DEMIS ROUSSOS ȘI FOSTA SOȚIE (ACTUALĂ SOȚIE A LUI n.

RAȚIU)

Când l-aţi întâlnit pe Demis Roussos?    L-am întâlnit la 1 noiembrie 1983, n-o să uit
niciodată. O prietenă din Londra, Cathy Hill, una dintre puţinele modele care aveau totul
aproape perfect: era model de mâini, de picioare, de lenjerie, dar şi „beauty model“. Singura
ei problemă era înălţimea. Cathy se întâlnea de doi ani, în secret, cu artistul Vangelis.
Nimeni nu ştia lucrul acesta.    Având în vedere că eu ieşisem recent dintr-o relaţie de câţiva
ani, mi-a spus: „E cineva care ar vrea să te întâlnească, ai vrea să ieşim în oraş?“, fără a-mi
spune despre cine era vorba. Abia în ziua în care a stabilit întâlnirea, mi-a spus: „Nu ştiu
dacă ştii cine e Vangelis, dar mă întâlnesc cu el de ceva vreme“. „Vangelis care a compus
muzica din «Chariots of Fire» (n.r. – „Carele de foc“ – un film produs în Marea Britanie, în
1981, care a luat patru Oscaruri, printre care şi cel pentru cea mai bună coloană sonoră),
cum să nu-l ştiu?!“, am răspuns eu.    „Vangelis are un prieten cu care înregistrează un
album – Demis Roussos, care ar vrea să te cunoască“. „O, Doamne, nu-mi vine să cred!“, i-
am răspuns încântată. Demis era un star foarte mare atunci. El divorţase în urmă cu un an şi
trăia în Londra. Am mers la studioul lui Vangelis din Londra, care m-a impresionat mult,
pereţii erau tapetaţi cu discuri de aur şi premii obţinute în toată lumea.    Când i-am văzut pe
cei doi, nu ştiam care dintre ei e Vangelis şi care e Demis Roussos. Ambii aveau păr lung şi
bărbi. Am pornit bine relaţia cu Demis. Au urmat trei luni în care am ieşit în fiecare seară. Ne
bucuram amândoi de compania celuilalt, Demis era foarte amuzant, foarte cald şi sensibil.
Am trăit împreună patru ani înainte de a ne căsători. Cei doi ani în care am locuit la Londra
alături de Demis au fost extraordinari. El lucra cu Vangelis, care cunoştea pe toată lumea
care însemna ceva în Londra. Se dădeau nişte petreceri extraordinare în studioul lui
Vangelis, unde veneau staruri, actori, artişti. Londra s-a schimbat, a devenit altceva pentru
mine. Mi-a plăcut foarte mult perioada aceea. Pamela Raţiu     Cum a fost viaţa
dumneavoastră în Grecia?   În 1985, ne-am mutat la Atena. Eu mă îndreptam spre finalul
carierei de model când am plecat cu Demis în Grecia, pentru a fi aproape de tatăl său, care
era foarte bolnav. La început, am închiriat o casă într-o suburbie de lux a Atenei, chiar pe
malul mării. În fiecare dimineaţă, după ce mă trezeam, îmi scăldam picioarele în mare.    A
urmat o perioadă în care am călătorit mult cu Demis. Mergeam cu el la concerte, am fost prin
toată Europa, în America de Sud, în Asia. Aveam un apartament la Paris, unde ne plăcea
foarte mult, dar eram stabiliţi în Grecia. Mi-a plăcut foarte mult în Grecia, deşi, după părerea
mea, Italia e mai rafinată. Grecia are o cultură foarte interesantă, gastronomia e excelentă,
insulele sunt superbe. Am trăit o vreme şi în Peloponez, într-un sătuc. Îmi place foarte mult
diversitatea peisajului. Singura problemă o aveam cu căldura, care pur şi simplu îmi lua toată
energia. În plus, nu puteam să stau la plajă. Era foarte greu pentru mine să merg prin
soarele arzător. Nu pot să spun că m-am înţeles foarte bine cu soarele, dar Mediterana era
superbă, mâncarea era excelentă. M-am simţit foarte bine. „Regret şi astăzi că am pozat în
«Playboy», întotdeauna am regretat“   Cum era viaţa alături de o vedetă internaţională?  
