Razboi si dragoste

Hallo! Sunt Andy, nascut pe 3 septembrie 1896

la Berlin, Germania. In capitolele/minicapitolele
urmatoare va voi prezenta viata mea.

Capitolul 1- Anii de scoala

In anii de generala am fost diferit de restul colegilor,
eram inalt, cret si bine facut. Ochii albastri imi scoteau in
evidenta fata slaba cu maxilarul format. Eram printre cei mai
destepti din clasa, profesorii ma adorau la capitolul asta, doar
ca problema era la nazdravania mea, eram cel mai destept, da
nu si cel mai cuminte. Faceam multe boacane, m-am si batut
cu baietii din scoala. Ma descurcam la ore, raspundeam, eram
priceput mai ales la desen, mi-a placut super mult, imi
doream sa dau la liceul de arte cu care parintii mei erau
impotriva, cum un copil asa destept sa isi piarda timpul
„colorand”.

Anul 1910, urma sa intru la liceu, bineinteles ca la

insistentele alor mei am picat, asa ca m-au trimis la liceul
militar. Ultima mea vara fericita, am petrecut noptile tarzii cu
prietenii, chiar daca eram foarte nervos pe parinti, am
incercat sa petrec timp si cu ei.
 O vara calduroasa, cu mult soare, mult fotbal, dar,
mai putine boacane. Pomii si toate spatiile verzi de pe strazile
Berlinului erau minunate, pline de copii distrandu-se si de
cuplurile de batranei fericiti. Peisajul era unul de nedescris, un
miros puternic de vara si de carburantul camioanelor.

Tot in aceasta vara, mintea mea de copil de a face

boacane, s-a maturizat, gandeam abstract, bataile erau la
moda, doar ca nu ma mai atrageau, acum chiar era diferit de
restul. Tot acum, mi-am pierdut si fericirea, am devenit foarte
trist in timp ce intelegeam ceea ce se petrece in jurul meu.

Si cam asta asta a fost si vara mea….

Capitolul 2- Inceputul
Intrat in liceu am devenit foarte rigid si foarte
antisocial. In fiecare dimineata, la fiecare rutina faceam sport,
mult sport. Eram din ce in ce mai bine facut, aveam o postura
foarte dreapta, vocea mi se ingrosa, se pare ca alimentatia si
sportul mi-au marit si nivelul de testosteron din corp. Se pare
ca, parintii mei aveau dreptate, doar ca, ceea ce voi face cu
viitorul meu, nu este chiar ceea ce mi-am dorit.

1914, anul. In care a inceput totul… Eram destul de

tanar pentru a intelege ceea ce se intampla, steaguri rosii
peste tot prin Berlin, soldati pe toate strazile, localnicii erau
panicati, atmosfera Berlinului era una sfasietoarea, din orasul
„roz”a devenit un „oras al intunericului”, un oras al mortii.
Niciunul din parinti si profesori nu au vurt sa-mi spuna
adevarul, ei spuneau ca este totul bine, doar ca, nu pareau
asa incantati.

Cateva luni mai tarziu, in iulie 1914, am aflat ca urma

un razboi, si asa a inceput totul.

Capitolul 3- In mijlocul actiunii

Eh, si uite asa am devenit eu soldat in linia intai. Am
luptat alaturi de trupele germane si trupele SS. Nu eram
pregatit, eram prea tanar pentru asta, dar trebuia sa-mi apar
tara. Dupa inceperea razboilui si dupa intrarea in Armata
Germana Nazista, nu am mai auzit de cei dragi, casa era goala,
nu au lasat nici macar un bilet, nu stiam daca mai traiesc sau
nu, dar un lucru era cert, nu mai erau langa mine…

Am inceput cu stangul se pare, dupa ce ca nu eram in

conditii fizice bune pentru razboi, eram si decazut moral
datorita „disparitiei”.

Ni s-au impartit echipamentele, aveam un costum de

camumflaj superb, mi se potrivea de minune, modelul de
camuflaj era in ton cu mediul inconjurator. Cacheta era una
de metal, era foarte dura, era una din caschetele politiste
germane. Singurul lucru ce le diferentia pe ale naostre de
celelalte, era semnul desenat, emblema noastrra, emblema
tarii de care Mein Führer era mandru. Gentile din piele de
capra erau foarte rezistente, in ele tineam gloantele armelor
de calibri mari. Unii din ei tineau si poze cu familia si cutiile de
chibrituri cu infatisarea Lui Führer.

Prima mea arma tinuta in mana a fost pistolul Luger

Po8, unul din preferatele mele, avea o greutate de 871 de
grame, o lungime de 222 de milimetri, folosea munitie de
9X19 milimetri maximum. A doua arma a fost un Tompson cu
o greutate de aproape cinci kilograme, o arma putin mai grea
pentru varsta mea cu o lungime de 860 milimetri folosind
cartusele 45ACP.

