Teresia Bolchiş-Tătaru

La vânătoare de oameni

1
© 2011, Teresia Bolchiş-Tătaru
© 2011, Editura Galaxia Gutenberg

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bolchiş-Tătaru, Teresia, La vânătoare de oameni/ Teresia Bolchiş-
Tătaru;- Târgu Lăpuş : Galaxia Gutenberg, 2011
     ISBN 978-973-141-419-5

Editura Galaxia Gutenberg

www.galaxiagutenberg.ro
435600 Târgu‑Lăpuş, str. Florilor nr. 11
tel/fax: 0262‑385786; mobil: 0723‑377599

2
 Teresia Bolchiş-Tătaru

La vânătoare de oameni

Galaxia Gutenberg
2011
3
”... iar pentru sărbătoarea cuvântului
[Domnul] a creat şi câţiva poeţi! ”

Vasile Morar

4
 Cuprins

Sirena................................................................................. 7
Să’i duc lui Brânduşi un lemn, la Paris........................... 11
Foaie verde...................................................................... 23
Toamna băimăreană......................................................... 25
Amărăciune, speranţe, victorii......................................... 33
Până şi copiii.................................................................... 37
Bocet................................................................................ 43
Murgăul Mare şi Murgăul Mic........................................ 47
Văsălică de la Gară.......................................................... 53
Martirilor Naţiunii Române............................................. 85
Cultura............................................................................. 88
Limba dulce românească................................................. 89
Cuvinte............................................................................ 90
Poezie şi poeţi.................................................................. 91
M’am tulburat.................................................................. 91
Cântec de lebădă.............................................................. 92
Mona................................................................................ 95
Pentru respectul datorat limbii române.......................... 105
Lucrări de autor.............................................................. 107

5
6
  
SIRENA

E
ra în August, 1944. Trăiam în Ardealul de Nord
sub regimul de ocupaţie ungurească-horthystă şi
număram unul din anii vârstei de capăt ai copilăriei.
Eram un grup de copii ce împreună frecventam şcoala
ungurească din sat, ce funcţiona în clădirea fostei şcoli
confesionale greco-catolice, ridicată cu peste o sută de ani în
urmă, pentru copiii românilor. Întreaga clădire nu era decât o
singură sală de clasă, mare, cu două rânduri de bănci lungi,
joase şi vechi ce scârţâiau la fiece mişcare şi în care încăpeau,
la înghesuială, şase copii. Clădirea avea un mic antreu ce
corespundea unei încăperi, ”cămară” luată din spaţiul sălii, în
care se depozitau lemnele tăiate pentru sobă şi unde se găsea
şi o grămăjoară de boabe de mălai, pe care erau puşi să stea
în genunchi copiii pedepsiţi pentru diferite ”delicte”!
Învăţam toţi, toate clasele, în aceeaşi sală: cls. I, a
II-a, a III-a, a IV-a, ba chiar şi a VI-a şi a VII-a, iar Petre era
şeful grupului de copii de pe uliţa şcolii, cel mai energic,
deştept şi atletic dintre toţi. Împins de nevoi, mama sa era
văduvă, şi fiind deja înscris la ”levente”(premilitărie, sub
regimul horthyst) avea deci vârsta de a se încadra la lucru
în fabrica de cherestea din Băi.
Eram în vacanţă şi era o zi caldă iar noi copiii grupei
ne-am adunat la râu pentru pescuit şi scaldă. Apa râului era
curată, încât cei ce locuiau în lungul lui o beau aşa, deoarece
nu se găsea nici o fântână în jur, dar nu se pomeneau nici
cazuri de îmbolnăviri din cauza apei, şi asta pentru că exista
”din bătrâni” legea nescrisă a obştii după care apa şi câmpul
se păstrau într’o stare de curăţenie desăvârşită, chiar şi de
7
către cei a căror locuinţă nu se încadra de loc în regulile de
igienă.
Reîntorşi de la râu, ne-am adunat pe pajiştea obştii
din jurul şcolii, fiecare cu obligaţia şi averea lui, de păscut
un miel mai prăpădit ce nu putea fi trimis la stână. Aşa, pe la
ora două, începu să sune sirena fabricii de cherestea. Nu era
nici ora pauzei de prânz, nici cea de încetare a lucrului, care
era abia la patru după-masa, când soarele era bine coborât
spre asfinţit. Sirena sună o dată prelung, apoi scurt, şi încetă
ca şi cum sunetul ar fi fost retezat de cineva ce nu era de
acord cu semnalul. Ce putea fi? Sirena nu fluierase nici a
alarmă de foc, nici a înmormântare, şi nici a bombardament.
S’a întâmplat ceva la ”firmă”- fabrică, ne-am zis
noi copiii, după cum şi-au spus şi sătenii risipiţi pe hotar
la lucrul câmpului, dar cum de nicăieri nu ieşea nici fum
şi nici flăcări, şi-au văzut de treabă până seara când vor
reveni în sat şi vor afla ce se întâmplase. Cât despre noi,
puştimea, ardeam de curiozitate şi ne uitam mereu după
soare, să vedem cât mai este până va sosi Petre să ne spună
”ce baiu o fo la firmă”? Petre sosi mai repede ca de obicei,
aproape în fugă, îmbujorat şi desculţ, ne strigă de departe:
”Aţi auzît? Aţi auzît? S’o gătat războiu’! România o întors
armele împotriva nemţilor. Ungurii s’or duce înapoi la
Budapesta, acasă la ei, şi aici or zini românii, românii noşti.
Trăiască România!” – şi Petre îşi aruncă în sus pălăria şi
straiţa de cânepă din care cădeau pe iarbă miezi de pâine
de mălai unsă cu ulei din sămânţă de dovleac pe care Petre
şi-o ducea merinde pentru la prânz. După ce se linişti, se
aşeză împreună cu noi pe iarbă şi începu să ne povestească
mai pe îndelete, mai pe înţeles, fără să uite a sublinia că el
fusese primul care adusese vestea în sat. ”Vedeţi, – zicea el
mândru – ceilalţi abia acum urcă dealul de la pod spre sat!”
Apoi începu din nou: ”România a întors armele împotriva
8
nemţilor cu care a luptat până acum în război. Asta
înseamnă că nemţii şi ungurii sunt bătuţi şi că s’or duce
acasă la ei, iar aici vor veni iarăşi românii, iar noi vom
învăţa la şcoala noastră, să scriem şi să citim româneşte şi
vor veni jandarmi români, iară aieştia ungureşti cu pene de
cocoş la clopul lor de postav s’or duce de unde au venit!”
Cum arătau nemţii, noi nu ştiam, pentru că în toată
depresiunea noastră, numită ”ţară” nu s’au aşezat. Odată
veniseră vreo trei cu o motocicletă cu ataş, până la pod, în
”cercetare” ziceau oamenii mai bătrâni ce se mai găseau
în sat, dar militarii nemţi n’au urcat în sat. Cum arătau
”csendörii”(jandarmii unguri) ştiam prea bine, cu toţii,
deşi eram copii. Ştiam şi cum arată jandarmii români, căci
doar abia de patru ani au plecat de la noi, îi văzusem bine
pe acelaşi câmp pe care stăteam noi acum, de sărbătorile
Paştilor, în Mai, 1940.
– Da’ diptu ce o bucinat aşe’, odată lung şi apoi, mai
scurt? – a întrebat unul dintre noi.
– Noa – râse Petre, că doară vestea asta îi bucură
numa’ pe români nu şi pe nemţi şi unguri. Nu ştiu care
dintre românii din ”firmă” o aflat şi s’o dus să tragă sirena,
să bucine, da Miklos, proprietarul fabricii şi tăţi ungurii
ca şi jăndarii lor şi cei de la primărie ştiau de asară! Unul
dintre ungurii din fabrică l-o tras pă a nost’ de la bucină şi
aşe s’o audzât bucinatu’ întrerupt.
Seara, sătenii ce erau la vatră, răniţi, invalizi, inapţi,
demobilizaţi sau în concediu de pe front s’au adunat la casa
parohială, curiozitatea făcându’i să uite de pericolul unei
astfel de întâlniri, să asculte unicul aparat de radio existent
în sat. Din cauza bruiajului, n’au putut afla mare lucru, dar
pe feţele tuturor se putea citi îngrijorare: ”Ce va urma de
acum încolo?” Situaţia românilor într’un teritoriu ocupat
de forţele cărora România de dincolo de graniţa Feleacului
9
de la Cluj le-a declarat război prin ”întoarcerea armelor”
nu se întrevedea deloc bună. Oamenii vorbeau că de acum
şi până la sosirea armatelor române, poate trece încă un
timp, cât? Cine putea preciza, iar în acest timp, aici se pot
întâmpla multe lucruri grave. ”România a întors armele
împotriva nemţilor şi merge mai departe în război alături
de ruşi!” Faptul era împlinit. Ce va ieşi din asta? ”România
n’a făcut niciodată casă bună cu rusul!” – s’a exprimat un
oşan – şi fiecare îşi dădea cu părerea în felul său, repetând
”... a întors armele!” aceasta era formularea pentru actul
de la 23 August 1944, şi aşa a fost utilizată multă vreme
după aceea, cât despre consecinţele imediat următoare, în
Ardealul de Nord, acestea n’au întârziat să se arate.

