Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TATARANU
EDITURA „CARTEA R O M Â N E A S C Ă ”- B U C U R E Ş T I
GENERAL N. TĂTĂRANU
I.
tN vâltoarea RĂZBOIULUI
I.
IN VÂLTOAREA RĂZBOIULUI1)
I
Sí) ACUM UN SFERT DE VEAC
A R M A T A I-a
CĂTRE
D I V I Z I A Ta DE C A V A L E R I E
Trupele Diviziei I-a şi Diviziei 17-a care au luptat in valea
Jiului, se retrag sub comanda colonelului Anastasiu S. Ion delà Filiaşi
spre Craiova, urmărite de cavaleria inamică.
Este de cel mai mare interes ca, şi Corpul de Cavalerie1) să
1) Se va înţelege Divizia I-a de Cavalerie, fără Brigada 3-a care rămăsese în
acoperire pe Dunăre.
SCHIŢANr. 2
OPERAŢIUNILE DW. 1 CAV-
PE TIMPUL : 16.VUH6.H.
ACUM UN SFERT DE VEAC 31
„Este de cel mai mare interes ca să daţi ajutorul Dvs. cât mai
curând trupelor destul de încercate ce au luptat la Jiu şi cari sunt
urmărite de cavaleria inamică.
Trupele de cavalerie inamică s’au semnalat şi pe văile Olteţului
şi Cerna, cu Menţiunea probabilă de a distruge calea ferată dintre
Craiova şi Slatina, precum şi podurile din această parte.
Luaţi vă rog măsuri pentru a asigura şi contra acestei din urmă
eventualităţi, retragerea trupelor.
COMANDANTUL ARMATEI I-a
General (ss) VASILESCU.
32 ACUM UN SFERT DE VEAC
D I V I Z I A I*a DE CAVALERIE
CĂTRE
COMPANIA I.a DE CICLIŞTI
In urma ordinului Armatei I-a, compania de ciclişti primind o
altă însărcinare se ordonă:
„A vă pune în marş prin Dobrosloveni— Osica de Jos—Racoviţa—
Balş. Marşul îl veţi executa în două etape. Prima etapă delà Stoe-
neşti la Osica, unde veţi rămâne noaptea. A doua etapă delà Osica
la Balş.
38 ACUM UN SFERT DE VEAC
I
S
!
ACUM UN SFERT DE VEAC 45
Sfo ica n e ţb
ACUM UN SFERT DE VEAC 49
formaţiunilor asupra mişcărilor sale, care erau de cea mai mare în
semnătate pentru bătălia a căror sorţi se aruncaseră deja, aceste uni
tăţi trebuiau să împingă recunoaşteri.
Scumpă prietenă,
Nu voiu uita niciodată acel timp de febră şi de emoţiuni. Eram
cu sora mea cea mai mare Maria, la acelaşi spital. Ea se ocupa
de un salon şi eu eram la acela condus de scumpa şi buna Doamnă,
Băicoianu.
Spitalul era plin de răniţi. Lucram de dimineaţă până seara fără
oboseală şi adesea sub groaza aeroplanelor pe care le bravam cu
mândrie !
Au trecut astfel două luni şi au venit ştirile rele depe front cu
ordinul de a evacua spitalele. Am îmbarcat pe săracii noştri răniţi
din care mai mult de jumătate au murit pe drum. Era atât de trist!
Dar totul se făcea totuş cu atâta elan!
O săptămână întreagă ne-am petrecut timpul ca să comentăm
noutăţile de pe front, când într’o seară sosi o avalanşă de răniţi»
din ultimele lupte date la douăzeci de kilometri de Bucureşti.
Salonul meu s’a umplut într’o clipă, iar la acel al soréi mele au fost
repartizaţi ofiţeri delà Sanatoriul Gerota care fiind prea grav răniţi, nu
putea să rişte un drum lung. A doua zi m’am dus să cer ceva Măriei
care era în salonul său. Pe sală am întâlnit un mic soldat de vânători.