Sincer, am fost luat in ras prima oara, cum de un copil

ca mine a ajuns in linia intai? Erau siguri ca voi ceda la prima zi
pe frontul de lupta, si se pare ca au avut dreptate. Odata
ajuns pe front, ascuns dupa zidurile cladirilor rams fara
gloante, am inceput sa cedez. Sunetele puternice provocate
de tunurile de langa mine ma surzeau, gloantele ce treceau
pe langa urechile mele ma inspaimantau ingrozitor, restul
soldatilor ce tipau la mine sa ma ridic pentru ai ajuta sa
inainteze, toate acestea m-au facut sa-mi doresc sa nu fi ajuns
aici niciodata. Dupa zece minute ce pareau o eternitate in
acel chin, am reusit sa-mi adun fortele si sa ma ridic. Mi-am
zis ca asta este momentul meu, momentul in care le voi arata
ca se inseala. Am luat unul din zecile de pistoale Luger ale
soldatilor deja decedati si am inceput sa inaintez. Frica inca
era stapan pe mine, dar asta inca nu m-a impiedicat sa
inaintez. Aveam propria mea tactica, ii nimiceam in liniste,
eram ascuns la vedere, paseam incet fara sa fiu auzit de cainii
de vanatoare. Gloantele ieseau pe teava, soldatii cadeau la
pamnat, iar eu ianintam. Era sange peste tot, gramezi de
soldati morti si zeci de soldati grav raniti ce erau pe moarte
intinsi pe asfalt. Usor usor inaintam, Führer era uimit de
performanta mea, iar ceilalti soldati ma vedeau unul din cei
mai mari acum.

Frigul se lasa, iarna isi facea aparitia deja, inca eram in

razboi, inca nu s-a terminat. Eram cu totii infometati,
extenuati si imbolnaviti de conditiile meteorologige. Ne-am
imprietenit destul de rapid, ne intelegeam superb, dar, din
pacate, am pierdut si multi soldati pana la momentul actual.
Sunt foarte multi dintre ei raniti, multi plang de frica ca nu se
vor mai intoarce acasa la familiile lor, nici nu-mi pot imagian
ce este in mintea lor acum. Altii sunt nepasatori, datorita
varstei sau din cauza ca nimeni nu o sa-i astepte acasa cu
bratele deschise si ochii inlacrimati de bucurie ca in sfarsit isi
revad celalat membru al familiei.

Anul 1916, in continuare ne aflam in razboi. Anul cel

mai greu. SUA intra in razboi ce partea adversa. Cu arme mult
mai bune decat ale noastre. Pe 21 februarie am condus
ofensiva alaturi de un milion de soldati la Verdun, oras aparat
de 200.000 de soldati francezi. Am luptat zile si nopti prin
transeele franceze, doar ca armata franceza avea un plan
mult mai bun ce ne-a oprit din inaintare. In decembrie, tot in
acest an, se incheie batalia de la Verdun, cu o victorie pentru
francezi. Der Führer era dezamagit, am pierdut peste 400.000
de soldati si foarte multe resurse, indiferent ca era vorba de
alimente sau armament.
 Batalia de la Somme parea sa mearga bine, fortele
Antantei au decurs prost in apararea teritoriului iar
bombardamentele au esuat in a opri ofensiva noastra. Eram
multumiti de ceea ce reusisem sa facem cu buncarele incat sa
reziste. Ne-am folosit de sarma ghimpata pentru a oprii
alianta sa inainteze pe data de 1 iulie. Dupa ce britanicii au
pierdut multi soldati, in noaptea de 13 iulie am fost atacti in
speranta ca ne pot opri din a inainta, doar ca am reusit sa ii
oprim si le-am pus capat planului.

15 septembrie, este ziua in care am vazut pentru

prima oara un tanc. Ziua asta este ziua in care victoria va
deveni mult mai grea pentru noi. Francezii si britanicii si-au
dezvoltat primele tancuri, ne-a fost foarte greu sa luptam
impotriva lor. Erau tancuri Mark V sii Renault, erau puternize,
masive, rapide si foloseau gloante mult mai bune decat cele
de tun. Dar se pare ca Der Führer era destept si nu il
intimidau, asa ca si-a inovat o noua strategie, care din pcate
nu ne-a adus o victorie, dar nici nu am pierdut batalia. Ne-am
retras toti din cauza resurselor pe data de 20 septembrie.

Capitolul 4- Oare…..sfarsitul?
27 august,o noua tara intra de partea noastra in
razboi, Romania. Chiar daca o noua tara ni se aliase,
rezultatele nu cresteau semnificativ in favoarea noastra, Rusia
avea deja multe succese trecute in agenda fata de noi.
Ridurile imi erau proeminente, oboseala era mult mai mare la
fiecare dintre noi, pierdeam multi soldati dar veneau altii
inapoi. Cei ce veneau erau romani, pareau soldati buni, dar
asta se arata doar pe front. Erau slab dezvoltati fata de noi,
nu erau asa pregatiti pentru razboi, am observat asta la multi
dintre ei. Abia daca aveau mancare, unii mureau chiar si din
foamete, gloantele erau putine, le foloseau pe ale noastre, la
fel si cu armele, le-am imprumutat pe ale noastre. Speram ca
macar pe teren sa fie pregatiti.

In 1917, Rusia a inceput sa piarda mult mai mult, asa

ca victoria se pare ca se intorcea in favoarea noastra, eram
multumit de ceea ce se petrece. Pe data de 8 noiembrie i-am
auzit pe unii dintre colegii din prima linie ca in urma cu o zi
Rusia a refuzat sa semneze tratatul cu noi. Führer parea in
regula cu asta, nu a schitat nimic in legatura cu refuzul lui
Lenin. Dar se pare ca pe data de 3 martie 1918 ne-am intors
in razboi, inaintand prin Ucraina si atacandui. Lenin a fost
nevoit sa semneze, iar Rusia nu mai face parte din razboi.

