germania intra in istoria moderna cu un bagaj
imens de frustrari, pe de-o parte si de idealuri
puse la pastrare de-a lungul istoriei sale
nefericite, pe de alta.

Daca alte tari europene - Spania, Franta
sau Anglia - isi croiesc o identitate "nationala"
mai repede in istorie si isi centralizeaza puterea,
Germania ramane faramitata secole de-a randul.
Pierde astfel cursa pentru colonii, iar absenta
unei flote - fiind o tara fara iesire la mare- o
obliga sa joace un rol secundar in marile
conflicte hegemonice din Europa secolelor XV-
XVII.
Razboiul de Treizeci de Ani nu este un
razboi german, dar se desfasoara pe teritoriul
Germaniei si este devastator prin pierderile de
vieti omenesti, culturale si economice. In aceste
frustrari seculare trebuie cautata politica lui
Wilhelm al II-lea si al celui de-al Doilea Reich,
care avea sa conduca la Primul Razboi Mondial
si la acceptarea unui aventurier fanatic ca Hitler
incepand cu 1933.
De doua ori intr-un secol Germania avea
sa conteste violent si definitiv ordinea
europeana/globala si sa isi revendice prin forta
puterii militare un loc privilegiat pe harta lumii.
Iar macar din punct de vedere militar probabil
ca nicio natiune moderna nu a demonstrat mai
mult in ce masura este capabila de sacrificiu si
incapatanare vecina cu sinuciderea.
Acceptarea integrarii in complexul
european si reconcilierea istorica cu eterna
rivala, Franta vecina, reprezinta pentru
Germania un moment dramatic de cotitura in
istoria ei moderna si contemporana. Din acest
moment, traseul acestui stat reunificat, dinamic
si in plina ascensiune nu mai poate fi rupt -
inclusiv in masurarea puterii sale - de destinul
regional european.
Germania este - in sine, in plan european
si in plan global - detinatoarea unei puteri
economice mai mult decat semnificative si cu
vaste posibilitati de expansiune ca urmare a
disciplinei, anvergurii tehnologice si prospetimii
inovatiei.
Din punct de vedere al puterii militare,
Germania nu (mai) reprezinta un jucator
regional si cu atat mai putin global. Traseul ei
din acest punct de vedere va depinde de
optiunile strategice ce stau in fata Uniunii
Europene, adica in ce masura aceasta entitate
politica, economica si culturala va decide sa isi
dezvolte in paralel o mai consistenta fateta
militara/informativa, in afara NATO.
Imaginea Germaniei continua sa aiba de
suferit in plan global ca urmare a aventurilor
sale militare din ultimul secol si, mai ales, ca
organizatoare executanta a celui mai mare
masacru din istorie, Holocaustul.
Franta se indentifica poate in cea mai
mare masura cu istoria Europei, in ansamblul
sau. De la Carol cel Mare la Revolutia franceza,
in Hexagon s-au turnat tiparele schimbarilor, s-a
inventat terminologia lumii moderne si s-au
schitat crochiurile doctrinelor si modelelor
culturale.
Destinul viitor al Frantei se identifica
momentan doar partial cu cele ale Uniunii
Europene, spre deosebire de cel al Germaniei.
Franta este un jucator global, fost imperiu
colonial, cu interese mai ample decat zona
continentala/geografica a Europei. De unde si
tentativele constante de a largi conceptul de
"Europa"dincolo de geografie, cu accent pe
semnificatiile politice, economice si culturale
ale acestuia.
Franta este un jucator activ de putere in
zone din Africa de Nord si Africa Centrala, in
Orientul Mijlociu si in Asia de Sud-Est. Si-a
mentinut o forta militara mai consistenta, una
informativa redutabila si a fost mereu un
partener mai dificil pentru SUA decat Germania
sau Regatul Unit, tocmai datorita tendintelor
sale hegemonice mai accentuate.
Franta este si o mare putere economica,
pe care insa un model administrativ
neperformant il obliga la un soi de anemie
cronica si la o lipsa de performanta sub
potentialul sau real. Mai ales sub presiunea
stangii politice, a fost perpetuat un sablon al
statului-bunastarii care nu protejeaza de facto pe
nimeni, insa creeaza privilegii pentru o patura
imensa de functionari publici.
Este, de fapt, un model care isi regaseste
radacinile adanc in istorie (cuvantul "corvoada"
vine de la francezul "courvee", cand amaratii
erau obligati sa construiasca strazi si sosele
pietruite, in vreme ce aristocratia risipea).
Regatul Unit a fost entitatea statala care
a trait paradoxul de a castiga doua razboaie
nimicitoare si, ca urmare, de a pierde un
imperiu, ultimul pe care l-a cunoscut istoria.
Anglia este marele perdant al secolului al XX-
lea, al carui debut o gasea in postura de cea mai
mare putere militara, economica si poate chiar
simbolica a lumii.
Desi profund ranita, Anglia a stiut sa
trateze calm si cu distinctie noua situatie. Nu a
desfasurat razboaie de uzura cu fostele colonii,
precum Franta, conservandu-si in buna masura
puterea simbolica. Elita indiana vorbeste astazi
tot limba engleza si inca studiaza in Albion.
Regatul Unit a dezvoltat si conservat pe
toata durata razboiului rece o relatie speciala cu
SUA, lipsita de sincope. Aceasta relatie avea sa
se intoarca insa impotriva ei dupa 1990, cand
incepe sa fie tot mai izolata in cadrul UE, iar
SUA incep sa invite tot mai des la dans Franta
si/sau Germania.
Fara sa fie socotit o voce puternica in
cadrul unional, din pricina propriei sale relative
izolari, dar in acelasi timp cu o relatie
transatlantica in deteriorare - mai ales dupa ce
premierul laburist Tony Blair a platit polita
razboiului din Irak - Regatul Unit incepe si
secolul al XXl-lea sub auspicii deloc favorabile.
Cu toate acestea, Anglia ramane o putere
economica si militara redutabila si, in acelasi
timp, continua a exercite asupra intregii lumi o
fascinatie simbolica de care restul monarhiilor
parlamentare europene nu se pot nici macar
apropia.
Scandalurile in care presa a tarat in
ultimele doua decenii centrul vital al puterii
simbolice - Casa Regala britanica - a afectat
intr-o oarecare masura aceasta fascinatie, dar nu
pe masura asteptarilor adversarilor sai.
Anglia ramane sinonima cu traditia,
diplomatia de inalta clasa si softul economic
performant. Dupa ce am trecut in revisti acesti
mari jucatori din "echipa UE" - mai merita
mentionati Italia, Olanda si Belgia - merita sa
analizam in ce masura complexul
economic/politic/cultural (nu si militar) unional
este un jucator de putere al secolului al XXl-lea
si sa comensuram corect aceasta putere.
Nasterea Comunitatii Economice
Europene (1954) este un act istoric din mai
multe puncte de vedere. Timp de mai bine de un
mileniu - practic dupa prabusirea Imperiului
Roman de Apus -Europa a fost teatrul tuturor
confruntarilor militare, locul in care au colectat
toate tensiunile hegemonice ale variilor puteri
care s-au ridicat de-a lungul timpului si au
sfarsit, inevitabil, prin a intra in coliziune.
Pana in inima Europei Centrale, Viena,
au patruns si armatele otomane si aici a inceput
decaderea acestui colos. Incepand cu Petru cel
Mare, Rusia nu mai este straina de niciun
moment important de coliziune. Flandra/Tarile
de J os au fost pentru o mie de ani punctul-cheie
al confruntarilor si principalul teatru de razboi.
Evenimente ca razboiul coloniilor
americane pentru independenta sau razboiul
opiului cu China erau privite de observatorii
timpului ca evenimente relativ
marginale, departe de lumea civilizata. Aceasta
logica a hegemoniei a culminat cu cele doua
conflagratii mondiale, in care tarile europene s-
au implicat in cvasitotalitatea lor si in cadrul
carora au platit un pret imens.
La final, s-a impus o concluzie: nicio
tara europeana nu isi poate impune hegemonia
asupra celorlalte, in ansamblul lor, indiferent ce
pret ar fi dispusa sa plateasca pentru asta.
Distruse de razboi, cu prestigiul
international grav afectat ca urmare a sistemelor
totalitare (unele dintre ele) pe care le-au tolerat,
amenintate de exportul de revolutie dinspre o
URSS triumfatoare si mai puternica decat
niciodata, tarile europene decid sa stranga
randurile, pentru prima oara in istoria lor si sa
puna logica colaborarii mai presus decat logica
razboiului.
Am dorit sa subliniem ca nasterea UE nu
a fost doar rezultatul unei conjuncturi de
moment - alianta occidentala contra
bolsevismului - ci firul logic al unei istorii
insangerate de multe secole de conflicte.
Uniunea Europeana inca este in constructie si
probabil ata va ramane cel putin doua decenii de
acum inainte.
Este foarte probabil ca puntul de vedere
al Frantei - pentru care, asa cum scriam,
Europa/Uniunea nu se rezuma la un concept
geografic care impune o limita teritoriala clara
in expansiune - sa se impuna si sa vedem acest
colos ingloband tari din Maghreb sau din
Orientul Mijlociu.
Asta impreuna cu inghitirea a ceea ce a
mai ramas din fostul lagar comunist (Ucraina)
sau chiar cu state din Asia Mica (Turcia) si din
Asia Centrala (Georgia, Azerbajdjan). Este la fel
de probabil ca UE va continua sa-si dezvolte
relatia transatlantica cu SUA, in paralel cu o
politica de apropiere a Rusiei de complexul
european si cu o inasprire a politicii comerciale
vizavi de China.
Ca putere economica, UE este cel mai
mare jucator global, iar puterea sa este in
crestere. Ca putere militara, UE nu este un
jucator, nici prin partile sale componente, nici
prin suma acestora.
Si din punct de vedere informativ
tentativele UE de a injgheba o politica comuna,
independenta de SUA macar in chestiuni
punctuale - cum ar fi antiterorismul si Clubul de
la Berna - sunt neconcludente si privite cu
suspiciune de americani.
Scandaluri de tipul Echelon - acuzatiile
la adresa americanilor de interceptare a
convorbirilor telefonice in UE si folosirea
acestora ca atu-uri in luptele economice -vin sa
tensioneze relatiile transatlantice si sa
alimenteze discursul celor care solicita inclusiv
o emancipare informativ/militara de sub tutela
SUA.
Ca putere simbolica, UE este un jucator
de invidiat. Are un proiect cu radacini adanci in
timp, o viziune care poate canaliza constructiv
energii si naste noi sinergii. Extinderea rapida in
ultimul deceniu si crizele economice au impietat
asupra ritmului de constructie si au temperat
entuziasmul stangii proeuropene, alimentand
discursul unei drepte mai degraba temperat
proeuropene, daca nu chiar eurosceptica pe
alocuri.
Provocarile care stau in fata UE sunt de
natura institutionala (Tratatul de la Lisabona -
aprobarea si implementarea acestuia, pe un fond
de stress emotional si economic), lamurirea
atitudinii fata de ceilalti jucatori
globali/regionali de tipul SUA si Rusia si
decizia vizavi de viitorul militar al Uniunii.
Atata vreme cat UE va fi relativ
derizorie de punctul de vedere al puterii
militare, va fi incapabila sa se consacre in jocul
global de putere.
Puterea astazi, in Rusia
Dupa destramarea Imperiului Rosu al
carei centru a fost (URSS) si pierderea satelitilor
europeni (in special Polonia si statele baltice),
Rusia se afla din nou intr-un moment de
rascruce al istoriei sale.

Rusia a fost mereu o entitate atipica pe
scena globala. Cand in Occident se incepea
lungul drum spre emancipare, dupa moartea lui
"Regelului Soare" in Franta, Rusia se moderniza
din punct de vedere economic, militar si
tehnologic sub Petru cel Mare, dar, in aceleasi
timp, solidifica modelul autocratic ce a rezistat
pana in Primul Razboi Mondial, cand bolsevicii
l-au spulberat.
Anul 1914 suprindea o Rusie
incremenita in feudalism, cu o armata uriasa
numeric, dar slaba calitativ si demoralizata, cu o
"aristocratie" stufoasa, rapace si parazita. Pana
si un tar slab, ca Nicolae al ll-lea, refuza sa faca
orice reforma, intr-un total dispret fata de
transformarile prin care trecuse Europa in
ultimul secol.
Comparativ cu Imperiul Tarist, cel
Austro-Ungar din vremea lungii domnii a
imparatului Franz-Iosef este un exemplu de
toleranta, multiculturalism si
multiconfesionalism. Rusia a avut grija sa se
urce mereu intr-un vehicul de putere simbolica
de prima mana.
Profitand de o alianta matrimoniala
anterioara cu casa imperiala bizantina, dupa
caderea Constantinopolului (1453) tarii rusi
vorbesc de "Noua Roma" si de misiunea sfanta a
pastrarii credintei ortodoxe.
Odata cu nasterea natiunilor dupa pacea
westfalica, Rusia isi mai adauga o componenta
mesianismului sau ortodox - aceea a
panslavismului: apararea slavilor de asuprirea
straina. Ortodoxismul si panslavismul devin
pasapoartele pentru interventia in chestiunile
europene.
Zdrobind Marea Armata a lui Napoleon
I, Rusia intra cu fruntea sus printre marii
jucatori europeni ai epocii, continuandu-si la
rasarit presiunile asupra unui Imperiu Chinez in
disolutie si asupra unei J aponii pe care revolutia
Meiji (circa 1850) o scosese din izolationismul
shogunatelor.
Dupa rusinoasa pace "negociata" de
Lenin cu Puterile Centrale in 1917, Rusia in
razboi civil si cu un viitor incert nu mai este
socotita un jucator primejdios pentru
Europa. Trasarea unui "cordon sanitar" prin
Tratatele de Versailles si vaga sprijinire a
partidei militare a "albilor" sunt masuri socotite
suficiente de un Occident preocupat de propria-i
reconstructie.
Dupa revansa din al doilea razboi
mondial si inghitirea unor sateliti pretiosi,
Rusia, invesmantata in noua haina a revolutiei
mondiale - noua forma de putere simbolica pe
care si-a adjudecat-o - isi atinge apogeul puterii.
Cand Stalin moare (1954), pentru toata
lumea este limpede ca URSS nu numai ca a
supravietuit razboiului civil, epurarilor rosii si
razboiului devastator cu Germania hitlerista, dar
chiar se afla la apogeul puterii sale.
Dar atat vehiculul simbolic, cat si cel
economic raman, treptat, in pana, iar puterea
militara nu poate, singura, salva intregul. Dupa
socurile petrolului industria sovietica se
dovedeste incapabila de transformari si
reformari care sa o rentabilizeze.
Iluzia bunastarii este intretinuta in anii
'70 artifical, pe seama satelitilor si perpetuand o
ineficienta mascata in bilanturi contabile
mincinoase. Planificarea cincinala - eficienta in
razboi, dar exotica in timp de pace - este un
esec.
Biroul Politic patronat de figuri ca
Leonid Brejnev nu mai are nimic din farmecul
revolutionar de la care, simbolic, se revendica -
este deja doar o birocratie informa, imbatranita
si in mare parte corupta pana in maduva oaselor.
Confiscarea unor figuri tragice de tipul
Che Guevara sau Patrick Lummumba nu mai
convinge pe nimeni. Un lider tanar si carismatic
incearca sa reformeze sistemul - este vorba de
Mihail Gorbaciov - insa este mult prea tarziu.
Sifonarea imaginii puterii militare
(singura aparent intacta pana atunci) prin esecul
din Afganistan, in fata mujahedinilor sprijiniti
de americani, este bomboana de pe coliva
inmormantarii fara fast nu doar a bolsevismului,
ci chiar a URSS - soferul dispare odata cu
vehiculul.
Destramarea rapida a URSS reduce
Rusia la frontierele din urma cu trei secole naste
o serie de state exotice in Asia bogata in resurse
si reda libertatea satelitilor europeni care se
grabesc sa profite de ea indreptandu-se spre UE
si NATO.
Marele castigator al caderii URSS nu au
fost SUA - principalul competitor din Razboiul
Rece - ci motorul european al tandemului
Germania-Franta, care a inghitit fostii sateliti:
Polonia, Cehia, Ungaria, Romania, Bulgaria,
etc, extinzandu-si asadar influenta de la Marea
Baltica la Dunarea de J os si de la Atlantic la
Marea Neagra.
A fost o ilustare perfecta a proverbului:
"Cand doi se bat, al treilea castiga". Dupa ce
administratia Putin a reformat sistemul de
conducere si a relansat economia - folosind mai
ales "arma energetica" - Rusia a inceput sa
nasca vechii fiori de teama.
Economic si militar, Rusia ramane un
jucator serios de putere, daca nu in plan global,
atunci macar regional. Insa nu este limpede ce
fel de vehicul simbolic va alege Rusia in
vederea acestei reconfigurari a sa in secolul al
XXI-lea.
Va alege nationalismul de tip Ataturk
dupa destramarea Imperiului Otoman?
Nationalismul i-ar permite o politica activa in
zona fostului imperiu, de vreme ce desprinderea
fostelor republici a lasat in afara frontierelor o
populatie rusa consistenta (peste 40 la suta in
Khazastan, 20 la suta in Azerbajdjan, peste 30 la
suta in Ucraina si Georgia, etc).
Insa i-ar bara drumul spre Europa si ar
impinge-o spre epuizante jocuri de putere
regionala in "cazanul vrajitoarelor" care este
Caucazul si unde se loveste de prezenta Turciei
si a Iranului fundametalist. Va fi acest vehicul
simbolic un panslavism reincalzit?
Dupa ce Kosovo a parasit Serbia fara ca
Rusia sa poata face ceva pentru a bloca acest
pas binecuvantat de SUA si de cea mai mare
parte a statelor UE, nascandu-se o enclava
musulmana in Europa, este greu de crezut ca
panslavismul mai poate fi altceva decat un
instrument vetust si lipsit de eficacitate.
Deocamdata Rusia se multumeste sa-si
fortifice puterea economica, sa isi zdragane
periodic armele pentru a aduce aminte lumii ca
inca este o forta ce nu trebuie neglijata si sa-si
recladeasca simbolistica de stat in jurul
persoanei presedintelui mesianic.
Este Rusia o democratie in intelesul
occidental al termenului? Fara indoiala ca
nu.Este insa Rusia un jucator de putere
important? Fara indoiala ca da. Iar de optiunile
viitoare ale Rusiei va depinde si traseul
celorlalti mari jucatori, de tipul UE, SUA sau
China.
Puterea astazi, in J aponia
Prin adanca sa constiinta de stat-natiune,
istorie si forta economica, J aponia este mai mult
decat un redutabil jucator regional, un hegemon
in raport cu Dragonul chinez si micii tigrii
asiatici: ea este un jucator international.

Recenta sa primire ca membru
nepermanent al Consiliului de Securitate al
ONU (octombrie 2008) vine sa confirme o data
in plus aceasta perceptie. Lunga perioada a
shogunatelor (64) a condus, intr-adevar, la o
anumita forma de stagnare in plan intern si
izolationism in plan extern.
Dar a si forjat o structura sociala exotica
pentru europenii descinsi din Secolul Luminilor,
dar extrem de puternica si adanc impregnata cu
spirit de sacrificiu si constiinta a superioritatii
nipone in raport cu alte natiuni. J aponezii au
acordat si o mare importanta tuturor celor trei
forme de putere.
In Evul Mediu, soldatul japonez era net
superior celui european. Spre deosebire de
acesta din urma, luptatorul nipon era instruit in
filozofie, arta - era obligatoriu pentru un
samurai sa cante la cel putin un instrument, sa
stapaneasca arta poeziei si sa posede
rafinamentul necesar integrarii in viata la curtea
imperiala - si impregnat cu un sever cod al
onoarei, Bushido, un set de valori etice si
morale de netrecut.
Pana la aparitia armelor de foc, armata
nipona ar fi zdrobit orice cavalerie
europeana.Chiar daca shintoismul - religia cea
mai raspandita in Tara Soarelului Rasare - este
aparent rudimentara, ea s-a vadit suficient de
puternica pentru a rezista asaltului buddhismului
sau crestinismului.
Puterea simbolica a fost completata
de sacralizarea persoanei imparatului - Fiul
Cerului - si semisacralizarea conduitei de
comportament a cavalerului/samuraiului. Dupa
cum observa William J . Hooley, "japonezii au
continuat sa traiasca alaturi de zei, intr-o
paradigma pe care Occidentul a abandonat-o
dupa Antichitate".
Revolutia Meji - in jur de 1850 - nu a
insemnat abandonarea acestei paradigme, cum
gresit cred unii observatori, ci pur si simplu
abandonarea shogunatului si repunerea in
drepturi a institutiei imperiale, pe de-o parte si o
puternica modernizare a societatii, pe de alta.