Acest lucru m’a îndemnat să-l întreb de unde este. El mi-a po
vestit că a venit această noapte de pe front cu locotenentul său rănit
la picior şi că aştepta scrisoare pentru a-o duce „Coniţei“ ...
„Am fost surprinsă de numele locotenentului şi al „Coniţei“ sale.
Era deci bărbatul unei scumpe prietene. M’am interesat pe lângă sora
mea, dar ea mi-a impus tăcerea spunând că turbulenţa mea va deranja
copiii! Era foarte mândră de eroii săi!
Domnul T., spre marele meu regret, suferea enorm. De trei zile
era roşu ca un cocoş din cauza febrei. Am revenit a patra zi.
Domnul T. a cerut evacuarea imediată pentru Moldova. Doctorii
cunoscând rana sa, au refuzat, căci călătoria i-ar fi fost fatală.
El a cerut atunci un loc într’un automobil particular fără nici
un rezultat, ceiace l’a făcut să zică: „Nu mă vor avea!“
72 ACUM UN SFERT DE VEAC
Bucureşti, în 1917.
L. D.
fundul trăsurei eram eu, boerul, Vasile prietenul, iar ceilalţi doi
şedeau pe capră cum li se cuvenea.
Pe drum nici un incident. Eram veseli, plini de nădejdi şi ne
uitam la câmpurile înverzite respirând cu nesaţiu miresmele primă-
verei. Am ajuns pe înoptate la Ploeşti şi am tras la un han din str.
Pudului, chiar lângă puşcărie. Găzduirea aceasta lângă puşcărie a
fost una din acele ironii ale soartei care te pun p£ gânduri. Delà
han, ne-am dus la o gazdă cunoscută bine lui Vasile lacobescu şi
anume la Doamna care ne-a primit bine, deşi cu îngrijorare.
A doua zi de dimineaţă cum şedeam la cafea, soseşte poliţia
şi patrulele nemţeşti, care ne arestează imediat şi ne duc între baio
nete la Comandatură.
Uimire şi groază. De unde ştiau adresa? Care din noi era tră
dătorul? Care din acei delà Bucureşti vorbise?
Planul nostru se năruise deodată. Tălmaciul evreu ne dă cheia
enigmei bătându-şi joc de noi şi spunându-ne să ne adresăm d-rei
Caterina Dancovici din Bucureşti. Informaţia ne lămureşte pe deplin.
Această femee era în legături strânse cu Aristide Ştefănescu delà care
aflase în întregime planul de fugă. A dat poliţiei toate amănuntele,
indicând chiar şi faptul că la trăsură se găseau înhămaţi un cal
chior şi unul orb şi că sub scândura din fundul trăsurii sunt hărţi.
In adevăr, acolo aveam hărţi de Stat major la scara 1/100.000, pe care
trăsesem drumul de urmat şi poziţia inamică. Pe baza acestora, am
fost bănuiţi de spionaj şi s’au început cercetările. Noi am protestat ară
tând că nu voiam să facem spionaj, dar aveam nevoie de poziţii pentru
a alege locul de trecerea frontului inamic.
Indignarea care ne-a cuprins nu avea margini.
Cum adică? Un ofiţer român, dornic şi el să scape, poate să-şi
trădeze tovarăşii, punându-i la stâlpul de execuţie cu atâta uşu
rinţă? In ce scop o făcea? Ca să murim noi şi el să rămână pri
vilegiat, trăind peste cadavrele noastre?
Cu perspectiva de a fi condamnaţi la moarte, ne-au condus la
puşcăria vecină cu hanul nostru din str. Rudului. Acolo am fost
84 ACUM UN SFERT DE VEAC
tindele din vagon care au dat alarma. Cum trebuia să trecem Oltul
şi Vasile nu ştia să înoate, am început să căutăm în susul şi în josul
râului o luntre sau un vad bun. Cu asta am pierdut tot restul nopţii
până când am găsit o luntre veche şi mică cât o albie de rufe. Cu
chiu, cu vai, am reuşit a ajunge pe malul celălalt, dând drumul luntrii
pe apă ca nu cumva să ni se prindă urma. Dar Oltul avea în această
parte mai multe braţe pe care a trebuit să le străbatem ţinându-ne de
mână ca să nu ne ducă apa la vale. Odată trecuţi, ne schimbăm
înfăţişarea, scoţând cămaşa deasupra pantalonilor şi turtindu-ne pă
lăriile aşa ca să părem ţărani îmbrăcaţi în strae nemţeşti. Apoi am
început a umbla ferindu-ne, de colo, colo. Vroiam să ne orientăm ca
să putem merge mai departe spre Bucureşti.