Am fost anuntati de catre Führer ca vom incepe

ofensiva, ne-a explicat in detaliu planul sau minunat de a ne
aduce victoria de partea noastra. Pe data de 21 martie 1918
incepem operatiunea, am doborat armata franceza si cea
britanica, transeele au fost atacate imediat de grupuletele de
militari germani. Am avansat 60 de kilometri, ne aflam la doar
120 de kilometri de Paris. Orasul a fost bombardat rapid,
parizienii au evacuat rapid orasul ca niste lasi. Operatiunea
parea sa mearga bine, parea ca da roade. Dar, intr-o buna zi,
ofensiva germana a fost oprita, am pierdut 270 de mii de
soldati. Am initiat mai multe atacuri in zona de nord si de sud
a campului de lupt, se pare ca si acolo am avut ghinion, am
fost opriti. Dupa atacurile esuate din 15 iulie de la sud nu am
mai dat nici un semn, ne-am oprit din atacuri.

Capitolul 5- Sfarsitul
La 8 august 1918, Antanta icepe ofensiva. Armata
britanica a intrat pe flancul stang iar cea franceza a intrat pe
flancul drept. Fortele Antantei au reusit sa avanseze 12
kilometri in doar cateva ore….a fost o zi grea, obositoare…
parea ca nu se mai termina. Aceasta zi, am numit-o cu totii,
„ziua neagra a armatei nemtesti’..

Dupa cateva zile de lupta chinuitoare si nopti

nedormite, am reusit sa incetinim ofensiva pe data de 15
august. A inceput a doua batalie de la Somme pe 21
august, a fost o lupta grea, din pacate am fost invinsi si
am fost nevoiti sa ne retragem 55 kilometri. Ne-am
intors pe Linia Hindenburg, exact locul de unde a
inceput razbouiul, locul de unde a inceput iadul...Pe
26 septembrie suntem luati prin surprindere de
catre 200.000 de soldati americani. Toate diviziile
americane au atacat Linia Hidenburg, dupa doar
cateva ore au reusit sa treaca "frontul". Am reusit sa
oprim doar o singura divizie americana, in acel timp
am reusit sa ne mai regrupam putin, dar in acelasi
timp ne era destul de greu, aliatii deja au avansat,
asa ca nu avveam mult spatiu. 
Pe zi ce trece eram din ce in ce mai extenuati, am
pierdut foarte multi soldati, incepeam sa ne
imputinam din ce in ce mai mult. Pierdeam soldati
pe capete, fie ucisi de catre aliati, fie morti de
foame, fie de foame, fie...sinucisi..Resursele se
imputinau si ele odata cu soldatii. Am ramas fara
munitie destul de rapid, foarte multe vehicule
distruse, usor usor am ramas cu putine tancuri, iar
acelea erau deja slabite, nu le puteam folosi nici pe
cele pe care le avem. Credeam ca razboiul era la
final, asta am sperat cu totii, nu mai puteam
continua niciunul...Comandantul ne-a anuntant ca
mai sunt doar doua obtiuni, fie un armistitiu, fie
distrugerea totala a armatei. Comandantul a ales sa
facem un armistitiu, asa ca a plecat in Belgia pentru
semnare, intre timp, Aliatii au profitat de "fereastra
deschisa" si ne-au bombardat din toate partile in
speranta ca vor invinge. Am incercat cat de cat sa
opunem rezistenta, dar avand in vedere resursele
putine si numarul de soldati pierduri, a fost greu sa
ne adaptam situatiei, dar, pana la urma eram
nevoiti, asata era viata pe front. In transee a fost
teribil, mureau soldati sufocati si calcati in picioar e
de ceilalti. 
Miercuri, 28 octombrie. Mergea totul bine, nu parea
sa se intample ceva. Era o zi putin mai calma fata
de restul, asa ca am profitat toti de moment si am
decis sa mai stam la o discuta, lucru ce nu l-am mai
facut de mult. Unii dintre noi nu au participat la
dialogul nostru, au ales sa se odihneasca. In ziua
respectiva am fost foarte fericit, una din zilele in
care era totul pasnic, puteam in sfarsit puteam sa
stau sa vorbesc cu cineva despre orice altceva
inafara de arme, gloante si razboi. In sfarsit era o
discutie normala, despre familiile noastre si ceea ce
faceau ceilalti soldati cand aveau varsta mea.  S-a
facut seara, am mancat putin din ce mai aveam si
am ales sa ma odihnesc putin. M-am foit destul de
mult in pat, nu puteam sa dorm, simteam ca ceva
nu e in regula, ceva ma presa. Am ales sa ignor
asta asa ca am trecut iar la somn, dar se pare ca
persistau presiunuile, asa ca m-am hotarat sa ies
putin la aer sa alerg putin. M-am gandit ca poate ar
ajuta la ceva. Zis si facut, am dat vesta si casca de
protectie jos, m-am gandit ca mi-ar fi mai usor sa
alerg, chit ca de obicei nu imi dau echipamentul jos
atunci cand ies afara din cort. Am iesit din cort, am
dat cateva ture in apropiere, mi-a fost putin frica sa
ma indepartez, mai ales ca nu aveam nici
echipamentul pe mine. 