Dar esenta, "softul" intim anterior a fost
pastrat intact. Pana astazi J aponia are o medie
de stationare intr-o singura companie de peste
20 de ani, in vreme ce in SUA aceasta medie
este de doar circa 2 ani. J aponia era si o putere
economica de invidiat.
Puternic industrializata, ea si-a rezolvat
de timpuriu absenta resurselor proprii prin
hipertehnologizare si implicare adanca in
comertul international, dezvoltandu-si flota
comerciala si pe aceea militara. J aponia a fost in
cel de al doilea razboi mondial victima
propriilor sale ambitii hegemonice globale,
alegand calea unei confruntari militare la
capatul careia urma sa domine tot Extremul
Orient, Asia de Sud-Est si o buna parte din
restul Asiei.
Desi a refuzat sa atace URSS in paralel
cu Germania - razboiul ruso-japonez o facuse
sceptica in privinta unui blitz-krieg cu Ursul
Levantului - nu a ezitat sa atace atat SUA cat si
Imperiul Britanic sau China, in conditiile in care
dependenta de resursele economice externe o
faceau vulnerabila la un conflict de o asemenea
anvergura.
Acceptand infrangerea, J aponia si-a
continuat apoi dezvoltarea economica si a
devenit, incepand cu anii '60, obiectul admiratiei
intregii lumi. Spaimele anilor '70 s-au dovedit
nejustificate - niponii nu i-au detronat pe
americani pe cale economica, asa cum nu au
facut-o anterior nici militar.
Dependenta de resursele externe si de
fluxurile internationale de capital,volatilitatea
unui mediu economic bazat pe speculatii si un
mediu politic incert au fost si sunt tot atatea
motive pentru temperarea zelului admiratorilor
neconditionati ai "modelului japonez".
La aceasta ora J aponia pierde mult in
plan international din puterea sa simbolica in
favoarea Chinei, aparent mai dinamica si mult
mai mare ca suprafata si numar de locuitori, iar
absenta unei puteri militare ii mentine
vulnerabilitatile in fata celui mare competitor
regional - aceeasi China.
Insa imensa sa forta economica si rolul
de echilibru pe care il joaca in regiune - esential
pentru SUA si UE (si chiar pentru Rusia) - o
mentine ca jucator de talie internationala.
Este greu de crezut ca in viitorul imediat
macar J aponia isi va revizui dramatic optiunile,
renuntand la relatia privilegiata cu SUA - care
implica o limitare a dezvoltarii puterii militare,
ca urmare a Tratatului de securitate SUA-
J aponia - in favoarea unui joc asiatic mai
accentuat.
Actuala situatie oarecum schizoida, de
concurent acerb al Americii in plan economic,
dar "protectorat" al acesteia din punct de vedere
militar, se va mentine, cu tot cortegiul de
intrebari si frustrari periodice care decurg din el.
Puterea astazi, in China
Daca in anii '60-'70 se vorbea de
"miracolul (economic - n.n.) japonez", astazi
este la moda sa se vorbeasca - cu invidie sau
chiar cu spaima - de expansiunea economica
fulgeratoare a Chinei, tara in care la finele
secolului al XX-lea inca se mai murea de foame,
iar tancurile armatei zdrobeau manifestatia
anticomunista din Piata Tien Anmen.

China se afla pe locul doi in lume ca
rezerve in dolari, cheltuieste anual un sfert din
PIB-ul sau pentru inarmare, a facut K.O. o serie
de ramuri industriale din UE prin exportul de
marfuri ieftine, iar in doar zece ani si-a dublat
produsul intern brut pe cap de locuitor (SUA au
avut nevoie de patru decenii pentru aceasta
performanta).
Spre deosebire de J aponia, care a devenit
un jucator de putere folosind aproape exclusiv
economia, China foloseste atat vehiculul
simbolic (un amestec destul de greu de inteles
pentru europeni sau americani de nationalism,
comunism si confucianism (65), care asigura
corenta interna necesara intr-o populatie
imensa) cat si cel militar (este cel mai bine
inarmat jucator din zona sa de actiune, depasind
India, Pakistanul, Iranul sau J aponia).
Mai devreme sau mai tarziu, China poate
ridica pretentii de hegemonie in Extremul
Orient. Nu ii este indiferent nici continentul
african, in care vede, in mod strategic, o zona de
viitor pentru expansiunea sa economica.
Asadar China dispune simultan de toate
cele trei forme de putere si s-a legitimat la
inceputul secolului al XXl-lea ca un jucator
dinamic si in plina expansiune macar pe
segmentul economic. A inceput sa foloseasca si
popcultura: filmele chinezesti vin sa consacre
ideea luptatorului (cavaler medieval, politist
contemporan, etc) neinvins, care triumfa in orice
situatie.
A profitat de J ocurile Olimpice pe care
le-a gazduit in anul 2008 pentru a cuceri cel mai
mare numar de medalii de aur in clasamentul pe
natiuni si pentru a ului lumea cu opulenta unei
organizari de un fast fara precedent.
Dar China isi are problemele ei in jocul
de putere. Chiar daca isi va dubla inca o data
PIB pe cap de locuitor, tot va ramane una dintre
cele mai sarace tari de glob, in care un procent
coplesitor de locuitori nu au acces la educatie,
conectare cu lumea informationala, asistenta
medicala.

China si-a (re)construit o elita, mai ales
financiara. Dar, este inca departe de a-si fi
reconstruit o clasa de mijloc, clasa pe care, de
fapt, nu a avut-o niciodata in indelungata sa
istorie. China este puternica militar, dar nu
suficient de puternica pentru a-si afirma
hegemonic prezenta nici macar in regiune, unde
giganti de talia Rusiei si Indiei sau J aponiei in
alianta cu SUA ii pot stopa oricand
agresivitatea.
Rusia poate invita China la cate o partida
de tango geostrategic, exploatand spaimele
acesteia vizavi de hegemonia americana, dar o
alianta solida, pe termen lung, intre acesti doi
jucatori este prea putin probabila.
Din punct de vedere economic, China
este absenta in domeniile varf, cu inalta
tehnologie adaugata. In industria de soft, de
hard, constructii de automobile, etc, China
lipseste de pe harta globala, fiind prezenta in
industria usoara.
China nu va cuceri lumea cu milioane de
femei cocosate peste masina de cusut si
castigand cativa dolari pe luna. China nu va
cuceri lumea fara investitii consistente in
tehnologiile mediu - deocamdata, din lacomie,
isi distruge tara admitand o poluare care mai
devreme sau mai tarziu va genera un pret greu
de imaginat.
De asemenea, puterea simbolica a Chinei
este greu de "exportat" - o putere simbolica
autentica, care se poate constitui si ca vehicul
hegemonic, trebuie sa aiba vocatie universalista
sau macar sa se adreseze consistent altor
natiuni/grupuri.
Pur si simplu nimeni nu-si doreste sa
devina chinez, asa cum isi dorea sa devina
cetatean al Romei in Antichitate sau cum isi
dorea sa devina american in timpul Razboiului
Rece.
Propriul nationalism, chiar daca usor
colorat in aburii rosii ai comunismului si
legitimat de vechile invataminte confucianiste,
este cel care va limita extinderea puterii chineze
in exteriorul "zidului" - de asta data imaginar -
cu care aceasta uriasa natiune pare a se
inconjura mereu.
In plan simbolic, cresterea exponentiala
a puterii SUA in secolul al XX-lea a nascut mai
putine temeri tocmai pentru ca America a stiut
sa-si aleaga mai bine haina simbolica:
interventia providentiala din Primul Razboi
Mondial, lupta impotriva celor doua extreme -
cea dreapta si cea stanga; aceasta putere era
socotita si o putere care apara.
Puterea chineza este o putere care doar
ameninta (deocamdata economic). Inainte de a
incheia trecerea in revista a "jucatorilor
nationali" si de a trece la "jucatorii singuratici",
merita sa desprindem o serie de concluzii.
Indiferent de spaimele ancestrale -
derivate din secole si milenii de cuceriri si
opresiuni - nu credem ca la ora actuala exista un
jucator global care sa cumuleze intr-o proportie
semnificativa, simultan, toate cele trei forme de
putere, cumulare care i-ar permite asigurarea
unei hegemonii globale intr-un oarecare orizont
de timp.
SUA sunt cel mai mare jucator global,
dar natiunea americana, confruntata cu o agenda
interna nu tocmai lipsita de accidente si derapaje
de o natura sau alta, nici macar nu este limpede
ca isi doreste macar asa ceva, mai ales dupa
impotmolirea ofensivei in Orientul Mijlociu in
nisipurile irakiene.
Un Orient Mijlociu Democratic a ramas
visul aproape hazliu al unei grupari minuscule
din sanul administratiei Bush jr. China este
deocamdata departe fie si de o hegemonie
regionala, darmite una globala.
In cazul in care isi va continua proiectul
in ritm sustinut si opinia franceza despre o
Europa a culturii politice si economice se va
impune in fata conceptului de Europa
geografica, Uniunea se poate plasa ca cel mai
important jucator de putere al secolului al XXl-
lea.
Mai ramane sa decida in ce masura isi va
dezvolta si o putere militara/informativa
proprie si in ce masura translatarea de decizie de
la state la centru se va produce fara sincope si
crize de nationalism potentate de griparea
mecanismelor economice sau respingerea
migratiei in proportie crescuta.
Uniunea are o putere simbolica foarte
mare - ea este, intr-un fel, Noua Roma - si
detine, de asemenea, cea mai importanta
concentrare de putere economica.
ucatorii singuratici
J ucatorii singuratici si-au facut loc cu
coatele pe scena puterii, dupa ce creuzetul in
care s-au forjat natiunile moderne nu a lasat,
timp de doua secole, loc altor jucatori in afara
statului-natiune si a institutiilor acestuia.

Definim "jucatorul singuratic" acea
entitate politica, economica sau simbolica ce se
dovedeste capabila de a cumula forme
consistente de putere IN AFARA unor frontiere
geografice si deloc dependenta - sau prea putin
dependenta - de vreun stat-natiune.
La ora actuala, acesti "nou veniti" pe
scena puterii sunt, de fapt, cei care modifica cel
mai dramatic jocul global de putere, asa cum
vom vedea. Este o usoara revenire, practic, la
situatia Evului Mediu, cand partidele nobiliare,
in functie de viziune, scopuri si potential,
defineau geografia dupa propriile lor interese.
Este cazul - cel mai elocvent - al asa-
numitului Razboi de O Suta de Ani, despre care
scolarii inca invata ca a fost un conflict intre
Franta si Anglia. In fapt, conflagratia a pornit de
la o chestiune de succesiune la tronul Frantei,
dupa moartea ultimului fiu al lui Filip cel
Frumos.
Partidele nobiliare s-au impartit in doua
tabere, dincolo de geografie sau apartenenta
etnica (si la curtea engleza se vorbea tot limba
franceza, limba nobiliara a normanzilor
cuceritori si nu anglo-saxona specifica paturilor
de jos).
Una care sustinea succesiunea la tron a
regelui Eduard al lll-lea al Angliei, in numele
mamei sale Isabela (fiica lui Filip cel Frumos) si
o alta care, invocand o veche lege din vremea
merovingienilor ("legea salica") care interzicea
succesiunea pe linie feminina, sustinea casa de
Valois si pe regele Filip al V-lea.
Marii feudali s-au alipit unei tabere sau
alteia in functie de propriile lor interese, uneori
schimband taberele de cateva ori pe parcursul
conflictului, dupa cum decurgeau operatiunile
militare si negocierile cu partea adversa. Statul-
natiune a rapit initial toata puterea acestor
grupuri.
Simbolistica cea mai puternica - patrie,
drapel national, imn, uniforma cu insemne
specifice, etc - a fost confiscata de stat, la fel ca
o mare parte a puterii economice si total a celei
militare/informative. Astazi lucrurile s-au
schimbat, asa cum vom vedea.
Companiile multinationale
Nu este niciun secret pentru nimeni ca
gigantii multinationali dau deseori cu tifla
guvernelor si isi impun propriile agende in fata
grupurilor politice care au nevoie de ei ca de aer
pentru a se mentine la putere sau a castiga
puterea politica.
Economia americana are o "cifra de
afaceri" de peste 14.000 de miliarde de dolari
anual. Aceasta infricosatoare maree de bani nu
se afla insa nici la Fort Knox si nici la dispozitia
secretarului Trezoreriei si cu atat mai putin la
dispozitia FED.
Guvernul/statul gestioneaza, de fapt,
doar o felie minuscula pe care are dreptul sa si-o
taie prin taxe si impozite. Niciun functionar
public nu poate aspira la un venit personal nici
macar la nivelul inferior al mangamentului
privat.
"Cel mai puternic om din lume" (cum le
place unora sa-l prezinte pe ocupantul vremelnic
al Biroului Oval) nu castiga decat 400.000 de
dolari pe an, un venit care l-ar face sa
zambeasca pe orice director de mijloc al unei
banci de investitii de talie medie. Bine, dar omul
de la Casa Alba detine o imensa putere
simbolica - ce importanta au banii?
A pune chestiunea in acesti termeni nu
inseamna a reformula celebra intrebare stalinista
vizavi de diviziile papei?! Corect spus este
"omul de la Casa Alba" DETINEA o imensa
putere simbolica, in vremea in care acolo se afla
F.D.Roosevelt sau inaintasul sau cu acelasi
nume, Theodor "Teddy" Roosevelt, care a dat
numele celei mai cunoscute jucarii din America,
"Teddy Bear", dupa ce propaganda timpului a
pretins ca a crutat o ursoaica cu pui in timpul
unei partide de vanatoare.
Dupa ce Bill Clinton - aproape de finalul
unui exercitiu administrativ cu rezultate bune in
economie si in politica externa - a fost terfelit in
numeroase scandaluri financiare sau sexuale, iar
"urmasul" sau republican George W. Bush a fost
ridiculizat zilnic in emisiuni tv. transmise in
toata lumea si ironizat sistematic de editorialistii
"liberali", ne intrebam cam de ce putere
simbolica mai dispune, de facto, presedintele
american (fireste, este vorba si de alti lideri
politici, nu doar de cei americani).
Prin comparatie, un Warren Buffett este
intangibil in dosul unei cifre de afaceri care
depaseste bugetul national anual al multor stare
emergente.
Tranta politicienilor cu marile trusturi
pare un sport abandonat: campaniile electorale
costa prea mult, iar companiile pot proceda la
relocari, lasand somera o populatie care nu va
vota cu siguranta cu cei care i-au alungat pe
oamenii care semnau cecurile la final de
saptamana.
Statul ofera asigurari medicale labile si o
protectie din parte unei politii adesea corupte si
mai mereu incompetente. Compania ofera
asigurari private de lux si protectia din partea
unor firme specializate, de asemenea private,
mult mai eficiente decat clasicele echipaje de
interventie prost platite si prost inarmate.

Orice personalitate semnificativa nu
incredinteaza securitatea sa si a familiei sale
politiei: pare o gluma sa o faca. Asadar, statul
nu mai are monopolul absolut asupra asigurarii
securitatii personale (parte importanta a puterii
militare).
Serviciile de informatii au pierdut de
asemenea teren in fata competitorilor privati -
circa 30 la suta din activitatile lor au devenit
"externalizate" (adica private) in ultimul
deceniu. Cele mai multe companii isi au, mai
mult sau mai putin voalat, propriile lor
miniservicii de informatii, mai ales cu rol de
protectie informatica si economica.
Companiile isi au propria forta
economica (cifra de afaceri), forta aproape
militara (firme private de informatii si
interventie) si o forta simbolica de temut
(insemne, tabu-uri consacrate de psihologi
redutabili care spun si ce muzica trebuie sa
asculte - sau sa nu asculte - salariatii in timpul
programului sau dupa program, sarbatori interne
care le intrec in fast si simbolistica pe cele
nationale, etc).
Ele isi desfasoara activitatea simultan in
mai multe state si nu mai depind dramatic de
autoritatile vreuneia dintre acestea.
"Trupele" lor de lobby sunt gata sa
asasineze in fasa orice initiativa neconvenabilaa
legislativului si/sau executivului si sa impuna pe
agenda publica - mai ales prin intermediul
presei incorporate - orice subiect convenabil,
transformandu-l rapid in "interes national" (o
sintagma tot mai greu de definit, in treacat fie
spus).
O parte consistenta a publicului
american este convinsa, de pilda, ca interesele
petrolistilor americani ar fi fost, de fapt, motorul
interventiei in Irak, indiferent cat de "adevarata"
sau "neadevarata" ar fi aceasta presupunere: asta
demonstreaza ca in ochii publicului larg
companiile sunt percepute deja ca "jucatori
singuratici".
De altfel, in anii '60-'70, in timpul
Razboiului Rece, cand inamicul public numarul
unu era comunismul in expansiune sprijinit de
Moscova, institutiile americane nu au ezitat sa
intervina in America Latina pentru a salva
interesele unor companii care investisera acolo
si erau amenintate de nationalizari.
Haina ideologica/simbolica sub care se
imbraca asemenea "interventii" a devenit doar
tot mai stravezie si mai lipsita de
credibilitate. In jocul de putere - si nu doar pe
taram economic - statul-natiune pierde halci
intregi din puterea rezervata doar lui altadata in
favoarea marilor companii.
Asemenea marilor seniori feudali de alta
data, acestia nu ezita inclusiv sa critice acerb
puterea centrala atunci cand aceasta nu le
satisface doleantele si sa ii aduca aminte de la
obraz ca traieste din taxele si impozitele platite
de ei.
Recent, cand in SUA lacomia irationala
a bancilor de investitii a impins economia
financiara intr-o criza severa, politicienii nu au
ezitat sa puna nota de plata tot pe umerii
contribuabilului, sub presiunea unui lobby
bancar din sanul caruia provenea, de altfel, chiar
seful Trezoreriei, Henry Paulson, fost presedinte
al Goldman Saachs.
Acest fenomen de translatie al puterii
este mai evident in SUA sau J aponia decat in
Europa, dar transferul de autoritate national-
central in care este angrenata Uniunea s-ar putea
sa-l potenteze pe viitor si in acest spatiu.
Terorismul international
In zilele din a doua jumatate a lunii
septembrie a anului 2001, cand America incerca
sa se dezmeticeasca din socul celui mai
dramatic atac de pe teritoriul sau din istorie,
reprezentantii administratiei Bush, in frunte cu
"cel mai puternic om din lume" - presedintele
insusi - s-au vadit a avea o adevarata problema
cand au incercat sa localizeze GEOGRAFIC
inamicul care lovise SUA in inima.