Către amiază, văzând la munca câmpului, un sătean, ne-am apro
piat de el şi din vorbă în vorbă, aflăm că este un fugar din Regi
mentul 14 Artilerie,—sergentul instructor Dima—care ne spune istoria
lui. Noi îi povestim pe a noastră, atât cât puteam mărturisi. Orientân-
du-ne asupra locului, ne spune că suntem în apropiere de staţiile
Zăvideni şi Ioneşti de pe calea ferată din valea Oltului între cari
probabil sărisem. II rugăm să ne scoată la drumul mare fără să-i
mărturisim intenţia de a merge la Bucureşti, ca să nu fim cumva
trădaţi.
Se învoeşte să ne ducă şi cum auzim mai târziu lătratul câinilor
dintr’un sat, îl întrebăm care e acela. Dima ne spune că este Vai
de Ei. Am schimbat o lungă privire cu Vasile. Era satul lui Florin.
II întrebăm dacă cunoaşte pe unul Marin Rădulescu care ne este
•prieten vechiu. Dima îl cunoştea şi aşa plecăm tustrei către sat.
Era în puterea nopţei. Cu cât ne apropiam, cu atât larma câi
nilor se făcea mai mare. Câte un trecător întârziat se uita lung şi
bănuitor după noi. Unul, ne scoate spre casa lui Florin.
Voim să ne avântăm pe poartă, dar poarta era ferecată zdravăn
şi nu se deschidea cu nici un chip. Se vedea bine că cei din casă
se zăvorâseră.
Câinii lătrau şi săriau la noi să ne rupă. Iese afară un băieţaş
pe care îl întrebăm de Florin, spunându-i că suntem prietenii lui.
ACUM UN SFERT DE VEAC 89
Nici nu ne venea a crede că trăim o viaţă reală. Eram tineri. Din frun
zişuri porneau triluri de privighetori în noaptea frumoasă de Mai, iar
luna blândă şi ironică spectatoare, lumina aleele în timp ce ne în
dreptam către un isvor de sub dealul Alunişului. Florin cânta. Eu
nu aveam voce deloc, dar o frântură de cântec îmi venea şi mie să
mormăi. După cum se vede, trăiam idilic. Delà viaţa de puşcărie şi
haiducie, treceam la viaţa de castelani.
Deocamdată nu aveam nici-o grijă. Secretul nostru nu-1 cunoşteau
decât gazdele şi doi servitori bătrâni, moş Ioniţă şi moş Dumitru.
Pentru rest, treceam drept rude din Bucureşti venite în vizită.
Cum însă noi nu venisem aci ca să stăm, ne-am procurat bilete
de identitate şi în ziua de 6 Iunie plecăm spre Piteşti, pe drumul
mare cu trăsura, Florin făcând pe vizitiul, Iacobescu pe rân-
daşu! şi eu pe boierul. Despărţirea de gazde a fost tare tristă. Ne
rugau să nu plecăm încă. Această perioadă a vieţii noastre de pri
zonieri fugiţi, a fost fericită, însă nu ne-am uitat datoria de a ne
reîntoarce la ai noştri în Moldova. Pe drumul către Piteşti nu
s’a întâmplat nimic, cu toate că era foarte îndrăzneţ să pleci
ziua în amiaza mare pe o şosea colindată de patrule nemţeşti. Ajun
gând la Piteşti, ne-am dus la doamna Şerbănescu.
Eu trebuia să scot bilete de tren pentru toţi şi deaceia m’am dus
imediat la gară. Pentru mine, urma să iau bilet de cl. Il-a, deoarece fă
ceam pe boierul, iar pentru ceilalţi tovarăşi de clasa IV-a fiind ser
vitori. De aici însă a venit tot boclucul. Pentru clasa Il-a nemţii
impuneau şi un bilet de despăduchere pe care trebuia să-l iau delà
o agenţie anume creiată pentru aceasta.