10
 Să’i duc lui Brânduşi un lemn, la Paris

E
ra o vară minunată. Socialismul se instala victorios
doar undeva departe, foarte departe de lumea noastră
arhaică, ”din vârful dealului” unde era parohia la care
venea zilnic ”Scânteia” neabonată, dar obligat a fi plătită.
Noi trăiam fericiţi în lumea noastră de sărăcie, natură
intactă şi poezie, în Trip, un sat de deal şi dâmburi la rama
sud-vestică a munţilor vulcanici din lanţul Oaş-Gutâi-
Cibleş (Ţibleş).
Într’una din zile ne-a ajuns vestea de dincolo de munţi,
din depresiunea Băii Mari, că Andrei C., vărul mamei, ofiţer
în Armata Română, s’a reîntors din prizonieratul din Rusia,
unde a fost reţinut din 1944/1947. Ne-am bucurat mult de
veste. Mama i-a scris să ne viziteze, mai ales că el nu mai
fusese în Ţara Oaşului.
Andrei, întors cu bine acasă, s’a hotărât să ne viziteze,
după cum l-a invitat mama. A pornit din depresiunea Băii
Mari spre munţi şi, pe Valea Nistrului, a urcat prin pădurea
de fag creasta vulcanică a Munţilor Oaşului, coborând în
depresiunea Oaşului sub necul vulcanic de la Vama, la băile
sulfuroase de la Luna. De la Vama a înaintat spre Tur, satul
de câmpie din depresiunea Oaşului, ţinându-o spre vest, ”cu
trenul peste mălăini”, vorba oşanului, adică fără nici un drum
sau cărare, orientându-se după biserica albă, de pe vârf de
deal, ocrotită de copaci înalţi ce i se spusese că este biserica
din Trip şi desigur după busola ce o avea cu el.
Bătrînii Oaşului povesteau, pe atunci, că încă cu
70-100 de ani în urmă, ”fundul” depresiunii Ţării Oaşului
11
era o imensă pădure de stejar şi fag, în care intrau cu porcii
toamna, la jir şi ghindă, şi ieşeau cu ei primăvara, ”în
celălalt capăt, în alte sate” Asta se întâmpla înainte să fi
intrat industria lemnului în Oaş, prin fabrica de cherestea
de la Băile Bixad a latifundiarului parlamentar austro-
ungar Szentiványi, care a ”curăţat” Oaşul de lemne. Acum,
depresiunea era acoperită de mărăcini şi tufişuri, de petece
de fânaţă cu ”fâşcă,” cum îi spuneau oşenii speciei (Agrostis
tenuis), o graminee de păduri şi locuri uscate, cu spicul larg
desfăcut, de o culoare brun-violacee, ”iarba câmpului”
numită în alte ţinuturi româneşti, cu calităţi nutritive slabe,
pentru animale. În unele porţiuni, udată de la nord la sud, de
Valea Albă şi alte pâraie, depresiunea era o zonă mlăştinoasă
unde primăvara era plină de luşcuţe (Leucojum verum) şi
”cocorâţă” (Narcissus poeticus şi N. angustifolius), steluţele
albastre (Scilla bifolia), apoi brânduşile de primăvară şi
toamnă (Crocus albiflorus şi Colchicum autumnale) şi câte
alte frumuseţi şi rarităţi botanice şi faunistice se găseau
acolo, dar rămase necercetate, nici mai târziu. Pe unele
porţiuni, oşenii satelor cărora le aparţinea depresiunea au
început să facă agricultură, cultivând porumb.
Aşa, străbătând depresiunea de la răsărit spre apus,
spre seară, Andrei a ajuns la noi, şi ce ne-am bucurat de
sosirea lui.
Andrei C. nu era un bărbat ”bine” şi mai ales atrăgător
la prima vedere. Nu era un om înalt, mai degrabă scund, dar,
pentru că era osos, nu părea mic. Avea fălci pătrate, ceea ce
dădea obrazului său o trăsătură energică, accentuată de ochii
albaştri foarte ageri, pătrunzători şi mereu iscoditori, ca şi
cum mereu ar fi în căutarea rezultatului unei probleme sau
ecuaţii. Totuşi aveau căldură ochii aceia cu privire energică,
în care se topea ca o sclipire, dor, gingăşie, întrebare şi
ocrotire. Ştia să tacă şi să asculte, dar şi când se pornea, nu
12
uşor putea fi oprit. Era un munte de inteligenţă şi cultură,
un bun matematician, filosof şi poliglot. Vorbea cursiv
franceza, cunoştea bine italiana, zdrobea ceva germană, avea
bune cunoştinţe de latină, iar ca orice ardelean convieţuit
cu unguri, vorbea maghiara fără greutate, ca şi în scris, şi
citit. Urmase şcoala ”regimului burghezo-moşieresc” din
care, un simplu copil de ţăran, capabil şi harnic, ieşea un
intelectual de mare clasă şi nu numai atât, ci şi un om de
caracter şi de respectabilă ţinută civică.
Îl crescuse mătuşa Todora ”cu palmele”, văduvă din
Primul Război Mondial, cum ne povestea mama, şi a vrut
ca băiatul ei să facă şcoală, căci era deştept, iar pământ prea
mult nu aveau, ca să rămână la coarnele plugului. Andrei a
hotărât singur să urmeze Academia Militară, unde putea face
inginerie, după cum dorise, plus că beneficia de avantaje
materiale ce i le oferea această instituţie. Dar Andrei n’a
apucat să’şi termine studiile, căci a venit războiul şi a fost
trimis pe front. Avansat la gradul de căpitan a înaintat cu
frontul pe altă linie decât cea de la cotul Donului, unde,
în Noiembrie 1942 şi până în Februarie 1943, a avut loc
acea tragică încercuire şi ”bătălia Stalingradului” unde
a fost nimicită a şasea armată germană a feldmareşalului
Friedrich von Paulus, plus aramata română.
La plecarea pe front, mama sa, mătuşa Todora, o
femeie credincioasă, ca şi toate ardelencele românce,
catolice de rit bizantin, i-a dat o cruce pectorală, simplă,
din lemn, care să o poarte la gât, pe sub haine, pentru că
aceasta îl va ocroti, şi tânărul ofiţer român a purtat tot timpul
războiului şi în prizonierat crucea dată de mama sa.
Nu ne-a povestit multe de pe front sau prizonierat, doar
una am reţinut de la el: erau undeva, pe linia frontului, în
infinita stepă rusească, unde la distanţe enorme se găsea câte
un sat de colibe sau adăposturi săpate în pământ. Era într’un
13
amurg. Oamenii lui erau în tranşee. El şedea pe marginea
şanţului urmărind harta şi făcând nişte calcule. Deodată cade
un obuz de calibru mic în spatele lor, la mică distanţă, venind
din faţă. Soldaţii, care ţineau mult la el, au început să strige:
”dom’ căpitan, dom’ căptan, coborîţi repede”! Dar domn’
căpitan, în loc să coboare în tranşeu, făcu rapid un calcul, după
zgomot, traiectoria proiectilului şi locul unde căzuse, stabilind
cu aproximaţie distanţa la care se găsesc ruşii care au tras.
”Staţi liniştiţi acolo unde sunteţi – le-a spus el – iar eu aici unde
sunt. Ruşii au trimis obuzul acesta în cercetare. Ei nu’şi pot da
seama, de la distanţa la care se află, ce este aici, un om sau o
tufă? Dacă eu cobor acum la voi, părăsindu’mi locul, îşi pot da
seama, că ceea ce au văzut neclar este un om care a dispărut
în tranşee şi vor începe să ne bombardeze de să ne facă una cu
pământul. Dar dacă nu mă mişc de aci, vor concluziona că n’a
fost decât o tufă, căci ce ar putea fi din moment ce nu s’a mişcat
de la loc şi vor înceta să mai tragă”, şi aşa a fost.
Respectul şi dragostea soldaţilor faţă de el a crescut
fără limite.
Andrei era un intelectual de mare clasă. Cunoştinţele
sale de filosofie, etică şi mai ales psihologie păreau a fi
inepuizabile. Făcea o profundă analiză psihică a femeii. După
el, femeia era încarnarea întregii Creaţii, cu calităţi divine, iar
la extremă, cu toate tarele iadului, dar despre acestea nu prea
vorbea. O prefera pe femeia ideală, care după cum o descria
el, parcă nici nu exista, sau unde putea să existe cu adevărat
pe Pământ o asemenea fiinţă?! Mă gândeam că Andrei nu se
va însura niciodată, căci unde’şi va găsi el acea femeie pe
care o avea în cap? În imaginaţia lui? Eu îi ascultam vorbele
rostite de gura unui zeu, nu a unui om.
Eram în vacanţa de vară a anului 1947. Venise la noi,
de la Satu Mare verişoara mea, Mary, mai mică decât mine
cu doi ani, dar cu care frecventam acelaşi Liceu din oraş,
14
unicul pentru fete în limba română, ”Doamna Stanca”, pe
care tovarăşii l-au transformat în: ”Liceul de fete român”.
Deci dacă eu împlinisem 12 ani, ea făcuse 10. Unchiul
Andrei se hotărâse ca la întoarcere să ne ia cu el, să ne ducă
în satul lui natal şi al mamei, unde aveam şi noi rudeniile
noastre, chiar şi bunici. Dar cum? ”Pe jos”! – a răspuns
căpitanul C., pe acelaşi drum peste munte şi pădure pe care
am venit şi eu.
– Cum? – au mai întrebat părinţii mei – doar este un
drum lung.
– Nu mai mult de 15-30 de kilometri.
– Şi asta e puţin pentru nişte copile ce n’au mai umblat
asemenea drum? – a întrebat tata, dar Andrei foarte sigur de
horărîrea lui, i-a răspuns:
– Nu are importanţă, sunt nişte copiliţe mai voinice
decât vârsta lor, priviţi-le bine. Am eu grijă de ele. Vom
face o excursie minunată cum n’au mai făcut şi poate că
le va deschide gustul de munte, de natură, de frumos. De
altfel muntele nu e greu de trecut căci nu urcăm decât până
la 1.000 m, lăsând Pietroasa, cu cei 1200 m ai ei, la stânga
noastră, iar cărarea prin pădure este ca şi de câmp, de
plimbare, chiar de urcă continuu.
Aşa, într’o minunată dimineaţă de Iulie, înainte de
răsăritul soarelui, deci pe la ora patru, cu merindea pusă de
mama în raniţa căpitanului Andrei C. am pornit spre Aluniş,
dincolo de munţi.
Înaintam prin depresiune împotriva soarelui, care ne
răsărea din faţă, orientându-ne după busolă şi necul vulcanic
împădurit, de la Vama, pe lângă care urma să trecem prin
pădure, să ajungem pe versantul răsăritean, pe valea Nistrului.
Pe la amiazi eram sus în munte, într’o pădure deasă de fag.
Deşi pădurea de fag n’are luminozitatea celei de stejar, totuşi
soarele puternic de iulie cădea cu lumină şi căldură până jos
15
pe cărare, străbătând cu multă energie frunzişul des. Era atât
de plăcut să simţi căldura aceea solară, puternică şi totuşi
fără să te ardă, să te găseşti într’o împărăţie de lumină şi
umbră caldă cu iz de pădure şi linişte. Am trăit ceva ce nu
s’a mai repetat, deşi am umblat ceva pe ”cărări de munte.”
Dar unchiul Andrei, de unde pe drumul până aici ne
făcea să ţinem pasul cu el, acum se oprea la fiecare copac,
înconjurându’l şi examinându-l de jos până sus, de sus până jos,
cât putea cuprinde cu privirea prin frunzişul des. Trecea apoi
la altul şi la altul, şi tot aşa, la unul mai gros şi mai viguros, şi
parcă de nici unul nu era mulţumit, obligându-ne să ne oprim
şi noi şi să ne uităm la el fără să înţelegem ce vrea. În sfârşit,
înaintând pe cărare, tot uitându-se după copaci, ba chiar
întorcându-se înapoi, revenind, apoi iarăşi înaintând până
se opri în faţa unuia cu un trunchi cu adevărat maiestos:
”uite, pe ăsta am să i’l duc lui Brânduşi la Paris! Un lemn
din codrii ăştia falnici, ai noştri, dragi lui şi mie, căci
sunt ai ţării noastre, am să i-l duc să-l sculpteze, să’i dea
altă viaţă, din arta lui nemuritoare.” – şi căpitanul C. îşi
însemnă în memorie, după cum numai el ştia, coordonatele
locului unde descoperise cel mai vrednic trunchi de copac
din ”codrii noştri” ce i-l va duce lui Brânduşi, la Paris.
Auzeam pentru prima dată acest nume, iar el, dându’şi
seama, cu durere, că noi nu ştim nimic despre maestrul
român ce revoluţionase sculptura modernă, la Paris, ne-a
ţinut o adevărată lecţie despre Brâncuşi.
Cu asta am coborât versantul pe partea răsăriteană, pe
valea Nistrului, pe la ”Boncotăi”, ce încă nu devenise lagăr
de exterminare a deţinuţilor politici după model sovietic.
Pe seară am ajuns în Aluniş, la mătuşa Paulina, sora
mamei, care nu ştia că venim la ea, dar care, ca întotdeauna,
se bucura de vizita noastră, a celor din Ţara Oaşului,
ne primea şi găzduia cu drag. Aveam în urmă 30 de km
16
străbătuţi cu picioruşele noastre, ce acum nu mai puteau
de febra musculară, iar mătuşa, ca să ne mai potolească, o
lăuda pe Mary la întreaga familie adunată la cină, ce vitează
a fost, ea care nu parcursese până acum decât cel mult trei
kilometri pe jos, acuma, aşa deodată i-a înmulţit cu zece!
”Dar anii au trecut...” vorba cântecului, şi socialismul
stalinist înainta ”victorios”, strivind sub tăvălugu’i criminal
tot ce era românesc, valoare şi viaţă normală în România.
Căpitanul C. a intrat în prim plan în vizorul Omului
albastru. Ulterior am aflat că, de cum a sosit din Rusia, a
fost mereu urmărit, doar că la început ceva mai ”lejer”,
inclusiv excursia noastră a fost înregistrată.
Omul albstru a vrut să’l prindă în plasa lui, să se
folosească de cunoştinţele lui, cu adevărat ”multilaterale”,
dar Andrei nu putea fi îndoit, el a jurat pe Ţară şi Rege, şi
el nu’şi putea călca jurământul. Pentru asta, când a cerut
de lucru, a fost pedepsit să facă şmotru pe coridoarele
Şcolii miniere şi să cureţe WC-urile. Dar asta n’a fost de
ajuns: căpitanul Andrei C. trebuia frânt de tot şi făcut una
cu pământul pentru că a avut curajul să i se opună Omului
albastru! S’a găsit şi mijlocul, şantajul, printr’o femeie
şi ea, Om albastru, mai în vârstă decât Andrei, de cultură
inferioară, ca şi de inteligenţă, cât despre frumuseţe, nici
vorbă, şi omul acesta integru, înzestrat cu toate darurile
de la Dumnezeu, a căzut pradă satanei prin cel mai divin
sentiment. Poate că a fost şi drogat, căci nu mai era normal.
Nu se mai putea sta de vorbă cu el, nu mai asculta de nimeni,
decât doar de ea. De cum a ajuns în mrejele ei, şi-a dat
jos crucea de la gât, pe care o purtase tot timpul războiului
şi-al prizonieratului. Pe mama sa nu o mai băga în seamă,
iar aceasta, de durere şi supărare, s’a stins înainte de vreme.
Căpitanul C. îi dăruia acelei femei, cu o sinceritate
şi naivitate copilărească, întreg sufletul lui curat, cu toate
17
ascunzişurile, întocmai de ceea ce Omul albstru avea
nevoie. După ce l-a golit de mărturisiri, a venit şantajul.
Intrase în ghearele Omului albastru fără să simtă, iar acesta
acum îi frângea gâtul, făcându’l să ajungă o cârpă în mâinile
şantajistei ce’i devenise soţie! Era şansa ei, de-a nu rămâne
domnişoară bătrână! Când Andrei s’a trezit, era prea târziu,
inclusiv pentru ”soţie”, care de acum, avându’şi ”misiunea”
îndeplinită, pentru Omul albastru nu mai prezenta interes.
Andrei a început să bea şi cu asta declinul său a atins cota
cea mai de jos a punctului minus zero.
Fiul lui, Celestin, nu l-a cunoscut pe tatăl său decât
ca pe un om de nimic şi un beţiv incorigibil, cu toate că
îşi câştiga pâinea ca profesor de matematică la o şcoală
generală. În schimb, mama, învăţătoare, rămasă casnică, în
faţă cu tata, reprezenta pozitivul absolut, pentru că: ”ea a
suferit mult din cauza lui!” Pesemne şi-a luat răsplata, mai
ales de sărăcie şi nemulţumire, căci aşa după cât de ”beţiv
şi om de nimic, ce era”, Andrei n’a ridicat braţul asupra ei.
”Dar anii au trecut...” în continuare, şi Andrei şi-a urmat
drumul lui, iar eu pe al meu printre tovarăşi, ştampilată de
”origine socială nesănătoasă”, ceea ce însemna, pus pe linia
de nimicire, socială, chiar fizică, de către ”clasa muncitoare”,
doar că deasupra noastră mai veghează şi veghea şi altcineva
înafara ”partidului iubit părinte” şi acest ”altcineva”,
Providenţa, nu ne-a lăsat la distrugerea tovărăşască, totală.
Mi-am urmat studiile într’o stare de ”sărăcie de acasă” model,
după tiparul tovărăşesc, dar am rezistat şi nu ne-am prăpădit.
Până în cele din urmă am ajuns profesor în Baia Mare.
Între timp puterea tovărăşască a prins cheag în aşa
măsură, încât îşi vedea ”cuceririle revoluţionare” eterne.
Înaintând pe drumul de glorii, din victorii în victorii, îşi putea
permite trecerea de la RPR, la RSR, respectiv de la Republica
Populară Română, la Republica Socialistă România şi la
18
judeţe, desfiinţând, în 1968, regiunile şi raioanele, împărţirea
administrativ teritorială după model sovietic, introdusă
în 1950. Stând deci pe picioare solide, ne puteam permite,
să cochetăm altfel cu occidentul capitalist, unde, iată, l-am
descoperit, aşa deodată, pe Brâncuşi. Capitalismul ăsta nu mai
era acum aşa de ”putred”, ca pe vremea stalinismului, anii 50,
când noi, socialismul eram ”groparul” lui! De acum nu ne mai
era teamă să vorbim de Paris, ”capitala de pierzanie a lumii”,
din moment ce nu mai era chiar aşa, acolo trăind Brâncuşi, cu
care am început a ne face propagandă în ţară şi ”peste hotare”,
chiar dacă el era trecut de mult pe lumea cealaltă. Au început să
apară, timid, albume Brâncuşi, apoi din ce în ce mai ”valoros”,
pentru că aveam şi noi, ”socialismul” – auzi, noi socialismul!
– un ”valoros” în capitalism, cu care să ne mândrim! Şcolile,
ba chiar şi instituţiile, au început să organizeze excursii prin
ONT(Oficiul Naţional de Turism) la Târgu Jiu, la complexul
artistic Brâncuşi, în aer liber: Poarta sărutului, Masa tăcerii şi
Coloana infinită. Cu coloana au apărut chiar bancuri: ”cum e
politica partidului? Ca şi coloana infinită: acu te strânge, acu
te lasă, acu te strânge...” Chiar dacă parcul din Târgu-Jiu era
plin de buruieni în loc de trandafiri, dar era totuşi un progres
faţă de perioadele socialiste anterioare, în special faţă de anii
50, când în MAN (Marea Adunare Naţională – Parlamentul
socialist), ”oamenii de cultură” şi unii scriitori ”au luat
atitudine” faţă de reacţionarul şi duşmanul RPR, Constantin
Brâncuşi de la Paris, o ruşine pentru ţara noastră, socialistă!
Erau tocmai anii în care căpitanul Andrei C. ardea de
dorinţa de a’i duce lui ”Brânduşi”, la Paris, un lemn, un trunchi
de copac, cel mai gros, mai sănătos, mai valoros ce’l va fi găsit
el în codrii noştri, spre a’i da o altă viaţă... Năstruşnică idee
mi s’a părut mie atunci, la 12 ani, şi mai târziu, când mi-am
reamintit, m’am gândit mult, cum de n’a ştiut Andrei, care a
petrecut 3 ani în prizonieratul din Rusia, la soviete, ce vine, şi
19
cum se vor închide, cum se închideau deja, în 1947, graniţele
României, de nu se putea trece nici măcar în Ungaria, dar mi-te
spre Paris? Dar el se vede că în verticalitatea lui morală nu’şi
putea imagina aşa ceva, tocmai de aceea a putut fi şantajat şi
manipulat atât de criminal, după cum a fost.
Aşa, cu picătura, în anii 60, Brâncuşi a început a fi
cunoscut în ţară prin emisiuni sporadice şi scurte la radio,
prin excursii şi chiar prin unele ”activităţi” pioniereşti şi UTC
(Uniunea Tineretului Comunist, din care, ca şi la pionieri,
orice elev, automat, era obligat să facă parte) în şcoli.
Într’una din zile, pe la începutul anilor 70, mă anunţă
la şcoală un copil din blocul în are locuiam, vis-a-vis de
şcoală, că: ”a zis mama să veniţi acasă, că de la amiazi vă
aşteaptă un om pe trotuar, la scară, şezând pe un cufăr de
lemn.” Locuiam în primele ”bloace” construite de tovarăşi,
după model sovietic, probabil de propagandă, exact aceleaşi,
construite în Bucureştii Noi, cu două etaje, pivniţă şi pod,,
cu două şi trei camere spaţioase, cu hol mare, bucătărie şi
cămară, baie şi toaletă separată, într’un cuvânt, locuinţă,
pentru nomenclaturişti şi nu cutii de chibrituri, pentru clasa
muncitoare, cu care au umplut oraşele mai târziu. Lucram la
clasele V-VIII, după-masa, şi tocmai îmi terminasem orele,
pe la cinci. Mă duc acasă şi într’adevăr, pe trotuarul din faţa
intrării, un om şedea chircit pe un cufăr de lemn sprijinit
cu spatele de părete. Nu-l recunosc în poziţia aceea, nu’i
vedeam faţa. Mă apropii, dar parcă adormise. Îl întreb:
– Pe mine mă aşteptaţi?
– Omul parcă se trezeşte, îşi ridică, capul, uitându-se
oarecum tulbure la mine.
– Unchiul Andrei! Nu’l mai văzusem de ani de zile. Era
schimbat, dar ochii, ochii aceia albaştri, cu privire energică în
care se topea ca o sclipire, dor, gingăşie, întrebare, ocrotire...
– Da, draga mea, eu sunt!
20
 – Dar de ce nu m’aţi chemat când aţi sosit?
– Eu acuma am timp, cât n’am avut vreodată, aşa
încât te-am aşteptat.
– Să mergem sus.
Locuiam la doi. Nu aveam lift, Vreau să’i iau
geamantanul de lemn, dar el, cavaler, nu’mi dă voie.
– Intrăm în bucătărie unde îl poftesc să ia loc până
când pregătesc ceva de gustare şi să încălzesc mâncarea,
dar nu vrea să se aşeze. Zice că a şezut destul. Nu mă lasă
să’i pregătesc nimic, îmi cere un pahar de ţuică tare, dacă
am să’i dau.
Ştii, draga mea, mă doare rău stomacul. Ţuica mă
mai amorţeşte, mă doare mai puţin. M’au trimis la spitalul
vostru, din Baie, care dacă a fost spital regional este mai
bine dotat, dar eu nu de asta am venit la Baia Mare, ci ca
să te mai văd, apoi mă duc la toţi ceilalţi ai mei, care mi-au
mai rămas, din Aluniş, după care mă întorc acasă în orăşelul
meu de câmpie, din celălalt judeţ.
Mă uit la el şi îmi dau seama că este foarte bolnav, de
aceea este chiar aşa de schimbat.
– Dar atunci veniţi în cameră, să Vă fac un pat, să Vă
odihniţi.
– Nu, draga mea, nu rămân la tine să te deranjez, mă
duc la casa mea din Aluniş, de unde au plecat, demult, şi
mama – parcă voia să zică – iar acum mă voi duce şi eu
pe urmele ei, dar s’a oprit, uitându-se la mine cu aceeaşi
privire de dor şi drag pe care i-o cunoşteam atât de bine.
– Lia, draga mea, am venit să’ţi spun că dacă regret
ceva în viaţa asta, atunci este că n’am reuşit să’i duc lui
Brânduşi un lemn din codrii noştri.
– Lui Brâncuşi, unchiul Andrei. Acuma ştiam şi eu
ceva despre Brâncuşi, mai ales că fusesem la Târgu-Jiu.
– Da, dar eu aşa l’am numit întotdeauna pentru că,
21
pentru mine, el era ca această gingaşă floare, brânduşa, din
codrii noştri, cu poienele lor, şi se potrivea cu numele lui.
Era un minunat amurg de Iunie şi soarele de apus
lumina bucătăria, îi lumina ochii lui albaştri în care sclipea
inteligenţa şi dragostea şi regretul pentru ”Brânduşi” al lui,
la fel ca şi imaginea pădurii de fag unde el căuta lemnul
cel mai... pentru sculptor. Am început eu să’i spun acum ce
ştiam despre idolul lui, al nostru şi nu ştiam chiar puţine,
spre bucuria lui. M’a ascultat cu atenţie vorbindu’i despre
Hobiţa şi complexul de la Târgu Jiu, despre Pasărea măiastră
şi Domnişoara Pogany, despre: ”oul, maica formelor, a
tuturor formelor.” Şi îi sclipeau ochii de bucurie să mă
audă vorbind atâtea despre ”Brânduşi”, despre care, atunci,
acolo, în pădurea de fag, nu ştiam nimic. S’a luminat la faţă
şi la suflet:
– Vezi, ştiam eu că merită să vin să te văd – şi m’a
îmbrăţişat cu toată căldura.
Şi-a făcut ultima tură, de ”Adio!” la puţinele rudenii
ce’i mai rămăseseră, ca la scurt timp după asta să auzim
că Andrei a trecut în lumea drepţilor, măcar acolo să se
întâlnească cu ”Brânduşi”.

22
 Foaie verde...

Foaie verde pai ş’o frunză,

hai bădiţă, mă desculţă
şi mă du’n casă cu lună
să ne hie zâua bună!

Foaie verde ş’o cucută

hai bădiţă de m’ajută
că nu mă pociu apleca
să’mi deschiotor opinca.

Foaie verde brusturoaie

hai bădiţă de mă’ndoaie
că de cât am hăt trăit,
rău de tăt am ţăpenit.

Foaie verde, bob mărunt

hai bădiţă, mărgărint
din suflet să’ţi zâc mulţam
c’am mai adjuns încă’on an.

Foaie verde ş’un paltin

hai bădiţă, moş bătrân,
o viaţă am trecut bine
io cu tine, tu cu mine.

Foaie verde, pai ş’o vară

hai bădiţă de mă cară

23
înapoi la ani mărunţi
şi să nu mai sim cărunţi.

Foaie verde ş’o alună

hai bădiţă, să s’audă,
cum tăte le-am dus dimpreună
dzâua gre şi dzâua bună.

Foaie verde, pai şi ovăz

hai bădiţă şi mă văz
cât de prună m’am făcut
în spital cât ai zăcut .

Foaie verde băsâioc

hai bădiţă, în loc de gioc
mă alină, mă descântă
moartea ră să nu m’agiungă

Foaie verde bărbânoc

hai bădiţă, hai noroc,
mulţămnim lui Dumnedzău
c’am trecut de ceasu rău.

Foaie verde de urzâci

bădiţă de opzăci şi cinci
drag mi-ai fost şi te-am cinstit
pintru că mult m’ai iubit.