Numele lui Ben Laden a fost folosit
cvasimediat, alaturi de cel al organizatiei pe care
o conducea, Al Qaida. L-a folosit deja George
W. Bush in discursul televizat din seara de 11
septembrie, cand s-a adresat natiunii din Biroul
Oval si a asigurat-o ca toti cei implicati vor fi
strasnic pedepsiti. In discursuri a aparut apoi
cuvantul "Afganistan" - deja o entitate
geografica, statala.
Regimul "taliban" al mujahedinilor in
randul carora luptase si Ben Laden in anii
razboiului cu URSS (cu un decisiv sprijin
militar si logistic american) sprijinea "celulele"
Al Qaida.
Numai ca rapoartele CIA si ale altor
servicii de informatii indicau clar prezenta
acestei organizatii in cel putin alte treizeci de
state de pe glob, imprastiate pe trei continente.
Ben Laden fusese cosmarul administratiei
Clinton, cand lovise mai multe tinte din afara
teritoriului SUA (nava USS Cole, ambasadele
din Tanzania si Kenya).
Atunci o operatiune de extragere a
teroristului numarul unu din Afganistan fusese
socotita prea riscanta si cel mai probabil sortita
esecului. A fost mentionat apoi si Pakistanul,
tara care, datorita conflictului sau cu India,
dispunea/dispune de un arsenal redutabil si era
socotita - pana la 9/11 - cea mai preocupanta
chestiune a regiunii.
La scolile sunnite de acolo se formasera
multi dintre combatantii care se aflau acum in
regimentele lui Ben Laden. Cu ajutorul CIA,
Liga Nordului din Afganistan a alungat regimul
taliban, iar aceasta tara si-a inceput tragica
existenta a razboiului civil.
Campiile de mac au transformat
Afganistanul intr-unul dintre marii furnizori de
opiacee de pe piata internationala a narcoticelor.
Dar tot nu era clar cine lupta cu cine. Pe de-o
parte SUA - dar care se revendica de la o cauza
care-i transcede frontierele: apararea valorilor
democratiei in fata provocarii teroriste - pe de
alta parte o organizatie terorista (Al-Qaida) care,
la randul sau, nu are o cauza "nationala",
precum organizatiile palestiniene, de pilda, sau
IRA, ci pomeneste, in retorica sa catre publicul
larg, de "cruciatii occidentali", facand trimitere
la o terminologie specifica Evului Mediu
timpuriu.
Washingtonul a scos atunci din palarie
Irakul lui Saddam Hussein, iar agentiile de
informatii si Pentagonul s-au dat de-a
berbeleacul pentru a le furniza lui Bush jr.,
Rumsfeld si Powell argumentele atacului
impotriva acestei tari.
Hussein nu doar sprijinea Al-Qaida -
inamicul numarul unu al lumii occidentale - ci
incearca sa se inarmeze nuclear si detinea un
impresionant arsenal de arme chimice
inspaimantatoare.
Astazi stim ca "dovezile" erau
cvasiinexistente, ca administratia Bush jr. le-a
obtinut cu un ajutor "prietenesc" al Marii
Britanii - charismaticul Tony Blair a platit pana
la urma cu cariera politica suportul oferit SUA
in aceasta chestiune - si ca s-a ajuns pana la
deconspirarea unui agent CIA - Valerie Plame -
chiar de catre cercul intim al presedintelului
tarii.
Dincolo de detaliile sordide care au
insotit justificarea atacarii Irakului, Al-Qaida
vine sa demonstreze o mutatie importanta pe
care terorismul international - si internationalist!
- a suferit-o odata cu intrarea in scena a lui Ben
Laden.
Terorismul a insotit istoria umanitatii,
asa cum scriam intr-un capitol anterior, de la
zelotii evrei la asasinii ismaeliti ai Batranului
din Munte. El a fost oarecum potentat incepand
cu anii '50 de mitologia rezistentei antinaziste in
Europa, cand mii si zeci de mii de civili au
devenit luptatori impotriva armatei de ocupatie
germane.
Popcultura i-a transformat pe toti acestia
in eroi pentru uzul maselor si a inoculat ideea -
oarecum total improprie lumii civilizate pana
atunci - ca a pune o bomba sau a reteza un gatlej
de "inamic" poate fi un act patriotic si pe deplin
acceptabil social.
Asta facea ca luptatorii din IRA (66), cei
din ETA (67), "barbosii" marxisti ai Brigazilor
Rosii din Italia sau carliontatii din OEP sa se
autointituleze cu seninatate "luptatori pentru
libertate". Pana la urma, ce era, conform
definitiei juridice international acceptate, un
Ernesto "Che" Guervara, care incerca sa
dinamiteze Bolivia si sa "exporte" revolutia
cubaneza?!
Un "luptator pentru libertate" sau un
terorist? Departamentul de Stat l-a incadrat fara
ezitare in cea de-a doua categorie si un comando
l-a impuscat in Bolivia dupa o indelungata
haituire. Urmarea?
Chipul martirului a aparut pe milioane
de tricouri in nefericita America Latina si in
Europa, afise cu portretul sau au aparut pe
strazile Parisului rasculat in '68: se nascuse un
martir al marxismului, in conditiile in care era
limpede ca un Stalin sau Buharin nu puteau
aspira la acest statut. Insa era limpede ce dorea
OEP, de pilda.
Era clar ce doreau luptatorii basci, era la
fel de clar ce doreau irlandezii din IRA. In al
doilea rand, terorismul nu era net arondat unei
anumite confesiuni: irlandezii erau catolici (la
fel bascii), marxistii din Brigazile Rosii sau
Fractiunea Armata Rosie din Germania erau atei
de extractie comunista, OEP nu facea caz de
vreo fervoare religioasa si nu folosea argumente
confesionale.
Ceea ce mai tarziu avea sa fie numit in
terminologia politica drept "fundametalism
islamic" se manifesta intr-un teritoriu
confesional relativ restrans la Komeyni si
acolitii acestuia din Iranul antimonarhic, care va
prelua puterea la Teheran la finele anilor '70 pe
fondul unei revolte populare ample.
Apoi Iranul va intra in razboi cu regimul
LAIC al lui Saddam Hussein, care se revendica
mai degraba de la nationalismul panarab decat
de la Islam, desi folosea cumpatat si argumentul
religios al sunnei, un razboi istovitor si costisitor
sfarsit fara rezultate concludente (fiecare parte
va revendica victoria).
Terorismul nu este, asadar un "jucator
singuratic", de vreme ce organizatiile sale se
inscriu mai degraba in logica revendicarilor
politico-teritoriale, au agende clare si se aliniaza
dupa logica Razboiului Rece, cochetand cu
sprijinul mai mult sau mai putin consistent al
Moscovei.
Cine este Ben Laden, ce reprezinta Al-
Qaida si de ce a decis aceasta organizatie sa
loveasca America si aliatii fideli ai acesteia?
Raspunsurile devin extrem de complicate si asta
s-a vazut in luarile publice de pozitie ale
administratiei americane, care a trebuit sa-si
inventeze din mers o noua terminologie politica,
militara si informationala.
Ben Laden este un produs mult mai
sofisticat decat liderii organizatiilor
arabe/musulmane care, intr-un fel, l-au precedat
si i-au pregatit terenul. El este capabil sa nasca o
adevarata mitologie fondatoare. Ben Laden nu
este un marginal, asa cum era, de pilda, Ernesto
Guevara.
Este un individ care provine din
"aristocratia" saudita, scolit in Occident, cult si
foarte bogat. El si-a abandonat traiul stralucitor
pentru a se dedica luptei impotriva
"necredinciosilor comunisti" din armata URSS
care invadase Afganistanul la finele anilor '70.
Este un sacrificiu aproape simbolic,
foarte pe placul fanaticilor religiosi. Ben Laden
se adreseaza publicului larg inregistrandu-se pe
casete video intr-un decor la fel de simbolic,
care merita studiat de specialistii in marketing
politic.
Decorul este desertic si stancos, cu
trimitere clara la vremurile de inceput ale
Profetului. Hainele lui sunt modeste, ba chiar
saracacioase: un soi de pastor iluminat in
izmene, sfidand cea mai mare putere a lumii -
oare nu aceasta este sentimentul lumii sarace in
fata opulentei americane?
Adresarile sunt impanate de o
frazeologie religioasa de cel mai inalt nivel,
inexistenta in discursul si adresarile
organizatiilor teroriste (inclusiv musulmane) de
pana la el: in cateva minute, numele lui Allah
este invocat de zeci de ori. El nu vorbeste "doar"
de America, ca stat-natiune: el vorbeste de
"cruciati", de "necredinciosi", de "invadatori",
cu trimitere la o geografie incerta, prenationala,
medievala.
Daca faci abstractie de faptul ca privesti
toate acestea de pe o canapea in fata unui aparat
video VHS sau a unui modern DVD, poti sa
crezi ca totul se petrece in 1099, cand cruciatii
condusi de Godffroi de Bouillon si Raymond de
Saint-Gilles luau cu asalt Ierusalimul in cadrul
primei cruciade.
Se confunda Al-Qaida cu liderul sau si
principalul sponsor financiar, Ossama Ben
Laden? Pana la un punct, probabil ca da, sau se
confunda la inceputul formarii acestei grupari.
Dupa 9/11 era deja clar ca simpla
disparitie a lui Ben Laden - cu riscul de a naste
un nou martir in cazul in care era pur si simplu
ucis - nu va pune capat nici existentei Al-Qaida,
in particular, nici a chestiunii noului tip de
inamic, in general.
Nici secta religioasa, nici grupare
paramilitara, nici organizatie politica, Al-Qaida
este insa putin din toate acestea laolalta, intr-o
forma nemaiintalnita in epoca moderna, dar
specifica, de asemenea, lumii feudale.
Este un soi de secta/societate secreta,
care isi racoleaza membri din toate clasele
sociale, ii prepara psihic si fizic pentru misiuni
specifice si cultiva fanatismul maxim printre
acestia, folosind mai ales argumente religioase.
Este o grupare paramilitara prin tintele
pe care si le alege si prin mijloacele prin care isi
pune in aplicare comandamentele. In ultima
instanta, este o organizatie politica, dezvoltand o
paradoctrina centrata pe anticrestinism, apologia
Islamului si antioccidentalism (SUA fiind
privite doar ca liderul "occidentului cruciat").
Ce doreste Al-Qaida? Pur si simplu
pedepsirea Americii - in ansamblul sau - a
aliatilor acesteia si a regimurilor orientale care
dau dovada de prea multa cooperare in raport cu
Statele Unite.
Ben Laden sugereaza ca sfarsitul
"conflictului" va veni doar atunci cand o
America in mizerie se va cai si se va enclaviza
pe propriul continent, in vreme ce flamura verde
a Profetului va flutura triumfatoare asupra lumii
intregi.
Orice student la istorie recunoaste
vechea voce a jihadului din vremea in care
invatatii arabi deplangeau decaderea unui califat
ajuns la cheremul "celtilor" din Occidentul
crestin si asteptau izbavirea printr-un lider
salvator (Salah-al-Dhin - Saladin - avea sa fie
unul dintre acesti lideri razboinici care vor sfarsi
in 1291 prin a-i alunga complet pe cruciati din
Orient).
Al-Qaida nu negociaza, nu da ultimaturi,
precum "bunii" precursori palestinieni din anii
'60-'70: Al-Qaida pedepseste, loveste, distruge.
Organizatia nu cere nimic: ea chinuie
Occidentul pentru simplul fapt ca acesta exista.
Iar Occidentul - in frunte cu America -
va fi obligat sa se considere intr-un soi de razboi
atata vreme cat Al-Qaida va exista. Este
terorismul, in aceste conditii, un "jucator
singuratic" pe scena puterii? Da, pentru ca el a
ajuns sa cumuleze, simultan, toate cele trei
forme de putere in doze semnificative.
Nu doar Al-Qaida - dar in special Al-
Qaida - dispune de foarte multi bani. Nu se
cunoaste exact rodul financiar al campiilor de
mac din Afganistan, insa este cert ca inseamna
un adevarat fluviu de bani in conturile
talibanilor, iar o parte finanteaza direct
terorismul.
O puzderie de companii mai mari sau
mai mici, sub varii acoperiri, formeaza o retea
comerciala care acopera globul. Teroristii sunt
implicati in traficul international de arme, in
spalarea banilor murdari proveniti din droguri si
sunt un dealer important pe piata narcoticelor.
Exact cum spunea amar un functionar
CIA in anul 2002: "Pentru ei, este limpede,
banii nu reprezinta nici cea mai mica problema.
Au cati le trebuie si cand le trebuie.
" Daca raportam forta paramilitara a Al-
Qaida la US Forces sau SAS-ul britanic,
militantii ultraradicali musulmani par derizorii.
Asta daca judecam in logica conflictului
conventional, in care doua armate - fiecare sub
stindardul sau - se infrunta pe un camp de
batalie aflat pe uscat, in aer sau pe apa.
Teroristilor insa nu le trece prin minte sa
duca o asemenea batalie: datorita lor am intrat,
in semantica militara, in epoca conflictului
neconventional, atipic, etc. Nici flota de
submarine inarmate nuclear, nici cea mai
puternica aviatie de razboi din lume si nici
trupele de comando pe care le vedem la
televizor nu au putut apara SUA de 9/11.
Nici vreun J ames Bond 007 nu s-a ivit
din insulele exotice unde-si facea pesemne
veacul pentru a salva capitala britanica de
bombele puse in trenul subteran si in autobuze.
Nici macar spaniolii, imbatraniti in lupta cu
separatistii basci din ETA si unsi cu toate alifiile
nu au reusit sa dejoace planul vizand aruncarea
in aer a unor trenuri de calatori la Madrid.
De fiecare data teroristii au lovit crunt,
au lovit unde au dorit si au dat cu tifla militarilor
din taberele adverse. Nici macar celebrul Carlos
"Sacalul" (68) - cu un puternic spirijin la vremea
respectiva din URSS si de la unii sateliti ai
acesteia - nu putea macar visa la lovituri de o
asemenea anvergura si cu urmari tragice de o
asemenea amploare.
Natiunile s-au razboit intre ele timp de
sute de ani si au dezvoltat dispozitive militare
ucigatoare menite unor asemenea tipuri de
conflicte. Incepand cu intrarea in istorie a
arsenalului nuclear si a dezvoltarii de tip
science-fiction chiar a armamentului
conventional, pare putin probabil sa asistam la
emotionante declaratii de razboi, trenuri cu
soldati plecand din gari ticsite de iubite care
flutura inlacrimate batiste colorate.
Dar se pare ca nimeni si nimic nu te
poate apara, la o adica, de un inamic hotarat sa
puna bombe unde nici nu te gandesti si sa
foloseasca in masa combatanti sinucigasi. Al-
Qaida si organizatii asemenea ei sunt prezente
militare care pot pune in dificultate state intregi.
Ben Laden pare si figura charismatica a
liderului religios ascetic si gata de sacrificiu, cu
barba lunga si ochi arzatori: el se erijeaza de la
forta simbolica inspaimantatoare a unei anume
interpretari a Coranului, acel mesaj primar care
i-a facut pe beduinii contemporani Profetului si
pe cei ai generatiei care i-a urmat sa cucereasca
tot nordul Africii, sa debarce in Spania si sa
ameninte pentru prima oara intreaga Europa.
El opune credinta oarba, pana la
sacrificiu personal, unui Occident pe care-l
prezinta drept decazut, incapabil de credinta
adevarata in Dumnezeu si robit de lacomia
pentru bani. Mesajul lui Ben Laden, citit corect,
poate insemna un apel la bunul musulman sarac
de a nu se lasa momit de viteii de aur ai
Vestului, pierzandu-si sufletul si viata vesnica -
el este oricum superior creaturilor degenerate
care populeaza zgarie-norii din America si-si
vand fiinta pentru un pumn de parale.
Nu intamplator discursurile lui Bush jr.
au inceput sa fie impanzite de aluzii sau directe
trimiteri religioase, cu iz mesianic. Unei puteri
simbolice de extractie religioasa si care
foloseste o asemenea terminologie ii opui cu
dificultate o retorica seaca despre drepturile
omului si valorile democratiei.
O credinta religioasa nu poate fi
combatuta cu o ideologie: comunistii au lasat
bisericile din Polonia, dupa patru decenii, mai
pline decat erau inainte de cel de-al doilea
razboi mondial. Nu poti sa discuti cu argumente
carteziene cu un interlocutor care foloseste
dogmatica tomista, de pilda. Cele doua softuri
sunt incompatibile, nu se "recunosc" intre ele si,
prin urmare, nu pot face transfer de date. Ben
Laden este - sau vrea sa fie - pentru lumea
musulmana sarmana o combinatie suis-generis
de Che Guevara si Saladin.
Aici trebuie cautata si influenta pe arena
mondiala a caderii comunismului - cu exceptia
Chinei, dar China nu si-a asumat niciodata un
rol internationalist - si, deci, debusolarea celor
pe care "Internationala" ii numea "oropsitii
sortii". Anticapitalismul nu mai este astazi o
ideologie, este mai degraba un sentiment.
Cei care nutresc acest sentiment pot
adera fie la puzderia de miscari antiglobaliste,
dar care par a inflori mai degraba in Occident
decat in Orient, fie sa apeleze la stindardul
religios - zonele islamiste. Ben Laden se doreste
apostolul unei lumi in care America trufasa va fi
umilita si distrusa - o binemeritata revansa
pentru intinsele zone de pe glob sortite mizeriei.
Tot asa cum in zorii reformei lui Martin
Luther "noua credinta" propovaduita de acesta si
de adeptii lui a fost imbratisata initial doar de
clasele inferioare - locuitorii burgurilor,
negustorii si meseriasii antiaristocrati si
antipapistasi in egala masura (revolta fiind, de
fapt, impotriva privilegilor, justificate inclusiv
cu argumente teologice) - fundamentalismul
islamic nu se adreseaza invingatorilor din
sistemul capitalist, ci saracimii.
Sa ne aducem aminte ca o parte a
populatiei de origine africana din SUA a vazut
in Islam un vehicul emancipator si un mijloc de
lupta impotriva unui establishment socotit
nedrept. Terorismul a ajuns sa impuna directii si
sa remodeleze legislatii, sa reformuleze bugete
de stat si sa infricoseze. El este un jucator de
putere.
Crima organizata
In anul 1944, cand trupele Aliate se
pregateau sa debarce in Italia, cel mai cunoscut
gangster si seful neoficial al crimei organizate
din SUA - "Luky" Luciano (69) - se afla la
inchisoare pentru complicitate la omor, santaj,
extorcare si evaziune fiscala.

In schimbul eliberarii sale, a promis
doua lucruri. Primul, ca sindicatele docherilor
din porturile americane - in special New York -
vor veghea impotriva potentialilor sabotori aflati
in solda nemtilor sau japonezilor (in timpul
Primului Razboi Mondial a avut loc la New
York un sabotaj de mari dimensiuni, asumat de
Germania doar prin anii '70).
Al doilea: "familiile" din Sicilia - care
supravietuisera prigoanei fasciste - vor ajuta
trupele americane sa debarce si le vor netezi
drumul spre Roma. Ceea ce s-a si intamplat, de
altfel. Ulterior, Mafia renascuta a ajutat crestin-
democratia sa castige alegerile in dauna
comunistilor.
Organizatiile criminale nu mai sunt
demult mici bande de cartier conduse de Doni
mustaciosi si cu vesta patata de sosul
spaghettelor cu care se indoapa.
Mafia siciliana (70) - cu extensia sa
nord-americana, Cosa Nostra - si-a impartit
teritoriul american inca din anii '50 ca pe un tort
de nunta, cartelurile cocainei din Columbia duc
un razboi deschis cu armata regulata nationala
sprijinita de FBI, Camorra se dovedeste capabila
sa paralizeze ramuri intregi de activitate in
Mezzogiorno, Criza ruseasca era capabila inca
din anii '80 sa controleze sute de fabrici de stat
si sa le stoarca de profit ca pe lamai.
Crima organizata a descoperit demult
elixirul miraculos al vietii vesnice: acesta nu
este omorul, ci banul. Aceste organizatii nu au
devenit puternice angajand asasini tot mai
sofisticati, ci imbunatatindu-si "arsenalul"
economico-financiar, asemenea unei imense
companii multinationale cu filiale mai peste tot
in lume.
Nu degeaba Mafia a fost numita de un
scriitor istet la un moment dat "Murder Inc.",
sugerandu-se organizarea tip holding a acesteia.
Este crima organizata mult mai puternica decat
in urma cu cincizeci sau o suta de ani?
Raspunsul este afirmativ.
Este MULT mai puternica financiar
decat in urma cu un secol - estimarile
aproximative - foarte aproximative - spun ca la
finele anului 2005 organizatiile criminale aveau
o "cifra de afaceri" de peste 1.000 de miliarde
de dolari (mai mare decat aceea a peste 80 la
suta dintre entitatile statale existente).