Gara mişuna de mutre suspecte şi am înţeles că era supraveghiată
de agenţi. O santinelă care se luase după mine, mă opreşte şi-mi dă
ordin să o urmez la poliţaiul de serviciu. Emoţie straşnică. Sudori reci
mă treceau una după alta şi simţeam cum părul mi se sbârlise. Poli
ţaiul m’a întrebat pe nemţeşte cine sunt şi văzând că nu-i răspund,
o ia pe franţuzeşte; aceiaşi nedumerire putea ceti în ochii mei. Atunci
îmi strigă verde pe româneşte:
— „Domnule, să-ţi văd Aussveisul d-tale!“
92 ACUM UN SFERT DE VEAC
văzut de atunci. Era una din acele nopţi turburătoare de vară, îm
bălsămată de miresmele florilor. Luna plină avea o strălucire ne
firească, răspândind peste totul o lumină magică. Aleiele păreau ninse,
iar nemişcarea copacilor mărea senzaţia de calm absolut sub lumina
rece. încântarea noastră era astfel încât ne sfiam par’că să turburăm
clipa. Cu paşi uşori, plini de simţăminte calde, încântaţi de farmecul
natúréi, urcam pe cărarea luminată care ducea ca o panglică albă
către izvorul nostru de sub deal. Aveam un singur regret, lipsa lui
Vasile.
A doua zi, trag pe harta primită din Bucureşti, drumul de urmat.
Luăm în fine o hotărîre şi seara luăm cu toţii parte la masa de
bun rămas. Acum îşi dădeau seama cu toţii în adevăr că plecăm
pentru împlinirea isprăvei celei mari, trecerea frontului. Seara des-
părţirei a fost tot aşa de frumoasă. Am revăzut toate colţurile crân
gului, isvorul, am ascultat din nou priveghetorile, Florin şi-a reluat
repertoriul şi în zori de zi ne-am despărţit cu sincere şi curate re
grete de acelea care ne-au fost adevărate prietene devotate. In la
crimile care au curs fără voe, se amestecau recunoştinţa şi duioşia.
Călare pe un căluţ aşa de mare încât picioarele îmi ajungeau la
pământ, cu Florin şi Titu în dreapta şi cu un argat în stânga, am
luat-o spre satul Cepturi. Pe drum tăceam, fiecare depănându-şi amin
tirile sale şi punând întrebări viitorului. Argatul nu a ştiut să ne
scoată şi atunci i-am dat drumul înapoi cu cal cu tot, noi umflând
în spate desagii îngreuiaţi mult cu vinul şi ţuica, puse d'e doamna
Vlădescu. Cu busola în mână, prin porumbişti şi crânguri, am ţinut
mereu direcţia către Sud-Est spre Bucureşti, având de străbătut 160
de kilometri în linie dreaptă.
Dimineaţa ne-am oprit într’o poiană unde am mâncat şi am băut
tot vinul şi ţuica, să ne uşurăm povara. Obosiţi de drum şi mai
ales ameţiţi de băutură, tragem un somn de 7 ceasuri până când soa
rele ajuns deasupra creştetului, ne scoală. Drumul l-am urmat prin
lanuri de grâu, prin porumbişti şi prin păduri, până ce am
dat de un teren inundat de ploi, care a ţinut aproape vre-o 15
kilometri şi unde ne-am udat bine de tot. La Costeşti ne-am despăr
ţit de credinciosul Titu.
ACUM UN SFERT DE VEAC 07
/t n vu. w ţ
BUCURHŞTT%/;
ACUM UN SFERT DE VEAC 111
Era tare bine să te dedai odihnei la care aveam de altfel tot dreptul.
Dar nu ne-am lăsat moleşiţi şi ne-am desprins din aţipeală, ca să
pornim mai departe.
