ÎNCEPUTURI

Nemții începuseră în toată lumea o gâlceavă mare. De câțiva ani și țara noastră se
băgase-ntr-însa de partea Germaniei, că de, și regele nostru tot neam de neamț era, nu? Și dacă
nemții se războiau cu rușii, am plecat și noi la război împotriva lor.
În satele Bărăganului țăranii nu prea aveau știință de carte. Că doar pentru munca câmpului sau
să-și crească animalele nu le trebuia să scrie sau să citească! Transmiteau asta prin viu grai, prin
puterea exemplului, din tată-n fiu și erau mulțumiți cu ce știau. Doar duminica, că era zi de dus la
biserică și de hodină lăsată de la Dumnezeu, se mai adunau în centru satului de le citea învățătorul
ce se scria prin gazete. Așa pricepeau și ei mai bine în vremurile alea,ce se mai întâmplă în lume, ce
e cu războiul ăsta, cine cu cine se bătea și pentru ce.
Nea Meiță, cum îl știa toată lumea din sat, deși Mihai pe numele său, veni într-o zi tare abătut de
la o astfel de adunare. Învățătorul le citise ultimile știri și anume că sunt pierderi foarte mari pe
frontul de est, unde nemții se băteau cu rușii, și că e foarte posibil ca cei de la conducere să cheme
la arme populația activă a țării. Adică, toți bărbații trecuți de douășunu de ani erau chemați pe front,
la luptă. Nu avea el mare grijă de asta, doar că avea și el un băiat ce împlinea vârsta taman în
februarie. Îl avea pe Ion, băiatu ăl mare, mâna lui dreaptă și tot sprijinul lui.
Se întoarse cătrănit acasă, intră în curte și se așeză pe lavița de sub nuc, muncit de gânduri și de
veștile ce tocmai le aflase. Nevasta lui, Ana, tocmai scotea o pâine rumenă din cuptorul din bătătură.
O luă de pe vatră cu o lopată de lemn și o trânti pe masa scundă cu trei picioare, așezată afară, la
umbra nucului. Își șterse fața asudată cu un colț al șorțului și își potrivi mai bine pe cap basmaua
înflorată, legată la ceafă.
- Casițăă! Marie! Aideți fă, aduceți ciorba, c-am scos pâinea!...Da tu ce-ai bărbate de te-ai
înnegurat așa? Iar v-a zis Învățătoru prostii de prin jurnalele-alea ale lui? Ai de mănâncă, lasă
jurnalele, că nu-s de noi! Mai bine pui la cale să mergem să culegem porumbu du pă Sălcianca, cât
o mai fi timp frumos… Gheorghiță mamă, nu mai mânca pâinea așa, opărită, că ți se lipește de
mațe! Las să-și tragă miezu !
- Fă, tu să-ți vezi de ciorba ta acolo, nu-mi mai face tu mie planu ce și unde om merge! Că oi ști
eu mai bine când om culege și porumbu, că pân la urmă io sunt ăla de pune pâinea pe masă!
Femeia ridică spășită din umeri și intră în tindă, să vadă de ce nu vin fetele cu ciorba și să scape
de mânia bărbatului. Că omu ei nu-i zicea prea des vorbe grele, dar și când se mânia, nu prea mai
era loc de-ntors.Pesemne că era tare cătrănit acu.
- Da ce, tătică, ce v-a zis Învățătoru ? Ce mai zice la jurnal?
-E, ce să zică Ioane tată! Nu zice prea bine ce zice. Cică îi cheamă la oaste pe toți ăștia trecuți de
douășunu de ani, să lupte cu rușii.
- Și zici mata c-ajunge și la noi?
- Da de ce n-ar ajunge mă, Ioane? Că doar e nevoie și de carne de tun pe front, nu? P-ăștia de und
să-i ia? Că doar nu i-o lua dintre domnii ăia mari de la București! Îi ia d-aci, din talpa țării!
- Da , io abia în februarie fac douășunu! Poate s-o termena pân-atunci.
- Numa mâine nu-i poimâine! Vremea trece repede mă, Ioane...Numa Dumnezeu știe ce-o mai fi
pân-atunci! Numa Dumnezeu...
Vremea trecu înt-adevăr repede. Nici nu a apucat Ion să împlinească douăzeci și unu de ani, că
la începutul lunii ianuarie i-a și venit ordinul de încorporare. La întâi aprilie pleca în pregătire
pentru front. Și asta nu era o păcăleală…

Pentru încorporare a fost chemat la o unitate militară din Buzău. Acolo a stat o perioadă de vreo
trei luni, pentru instrucție. La instrucție îi scotea în fiecare zi, dar mare lucru nu învățau acolo.