Traficul cu narcotice i-a adus, incepand
cu 1950 acea oportunitate indelung asteptata de
a face bani cu nemiluita si de a-i injecta, dupa
spalare, in economia "curata".
Prabusirea Cortinei de Fier a transformat
tarile foste comuniste - antrenate intr-un rapid
proces de privatizare, deci de vanzare de active
economice - in tinte predilecte ale capitalurilor
negre: aici tinerele si neexperimentatele
structuri de stat democratice au fost penetrate
fara prea mari dificultati.
Crima organizata l-a ajutat pe J ohn F.
Kennedy sa castige alegerile prezidentiale in
1960 - in schimbul promisiunii ca va "elibera"
Cuba din mainile lui Castro, restituindu-le
"oamenilor de bine" raiul cazinourilor din
Caraibe - si poate nu a fost straina de asasinarea
acestuia trei ani mai tarziu.
Crima organizata dijmuieste comertul
subteran cu arme - extrem de profitabil - si
traficul international de carne vie. Mafia nu este
tributara unui stat-natiune: ratiunea ei de a fi
este profitul comercial. Are suficienti bani cat sa
interfereze in jocul politic/legislativ, sa corupa
forte de ordine sau sa le impuna cu brutalitate
interesele proprii in dauna celor
generale/nationale.
Mafia nu dispune de putere militara in
sensul clasic al cuvantului, dar si-a demonstrat
din plin capacitatea de exercitare a violentei
asupra celor care-i stau impotriva si ii ameninta
interesele: nu are rost sa insiram un adevarat
pomelnic al politicienilor, procurorilor,
judecatorilor, politistilor si ziaristilor care i-au
cazut victime de-a lungul timpului si pe care
organele legale ale statului s-au vadit incapabile
sa ii apere.
Mafia are si o putere simbolica in
crestere, la care popcultura a contribuit din plin.
Inca din anii '30 Hollywood-ul a inceput sa
toarne cu nemiluita filme in care gangsterul era
baiatul rau, dar simpatic, transformand in vedete
criminali frusti de tipul "Dimond" J oe, "Bugsy"
Sigel, "Duch" Shultz sau Franky "Machine gun"
(71).
Totul a culminat cu filmul "Nasul" si
consacrarea figurii Don-ului intruchipat de
Marlon Brando.
Fara a face in mod direct apologia unor
indivizi care se pretindeau descendentii lui
Robin Hood, marele si micul ecran - ultimul
exemplu este "Clanul Soprano", serial longeviv
si foarte premiat - si literatura aferenta le-au
creat acestor asasini cu sange rece aura unor eroi
care-i fac sa viseze pe milioane de adolescenti,
i-a "umanizat" si i-a inzestrat cu trairi, insusiri si
sentimente care, de fapt, le sunt total straine.
Nu ne miram ca new-yorkezul J ohn
Gotti se dorea un soi de persoana publica, la
rand cu starurile rock sau actorii.
Bandele sunt rudele sarace ale crimei
organizate, copiii fara studii universitare ai
acestora si soldatii folositi la muncile murdare.
Aceste bande nu mai au nimic din
romantismul vandut publicului in filmul
"Poveste din cartierul de vest": le-au ramas doar
cutitele cu buton, carora le-au adaugat de mult
automatul Uzi.
Bandele de cartier devin tot mai
preocupante pentru autoritatile din intrega lume
pentru ca este limpede ca asemenea unor feudali
de altadata, fac legea in zone intinse din marile
orase.
In fond, o asemenea situatie inseamna
pentru o natiune pierderea de facto a
suveranitatii sale pe un teritoriu dat, teritoriu
care trece pe alte maini.
Crima organizata este transnationala,
putred de bogata, capabila de a-si exercita
violenta la niveluri foarte inalte ale societatii si
cu o putere simbolica in crestere datorita
popculturii iresponsabile.
Pe masura ce institutiile statului-natiune
slabesc, mafiile de tot felul isi adjudeca o parte a
puterii pierdute de acesta.
Serviciile secrete
Activitatile informative au insotit istoria
omenirii. Sau cel putin asa considera cei mai
multi cercetatori aplecati asupra acestei
activitati, cercetatori care nu obosesc sa citeze
din Vechiul Testament sau din Arta Razboiului,
sa aduca aminte de Secretul Regal al lui
Ludovic al XV-lea al Frantei sau de informatorii
lui Cromwell din timpul regelui englez Henric
al Vlll-lea.

Astazi denumiri ca Mossad, CIA, MI6
sau DST sunt intrate in uzul curent, se regasesc
in mii de carti/filme de fictiune/nonfictiune si au
nascut o adevarata mitologie urbana ce are in
centrul sau agentul de informatii.
Este limpede ca intotdeauna cei care
conduc au dorit sa stie mai multe decat supusii
lor - iar informatia, cum spunea Francis Bacon,
inseamna putere - si ca activitatile de culegere
de informatii au insotit puterea militara oricand
in trecutul umanitatii.
Insa nu este limpede deloc daca putem
considera ca actualii colosi de tipul MI6, SVR
sau NSA sunt intr-adevar nepotii Secretului
Regal sau descendentii lui Sun Tze. Forta,
anvergura si nu in ultimul rand independenta lor
fata de factorul politic/ideologic (puterea
simbolica) din epoca cotemporana sunt unice in
istorie si ii recomanda pentru calitatea de
"jucator singuratic" pe scena puterii.
Nu o data serviciile de informatii au fost
dovedite public ca facand propriul lor joc, in
dauna celui consacrat oficial de decidentii
politici. Formal, sefii lor sunt numiti de
politicieni. De facto, aceste structuri au dovedit
ca isi pot impune punctul de vedere fara prea
mare dificultate.
Este celebru cazul "nemuritorului" sef al
FBI, Edgar Hoover, pe care nici scurta
administratie Kennedy nu a reusit sa-l disloce
din scaunul in care a si murit, de altfel.
Homosexual si banuit de relatii nu
tocmai potrivite cu sefi ai crimei organizate,
Hoover a stiut sa creeze o mitologie in jurul
Biroului si sa profite de "vanatoarea de
vrajitoare" pentru a strange informatii despre
sute de mii de cetateni americani, informatii
care ulterior puteau fi folosite pentru corectarea
unei atitudini socotite in neconformitate cu
punctul de vedere al FBI.
Luptele interne din cadrul structurii
pentru succesiunea de dupa moartea lui au fost
atat de dure incat au condus direct la scandalul
Watergate, scandal finalizat cu demisia
presedintelui Richard Nixon.
Cand George W.Bush a decis, dupa
9/11, sa stirbeasca din rolul de primadona a CIA
in cadrul comunitatii de informatii, cerand intr-
un final demisia directorului Geor
ge Tenet si numindu-l in
fruntea Comunitatii Informative pe durul
conservator J ohn Negroponte (mai apropiat
Pentagonului), un roi de viespi au inceput sa
bazaie amenintator la Langley, iar o serie de
agenti si analisti nu au ezitat sa-si exprime
deschis nemultumirea.
Brusc in presa au aparut suficiente
informatii care sa conduca foarte clar la ideea ca
administratia lui Bush jr. a fortat lucrurile in
privinta prezumtivului arsenal bacteriologic al
lui Saddam Hussein si a relatiilor Bagdadului cu
Al-Qaida.
De fapt, este clar ca agentiile stiu mai
multe decat ceea ce spun, ca uneori decid
singure cui si cand spun, ca pot interfera in varii
moduri in jocurile de putere.
Dezvoltarea comunicatiilor si a
mijloacelor de culegere de informatii le-a pus la
dispozitie o avalanta de date: NSA poate
asculta/monitoriza peste 25 la suta din totalul
convoribirilor telefonice de pe glob; si este
vorba de O SINGURA AGENTIE, ce-i drept
cea mai puternica din acest punct de vedere.
Razboiul impotriva terorismului, valurile
de emigratie care sunt asteptate ca urmare a
crizelor financiare, dramaticelor modificari
climaterice si conflictelor neconventionale, toate
acestea vor mari dependenta jucatorilor
nationali de serviciile de informatii.
Servicii care, de altfel, au inceput sa aiba
tot mai multa mana libera in supravegherea
cetatenilor, stirnind deja vii polemici in
societate. Dincolo de aceste polemici, este
limpede ca anii '60 sunt departe si ca societatile
sunt, in marea lor parte, mult mai docile decat
atunci si gata sa accepte serioase derogari de la
libertatile individuale in schimbul unui presupus
grad de securitate sporit.
Agentiile dispun de tot mai multi bani -
bugetele lor arunca in derizoriu "zestrea"
bunicilor lor - deci au putere economica, sunt
beneficiarele unei puteri simbolice de temut
(intreaga mitologie urbana tesuta migalos in
ultimele patru-cinci decenii in jurul "bunului
agent" care isi salveaza tara de baietii rai) si,
evident, detin o parte insemnata a puterii
militare.
Referitor la acest ultim aspect, aici
trebuie cautata cheia jocului care in ultimii ani i-
a opus pe "soimii" lui Donald
Rumsfeld "aristocratilor" de la Langley:
Pentagonul, adica puterea militara "clasica" a
decis sa puna saua definitiv pe puterea militara
"anexa" si sa-si recupereze in ograda proprie
toate ustensilele de lucru.
Este clar ca nu a reusit decat intr-o mica
masura. Dar dincolo de aceste structuri
informative ale statului - am enumerat cateva,
cele mai notorii, dar trebuie subliniat ca fiecare
stat poseda o adevarata retea nationala de
birouri si agentii de intelligence - in ultimele
doua decenii au castigat o alonja tot mai
insemnata si agentiile private de informatii:
uneori acestea rivalizeaza cu cele aflate, macar
teoretic, in mainile statului-natiune.
Deja peste 30 la suta din activitatile CIA,
de pilda, sunt externalizate, adica incredintate
unor firme private. Si Pentagonul prefera sa
incredinteze anumite obiective - cum ar fi
supravegherea in teatre de razboi - unor
companii particulare, deseori detinute/conduse
de fosti membri ai structurilor de stat.
In urma cu un deceniu deja, Harold
Winkler, proprietarul si trainerul principal al
unei asemenea agentii declara mandru ca patru-
cinci soldati care ies de pe bancile scolii sale -
situate undeva in nordul statului Arizona - sunt
in stare sa creeze serioase dificultati unui stat de
mana a doua!
Aceste structuri au inceput demult sa
culeaga date informative de capul lor, sa
monteze microfoane in birouri unde se iau
decizii importante si, asemenea condottierilor
din vechime, sa-si puna "bratul" in slujba celui
care plateste mai bine.
Imaginea lui Marlow, detectivul pagubos
cu palarie cu boruri moi si dus in bucluc de cate
o blonda fatala, a fost inlocuita cu aceea a
specialistului in computere care sparge coduri,
se inflitreaza la ordin in companii rivale pentru a
sustrage secrete economice si dispune de cel
mai sofisticat echipament de
monitorizare/supraveghere.
Cel putin in statele mai mici si mai labile
din punctul de vedere al exercitarii puterii, acest
fenomen este scapat total de sub control si
adesea granita intre asemenea structuri, cele de
spionaj si cele ale crimei organizate sunt teribil
de labile.
Exista destule dovezi ca asemenea
agentii private interfereaza din plin in jocul
politic prin mobilizare de fonduri, vanzari de
informatii compromitatoare si santaje de ultima
speta. Toate acestea in schimbul unei atitudini
prietenoase a viitorilor decidenti.
Asemenea unei garzi pretoriene de pe
vremuri, nu mai este clar cine pazeste pe cine si
de ce si, in ultima instanta, cine comanda cui.
Tot asa cum mitologia maquisului dupa cel de-
al Doilea Razboi Mondial a potentat, prin recul,
terorismul urban, mitologia Razboiului Rece a
potentat explozia structurilor informative, macar
din doua directii.
Prima: construirea unui portret idealizat
al agentului - spionului - care inevitabil sfarsea
prin a dejuca maleficele planuri ale adversarului
si a salva linistea cetatenilor amenintati cu ce-i
mai rau: lovituri de stat, explozii nucleare,
asasinarea sefilor simbolici, declansarea unei
nimicitoare conflagratii. Sigur, pentru Moscova
si aliatii sai "baietii buni" erau agentii
KGB/GRU.
Pentru americani si aliatii lor, agentii
CIA/Ml6 deveneau personajele pozitive in tot
soiul de scheme simpliste si oarecum tampe, dar
digerabile de publicul larg. Timp de patru
decenii de Razboi Rece, figura agentului a fost
unul dintre cele mai puternice simboluri ale
propagandei.
A doua: paranoia generalizata care a
insotit infruntarea de patru decenii intre
Moscova si Washington. Asa cum spunea cu
oarecare nostalgie Hyden - directorul CIA care
i-a succedat lui Tenet, un general cu adanci
convingeri conservatoare - pe atunci era clar
cine este inamicul, iar acesta era usor de scos
din barlog.
Dupa Razboiul Rece, paranoia s-a
accentuat in loc sa se diminueze, pentru ca nu a
mai fost clar deloc cine este inamicul si cum
poate fi acesta scos dintr-un barlog care nu mai
este localizat in umbra cupolelor Kremlinului,
ba chiar nu mai este localizat deloc.
Acest razboi cu umbra a avut efecte
psihologice mai ample decat cele provocate de
Razboiul Rece, de vreme ce agentul 007, J ames
Bond, a inceput sa alerge nauc prin lume dupa
adversari.
Serviciile de informatii sunt jucatori
singuratici pe scena puterii si, previzibil, forta
lor va creste in viitor, in paralel cu o potentiala
pierdere si mai accentuata a prespusului control
al societatii civile asupra lor.
De asemenea se va modifica dramatic
raportul de putere INTRE sectorul public si cel
privat in aceasta directie, in favoarea, evident, a
celui din urma.
Structurile religioase
Raportul de putere dintre Biserica si
puterea seculara a fost subiect de controversa
mereu in istorie. Nici lumea contemporana nu
face exceptie. Daca bisericile ortodoxe sunt
autocefale - ceea ce le reduce posibilitatea
inchegarii unor retele globale - iar spectrul
protestant ramane faramitat si lipsit de un centru
unificator, Vaticanul a fost si este un jucator
global de putere.

Marea Epidemie de Ciuma, Renasterea,
Reforma si Secolul Luminilor au insemnat, asa
cum scriam in capitolele anterioare, tot atatea
lovituri dure la adresa monopolului puterii
simbolice pe care Biserica Catolica l-a avut un
mileniu in spatiul Europei Centrale si de Vest,
adica asupra zonei care, din punct de vedere
geografic, delimita cele mai importante forte pe
scena globala a puterii.
Nordul a devenit protestant si antipapal,
sudul a ramas in linii mari, catolic iar Razboiul
de Treizeci de Ani a schitat oarecum definitiv
frontiera victoriei Reformei.Vaticanul s-a
relegitimat in forta pe scena mondiala incepand
cu pontificatul lui Ioan Paul al ll-lea, un papa
carismatic si energic, care a avut un rol major si
incontestabil in destructurarea regimului
comunist.
Nu are rost sa mentionam ca in spatele
acestei victorii se intrevede mana lunga a CIA,
care a sprijinit din plin nu doar ascensiunea lui
Karol Woytila spre tronul pontifical ci si
actiunile sale ulterioare. Poate ca seful
sindicatului polonez Solidaritatea credea sincer
ca aparatele de copiat, banii si materialele de
propaganda care ajungeau la el via Biserica
Catolica erau rodul manei ceresti.
Americanii nu au ezitat dupa aceea sa-i
aduca aminte ca lucrurile nu stateau tocmai asa.
Opus Dei, bratul innarmat al Vaticanului - un
soi de iezuiti moderni - a devenit in trei decenii
o forta de temut, o adevarata masina de facut si
multiplicat fonduri importante, cu scopuri
neclare si actiuni suficient de obscure pentru ca
unii observatori mai malitiosi sa il denumeasca
"Occtopus Dei".
Sub conducerea unui dur autentic,
descins din curentul anti Vatican II - fostul
cardinal german Ratzinger - Vaticanul a
redevenit un jucator de putere activ si
persuasiv care cere, printre altele, mentionarea
originilor crestine in documentul care se vrea a
fi prima Constitutie europeana.
Cum Europa - geografic, istoric, politic
si cultural - este mult mai veche de 2000 de
ani (a se vedea civilizatia celtica sau cea
romana), pretentia Suveranului Pontif a iscat
controverse printre analisti si proteste
vehemente din partea milioanelor de musulmani
potentiali traitori in Europa Unita.
Dar papa Benedict al XVIII-lea este un
perseverent hotarat sa recastige teritorii pierdute
in secolul al XIX-lea. Dintre institutiile
religioase, Vaticanul este si cel mai important
detinator de putere economica, putere pe care a
stiut sa si-o mentina in pofida pierderilor din
ultimele patru secole.
Cu ce entitate/entitati geografica/statala
asimilam astazi Islamul ca fenomen religios?
Civilizatia araba, timp de cinci secole dupa
Profet a fost principalul vehicul militar de
expansiune a acestei confesiuni aflata parca
mereu pe picior de razboi cu cineva.
I-a urmat apoi aceea a turcilor selgiucizi
cu expresia politica a Imperiului Otoman -pana
la finele secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea, cand Mustafa Kemal a pus
bazele nationalismului turc si a trasformat
Imperiul intr-o natiune moderna.
Ce intelegem astazi in mod
dominant,cand spunem Islam? Statul laic cu
capitala la Ankara, care incearca sa intre in
Uniunea Europeana cu cei peste 70 de milioane
de musulmani sunniti si o administratie mereu
atenta la inflamarea fundamentalismului in
interiorul propriilor sale frontiere?
Siitii din Iran, sever antiamericani si
antiisraelieni, ai caror lideri pun la punct un
important program nuclear cu care nu ezita sa
santajeze Occidentul? Regimurile "prietenoase"
din Arabia Saudita, Kuweit sau Emirate,
dogmatice pana in maduva oaselor, dar bogate
in resurse energetice si cu o politica mladioasa
la adresa Occidentului?
Radicalii din Indonezia, pe care criza
economica din 1997 i-a expediat direct in
bratele fundamentalistilor cu mesaje jihadiste?
Celulele Al-Qaida din intreaga lume, pentru ca
Ben Laden are pretentia sa vorbeasca in numele
TUTUROR dreptcredinciosilor lui Allah,
indiferent in ce colt al lumii traiesc si ce
nationalitate au inscrisa in actele de identitate?
La inceputul secolului al XX-lea,
Islamul nu reprezenta un jucator de putere,
indiferent unde-l cautam pe harta.
Imperiul Otoman isi incheia lunga sa
agonie, colonialismul era prezent inca
pretutindeni in Orient, marile rezerve de petrol
din Orientul Mijlociu nu erau exploatate si atat
de necesare unei economii mondiale ce inca nu-
si ambalase motoarele la turatia la care avea sa o
faca dupa Al Doilea Razboi Mondial.
Lumea musulmana a fost, prin urmare,
una dintre marile castigatoare ale secolului
trecut, in pofida eterogenitatii sale, mentinuta
pana in prezent. Odata cu nasterea OPEC -
preponderent musulmana - ea isi afirma
identitatea economica distincta.
Odata cu Al-Qaida, fractiunea cea mai
toxica a terorismului international confisca
stindardul luptei "militare" impotriva unui
inamic indentificat a fi crestinul
occidental. Ingredientul musulman nu mai
lipseste din niciun conflict - a se vedea fosta
Yugoslavie.
Recursul la apartenenta musulmana a
devenit un argument la fel de des invocat,
aclamat si fluturat in vant ca si orice alt
argument geopolitic sau de drept international.
In toate variile sale forme, Islamul reprezinta un
jucator singuratic - nu depinde de vreo natiune
sau de un grup de natiuni in mod necesar, are o
forta economica de temut si una militara
asisderea.
De asemenea, in expresiile sale radicale
- regimul de la Teheran sau Ben Laden - este
violent anticrestin si antioccidental, chiar daca
imbraca aceste conceptii atunci cand le serveste
public in glazura unei autoaparari a identitatii.
La Mosul, in Irak, in toamna anului
2008, sute de familii au fost macelarite si alte
mii obligate sa migreze datorita SIMPLEI LOR
APARTENENTE LA RELIGIA CRESTINA,
fara sa fie luata in calcul atitudinea lor fata de
forta multinationala militara prezenta in tara.
Radicalizarea rapida a atitudinii unor
grupari din zona - de la antiamericanism la
antioccidentalism si in final la anticrestinism
este elocventa si demonstreazi raspandirea
propagandei de tipul Al-Qaida in randurile
populatiei musulmane sarace de pretutindeni.
Iudaismul
Sistematizat sub forma legii mozaice de
Ezra si Nehemia dupa ce Edictul lui Cyrus I
elibereaza populatia evreiasca din robia
babiloniana (in anul 512 i.C. se reconstruieste
Templul), iudaismul a reprezentat un caz extrem
de particular al istoriei, inclusiv a istoriei citite
prin prisma evolutiei formelor de putere.