Refăcuţi după popasul de pe malul Ialomiţei, am mers toată
ziua. Spre seară însă am simţit că nu mai putem. Mergeam într’una
de 24 ore. Rupţi de oboseală intrăm într’un lan de porumb. Fără
să mai facem focul de seară, de frică să nu fim descoperiţi, ne
culcăm unul lângă altul. Ne trezeşte umezeala care pătrundea în
oase, şi frigul înţepător de dimineaţă.
Tremuram şi trăgeam când unul când altul, de o cojoacă a lui
Florin pe care o luase din Bucureşti, fiind mai prevăzător. Cojoaca
o aşternusem peste noi, dar era prea mică.
In această primă noapte de popas nu ne-am putut odihni. Nu
ne obişnuisem încă cu neplăcerile vieţii în natură, reduşi numai la
confortul pe care ni-1 oferea pământul ud şi acoperiţi numai de cerul
cu stele.
Zilele şi nopţile următoare au trecut cam la fel. Cu toate că
puterile fizice scădeau, totuşi avântul era minunat şi mai cu o glumă,
mai cu o ciondăneală, călcam kilometri întregi peste ogoare pe unde
tare greu se mai mergea.
La 1Q Iulie către ora 11 ajungem la calea ferată Ploeşti—Slo
bozia. Picioarele începuseră să se umfle, umerii ne erau sdrobiţi şi
şalele înţepeniseră. 1
O luasem prea repede la început. Dăm apoi de râul Prahova,
încerc eu să trec mai întâi fiind singurul care ştiam să înoft, Apa
era mare. Ies la mal şi găsesc un loc mai bun în altă parte şi după
mine vin tovarăşii.
Pe malul celălalt ne-am oprit. Apa curgea şiroae depe cămăşi
şi iţari dar nu aveam cu ce să ne schimbăm aşa că am mers înainte
cum eram, uscându-ne pe drum. Ajungem către seară la râul
Cricovul Sărat, unde ne-am hotărît să poposim şi să facem o
baie. Eram năclăiţi de praf şi de sudoare. Săpunul, nu-i vorbă
îl aruncasem, însă tot mai aveam câteva coji puse deoparte.
Intr’o cotitură a Cricovului, ascunşi sub un mal, ne-am desbrăcat
112 ACUM UN SFERT DE VEAC
potolim setea dintr’o bardacă plină adusă de Vasile şi o luăm din nou la
drum,. In satul Qurani, sătenii care mai rămăseseră erau adunaţi la
sfat, pe uliţă. Am stat de vorbă cu ei. Auziseră de ofensiva delà
Mărăşti şi aveau speranţa să vie armata noastră mai repede să-i
scape de sub călcâiul duşman. Trăiau rău. Grâul, porumbul şi vitele:
se împuţinaseră de tot, dijmuite sistematic de posturile duşmane
risipite în fiecare sat. Feţele oamenilor şi copiilor, de obicei palidei
erau şi mai subte şi necăjite, citindu-se pe ele mizeria şi lipsurile.
Continuând drumul, ajungem spre seară la satul Tătaru răsfirat
pe o coastă.
Deja, în faţă se zăreau munţii pe cari aveam să-i trecem. Pale
de nouri luminate de asfinţitul roşiatic, treceau încet una după alta,
spre apus. începem să urcăm. Am avut atunci senzaţia unui început
fericit. Ne apropiam deci. Nădejdea caldă se scobora în sufletul meu.
Eram plin de curaj şi m’am oprit deodată strigând din tot sufletul to
varăşilor mei: „Noroc băeţi! Să ne ajute Dumnezeu!“
Ne-a străbătut un fior de emoţie puternică. însufleţiţi, păşim mai
iute, pe cărarea care şerpuia în sus. Am fi vrut să sburăm însă coasta
grea şi desagii nu ne lăsau. Străbăteam una după,alta vâlcele şi colnice
care ni se păreau munţi. In livezile de pruni resfirate peste coaste
şi crâmpeie de vie, ne potoleam setea cu prune verzi şi cu aguridă
smulse în treacăt, în cale. Ţineam direcţia după busolă, Nord-Nord-
Est, deoarece cărările duceau care încotro, prin sate. Din această cauză
eram siliţi să facem nenumărate ocoluri. Greşiam direcţia de multe
ori, mai ales noaptea. Obosiţi şi plini de sudoarea care picura peste
tâmplele înfierbântate, gâfâind din greu, ne opriam din când în când
pentru popas, în câte o viroagă ascunsă. Mâneam ceva şi fumam o
ţigară, contemplând cerul înstelat pe care acum îl vedeam în fiecare
noapte în toată măreţia lui, ca pe ceva nou. Sclipirea stelelor era
mai pură, iar bolta cerească părea mai aproape. In liniştea tainică
a nopţii care ne învăluia, cugetam la soarta noastră ciudată.