24
 Toamna băimăreană

S
e arăta bogată. Ce înseamnă ”bogată” dacă te gândeşti
la toamnele arădane-slaviciene, care până în ”era
noastră” erau aidoma şi în acest nord de ţară. Din
acelea ne’a rămas doar culoarea munceilor încă nedistrusă
total, de cele 24 tone de bioxid de sulf emanate de coşurile
combinatului chimc în cele 24 de ore! Ca şi cum aceste tone
n’ar reprezenta o foarte preţioasă materie primă, ca şi multe
altele! Oricum, lupta pentru viaţă, nu pentru existenţă, ne era
tolerată atât aici, cât şi în întreaga Republică. Pentru viaţă,
a cărei calitate, din ”rea” ce-a fost, am tot îmbunătăţit-o şi
”încercat” să o facem mai bună şi mai bună şi am reuşit
până la nivelul de... a o distruge de tot! Dar aşa, în limitele
determinate ale existenţei de toate gradele, mâna de oameni
ce nu vor a se lăsa să moară atât de simplu după cum le
ordonă partidul au găsit o formulă spre dreptul la viaţă
prin organizarea diferitelor forme de manifestare a culturii,
cenacluri literare, almanahuri culturale, întâlniri de tot felul,
”hori” şi festivaluri până s’a ajuns la ”toamna băimăreană”.
Se întocmise un amplu program, ce cuprindea
colocvii, simpozioane, conferinţe, spectacole etc. care toate
urmau a se desfăşura sub semnul castanei prăjite, a mustului
dulce, sau a tulburelului şi a pastramei, delicatesă de import
regăţenesc, la noi, pe care băimăreanul băştinaş o gustă din
lipsă de altceva, desigur, când şi asta se găseşte.
După ce amplul program a fost verificat, îmbunătăţit,
lărgit sau strâmtorat de Comitetul pentru Cultură şi Artă,
pe sub masă, de partid şi de ultima instanţă, securitatea, în
cadru restrâns, în biroul cu uşi capitonate se discuta şi aproba
25
”baza materială” de realizare a programului, cu alte cuvinte,
cât ne costă toată afacerea? Totuşi, esenţială nu era această
întrebare, cât cealaltă: cât de eficientă este toată treaba pentru
propaganda partidului, în general,şi educaţia ateist ştiinţifică
a ”maselor”, în special. În funcţie de răspuns, se aprobă sau nu
ideea ”venită din mase” şi corespunzător, fondurile aferente.
Dar cum ne găseam în anul de graţie 1971, Tezele
din Iulie se aflau încă în albia cursului superior al râului
ce avea să se reverse peste toată România mai grozav
decât o făcuseră apele Mureşului şi ale Someşului în anul
precedent, organizarea toamnei băimărene apărea ca o idee
cu totul salutară, de care se bucurau cel mai mult mâna de
muritori ce nu voiau a se lăsa să moară.
Aşa, după ce invitaţiile au fost trimise iar acceptarea
participării, în funcţie de interesele materiale sau spirituale,
confirmată, s’a difuzat programul care, la unele rubrici,
cuprindea nume răsunătoare din domeniul literelor, ştiinţei,
artei şi să nu uităm, al propagandei de partid reprezentată
îndeosebi, prin ”lectori” ai ”Academiei” de ştiinţe politice!
Se putea, fără aceşti înţelepţi, şcoliţi în a cunoaşte alfabetul?
În cabinetul de folclor al lectorului Ioan Chiş-Şter de la
Institutul Pedagogic s’au adunat chemaţi şi nechemaţi, dar
interesaţi, câţiva din cei o mână de localnici ce nu voiau să
moară şi alţii câţiva din consacraţii sau candidaţii la nemurire
descinşi din capitală. Printre aceştia, Nicolae Breban proaspăt
reîntors dintr’o pribegie occidentală, cu un nou volum sub
braţ: ”Îngerul de ghips.” Cartea se oferea spre consultare sau
chiar cumpărare la standul de la intrarea în sală, cu toate că în
librării nu mai era de găsit.
Alexandru Ivasiuc nu aducea nimic nou, dar era trecut
pe ordinea de zi cu o expunere al cărei subiect suna cam
aşa: ”Locul literaturii române contemporane în peisajul
literaturii europene.”
26
 Mai erau pe listă Valentin Hossu-Longin, reporter la
revista de turism: ”România pitorească” şi încă cineva de
la Uniune, fără nume şi rol, dar de care, hotărît, depindeau
celelalte roluri afişate. În sală, nu cu mult mai mare decât
o cameră de locuit, de la bloc, se înghesuia auditoriul, care,
până să înceapă oficial programul, treceau în revistă obiectele
aşezate în vitrine, pe etajere sau atârnate pe pereţi: costume
oşeneşti, ceramică de Vama/Oaş şi Săcel/Maramureş,
fotografii, zurgălăi de la steagul de mireasă din Oaş şi
Maramureş etc. Gazda a deschis seara cu cuvântul de bun
venit, îmbiind la lucru într’o atmosferă de armonie familială.
Ivasiuc a început să se desfăşoare şi a vorbit, a vorbit
când mai clar, când mai încâlcit, cu atitudinea de dominare
şi intimidare: ”Ce ştiţi voi, ăştia de la marginea lumii, care
n’aţi fost nici măcar până la Rusciuc!” – apostrofă cu care
ne cadorisise cu câteva luni în urmă, în sala de conferinţe
a Consiliului Judeţean, când, delegat din partea Unuiunii
Scriitorilor a venit în Maramureş să ne prezinte ”Tezele
din Iulie 1971.” În realitate, el avea treabă la Sighet, pentru
că lucra la noul său roman: ”Apa”, din trilogia proiectată,
după cum tot aşa, peste umăr, ne-o aruncase în treacăt. Dar
pentru că tot avea de venit la marginea asta de lume, de ce
să vină pe buzunar propriu când putea veni ”în interes de
serviciu?” La întâlnirea de la Consiliu au fost aduşi literaţii
judeţului, membrii cenaclurilor literare, elevi de la Vişău şi
Borşa, Sighet, ziarişti de la presa locală, dar sala era rară!
Când Cozmuţa, proaspăt descins de la studiu, s’a ridicat şi a
afirmat că revistele literare sunt terne, Ivasiuc s’a înfierbântat
şi a spus textual: ”Oamenilor care n’au fost nici măcar până
la Rusciuc, le răspund...” cu alte cuvinte, ce vă bateţi capul
cu literatura, voi, nişte neisprăviţi, reduşi ce nici atâta n’aţi
văzut din lume, n’aţi trecut măcar o dată Dunărea până la
Rusciuc. Dar în apostrofa lui, Ivasiuc, pe lângă ironic mai
27
era şi sadic: noi n’am fost pe ”podul prieteniei” de la Giurgiu
la Rusciuc, pentru că suntem nişte imbecili incapabili de
aspiraţii înalte, motiv pentru care nu cunoaştem lumea, nici o
aluzie însă la realitatea dură: ”poporul român bea şampanie
doar prin reprezentanţii săi!”
Cu toate că nici de data aceasta nu’şi lăsase la uşă
atitudinea de frondă, Ivasiuc a fost ceva mai ponderat decât
la întâlnirea din sala Consiliului Judeţean, cu câteva luni
în urmă. Prezenţa lui Breban i-a impus probabil mai multă
decenţă faţă de auditor, decât în Mai, când a fost singurul
reprezentant al cuvântului oficial, în calitatea de secretar al
Uniunii, funcţie pe care o deţinea la acea dată.
Breban n’a scos o vorbă toată seara. Ca un urs
abătut, cu căluş în gură, şedea în colţul cel mai retras în
care rămăsese izolat pe măsură ce Ivasiuc, încălzindu-se,
se retrăsese continuu din cerc, mai spre centru, ajungând
până la urmă cu spatele la colegul său. Posibil, ca Breban să
fi meditat la: ”sărmană literatura românească, socialistă pe
plan european!”
De la locul meu, îi aveam într’o linie dreaptă pe
amândoi. Nu ştiu cum se face, că imaginea lui Ivasiuc nu
mi-a rămas, ca figură, doar ca tip ce se agita înşirând lucruri
mai mult sau mai puţin înţelese, dar al căror efect îl urmărea
pe feţele asistenţei, bucurându-se cu sarcasm de rezultat.
Pop Gheorghe, decanul Facultăţii de Litere al Institutului,
şi-a permis de câteva ori să-l întrerupă, intervenind în discuţie
ca unul ce nu poate fi sau nu se lasă atât de uşor dus de nas.
La toate acestea, Breban răspundea numai pentru sine, de pe
poziţii depărtate, străine, iar pe noi, cei de faţă se pare că ne
compătimea tocmai din cauza motivului ce ne făcea să nu
fi fost nici măcar până la Rusciuc! Când, după o jumătate
de oră, Ivasiuc şi-a terminat pledoaria şi s’au instalat discuţii
libere, profesorul Pop l-a interpelat pe Breban, acesta a
28
răspuns foarte absent: ”Nu, nu am nimic de adăugat; colegul
Ivasiuc a expus tot ce era de spus!” Dar Breban hotărât că
avea, sau ar fi avut ceva de spus, chiar mai mult decât gândea
în acel moment. Se părea că se simţea bine izolat în colţul lui
şi nu dorea în nici un fel ca lumina să cadă asupră’i. Vădit
l-ar fi deranjat, căci el nu era în sală, iară eu şi poate şi alţii
din cei prezenţi eram acolo, unde era el, în sfera literaturii
libere şi de valoare pe plan european! Prezenţa lui Ivasiuc
ne stânjenea, căci acesta ne scruta pe toţi direct în ochi,
încercând să ne orbească cu săgeţile ce ni le trimitea direct în
pupile, în vreme ce Breban nu ne vedea pe nici unul. Îşi ţinea
privirea peste capetele noastre, fără însă să ne sfideze, după
care se întorcea undeva în sine, iar în sală nu rămânea din ea
decât ceva diafan, ce, la atingerea cu un fir de praf, puteai
crede că se destramă. Persista însă o inexistenţă prezentă prin
habitusul lui de urs mâhnit şi abătut.
Prin perdeaua aceea de inexistenţă, l-am văzut pe
”Gold”, pruncul preotului unit, Breban, din Recea – ”di
pa dâmbuţ” unde ”tătă fata’i cu draguţ” – jucându-se în
ţărâna uliţii, cu Ghiţa ”cel cu nasu strâmb” pruncul lui
badea Ianoş, curatorul, ţăranul cu cămeşă albă de bumbac
cu guler înalt închis la gât în trei nasturi mărunţi, fiecare
nasture, cu câte patru găuri: badea Chiorean din ”Animale
bolnave”. Şi Ghiţa îşi aminteşte că ”Gold” cu care mama
sa, preoteasa, vorbea numai în germană, era ”Gold” nu
numai pentru doamna preoteasă, ci şi pentru lelea Rujica,
curătoriţa, mama lui Ghiţă, care, după bărbatul ei, curatorul,
badea Ianoş, primul om al satului de ajutor preotului era
femeia de încredere a casei parohiale. Când l-am întrebat
pe Ghiţa de nu cumva se înşală, dacă într’adevăr ”Gold”
de ieri este autorul de azi, Ghiţa, care la joaca pe gheaţa
izvorului rece şi-a rupt nasul în prezenţa lui ”Gold”, mi-a
citat descrierea lui badea Ianoş! ”Şi dacă n’ar fi el – mi-a
29
zis Ghiţa – este unul din ilustra familie de români chioreni,
Breban, care ne-a dat patrioţi, ţărani de frunte, preoţi,
canonici, dascăli şi profesori, ce întotdeauna au făcut ceva
pentru partea asta de ţară! Dar el este, ”Gold” al copilăriei
mele, deşi nu l-am mai văzut de atunci.”
Ciudat, în momentul acela mi se părea că taciturnul
din colţul sălii a rămas cel puţin în parte ”Gold” al zilelor
de dinaintea ”erei lumină”, pe câtă vreme, Ivasiuc, tot un
descendent al unei valoroase familii maramureşene, şi-a
trădat crezul, aşa cum a mărtirisit în ”Apa”, pe care-o avea
în pregătire atunci şi o făcea în faţa noastră cu fiecare cuvânt
ce’l rostea. ”Dar, tovarăşi – izbucni o voce mult prea stridentă
pentru atmosfera generală – de ce şi până când să ne tot
lamentăm şi să vorbim de timpul lui Traian şi Decebal! Noi,
tovarăşi, în zilele noastre, avem nevoie de un erou al nostru, de
un erou care să ne reprezinte aşa cum Traian şi Decebal şi-au
reprezentat timpul lor. Dar de ce tot Traian şi Decebal, Mircea
cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul? Noi nu avem
nevoie de ei, pentru că noi, în zilele noastre, avem un erou
al nostru, născut şi crescut de timpul nostru, de noi toţi, iar
acesta este tovarăşul Nicolae Ceauşescu pe care trebuie să’l
cântăm în creaţiile noastre, pentru că el este eroul nostru!”
Câţiva s’au pomenit aplaudând, alţii au pus privirea
în pământ. Momentul devenise penibil. Însuşi Ivasiuc a
amuţit. Poate i-ar fi fost mai comod dacă în acea clipă s’ar
fi găsit la Rusciuc!
Ursul din colţ s’a reîntors din depărtări, pe meleagurile
natale. Privirea lui se fixă asupra impertinentului intrus
întrebându-l: ”cine eşti?” Iar acesta, plin de sine şi de
importanţa celor spuse, se prezentă singur: ”Io îs, I. V. de pe
Iza, din Maramurăş, şi am venit să Vă spun aceste cuvinte!”
Apele s’au tulburat. Oamenii au început să se ridice,
să vocifereze fiecare pe limba lui, cu vecinul sau cu alţii şi
30
să iasă din sală. Fără să mai fie închisă şedinţa, ”şedinţa”
s’a închis.
Pentru mine intervenţia a fost o măciucă ce mă lovea
mortal în moalele capului. Mi-a rămas numele pe care’l
auzeam pentru prima dată, iar vocea îmi ţiuia în urechi ca la
o infecţie fără leac şi toamna băimăreană s’a închis înainte
să fi apucat a se deschide bine.

31
32
 Amărăciune, speranţe, victorie...

N
u pot să’mi înlătur un sentiment de amărăciune,
seara când, frântă, mă reîntorc de la şcoală
încărcată ca un hamal, cu pâinea şi zarzavaturile
într’o sacoşă, cu caietele şi cărţile în cealaltă, la gândul că
nu mai rezist ritmului. Sănătatea şi puterile mă părăsesc
încet, şi nimeni nu’şi dă seama de asta.
Amărăciune pentru că credinţele ne-au fost înşelate.
Pentru milioanele de femei ale României socialiste, situaţia
de sfârşeală, oboseală şi de pierdere de sănătate, nu diferă
cu nimic, de la una la alta, indiferent de profesie.
Adică, să nu greşim, există totuşi şi în socialism
o categorie de privilegiate, o mică unitate de femei ce
aparţin aristocraţiei noastre muncitoreşti, care nu cunosc
aceste amărăciuni. Aceasta pentru că ele, ca privilegiate
ale societăţii, poartă cei mai frumoşi pantofi ”Guban”
ce niciodată nu ajung în magazine, la cei mulţi, la clasa
muncitoare, şi pe care am avut odată fericirea să’i văd doar
în secţia de expoziţie a renumitei fabrici timişorene, dar
n’am avut voie să’mi cumpăr o pereche, pentru că eu făceam
şi fac parte dintre cei mulţi... care nu sunt decât grămada
”producătoare de bunuri materiale” pentru vârful piramidei.
Femei care îmbracă blănurile din secţia de export ale unui
atelier specializat, dar la preţuri ”convenabile”, atelier de
care muritorii de rând habar n’au că există în oraşul lor.
Femei care sunt frumoase şi odihnite, pentru că dispun de
cosmetice de import, pentru că niciodată n’au fost văzute
stând la coadă pentru cartofi cât nucile şi cu pământ, pentru
un kg de carne, ciolane, sau carne de porc ¾ slănină,
33
deoarece, dacă nu li se aduc trufandalele, cu lădiţa, acasă,
au acces la gospodăria partidului, paradisul pe pământul
românesc, dar ”nu pentru căţei.” S’a schimbat boierul şi,
deci, se înţelege că Grădina Edenului nu are porţi ”pentru
cei mulţi”. Când, anul trecut, în Iunie, 1971 s’a anunţat
că va avea loc Plenara C.C. a P.C.R. în care se va dezbate
rolul şi poziţia femeii în societatea socialistă multilateral
dezvoltată, am avut o mare licărire de speranţă: în sfârşit,
iată că se vor ocupa şi de situaţia noastră, a femeilor, soţii,
mame, forţă de muncă pentru societate şi forţă de muncă
pentru familie după orele de muncă socială: spălat, călcat,
cârpit, gătit, curăţat, cumpărături, copii cu teme de casă şi
aşa mai departe, sclava modernă. Iată că se vor ocupa şi de
starea noastră, ne vor ajuta să ne săltăm puţin spre binele
individual şi social.
În euforia speranţelor, ne ancoram de gândul că avem
o reprezentantă a genului, acolo sus, al cărei glas se va face
auzit, în numele tuturor. Aşa, ne gândeam că, din moment
ce există ”decretu”, nivelul de trai este în continuă creştere,
România socialistă urcă pe culmi tot mai înalte şi înfloreşte
mereu, femeia care, prin menirea’i biologică, înmulţeşte
neamul oferind patriei vlăstare menite să trăiască în
comunism, va primi un dar, la concret vorbind, un drept:
femeia mamă va beneficia de un concediu postnatal de cel
puţin un an, plătit 90% şi nu doar de două luni! Asta înainte
de toate pentru a se putea realiza prevederile ”decretului”,
ca fiecare mamă să aibă cel puţin patru copii. Apoi, pentru
sănătatea acestei mame, sănătate care reprezintă un preţ
înzecit pentru individ, familie şi societate; pentru calitatea
materialului biologic învestit în cei patru copii, calitate la
care de fapt nu se prea gândeşte tovarăşul partid, sau dacă
a făcut-o, atunci doar superficial, dar care reprezintă esenţa
în fond. Nu ne este indiferent dacă vom avea patru copii
34
plesnind de sănătate sau doar doi care vor face cu schimbul
la uşa spitalului.
Ne gândeam apoi la un drept de concediu prenatal
a cărui durată să rămână la latitudinea viitoarei mame
şi a medicului curant, căci este îndeobşte cunoscut că
majoritatea femeilor au simptome de disgravidie în primele
patru luni, deci femeia ce poartă germenele vieţii şi mai este
şi angajată în „câmpul muncii” întreaga perioadă de nouă
luni ridică probleme. A da o reţetă rigidă de concediu, de aici
şi până aici, reprezintă mai mult decât o birocraţie îngustă
de birou. Mă gândeam deci că, proporţional cu ”uimitoarele
progrese” pe care le realizăm în toate domeniile, vom forţa
şi această uşă.
Ne gândeam apoi la dezvoltarea unei industrii
alimentare a semipreparatelor de înaltă calitate şi din
belşug, care să economisească timpul acestei fiinţe, care
este femeia în socialism! Dacă este tânără, să’i putem oferi
aripi spre tinereţe şi dragoste, spre frumos; dacă este mai în
vârstă, să se poată bucura de familie şi nu s’o împovărăm
cu terorizanta problemă a existenţei de pe azi pe mâine, a
rigidităţii sumei de la chenzină, care nicicum nu vrea să
devină elastică, a se întinde să ajungă până la salar!
Ne-am mai gândit la nişte maşini de spălat, care dacă
sunt maşini, să facă treaba singure. Văzusem la cineva o
astfel de maşină, de import, în care rufele se introduc uscate,
cu o bună doză de detergent şi se scot uscate, pentru că
maşina este prevăzută cu centrifugă. În timpul în care această
spălătoreasă modernă îşi vede de treabă, stăpâna îşi bea
liniştită cafeaua cu prietenele. Ce idilă! Numai că asta nu era
socialistă, ci capitalistă, rătăcită din greşeală undeva la noi.
Apoi ne-am mai gândit, la... dar la câte nu ne-am
mai gândit, că se va gândi ”plenara” iubitului părinte.”
Dar plenara a fost pusă în mişcare nu pentru căţei; ea a dat
35
o înaltă apreciere muncii femeii în societatea noastră, a
cumpănit capacităţile ei creatoare şi’n consecinţă a conchis
promovarea femeii în munci politice, în speţă a tovarăşei,
căci doar pentru ea s’a făcut toată tevatura, nu pentru sclave!
Ea, o reprezentantă, ce trebuia ”promovată” în posturi
mari pentru că era foarte capabilă!... După plenară, să’mi
dau singură pumni şi să’mi spun: ”la ce ţi-au folosit notele
mari obţinute la examenele de marxism, dacă încă n’ai
învăţat că n’ai voie să fii idealistă?!”
Desigur, dacă în loc de pâine cu salam e bună şi pâinea
cu magiun, de ce să nu facem economii? Căruţa şi aşa, tot
se rostogoleşte ea!
Dar prin Noiembrie 1976, ”bunul nostru părinte”
şi-a adus din nou aminte de noi, femeile, şi din nou ne-au
apucat speranţele! Se vede treaba că nu ne puteam lecui
de sentimentalism, de ideile fixe! Doar că deziluziile s’au
ţinut şi de data asta de poala noastră, iară noi am rămas în
continuare în aceeaşi stare de sclave, ba coborîte cu o treaptă
mai jos, pe scară, cu sentimentul de amărăciune amplificat
corespunzător. În acest caz, ce avem de făcut? Ce altceva
mai bun decât de luptat, ”din coate şi gerunte(genunche)”,
spre a ocupa un post politic, pe undeva pe la judeţ, dacă s’a
ajuns la concluzia că merităm asta şi că deci trebuie să fim
reprezentate politic! Haideţi fetelor! Milioanele de femei
ale României socialiste să dăm buzna pe ei, pe tovarăşi, la
Comitetul Judeţean de Partid, să le furăm toate scaunele şi,
în loc să facem mâncare, să cărăm zarzavat cu sacoşa cu
cărţi şi caiete, ce ne mai trebuie, doar o mapă şi un creion
bine ascuţit, să dăm directive! Cine să le execute, nu’i treaba
noastră, ci a partidului ”iubit părinte”, care a decis că suntem
vrednice şi în consecinţă să nu ne irosim vrednicia la rântaş,
ţesut de ciorapi, spălat şi alte asemenea munci degradante, ce
nu cadrează cu o femeie socialistă, multilateral dezvoltată.
36
 Până şi copiii