Dupa distrugerea ultimului Templu de
armata romana de ocupatie si plecarea masiva a
evreilor in exil, secole de-a randul evreii au
folosit aproape exclusiv vehiculul simbolic -
credinta - pentru mentinerea existentei lor ca
popor, in pofida unor suferinte imense, indurate
mai ales in spatiul devenit crestin in mileniul
unu.
Deseori teoriile antisemite au atribuit
evreilor o putere economica ce le-a lipsit, de
fapt, cu desavarsire pe tot parcursul
feudalismului si care a inceput sa devina
semnificativa abia relativ recent, in epoca
moderna.
Evreii nu aveau voie sa detina pamant in
conditiile in care proprietatea funciara si nimic
altceva dadea masura realei avutii, trebuiau de
asemenea sa jongleze profesional printr-un
complicat labirint de interdictii, cutume si
prejudecati larg raspandite in populatie.
Parafrazandu-l pe scriitorul William
Faulkner, putem afirma ca evreii nu doar au
supravietuit, ci au si invins: dupa ultimul Razboi
Mondial se naste statul evreu, Israel, care insa
trebuie sa poarte lupte crancene pentru a-si
mentine precara existenta intr-o mare de
popoare arabe ostile si bine inarmate.
Insa iudaismul nu este DOAR Israel, ci
mai mult decat atat: aici avem comunitatile
evreiesti care au continuat sa existe si sa se
dezvolte si dupa ce teritoriul istoric a fost
recuperat. Dupa cum avem si reactia contrara,
antisemitismul, care la randul sau a supravietuit
extremelor politice care l-au folosit din plin ca
arma electorala.
Ca reactie la aceasta stare de fapt,
iudaismul, in paralel cu lupta Statului Israel
pentru existenta, si-a dezvoltat propriul sau
sistem "imunitar" de monitorizare si reactie la
germenii unor manifestari/conceptii care pot
degenera in actiuni de agresiune sistematica.
Lectia nazismului, unde o mana de
sarantoci care se intalneau intr-o berarie din
Munchen - orasul in care (ironia sortii) un
commando palestinian va macelari lotul olimpic
al Israelului in 1972 - au fost ignorati ani de-a
randul pana au aruncat omenirea in cosmarul
care a fost Holocaustul.
Evreii sunt hotarati sa nu mai devina a
doua oara victime ale aventurierilor ideologici,
indiferent unde sau sub ce stindard isi fac
acestia cuibul. Daca secole de- randul evreii si-
au gasit principalii persecutori in Occident si
Europa rasariteana, secolul al XX-lea a deplasat
chestiunea in Orient, obligand iudaismul sa-si
adauge o componenta militara importanta
puterii simbolice pe care o pastrase intacta doua
milenii de peregrinari.
Astazi iudaismul in general si expresia
sa statala - Israelul - in particular nu sunt doar
puteri simbolice, ci si economice si
militare. Aceste puteri sunt de asteptat sa
evolueze in perioada urmatoare pe principul
general al reactiei si contrareactiei. Pe masura ce
situatia din Orient se va inflama - daca se va
inflama - iudaismul va fi obligat sa-si sporeasca
proportional forta militara si economica (ultima
o sustine pe prima).
Daca Islamul - un alt jucator singuratic -
va evolua intr-o anumita directie (radicalizare si
inaltarea stindardului internationalist), iudaismul
va trebui sa se pregateasca de o riposta pe
masura. Asta il va obliga sa-si sporeasca si mai
mult capacitatea de a juca pe scena puterii, pe
toate cele trei componente: militara, economica
si simbolica.
Sectele
Alaturi de cele trei mari religii
monoteiste, incepind cu anii '50-'60 pe scena
puterii simbolice au inceput sa patrunda, la
inceput timid, apoi tot mai arogant, o serie de
entitati greu de definit ca fond si ideologie,
catalogate de unii observatori sub denumirea
destul de simplificatoare si deloc explicativa de
"secte".

De la Biserica Scientologica la Biserica
Unificarii a "reverendului" sud-coreean Moon,
de la puzderia de grupuscule New Age la secta
AUM din J aponia, de la Templul Poporului a
reverendului J ones (care a uluit lumea prin
sinuciderea colectiva din Guyanna in anii '70) la
mai recenta Templul Solar din Belgia, sute de
mii si milioane de oameni renunta la credinta
"traditionala" si imbratiseaza deseori cu
fanatism un set de convingeri si credinte
socotite cel putin bizare de restul semenilor lor.
De la vrajitorie la neopaganism pervertit,
de la cocktailuri exotice de yoga,
mahomedanism si crestinism la reconstruirea
rizibila a misteriilor antichitatii, toate franturile
de credinte apar in panoplia de lucru a acestor
grupari de extractie religioasa, care au profitat
din plin de degringolada puterii simbolice
"clasice": religiile monoteiste si ideologiile.
Uneori ajunge un lider carismatic si un
surogat de "gnosa" - promisa doar "initiatilor" -
pentru ca o asemenea grupare sa prinda forma si
sa-si perpetueze existenta. Dezvoltarea recenta a
mijloacelor de comunicare in masa - mai ales a
Internetului - permite diseminarea rapida a
dialogurilor in scop de racolare si patrunderea
emisarilor acestor grupari in toate mediile si in
toate grupele de varsta.
Aceste secte inoculeaza membrilor -
racolati mai ales dintre marginali - un soi de
fanatism primitiv care poate degenera in acte
criminale de-a dreptul (Templul Poporului,
AUM,etc).
Biserica Scientologica sau secta Moon
se comporta ca state-n stat: au propriile lor
"politici comerciale" si manevreaza multe
miliarde de dolari, miliarde care nu o data au
cumparat autoritati publice si au corupt
functionari din Lumea a treia, functionari care
au oferit privilegii de afaceri ca si cum ar fi avut
de-a face cu un stat-natiune partener.
Acesti "jucatori singuratici" nu sunt
legati intre ei intr-un sistem fie si embrionar, de
tip retea. Insa exista legaturi subterane dovedite
de autoritati intre variile forme de sectism si
colaborarea pe teme punctuale: trafic de
persoane si de influenta pentru a obtine din
partea unor autoritati statale a legislatiei
prietenoase, comert cu materiale interzise
(inclusiv narcotice), folosirea muncii de sclavie,
etc.
Este limpede ca forta sectelor nu a
incetat sa creasca in ultimele decenii si,
previzibil, va continua si in viitor. Crizele de
toate tipurile - criza economica, incalzirea
globala - accetueaza stressul social, angoasa
generalizata si milenarismul latent si
potenteaza forta de diseminare in societate a
sectarismului.
Societatea civila
Dificil de definit din punct de vedere
politic, sociologic, antropologic sau simbolic,
asa-numita societate civila apare tot mai des in
discursul public - fie pentru a legitima un
demers sau altul, individual sau de grup, fie de a
intari pozitiile jucatorilor traditionali.

Ce este societatea civila? La o scanare
atenta prin grila definitiilor clasice, este limpede
ca avem de-a face cu o salata oarecum informa
de lideri de opinie (aici putem include si
massmedia, in ansamblul lor), asociatii, fundatii
si alte tipuri de organizatii nonguvernamentale,
cu mii de scopuri si zeci de mii de moduri de a
se exprima public.
Preoti carismatici, gazetari de succes,
staruri pop hotarate sa se implice in chestiuni
publice, actori iubiti de spectatori, sportivi de
renume, asociatii care lupta adesea pentru cauze
contrare altor asociatii (a se vedea, in SUA,
chestiunea armelor de foc, de exemplu), toti
acestia formeaza plutonul de baza al societatii
civile si constituie fara indoiala voci de care
toata lumea trebuie sa tina cont.
Influenta pe care o exercita in societate
astazi un militant de tipul Bono - vocalistul
trupei rock U2 - este, paradoxal, mai mare decat
aceea exercitata in urma cu o suta cincizeci de
ani in urma de un Charles Dickens in Anglia sau
un Mark Twain in SUA.
Pe scara puterii de atunci, cei mentionati
mai sus erau net inferiori unor politicieni sau
guvernanti. Astazi este clar ca forta unor
asemenea lideri de opinie este mult superioara a
80 la suta dintre politicienii care populeaza
congresele, agentiile guvernamentale sau
aparatul diplomatic, prin influenta
directa/indirecta asupra opiniei publice.
De unde apara si "foamea" jucatorilor
traditionali de a-si "anexa" o forma sau alta de
expresie a societatii civile, aproape cersind un
asemenea tip de legitimare care, incet-incet nu a
devenit un plus, ci chiar o necesitate.
Vedem starurile care impanzesc
campaniile electorale ale tuturor
partidelor, vedem impanarea corpului politic de
foste vedete ale societatii civile, vedem
politicieni care imbratiseaza strans cauze ale
societatii civile (fostul vicepresedinte al SUA,
Al Gore, a dobandit o mare notorietate
implicandu-se in chestiunea incalzirii globale).
Sa nu uitam ca la originea sa, inclusiv
miscarea politica a "verzilor" (ecologistii) a fost
a grupare a societatii civile care lupta pentru
mediu. Acest jucator singuratic, spre deosebire
de ceilalti, nu tinteste decat o singura forma de
putere, si anume pe aceea simbolica.
Societatea civila - in ansamblul sau si pe
partile sale componente - nu detine nici putere
economica si cu atat mai putin putere militara.
Faramitarea puterii simbolice a permis inclusiv
aparitia unui asemenea tip de jucator, care se
strecoara precum apa printr-o lespede de
marmura fisurata.
Viitorul puterii. J ucatori nationali,
jucatori singuratici
Dintre cele aproximativ 200 de state cate
exista astazi pe Glob, circa 30 la suta s-au
nascut dupa 1970. In ultimele sase decenii s-au
"nascut" mai multe state decat in intreaga istorie
anterioara. J udecat prin aceasta prisma - aceea a
jucatorilor nationali - spectrul puterii pare mai
degraba sa se faramiteze decat sa se
concentreze, chiar daca lumea devine intr-
adevar GLOBALA, iar interdependentele intre
state cresc.