Soldat stânga, soldat dreapta, drepți, culcat, pas alergător, pas de defilare și tot așa. La ce le folosea
oare asta pe front? Aveau cumva să meargă acolo la vreo paradă?...
După vreo două luni de alergare, târâș pe coate și stânga-dreapta, a început perioada de trageri.
Armata Română avea în dotare puști ZB, foc cu foc, ce aveau o precizie destul de slabă, puști
prevăzute cu baionete. Cu astfel de arme aveau să lupte și pe front. La tragere fiecare soldat avea
dreptul să tragă cinci cartușe pe săptămână. Soldații în instrucție ai nemților trăgeau o sută de
cartușe pe zi și ai noștri... doar cinci cartușe pe săptămână. Și apoi se mirau că un soldat neamț
făcea cât zece de-ai noștri!? Atunci când venea vreun ofițer neamț în inspecție, să le verifice
evoluția, se uita la ei ca la niște curiozități, ca la niște gândaci puturoși, de parcă nu erau și ei
oameni, ci doar niște efective necesare de care te puteai debarasa când nu-ți mai făceau nevoie.
Ofițerii germani, cu uniformele impecabile, cu cizmele lor lungi din piele, arătau ca scoși din cutie.
Soldații români arătau ca o adunătură de cerșetori! Uniformele de proastă calitate, scoase din cine
știe ce depozite, croite pe măsura unor soldați ideali, nu erau niciodată potrivite pe trupurile acestor
bieți țărani, mai slabi și mai scunzi decât măsurile ideale. Mulți dintre ei nici nu primiseră bocanci.
Făcuseră instruirea și apoi au plecat la luptă așa, cu obielele și opincile cu care veniseră de-acasă.
Nici la capitolul mâncare armata română nu stătea prea bine. În toată perioada de instrucție soldații
primeau dimineața o cană de ceai cu un sfert de pâine, iar la prânz și seara o fiertură de arpacaș cu
prune și fasole. Îți mai venea oare, să pleci cu avânt în luptă cu o asemenea mâncare în burtă?

După perioada de instrucție au fost urcați în trenuri de marfă și trimiși pe front, în zona Ukrainei.
Auziseră despre frontul din Rusia că este Iadul pe Pământ, dar realitatea întrecea orice așteptare.
Armele românilor erau net inferioare armelor rușilor, artileria română nu avea tunuri de calibru
mare și suferea mult la capitolul precizie, așa că tunurile noastre nu făceau mare brânză, neputând
nici măcar să apere pozițiile noastre. Fiecare companie era dotată cu două pistoale mitralieră, în
comparație cu rușii sau nemții care aveau cel puțin zece-cinșpe. Căștile soldaților noștri, căști
olandeze, erau atât de prost făcute că atunci când ridicau capu să vadă ceva, casca, fiind mare, le
cădea pe ochi și ajungeau astfel o țintă ușor de anihilat. Când ploua, toată apa se aduna de pe cască
spre spate și li se scurgea pe ceafă și de acolo pe șira spinării. Nu era chiar o plăcere să stai și cu
picioarele în apă și ud pe spate. Când plecau la luptă, doar avântul soldaților și priceperea ofițerilor
făceau să câștige teritorii împotriva rușilor. Dar și atunci când câștigau câteva sute de metri de
teritoriu, nu puteau apăra ceea ce cuceriseră din cauza lipsei de soldați și se retrăgeau. După fiecare
luptă Armata Română suferea pierderi uriașe, uneori și de 80% din efectivul unei companii. În cazul
în care erau atacați de tancurile ruse, singura soluție împotriva acestora erau sticlele cu benzină
amestecate cu ulei, așa numitele cocktailuri Molotov, deoarece minele antitanc lipseau cu
desăvârșire, iar grenadele nu făceau față tancurilor rusești făcute din tablă groasă. Noroc că nu
aveau rușii prea multe tancuri și nu dădeau peste ele decât atunci când românii intrau adânc în
liniile inamice ruse.
Luptând astfel, folosiți de către germani ca și carne de tun, băgați numai în linia întâi, s-au trezit
că vremea caldă a cam trecut. După o vară în care au suferit de foame și de frica că ziua de azi poate
fi ultima zi, pe la jumătatea lunii septembrie vremea s-a răcit și a început nemiloasa iarnă rusească.