M-am oprit putin la cativa metri de baza sa trag o

gura de aer. Am auzit din umbra pe cineva strigand
"Enemy"...in secunda urmatoare sute de gloante se
indreptau catre mine. In momentul ala am inceput
sa regret toata iesirea mea. Am  inceput sa fug
catre o cladire din apropiere, norocul meu a fost ca
nu era nimeni in interior. Ajuns acolo am inceput sa
plang, nu imi venea a crede ce prostie am facut.
Eram inconjurat, nu aveam cale de scapare,
simteam ca ala era sfarsitul meu. Dupa mai bine de
o ora de asteptat in frig si intuneric, parea ca totul
se terminase, asa ca am decis sa ies din cladire.
Am coborat un etaj, doua...am ajuns jos, m-am mai
asigurat putin inainte de a iesi pe usa, era liber, nu
misca nimic, era liniste. Am iesit pe usa, dar cum
era de asteptat, unul din ei a avut rabdarea de a ma
astepta acolo. Dupa maxim doi pasi un glont intra in
abdomenul meu. Odata cazut la pamant, inamicul
se apropie de mine, scoate cutitul din teaca si il
infige cu puture fix langa inima. Un soc ma cuprinde
in tot corpul, sangele tasnea din cele doua rani
provocate, durerea era inexplicabila, simteam cum
fiecare picatura de sange imi paraseste corpul,
simteam cum usor usor mi se taie respiratia. Eram
la pamant, nu ma mai puteam misca, durerea era
atat de insuportabila si puternica incat nu imi
puteam controla nici macar un membru al corpului.
Am sezut la pamant mai bine de jumatate de ora,
pierdeam mult sange, durerea era din ce in ce mai
puternica, asa ca am decis sa-mi dau ultima suflare
in incercarea de a ajunge la cort. Cu greu ma misc,
aveam tot corpul amortit, cutitul inca se afla acolo,
nu l-am scos, stiam ca daca o voi face voi pierde si
mai mult sange. Am incercat sa ma tarasc pana la
cort, nu puteam sa ma ridic. Aveam mult de mers,
mai ales ca nu ma puteam tine pe picioarele mele.
Simtem la fiecare miscare cum lama incerca sa iasa
de acolo. Usor usor am ajuns la cort. Odata ajuns
acolo am cedat, abia am reusit sa urlu de disperare.
Dupa cateva minute unul din colegi a iesit si m-a
gasit intins pe jos. Deja am pierdut mult sange,
eram aproape inconstient. L-am vazut apropiindu-se
de mine, dupa mi s-a taiat firul, am lesinat. Mai
multe despre cum a decurs razboiul pana sa-mi
revin, nu va pot spune, dar a fost foarte greu, am
ramas doar 100 de soldati in baza. Dupa ce mi-am
revenit din coma se pare ca razboiul a luat sfarsit
odata pentru totdeauna. 

La 11 noiembrie 1918 a avut loc tartatul de

armistitiu. Toti erau bucurosi. Am aruncat cu totii
armele la pamant, ne-au dat lacrimile de fericire, nu
credeam ca va veni, sau...cel putin nu credeam ca il
vom prinde in viata... Ne-am intors cu totii la casele
si familiile noastre, dar inainte de asta am oferit un
omagiu tuturor soldatilor pierduti pana la vremea
aceea. Am instiintati ca trebuie sa anuntam familiile
raposatilor de ceea ce s-a intamplat, nu va puteti da
seama ce durere era in sufletu sotiilor si parintilor
celor decedati. Cu greu am reusit sa ducem
misiunea asta pana la sfarsit. A fost foarte dureros
sa vedem cum fiecare membru al familiei dupa ce le
dadeam de veste, sa le dispara in mai putin de o
secunda zambetul de pe fata si sa izbucneasca in
lacrimi. A fost un razboi greu, niste ani de cosmar.
Cu greu ne-am revenit unii dintre noi dupa socul
razboiului. Chiar daca multi erau dezamagiti de
pierdere, unii erau in acelasi timp si mandri de faptul
ca si-au dat viata pentru popor. Am ajuns si eu
acasa, parintii erau foarte mandri sa ma vada in
viata, inca nu le-am spus cum am reusit sa fiu ranit. 
Dupa ceva timp dupa ce imi mai revin dupa socul
accidentului, decid sa ies la o plimbare prin parc.
Dupa ceva timp zaresc o fata draguta, frumusetea
ei ma orbea, avea un corp minunat. Ma indrept
catre ea si...

Capitolul 6: O dragoste fara sfarsit

Ma plimbam prin parc, cu gandurile departe, cand
am vazut-o pe ea. Era asezata pe o banca, privind
spre un lac cu apa linistita, in care se reflectau
frunzele copacilor si norii albi si pufosi. Avea o fata
luminoasa, cu ochii verzi ca iarba proaspat-crescuta
si un zambet care ii lumina intreaga fata. Buzele ei
erau rotunde si catifelate, parul lung si ondulat, de
culoare blond deschis, ce cadea pe umeri intr-un val
lin. M-am oprit si am privit-o cateva momente,
incantat de frumusetea ei. Apoi, am decis sa o
abordez.

-Buna, scuza-ma ca te deranjez, dar am vazut ca

esti singura si mi-a fost teama ca poate esti trista.
As dori sa stiu daca pot face ceva pentru a-ti ridica
spiritul. 
-Buna, nu sunt trista, doar savurez linistea si
frumusetea naturii. Multumesc pentru grija.

-Ah, ce bine! Atunci, te-ar deranja daca stau si eu

putin langa tine sa ne bucuram impreuna de
frumusetea acestui loc? 

-Oh, nu ma deranjeaza. Normal ca poti!