G-20 - care grupeaza cele mai puternice
sapte economii de pe Glob, pe de-o parte,
impreuna cu principalele 13 puteri economice
"emergente", pe de alta parte - detine peste 80 la
suta din Produsul Intern Brut mondial.
La jumatatea secolului al XIX-lea,
singura entitate "internationala" era Uniunea
Globala a Telegrafului, infiintata in SUA in anul
1865. Astazi, incepand cu ONU, FMI, Grupul
Bancii Mondiale, OMC si terminand cu sutele
de asociatii, institutii si conventii semnificative,
toate poarta inscriptia "international" sau
"global" pe frontispiciu.
In acelasi timp, cum observa profesorul
Walker Connor de la Princeton University inca
din anii '70, dintre aceste state doar 12 intrunesc
intr-adevar caracteristicile statului-natiune in
intelesul deplin al termenului (spiritul Pacii de
la Westfalia).
Daca avem 200 de state, avem in schimb
si peste 10.000 de culturi distincte si peste 6.000
de limbi vorbite. In Europa, de exemplu, avem
45 de state, insa avem si 87 de grupari etnice si
90 de limbi vorbite. Peste 50 dintre acestea din
urma nu sunt limbi oficiale in niciun stat
european sau de pe glob.
Observam asadar cel putin trei directii
distincte de evolutie a jucatorilor si a
raporturilor dintre acestia. Prima ar fi aceea
inceputa odata cu Pacea de la Westfalia, in
secolul al XVII-lea - nasterea statelor-natiuni si
consolidarea acestora.
Acest proces a fost incetinit mai bine de
doua secole de colonialismul care a restrans
numarul statelor si a intarit pozitia dominantilor
(Spania, Anglia, Franta, etc). Odata cu
indepedenta coloniilor britanice din America de
Nord, revolutia franceza, domnia napoleoniana
si consacrarea tot mai larga a dreptului la
autodeterminare, pozitiile dominante
traditionale s-au subrezit, iar o puzderie de noi
jucatori statali isi fac intrarea in scena.
America de Sud, Africa, Asia si chiar
Europa (dupa destramarea Imperiului Otoman,
apoi a celui Austro-Ungar) devin furnizorii de
proaspete state-natiuni. Ultima "inflatie" este
provocata de destramarea URSS in 1991, cand
fostele republici sovietice - caracterizate, cele
mai multe dintre ele, printr-o situatie etnica,
culturala si confesionala extrem de eterogena -
isi proclama independenta. Aceasta directie
continua sa aiba ca pivot de constructie
geopolitica principal statul-natiune, cu toate
reconfigurarile acestuia in ultimele decenii ale
secolului al XX-lea si inceputul secolului al
XXl-lea.
Reconfigurari care implica un transfer de
putere IN INTERIOR (LARGIREA
AUTONOMIEI LOCALE A UNOR
REGIUNI/PROVINCII) si unul IN EXTERIOR
(FOARTE VIZIBIL LA NIVEL EUROPEAN,
PRIN TRASFERUL DE SUVERANITATE
ACCEPTAT CATRE BRUXELLES). Adeptii
unui stat puternic au capatat o gura de oxigen
prin criza economica declansata in Statele Unite
in anul 2007 si agravata in 2008 (cand a devenit
si o criza cvasiglobala).
Atunci s-a demonstrat ca fara o
interventie a STATULUI situatia se poate
deteriora fara sanse de relansare. Nationalizarile
temporare de banci si companii, criticile severe
la adresa unor condotieri ai finantelor care au
sarit calul si blamarea luxului ostentativ/agresiv
al corporatiilor au readus in discutie rolul si
locul statului ca unic potential provider de
arbitraj social/economic si provider de
stabilitate. Si au aruncat oarecum definitiv in
derizoriu mitul "jandarmilor" globali de tipul
FMI sau Banca Mondiala capabili sa intervina
providential, asemenea unor supermani.
Cele doua institutii - la fel ca ONU - au
stralucit mai degraba prin absenta. La sfarsitul
primului deceniu al secolului al XXI-lea, statul -
criticat constant timp de cinci decenii de
economisti, analisti politici si chiar de catre unii
politicieni din tot spectrul ideologic - a inceput
sa-si ia o indelung asteptata revansa. A doua
directie ar fi aceea a multdiscutatei globalizari -
cresterea interdependentelor economice,
simbolice si militare intre state, proces amplu
favorizat de dezvoltarea comunicatiilor si a
transporturilor de mare viteza.
Este globalizarea o "conjuratie", adica o
decizie constienta a unor jucatori de amploare
de a sugera aceasta directie, sau un proces
obiectiv ale carei radacini le gasim adanc in
istorie si care acum este doar upgradat avandu-
se in vedere factorii care l-au favorizat/potentat?
Orizontul individual al omului
antichitatii, apoi al celui din Evul Mediu era
dramatic limitat, iar un asemenea concept era
imposibil. Era limitat de geografie. Peste 99,99
la suta dintre fiintele umane traitoare in acele
perioade se nasteau si mureau prizonieri ai unei
geografii minuscule, reduse la o suprafata de
cativa kilometri patrati: satul si burgul apropiat.
Pana la prima cruciada (1096 - 1099), pentru
europeni Orientul Mijlociu echivala cu o alta
planeta.
Distantele reprezentau un obstacol
aproape insurmontabil: pentru a calatori din
Venetia la Londra aveai nevoie de mai mult de
un an, iar pericolele erau majore. Era limitat de
analfabetism, pe de-o parte si de dogmatism, pe
de alta. Biserica a detinut mai bine de un secol
monopolul cunoasterii. Manastirile erau
singurele furnizoare de manuscrise in conditiile
in care si privilegiatii - nobilii - constituiau o
casta razboinica si nu una intelectuala.
Inchisa in dogmatismul tomist, Biserica
consacra o paradigma statica si nu una
dinamica, deshisa cercetarii. Abia inventarea
tiparului, alfabetizarea in masa si dezvoltarea
retelei de invatamant - si democratizarea
accesului la acesta - vor conduce la diseminarea
cunostintelor in proportie de masa si vor creea
(procesul nu este incheiat) o constiinta globala.
Cand urma ghetei lui Neil Armstrong
(72) se imprima in praful selenar, chiar si pentru
cetatenii aflati dincolo de Cortina de fier gestul
este socotit o victorie a umanitatii si nu una a
SUA: constiinta globala este deja mai puternica
decat ideologia. Un medicament descoperit in
Franta sau China devine repede un bun comun
al omenirii. Cercetarea stiintifica si comertul au
contribuit hotarator la nasterea si dezvoltarea
globalizarii. Oricine participa la un congres
stiintific isi da seama de acest lucru.
Intr-o lucrare anterioara, am numit
aceste comunitati stiintifice sau de afaceri
"natiuni virtuale", dincolo de spatiu, geografie si
cutume culturale. Petrolistii, medicii cardiologi
sau actorii, de pilda, formeaza aceste natiuni
virtuale.
Computerele si Internetul asigura
comunicarea instantanee, limba engleza a
devenit latina moderna, vorbita din China pana
in SUA si din Suedia pana in Grecia. Aceasta
directie - globalizarea - a nascut si naste reactii
puternice din partea celor care se tem ca
upgradarea acestui proces poate sa conduca la
uniformizare, pierderea valorilor specifice si a
traditiilor, mai ales datorita faptului - discutabil
- ca America s-ar afla in avangarda
mondializarii.
In mod oarecum curios, intensitatea
acestor reactii este mai ampla in randurile
"privilegiatilor" (Europa de Vest si SUA) decat
in randul potentialilor pierzatori (America
Latina, Africa sau Asia). Insa cei care cred ca
mondializarea este raspunsul la toate intrebarile
uita cateva lucruri esentiale. Cel putin trei
sferturi dintre statele lumii, grupand mai bine de
80 la suta din totalul populatiei globului, se afla,
totusi, oarecum in afara acestui proces: America
Latina, Africa si Asia.
Cel mai mare state ca numar al
populatiei (China), cea mai mare tara ca
suprafata a uscatului (Federatia Rusa) nu pot fi
socotite o parte a globalizarii, desi prima a
profitat din plin de acest proces, iar cea de-a
doua este puternic integrata in economia
mondiala, macar ca mare furnizor energetic.
Macelul uluitor din Rwanda anilor '90
demonstreaza o data in plus cat de departe este
Africa de Occidentul dezvoltat si cat de
vulnerabil ramane acest continent cu cea mai
mare dinamica a populatiei de pe glob in fata
jocurilor geostrategice ale marilor jucatori
nationali. Pana la urma, nu putem sa nu tinem
cont ca discutiile aprinse pro si contra
globalizare par, totusi, dezbateri rezervate
"clubului privilegiatilor", adica celor 20 la suta
din populatia lumii care traieste in conditii mult
peste medie.
Dezvoltarea comunicatiilor si
massmedia are si un efect pervers deloc de
neglijat. In vremea Imperiului Roman aveam o
minoritate care traia in lux si o larga majoritate
sortita unui trai derizoriu. Minoritatea consuma
resursele produse de imensa majoritate. Aceasta
stare de lucruri era posibila - si sustenabila -
prin teroarea potentiala exercitata de vastul
aparat militar al Imperiului, pe de-o parte, si
prin consacrarea unei paradigme etice si morale
care oferea un surogat de "explicatie" pentru cei
lipsiti de privilegii. Insecuritatea si salbaticia
lumii de dincolo frontierelor romane te facea sa-
ti doresti sa traiesti in lumea romana, asa cum
era aceasta - alternativa era mai rea.
Dar atunci puterea era suficient de
ocultata/justificata incat sa nu fie pusa in
discutie de paturi largi ale populatiei lipsite de
privilegii. Puterea simbolica - clerul - era strans
aliata cu puterea militara (care detinea si puterea
economica). Astazi este limpede ca privilegiatii
consuma exact sub nasul lipit de vitrina al
miliardelor de oameni lipsiti de privilegii si, mai
grav, de perspective si sperante intr-un viitor
mai bun. Lumea care a devenit mai mica a
diminuat distantele si a transparentizat viata
colectiva. Saracul din Peru, Nigeria sau
Indonezia STIE cum traiesc cei din Vestul
tradafiriu. Or, tocmai acest Vest vorbeste de
drepturile omului, egalitate de sanse si viitor
comun.
Privilegiatii nu mai flutura armele in fata
saracilor - dimpotriva, ridica ode sistemelor
democratice. Un asemenea discurs a fost
consacrat in anii in care democratia,
parlamentarismul si piata libera erau socotite
modele (unice, chiar) aplicabile in orice spatiu si
de orice jucator national. Era oferit exemplul
J aponiei militariste, care dupa cel De-al Doilea
Razboi Mondial a edificat o economie
superdezvoltata si a implemetat cu succes
modelul democratiei parlamentare.
Micii tigri ai Asiei erau alte modele de
succes care veneau sa demonstreze ca reteta
succesului a fost descoperita si ca ea
functioneaza. La fel si Marocul reformist al lui
Hassan al ll-lea, Argentina sau Brazilia (in
pofida unor derapaje dictatoriale, socotite
justificabile prin opozitia fata de extrema stanga
subversiva, promovate de Moscova). Deceniile
care au trecut au ridicat insa numeroase semne
de intrebare. Este discutabil in ce masura
democratia autentica depaseste, de fapt,
frontierele geografice ale paradigmei in care s-a
nascut, de fapt.
Dupa caderea Cortinei de Fier, a parut
fireasca optiunea fostilor sateliti ai Moscovei
pentru Occident, democratie si economie de
piata libera. Tarile Europei rasaritene se
raportau la experienta anterioara celui De-al
Doilea Razboi Mondial, iar valul de revolte care
a zguduit lagarul comunist incepand cu Berlinul
sau Budapesta anilor '50 nu au fost doar
anticomuniste, ci si prooccidentale. Analizand
atent lucrurile, raportarea la istorie (chiar relativ
recenta) este uneori inselatoare si nascatoare de
iluzii.
Ungaria dualismului austro-ungar (ca sa
nu mergem mai adanc in trecutul acestei tari)
era, evident, departe de democratie. Finalului
conflagratiei i-a urmat amputarea teritoriala de
la Versailles, lovitura de stat bolsevica a lui
Bela Kuhn, apoi domnia extremei drepte prin
regimul amiralului Horty. Dupa 1945 spectrul
politic a fost inghitit de populismul comunist,
situatie neschimbata pana in 1989. Despre ce
experienta democratica vorbim?
La fel in cazul Romaniei, care si-a atins
apogeul militar si politic platind o jertfa
cumplita in timpul Marelui Razboi - a fost
natiunea cu cel mai mare numar de victime
raportat la numarul total de mobilizati, din cei
peste 800.000 de oameni chemati sub arme in
1916 peste 700.000 fiind ucisi sau raniti in doar
doi ani).
Democratia parlamentara de la Bucuresti
s-a dovedit suficient de fragila ca sa subcombe
relativ repede in fata extremei drepte
("legionarii" antisemiti si nationalisti), a unui
rege aventurier si corupt (Carol al ll-lea si
"dictatura regala" instalata in 1937) sau a unui
militar de cariera lipsit de simt politic ce a tarat
tara in alianta cu Germania nazista (regimul
generalului Ion Antonescu).
Ambele tari erau puternic agrare in 1945
(cu un procentaj de populatie in mediul rural de
80 la suta in cazul Romaniei si 70 la suta in
cazul Ungariei), conservatoare si paternaliste. In
Cehosolovacia mai urbanizata si mai
industrializata decat statele mentionate mai sus
extrema stanga de extractie bolsevica incepuse
sa castige teren incet dar sigur, regimul militar
din Polonia renascuta din cenusa, nationalist si
antisemit, era greu de caracterizat ca fiind o
democratie reala.
Asadar invocarea unei experiente
democratice anterioare bolsevizarii era mai mult
decat relativa, daca nu cumva total nerealista.
Miscarile de eliberare de sub tutela Moscovei -
poate cu exceptia Cehoslovaciei - au fost mai
degraba un cocktail de nationalism renascut,
revolta religioasa si frustrari privind un nivel de
trai in disolutie decat revendicate explicit de la
democratie, parlamentarism si economie de
piata.
Revolta ungurilor din '56 a fost tulbure
ca orientare (amestec de anticomunism,
nationalism si spirit revansard, girat - oarecum
straniu - de lideri proveniti din aripa asa-numit
reformista a partidului popular unic),
Cehoslovacia lui '68 vedea un comunism
reformat ca solutie pentru viitor, revolta
minerilor din Romania anului '77 a fost pur si
simplu o revolta economica, lipsita de viziune
ideologica.
"Solidaritatea", sindicatul polonez care
avea sa dea cea mai dura lovitura regimului
comunist in ansamblul sau, nu doar in Polonia,
era de asemenea o amestecatura oarecum bizara
de stangism muncitoresc, nationalism si
catolicism.
Prea putini dintre cei care urau sincer
comunismul, pe liderii promovati de acestia si
starea de fapt de dincoace de Cortina de Fier si
care au invadat strazile din Budapesta, Praga,
Bucuresti sau Sofia in 1989 aveau viziunea clara
a parlamentarismului si economiei de piata.
Aceasta directie avea sa fie mai degraba
optiunea unei elite conducatoare improvizate
decat materializarea unei largi vointe populare.
Sondajele de opinie in multe dintre aceste tari -
devenite ulterior atat membre in NATO, cat si in
UE - demonstreaza o constanta scadere a
apetitului integrationist prooccidental, pe
masura ce framantarile economice, coruptia
politica si pauperizarea unei parti a populatiei s-
au facut simtite, iar fostii locuitori ai cenusiului
lagar comunist s-au trezit cetateni de rangul al
doilea al unei Europe framantate de
incertitudini.
Visul unei democratii triumfatoare la
nivel global a primit o lovitura severa si prin
esecul viziunii unui Mare Orient Democratic
nutrit de administratia lui George W. Bush. De
la atacarea Irakului lui Saddam Hussein in 2003
la propunerile de discutii/tratative cu talibanii
"moderati" din Afganistan in 2008 este un drum
care masoara nu o infrangere ideologica, ci o
catastrofa politica si militara, care vine sa
consacre faptul ca democratia triumfatoare de
tip occidental este pur si simplu respinsa ca un
implant strain de multe state in varii regiuni ale
globului. In aceste conditii, globalizarea pare
lipsita de mecanismele/vehiculele de
promovare.
Inca din 2001, in "Natiunea virtuala",
identificam cel putin trei zone majore de
respingere dura a globalizarii. Una este China
(inca) aflata sub un regim politic autoritar, dar
performanta economic, a doua este Islamul (in
variile sale forme, dar toate vadindu-se oarecum
incompatibile cu modelul global) si, in fine, o a
treia este chiar in interiorul statelor bogate:
oropsitii sortii deplansi de "Internationala", care
astazi nu mai sunt uniti de o ideologie de tip
comunist, dar sunt coagulati de sentimentele
"contra".
O a treia directie este aceea a atomizarii,
care respinge ambele variante de mai sus.
Vehiculul global incearca sa conserve din
"vechea" stare de lucruri democratia
parlamentara si economia de piata, pe care cauta
sa le propage, in varii nuante, la nivel planetar.
Adeptii acestui model pentru viitor vad asezarea
jucatorilor nationali in blocuri tot mai largi,
animate de aceleasi principii si apoi strangerea
colaborarii intre aceste blocuri si constituirea de
institutii de colaborare de nivel global in
domeniul politic, economic si social. Ei sunt cei
care invoca faptul ca anumite chestiuni care
preocupa umanitatea in ansamblul sau nu pot fi
gestionate DE FIECARE STAT IN PARTE, CI
DOAR DE TOATE IMPREUNA.
Incalzirea globala, amenintarea unor
maladii cu potential de raspandire rapid de tipul
gripei aviare sunt doar cateva teme care vin sa
alimenteze, concret, asemenea viziuni. Poate sa
para rizibil pentru unii, dar inclusiv amenintarea
extraterestra atat de vehiculata in popcultura -
de la comedii ironice la horror - vine sa atraga
atentia asupra unor momente astrale din destinul
umanitatii in care SPECIA, IN ANSAMBLUL
SAU, trebuie sa stranga randurile pentru a nu fi
nimicita.
Filme de tipul celor care il infatiseaza pe
presedintele SUA (adesea numit "cel mai
puternic om de pe planeta") conducand o
escadrila de avioane in lupta cu omuletii ostili si
croiti pe o distrugere totala a speciei vin sa
atraga atentia ca o asemenea lupta nu este
NATIONALA, ci PLANETARA. Amenintarea
ca putem fierbe ca niste homari in suc propriu
ca urmare a incalzirii globale - indiferent ca
suntem japonezi, americani sau polonezi,
asiatici, caucazieni sau negri - este genul de
amenintare menita sa nasca o CONSTIINTA
GLOBALA in dauna celei nationale. Ce poate
face statul maghiar, de pilda, impotriva incalzirii
globale care ameninta specia cu extinctia?!
Evident, nimic. Apologetii statului-
natiune sunt urmasii celor care in secolul al
XVlll-lea au creionat triumful burgheziei pe
scena istoriei, cred in puterea legii, in drepturile
fundamentale ale omului si in raporturi corecte
intre state, tesute prin intermediul dreptului
international. Dintr-o anumita perspectiva -
aceea a globalistilor - ei par "conservatorii"
epocii contemporane. Obisnuiti sa inoate in ape
mai calme sau mai agitate, mai limpezi sau
namoloase, de o istorie de o suta cincizeci de
ani, ei nu incearca sa promoveze - uneori
agresiv - ideologii comune, ci doar valori
comune.
Pot colabora sau macar suporta existenta
unor regimuri extrem de diferite ideologic, de
tip islamist sau comunist, atata vreme cat
acestea nu devin periculoase pentru ei sau
pentru aliatii lor strategici. Aceasta viziune
incepe sa domine spectrul politic european
incepand cu ascensiunea "popularilor", de
extractie crestin-democrata, al caror discurs este
traditionalist, face apologia valorilor clasice -
familie, bucatarie, patrie, biserica - si cauta sa
realizeze o ingemanare cu vechia putere
simbolica a religiei.
Ea a fost potentata de succesivele crize
economice si sociale (migratia masiva) care au
renascut vechea spaima de "strainul invadator"
si au redus apetitul integrationist la nivelul
Uniunii Europene. Acest model este oarecum
mai comod si pentru regimurile nondemocratice
din America Latina, Asia sau Africa, pentru ca
este fidel modelului international al
neintervetionismului in treburile interne, chiar
daca aceste "treburi interne" inseamna sa-ti
terorizezi proprii cetateni (Venezuela sau
Coreea de Sud) sau sa dezgropi practici
medievale (unele regimuri islamiste sau
africane).
Ceea ce numeam a treia directie -
atomizarea - nu este propriu-zis un model, spre
deosebire de celelalte doua: este mai degraba o
reactie naturala la esecul/slabiciunile acestora.
Aici apare adevaratul loc de desfasurare a
"jucatorilor singuratici" pe scena puterii, gata
oricand sa umple orice arena lasata goala de cei
traditionali. Modernii mercenari sunt gata sa
ofere garantii de securitate acolo unde puterea
militara slabeste sau este anihilata in urma
conflictelor.
Sectele sunt gata sa preia mesajele
"spirituale" acolo unde biserica/bisericile
dominante pierd teren, iar ideologiile si
vehiculele acestora (partidele si gruparile
politice) sunt in declin, acaparand zone de
putere simbolica. Marile companii sau crima
organizata inghit sectoare din economie pe care
statul nu mai este capabil sa le administreze in
mod onest sau pur si simplu le scapa de sub
controlul legal, cucerind teritorii intinse din
puterea economica.
Calea atomizarii a fost mai degraba
perceputa ca sentiment de publicul larg decat
sistematizata ca ideologie/sistem. Este viziunea
din "Mad Max" - puterea traditionala este
anihilata in urma unui neclar conflict planetar,
iar bandele cu alura medievala - dar folosind
automobilul modern - bantuie in voie si isi
disputa teritoriile. O asemenea stare de lucruri
nu este urmasa directa a anarhiei visate de
intelectualii de extrema stanga in secolul al
XIX-lea.
Dimpotriva, este o dictatura a jucatorilor
singuratici, de tip medieval. Scriam mai sus ca
aceasta directie este formata mai ales din esecul
primelor doua - ca si de confruntarea subterana
dintre acestea. Dar, in acelasi timp, este hranita,
indirect, si de anumite componente ale
vehiculelor acestora. Modelul statului-natiune
admite faptul ca o mai larga autonomie locala -
in interiorul frontierelor nationale - este
necesara. Aceasta autonomie este un fapt in cele
mai multe state ale Uniunii Europene.
Se promoveaza autonomia pe criterii
geografice, dar si pe criterii culturale si chiar
etnice/lingvistice. Insa nimeni nu spune cum va
reactiona corpul social la posibile upgradari
viitoare ale acestui model care, indiscutabil,
slabeste forta si coeziunea puterii centrale, pe
toate cele trei paliere: militar, economic,
simbolic.
Modelul globalist presupune o inerenta
trecere - de preferinta cat mai rapida - prin
destructurarea suporturilor traditionale ale
puterii: ce se va intampla daca o atare stare de
fapt devine cronica pe termen mediu si lung?!
Forta jucatorilor singuratici este suficient de
mare pentru a profita - adesea inconstient, nu
neaparat programatic - de orice cutremur care
disloca jucatori traditionali sau parti ale
acestora.
Deocamdata acest "model" al atomizarii
a fost vizibil in anumite state din Africa
postcoloniala, pe fondul disolutiei fragilelor
autoritati de stat in momentele fierbinti. A fost
vizibil in anumite perioade si in fosta
Yugoslavie, unde grupari paramilitare si lideri
improvizati au inceput sa controleze rapid
sectoare intregi ale vietii publice din proaspetele
entitati statale nascute/renascute in urma
dezmembrarii tarii. Pana la urma nici globalistii
optimisti si nici adeptii neoliberali ai statului
minimal nu au reusit sa explice coerent CINE si
CUM va conduce un joc lipsit de arbitru si cu
reguli extrem de neclare (cel putin deocamdata).
Cine si cum va ingradi posibilele abuzuri
ale celor puternici in dauna celor slabi, cum se
va mentine ordinea sociala in absenta unui set
de reguli consimtite numite Constitutie?
Probabil ca viitorul imediat apropiat - adica
urmatoarele decenii - va conserva TOATE
aceste trei directii de evolutie, in varii nuante,
proportii si efecte in functie de trendurile din
economie si politica si de locatie geografica.
Spatiul asiatic va conserva fara indoiala un stat
puternic, mai ales ca popoare ca cel chinez sau
cel japonez au o accentuata vocatie nationala.
Este greu de crezut ca Rusia va renunta
la tendinta de hegemonie macar regionala, insa
pivotul pe care isi va construi puterea in viitorul
imediat va fi tot statul-natiune. Uniunea
Europeana va ramane "poligonul" de incercare a
variantei national/transnational - "integrationism
temperat - chiar daca Tratatul Constitutional si
criza economica vor goli de combustibil macar
partial rezervoarele extinderii in exterior si a
reformelor in interior.
America ramane prizoniera propriei
vocatii de hegemon mondial si va trebui sa
gaseasca o cheie mai potrivita pentru poarta
Orientului Apropiat decat aceea rupta in zavor
in timpul administratiei Bush jr. Africa - pana la
urma zona cu cel mai mare dinamism al
natalitatii - isi va continua degringolada
postcoloniala, prinsa intre amestecul unor
natiuni puternice (China, Franta, Regatul Unit,
Israel, SUA) si propriile-i conflicte de natura
etnica si economica.
"Cazanul vrajitoarelor" care este
Caucazul poate deveni o Flandra a secolului al
XXl-lea - imensele sale resurse energetice o fac
principala tinta economica pentru toti marii
jucatori pe scena puterii. Acolo, dupa
destramarea Uniunii Sovietice, putem spune ca
avem de-a face cu national-tribalismul, o forma
suis generis de guvernare intr-un amalgam etnic,
confesional si cultural.
Rolul jucatorilor singuratici va creste
implacabil si pe masura ce acest fenomen se
face simtit apare si reactia contrara, a statului
care doreste sa-si mentina parghiile de putere.
Viitorul constructiei europene, relatia
SUA-UE si evolutia Chinei
Europa a traversat in ultimele sapte
decenii cea mai lunga perioada de pace din
intreaga ei istorie. Cu exceptia conflictului
iugoslav, niciun razboi de o mai mare sau mai
mica amploare, de o mai mare sau mai mica
intensitate nu a opus o natiune europeana unei
alte natiuni europene. Mai ales dupa istorica
reconciliere franco-germana, un razboi
"fratricid" pare imposibil.