Pentru mine, nu era Demis Roussos vedeta, eu îi ziceam „Papa“, iar eu pentru el eram
„Mumsy“. De asemenea, îi mai spuneam Higgins (n.r. – personajul principal din piesa
„Pygmalion“ a lui George Bernard Shaw – profesorul de fonetică Higgins), pentru că vorbea
fluent opt limbi. Putea să-ţi spună aproape din ce zonă provii din Anglia sau din alte ţări ale
căror limbi le vorbea în funcţie de accentul pe care-l aveai. Avea o ureche muzicală foarte
ascuţită. Era şi foarte amuzant.
Deşi aţi fi putut scăpa din mâinile teroriştilor, aţi ales să rămâneţi alături de Demis Roussos.
Ce s-a întâmplat?   După ce a fost omorât americanul, au întrebat: „Unde e vedeta?“, „Unde
e Demis Roussos?“. Cred că au auzit la radio că era şi Demis în avion, pentru că după
paşaport nu şi-ar fi dat seama întrucât pe acesta scrie Artemios Venturis. Demis era numele
lui de scenă, iar Roussos numele tatălui. Asta se întâmpla în Beirut (n.r. – Liban), unde
aeroportul era ocupat de o întreagă armată de şiiţi, ţara aflându-se în plin război civil. Şiiţii
care ocupau aeroportul i-au luat pe Demis şi pe cinci soldaţi americani. Atunci, eu am ridicat
mâna şi am spus: „Eu sunt cu el!“.    Ceilalţi au rămas în avion în Beirut circa o lună. Noi am
fost duşi în mai multe ascunzători din oraş. A fost traumatizant, dar eram bucuroasă că am
plecat din avion. Ne-au pus în partea din spate a unui jeep, cu cei cinci soldaţi americani,
legaţi la ochi, şi ne-au dus. Demis vorbea cu ei, încerca să fie prietenos. Ştia arabă, pentru
că s-a născut în Alexandria (n.r. – Egipt). I-au zis că ne duc la ambasada americană, dar
ambasada fusese închisă de două luni. Atunci am crezut că ne vor împuşca.    Am fost duşi
timp de cinci-şase zile în mai multe ascunzători din Beirut. Şiiţii veneau înarmaţi până în dinţi
şi-ţi spuneau că te omoară. Apoi, unul câte unul eram duşi la interogatoriu. Eu şi Demis am
fost duşi împreună. L-au dezaprobat vehement pentru că avea o logodnică americancă. Eu,
care la vremea aceea aveam un puternic accent englez, le spuneam că-s englezoaică, dar
m-am născut în SUA. Ne-au pus în celulă separată de americani. Noi stăteam într-o cameră
plină cu arme de jos până sus. Era amuzant că am fost puşi într-o cameră plină cu mitraliere
şi nu puteam să facem nimic cu ele. Nici eu, nici Demis. Ce puteam face? Nu puteai să
mergi lângă ferestre, pentru că pe stradă erau lupte, strigăte, împuşcături. Era ca-n Vestul
Sălbatic.    Au fost perioade când v-aţi pierdut cumpătul?   Odată, ne-au mutat la malul mării.
Israelienii au venit să ne salveze de pe mare. A fost o luptă care a durat patru ore. Stăteam
pe podeaua băii, sperând că nu ne vor atinge gloanţele. La un moment dat, garda noastră de
corp, un băiat de 17 ani, a dispărut. Eram foarte furioasă şi supărată ştiind că oricând
puteam fi omorâţi în schimbul de focuri. Când s-a întors garda de corp, m-am dus la el, l-am
prins de haine şi l-am scuturat: „Unde ai fost?“.    A început să râdă şi mi-a zis: „Tu vei fi
foarte curajoasă, foarte curajoasă“. I-am strigat puternic: „Eu voi fi foarte moartă, foarte
moartă!“. ;  “Am văzut că unul avea în mână un pistol şi altul o grenadă, dar în mintea mea
credeam că sunt din plastic. Chiar i-am zis lui Demis, amuzată, că un pasager are o grenadă
din plastic. Am realizat un pic mai târziu că, de fapt, încercau să intre în cabina pilotului, iar
stewardesa voia să-i oprească. Presa vremii a relatat incidentul   „Am crezut că ne dau să
mâncăm ficatul unui american“   Cum s-au purtat cu Demis Roussos?   Demis era cunoscut
şi iubit atât de israelieni, cât şi de arabi. De fiecare dată când ne mutau, credeam că ne
împuşcă, dar ei veneau şi făceau fotografii cu el, îi aduceau chitare, deşi era clar că el nu
avea niciun chef să cânte. Era respectat şi iubit. Fiind Ramadan, ţin minte că ne-au adus de
mâncare numai orez. Într-o zi, cei care ne păzeau au împărţit masa cu noi. Au adus o bucată
de ficat crud, foarte mare, nu văzusem până atunci ficat aşa de mare. Ei tot spuneau că îi vor
omorî pe americani şi ne-am gândit iniţial că era ficatul unuia dintre soldaţii ţinuţi prizonieri.