Si asa, am inceput sa vorbim, descoperind cat de

mult avem in comun. Amandoi iubeam natura si
artele, iar discutiile noastre se desfasurau cu
usurinta si prietenie. In jurul nostru natura se
schimba, soarele incepand sa apuna si lumina sa
se topeasca in culori calde si dulci.

-Stii, am venit aici sa ma limpezesc gandurile si sa

ma relaxez putin dupa toata aceasta agitatie a
razboiului, dar am gasit ceva mult mai frumos decat
orice as fi putut spera. Oameni frumosi care sa ma
faca sa uit de probleme.

-Si eu simt acelasi lucru. Priveste ce zi minunata

este!
Apoi, am intins mana si i-am luat-o pe a ei,
conducand-o spre un colt al parcului unde un lan de
trandafiri rosii se intindea pana la apa lacului. Am
stat acolo, privind impreuna la frumusetea naturii,
pana cand intunericul a acoperit totul.

-Stii, imi pare rau ca trebuie sa plec, dar as vrea sa

ne intalnim din nou. As vrea sa aflu mai multe
despre tine si sa petrecem mai mult timp impreuna.
ii zic eu incantat.

-Mi-ar face placere sa ne intalnim din nou. Ma

numesc Bianca si sunt bucuroasa ca te-am 
cunoscut si am petrecut timpul impreuna! 

-Ma numesc Andy! Incantat de timpul petrecut cu

tine!

Fiind seara, m-am oferit sa o las acasa pentru a fi

sigur ca ajunge in sigurant. Odata ajunsi la ea,
inainte de a intra pe usa si de a ma parasi in
intuneric, s-a intors sarind in bratele mele si
sarutandu-ma. Dupa aceea a plecat, a inchis usa si
am ramas doar cu gandul la ea pana acasa,
parfumul ei mi-a ramas imprimat in minte ore intregi.
Oh, ce fata minunata era!

Aveam 22 de ani cand ne-am cunoscut. Am inceput

sa vorbim din in ce mai mult, ne intalneam cat mai
des si ne distram impreuna. Cu fiecare zi care
trecea, dragostea noastra crestea si se adancea.
Am descoperit atat de multe lucruri frumoase unul
despre celalalt si am construit o legatura puternica
si unica. Am impartasit momente fericite si am
trecut impreuna prin momente grele, intotdeauna
sustinandu-ne reciproc.

Dupa o perioada de timp, i-am cerut mana BIancai.

Eram atat de entuziasmat, abia asteptam momentul
asta. A acceptat cu bucurie, eram mandru de ceea
ce s-a intamplat, nu credeam ca o sa accepte. Am
avut o nunta frumoasa, cu familia si prietenii nostri
apropiati, in mijlocul naturii, sub cerul senin si
printre trandafirii rosii.

Apoi, am inceput sa construim o viata impreuna,

unind fortele si visurile noastre pentru a construi un
viitor mai frumos. Am calatorit prin Germania, am
descoperit frumuseti noi si am intalnit oameni
minunati. Dar cel mai important, am continuat sa ne
iubim si sa ne sustinem unul pe celalalt, fiecare zi
fiind mai frumoasa decat cea dinainte.

Anii au trecut si dragostea noastra a ramas la fel de

puternica si fierbinte ca in ziua in care ne-am
cunoscut. Am devenit un exemplu de iubire
adevarata pentru toti cei din jurul nostru si am
continuat sa ne bucuram de momentele frumoase
impreuna, la fel de fericiti ca in prima zi.

Cu fiecare an care trece, ne bucuram de viata

impreuna si ne admiram reciproc pentru persoanele
minunate pe care le-am devenit. Am creat amintiri
unice si am construit o familie puternica.

In fiecare dimineata, ma trezesc cu un zambet larg

pe fata, multumit ca Bianca este alaturi de mine. Ea
este tot ce am nevoie si tot ce mi-am dorit vreodata.
Iar ea se simte la fel, fiind recunoscatoare pentru
iubirea mea si pentru faptul ca o fac sa se simta
speciala si iubita in fiecare zi. Cu fiecare sarbatoare
care trece, ne amintim de momentul in care ne-am
intalnit si ne promitem sa ne iubim mereu, indiferent
de ce se intampla in viata.
Si asa, am decis sa ne reamintim de unde totul a
inceput si sa ne intoarcem in parcul unde ne-am
cunoscut. Ajungand acolo, am fost intampinati de o
frumoasa gradina plina de flori si arbusti cu fructe.
Soarele stralucea si vantul adia prin frunze, creeand
o atmosfera linistitoare si romantica. Am mers mana
in mana prin gradina si am admirat impreuna
natura, amintindu-ne de zilele cand ne-am cunoscut
si ne plimbam prin aceleasi locuri. Ne-am oprit si
ne-am sarutat, cu inimile batand puternic, inca
simtind aceeasi pasiune si aceeasi iubire ca atunci
cand ne-am cunoscut. Apoi, am mers mai departe,
spre un mic lac situat in apropiere. Era un lac
cristalin, cu apa limpede si calma, care reflecta
soarele si padurea din jur. Am stat acolo, cu bratele
incolacite, si am admirat impreuna frumusetea
naturii. Era exact acelasi lac unde am cunoscut-o.
Reflexiile naturii in apa cristalina erau
asemanatoare cu cele din prima zi.In acel moment,
am realizat ca, indiferent cat de mult timp a trecut,
dragostea noastra ramane la fel de puternica ca in
ziua in care ne-am cunoscut. Suntem recunoscatori
unul pentru celalalt si pentru fiecare zi pe care o
impartasim impreuna.Asa ca, ne-am sarutat din
nou, cu dragoste si pasiune, simtind ca totul este
perfect in acea zi frumoasa si linistitoare, in mijlocul
naturii. Si am stiut ca, indiferent unde ne-ar duce
viata, noi vom fi impreuna, ca un cuplu puternic si
iubitor.