Cine ar fi putut bănui cu câţiva ani în urmă că într’o noapte
de Iulie voiu sta ascuns într’o râpă, în locuri necunoscute, cu o în
făţişare de om afară din lege?
8
114 ACUM UN SFERT DE VEAC
aşezată într’un găvan din mijlocul munţilor. Satele deveneau tot mai
rare şi mai risipite iar drumurile tot mai rele, şerpuite şi bolovănoase.
Greu era de urcat! Ne treceau năduşelile şi suflam de ne ieşea su
fletul. La coborâş opincile alunecau şi cădeam. Mergeam însă înainte-
cu o încăpăţânare nemaipomenită. Nourii grei pluteau jos, întunecând
drumul. Din nenorocire ne-a însoţit tot timpul o ploaie rece de munte,
deasă şi pătrunzătoare înmuindu-ne până la piele şi îngreuindu-ne
desagii şi mai mult. Priveliştea era urâtă. Numai pripoare lutoase,
maluri vinete şi păduri întunecate.
Noaptea se lăsase. Inchipuiţi-vă trei fiinţe încovoiate de frig şi
de povară, la drum, udate de ploaia nemiloasă şi nesfârşită, alune
când, căzând, unul târându-şi piciorul, altul blestemându-şi soarta,
dar înaintând mereu spre întunecime.
Muntele era însă aproape şi lângă el era frontul. Nu trebuia să.
slăbim nicio clipă. Trecem prin ultimul sat mai mărişor, GoideiştiL
Iar coborîm, iar suim şi pe la 2—3 dimineaţa ajungem pe vârful
plaiului dintre Goideşti şi cătunul Fundata, unde ne oprim. Se crăpa
de ziuă. Răcorea munţilor ne trezeşte din amorţeala oboselii şi ne
face să deschidem ochii mari, ca să putem privi în jur.
Zorile ne-au surprins pe un podiş întins, înconjurat de brazi
încărcaţi de rouă sclipitoare. In mijloc era o piatră albă aşezată par’că
pentru odihna trecătorilor. Ne suim pe piatră şi văzând priveliştea
minunată care se desvăluia înaintea ochilor, uităm de trudă şi de ne
cazuri.
De data aceasta eram cu adevărat în munţi, în libertate deplină,
ca şi păsările care săgetau cerul. Aveam un sentiment de mândrie şi
de curaj şi eram gata de a înfrunta orice şi pe oricine, cu toată în
făţişarea noastră de plâns. Măreţia firii produce transformări de ace
stea. Altminteri, ce ne-ar fi putut face ca după atâtea zile şi nopţi
chinuitoare să începem a cânta deodată suiţi pe piatra aceia?
Cerul era de o seninătate de vis, descoperind depărtările. Aerul
pur şi răcoros îl sorbeam cu nesaţiu ca pe un elixir cu puteri vrăjite.
In acea dimineaţă curată de vară, puteam surâde munţilor
Vedere asupra Culmei Răsboiului. In fund case din cătunul Ploştina
munte. De aici în colo niciun sat, niciun cătun, nicio casă. Era ora
6, ziua mare. Făcusem 35 de kilometri în 13 ore, şi în munte, ceeace
era enorm. De aci însă începea greul cel mai mare, trebuia să ne
întărim forţele rămase. Trebuia să ne odihnim mai mult, să mâncăm
bine şi să ne căutăm călăuză.