Pentru că nu aveau haine suficient de groase pentru frigul de acolo, pentru că nu aveau bocanci și
șube de iarnă, românilor le era din ce în ce mai greu să mai țină piept armatelor rusești care
începuseră să câștige tot mai mult teren și să-i împingă înapoi pe teritoriul României. Nici nemții nu
prea aveau spor într-o Rusie în care nu existau drumuri pietruite și căi ferate ce ajutau la
aprovizionarea soldaților cu armament sau alimente. Armata mecanizată a Germaniei a rămăsese
împotmolită în noroaiele Rusiei.
Perioada de iarnă pe frontul rusesc a fost cea mai grea pentru armata română. Rușii, obișnuiți cu
frigul și simțindu-și superioritatea în fața românilor, atacau zi și noapte. Chiar și atunci când nu erau
schimburi de focuri sau bombardamente soldații români trebuia să fie mereu cu ochii în patru. Nu o
dată s-au trezit cu rușii venind târâș, mai bine de un kilometru, până aproape de linia lor, aruncând
cu grenade peste ei în tranșee.
Într-o noapte de ianuarie, pe un frig de crăpau și pietrele, Ion stătea în tranșee alături de tovarășii
lui, scrutând cu privirea liniile inamice, încercând să vadă cât mai departe în întuneric. Era rândul
lui să facă de pază în acea noapte. Se împrietenise aici cu un băiat din Galați, unu Traian, pe care îl
făcuseră caporal, dar la câți mureau în vremurile alea, nu mai rămăsese cu nici un soldat în grupă.
Așa că nu mai era considerat superiorul lor, ci lupta ca un simplu soldat, ca toți ceilalți. În seara aia
Traian făcuse rost, el știe de unde, de o sticlă de țuică de prună, tare și numa bună pentru frigul de
afară.
- Ia mă Ioane și tu o gură de țuică, că-ți vine rându la pază! Te mai încălzești și tu!
- Nu beau, mă! N-am băut în viața mea!
-Da ce mă, ești pocăit?
-Nu, mă, dar la noi nu se prea bea. Nici tătica nu bea și nici tot neamu nostru.
- Eee...Lasă mă, că de o gură de țuică n-a murit nimeni! I-ai văzut pă rușii ăștia? Numa beți
umblă! Că poate d-aia au curaj așa! Noi stăm și înghețăm p-aci ca proștii și ei au încălzitoare la
purtător!
Ca să nu rămâie mai prejos decât băieții ceilalți, luă și Ion sticla și trase o dușcă zdravănă de
țuică. Licoarea îi alunecă pe gât în jos și îl arse până în stomac. La început nu i-a plăcut asta, dar
după câteva minute parcă se simțea mai bine și parcă nici nu mai era așa frig afară. Și a tot cerut
sticla…
- Apăi noi, Ioane, ne băgăm aci sub prelată să ațipim oleacă! Tu, să fii cu ochi-n patru, că iar ne
trezim cu rusnacii peste noi!
Doar Ion rămase de pază în partea aia de tranșee, dar mai rămăsese și țuică în sticlă! Era păcat să
rămână nebăută! Așa că bău el tot ce mai rămăsese.
În noaptea aia era liniște. Nici mitraliere, nici avioane să bombardeze…Poate obosiseră și rușii de
atâta luptă. Ridică ochii și se uită la cerul pâclos, fără lună sau stele. Să tot o fi fost două-trei
noaptea. Ceilalți soldați, tovarășii lui, se ghemuiseră toți pe fundu tranșeei, acoperiți cu o prelată,
încercând să-și țină de cald unul altuia și să doarmă. Îi înghețaseră groaznic picioarele și deși își tot
freca mâinile, nu reușea să le dezmorțească. Țuica îi dăduse o stare mai bună, dar mâinile tot
înghețate rămâneau.
Deodată i se păru că aude un zgomot în partea stângă. ,,O fi ceva sau doar mi se năzare?,, - gândi
el. De văzut nu se vedea nici la doi metri, întuneric beznă. Stătu nemișcat și ascultă atent. Nu, nu i
se părea! Se auzea zgomot de corp târât în bălăriile uscate din stânga, în față. Rușii!... Se lăsă pe
vine în șanț și încercă să gândească repede. Ar fi trebuit să-i trezească pe ceilalți și să deschidă focul
asupra lor. Dar dacă făceau gălăgie băieții când el îi trezea și începeau rușii să arunce grenade?