Am ramas acolo, in mijlocul naturii, pana seara

tarziu, admirand cerul instelat si ascultand sunetele
naturii. Era un moment perfect, plin de pace si
armonie.Apoi, ne-am intors acasa, unde am facut
un foc in semineu si am gatit o cina romantica
impreuna. Am mancat, am baut si am vorbit despre
viitor, despre planurile noastre si despre visurile
noastre.Am realizat inca o data cat de norocosi
suntem sa ne fi intalnit, sa ne fi iubit si sa fi ramas
impreuna pana acum.Dupa cina, am mers in
camera si ne-am imbratisat, simtind ca totul este
perfect in viata noastra. Si asa, am adormit, cu
bratele incolacite, visand la un viitor fericit
impreuna.Acea mica calatorie la locul unde ne-am
cunoscut a fost un moment magic, plin de amintiri si
de iubire. Si, indiferent cat de mult timp va trece,
acesta va ramane un moment special pentru noi, un
moment in care am simtit puterea iubirii si a
conexiunii noastre.
Asa s-a incheiat acea calatorie romantica, dar
iubirea noastra nu s-a oprit aici. Am continuat sa ne
bucuram unul de celalalt, sa ne sustinem si sa ne
iubim zi de zi. Am avut parte de momente minunate
impreuna, fie ca am mers la picnic, am calatorit prin
tara sau am petrecut seri romantice acasa. Am
descoperit atat de multe lucruri frumoase unul
despre celalalt si am crescut impreuna ca persoane.

Capitolul 7: Un nou inceput in infern

A venit ziua de care ne temeam amandoi. A inceput
un nou razboi, si se pare ca am fost nevoit sa
particip. Eram asa dezamagit, nu ne venea sa
credem. A trebuit sa plec, a trebuit sa o las singura
si plec la razboi. Lacrimi de tristete curgeau pe
obrajii ei, ii parea asa rau, nu voia sa o fac. M-a luat
in brate pentru ultima oara si m-a sarutat incet pe
buze. Eram pregatit sa plec, inca nu puteam sa o
las, imi era greu, putea fi ultima oara cand o vad,
putea fi ultima imbratisare, ultimul sarut.

Sunt un băiat îndrăgostit, dar acum mă aflu pe

frontul de luptă al unui război devastator. Mă
numesc Andy şi sunt un soldat în armata tarii mele.
Natura în jurul nostru este întunecată de fumul şi
praful provocate de exploziile granizilor aruncate.
Copacii sunt doborâţi, iar terenul este acoperit cu
cratere mari şi cu ramuri frânte. Este o vedere
dezolantă, dar acesta este peisajul nostru in fiecare
zi. În mâinile mele, ţin cu străşnicie o armă
automată, gata oricând să trag pentru a-mi apăra
ţara şi camarazii mei. Am învăţat să mânuiesc cu
abilitate aceste arme mortale şi să mă adaptez
rapid la situaţii dificile. Dar, deseori mă gândesc că
ar fi fost mai bine să fi fost acasă, cu persoana
iubită, Bianca. Gândul la ea îmi dă putere să merg
mai departe. Îmi scrie scrisori în fiecare săptămână
şi, deşi nu am încă ocazia să le citesc decât o dată
la câteva săptămâni, îmi aduc aminte fiecare cuvânt
şi îmi imaginez vocea ei caldă şi blândă. Îmi
aminteşte de dragostea noastră puternică şi de
visele noastre pentru viitor. Imi e asa dor de
momentele petrecute impreuna, abia astept sa ma
intorc acasa...

Pe front, viaţa este foarte periculoasă. Trebuie să

fim mereu atenţi şi să ne aşteptăm la orice. Am
pierdut mulţi camarazi dragi, dar suntem toţi uniţi de
aceeaşi dorinţă de a apăra ţara noastră şi de a
pune capăt acestui război distrugător. Îmi doresc să
mă întorc acasă la sotia mea, la familia mea şi la
viaţa noastră normală, dar în acelaşi timp sunt gata
să lupt pentru cauza în care cred.  Sper să ne
putem întoarce acasă curând, la vieţile noastre
normale, unde putem să ne bucurăm de pace şi
libertate. Însă, până atunci, sunt hotărât să continui
lupta şi să apăr valorile pentru care cred. Această
experienţă mi-a schimbat viaţa într-un mod profund
şi m-a făcut să apreciez lucrurile cu adevărat
importante, cum ar fi dragostea şi libertatea. Mă
gândesc mereu la Maria şi la ziua în care îi voi
putea îmbrăţişa din nou trupul cald şi să îi spun cât
de mult o iubesc. 