Am aflat mai târziu că era ficat de oaie. Unul dintre şiiţi mi-a spus: „Tu nu poţi mânca aşa
ceva, pentru că eşti americancă“. Am mâncat până la urmă, doar să demonstrez că pot.   
“Cel care ne păzea, pe când eram ostatici în Beirut, un tânăr de 17 ani, a mers pe bicicletă,
printre împuşcături, riscându-şi viaţa, să-i cumpere lui Demis un tort de ziua lui. ”   Pamela
Raţiu    Cum aţi fost eliberaţi?   În perioada aceea, au fost negocieri intense duse atât de
guvernul american, cât şi de cel grec pentru eliberarea ostaticilor. Noi am fost eliberaţi la
cinci-şase zile după ce am părăsit avionul. Datorită unor cunoştinţe de-ale mele din Atena,
familia Bouri, care au vorbit cu Nabih Berri, şeful miliţiei şiite care ocupase aeroportul, se
pare că am fost eliberaţi eu şi Demis. S-au purtat negocieri intense, dar nu s-au dat bani. A
fost o chestiune de cine pe cine cunoaşte. Americanii au mai stat câteva zile, dar până la
urmă au fost şi ei eliberaţi. Cei care au rămas în avion au fost eliberaţi după circa o lună, a
fost una dintre cele mai lungi  deturnări din istorie. 
„17 ANI, BLOND, OCHI VERZI, DANTURĂ FRUMOASĂ“   Cum v-a schimbat această
experienţă?   Ne-a făcut să realizăm ce se întâmplă în lume. Demis a ieşit din scoica lui de
artist. Din lumea noastră fără probleme am fost aruncaţi într-o realitate dureroasă şi tristă. Nu
a fost primul atentat asupra unui avion, dar a fost unul dintre primele. Nu îi simpatizez pe cei
care au făcut asta, dar spun că este o mare tragedie ce se întâmplă acolo. M-a impresionat
foarte tare faptul că cel care ne păzea, pe când eram ostatici în Beirut, era un tânăr de 17
ani, blond, cu ochi verzi, cu dantură frumoasă. M-a întristat foarte mult faptul că urma să aibă
o viaţă irosită.   El a mers pe bicicletă, printre împuşcături, riscându-şi viaţa, să-i cumpere lui
Demis un tort de ziua lui. Când îl vedeam cu felia de tort în faţă mă gândeam că, deşi era ca
orice alt tânăr de vârsta lui, el nu va avea niciodată posibilitatea să înveţe să cânte, să joace
baschet, să aibă o iubită. Mi s-a rupt inima. Când am fost eliberaţi şi am fost duşi în biroul lui
Nabih Berri, şeful miliţiei şiite, eu aveam în mână un imens buchet de flori pe care tânărul
acela mi-l dăduse.    Am aflat mai târziu că murise la doi ani de la atentat. A fost tragic,
tragic, tragic. Poate că oamenii o să zică: „Da, suferă de sindromul Stockholm“, dar nu e aşa.
Nu îi simpatizez pe terorişti. Am prieteni şi evrei, şi arabi şi nu sunt de partea niciuneia dintre
cele două tabere. Cred însă că lumea vestică nu va înţelege Orientul Mijlociu până nu va
înţelege cultura şi problemele adânci de aici. Nu există o soluţie rapidă de a rezolva
problema Orientului Mijlociu. Trebuie să ajungi la rădăcina problemei şi să ai un plan foarte
bun care să fie implementat de-a lungul mai multor generaţii. Cred că problemele trebuie să
fie rezolvate la un alt nivel.