Î
n studiile de marxism pe care am fost obligaţi a le
face, m’am gândit adesea la problema fundamentală
a filosofiei, prioritatea materiei sau a ideii? Desigur,
răspunsul îl dăm de pe poziţii de clasă, ceea ce nu elimină
însă răspunsul ambiguu, făcând să coexiste două filosofii,
în funcţie de răspunsul dat la această întrebare : materialist-
dialectic sau idealist! Coexistenţa aceasta însă nu se referă
la noi. În ţara noastră există doar un singur răspuns, unul
singur şi oficial, care explică atitudinea clasei dominante, în
toate ramurile ei de activitate. Duşmănim abil şi subjugăm
în ascuns ideea de opoziţie, să’i zicem, ideea ca idee, alta
decât cea oficială, ca să nu mai vorbim de idealism.
Îmi pun însă întrebarea fundamentală a filosofiei,
aceea a priorităţii, care pe care? În fond, răspunsul, mi se
pare că conţine infinit mai mult miez decât suntem dispuşi
a admite. Fondul răspunsului include fondul puterii şi, de
aici, izvorul a toate, dar pentru că nu suntem dispuşi a face
concesii în favoarea adevărului, am ales pentru mase o altă
cale. Închistaţi în coaja noastră groasă, încercăm prin toate
mijloacele a ne opune pătrunderii ideii! În acest caz, oare,
nu suntem îndreptăţiţi a trage concluzia că această scânteie
de imaterial, căreia îi zicem idee, dispune de o forţă de care
ne e teamă?
Nu încercăm să cenzurăm stofele sintetice de import,
nici soia venită din USA sau maşinile electronice, ci
cenzurăm ideea, căreia îi interzicem să pătrundă prin Jean
François Revel, Pink Floyd sau chiar prin presa comunistă
care cântă altfel decât în struna noastră?!
37
 M’am întrebat, adesea, de ce suntem obligaţi a trăi
pe două planuri spirituale, când răspunsul nu poate fi decât
unul, conform teoriei marxiste? De ce ne este atât de teamă
de idee dacă ea nu există? De ce ne închistăm între graniţele
noastre împotriva tuturor acordurilor internaţionale, din
moment ce suntem atât de puternici? De ce tot ceea ce
întreprindem nu se rezumă atât la creşterea nivelului nostru
de trai, cât la paza dictaturii?
Îmi face impresia că, din întreaga teorie marxistă,
cea mai diabolică inspiraţie a fost aceasta, a dictaturii
proletariatului! Poate că Marx a avut o inspiraţie de coşmar
când a elaborat-o. Fără a fi însă politician sau prea mare
economist, cred că nu este prea greu de constatat că multe
din cele spuse de Marx acum o sută şi ceva de ani mai bine, la
ora actuală nu se mai potrivesc. Altfel, cum ar fi ajuns, chiar
comuniştii, şi încă cei francezi şi italieni, deci comunişti cu
”vechime” să’şi formuleze o platformă ”modernă” proprie
din care să excludă această ”piatră de temelie” a dictaturii
proletariatului? Se vede treaba însă că comuniştii francezi,
deşi bătrâni, trăiesc sau pot să trăiască în pas cu vremea, pe
câtă vreme noi, tineri fiind, am îmbătrânit prematuri. Pentru
noi, problema dictaturii este mai acută chiar şi decât în anii
trecerii de la capitalism la socialism! Atunci ne bazam pe
nişte forţe... acum suntem obligaţi a ne baza pe ”înfăptuirile”
noastre grandioase, ce au dus la ridicarea nivelului de trai,
care ne pun în farfurie cartofi cu pământ şi ciolane de porc
afumate, în loc de fasole şi pâine de mălai.
Dar degradarea calităţii vieţii nu se reduce numai
la atât. Am fi fost mulţumiţi să fi fost numai asta durerea
noastră. Ce este însă mai grav este că, cu o făţărnicie demnă
de un Mephisto modern, înzecit mai rafinat decât cel faustian,
ne atingem de sufletul oamenilor, de al tinerilor şi, durerea
durerilor, chiar şi de cel al copiilor, al copiilor de şcoală
38
primară, din cls.I, poate chiar şi de al celor de la grădiniţă.
Nu vreau să mă refer acum la ”Şoimii Patriei” care, după
părerea mea, sunt tot o inspiraţie a tovarăşei după o noapte
de insomnie, ci la ceva mai grav: există la noi, după cum
se ştie, trei posturi de radio oficiale. Pe lângă ”Şopârlica”
(Radio Europa Liberă, München), care e cu totul altceva şi
despre care, tot la ”Şopârlica”, am auzit că i se mai spune şi
”Bucureşti 4”, mai există încă unul căruia, în limbaj poetic
nou, i se mai zice ”Radio şanţ” sau ”Radio cazan” .Acest
post emite pe toate undele şi la toate orele, fără instalaţii
speciale. Îi sunt suficiente mijloacele arhaice ale celui de-al
doilea sistem de semnalizare şi pac! A şi trântit una!
De la acest Radio şanţ citire, cum că la noi, din zece
oameni ce merg pe stradă, cel puţin unul sau doi sunt
”observatori” de profesie sau doar ”amatori” benevoli sau
obligaţi. Cu toate că se ştie controlat, supravegheat, pus
chiar la index, ”Radio şanţ” continuă să emită şi emite
mereu, chiar dacă este ameninţat, intimidat, desfiinţat, el
renaşte din propria’i cenuşă cu şi mai multă râvnă. Fără
un sediu sau un program anume, fără crainici speciali sau
reporteri, el ştie tot, cunoaşte tot, şi transmite tot şi ce’i
mai inexplicabil, niciodată nu dă greş! Asta poate şi pentru
că este deservit de 19 milioane şi deserveşte 19 milioane,
restul nu intră la socoteală.
De la Radio şanţ citire, cum că în fiecare şcoală, în
instituţii şi uzine e la fel, cel puţin un membru al conducerii,
de regulă directorul plin, este un observator, un observator
cu sarcini precise, cu număr de cod şi adresă exactă; un Om
albastru, după toată legea, scos din tipar. Acest conducător,
la început de an şcolar, are sarcina să facă repartiţia pe
clase a elevilor din cls. I. Se dau nişte indicaţii: proporţie
bine proporţionată de băieţi şi fete în clasă, proporţie bine
proporţionată de fii de muncitori, intelectuali, eventual
39
şi alte categorii. Proporţia echilibrată după capacităţile
intelectuale încă nu se poate stabili, de abia la clasele
mari, deoarece, după unele indicaţii de la grădiniţă, nu se
poate ghida exact. Deci cam ăsta rămâne criteriul proporţie
echilibrată între reprezentanţii claselor noastre sociale şi al
păturii sociale, adică a intelectualităţii. Aşa este întocmită
prima pagină a catalogului clasei I şi pagina arată frumos, ba
chiar şi sună frumos, e vorba doar de echilibru şi proporţii,
ori tot ce este echilibrat şi proporţionat nu poate fi decât
ceva bun! Hotărât, rămâne doar întrebarea: în favoarea cui?
În prima zi de şcoală, zâmbete şi lacrimi pe feţele
părinţilor cu copii în cls. I. La cls. a V-a sau la anii I de
liceu, situaţia este la fel, doar reacţiile sunt puţin diferite.
Intervenţiile părinţilor pe la profesorii cunoscuţi, ca aceştia,
la rândul lor, să intervină pe lângă director să le mute copilul
din clasa B în clasa A sau invers, de la învăţătoarea cutare, la
cutare. Directorul, pedagog şi om de ispravă, ascultă cererile
şi le satisface pe cele pe care le poate. Se întâmplă însă că
sunt cazuri în care nu se poate face nicidecum o modificare:
copilul X trebuie, obligatoriu trebuie, să rămână în clasa Z,
în care a fost repartizat de la început. Oricât se intervine, se
discută, se imploră, bunul şi înţelegătorul director-pedagog
rămâne inflexibil: ”nu se poate!” Disperaţi, părinţii plâng,
mai ales mamele. Taţii, unii se revoltă, ca apoi, după o scurtă
întrevedere cu directorul, se potolesc sau ameninţă să’şi ducă
copilul la altă şcoală, numai că nici acolo nu’l primeşte, dacă
n’are aprobarea de aici. Pe plan local deci trebuie făcută pacea
pentru că, vorba românului: ”până la Dumnezeu te mănâncă
sfinţii!” – şi pacea se încheie, copilul a rămas în clasa în care
directorul a avut nevoie de el! De ce aşa? Foarte puţini
merg până la capăt să’l descopere pe acest: de ce aşa?
La o analiză mai atentă, dar pe care foarte puţini
sunt cei ce o fac şi asta pentru că majoritatea nu’şi dă
40
seama de ce se întâmplă, se poate constata că respectivul
copil, care nu poate fi mutat sub nici un pretext din clasa
A în B sau invers este fiica sau fiul cuiva, iar acesta este
un observator de profesie sau poate numai un ”amator”
cu sarcini precise. Este totuşi vorba de copii de cls I ceea
ce este dureros şi mai diabolic decât ori ce! Democraţia,
centralismul democratic, de jos în sus şi de sus în jos?
Nu! Controlul sistematic de jos în sus şi de sus în jos
asupra tovarăşei învăţătoare care, chiar dacă este membră
de partid, trebuie totuşi controlată, să ştim ce şi cum
gândeşte, ce şi cum vorbeşte, să nu greşească, s’o putem
ajuta în muncă, să o putem ajuta la timp în caz că... Şi
cine poate informa cel mai corect asupra gândurilor
învăţătoarei dacă nu cei care o observă, chiar şi involuntar,
patru ore pe zi?
– Şi ce a mai spus tovarăşa învăţătoare, Nicuşor? –
întreabă aparent indiferent tatăl sau poate chiar şi mama.
– A spus că partidul ne-a construit blocuri şi că ne-a
făcut oraşul frumos.
– Şi ce-a mai spus? V’a spus ceva despre...
– Da, ne-a spus că noi trebuie să fim cuminţi şi să
învăţăm pentru că părinţii noştri muncesc din greu pentru
noi, şi atunci Nelu s’a ridicat şi a spus că mămica lui vine de
la servici moartă de oboseală şi foarte supărată că a stat la
coadă la carne şi, pe când a ajuns să primească şi ea, carnea
s’a terminat.
– Ş’atunci ce a spus tovarăşa învăţătoare?
– Atunci a spus că poate a fost o întâmplare, dar că va
primi mâine, dar Nelu s’a ridicat din nou şi a spus că i se
întâmplă asta de câteva zile şi că mama lui nu mai ştie ce să
le dea de mâncare.
– Ce-a răspuns la asta tovarăşa învăţătoare?
– Nu mai ştiu; vreau să mă uit la televizor. Şi Nicuşor,
41
de şase-şapte ani, se uită la televizor, chiar dacă este buletin
de ştiri!....
La asemenea discuţii, în clasele ceva mai mari, elevii
asistă şi ascultă, ştiind că tovarăşa învăţătoare minte, că
mama, acasă, spune adevărul, şi nu tovarăşa învăţătoare, la
şcoală, dar atunci de ce nu tovarăşa, ci mama? De ce aşa?
Incertitudini de la această vârstă? Dar ce contează! Ideea ca
idee nu există, n’are decât să bată la porţile graniţei, că tot nu
intră. Tatăl, poate chiar să nu cunoască învăţătoarea copilului
său, dar ştie tot despre ea şi, la rândul lor, cei interesaţi să
ştie. Învăţătoarea, deşi se controlează mereu, până la durerea
de cap, poate i-a mai scăpat şi ei câte una, aşa, ca mamei,
numai că habar nu are de ce nu promovează în muncă, deşi
este una dintre cele mai bune, sau la gratificaţiile de sfârşit
de an sau de trimestru este mereu în coadă!?
(Sept. 1976)

42
 Bocet

Sighet, tu, oraş frumos,

Aşezat pă apă’n jos,
Strânge lacrimile mele
Şi fă din ele mărgele.
Un şir lung, neterminat
Pe morminte aşezat
Şi să iasă din mărgele
Mii şi sute, floricele,
Care ele să grăiască
Despre cei de viţă aleasă,
Ce se hodinesc sub glie
Fără cruci la mătănie
Că la noi şi boul, calul
Are drept, în tăt hotarul
La o botă la căpătâi
Din partea stăpânului
Numa’ ii, stăpânii noşti
Miniştri şi episcopi
N’au drept nici la cele sfinte
Da’ nici măcar la morminte
Printre cele bătrâneşti
Ţintirime creştineşti.
Sighetule, apa ta,
Ducă’mi mie lacrima
La Dunăre şi la mare
În locuri fără hotare
Şi de acolo mai departe
În larga străinătate
43
Să spuie Românilor
Şi la tăţi, străinilor,
Ce eu aici nu pot spune,
Nici a scrie, nici a plânge,
Cum că aice pă Iza,
Pă Iza şi pă Tisa,
Putrăze tătă floarea
Sufletului românesc,
Românesc şi creştinesc
În tăcere şi uitare
Lângă ăla hotel mare
Durat în Grădina Morii,
Unde să’şi petreacă domnii,
Moroşănii, comuniştii
Dimpreună cu turiştii.
Sighet, tu mândria mea,
Spune’i tu la apa ta
Adunată’n Dunărea,
Să ducă ea mai la vale
Mărgelele noastre toate
Rămase nepreschimbate
În pietre albe de la munte
Pentru lespezi de morminte.
Sighet tu oraş frumos,
Aşezat pă apă’n jos
Strânge lacrimile mele
Şi fă din ele mărgele,
Un şir lung neisprăvit,
Pe morminte’ncolăcit,
Pe oseminte’mprăştiate
În gropi multe, separate,
Adunate la’ntâmplare
Peste câmpul ala, mare
44
În cimitirul săracilor
De uitarea oamenilor
Peste care, plugul, grapa
Or trecut ca şi cu palma,
Nu peste rod de sămânţă,
Da peste chin şi suferinţă
Peste a noastră credinţă.
De nu pot din boaba lor
Viaţă a da mormintelor
Aduce-or’napoi credinţa
Ca apa Tisei şi roua
Înmulţită dimineaţa
Pă tătă iarba şi frunza,
De pă Iza şi Mara
Dumnedzău ne-a asculta!

(1978)

45
46
 Murgăul Mare şi Murgăul Mic

de castani dulci acoperit

atârnă de cer
de la pus la răsărit;
barbă de pitic
fire rebele, pâraie
adunte’n albie
numită cândva
a Domniţelor Vale!

De atâta frumuseţe şi un cer albastru,

s’au minunat cu toţii
şi pictorii şi poeţii
şi s’au întrecut să’l cheme
”albastru de Baia Mare!”
pe care apoi l-au prins
în poezie,
şi’n în pânze, o mie,
culori peste culori,
Albastrul şi Amurgul,
Zenitul şi Aurora,
Murgăul şi oraşul,
valea şi ocnaşul
minelor de aur!

Pe Valea Roşie sunt case de mineri

pe Usturoi şi Frumuşea stau case de boieri
şi una între ele,
la poale de deal din steril
47
răscolit de miner roman
devenit cu timpul băimărean.

Casa bătrână’i din ziduri tari

are grădină cu meri,
multe flori şi altfel de pomi
înghesuiţi între pădure, drum şi vale,
iar la rama de nord
de la apus la răsărit
atârnă,
prins de nimic
Murgăul Mare şi Murgăul Mic!

Pădurea înghite mai repede soarele,

brazii de pe colina din parc îşi întind umbrele
vioaie, încep să cânte mierlele,
briza de munte mângâie feţele
colocviu de seară, de noapte,
de linişte.

Badea coboară de pe deal cu coasa,

mama pune în curte sub cireş
masa,
tata scoate cu găleata apă din fântână
în poienele de pe Murgău
oile se adună la stână.

S’au culcat gâştele

a adormit şi câinele
s’a trezit ”regina nopţii”
te îmbată cu miresmele
te ia cu ea, să’i citeşti basmele.

48
Eu las să treacă prin mine mierea de seară,
de noapte târzie
căzută peste casa închisă’n poiana de rouă
bătută cu cioburi de lună,
puzderie.

Dar nechemat!
Nedorit!
Nepoftit şi neiubit!
Omul albastru s’a’nghesuit
în liniştea de seară,
strivind muşcatele
ucigând ploile
şi spânzurând ”reginele!”

Latră câinele,
se agită gâştele,
pe aleea din parc
Omul albastru îşi scutură cismele.

Aroul s’a oprit pe podeţul de sub arini

coboară din el ”albastrii”, ”pritini!”
la care nu le-a ajuns cât au băut la cabană
să le mai dai tu,
fără o para chioară,
băutură, multă udătură
de prună
aspră şi tare, fiartă’n căldare
să se astâmpere după atâta alergătură
cât au ”muncit” într’o zi de vară!

Doamne!
Poţi să te ascunzi?
49
Badea şi-a pierdut coasa,
mama a strâns în grabă masa,
tata a plecat de la fântână
oile-au pierit, la stână!

Iar mie?
Ce mi-a mai rămas
din mustinda poezie?