De asemenea, sunt recunoscător pentru camarazii

mei de arme. Ne-am legat de unii cu alţii prin
această experienţă comună şi ne susţinem unul pe
celălalt. Ne facem griji unii pentru alţii şi ne ajutăm
să trecem peste dificultăţi. Acest spirit de frăţie ne
oferă curaj şi ne face să ne simţim mai puţin singuri
în această luptă. La fiecare atac, îmi închei ochii şi
îmi imaginez că ea este acolo cu mine, încurajându-
mă. Îmi amintesc de promisiunea noastră de a ne
întoarce împreună acasă şi mă încarc cu putere
pentru a continua lupta. Acest gând îmi oferă
motivaţia necesară pentru a continua, chiar şi când
lucrurile par a fi fără speranţă.

în lupta pentru libertate. Nu este uşor, dar sunt

hotărât să lupt pentru cauza în care cred. Zilele
trecute, am avut o misiune periculoasă de a captura
un punct strategic de pe front. Alături de camarazii
mei, am mers prin zona în care erau poziţionate
inamicii şi am început atacul. Era o luptă crâncenă,
cu arme trase din toate părţile. Am fost nevoiţi să
facem faţă şi să evităm gloanţele inamice în acelaşi
timp. Cu fiecare pas, ne apropiam de punctul
strategic, dar inamicii erau încă puternici. Era o
luptă disperată şi, în unele momente, păream că am
pierdut lupta. Dar am continuat să luptăm, să ne
apărăm şi să înaintăm. În cele din urmă, am reuşit
să capturăm punctul strategic şi să îi împingem pe
inamici înapoi. Era o victorie importantă pentru noi
şi un pas înainte în calea victoriei finale. Am pierdut
câţiva camarazi în această misiune, dar am reuşit
să îi onorăm memoria prin victoria noastră. Această
experienţă a fost una dintre cele mai intense şi
dificile din viaţa mea, dar m-a făcut să apreciez şi
mai mult valoarea libertăţii şi a vieţii. Sunt mândru
de ce am făcut şi sunt hotărât să continui lupta
pentru a obţine pacea şi libertatea pentru ţara mea.

Dupa luni de lupta grea, am primit o veste

îngrozitoare: Bianca a fost rănită în urma unui atac
asupra oraşului ei. M-am simţit sfâşiat şi nedreptăţit,
nu puteam să cred că iubita mea era în pericol. Am
început imediat să aranjez să mă întorc acasă
pentru a o vedea. Când am ajuns la spital, inima mi
s-a oprit când am văzut-o acolo, întinsă pe pat, cu
ochii închişi. Era palidă şi aproape fără viaţă, iar eu
nu ştiam dacă va supravieţui. M-am aşezat lângă
patul ei şi i-am ţinut mâna, rugându-mă să se facă
bine. În cele din urmă,  a deschis ochii şi m-a privit
cu o privire slăbită. Am ştiut imediat că va
supravieţui şi că va fi bine. Am stat cu ea în spital
timp de câteva zile, până când a început să se
recupereze. Dar această experienţă m-a făcut să
realizez cât de importantă este viaţa şi dragostea.
Am realizat că lupta pentru libertate nu înseamnă
nimic dacă nu am pe cineva lângă care să o
apreciem. M-am gândit la această lecţie şi am decis
că este timpul să mă retrag din război şi să petrec
restul vieţii cu sotia mea. Acum suntem împreună şi
fericiţi, apreciind fiecare moment al vieţii şi
dragostea pe care o avem unul pentru celălalt. Am
luptat pentru libertate, dar am găsit şi mai mult
decât atât, am găsit adevărata libertate în dragostea
pe care o avem unul pentru celălalt.

 Într-o zi, ne-am trezit în mijlocul unui atac asupra

oraşului nostru. Am luat armele şi am alergat spre
front, hotărâţi să apărăm ceea ce iubim. Lupta a fost
violentă şi sângeroasă, iar eu eram îngrozit de câte
vieţi erau pierdute. Într-un moment de neatenţie, am
fost rănit şi am căzut la pământ. Aceeasi
experienta, simteam aceeasi durere. Am vazut cum
mi se derula vechiul atac in fata ochilor, eram
ingrozit. Pierdeam din  nou mult sange, in cateva
clipe am inceput sa vad in ceata si sa aud in ecou.
In neclaritatea aceea imi vedeam sotia cum alerga
spre mine, ignorând propria siguranţă, şi m-a ajutat
să mă ridic. Dupa cateva zile ascunsi pentru a ma
face bine, si impreună, am reuşit să apărăm oraşul
şi să oprim invadatorii. Dar preţul a fost mare, mulţi
dintre prietenii şi vecinii noştri au fost răniţi sau
ucişi. Am plâns pentru ei şi am jurat să facem tot
ceea ce este necesar pentru a preveni astfel de
atacuri în viitor. Cu inima grea, am început să
reconstruim oraşul şi să ne îngrijim de răniţi. Dar
acest război nu a fost ultimul pe care l-am
întâmpinat, iar luptele au continuat să ne lovească.
Dar, indiferent de câte obstacole am întâmpinat, am
rămas uniţi şi am luptat împreună, cunoscând că
dragostea şi determinarea noastră vor triumfa
întotdeauna.

Capitolul 8: Un alt sfarsit

Dupa ani de lupta, a venit momentul in care razboiul
a luat sfarsit iar pacea domina peste tot. Ne-a fost
greu sa trecem peste acel evenimente intamplate.
Dupa ce era sa ne pierdem reciproc unul pe altul,
am ales sa iau o pauza definita de la armata. Nu
puteam sa risc sa o pierd iar. M-am retras din acel
stil de viata, chiar daca imi placea, am ales aceasta
decizie pentruca o iubesc si stiam ca asta o face
fericita, prezenta mea langa ea.