Găsim o groapă mai mare lângă cărare şi trimitem pe Vasile
Iacobescu în sat căci era rândul lui — ca să facă rost de mâncare şi
de călăuză. Cum ajunge în sat, e luat la goană de oameni strigâm-
du-i-se că e poliţist german deghizat.
— „Fugi! Fugi de aici! N’auzi ? Sunt nemţii în sat şi te dăm pe
mâna lor!“
Intr’adevăr, nemţii ţinând seamă că pădurile sunt pline de de
zertori ruşi şi români şi de prizonieri fugiţi, se îmbrăcau ca ciobani
şi cereau ajutorul ţăranilor pe care apoi îi împuşcau ca trădători. De
aici, groaza locuitorilor de a ajuta pe câte un român, frate de al lor.
Eram îngânduraţi şi nu ştiam dacă trebue să mai aşteptăm sau
nu, ca să intrăm în codru pentru a fi în siguranţă deplină.
O luăm pe o cărare ce mergea pe creasta Răsboiului sau a Mor-’
tatului care se ridică între râul Bâsca Rusilei din spre Apus şi între
râul Slănicului aflat spre Răsărit. Cărarea era minunată, printre
păduri de brazi şi prin poeni. Ne întâlnim cu un băeţaş de vre-o
12—13 ani care păzea vacile. Era simpatic la înfăţişare, cu ochii vioi,
frumuşel şi inteligent. II chema Antonică. Era din comuna Goi-
deşti şi tocmit văcar la moş Dumitru Brătilă din Ploştina, care
avea doi feciori pe front. Ne povesteşte el că mulţi dezertori treceau
pe acolo, mai ales prin locul acela care era o răscruce de cărări şi
cum aceşti dezertori jefuiau tot ce găseau pela bieţii munteni şi aşa
destui de săraci. t
II rugăm să ne facă rost de mâncare şi de vre-o călăuză, promiţân-
du-i bani. Antonică ne spune că moş Brătilă a mai ajutat şi pe alţii
şi că ar putea să ne ajute şi pe noi. II trimitem după dânsul. Moş
Brătilă în curând urcă coasta spre noi, şi se apropie fără sfială. Ii
povestim necazurile noastre iar el pe ale lui. Bietul om! A ajutat pe
mulţi să fugă, dar consătenii l’au părăsit de groaza nemţilor. A stat
Antonică văcarul lui inoş Brătilă, după 23 dc ani
După furtună, prin codrii Buzăului. In tund inuntelc'JPenteleul
Spre ziuă, n’am mai putut face absolut nici un pas, aşa eram de
zdrobiţi. Ne abatem din cărare spre o râpă ca să ne odihnim. Facem
focul cu grijă fiindcă ne apropiasem de front. Aşa credeam noi. Pă
mântul era jilav. Ne întorceam când pe o parte, când pe alta, chi-
nuindu-ne. Cele ce înduram sunt greu de descris şi mai ales de înr
ţeles de acei cari nu le-au trăit niciodată. Simţeam dureri mari în tot
corpul zdrobit şi murdar. Piciorul rănit mă chinuia mai rău ca
oricând şi aveam impresia că viaţa abea mai ţinea de un fir.
Mizerabilă noapte! In aşteptarea soarelui am mărit focul cu orice
risc. Când s’a luminat bine de ziuă, am ieşit din râpă să cercetăm
împrejurimile. Erau pustii şi fioroase, cu văi adânci şi torturate şi
cu crestele întreptate în toate sensurile. Ne găseam chiar la cotul
Carpaţilor de unde ei părăsesc brusc orientarea Vest-Est şi într’o
răsucire uriaşă o iau către Miază-Noapte.
La un isvor, ne-am spălat rufele, le-am uscat la foc şi ne-am pre
gătit de trecere care credeam noi că trebue să fie undeva pe aici. Am
scos din desagi ultimele rezerve lăsate pentru zile grele. Mai aveam
o bucată de muşchi şi 4—5 kilograme de mălaiu.
Ii spunem lui Florin să facă mămăligile crezând că el fiind delà
ţară le va face bine, dar le greşi moi aşa că nu se puteau lua în desagi.