”Nu’i adevărat!
N’a existat!
Hei, doar noi!
Ne vezi?
Noi suntem practici şi concreţi!
Tu femeie, ne auzi?
Te scoală şi nu cota la ceas
când în casă’ţi intră
în miez de noapte
tovarăşi flămânzi!
Adă pă masă pălinci,
pită şi slană, ceapă şi porodici
şi moare de curechi de ai
de nu,
bună’i şi-o căciulie de ai.”

Numa umblă mai iute,

sfârâie din călcâie
să nu să mânie pă tine
to’arăşii
să intre ii la tine’n cămară
să’ţi împrăştie într’o minută
cât ai adunat tu
într’o vară!

50
”Ş’apoi mai ştii tu, hăi femeie!?
că pălinca sirea aprinde
şi io aşe’ am prelucrat odată
pă al tău bărbat
că el nămâc n’o ocservat
când io cu tine-am încercat...!”

Doamne!
Unde să fugi?
Unde să te ascunzi?
Gaură de şarpe numai în poveste ieste!

Dar nici aşa nu poţi să stai de ocară

în casa, la masa şi’n viaţa ta
de femeie
creatură slabă,
cu menire sublimă
plămădită din har
şi lumină
din tină,
suferinţă şi minciună,
din intrigă şi ură!

Noroc că peste deal se întinde pădure

să te ascunzi!
măcar pentr’o fărâmă de noapte
să scapi de sub ochirea
otrăvii albastre!

Doamne!
Tu ai plecat de la noi.
Te-am alungat, poate şi eu,
fără să vreau,
51
dar noi şi eu Te rugăm
vină’napoi!

Redă-ne iarăşi cuget curat

şi suflet împăcat
redă-ne iarăşi carele cu boi
şi clopotele de la oi
de pe Murgău!

Redă-ne iarăşi seara de sub cireş

şi apa din fântână
noaptea pe deal
cu linişte de lună!
Fără tovarăşi, albaştrii şi minciună,
în ţara carpatină, creştină
de ape şi înălţimi
cu alură bătrână
de înţelepciune
daco-romană
străbună!
(1980)

52
 V Ă S Ă L I C Ă de la Gară

Victoria socialismului

C
ând a venit urgia, Văsălică s’a urcat în tren şi nu
s’a oprit până’n oraş, în Baie. S’a îmbrăcat prost, cu
cioarecii cei vechi şi destrămaţi, cu lecricul petecit
şi cu căciula spartă, aşa încât aducea mai degrabă a cerşetor
decât a om cu stare din satul lui de pe Someş unde lăsase
casă, masă, nevastă şi copii! Da, ce să facă omu? El n’a fost
slugă la nimeni şi neam de neamul lui nu s’a învrednicit cu
treaba asta. Amu n’a face-o tocmai el care mânca atunci
când îi era foame, se culca când îi era somn şi lucra când
avea chef, dar când se apuca, atunci îi săreau fulgii şi cum
de nu, când folosul era a lui şi nu’l împărţea cu nimeni!?
La’nceput şi-a făcut veacul prin gară, încercând să
dea impresia că aşteaptă trenul de şase seara, pe cel de unu
noaptea ori de cinci dimineaţa, ca să plece undeva, doar
că Văsălică nu pleca, pentru că abia sosise şi nu mai avea
încotro pleca! Se hrănea cu ce cădea de la bufetul gării,
resturi de pâine, ba chiar şi de mâncare, de bere de prin
paharele pe care’şi făcea de lucru că le adună de pe la cele
mese înalte ”expres”, apoi se aşeza când pe banca din faţa
gării, examinând călătorii ce soseau oferindu-se la bagaje,
când pe o bancă de pe peronul gării vechi, construită la
sfârşitul secolului XIX şi la trenurile de persoane ce trăgeau
întotdeauna la linia întâi sub acoperişul peronului prelungit
ca o pleoapă, din clădire. Când cu oasele trosnind de atâta
şezut se ridica şi se răzima de câte un stâlp de lemn cioplit în
patru muchii ce sprijinea acoperişul peronului şi se făcea că
53
se uită la coşurile acelea tronconice prezente în toate gările
vechi, făcute din leţuri subţiri şi vopsite în verde din care
vara atârnau ghirlande de petunii roşii, violete sau albe, iar
iarna lujerii uscaţi ce rămâneau acolo până în primăvară.
Când se sătura de examinat coşurile cu vreji proaspeţi sau
trecuţi din floare, se muta la alt stâlp de unde examina cu
atenţie biroul de mişcare, apoi biroul şefului de gară, iar mai
încolo, în capătul celălalt al clădirii lungi şi joase, se uita la
geamurile cu perdele dantelate ce nu semănau a birou.
Într’o zi l-a agrăit şeful gării, un om voinic, cu vorbă
domoală, cu ochi mici, negri, liniştiţi, dar care ştiau a citi
oamenii până dincolo de ei. Domnul Damian îl înregistrase
pe Văsălică, ca şi pe toţi vagabonzii, muşterii frecvenţi
ai gării, din prima zi când apăruse, dar nu era treaba lui
nici să’l alunge, nici să’l primească erau prea destui aceia
care se ocupau cu asta, numai că de o vreme numărul
”vagabonzilor„ se înmulţea şi nu cu beţivii oraşului, ci cu
figuri tot mai cumsecade şi curate, cu oameni respectaţi,
”de la ţară!”
– Ce faci aici, prietene? – i se adresă el lui Văsălică,
cel ce tocmai răzima stâlpul în aşteptarea acceleratului de
Bucureşti, de la ora 9, 47.
– Să trăiţi, dom’ şef, vedeţi şi Dumneavoastră!
– De unde eşti?
– De pe Someş, dom’ şef, d’acolo de unde’i pământul
gras şi mălaiul dulce.
– N’ai casă, familie?
– Ba am, să trăiţi, da’ nu mai am pământ, iară io, pă
pământul meu, slugă nu mă bag, că neam de neamu meu
n’o fost slugă în veci, la nime, nici pă vremea iobăgiei, că
moşii mei tăţi o fost nemeşi şi oameni liberi şi de neam, aşe
că nu i-oi face io, amu, de ruşâne! Nici la Phenix, în uzină,
nu mă duc, să mă comande alţii! Io nu mă pociu comanda
54
bugăt pă mine, da pintru asta n’am lipsă să mă dirigăluiască
nime.
– Bine, bine, dar ştii dumneata cum e cu treaba asta!
– D’apoi de când îs pă aici, miliţia încă nu m’o prins,
iară când m’a prinde, tăt mi-or da drumu, că ce-or face cu
mine?!
Domnul Damian i-a dat de lucru lui Văsălică: să
cureţe, noaptea, sala de aşteptare, să rânduiască cărbunii
pentru locomotive în depozit, să adune cenuşa în depou
şi alte asemenea trebi. Văsălică deveni bine dispus,
mulţumit şi aproape fericit de ”sărviciul” lui, la gară, şi
drept recunoştinţă se hotărâse să întreţină şi casa şefului de
gară, cu căldură, drept care, se înfiinţa în fiecare dimineaţă
cu un braţ de lemne pentru bucătărie, tăiate la milimetru,
după calibru, de la aşchii şi surcelele, până la lemnele de
întreţinut focul la varza umplută ce trebuia să stea caldă
până după-masa când veneau copiii de la şcoală. Aducea
lemne pentru teracotă, aprindea focurile, apoi se ducea la
depoul lui. Când îl tăia foamea, tot sub pretextul lemnelor
şi al focurilor, se întorcea în bucătărie unde, aşezat pe
lădiţa de la lemne, o aştepta pe Doamna şefului, aşa, ca s’o
întrebe de vreo trebinţă. Aceasta, o femeie plină de inimă,
înţelegea trebuinţa lui Văsălică şi, după ce’i umplea farfuria
cu fiertură, îl concedia pentru ziua aceea.
Dar bunăstarea asta n’a fost de lungă durată, pentru
că nu avea voie să fie, după toate hotărârile partidului ”iubit
părinte.” Văsălică a fost luat într’o zi de miliţie şi de acolo
a ajuns la securitate.
– Io, domnule, nu mă scriu: faceţi cu mine ce vreţi,
luaţi pământu, luaţi-le tăte, luaţi-mă şi pă mine de vreţi, da
io nu mă scriu.
Ce să facă Omul albastru cu Văsălică? L-a reţinut şi
după ce l-a ”lămurit” aşa cum ştie el, l-a urcat în dubă şi l-a
55
dus acasă. L-a dat jos la capătul satului şi duba s’a întors în
treaba ei, Văsălică rămânând în mijlocul drumului fluierând a
pagubă, căci până la gară, ca să ia trenul înapoi spre oraş, mai
avea de făcut o postată de drum. Acasă după ce să meargă?
Să’l mai ia şi miliţia din sat la lămureală? Femeia, facă ce i’a
ajuta Dumnedzău, că el tăt nu o poate ajuta, ba mai mult rău îi
poate face, că pâmântul îi a lui, da’ femeia tăt nu poate iscăli,
că n’are ce! Aşa că Văsălică apăru din nou în gară, numai că
rânduiala de dinainte să cam strâcasă. Domnul Damian, şeful
de gară din oraş a primit instrucţiuni să nu’l mai protejeze pe
Văsălică şi pe nici un altul ca el, iar paza gării s’a întărit şi
nimeni nu mai putea rămâne pe o bancă nestingherit, după
plecarea unui tren, cu atât mai puţin noaptea! Văsălică însă
nu s’a descurajat; după ce-a mâncat un blid de fiertură de la
Doamna şefului de gară, aceasta i-a dat de înţeles că trebuie
să plece, şi Văsălică a înţeles, iar drept răsplată, i-a spus
Doamnei o poezie, cum şi ce i s’a’ntâmplat, cum şi ce se
întâmplă, ce şi cum a umblat el în ”aieste dzâle!”
Spunea lucruri înţălepte Văsălică şi Doamna şefului
de gară ştia asta, căci şi ea îşi avea rădăcinile de prin locurile
lui Văsălică şi se trăgea din neamuri ca ale lui, de aceea
l-ar fi ascultat pe ”vagabond” până la capăt, dar mai ales în
gară, pereţii au urechi şi ferestrele ochi, aşa că l-a rugat pe
Văsălică să vină cu poezia altădată.
Văsălică a umblat lela prin oraş până mai spre seară,
apoi s’a dus pe un şantier de construcţii unde ardea gazul
cu flacără mare, la capătul unei ţevi, să se usuce mai repede
pereţii unui bloc ce trebuia terminat şi dat în folosinţă ”înainte
de termen”, după cum partidul ”iubit părinte” învăţase clasa
muncitoare să muncească, cu o hărnicie pe care românii n’au
cunoscut-o în istoria lor de peste 2000 de ani!
O vreme, a rămas Văsălică pe şantier, mâncând cu
muncitorii, unii chiar din satul lui, oameni care au avut
56
pe cineva pe undeva şi cu care cineva şi-a făcut pomană
angajându’i în construcţii, mai ales la săpat de fundaţii, căci
socialismul lucra mecanizat doar pe hârtiile de raport pentru
plenarele şi congresele partidului! Dar pentru săpături, cei
mai căutaţi erau moroşenii, care mânuiau lutul ca brânza,
săpând şanţuri drepte, cu pereţii netezi ca palma, treabă
pentru care li se dusese vestea şi erau căutaţi pentru munca
lor în toată România. Cu ei şi cu alţii rodea Văsălică coaja
de pâine neagră, de patru lei, ce se vindea pe cartelă pentru
orăşeni, iar ”muncitorii” navetişti, din satul lui Văsălică, o
duceau acasă cu sacul, la îngrăşat de porci.
De hoinăreală şi traiul cel bun, ca şi de dormitul pe
cimentul gol al blocului neterminat, lângă ţeava cu gaz
metan aprins, lecricul, de prăpădit ce era, s’a prăpădit şi mai
rău, iar din căciulă îi rămăseseră numai petece, de aceea
proaspătul declasat a hotărît să nu o mai poarte chiar de era
ger de minus 25 de grade. În ce priveşte lecricul, cineva
şi-a făcut pomană cu el şi i-a dat o pufoaică veche. Acum
arăta altfel, nu’şi dădea nici el bine seama a ce arăta, poate
a orăşan socialist, în orice caz ţăran nu mai era, şi asta’i
dădea un sentiment nedefinit, de amărăciune amestecat cu
un iz de aventură care’l durea pe undeva, dar căruia totuşi
nu i se putea opune.
După ce-a fost pus pe liber de la ”sărviciul de la gară”,
Văsălică a fost angajat la mină la Herja, la încărcat vagoneţii
cu mortar, ce’l duceau în mină, pentru consolidarea pereţilor
galeriilor. Văsălică lucra într’o echipă de copilandri, care se
prezentau la ”sărvici” reglementar, la ora şase dimineaţa,
numai el sosea când avea chef, pe la ora nouă. Într’o zi,
tocmai sosise la ora lui obişnuită şi se apucă de lopată,
în vreme ce tovarăşii lui de echipă se aşezaseră unii la
”dejunul”cu pită şi slană cu ceapă, alţii întinşi pe iarbă. Între
astea, apare directorul într’o tură de inspecţie, înregistrând
57
scena ce i se oferă. Ca orice şef în socialism, zeu cu puteri
depline, ”decretează” 10% penalizare pentru tineri, trei zile
libere pentru Văsălică!
Dar cu tot norocul lui, Văsălică n’a stat mult nici la
Herja; el, după ”decretul” Omului albastru, trebuia să meargă
în agricultura socialistă, dar cum el acolo nu voia, Văsălică a
rămas iarăşi fără ”sărvici”! Întrucât de lucru serios nu avea,
s’a învârtit de un caiet şi un creion chimic şi a început a
scrie poezii. Versurile ce’i treceau lui toată ziua prin cap le
împrăştia încoace şi încolo, iar când avea ”vreme”, ceea ce
se traducea, când nu hoinărea, le scria în caiet.
Magazinul de electrice din oraş începea să primească
marfă din ce în ce mai voluminoasă, pe care nu toţi clienţii
aveau cu ce şi-o duce acasă. Se simţea nevoia unui mijloc
de transport, dar cum comerţul socialist nu era atât de
înstărit ca să pună la dispoziţia cumpărătorilor o maşină
cu care să transporte la domiciliu frigiderul ”Fram”, de
proaspătă fabricaţie românească, sau aragazul, sau soba
de gătit, cu lemne, Văsălică a prins de veste că acolo ar fi
rost de un ”sărvici” şi, Dumnezeu ştie cum, ”şi-a făcut rost„
de un cărucior cu platformă pe care putea fi aşezat, culcat,
frigiderul cel nou, un carton cu un candelabru, un aragaz şi
alte fiare şi treaba apărea a fi prosperă.
Când nu avea de cărat marfă, Văsălică îşi umplea
platforma căruciorului cu cartoane, pe care le aduna de pe la
magazine, de prin oraş şi de pe unde le găsea transportându-
le la centrul de colectare, undeva pe la periferie, pe lângă
gara de triaj şi unde primea ceva bănuţi pentru ”colecta” lui.
Aşa l-a cunoscut oraşul pe Văsălică: tuns chilug,
capul lipsit de păr apărea alungit, ca un pepene negru, cu
ochi căprui, mic de stat, vara desculţ, iarna cu bocanci
mai mari decât piciorul, cu pufoaică şi pantaloni la fel, dar
întotdeauna cu capul descoperit, trăgând căruciorul după
58
el, cu marfă sau cu cartoane, printre camioane, maşini şi
căruţe, prin centru sau pe la periferie, pe ploaie ori arşiţă,
dar... spunând poezii. Ca ori ce fire de artist, Văsălică avea
nevoie de libertate interioară şi de auditoriu, de forfota vieţii
şi de spaţiu, valori pe care el şi le găsise în mijlocul oraşului
clocotitor de ”construcţia vieţii noi” în mizeria materială în
care îşi ducea zilele, dar în care el era rege absolut. Puţini
cetăţeni oneşti ai Republicii Socialiste se puteau, nu mândri,
ci bucura de asemenea statut de Libertate şi forţă spirituală!
Într’una din zile, Văsălică se găsea la birtul cu
autoservire de la blocul ”semilună” din faţa gării noi.
Căruciorul încărcat cu marfa’i de bază, îl parcase lângă
trotuar, în faţa crâşmei. Văsălică şedea la o masă şi scria
de zor în caietul lui. Deodată se porni o vijelie, ca pe timp
de vară, şi cartoanele de pe cărucior au prins a zbura în
cele patru vânturi. Lumea l’a atenţionat pe Văsălică, dar el,
concentrat cum era, le-a răspuns regeşte: ”Nu mă deranjaţi
din creaţie!”
Într’o altă zi, Văsălică îşi trăgea căruciorul pe strada
Sâmbetei, în Centrul Vechi. La o poartă zăcea un câine mort.
Văsălică, inventiv, sună la poartă, dar trecu mai departe, ca şi
cum nu el ar fi fost cel care a sunat. Ieşi stăpânul şi dădu peste
câinele mort, întins, la poarta lui. Se uită pe stradă şi tocmai
bine, undeva mai încolo, îl zări pe Văsălică, cu căruciorul
”liber”. Îl strigă spunându’i să ia câinele de acolo. Văsălică
schiţă un gest de repulsie, la care locatarul, să scape de hoit,
scoase zece lei din buzunar, întinzându’i lui Văsălică. Acesta
doar chiar aşa planificase, când a sunat la poartă... S’a dus
mai departe şi la următoarea casă a întins câinele mort în
faţa porţii, a sunat şi, foarte nevinovat, a pornit mai departe.
Scena, cu cei zece lei s’a repetat şi la poarta a doua şi la a
treia până a ajuns să’şi facă şaizeci de lei, după care a dus
mortăciunea într’o groapă pe malul Săsarului.
59
 Unde dormea, ce mânca, nimeni nu ştia, dar a fost
văzut la piaţă dând bani mulţi, de sute, unei femei despre
care se spunea că ar fi nevastă-sa, apoi odată a fost văzut
cumpărând uniforme şcolare într’un magazin specializat.
Cine ştia mai multe despre Văsălică era Omul albastru care,
de la prima întâlnire şi până la cărucior, l-a mai avut oaspete
de câteva ori, da Văsălică ţinea la ale lui şi cum cu prostia
n’ai ce te pune, i-au dat drumul. Văsălică însă s’a dovedit
mai deştept decât părea. Trăgând căruciorul în pas domol, pe
lângă trotuar, făcea folclor poetic nou! Spunea versuri, ca şi
pentru sine, despre colectiv şi pâine, despre Gheorghiu-Dej
şi partid, despre urmaşul acestuia şi lipsa de carne, despre
coada la ulei şi accidentele din mină, despre.... Văsălică a
fost luat din nou la ”pieptănat” pe cinste, iar caietul scris
când cu creion chimic muiat în gură, când cu alte linii
şterse, i-a fost confiscat.
Un timp, Văsălică n’a mai scris şi n’a mai ”publicat”
dar de la o vreme a uitat şi iarăşi s’a apucat, mergând pe
lângă trotuar, să vorbească despre doamnele ce stau la
coadă la lapte, care nu găsesc vara iaurt dacă nu s’au sculat
de la cinci să stea la lăptărie, coadă până la şase când se
deschide, despre... da despre câte nu putea Văsălică spune,
ca de exemplu despre ”Parcul auto redus”, când o mulţime
de directori au fost ”schimbaţi” prin ”restructurări” şi tot
felul de înţelepte ”măsuri” organizatorice luate de partid.
Văsălică ”era pe fază” cu ”pastila caustică” la toate
importantele hotărâri de partid şi de stat, luate la plenare
şi congrese, mai ceva decât toţi cei obligaţi la conspectarea
kilometricei bibliografii pentru ”învăţământul politic” lunar.
”Adio Volgă de la scară
Adio blondă secretară
Adio Kent, adio cafeluţă
Mă’ntorc’napoi la cal şi la căruţă.
60
 De mâine voi lucra’n gospodărie
În acord global sau poate în regie
Acolo munca e’mpărţită’n două
Produsul lor şi ...aia, nouă!”
*
A recitat într’atât, pe stradă, în autobus, la gară şi chiar
în tren, o poezie despre un director de la o întreprindere,
până când acesta a fost schimbat, iar ”poeţii” oraşului au
jubilat premiera după care: ”odată, un poet a schimbat un
director!”
În calitate de artist, desigur că iubea frumosul şi, odată
cu acesta, şi femeile, şi cum în oraş se deschisese ”Filatura”
unde lucrau femei de toate calibrele, vârstele şi pregătirile,
doar şefii erau bărbaţi, Văsălică se posta la poarta fabricii
înveselind femeile cu ”creaţiile” lui:
”Filatură, filatură
N’ai neveste de cultură
Ai şi fete şi femei
Şi ce maiştri derbedei!”
*
Fără să vrea, ajunsese ”buricu” oraşului, gazeta
lui ambulantă şi radio cazan! Intrase în 1001 de case şi
apartamente, cunoştea 1001 de figuri proeminente ca şi pe
oamenii de rând, ştia toate cantinele, bufetele şi crâşmele,
pentru că treburile lui de boem şi semi-vagabond nu l-au
scutit de cunoştinţa din ce în ce mai apropiată cu păhăruţu.
Dacă pe vremea când îşi vedea de treabă în satul lui se
atingea de butoiul cu horincă de prună curată, fiartă de el,
la horincia satului, la sărbători ori la zile de clacă, acum,
cu noua viaţă, sărbătoare era şi nu era în ”tătă dzâua!” iar
gustul cel mai fad al berii, acum îl găsea excelent, deşi la
început o bea doar de sete sau de foame. De pe străzi şi uliţi,
din crâşme şi bufete, Văsălică afla despre toate învârtelile şi
61
”mişmaşurile” şefilor, despre accidentele de muncă despre
care nu se vorbea sau era interzis să se vorbească, despre
toate înmormântările şi nunţile, cunoştea ca un poştaş
toate adresele. Omul albastru nu se putea totuşi lipsi de o
asemenea comoară. L-a luat din nou la el, de data aceasta la
propuneri, în camera nouă, care nu este departe de camera
opt, despre care se ştia că, dacă eşti chemat la miliţie, cu
buletinul, la camera opt, de acolo nu te mai întorci.
”Ştii, tovarăşu Vasile (Văsălică avansase în grad, din
vagabond, devenise ”tovarăş”!) dumneata ne dai nouă din
când în când aşa câte o informaţie, îţi spunem noi despre ce.
Nu trebuie să o scrii şi nici să vii pe la noi, îţi dăm noi omul
nostru cu care să te întâlneşti dumneata, aşa, ca din întâmplare,
la piaţă, de exemplu, la gară sau la bufetul în care umbli
dumneata mai des şi’i transmiţi ceea ce ţi s’a cerut, despre
cutare, sau cutare, sau cutare, nu mare lucru! Spre exemplu,
cine cu cine se întâlneşte, ce prieteni are, cam ce părere are
despre problemele politicii statului nostru, ale partidului
nostru, despre aprovizionare, salarii, ocrotiri sociale, sau dacă
se întâmplă un accident de muncă undeva, cum reacţionează
tovarăşul cutare şi aşa mai departe.” Treaba asta cădea pe
capul lui Văsălică mai rău decât colectivizarea.
– Io, domnilor îs om cinstit şi mă tem de Dumnedzău,
io nu pot face de aieste.
– Da’ de ce crezi dumneata că noi îţi cerem o treabă
necinstită?
– Pentru că aşa este, domnilor!
– Noi vrem să’i ajutăm pe oameni, să nu greşească,
tovarăşu G., ăsta este rostul nostru, iar dumneata trebuie să
te simţi mândru că te rugăm să ne ajuţi în munca noastră.
Văsălică însă ţinea la ale lui; auzi, munca lor, îşi
gândi Văsălică: iar ”domnii” şi-au pierdut răbdarea, pe care
în asemenea situaţii şi-o pierdeau uşor, la urma urmei nici
62
n’ o aveau şi n’au avut-o niciodată, ajungând să se manifeste
nestânjenit în concordanţă cu concepţiile, educaţia şi
modelul după care au fost croiţi. Între pereţii instituţiei
lor nemaifiind obligaţi să joace teatru, să’şi îmbrace o
altă manta şi să’şi ia o altă mască, deveneau ceea ce sunt,
bestii criminale. Cel cu care, în asemenea condiţii, se stă
de vorbă, nu va sufla nici un cuvinţel despre cele văzute şi
întâmplate lui, deoarece, şi el, sigur va deveni un ”pui” aşa
după cum Omul albastru a hotărât când l-a ochit, moment
din care cel în cauză e pierdut fără ca el măcar să o ştie şi’n
acest caz, se înţelege că nu va mai sufla un cuvinţel, întâi
de teama Omului albastru, iar apoi, pentru ca oamenii să nu
afle josnicia pe care a acceptat-o, pe care a fost obligat să
o accepte. Cum însă Omului albastru nu’i era străin acest
tip de om dârz şi cinstit, crescut, trăit şi educat în spirit de
adevăr şi omenie era pregătit cu metode ultra diversificate,
pentru fiecare tip în parte, iar Văsălică nu era nici primul şi
nici ultimul căruia i se aplica una din cele multe metode.
Ca să’l ţină până seara, acolo, sub presiunea psihică
a lămuririlor verbale nuanţate de la vorba mieroasă, la
promisiuni, ameninţări, de o formă şi gradaţie adecvate
individului, cu crearea de situaţii artificiale, presante care
între cei patru pereţi şi cu Omul albastru în faţă, luau
proporţii monstruoase şi până la înfometare şi însetare la
limită, de la detenţie, la bătaie bestială, n’avea nici un rost,
căci Văsălică n’avea nimic nici de pierdut şi nici de câştigat.
Râvnea cineva la căruciorul şi la picioarele lui murdare?
Dar pentru Omul albastru tocmai asta era şi deci, pentru el,
omul prezenta valoare exact pe măsura şi în măsura în care
nu prezenta pentru ceilalţi, pentru societate. De aici atenţia
ce i se acorda şi nenorocirea lui Văsălică.
– N’o să mai ai voie să spui poezii – i-a venit, ca o
scânteie, Omului albastru.
63
 – D’apoi că mi-aţi luat caietul şi toate câte le-am avut,
da mintea nu mi-o puteţi lua!
– Hm! – scrâşni Omul albastru – asta ţi-o putem lua cel
mai uşor! Tocmai de ea avem nevoie! Te-am crezut mai deştept!
O să ai voie să spui poezii, ba chiar o să te rugăm! O să’ţi dăm
voie chiar să le scrii, o să’ţi dăm noi şi un caiet nou...
Văsălică a dispărut o vreme de pe străzile oraşului. Cu
toată importanţa minoră ce o juca în viaţa activă, figura lui
devenise o parte intrinsecă a peisajului citadin, iar absenţa’i
n’a întârziat a se face cunoscută, întâi de către muşteriii
magazinului de produse electrice, iar apoi de restul.
– S’o fi dus acasă la el – răspundea gestionarul
magazinului de electrice când era întrebat, el însă ştia exact
unde şi de ce lipseşte Văsălică.
Dar Văsălică a apărut din nou cu căruciorul, marfa şi
indiferenţa’i de dinainte, doar dacă cineva îl întreba, aşa ca
într’o doară despre absenţă, răspundea în doi peri, că şi-a
găsit un sălaş, apoi zâmbea cu acelaşi zâmbet ce complecta
mina sa de smintit, la care forma capului cu păr nu mai
lung de un jumătate de centimetru se potrivea perfect. Doar
ochii, oglinda sufletului, spuneau ceea ce el nu întotdeauna
putea spune şi ceea ce el în realitate era.
Satira, humorul, observaţiile penetrante ce completau
tabloul vremii zugrăvit de Văsălică au ajuns să intereseze nu
numai vulgul de la cozile ce se încropeau la ”Alimentara”,
când se ”dădea” făină de mălai unde stătea şi Văsălică,
sau la pâine, ulei, zahăr, dar şi la textile sau pentru pantofi
”Guban”, biciclete ”Tohan” şi alte trufandale ale comerţului
socialist, dar şi pe membrii Comitetului de Cultură şi Artă
ca şi pe membrii Cenaclului literar ”Nord”, mai ales pe
cei ce făceau poezie. Aprecierile deveniseră unanime, dar
nimeni nu avea curajul să se manifeste deschis şi mai ales
să se pronunţe oficial asupra valorii estetice a creaţiei lui
64
Văsălică. Asta se făcea în cercurile restrânse, acolo unde
oamenii puteau fi siguri că propria părere nu va deveni
bumerang tăios împotriva lor. Creaţia lui Văsălică însă nu
putea fi folosită, valorificată ca producţie folclorică de
scenă, spre exemplu, întrucât conţinutul...tematica... chiar
dacă Văsălică mai ”greşea” scriind câte o poezie şi pentru
partid, când Omul albastru prea îl strângea cu uşa, dar fără
aceeaşi savoare, mai ales despre ”măreţele” realizări pe care
le-a înfăptuit şi le trăim, despre... Creaţia lui Văsălică, nu
poate fi folosită nici pentru vreo culegere de folclor a Casei
de Creaţie judeţene, întrucât... nu are nimic valoros, artistic,
aşa după cum se crezuse la început. Sub acest aspect, chiar
şi cei ce decretaseră contrariul erau convinşi de realitate,
de valoarea deosebită a creaţiei lui Văsălică, ce se încadra
excelent în ceea ce se numea: ”folclor poetic nou” doar
cu o mică deosebire de nuanţă: partidul cerea acest folclor
spre glorificarea lui, iar creaţia lui Văsălică se situa exact
la polul opus, după realitatea vieţii cotidiene din Republica
comunistă, pe care o trăiau cetăţenii României, mai ales
cei mărunţi, ori asemenea realităţi, dureroase adevăruri, ce
defăimau cuceririle socialiste, trebuiau strivite şi nicidecum
nu aveau voie a fi popularizate, tovarăşi! În consecinţă, cine
ar fi îndrăznit să accepte conţinutul creaţiei lui Văsălică?!
Spre a pune capăt vâlvei stârnite în cercurile oficiale
precum şi ”în mase” în jurul temei ”creaţia lui Văsălică”,
Omul albastru a decretat că ”Văsălică nu are talent” şi cu
asta, punct! Cei ce vor continua totuşi să’l admire nu sunt
decât viespi uşor de prins în plasa întinsă de Omul albastru.
Unul singur era convins de valoarea artistică a creaţiei
lui Văsălică, artistul polivalent Mihai Olos, sculptor, pictor,
poet, folclorist şi publicist. Acesta, întors dintr’o glorioasă
călătorie profesional-artistică, cu o expoziţie de succes în
Japonia, cu ”Oraşul universal” – construcţie artistică în
65
lemn, Mihai, tras la ”şpiţ”, în înaltă ţinută de gală, îl invită
pe Văsălică la ”Carpaţi”, la cel mai select restaurant al
oraşului socialist. Artistul i-a dus dorul ”Radioului cazan”
al oraşului său, pe timpul cât a lipsit. Contrastul era prea
izbitor, între ţinuta unuia şi a celuilalt, aşa încât ospătarul a
vrut să’l dea afară pe Văsălică, cel desculţ şi cu picioarele
murdare, dar Mihai ”l-o probozât pă ospătar” că ce să leagă
de invitatul lui. Drept mulţumire, Văsălică l-a dăruit pe
Mihai cu atâta poezie şi humor, încât acesta nu’l mai putea
duce şi... ”ţâpurit-o amândoi de-o sunat Carpaţii”! Ba au
mai spus şi ce n’ar fi fost voie a spune, că:
”S’o dus Dumnedzău în China
Să vadă ce’i cu benzina
S’o dus Dumnedzău la ruşi
Prin faptul că’s mai reduşi.
......................................
......................................
Ca să vadă tot Apusul
Ce obraz mai are rusul!”
*
După cum şi-a adus aminte şi de poezia de doliu pe
care o recitase cu o anumită ocazie, la moartea unui ”om
minunat”:
”La moartea lui Nichita Hruşciov.
Cu inima întristată şi plină de durere
în tihnă şi’n tăcere
pe cel din urmă drum
conducem un nebun.
Îl ducem pe Nichita(Hârciog)
lui nu’i mai place pita
lui nu’i mai place ceaiul
el vrea să vadă raiul.
................................
66
 Azi porcii cei graşi
în ţară sunt rămaşi
ne dau pită cu cartela
şi noi umblăm de lela, lela!”
*

