Marturisitorul din temnitele comuniste, Ioan Ianolide, 5 februarie

Născut în ianuarie 1919, Ioan Ianolide cade victimă confruntărilor politice dintre Ion
Antonescu și legionari, fiind arestat în octombrie 1941 și condamnat o lună mai târziu la 25
de ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de Cruce.

În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispozitii
sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale. La
proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a
declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care
o poartă spre apărarea neamului românesc.

În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi
figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii
autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Redăm fragmentar din Mărturisirea autobiografică, inclusă în  volumul „Întoarcerea la

Hristos”:
„Am împlinit 64 de ani. Din 1919 pînă în 1941 am fost în conflict cu lumea burgheză, care a
degradat ruşinos viaţa creştină. Din 1941 pînă în 1964 am fost întemniţat, chinuit şi
batjocorit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă. Din 1964 pînă astăzi
sînt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umileşte şi mă
desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urît şi prigonit în mine.
Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul singur în celulă, flămînd şi gol. Am
stat peste cincisprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari, în care
locuiam zi şi noapte, obligaţi să facem toate necesităţile în interiorul camerei.
Uneori eram înghesuiţi pînă la opt inşi într-o celulă de doi metri pătraţi, încît dormeam cîte
doi, trei sau patru pe un pat şi ne frecam sufletele şi trupurile, clipă de clipă, unii de alţii.
Mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul şi boala ni se păreau uşoare pe lîngă teroarea
reciprocă ce se crea între oameni diferiţi, deznădăjduiţi şi adesea decăzuţi. […]
Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani
mulţi, vreo cincisprezece la număr, am fost terorizat să mă „reeduc“. Am refuzat, temîndu-
mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om
care să reziste la toate chinurile. […]
Am ascultat profesori, savanţi, literaţi şi am învăţat mai mult decît la Universitate.
Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiţi, alţii revoltaţi, alţii senini. Am îngrijit
pe generalul preşedinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. După ce-i
servise pe stăpîni, fusese şi el zvîrlit în temniţă. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.
1
Am luptat cu gîndurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.
La sfîrşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămîne viu, întreg şi veşnic în mine.
Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El
e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!
Bucureşti 1984.”