Ne-am continuat viata, cu momente bune dar si mai

putin bune, dar in continuare am ramas la fel de
uniti. Am incercat sa ne incepem o viata noua, chiar
daca ne-a fost putin mai greu. mai ales mie, avand
in vedere ca armata era singurul lucru pe care il
faceam. Ne-am apucat de pictura si de muzica. In
sfarsit am reusit sa-mi indeplinesc visul din
copilarie, sa devin pictor. Bianca m-a invatat arta
desenului, eram asa bucuros cand imi explica
fiecare detaliu. Eram asa atent la mainile ei ce
gesticulau, la buzele ei moi si dulci, la vocea ei
linistitoare ce imi explica. Era asa minunata! Oh, nu
pot sa cred ca o am langa mine! Am invatat-o sa
cante la chitara, isi dorea mult asta, iar acum ca
sunt aproape de ea, mi-am incredintat datoria de a
o face fericita si de a-i indeplini visul. Cu timpul, cu
ajutorul ei, am devenit cel mai bun pictor al
Germaniei, iar ea, cea mai buna cantareata la
chitara. Eram din ce in ce mai cunoscuti. 

Mi-au venit insignele militare, fiecare premiu...dar

cred ca premiul meu este altul. Pe langa toate acele
insigne, se afla o persoana speciala, ce merita toata
iubirea mea. Sotia mea si-a pierdut inelul, care, se
pare ca insemna destul de mult pentru ea in
aceasta relatie asa ca i-am acordat insigna mea
preferata dintre toate, Inima Purpurie. Dupa vechiul
incident, o merita! Acea insigna reprezinta faptul ca
a fost ranita in lupa, da in acelasi timp, i-am daruit-o
pentru a-i arata iubirea mea fata de ea.
Am decis din nou sa ne intoarcem in parcul acela,
imi trezeste atatea amintiri doar gandindu-ma la el.
Am luat o patura şi ne-am aşezat pe o pată de
iarbă, privind copacii şi soarele strălucitor. Ne-am
amintit de zilele în care ne-am întâlnit pentru prima
dată şi am râs de amintirile noastre dulci. Ne-am
îmbrăţişat şi ne-am sărutat, bucurându-ne de
fiecare moment petrecut împreună. Am vorbit
despre visurile şi planurile noastre pentru viitor şi
am decis că vom călători cât mai mult posibil şi ne
vom petrece timpul cu familia şi prietenii noştri.
După aceea, am mers la un târg local şi am
cumpărat o mulţime de lucruri frumoase, inclusiv o
casetă cu amintiri pentru a păstra pozele, scrisorile
şi hârtiile noastre de la călătorii. Am mers acasă
fericiţi şi am pregătit o cină romantică, ascultând
muzică şi povestindu-ne despre ziua noastră.
Noaptea aceea, am aprins lumanari si am facut o
baie cu sare si uleiuri esentiale, cufundandu-ne in
atmosfera calda si relaxanta. Am savurat fiecare
clipa petrecuta impreuna, intr-un moment de pace si
armonie.

Ne-am uitat unul la celalalt cu ochii mari de iubire si

ne-am sarutat cu pasiune, simtind cum inima ne
bate mai tare. Am facut dragoste cu intensitate,
exprimand prin gesturi cat de mult ne iubim si cat de
importanti suntem unul pentru celalalt. Dupa aceea,
ne-am strans in brate, privind stelele prin fereastra,
visand impreuna la viitorul nostru fericit. Ne-am
promis sa ne iubim mereu, sa ne sprijinim si sa ne
fim alaturi in orice moment, indiferent de provocarile
vietii. Suntem cuplul perfect, complementandu-ne
unul pe celalalt si aducand cele mai bune calitati la
suprafata. Iubirea noastra este puternica si
luminoasa, si suntem fericiti sa o impartasim cu
lumea. Suntem cuplul fericit pe care toata lumea ar
trebui sa il ia drept exemplu, si suntem
recunoscatori pentru fiecare clipa petrecuta
impreuna. În seara aceea, am stat în braţele
noastre, mulţumind cerului pentru dragostea şi
fericirea noastră. 

In dimineata urmatoare am fost la o florarie din

apropiere si i-am cumparat florile ei preferate,
trandafiri galbeni. Dupa aceea am mers catre unul
din magzinele de bijuterii si i-am cumparat unul din
cele mai frumoase inele de acolo. M-am intors
acasa si i-am inmanat buchetul de trandafiri. Un
zambet stralucitor incepea sa schiteze pe fata
eiminunata si stralucitoare. In seara aceea am decis
sa ne intoarcem in acel parc plin de cele mai
placute amintiri. Sub cerul instelat si lumina
stralucitoare a luna, am decis sa ii cer mana sotiei
mele. Mi-am scos inelul din buzunar si am
genunchiat in fata ei, intreband-o daca vrea sa fie a
mea pentru totdeauna. Ea a inceput sa zambeasca,
a intins mana si i-am pus noul inel pe deget.
Amandoi am izbucnit in ras pentru fapta facuta. Ea
a acceptat si am sarutat-o cu pasiune, simtind cum
inima ne bate mai tare. 

Dupa toate aceste fapte am continuat sa ne iubim

si, chiar daca am trecut peste toate acele
evenimente neplacute si le-am facut
uitate...cicatricile si dragostea au ramas in acelasi
loc...