Într’o dimineaţă senină de vară, la un magazin dintr’un

cartier de blocuri, sosise camionul cu pâine. Se raţionalizase
cantitatea de pâine albă şi cine se scula mai târziu nu mai
găsea pâine de nici un fel. Se făcuse, ca în fiecare dimineaţă,
o coadă ce înconjura magazinul; desigur, doar din casnice
şi pensionari, căci restul de oameni ai muncii nu trebuiau
să mănânce, doar să lucreze. Văsălică, fără nici o treabă,
trecea pe acolo. Când văzu, se opri, zâmbi cu expresia lui de
smintit, apoi se propti cu spatele de un copac de la marginea
trotuarului şi, ca la comandă, îi dădu drumul: schiţă ad-hoc
tabloul, în versuri, pe care, ca de obicei, le rostea cu voce
cât putea de tare. Asistenţa asculta în tăcere. Nimeni nu
îndrăznea nici să zâmbească măcar, făcându-se astfel părtaşi
la satiră, dar fiecare gusta cu plăcere dublă toate observaţiile:
odată pentru că valoarea artistică a versurilor ce le mergea
la inimă, chiar şi fără să vrea, apoi vârful de sabie mergea
la ţintă în numele tuturor. Văsălică îşi cunoştea publicul,
savurându’şi la rându’i succesul.
Un tip ce trecea pe trotuar se opri perplex în faţa
originalului poet şi după ce’l ascultă câteva minute cu
atenţie, prinse a râde zgomotos din toate baierele inimii.
Cei ce stăteau la coadă au îndrăznit să se întoarcă, să’l vadă
pe neiniţiatul şi iresponsabilul trecător, care reacţiona firesc
şi necontrolat la ceea ce’i auzeau urechile. Culmea, cum
putea fi cineva atât de naiv, după 25-30 de ani de socialism,
să nu fi învăţat încă a’şi masca adevăratele sentimente, mai
ales acelea ce se refereau la partid şi politica sa? Parcă nu
67
le venea să creadă, că nu este o scenă iluzorie, ci reală, dar
nimeni în cartier nu’l cunoştea. Poate era străin chiar de
oraş şi descindea tocmai de la gară, ceea ce nu putea fi deloc
exclus, judecând după ţinută şi manifestările lui explozive
faţă de bizarul personaj, în care, hotărât, zăcea o comoară
şi pe care el îl descoperise în dimineaţa aceea printr’o
întâmplare! Între timp coada înainta, şi lumea care reuşise
să obţină o pâine se împrăştia.
La chioşcul de la intersecţia străzii Aviatorilor cu
Bulevardul Bucureşti, pe care se găsea gara, pe la ora şase
dimineaţa, când se deschidea, oameni amărâţi îşi serveau,
în loc de ceai, porţia de ţuică bătrână de prune sau de
coniac, pe stomacul gol, în drum spre uzină, venind de la
gară sau invers. Pentru că orice crâşmă şi înfundătură, în
loc de mâncare, vindea alcool, pentru Omul albastru era
desigur cel mai bun prilej de a afla gândurile oamenilor,
cele mai intime. Aşa, acesta a avut de grijă să repartizeze
în aceste locuri cel puţin un reprezentant al său, un ”pui”
sau un ”puioc”, pentru că dumnealui are o armată de pui şi
puioci de toate calibrele, specimenele, uniformele, gradele,
limbile, capacităţile, rangurile etc. etc. Un asemenea
”pui” spălat, călcat şi bine pieptănat se înfiinţa în fiecare
dimineaţă, la ”serviciu” la chioşcul nr.5, şi comanda şi
el ca orice trecător ocazional sau nu ”100 de coniac” cu
care se retrăgea în colţul chioşcului, punct strategic, de
unde cuprindea cu privirea ambele laturi ale chioşcului, la
care s’ar fi aşezat ”clienţii” săi, cu aceeaşi ”100” în faţă
şi ascultatul sau trasul de limbă începea. Puiul avea zilnic
o recoltă bogată de informaţii, dintre cele mai diverse, de
la oameni ce habar n’aveau că au fost ascultaţi şi că în
ziua aceea li s’a mai adăugat încă o filă neagră la ”dosarul
personal”, ”strict secret”, de la cadre, de la secu, dosar care
de personal ce este, cel căruia îi ”aparţine” nu are voie să’l
68
vadă, ba nici să ştie că îl are, doar să’i simtă conţinutul pe
spinare, de la caz, la caz.
Se pare însă că ”puiul” îşi crease şi el, la rândul
său, după modelul şefului, sateliţi de puişori şi puioci prin
cartier. Unul din aceştia a alergat prompt să’l anunţe despre
vânătoarea grasă de la magazinul de pâine, căci ”puiul” îşi
părăsi în grabă locul de observaţie de la chioşc, apărând la
magazinul de pâine, ca din întâmplare, se înţelege. Trecu
odată în sus, apoi în jos, pe trotuarul opus, observându’l
atent din toate unghiurile pe admiratorul lui Văsălică,
viespe naivă şi proastă ce’şi încleia picioarele în mierea
aurie. ”Puiul” trecu apoi pe lângă el spre chioşcul de
ziare de alături, de unde’şi cumpără o ”România liberă”.
Scopul pentru care cumpărase ziarul, ”Scânteia” ar fi fost
prea mistică şi nu putea fi profanat, fie chiar şi de un ”pui”
sau ”puioc”: ”se cere respect, tovarăşi, faţă de ideologia
partidului!” Sub pretextul lecturii anunţurilor publicitare
– ce începeau să apară, ca S.O.S-uri de salvare aruncate
de ziar ca să’şi poată trage sufletul – sprijinit cu spatele
de un copac, ca şi Văsălică, dar pe partea cealaltă a străzii
şi conform procedeului clasic de observare, prin ziarul
perforat, puiul îşi notă tot ce’l interesa privitor la străinul
căzut în cartierul lor.
Văsălică, satisfăcut în amorul său propriu de artist, a
continuat încă câteva minute, apoi parcă a simţit el ceva şi,
uitându-se la tipul cu ziarul, şi-a luat ochii de pe admirator,
ca şi cum ar vrea să’l protejeze şi ştergându-se pe frunte,
că alta nu mai ştie, a intrat în magazin să’şi cumpere şi
el o pâine! Dar după două minute, ieşi aşa cum a intrat,
ducându-se în treaba lui.
S’a mişcat şi admiratorul şi, ca trezit dintr’o
halucinaţie, se uită împrejur. Brusc, atmosfera i se păru
macabră şi, ca în faţa unei primejdii, schiţă un gest de
69
fugă, dar se stăpâni automat şi, cu un pas inexplicabil de
grăbit, porni în direcţia opusă din care venise. ”Puiul”, după
cum era de înţeles, tocmai atunci şi-a terminat şi el lectura
ziarului şi s’a pornit pe urmele vânatului, pe care însă se
pare să’l fi scăpat din gheare, chiar când credea că a pus
laba pe el. Se prea poate ca admiratorul să fi avut un bun
înger păzitor, care de data aceasta l-a scăpat din ghearele
dracului, iară de cumva nu, atunci se verifica, pentru a
câtea oară, că, în socialism, te puteai trezi cu file negre la
dosar, ori şi unde te-ai fi găsit, în Republică, ba chiar şi în
străinătate şi chiar mai vârtos decât în ţară, căci chiar şi
în locuri absolut străine, unde tu nu cunoşteai pe nimeni,
Omul albastru îţi era pe urme şi cu armata lui de sclavi şi
gunoaie te descoperea de unde şi cine eşti, ce învârteşti şi ce
vrei, ce gândeşti şi câtă dragoste ai faţă de ”regimul clasei
muncitoare” şi aşa mai departe.
Odată decretată, de către Omul albastru, lipsa de
talent a lui Văsălică în cercurile înalte ale culturii judeţene,
părerea a început să se răspândească şi lumea să nu’i mai
acorde lui Văsălică, sub acest aspect, atenţia cuvenită.
Văsălică începea să sufere. Caietul lui cel nou, ca şi pe cel
vechi, mult mai umflat în coperte, nu’l mai solicita nimeni
şi nici măcar domnii pe care el îi cunoştea că scriau poezie,
că doar le citise el versurile în ziarul local şi’n suplimentul
trimestrial care, până la prima apariţie, fusese cultural-
artistic, după care devenise social-politic şi din care el nu
pricepea o iotă, căci nu era nimic de priceput, nu se mai
interesau de el. Totuşi aceştia erau poeţi şi, desigur, poeţi
adevăraţi, pentru că numele lor stătea scris, ba la unii chiar
şi poza stătea în ziare şi cărţi, şi toată lumea îi cunoştea ca
oameni învăţaţi. Pentru prima dată în noua sa viaţă, care
înregistra deja un deceniu, Văsălică se simţea nelalocul lui
şi, ce era mai rău, că nu se putea lămuri exact ce fel de stare
70
este asta, şi de ce’i vine? Singur Mihai nu se schimbase în
atitudinea faţă de Văsălică, doar că se întâlneau mai rar; era
şi el prins cu multe şi de toate, ba mai era şi mereu plecat.
Lui Văsălică îi era clar că starea se leagă de caietul acela,
de ziar, de poeziile poeţilor, da ce legătură are el cu asta, că
doar despre oameni ca el nu scrie nimeni la gazetă! Văsălică
îşi trânti caietul ce’l purta îndoit în două în buzunarul din
lăuntru al pufoaicei şi’n care scria pe drum, când îi venea
lui în minte, aşa după cum singur se exprima. Se oprea cu
marfa pe căruţ, se aşeza pe bordura trotuarului şi scria, şi
asta pentru că Văsălică avea întotdeauna timp pentru toate.
Şedea pe margine şanţului şi’i spunea celui ce voia
să’l asculte, că: ”Dacă mărg pă arocu’(şanţul) aiesta
înainte (spre Apus), agiung în America, iară dacă mărg pă
celălalt(spre Răsărit) agiung în Siberia!”
Dar dacă Văsălică ştia tot ce se petrecea în oraş, şi
Omul albastru ştia tot despre Văsălică şi nu renunţase la
planul ce şi’l făcuse în privinţa lui. Avusese doar nevoie de
timp spre a cumpăni asupra metodei celei mai adecvate ce
urma a fi folosită în cazul lui, care nu era un oarecare şi, în
plus, tocmai prin mizeria lui şi explozivul ce’l purta cu sine,
pentru Omul albastru prezenta valoare.
Cum în calendarul vremii partidul înscrisese duminicile
ca zile ale muncii, uneori se cerea ca acestea să fie totuşi zile de
sărbătoare, şi atunci duminicile au început a fi botezate în mod
”nou”, după nevoile socialismului: ziua învăţătorului, la sfârşit
de Iunie, dar pe care n’o serba nimeni, nici chiar cei în cauză,
căci în fond n’aveau ce serba; ziua minerului, prin Iulie, ziua
marinei, prin August, ziua constructorului, prin Septembrie, a
recoltei, în Octombrie, a ceferistului, în Februarie şi etc. etc.
De ziua minerului, Văsălică, care se încurca şi el
printre cei ce încercau să ajungă, cu nasturii rupţi şi haina
şifonată, la o gură de bere şi un mititel oferit pe gratis de
71
către partid ”clasei muncitoare” cu ocazia sărbătorii ei, îşi
găsi un prieten.
La drept vorbind, ”prietenul” l’a găsit pe el. Cineva
pe care nu’l mai văzuse în oraş îi oferi şi lui o sticlă de
bere şi o tăviţă cu doi mititei. Necunoscutul îl invită pe
Văsălică să se aşeze lângă el, pe iarba crudă de pe ”Câmpul
gâştelor” pe care se ţinea chermeza, botezat azi, ”Câmpul
tineretului”, dar orăşenii tot după denumirea veche numeau
câmpul de lângă parc, unde altădată păşteau nestingherite
gâştele minerilor proprietari, de pe Valea Roşie şi Usturoi.
Fără introducere, darnicul necunoscut închină, ciocnind cu
Văsălică sticla de bere îndemnându’l să bea şi el direct din
sticlă, invitaţie superfluă pentru Văsălică, căruia îi sclipeau
deja ochii. N’a trebuit să fie rugat, deşi necunoscutul se
pregătea să o facă, căci banda lui Văsălică, cu versurile
de circumstanţă, s’a şi pornit. Văsălică deveni dintr’odată
fericit, iar când observă că interlocutorul îl ascultă atent,
deveni şi mai fericit, radios! Până seara au golit, dar cine mai
ştie câte sticle de bere au golit, căci se pare că necunoscutul
ajungea pe altă cale la sticla de bere gratuită, fără să se
şifoneze şi fără să’şi piardă nasturii de la haină şi fără să
mai ştie cu câte poeme l-a dăruit Văsălică. Necunoscutul
chiar că a fost prins în vraja poemelor lui Văsălică, căci:
”hotărît, omul acesta este un mare talent, ce prinde cu o
uşurinţă rar întâlnită, din câteva linii, o frescă veridică a
vieţii şi societăţii contemporane, a celei de jos, cotidiene,
a «maselor», nu a propagandei noastre, de sus” îşi zise
el sincer, în sinea lui, dar ce putea face? El, ca angajat al
Omului albastru, nu putea decât să’l servească, şi asta aşa
după cum i s’a trasat, altfel n’are nici o şansă de existenţă,
nici măcar ca a lui Văsălică. A doua zi, Văsălică nu’şi mai
găsi caietul. Ce’i drept, îl aruncase el de câteva ori, când se
supărase pe el, dar iarăşi l-a reluat, purtându’l la piept ca pe
72
ceva de preţ, lângă inima lui. S’a întors la locul chermezei,
unde Ruja din Corni, unica femeie măturătoare de stradă,
îmbrăcată cu pantaloni de pufoaică şi haină, la fel, ca şi
Văsălică, fugită din sat din aceleaşi motive ca şi el, strângea
gunoaiele. Gurile rele mai făceau şi alte asemănări între
cele două figuri bizare ale oraşului, dar cine mai putea şti
exact câte se întâmplă în lume?
Şi Ruja făcea versuri, ca orice fiu al satului românesc,
numai că ea nu le scria nicăieri, şi nici nu se ocupa serios
de ele. Ea povestea mai mult despre ”drăguţ” şi dragoste,
căci ce’i drept era mult mai tânără decât Văsălică, despre
ploaie şi soare, iar când era foarte tristă şi nu mai biruia cu
gunoaiele, mai amintea şi despre:
”De ce mamă m’ai făcut
M’ai făcut şi m’ai vândut
Peste sate şi hotară
Să siu lumii de ocară”
Da’ cine mai umbla după toate fleacurile? Hotărât
că în catastifurile Omului albastru era trecută şi Ruja, ca
tot omul ce călca pământul României socialiste, dar ea nu
prezenta, cel puţin la ora aceea, vreo importanţă deosebită.
Ruja nu găsise caietul lui Văsălică, deşi adunase
câteva tomberoane de gunoaie de pe câmpul cu chermeza,
a gâştelor sau a tineretului, tot una, gunoaiele se aruncau
în socialism acolo unde apuca omu, fără discernământ! Lui
Văsălică îi era cât de caiet, cât de sete, ba mai mult de cea
de-a doua, în momentul acela. Afurisiţii de gestionari însă
nu uitaseră, nici măcar aşa în batjocură, o sticlă de bere
prin cele şanţuri, ori gunoaie, nici măcar una desfăcută,
băută pe jumătate, în schimb sticlele şi cioburile adunate
duhneau puternic, iar Văsălică prinse a saliva mai dihai ca şi
câinele lui Pavlov la vederea becului aprins. Îl cuprinse aşa
o furie, pe Ruja, dar femeia se apără cu măturoiul, râse şi’i
73
aruncă o vorbă de duh, pe care Văsălică se făcu că n’o aude
şi se îndepărtă bombănind. Când ajunse în alee, se opri un
moment să cumpănească, apoi stabili că tot mai aproape era
bufetul parcului şi se îndreptă spre acolo. N’avea nici un ban,
dar avea speranţă, şi uite că prietenul de ieri era acolo!Parcă
tocmai pe el îl aştepta! Văsălică deveni din nou fericit.
În zilele următoare, ca prin minune, găsea mereu câte
”un prieten” care cădea în crâşmă tocmai la ţanc, sau era
deja acolo în momentul când el gândea cu jind la o oieguţă
de ceva, dacă nu de ţuică de Maramu’, atunci măcar de
şliboviţă că: ”şi aceie tăt horincă îi” şi aşa, treaba mergea
bine. Într’o vreme parcă prinse el mişcarea, că: ”gândeşti
că’i făcut!” da’ horinca era taaare bună, mai ales că se şi
scumpise şi deci... ce mai! El avea prieteni pentru că şi el
era un om prietenos! Şi’n satul lui avusese el prieteni, nu’i
vorbă, că’i plăcea să stea cu ei, la crâşmă, duminica după
masa, da’ atunci stătea mai mult de vorbă decât de băut ori
jucau cărţi, îmblăteau şepticu, de băut beau mai rar, numai
atunci când aveau câte un ospăţ, nu beau ”în tătă dzâua
ca amu! Noa, d’apoi ce să’i faci? Amu tăte s’o ştimbat,
aşe’i lume!”, şi Văsălică, cercetându’şi conştiinţa, o mai
acoperea cu încă o duşcă şi încă una şi una, că doar:
lasă beu, că io câştig!”
Cât despre Omul albastru, ce să te mai complici? Doar
nu de acum e descoperit, că: ”In vino veritas!” iar ”puiul” afla
tot, fără nici o osteneală. Văsălică deveni deosebit de încântat
de noii săi prieteni, domni, domni adevăraţi, nu şoloboactări,
de la întreprinderea cutare şi cutare, ba chiar un poet de la
Cultură, cu toţii îl ascultau cu interes, indiferent de câte bice
trăgea pe o brazul socialismului românesc, numai de partid să
nu se prea atingă, decât doar cu laude, ca şi de şeful cel mare,
(tovarăşul pitic, bâlbâit, Bâtă, asta numai aşa în gândul lui
Văsălică). Linia lui Văsălică a fost trasată, iar el, având acum
74
drept ghid doar sticla de bere, prinse a porni legat la ochi pe
calea ce n’o mai avea de ales. Din ce în ce mai des era trimis
de către gestionarul magazinului de produse electrice, cu
marfă, în casa cutare, la familia cutare, după care era întrebat
tot de gestionar, aşa într’o doară, ce-a văzut, ce-a auzit, cine
era acolo şi aşa mai departe. Pe lângă asta se mai găseau şi
alte motive şi prilejuri cu care Văsălică era trimis încoace
şi în colo, ca bunăoară ospeţele. Cum sâmbăta şi duminica,
împotriva tuturor relelor, oamenii îşi permiteau câte un chef
în familie: un botez, o nuntă, o aniversare şi cum singura ce
nu se încurcă şi nu se opreşte în mocirla socială este VIAŢA,
în oraş întotdeauna se găsea câte ceva de sărbătorit. În plus,
de Crăciun, de Paşti, ori de Sfântă Mărie Mare, chiar şi dacă
oficial nu mai erau sărbători, ci zile lucrătoare, oamenii se
ştiau strecura, dacă nu neapărat la biserică cel puţin la o
veselie să cinstească sărbătoarea. Văsălică nu numai că găsea
şi el prilej, seara când hoinărea pe străzi, să intre acolo unde
auzea mişcare de pahare şi amestecătură de voci, dar era
chiar îndemnat a o face, să participe la asemenea trebi şi, cum
i se oferea posibilitatea să exploateze spiritul de filantropie al
gazdei, mai ales la compartimentul băutură, nu mai analiza
propunerile cum făcea sau cum ar fi făcut cu ani în urmă.
Mecanismele lui de corectitudine şi atenţie se pare că s’au
cam tocit şi nu mai funcţionau pe unde normale. Dacă înainte
vreme intra în case cu marfă şi ieşea cinstit, acum, nimeni şi
nici chiar el nu’şi dădea seama că ceva s’ar fi schimbat, cu
atât mai puţin cei în cauză, pentru care figura lui Văsălică
făcea parte integrantă din zilele ce le trăiam şi ca atare, nu se