INSA ADEVARATA (SI POATE
SINGURA) GARANTIE A ACESTEI
STABILITATI ESTE CONSTRUCTIA
EUROPEANA.
Orice incetinire a acestui proces
integrator - sau aparitia reversului sau, intr-o
varianta catastrofica - poate intoarce intregul
continent la starea de lucruri anterioara
conflictelor mondiale si poate renaste jocul
hegemonic.
O astfel de evolutie ar pune sub semnul
intrebarii si politica americana vizavi de Europa
si ar complica mult harta puterii in regiune.
Statele-natiuni ar dezvolta iarasi un apetit
militar mai consistent, in dauna celui economic,
iar miscarile autonomiste ar fi repede sufocate
de un predictibil val de nationalism redivivus.
2. Relatia SUA-UE Relatia cu UE - mai
ales cu nucleul dur al acesteia, Germania si
Franta - este prioritatea numarul unu a
Washingtonului si asa va ramane macar pe
termen mediu.
Nu este foarte limpede in ce masura
reciproca este valabila, iar disparitia amenintarii
militare a Rusiei (conjugata cu dependenta
energetica de acest imens stat) poate renaste
discursul antiamerican la Paris sau Berlin.
"Mariajul" europeano-american a fost,
totusi, unul conjunctural, postbelic, datorat in
mare masura amenintarii comuniste si lipsei de
putere militara a unor state europene distruse de
razboi. UE si SUA impartasesc, in acelasi timp,
un set de profunde valori comune, iar puterea
hegemonica a SUA este suficient de flexibila si
permisiva pentru a nu fi simtita ca opresiva de
partenerul european.
Insa europenii s-au vadit prea putin
dispusi la aventuri militare transfrontaliere
(Irak), chiar si atunci cand interesele americane
o cereau imperativ. Apelativul usor depreciativ
"Vechea Europa" formulat de administratia
Bush jr. la adresa vesticilor si curtarea noilor
veniti din est arata ca relatia se poate fisura sub
o presiune de un fel sau altul.
3. Evolutia Chinei. China este
deocamdata un partener rezonabil al SUA - mai
ales in domeniul economic. Dependenta de
tehnologia occidentala si de fluxurile
investitionale din Vest, China nu are momentan
interese specifice fundamental diferite de cele
americane si europene, chiar daca teama de
hegemonia SUA este o constanta a politicii sale.
Daca insa orientarea ideologica a
partidului unic - care cuprinde mai multe
fractiuni diferite - se schimba dramatic, China
poate deveni o adevarata bomba cu ceas in
resetarea raporturilor de putere in regiune si
chiar in lume.
Ea poate spori presiunea asupra J aponiei
in Extremul Orient si asupra statelor mici in
Asia continentala.
4. Evolutia extremismului
islamic. Islamul este la aceasta ora un cazan
fumegand, cu o geometrie extrem de complexa
si greu de "citit" de catre analistii occidentali.
Harta sa scapa aproape oricaror tentative
de a o imparti coerent intre "rezonabil" si
"indezirabil" de catre SUA si aliatii sai.
Talibanii sunt, totusi, fostii aliati din Afganistan,
dar si marii inamici de astazi. Al-Qaida
depaseste formula de celula terorista si devine o
fractiune religioasa ce se doreste o alternativa la
regimurile islamice socotite "slabe" si
"complice" de tipul saudit sau kuweitian.
Iar acestea din urma sunt incompatibile,
la urma-urmei, cu setul de valori pe care
aceleasi SUA le proclama: in Arabia Saudita au
loc circa 20 de executii pe luna si orice referire
serioasa la drepturile omului - in conceptie
occidentala - este rizibila.
Nevoita alianta occidentala cu aceste
regimuri este oarecum schizoida si fragila,
reducand puterea simbolica a alternativei pe
care SUA si aliatii sai ar oferi-o, la o adica,
Orientului Apropiat.
Pe masura ce saracia din Turcia creste,
moscheele devin incet, dar sigur locul de
adunare a oropsitilor, iar guvernul trebuie sa
faca un complicat balet pe gheata subtire pentru
a preveni derapajele (iar Al-Qaida se dezvolta la
Istanbul, Ankara si Izmir).
CA REZERVOR DE PUTERE
SIMBOLICA, ALATURI DE O
SEMNIFICATIVA PUTERE ECONOMICA,
ISLAMUL ESTE, IN ESENTA, CEA MAI
DURA PROVOCARE LA ADRESA
OCCIDENTULUI IN GENERAL SI A SUA,
IN SPECIAL.
Viitorul Rusiei. Crizele economice
Rusia poate opta pentru nationalism -
probabil ca o va face - sau isi poate relua
ambitiile imperiale (sub forma militara,
economica, simbolica sau sub toate laolalta).

Daca in anii '90 disolutia autoritatii de la
Moscova este aceea care provoca frisoane la
Whasington, dezvoltarea rapida si inasprirea
tonului in politica externa in timpul
administratiei Putin a fost aceea care a trezit
spaimele Razboiului Rece.
Este greu de crezut ca vom asista la o
"consolare" istorica a Rusiei - ce cai va gasi
pentru a-si extinde puterea, ramane de vazut.
Insa potentialele reflexe nervoase ale acestui stat
intins, puternic militar si economic si cu hotarite
inclinatii mesianice pot arunca in haos relatiile
internationale.
Crizele economice
Crizele economice - Mexic(1995), Asia
de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Turcia (1999),
bula IT din SUA (2001), criza imobiliara care s-
a globalizat in 2007-2008 si s-a trasformat intr-
un adevarat taifun financiar - alaturi de criza
alimentelor si aceea a carburantilor au un
indiscutabil potential malign pentru viitorul
imediat.
Ele pot deturna discursul public al
politicienilor, renaste reflexele de enclavizare a
fiecarei economii (cu consecinte asupra
fluxurilor internationale de bunuri si servicii),
agita spectrul nationalismelor si reduce dramatic
apetitul prointegrationist, mai ales la nivelul
Europei.
Pentru ca cele mai multe dintre crizele
ultimelor decenii si-au avut radacinile in SUA,
discursul antimerican poate capata consistenta
chiar si statele aliate, in nucleul dur al
Occidentului.
Lovitura este si de natura simbolica -
modelul promovat in plan economic de
Occident, cel al economiei de piata si statului
minimal, se poate dovedi epuizat si, ca atare,
neinteresant pentru statele emergente.
Punctele de conflict ale secolului al XXl-
lea
Finalul secolului anterior - post Razboi
Rece - a fost obligat sa dezvolte o noua
terminologie politico-militara pentru a defini
conflictele de tip nou: inghetate, asimetrice, etc.
Pentru observatori era limpede ca se intra in
noua epoca, iar instrumentarul consacrat dupa
cel De-al Doilea Razboi Mondial nu mai era
valabil si nu mai acoperea/masura realitatea
planetara.

La mijlocul primului deceniu al noului
secol si mileniu existau pe glob circa 90 de
conflicte deschise, 23 de conflicte caracterizate
ca a fi "inghetate" - cu potential de aprindere
imediata ( a se vedea conflictul Rusia-Georgia
din vara anului 2008, care s-a transformat relativ
subit dintr-unul "inghetat" intr-unul "fierbinte")
- si 25 de conflicte caracterizate cu termenul de
"asimetric" datorita varietatii de factori inclusi
in analiza (Murry&J ohnstone, 2005).
Fata de anii '70, de exemplu, numarul
focarelor de conflict se triplasera. Iar scara
ideologica dupa care erau judecate/analizate
atunci conflictele nu mai era operanta. Ce fel de
miza trebuie cautata, de pilda, in conflictul
georgian?
Una economica?
Poate, de vreme ce apropierea de Marea
Caspica si coridorul spre Marea Neagra sunt
importante atat pentru Federatia Rusa cat si
pentru aliatii occidentali si micutei Georgii, care
poate viseaza la o emancipare energetica de
Ursul Levantului.
Una militara?
Extinderea NATO - alianta asimilata
suta la suta cu America - spre frontierele
comprimate ale Rusiei starneste, evident, mania
Moscovei. O Ucraina in NATO sau o Georgie in
NATO sunt pilule extrem de amare pentru orice
lider de la Kremlin.
Una simbolica?
Posibil, de vreme ce Rusia are o multime
de etnici pe care destramarea URSS i-a
transformat in minoritari in republicile renascute
dupa 1991. Osetia este doar un exemplu. Dar
imensul Kashastan are aproape 40 la suta dintre
locuitori de etnie rusa si confesiune ortodoxa.
Federatia arata astfel ca nu este dispusa
sa-si abandoneze entnicii, iar aceste minoritati
pot fi oricand pretextul unei interventii in forta,
daca drepturile lor ar fi incalcate. Protectia
minoritatilor nu este si o piatra unghiulara a
politicii UE?!
Este poate mai simplu si mai comod sa
consideri ca exista o putere militara imbatabila -
SUA impreuna cu aliatii din NATO - care poate
interveni in cateva ore in orice punct al globului
si poate descuraja, prin imensul sau arsenal,
orice tentativa de derapaj a unui conflict
punctual spre unul regional, global.
Insa realitatea spune altceva si asemenea
viziuni sunt mai degraba de film de categoria B.
La fel cum URSS si-a pierdut credibilitatea
militara in nisipurile din Afganistan, tot asa
SUA s-au vadit incapabile sa gestioneze situatia
postconflict din Irak.
URSS a deschis poarta intrarii pe scena
istoriei a talibanilor, o excrescenta a Islamului.
SUA risca sa faca cadou Irakul siitilor legati de
Iran si sa realizeze o enclava a
fundamentalismului care sa sprintece in doua
Orientul.
Puterea militara a SUA a fost pe deplin
capabila sa castige razboiul, puterea economica
a fost pe deplin capabila sa sustina efortul de
pacificare, dar puterea simbolica a esuat in
tentativa de a instaura un regim plauzibil la
Bagdad.
In cel De-al Doilea Razboi Mondial
J aponia si SUA s-au infruntat cu o duritate
extrema - razboiul din Pacific a fost, poate, cel
mai cumplit front al conflictului, alaturi de cel
din URSS. Tara Soarelului Rasare a scos din
panoplie nu doar arme, ci si un arsenal simbolic
redutabil: natiunea nipona era destinata in mod
natural sa conduca lumea, in vreme ce
americanii erau niste degenerati demni de
dispret.
Macelurile de pe insule au fost urmate
de bombardamentul nuclear, ca raspuns la
decizia autoritatilor japoneze de a se apara cu
ferocitate in cazul unei debarcari. A curs mult
sange, s-au comis orori de nedescris, au murit
milioane de oameni si alte milioane au fost
schiloditi.
Si totusi, dupa semnarea pacii, a fost
posibil ca J aponia sa imbratiseze o constitutie
democratica si sa formuleze "doctrina Yoshida",
centrata de intietatea dezvoltarii economice si
consacrarea unui parteneriat de securitate cu
SUA (Tratatul de securitate SUA-J aponia,
valabil si astazi).
Relatiile J aponia-SUA nu au fost un
neintrerupt moment Kodak - au fost destule
voci, mai diplomate sau mai apasate, care au
subliniat vulnerabilitatea unei tari care depinde
suta la suta de crucisatoarele americane.
Insa aceste relatii nu au inregistrat
sincope serioase - chiar in pofida unor
confruntari economice severe - iar J aponia a
imbratisat sincer unele dintre valorile
occidentale. Lucrurile nu au mers deloc asa in
Irak.
Evident ca Irakul tribal, saracit si relativ
pervertit in fibra sa intima de lunga dictatura a
lui Saddam Hussein nu era J aponia
industrializata, civilizata si cu o puternica
constiinta de natiune de la jumatatea deceniului
al cincilea al secolului trecut.
Dar aceste date diferite nu explica
suficient esecul: el trebuie cautat in domeniul
simbolic. SUA si-au avariat in conflictul irakian
propriul vehicul simbolic - acela de principal
garant/furnizor al democratiei si libertatii.
Autorizarea torturii si folosirea ei fara
noima impotriva civililor, aplicarea prezumptiei
de vinovatie in unele cazuri, relele tratamente
aplicate unei populatii care dantuia pe imensa
statuie daramata a lui Saddam din centrul
Bagdadului si care astepta orice altceva decat
umilinte si teroare, toate acestea au lovit in
rotula America.
Tratatul de securitate SUA-J aponia a
fost posibil - si s-a dovedit un act durabil -
pentru ca a existat convingerea ferma a
niponilor ca americanii pot fi parteneri
rezonabili. Institutia imperiala a fost protejata
dupa conflagratie, criminalii de razboi capturati
au fost judecati si pedepsiti de instante nipone,
ajutoarele economice consistente au ajutat
populatia deznadajduita sa depaseasca
momentele critice ale unei crize economice de
proportii.
Noua Constitutie nu atingea
fundamentele statului, insa promova o mai mare
libertate politica, libertate de care junta militara
lipsise societatea japoneza si care era asteptata
si apreciata de publicul larg. Americanii au
sprijinit discret ascensiunea unor figuri politice
competente si preocupate pentru binele public,
agreate de populatie. Roadele reformelor
economice au aparut repede si nimeni nu avea
nici un motiv nici sa se simta umilit si nici sa
regrete anterioara stare de lucruri.
Toate acestea au lipsit in gestiunea
postconflict din Irak. Radicalizarea Islamului ca
urmare a eseculului proiectului unui Mare
Orient Democratic il transforma in poate cel mai
fierbinte cartof al secolului al XXl-lea. Al-Qaida
nu este decat unul dintre varfurile aisbergului.
Ideologii de tipul Mustafa Al-Awad,
aliatii indoielnici de tipul Arabiei Saudite,
talibanii din Afganistan si nemultumitii
magrebieni din periferiile Parisului, radicalii din
Somalia si militiile din Indonezia, toti acestia,
raspanditi pe trei continente, pot forma un soi de
"internationala verde" al carui motor simbolic
sa-l constituie noua lupta impotriva sistemului
occidental.
Prezenta Chinei pe continentul african si
chiar in Orientul Mijlociu demonstreaza net
intentiile acestei tari de a juca un rol mai
important in viitor, inclusiv pe scena globala.
Actuala stare de lucruri, a unei duble
realitati a Chinei in context international -
aparent partener global in comert si afaceri si
factor de stabilitate in Asia continentala, dar si
insiduos challanger la rolul de factor hegmonic
regional si chiar global - se poate modifica sub
presiunea unor situatii care pun Occidentul in
dificultate si pot naste la Beijing ideea unei
revanse istorice.
China nu va putea fi privita nici cu
condescendenta, nici cu spaima: calibrarea justa
a relatiilor vestului cu aceasta stare este inca un
deziderat. Am vazut cum in doua mii de ani - in
intervalul 0 - 2000 - axa puterii, daca putem sa o
numim asa, s-a deplasat constant de de la est la
vest si de la sud la nord.
Germenii acestei translatii apar inca din
secolul al Vl-lea i.C, se incheaga odata cu
ascensiunea Romei, care muta centrul de
greutate al puterii pe continentul european si se
desavarseste odata cu epoca coloniala si cu
revolutia industriala. Marile puteri care dominau
inceputul secolului al XX-lea - deci acum o suta
de ani - erau, in totalitate, puteri occidentale:
Imperiul Britanic, Franta, Germania celui de-la
doilea Reich, Imperiul Austro-Ungar, SUA
aflate intr-o puternica expansiune economica si
militara.
Singurul jucator nonoccidental
semnificativ era J aponia, care clocotea de
dinamism la o jumatate de secol dupa revolutia
Meiji. Asa se face ca disputele puterii erau
occidentale, iar punctul de retorsiune al
echilibrului este identificabil undeva prin zona
Flandrei: acolo colectau tensiunile ruperii de
echilibru in cadrul luptei pentru hegemonie
continentala /globala (ceea ce era cam acelasi
lucru).
Cele doua razboaie mondiale - care pot
fi privite ca o criza de putere in doua etape
distincte, dar avand acelasi motor - au fost de
fapt o tentativa de a reconfigura dramatic o harta
a puterii care nu convenea unora dintre jucatori,
avantajandu-i net pe ceilalti.
Rezultatele acestor monstruoase
conflagratii s-au vadit durabile: castigatori si
infranti au fost obligati sa traiasca intr-o noua
realitate. Nu ne referim doar la Razboiul Rece,
idelogic. Ne referim la dizolvarea coloniilor si
aparitia de noi state pe harta - avand ca rezultat
slabirea centrelor traditionale de putere - si la o
translatie a axei puterii in sens invers - de la vest
la est si de la nord la sud.
Caspica, cu imensele sale rezerve
energetice, poate deveni noua Flandra a
urmatoarelor secole si o masurare a fortei
diversilor jucatori de putere. La finele celui De-
al Doilea Razboi Mondial doua treimi din aurul
lumii era la Fort Knox.
Doar o jumatate de secol mai tarziu cele
mai mari rezerve de dolari erau cumulate in
Orient, SUA isi schimbasera statutul
international din creditor in debitor, iar
dependenta energetica a vestului de Rusia si
Orient un fapt ingrijorator in cel mai inalt grad.
Punctele de conflict ale secolului al XXl-
lea
Finalul secolului anterior - post Razboi
Rece - a fost obligat sa dezvolte o noua
terminologie politico-militara pentru a defini
conflictele de tip nou: inghetate, asimetrice, etc.
Pentru observatori era limpede ca se intra in
noua epoca, iar instrumentarul consacrat dupa
cel De-al Doilea Razboi Mondial nu mai era
valabil si nu mai acoperea/masura realitatea
planetara.