Râzând de nepriceperea lui mă scol eu, şi încep să învârtesc voini
ceşte făcăleţul, de par’că făcusem treaba asta de când lumea. Mai
pun o mână de mălaiu, răsucesc bine şi mămăliga a eşit cum se
cuvenea, vârtoasă.
Cum mestecam aşa în mămăligă, cu pălăria plouată şi dată pe
ceafă, strângând din fălcile acoperite de o barbă neagră şi încâlcită,
murdar, semănăm foarte bine, cu un ţigan rudar. Tovarăşii râdeau.
Am mâncat şi ne-am odihnit ca să prindem puteri şi am împărţit
raţia cuvenită fiecăruia.
Deabea ne uscasem şi cerul s’a înourat iarăşi. Picuri de ploae
la început rare şi apoi tot mai dese, cădeau din nou peste hainele
abea uscate. Mare vrăjmăşie ne purta vremea! Nu ţinea deloc soco
teală de nevoile noastre şi nepăsarea ei o luam chiar ca o împotrivire
voită a natúréi.
ACUM UN SFERT DE VEAC 131
faţa moşului, care când l-a auzit glăsuind în altă limbă, s’a oprit, s’a
uitat lung şi bănuitor la noi, şi ne-a spus că nu mai vrea să ne înso
ţească. Ii explicăm ce a vorbit Florin, îl rugăm cu toată căldura să nu
ne părăsească tocmai acum, dar el nu se mai mişca din loc nici în
ruptul capului, căci îi încolţise în suflet bănuiala că suntem spioni
sau trădători. Pe drept cuvânt îi era frică să nu fie atras într’o cursă,
căci cu câteva zile mai înainte, nişte mocani vrânceni, care îndruma
seră şi pe alţii, au fost ispitiţi de nemţi prin agenţi de-ai lor şi
după o judecată sumară, au fost împuşcaţi la Focşani.
Moş Ştefan avea dreptate, dar acum nu ştiam ce să facem
pentru a-1 convinge să ne ducă mai departe. I-am spus că suntem
români adevăraţi că avem drag şi dor de ţară, şi că vom veni cu
oastea românească înapoi. Moş Ştefan supărat, nu vroia să înţeleagă
nimic.
Atunci, m’am hotărît să-i povestesc ceva care trebuia să-i meargă
la inimă.
— „Ascultă moş Ştefane! Şi eu sunt depe aici, depe plaiurile
D-tale, şi nu trebue să mă laşi acuma, după ce am venit atâta cale
şi după atâtea suferinţe! Eu sunt feciorul lui Jean Tătăranu, iar mai-
că-mea este vrânceancă de-a d-tale din Tichiriş“.
Cum a auzit moş Ştefan, cuvintele acestea, s’a înseninat la faţă.
Apoi a început să-mi puie întrebări, ca să controleze adevărul spu
selor mele. După ce s’a încredinţat că nu minţeam, zise: „Apoi aşa
vă duc băeţi!“ îşi mai aruncă ochii încă odată repede către Florin,
care îl turburase cu franţuzeasca lui şi am plecat.
Cu moş Ştefan în cap, ne-am înşiruit pe cărare pornind mai de
parte, până ce am ajuns în zona unei gărzi mari nemţeşti, aşezată
la o bătaie de puşcă de-ai noştri. Folosind viroagele, strecurându-ne
printre copaci cu grijă şi emoţionaţi de clipa mare care se apropia,
înaintam pas cu pas.
După atâtea peripeţii, ajunsesem însfârşit, în faţa ţintei. Rămâ
nea încă un hop mare de trecut, străbaterea terenului care despărţea
liniile de tranşee. In acest spaţiu, trebuia să fugim, riscând restul
de viaţă ce mai rămăsese în noi.
ACUM UN SFERT DE VEAC 137
—jţ » i \ \\\\\ / . i : , 3
„ i j O î—« lJ x\i ! V- •*- c- —>
4^62 H./I11,19«0
EXEMPLAR LESA:
I I L_
M itt'i*%
<m*« tim s a»* * « si»