fereau nici de el şi nici de pufoaica lui jegoasă pe care uneori
şi-o lăsa la uşă când se făcea să fie poftit la masă în bucătărie.
După o treabă ca asta, sau ospeţe, Văsălică avea de
raportat? O! Nu! De povestit, aşa ca un fleac oarecare,
despre cine, ce şi cum a fost, cu ce ocazie, ce s’a mai spus, ce
75
s’a cântat, cine s’a’mbătat, (!) cine cu cine a dansat, cine cu
cine s’a retras pe la colţuri, aşa, ca din întâmplare, nevasta
cui, cu cine şi încă şi încă, dar după cum fleacurile astea nu
erau nici treburi politice, nici religioase, şi nici de partid,
Văsălică le culegea şi le dădea mai departe, la bufetul X,
ori Y, ”localuri” de care, sub oblăduirea Omului albastru,
oraşul nu ducea lipsă – în schimb ducea lipsă de lucruri
vitale, ca măcelării, lăptării!... La o porţie de ceva, Văsălică
îşi golea traista şi o făcea cu deosebită mulţumire, căci doar
era plăcerea lui, să povestească şi să fie ascultat. Ospăţul
acela sau celălalt n’a fost observat şi ”studiat” doar de unul
ca Văsălică, ci şi de oaspeţii importanţi repartizaţi acolo, de
sau prin Omul albastru, să’şi aducă serviciile. Aşa, ospeţele
orăşeneşti au devenit una din marile bucurii ale lui Văsălică,
mai ales că întotdeauna se găsea cineva gata să’l asculte.
Dar când, dacălii lui Văsălică în ale ospeţelor, se aşteptau
cel mai puţin, acesta le făcu pocinogul cel mare. Nici nu se
putea altfel, căci doar nimica: ”nu’i făcută, neştiută!” sau:
”nu’i faptă fără răsplată!”sau: ”Dumnedzău nu dă cu bota!
Tovarăşul şef de regiune, de la înfiinţarea ei, 1950,
după model sovietic şi până la desfiinţare, 1968, iar apoi
în continuare, şef de judeţ, îşi mărita fata. Tovarăşul,
care acum trăia în capitală, ca membru în CC (Comitetul
Central al Partidului, funcţie mare, foarte maare!), dar cum
aparţinea locurilor natale, mai ales prin moşiile şi cabanele
de vânătoare agonisite în timpul domniei sale, hotărî ca
nunta să se serbeze în ţinuturile de baştină. Asta’i aducea
desigur încă un cerc de aureolă la calităţile sale de patriot
şi cetăţean. Tovarăşul Ştefan, la Bucureşti, Piştoa, acasă,
hotărî să facă o nuntă demnă de noua aristocraţie şi pentru că
într’o ţară socialistă şi democrată pe deasupra toţi cetăţenii
sunt egali, îl invită de naş pe şeful cel mare, pe tovarăşul
”Bâtă.” Asta şi pentru că treaba devenise obicei.
76
 În vizitele sale ”de lucru”, şeful cel mare, întâlnise la
început absolut întâmplător, într’un sat, o nuntă. Îndemnat
de unii dintre sfetnicii suitei, să dea dovadă de calităţi
nobile şi înalte simţăminte umanitare, mergând pe linia
înaintaşilor voievozi, cu care foarte îi plăcea să se compare,
tov. Bâtă a hotărât să se oprească să vadă petrecerea. A
intrat chiar în casa mirilor care s’a întâmplat să fie una
dintre cele mai sărace. Şeful a dat dispoziţie să li se ofere
mirilor un CEC cu o sumă frumoasă. Vestea s’a răspândit
fulger, în Republică, mai fulger decât reportajele de lucru
din uzina aia sau cealaltă. Dacă pe linia judeţenei de partid
nu s’ar fi dat ulterior dispoziţii drastice, precise, de cum să
fie ”întâmpinat” cel mai ”iubit fiu al poporului”, la vizitele
ulterioare, înalţii oaspeţi ar fi găsit în fiecare sat câte o
mireasă, la marginea drumului, în mulţimea ce’şi zdrobea
palmele cu aplauze, ea aplaudând mai frenetic decât toţi,
obligând coloana prezidenţială să oprească. Cum datorită
vigilenţei ”organelor de conducere” judeţene, cartea asta
nu mai putea fi jucată, românilor nu le-a trebuit mult ca
să descopere o altă metodă de a’şi cârpi ceea ce li s’a luat.
Au găsit că pot obţine niscaiva parale fără să’l aibă în
carne şi oase pe tovarăşul, la nunta lor, doar invocându’l,
în actele de la ofiţerul stării civile, ca naş de cununie.
Primarul, respectiv ”Preşedintele Consiliului Popular” era
obligat să întocmească nişte forme, să completeze nişte
formulare, după care tânăra pereche primea un CEC cu o
sumă standard, nu prea mare, nicidecum de valoarea celei
iniţiale, dar era totuşi din partea naşului onorific. Primarul
n’avea ce comenta, sau să încerce a respinge cererea, căci
doar era făcută în lumina ”dragostei” ce poporul i-o purta
”fiului” său iubit, motiv pentru care tânăra pereche l-a ales
de naş(!).... Cine a profitat ”en gros” de pe urma acestui
onor, au fost ţiganii care, aşa deodată, au devenit foarte
77
interesaţi de căsătoria civilă şi foarte mândri de naşul lor.
Tovarăşul Piştoa avea motivele lui să’l invite de naş
pe şeful cel mare la căsătoria fiicei sale, întrucât de decenii
erau colaboratori şi ”pretini”, oficial ca şi în particular.
În oraş se făcuse vâlvă: ”vine, au nu vine?” Elita
tovărăşască, care era în temă cu protocolul (auzi, au ajuns şi
tovarăşii la protocol, ceva foarte burghez, ei care au omorât
toţi burghezii, numai pentru că erau burghezi, purtau
monoclu, frac şi joben şi nu aparţineau proletariatului
tovărăşesc rupticos ce nu’şi ştia nici şterge bine nasul!),
avea cunoştinţe asupra stărilor de lucruri. Spre a’i da însă
evenimentului o şi mai mare strălucire, lăsă poporul în
neştiinţă, să creadă, până în ultimul moment, că şeful cel
mare a acceptat invitaţia.
Cu puţin timp în urmă, Comitetul Central îşi manifestase
înalta grijă pentru om şi problemele sale şi formulă o dispoziţie
ce deveni decret, pe care şi’l atribui Prezidiul Marii Adunări
Naţionale, (respectiv a Parlamentului tovărăşesc), singurul
împuternicit cu emiterea de decrete, în exercitarea atribuţiilor
sale constituţionale. Se înţelege că decretul a fost aprobat
de MAN, în ”unanimitate”. Ia să fii îndrăznit careva dintre
deputaţi să nu fie! Decretul a fost dat în vederea respectării
timpului de odihnă ”al oamenilor muncii”, ca aceştia să nu’şi
piardă nopţile prin crâşme, reducându’li-se capacitatea de
producţie. Toate localurile publice, în mod obligatoriu se vor
închide la ora 22. În ce priveşte petrecerile de familie, nunţile,
banchetele (mai existau şi din acestea, pe ici pe colo, tot pe
la tovarăşi) etc. astea se vor putea prelungi până la ora 24, nu
însă peste această oră! Tovarăşul Piştoa, ca orice muncitor,
ţinea să petreacă şi el, niţel, la nunta fiicei sale, cel puţin
până a treia zi, cum petrec oamenii locului, ai ţării, românii,
înfrăţiţi cu ungurii şi ”alte naţionalităţi conlocuitoare.” Deşi,
în calitate de deputat votase şi el legea, găsi, ca orice cetăţean
78
al ţării socialiste că după lege mai urmează şi instrucţiuni
de aplicare a legii, conform cărora se găseşte întotdeauna o
poartă, o portiţă de încuiere sau de salvare de la litera votată.
Aşa găsi şi tovarăşul Piştoa, înaltul funcţionar tovărăşesc, că
în oraş există un grup şcolar profesional, de profil minier,
care dispune de cantină şi o sală de mese încăpătoare unde
s’ar putea nunti în voie, până a doua zi, întru cât amintitul
grup şcolar fiinţează într’un cartier lateral fost cândva în
afara zonei de locuinţe.
Că şeful cel mare nu s’a prezentat la nuntă a fost
clar, dar ce cadou va fi făcut, asta n’a fost chiar atât de clar,
ce a oferit însă naşul prezent, asta s’a dat publicităţii. Un
foarte proeminent reprezentant al Omului albastru, care
împreună cu consoarta dumnealui a binevoit a se deplasa
din comoditatea lui ”capitalistă” adică, din capitală, până
în fundătura de oraş judeţean de la poalele munţilor, de-o
frumuseţe aparte, dar asta nu interesa. Naşul prezent a
oferit mirilor, ambii încă studenţi pe prag de absolvire,
cheile ultimului tip de ”Dacia 1300” pe care Uzinele de la
Piteşti încă nu o scosese în producţie de serie, decât doar ca
prototip. Asemenea cadou, precum şi maniera în care a fost
prezentat, era exact pe măsura unei case mari!
Cununie la biserică n’a fost, decât la Sfatul Popular,
căsătorie UTM, (adică a Organizaţiei de tineret, Uniunea
Tineretului Muncitor) ziua mai pe după-masa, unde s’au
servit şi ceva aperitive, urmând ca masa de ospăţ să aibă
loc seara, de pe la ora 19. Nuntaşii s’au prezentat, pe bază
de invitaţii, traşi la ”şpiţ”, la costum şi cravată, iar damele,
înzorzonate, coafate şi cu rochii lungi. Auzi, măi, toate alea
burgheze, care erau de înaltă ţinută, adică ”nobile” şi le-
au însuşit tovarăşii, probabil ca să aibă şi ei senzaţia că şi-
au lăsat jegul la uşă, că au ”maniere!” Ce mai! Am omorât
burghezia pentru ca să’i luăm noi locul.
79
 Invitaţiile, elegant tipărite la tipografia judeţeană,
erau ceva foarte aparte, căci încă nu se prea obişnuia, iar
cei cărora li s’au distribuit aceste cartonaşe albe a trebuit
să aibă cel puţin o stea în frunte, dacă nu chiar mai multe.
Boierul s’a schimbat el, nu’i vorbă, dar năravul cu eticheta
în farfurii şi ordinea la mese a rămas. Ba au rămas până
şi cele cinci feluri de pahare, de cristal, dacă se poate, şi
aici s’a putut, de mare ce era casa, şi tacâmuri de argint,
ca şi felurile de mâncare, adică nu, mai multe şi mai alese,
inclusiv şuncă şi icre negre de export şi fructe exotice de
import. Numai aşezarea meselor a rămas, proletară, de
cantină, înşiruite pe cele două laturi ale sălii, formând în
ansamblu, cu masa mirilor un U cât sala de mare.
Pentru că la nuntă participau personalităţi de care ţara
avea absolută nevoie, teritoriul se cerea străjuit şi cercetat,
cu câtva timp înainte, ca nu cumva vreo persoană, din grupa
”duşmanilor de clasă”, pe care între noi fie vorba i-am
decimat de mult, dar poate a mai rămas vreo una cu gânduri
de invidie faţă de cuceririle noastre revoluţionare şi atunci
se cerea vigilenţă, tovarăşi, ca nu cumva asemenea persoană
să pună la vreun colţ o bucată de exploziv sau, mai ştii, ceva
tot cam pe aproape, de marea dragoste faţă de partid şi clasa
muncitoare care bea şampanie prin reprezentanţii ei. Deci,
pază cu centima şi secunda, tovarăşi, făcută chiar de Omul
albastru în persoană, transformat în civil şi secondat de o
armată de ”pui” şi de ”puioci.”
În seara ospăţului, invitaţiile au fost controlate odată
la poarta mare, iar a doua oară, la intrarea în sala ultra
festiv împodobită. Cum a pătruns Văsălică, pe lângă toate
controalele, în mijlocul înaltei societăţi, exact la miezul
nopţii, când într’o pauză a muzicii lumea îşi sorbea cafeaua,
nimeni nu şi-a putut explica, ceea ce era însă palpabil
era faptul că, iată, pentru o frântură de secundă vigilenţa
80
revoluţionară slăbind, duşmanul de clasă se poate infiltra,
năruind măreţele realizări obţinute cu sudoarea clasei
muncitoare!
Văsălică nici măcar nu’şi lăsase pufoaica la uşă, ca
în alte asemenea ocazii. Cu un pahar de cristal în mână, din
care sclipeau reflexe roşietice-gălbui, prinse a ura pentru
ţara noastră, pentru tovarăşul Piştoa, ”pritinul”, pentru
partid şi şeful lui, pentru sănătatea domnilor de faţă, pentru
bogăţia românească, pentru nunta cea frumoasă! Avea un aer
degajat şi mulţumit de aportul ce şi’l aducea: nu era el un
obişnuit al casei? Nu era el un vizitator frecvent al grădinii
tovarăşului Piştoa pe vremea când locuia aici? Chiar dacă
Doamna nu’l prea agrea, el tot mai găsea poarta uneori
descuiată, măcar spre a spune câteva versuri despre partid
ş’apoi a primi o fărâmitură de la masa domnilor, pe care mai
degrabă i-o dădea bucătăreasa, pentru că Doamna-tovarăşa,
mare, era ursuză când îl vedea, alungându’l. Acuma dacă el
şi aşa e prezent la toate ospeţele oraşului, tocmai de la ăsta
să lipsească? E şi ăsta un ospăţ, nu? Era cumva posibil ca el
să nu’şi aducă omagiul, tocmai acum, mai ales că de ani de
zile nu’l mai văzuse pe tovarăşul Piştoa?
Asistenţa amuţise cu caimacul pe buze, pătându’şi ţinuta
şi feţele de masă. ”Puilor” recrutaţi cu supravegherea le-a
îngheţat sângele în vine; s’au îngălbenit, apoi, au albit, s’au
învineţit şi nu ştiau ce să facă. Pentru o asemenea situaţie n’au
fost instruiţi! Mirele se uita nedumerit, iar mireasa se făcu roşie.
Ea îl ştia pe ”vagabond”, dar, la fel ca şi maică-sa, de câte ori
îl întâlnea, îl alunga fără a’i da măcar o îmbucătură. Naşul îşi
pierduse brusc înaltele’i însuşiri detective, strălucita’i educaţie
şi rămase perplex, ca întreaga adunare, apoi revenindu’şi, dădu
semne de nervozitate la gândul că cineva şi-a permis o asemenea
farsă, poate chiar la adresa lui. Dar Văsălică nu venise să strice
nunta, ci să o înveselească. Singur Piştoa putea salva situaţia
81
şi el îşi dădu imediat seama de asta, căci doar el îl cunoştea pe
Văsălică mai bine ca ori care alt cetăţean al oraşului. Oare nu pe
vremea domniei sale avusese loc emigrarea lui Văsălică? Dar
până să reuşească el să se mişte de la masa incomod aşezată şi
să ajungă la cel cu uralele, acesta turnase o parte din ele, mai
fade sau mai sărate. Între timp muzica intonă un rock şi, ca la
un semn, perechile umplură golul din jurul lui Văsălică, cu care
Piştoa a ajuns la tratative.
Instrucţiunile au căzut imediat, precise: nimeni nu
va sufla o vorbă, să se afle în oraş despre incident, dar al
dracului să fie; cheful încă nu se isprăvise şi oraşul ştia deja
tot, tot ce’l putea interesa în legătură cu marele banchet,
inclusiv ce pocinog a fost!
În noaptea aceea, Văsălică dormi fericit lângă flacăra
de gaz metan, dintr’un bloc neterminat – pe care paznicul,
să se încălzească şi el, o aprinsese clandestin – visând la
porţia de ţuică bătrână pe care prietenul lui i’o va dărui
mâine, în timp ce’i va povesti: ”cum a fost!”
A doua zi însă, prietenul a fost obligat a se prezenta la
o altă întâlnire. Văsălică l-a aşteptat şi, dacă a văzut că nu
mai vine, s’a aşezat trist, pe jos, în colţul bufetului, poate
totuşi vine. Îi era sete! Dar prietenul n’a mai venit nici a
doua, nici a treia, nici a noua zi, şi Văsălică, din om aşezat
ce-a fost, a devenit furios şi a început să spargă. L-au dus la
spital. Era grav bolnav.
Cât va fi zăcut, cine mai ţinea seamă? Apoi s’a făcut
bine şi, pe când şi-a dat seama că acolo’i plăcut, cald,
mâncare, cât va fi fost de bună, era totuşi de hrană, şi la
timpul prescris şi mai avea şi tovărăşie, l-au dat afară. Pe
Văsălică l-a apucat aşa o tristeţe:
– Tăţi mărg acasă, domnule doctor, da io unde să mă
duc?
– De unde ai venit!
82
 Şi Văsălică îşi aminti de cărucior şi de magazinul
de produse electrice, care primise o dubiţă cu care se
transportau acum mărfurile la domiciliul clienţilor.
– Domnule, doctor, nu’ţi ave’ dumavoastă să’mi daţi
un caiet, cât de vechi, numa’ să sie gol şi un creion?
Doctorul îi dădu lui Văsălică un caiet nou, gol şi un
pix şi’i făcu ”Foaia de ieşire” din spital, indicându’i să n’o
piardă pentru că dacă va mai fi să vie să ştie ce să’i mai facă.
– Ba nu mai viu, domnule doctor, că nu mă vreţi ţâne.
Mă mai duc într’oarecătrăuă.
Văsălică s’a întors totuşi la cărucior şi la magazinul
de electrice care’şi schimbase localul, gestionarul, muşteriii
şi produsele. Numai el se simţea acelaşi, lumea însă nu’l
mai socotea ca înainte. Învăţase să se păzească până şi de
Văsălică, iar dacă i se mai dădea, totuşi câte o îmbucătură,
asta se făcea în curte ori în stradă, şi rar se întâmpla să mai
fie poftit în casă.
Îşi aduse aminte de Doamna şefului de gară, dar gara
veche se demolase, iar familia se mutase într’un bloc, vechi,
cu gaz metan. Ce servicii îi mai putea oferi? În bloc e altfel,
şi nu se mai putea duce, aşa, pe capul oamenilor, mai ales
că Domnul Damian era mereu la gara nouă.
Într’o zi îşi zări prietenul pe bulevard, în faţa cafenelei
unde se învârtea bârfa oraşului. Se repezi la el, dar acesta,
exact ca şi în filmele poliţiste, ochi o maşină ce tocmai
demara şi sări în ea. Văsălică nu s’a lămurit, dacă a fost cu
intenţie sau ”cu brânză!” L-a mai întâlnit odată, dar tocmai
când să stea de vorbă cu el a venit un altul care l-a luat
pe Văsălică de o parte spunându’i să’l lase pe tovarăşul în
pace, că doar nu sunt de-o teapă!
Văsălică îşi scutură capul lui negru, se uită cu o
privire lungă şi tâmpă la foştii lui ”prieteni”, zâmbi una şi
mai tâmpă, întorcându-le spatele:
83
 ”Hei, foaie verde mătrăgună
Cunoscut-am lume bună!
Dar povestea lui Văsălică nu se opri aici: Cuiva,
”idiotul şi banditul” ăsta îi mergea pe nervi, mai ales de
când cu nunta, cu pocinogul. A decretat ”destul!” – şi ”puii”
şi ”puiocii” au înţeles ce au de făcut. Văsălică a fost găsit,
mort, lângă ţeava de gaz metan din blocul în construcţie.
Uns cu o unsoare galbenă, a fost ars adânc pe burtă şi nu
numai pe piele. Pentru îngropăciune s’a anunţat în sat că,
dacă vor să’l aibă, să vină să’l ia de la morga spitalului. Era
prin August. Sicriul sigilat a fost interzis de a fi deschis.
*
După treizeci de ani, Omului albastru îi mai este
teamă de Văsălică! Clanul ”Turţenilor” din Remeţi pe
Someş a fost intimidat şi intoxicat să nu dea nimănui nici
o relaţie despre ”Văsălică de la gară” cel ce ”făcea poezii”
pentru că a murit de mult şi nu e voie a se scrie despre
el, doar că Văsălică a fost şi a rămas regele de opincă a
sufletului românesc ardelean, din ”era lumină”. Mormântul
lui din cimitirul satului este aproape şters, iar pe crucea de
lemn abia că se poate citi: ”Aici odihneşte Vasile Găvruş,
1926-1980.”