Atunci ar fi fost pierduți!… Țuica ce-o băuse îi dădea un curaj ce nu știa să-l fi avut până atunci. În
capul lui făcuse deja planul. Fugi aplecat vreo zece metri în stânga prin tranșee și ieși târâș pe
deasupra, încercând să se târască în linie dreaptă, perpendicular pe linia șanțului. După fiecare
metru parcurs se oprea și asculta de unde mai vine zgomot. Reuși astfel să le cadă rușilor în spate.
Când a ajuns suficient de aproape de ei strigă cât putu el de tare : ,,- Predaiski!,, că altceva nu știa
cum să se înțeleagă cu ei. Rușii, patru la număr, crezând că sunt mai mulți români ce i-au încercuit,
s-au predat imediat. Ion le-a luat armele la spinare și i-a încolonat cu mâinile la ceafă, pânâ la liniile
noastre, care nu erau prea departe.
- Mă, băieți, ia ieșiți mă nițel afară să vedeți pe cine v-am adus!
Colegilor lui, buimaci de somn și de frig, nu le venea să creadă că el făcuse o asemenea ispravă.
Acu câteva ore îl lăsaseră de pază, zgribulit și cam amețit de la țuică și, poftim, tocmai ce le adusese
plocon patru soldați ruși!?
Rușii au fost predați la comandament și, pentru că începuseră iar bombardamentele, chiar de
dimineață, nimeni nu a dat prea multă importanță evenimentului, care în alte condiții ar fi fost
considerat un act de vitejie și poate chiar medaliat. Primise doar felicitări din partea Căpitanului.
Doar tovarășii lui din tranșee rămăseseră așa, cu un soi de curiozitate. Cum de reușise el, un amărât
de soldat care nici să tragă cu pușca prea bine nu știa, să ia prizonieri patru soldați ruși? Îl tot
iscodeau.
- Și ia zi mă, Ioane, cum dracu ai făcut de i-ai prins p-ăia? În loc să ne trezești, să dai alarma, tu
te-ai dus singur! Nici nu vreau să mă gândesc ce făceai tu dacă erau ăștia vreo zece, nu patru!
- Da dracu știe mă, Traiane? Poate de la țuica ta de prună mi s-a tras! Io știu ce dracu o fi fost în
ea! Mi-a dat curaj!
 Din octombrie Armata Română, copleșită de greul războiului, de frig și neajunsuri, s-a văzut
nevoită să se retragă în țară. Rușii au împins linia frontului până în Moldova, în zona Iașiului. S-au
dus lupte grele pe teritoriul Moldovei și românii au tot fost împinși înapoi până în partea de sud. Au
rezistat cât au putut, apărând cu ardoare fiecare bucățică de pământ, dar erau tot mai puțini și cu tot
mai puține resurse.
Când la 23 august România a rupt alianța cu Germania și s-a făcut o nouă alianță cu rușii,
soldații români au primit ordin să-și împuște camarazii de război, adică pe nemți, deveniți inamici
acum. Datorită faptului că soldații și mai ales infanteriștii, atât români cât și nemți mureau pe
capete, în fiecare batalion român rămăseseră atât de puțini soldați că abia ajungeau să faci o
companie. Așa că românii ajunseseră să lupte în tranșee alături de nemți, pe aceeași linie de front.
Nu vorbeau aceeași limbă, dar stând împreună în tranșee, împărțeau când aveau mâncarea sau
țigările, o sticlă de vin sau de țuică sau nelipsita ciocolată pe care nemții o primeau mereu de acasă.
Românii îi apreciau pe soldații germani care, deși erau neîndurători cu prizonierii de război, erau
profesioniști în luptă, corecți, sărind mereu în ajutorul aliaților lor și mai ales pentru buna relație
dintre superiorii lor și soldații simpli, lucru ce nu se întâmpla la români, soldații fiind tratați ca niște
ființe inferioare de către ofițeri și aceștia fiind, la rândul lor, urâți de soldați.
În seara când s-au schimbat alianțele și soldații români au primit ordinul de a-i împușca pe nemți,
mulți români au ignorat ordinul, neputând să-l execute. Nemții, care încă nu aflaseră nimic, îi
salutau ca de obicei ,,Guten Abend! Worum geht”s?” (Bună seara! Care-i treaba?). Ce inimă să fi
avut să scoți arma și să-i împuști?
- Ioane, ce facem mă cu ăștia? Că io nu pot mă, să scot arma și să trag! Da ce, sunt vreo jigodie de
om? Ieri am băut amândoi, i-am fumat juma din țigări și acu să-i trag neamțului un glonț în cap?