"Noii jucatori" au castigat enorm in timp
scurt, asadar, din punct de vedere economic si
militar, chiar daca din acest ultim punct de
vedere hegemonia SUA poate fi greu pusa la
indoiala prin unghiul unui conflict "clasic".
Odata cu ascensiunea Chinei si cu esecul
din Irak nici vehiculul simbolic nu mai pare atat
de seducator - ne referim la economie libera si
democratie parlamentara. Poate deveni lupta de
gherila a islamistilor, in acest context inflamat,
o ciocnire religioasa, asa cum prezicea Samuel
L. Huntington (73)? Asta numai daca vehiculul
simbolic actual al Occidentului va deveni atat de
subred, incit va fi abandonat in favoarea celui
anterior, crestinismul.
O asemenea alternativa nu poate fi
exclusa. "Reconvertirea ontologica" nu se poate
produce insa intr-o lume multiculturala si
multiconfesionala fara cutremure interne
majore, IN SANUL acestor societati si aici ne
referim atat la America cat si la Uniunea
Europeana.
Islamul se impleteste intim cu toate
celelalte componente ale vietii: economice,
politice, militare. Crestinismul, in societatile
eminamente laice ale Occidentului, astfel forjate
in ultimele doua secole, este o componenta greu
de amestecat cu celelalte.
Dar cand Ben Laden vorbeste despre
"cruciati", iar Papa Benedict subliniaza
radacinile crestine ale Uniunii Europene si
insista ca acestea sa fie mentionate in clar in
Tratatul Constitutional (ignorand cultura maura
de secole in Spania cucerita de la vizigoti, de
pilda, sau influenta Imperiului Otoman),
atunci putem asista la aparitia mladitelor
viitorului conflict religios de proportii.
Acest conflict nu trebuie cautat doar in
actuala situatie din Irak/Afganistan sau in cadrul
mai larg al razboiului impotriva terorismului. El
este, in mod esential, rezultatul unei lupte pentru
reconfigurarea zonelor de putere, promovat de
"noii jucatori".
Vom trai iarasi vremurile in care
Imperiul Otoman a fost oprit la portile Vienei de
aliatii din Sfinta Liga? Deocamdata par scenarii
catastrofice. Pe fondul pierderii de putere de
catre Occident, coliziunile nu pot fi excluse. Un
alt punct de coliziune este acela istoric intre "cei
care au" si "cei care nu au", chiar dupa
falimentul utopiei comuniste. Intreaga istorie a
umanitatii este o istorie a inechitatii, dar si a
"setei de dreptate", dupa expresia lui Robert
Holms.
Intotdeauna, din punct de vedere
economic, o minoritate a consumat mai multe
resurse decat majoritatea. In acelasi timp,
modele profund inechitabile s-au vadit a fi
suspect de durabile: in interiorul imperiilor,
popoarelor, natiunilor.
Este fiinta umana, pana la urma, o fiinta
insetata de dreptate si echitate, asa cum o
zugravesc umanistii? Este umanismul o doctrina
sau o convingere profund umana, asa cum este
gandirea magica? Au dreptate cei care considera
ca tirania este subreda prin excelenta sau sunt
doar prizonierii unor convingeri conturate in
Renastere, dezvoltate in Iluminism si devenite
politica de stat incepand cu Epoca Revolutiilor?
Este mai reprezentativa pentru devenirea
umana perioada ultimelor doua secole decat
epoca merovingienilor, de pilda, cu intregul
cortegiu de cruzimi si orori barbare? Cineva ar
putea spune ca raspunsul este hotarat afirmativ,
de vreme ce epoca merovingiana nu a produs
decat Epopeea Nibelungilor in plan cultural, in
vreme ce din punct de vedere politic, economic
sau militar a fost una mai degraba de stagnare,
pe cand epoca stiintifica a trimis oameni in
spatiu si a provocat un boom tehnologic de
neimaginat fie si cu decenii in urma.
Lucrurile, insa, nu stau chiar asa.
Epoca merovingiana a fost, la randul ei,
dincolo de aventurile sangeroase, una extrem de
efervescenta: s-a cladit prima alianta durabila cu
papalitatea - o parte importanta a Europei cazuta
in barbarie devenind crestina - s-a pus oarecare
ordine legislativa in haosul postimperial roman (
Legea salica fiind un monument de drept al
vremii), s-a produs o rafinata impletire culturala
intre celtism, romanism si spiritualitatea
germanica, s-au perfectionat tehnicile de lupta
care aveau sa nasca imbatabila cavalerie a
Evului Mediu, s-au reluat rutele comerciale pe
care navalirile barbare le facusera timp de trei
secole foarte nesigure, s-au introdus noi tehnici
agricole.
Exista insa cel putin doua diferente
majore intre nedreptatea de "atunci" si aceea de
astazi. Oamenii nu mai sunt azvarliti in temnite
seniorale dupa bunul plac al "nobililor" (niste
frusti sefi de clan cruzi si neciopliti), nu mai
sunt sfartecati pe roata sau trasi in teapa in
urletele unei multimi excitate de vederea
sangelui.
Cel mai odios criminal are dreptul la un
avocat. Insa nu mai exista "softul" mental,
vehiculul simbolic pe care se sprijinea puterea
celor care aveau si care genera resemnare la cei
care nu aveau si care nu insemna teroare pura
nici pe departe. Vehiculul simbolic, asa cum
aratam intr-un capitol anterior, era cel religios,
in speta crestin. Crestinismul vestea posesia
materiala, miza conturata in plan individual si
colectiv era mantuirea si nu capatuirea (ultima
fiind uneori o frana in realizarea primei).
Regii se umileau cu funia de gat la
procesiuni, iar crunta pedeapsa simbolica a
excomunicarii plutea asupra tuturor, bogati si
saraci, nobili, burghezi sau tarani. Si mai tarziu,
in epoca burgheza, acest soft al cumpatarii si
condamnarii trufiei celui care vrea sa parvina
este condamnata si blamata.
Pana dupa epoca victoriana parvenitul
este o figura detestabila a literaturii, demersului
jurnalistic ai discursului public. Astazi, cei care
nu VAD prosperitatea - adesea imorala - a celor
care au, stau cu nasul lipit de vitrina pe care
lumea WWW o face transparenta fara voie si in
dosul careia se petrece banchetul.
Iar cei care-si lipesc nasul de fereastra
nu sunt inocente si nefericite fetite care vand
chibrituri, ci oameni care scarsnesc din dinti si
uneori au mintea indopata de lozinci extremiste.
Niciun soi de soft nu mai atenueaza nedreptatea
flagranta a unei asemenea situatii. Asta pe de-o
parte. Pe de alta, potentialii rasculati nu mai pun
mana pe furca sau coasa, ca in epoca
merovingiana.
Minuscule grupari teroriste de varii
facturi - de la maoistii peruani din "Calea
luminoasa" la islamistii din Franta sau Regatul
Unit - pot avea acces la arme terifiante, care pot
provoca distrugeri majore sau chiar catastrofe.
"Cei care au" - reprezentantii
establishmentului tarilor bogate - trebuie sa
infrunte atat "inamicii interiori", cat si 'inamicii
exteriori". Primii sunt dezmostenitii propriilor
societati - adesea fragil legati de corpul intim al
statului-natiune in care traiesc, apartinand,
paradigmatic, unor alte culturi, confesiuni,
familii lingvistice. Magrebienii din Franta sunt
poate mai mandri de evolutia Islamului decat de
batalia de la Poitiers sau de Regele-Soare.
Cu o educatie de slaba calitate intr-o
lume tot mai complexa (inclusiv) din punctul de
vedere al cerintelor pentru un loc de munca bun
si stabil, ei se simt exclusi/marginalizati, iar unii
lideri improvizati ii invata ca aceasta stare de
lucruri este rodul unei "conspiratii a bogatilor",
menita sa-i tina intr-o stare de semiscalvie. In
fond, nu altceva sustinea, in esenta, Marx.
Mesajul unificator si relativ coerent al
fostei stangi de extractie marxista - si care
folosea motorul economic pentru a explica
lucrurile - este "spart" in nise de natura
religioasa sau etnica.
Faci parte dintre "dezmosteniti" nu
pentru ca esti "copil al plebei proletare", ci
pentru ca esti arab, negru, musulman sau
victima "guvernului sionist de la Washington
DC" (este interesant si inedit modul in care
asemenea "mesaje" perie un larg spectru social,
de la extrema stanga la cea dreapta si de la
grupuscule fundamental islamiste la militiile
albe).
SUA au fost lovite de Al-Qaida la 9/11,
dar si atentatul de la Oklahoma Center este la fel
de semnificativ pentru modul in care "centrul"
este atacat atat de contestatarii interni, cat si de
cei externi. "Inamicii exteriori" sunt cei care - la
fel ca cei interiori - considera ca intolerabila
actuala stare de lucruri si lovesc in cei socotiti
responsabili.
Ca si in cazul marxismului, teatrul de
razboi devine mai ales fragilizata "lume a treia",
sintagma tot mai neclara in defintiile
actuale. Arabia Saudita construieste moschei in
Africa si intarata grupurile radicale impotriva
celor care se impotrivesc islamizarii.
Nu altfel procedeaza China, in goana
dupa consolidarea unor aliante politice de
durata. Un joc asemanator se deruleaza in
subteranele politice si economice ale unor foste
republici sovietice din Caucaz, bogate in
resurse. Unitatea nedeclarata a unor puternici
impotriva hegemoniei americane este doar o
parte a problemei si nu in mod necesar cea mai
toxica.
Subminarea a insusi modelului
democratic/capitalist este, pe termen mediu si
lung, cea mai grava consecinta, pentru ca spatiul
geografic unde acest model esueaza - sau este
"ajutat" sa esueze - devine teatrul de confruntare
intre extremismele etnice, religioase, infiltrarilor
crimei organizate si a terorismului politic. Dupa
mai bine de doua sute de ani, modelul
parlamentar/capitalist ramane asimilat
pradigmatic cu Occidentul si atacat odata cu
acesta.
Burghezia filtrata de o evolutie de doua
secole risca sa se afle in situatia aristocratiei
secolului al XVIII-lea daca va esua in
democratizarea accesului la bunastare printr-o
succesiune de crize economice care vor dilua
clasa de mijloc si vor arunca in bratele saraciei
paturi largi de cetateni.
Sub ce forma ideologica sau de alta
natura vor coagula nemultumitii, este inca
neclar. Dar acesti atomi rataciti pot fi adunati la
un moment dat in jurul unui nucleu dur mondial
de o anumita factura, care sa adauge puterii
simbolice a protestului o latura economica si
una militara, constituindu-se ca pol de putere
propriu-zis. Se vorbeste mult pe plan
international de criminalitatea organizata - prea
putin de criminalitatea dezorganizata, ca sa-i
spunem asa.
Prima a devenit mai bogata si mai
periculoasa - ultima a crescut insa intr-un ritm
ametitor comparativ cu anii '70, de pilda. In
unele metropole numarul delictelor grave a
crescut in ultimele decenii de doua-trei ori, iar
foarte multe zone seamana mai degraba cu niste
enclave ale epocii de piatra decat cu secolul al
XXl-lea.
O simpla enumerare a celor mai grave
excrescente ale criminalitatii iti dau fiori: de la
copii de 12 ani inarmati cu arme automate ai
favelelor din Rio de J aneiro la bandele de
"chicanos" portoricani si nicaraguani care fac
legea in puscariile americane, de la "orfanii"
Imperiului sovietic din fostele trupe speciale,
deveniti ronini internationali ai crimei la
bandele care s-au rasculat pe strazile din Los
Angeles in anii '90, vedem cum un val de
cruzime feudala si manie primitiva s-a revarsat
asupra civilizatiei dintre milenii.
Care sunt cauzele acestui fenomen care
preschima viata a sute de milioane de traitori pe
planeta intr-un cosmar perpetuu? Scriam undeva
la inceptul acestui demers ca fiinta umana este o
fiinta violenta, chiar extrem de violenta - si
aceasta trasatura este una care o diferentiaza net
de restul traitoarelor pe pamant.
Astazi ecologistii se ingrijoreaza de
soarta unor specii de animale: inca din zorii
existentei sale, rasa umana a exterminat tot ceea
ce putea extermina (nu neaparat pentru hrana
sau habitat!), inclusiv - probabil - "rudele" mai
putin norocoase pe lantul evolutiei.
Tocmai de aceea puterea militara a fost
prima forma de putere cristalizata in istorie, iar
puterea simbolica a fost, nu odata, in coliziune
cu aceasta. Secolul luminilor a implementat -
adesea apeland la frauda intelectuala - ideea ca
Antichitatea si Evul Mediu au fost epoci relativ
revolute, cand fiinta umana se zbatea intre
cruzimea stapanilor (puterea militara) si
falsitatea unui cler demisionar de la scopul sau
crucial (salvarea sufletelor) si aliat al seniorilor.
In fapt, dincolo de cruzimile reale care,
in functie de epoca, cunosteau o crestere sau o
descrestere - legat de modul in care puterea
centrala reusea sa controleze lucrurile - lumea
"veche" era una mult mai putin expusa violentei
decat cred contemporanii. Spaimele erau mai
degraba legate de superstitii si credinte decat de
violenta propriu-zisa. Asprimea unor pedepse
reflecta nevoia publica de exemplu si nu
violenta funciara a decidentilor.
Pedeapsa urmarea sa corecteze alte
potentiale caractere dispuse la delincventa,
pastrandu-si caracterul etic. Ceea ce s-a
intamplat in Yugoslavia nu are nici o noima,
insa. Pur si simplu oamenii s-au macelarit unii
pe altii cu o cruzime de nedescris - unii doar din
placerea de a o face.
Cosmarul "potocalei mecanice" a depasit
de mult fictiunea si, de la periferii, patrunde tot
mai mult in maruntaiele unei societati blonave,
fara ca sistemul imunitar al acesteia - sistem
educational, sistem de coercitie, sistem de drept
- sa fie capabil sa-i opreasca ofensiva.
Nu este un neofeudalism, este o barbarie
in toata regula. "Curti ale miracolelor" apar
peste tot, indiferent de gradul aparent de
civilizatie si adesea in contradictie cu trecutul
imediat sau indepartat al unor societati.
Emigratia masiva, dezintegrarea ruralismului si
sporirea urbanismului, violenta uriasa din
massmedia si popcultura, volatilitatea structurii
familiei biparentale normale, degradarea
sistemului educational, consumul de substante
stupefiante (metamfetaminele, "drogul
saracului", au agravat mult problema) de la
varste tot mai scazute, accentuarea saraciei si
decalajelor economice, toate acestea sunt, fara
indoiala, cauze deja identificate de sociologi,
istorici si filozofi.
Exista, insa, credem noi, o cauza mai
profunda. Aceea este degradarea puterii
simbolice. Ideologiile - care au tins sa disloce
timp de doua secole credintele - par sa fi esuat
in mod dramatic. Omul Evului Mediu nu
devenea asasin "doar" pentru ca ii era teama de
streangul calaului si de clestii acestuia. Ii mai
era teama - cel mai teama - de pierderea
sufletului si a vietii de apoi, de "a doua
moarte". Paradigma epocii creea, poate, un om
superstitios, o "minte inchisa" dupa definitiile
moderne, un conservator static si lipsit de
ambitia intelectuala contemporana. Insa creea in
acelasi timp o fiinta infinit mai smerita si mai
putin violenta decat ideologiile.
In doar patru decenii, doua razboaie au
transformat in asasini sute de milioane de
locuitori ai Terrei. Mobilizarile celor doua
conflragratii mondiale - de o amploare fara
precedent - razboiul din Coreea si cel din
Vietnam care le-au urmat, luptele fostelor
colonii si dominioane din Asia si Africa, toate
acestea au pus in miscare o masinarie de razboi
si conflict in care sute de milioane de fiinte
umane au fost implicate ca victime, calai, sau
ambele ipostaze.
Urmarea a fost institutionalizarea crimei,
sub varii forme si acest flagel a continuat nu
doar pe campurile de batalie, ci si in junglele
oraselor. Criminalitatea, ca o forma extrema de
stress social maxim, de nevroza urbana extinsa,
este un cancer fara leac al lumii de astazi si va
ramane, probabil, o mare problema a viitorului,
de vreme ce aparatele politienesti sunt tot mai
obosite, mai demobilizate si mai depasite ca
mijloace de actiune.
Criminalitatea reprezinta o amenintare la
adresa puterii "traditionale", pentru ca toate
formele acesteia s-au dovedit neputincioase in
fata cresterii fenomenului. Puterea militara
(politieneasca) si-a sofisticat formele de actiune
(prevenire, interventie), puterea economica a
alocat sume imense pentru recuperarea celor
socotiti ca atare, prin programe educationale
vaste, puterea simbolica asisderea. In hatisurile
oraselor oameni continua sa macelareasca alti
oameni.
Concluziile puterii
In final putem incerca sa schitam
concluziile dupa cum urmeaza:

1. Cele trei forme de putere pe care le
intalnim constant in istoria umanitatii sunt:
puterea simbolica (religioasa/ideologica);
puterea militara; puterea economica.Cele trei
forme de putere pot fi detinute impreuna sau
separat de persoane, grupuri de persoane,
natiuni, grupuri de natiuni.
2. Numai cumularea SIMULTANA a
tuturor celor trei forme de putere asigura
durabilitatea sa in timp. Daca unul din palierele
puterii se subrezeste, mai devreme sau mai
tarziu se pierde din substanta si pe celelalte
doua.
3. Discutand in termeni geografici,
vedem in istoria cunoscuta a omenirii o
permanenta TRANSLATIE a puterii de la EST
la VEST si de la SUD la NORD, translatie
oarecum stabilizata in jurul anului 1700 (dupa
Pacea Westfalica si inceputul epocii industriale),
dupa ce in urma cu trei mii de ani puterea era
concentrata in "Semiluna fertila" (de aici provin
toate religiile monoteiste, ca expresii ale puterii
simbolice, printre altele).
Dupa Egiptul Antic sau Imperiul Chinez,
avem ascensiunea Imperiului Roman - deplasare
spre nord si vest - apoi ceea ce denumim
Occident, care isi gaseste vehiculul simbolic in
crestinism. Pentru aproape o mie de ani, luptele
pentru putere se duc IN INTERIORUL
OCCIDENTULUI, mai precis in Europa, si
putem identifica "punctul de tensiune" in zona
Tarilor de J os/Flandra.
4. Prin revolutia tehnologica (puterea
economica), aparitia armelor de foc si a
derivatelor tot mai ucigatoare ale acestora
(puterea militara) si aparitia ideologiilor
(puterea simbolica), asistam aparent la o
concentrare fara precedent a puterii in aceasta
zona geografica.
Dintre cele aproximativ 200 de natiuni
existente pe Glob, sapte dintre ele detin peste 50
la suta din Produsul Intern Brut (doar Statul
California este mai puternic economic decit 193
dintre acestea), SUA detin singure peste 50 la
suta din potentialul militar al Planetei.
In fapt, nimeni nu detine la ora actuala o
concentrare de putere militara comparabila cu
aceea detinuta de Imperiul Roman, de exemplu,
in maxima sa inflorire, iar accesul la bunastare
nu mai este monopol geografic de multa vreme.
5. Puterea, in toate cele trei forme
principale ale sale, a cunoscut MUTATII
semnificative in istorie. Ultimele dintre acestea
sunt: puterea militara trece tot mai mult din
domeniul "clasic" in acela al conflictelor
nonconventionale, dintre care terorismul este cel
mai important.
SUA nu au fost lovite de adversari in
doua razboaie mondiale (atentantul din Portul
New York, din 1917, a fost cea mai importanta
lovitura), insa a suferit un atentat napraznic la
9/11. Puterea simbolica se clatina sub influenta
declinului ideologiilor si se intoarce spre
vehiculul simbolic al religiilor.
Puterea economica sufera, sub influenta
dezvoltarii comunicatiilor, de "boala vitezei",
numarul crizelor serioase din ultimele doua
decenii fiind superior celor inregistrate intr-un
secol intreg anterior.
6. Inceputul mileniului al lll-lea gaseste
aparent doar doi mari jucatori globali, SUA si
UE. In fapt, in ultimele decenii apare o dubla
translatie de putere dinspre acestia.
Prima: IN INTERIOR, dinspre "jucatorii
traditionali" (statele-natiune, cu institutiile
consacrate ale acestora) spre "jucatorii
singuratici" (companii, societate civila, crima
organizata, etc); a doua, IN EXTERIOR, spre
noile centre de putere simbolica, militara si
economica, dintre care cei mai importanti sunt
Islamul, China si Rusia. Zona caspica poate sa
devina "noua Flandra" a viitoarelor secole, iar
apropierea de aceasta zona sa dea, in viitor,
masura puterii.
7. In privinta modelelor viitorului, se
confrunta trei tendinte.
Prima: pastrarea statului-natiune ca pivot
principal de constructie; a doua: modelul
globalist, mai ales sub presiunea unor
amenintari potentiale carora statele-natiune nu
le pot face fata decat impreuna (incalzirea
globala, de exemplu); al treilea: atomizarea, mai
ales in urma esecului primelor doua modele -
statele-natiune isi continua declinul, fara ca
modelul globalist sa castige teren.
In ultima alternativa, rolul "jucatorilor
singuratici" creste pana la un punct critic, acela
al instaurarii unui neofeudalism bazat pe un
confuz sistem de relatii de "vasalitate"
transnationale si transideologice/simbolice.
Slabirea autoritatii statale, in paralel cu disolutia
de facto a institutiilor internationale (ONU,
FMI&BIRD, etc) si o criza a dreptului
international (a se vedea Kosovo sau Georgia)
ar permite intrarea in avanscena a "jucatorilor
simguratici" de o amploare fara precedent in
epoca moderna.
Acesti "jucatori" pot cumula toate cele
trei forme de putere de la un stat-natiune tot mai
slab. Recentele crize economice au relansat,
ideologic/simbolic, discutiile despre necesitatea
unui stat puternic - palierul economic
revalorifica si palierul simbolic. Insa criza
ideologiilor - deci revigorarea palierului
simbolic coerent - ramane la ordinea zilei.
8. Terminologia "clasica" ce ne ajuta sa
definim centrele de putere si sa "masuram"
amploarea acestora pare oarecum epuziata in
ultimele decenii.Hungtinton foloseste inca din
titlul celebrei sale lucrari termenul de
"civilizatie" (nu de natiune), Ben Laden
vorbeste de "cruciatii occidentali", discursul
Administratiei Bush a fost discret impanzit de
termeni mesianici.
In plan militar, vorbim de conflicte
"asimetrice", "inghetate", etc, in tentativa unui
diagnostic ce de (prea) multe ori se dovedeste
eronat. Renasc termeni de mult uitati, se
inventeaza altii noi. Observatorii incearca sa
masoare cu instrumente vechi noi realitati a
caror cauze si evolutii ne scapa, deocamdata.