Fir-ar mama ei de treabă!
- Ai lasă, mă Traiane, că nu trebuie să facem tot ce zic ei! Că ei n-au stat cu Fritz aci, în tranșee!
-Păi și ce facem?
- Ce să facem! Le dăm drumu , ce să facem!?
- Unde mă?
- Păi io mă gândeam așa: când s-o face întuneric bine, le luăm întâi armele, apoi o luăm târâș cu ei
până la vâlceaua aia de colo, apoi tot ținem linia spre S-V și sigur dăm de trupele lor în retragere.
Dacă ne-ntâlnim cu cineva, zicem că i-am luat prizonieri și că mergem să le facem felu . Cum le-o fi
norocu ! Ce zici, încercăm?
- Încercăm mă. Ioane, da știi că de ne prind, Batalionul Disciplinar are grijă de noi!
- Cum o vrea Dumnezeu!
De cum s-a înnoptat bine, le-au făcut semn celor doi soldați nemți cu care se împrieteniseră să
meargă mai încolo, în tranșee, după ei. Aceștia, pentru că nu înțelegeau româna, se uitau tâmpi la ei,
neînțelegând ce vor românii.
- Kommen, kommen freund! Cum dracu să le spun la aștia să meargă cu noi, mă Ioane?
- E, parcă io știu!.. Freund, hai, mișcă încolo!- și ridică arma spre ei.
Nemții, speriați și neînțelegând ce se întâmplă, au ridicat brațele, căutând cu privirea pe cineva
care să-i ajute.
- Hai, mă, luați-o la pas, că nu vă fac nimic! Russen...Kaput… și le făcu semn cu mâna, ca și când
cineva le-ar fi tăiat gâtul.
Nici ei nu au aflat vreodată dacă nemții au înțeles ceva din bolboroseala lor. Cert este că au luat-o
la pas după români, apoi târâș pe coate, până au ajuns într-un loc ferit unde crescuseră niște arbuști
piperniciți. De acolo au tăiat-o de-a dreptu pe câmp, prin niște porumburi rămase neculese și
ghidându-se după luminile farurilor, au ieșit la drumul pe unde treceau în coloane camioanele
nemților ce fugeau de pe linia frontului. Probabil abia atunci au înțeles și soldații germani ce voiau
românii de la ei. Dar nici nu au apucat bine nemții să urce într-un camion de-al lor, că rușii au
declanșat o ofensivă aeriană, bombardând coloanele nemților în retragere, dar totodată și pozițiile
românilor, care se presupunea că erau aliați de-acum.
- Ioane, ce ne facem, mă! Am dat de dracu aci!
 - Traiane, ține-te după mine1 Mai știi cum zicea Dom Căpitan? O bombă nu cade mă, de două ori
în același loc! Acolo unde cade bomba, acolo ne-om băga și noi!
Și așa, din groapă în groapă, printre flăcări, bombardamente și fum, au ajuns înapoi pe linia
frontului. În tranșee era un haos de nedescris. Se spărsese linia frontului, rușii bombardau ca
nebunii, toată lumea alerga în toate părțile, căutând un loc de adăpost. În nebunia din jur apăru
sublocotenentul batalionului lor, cu ordonanța după el, acesta cărând în spate două ranițe.
-Cei cu voi mă, aici? întrebă sublocotenentul.
- Să trăiți, Dom Sublocotenent, noi nu știm ce să facem d-acu!?
- Ce să facem, mă băieți, fugim care încotro și o să încercăm să ajungem la o unitate militară din
Brașov, să ne regrupăm acolo. Cine mai știe ce-o mai fi, că de mâine nu mai suntem prieteni cu
neamțu , dar nici în ruși nu știu câtă încredere putem avea!... Haideți cu mine!
Și au plecat cu toții, încercând să ajungă teferi în Brașov, având de acum doi dușmani de care
trebuiau să se ferească - de răzbunarea nemților ce se simțeau trădați de români și de soldații ruși ce
îi considerau o nație cucerită și se comportau ca atare, plătindu-le polițe pentru toate bătăliile în care
luaseră bătaie de la români.
Ajunși în Brașov au stat o noapte în unitatea militară, apoi au fost urcați în camioane și
transportați pe Frontul de Vest, la Oarba de Mureș. Începea aici un alt capitol pentru soldații români,
războiul împotriva Armatei Germane. Nu se schimbaseră decât taberele; dacă până atunci fuseseră
carne de tun pentru nemți, de acum trebuiau să fie carne de tun pentru ruși.

CAMELIA STROE