84
 Martirilor Naţiunii Române

Mă’nchin lui Dumnezeu

Sfântă Treime,
Mă’nchin apostolilor
Bisericii creştine
Mă’nchin martirilor
Naţiunii Române,
căzuţi sub secere şi ciocan
la Canal, Aiud, Galaţi şi Piteşti
în tot cuprinsul gliei româneşti,
în minele de plumb de la Baia Sprie,
în închisoarea din Sighet
şi’n altele, o mie!
De ce?
Pentru că te-au iubit prea mult,
o dulce, sărmană ROMÂNIE!

Mă’nchin,
memoriei celor căzuţi fără o cruce,
nimeni nu ştie unde
dar înveliţi de giulgiul
CONŞTIINŢEI lor curate,
limpede oglindă,
în care monstrul
îşi vedea duhoarea,
şi de aceea lovea mai tare.

Mă’nchin
în faţa acelora împuşcaţi la Dunăre!
Mă’nchin
85
în faţa celor prinşi prin trădare...
Mă’nchin
în faţa celor ce îndură
îngheţul şi foamea,
întunericul,
biciul decretelor
şi uniforma strâmbă a agenţilor
din piramida minciunii
şi schizofrenia puterii.

Mă’nchin,
în faţa acelora ce flămânzesc după dreptate
şi după cuvânt,
a acelora care-au făcut legământ
să apere glia şi Naţiunea,
cu trupul,
credinţa
şi viaţa,
spre mântuirea tuturor!
Doamne, ajută-le lor!

Jelesc,
moartea noilor născuţi,
nebotezaţi, îngheţaţi
în scutece reci, rupte, murdare,
în săli de maternităţi
închisori-spitale,
despărţiţi de sânul fierbinte
prin false legi medicale.

Jelesc
disperarea femeii îngrozită de sarcină,
într’o lume unde, un copil,
86
nu să binecuvinteze vine,
ci să’ngroaşe un chin:
”cu ce să-l hrăneşti?
Cum să-l creşti?”
Când semidocţia lăţeşte foamea,
balaurul înghite carnea,
aerul, oul, fructele şi pâinea....
În trupul femeii creşte septicemia.
Esculap încarcă siringa
atâtea antibiotice mai are
să salveze femeia
soţie şi deja de nouă ori, mamă...
sau pe tânăra liceană,
naivă,
pe care nimeni n’o învaţă
că dragostea poate avea şi-o altă faţă!

Dar Esculap al ţării –

dăunăzi, de soare, grâne, cireşe, flori şi miresme –
a ajuns o păpuşă de cârpă,
cu inimă de sânge,
ce picură, picură,
peste rânduiala septică.

Poarta nu se deschide,
justiţia nu vine să tortureze femeia,
s’o’ntrebe
cine-a ajutat-o la ”crimă”,
ca abia apoi să-l lase pe Esculap
să între’n arenă...
Între timp viaţa se scurge,
se scurge’n tăcere,
peste siringa’ncărcată
87
de pe noptieră...
şi florile se apleacă,
salut de adio,
pentru femeia care-a fost mamă,
dar n’a mai putut să mai fie
şi pentru copila
căreia i-au fost luate
şi bucuria de mamă
şi cea de mireasă.
Iar Esculap,
păpuşa de cârpă cu inima de sânge,
urlă în sine şi plânge
îşi roade pumnii
îşi sfârtecă emblema:

Doamne,
cât timp îi mai rabzi,
să comande
şi să îngroaşe crima!?
1987

Cultura, Doamnă şi zeiţă

mereu în zdrenţe şi desculţă
pentru care nu sunt bani
ieri ca azi, şi azi ca mâine
nici aici, nici în poveste
nici la oameni mari, cu zestre
aşa a fost şi aşa este
de când lumea se cunoaşte
puţini au creier luminat
spre a rămâne peste leat
88
cu mai mult decât războaie,
plâns, amar, nenorocire.
Doar singură, la ea, Cultura
din sărăcie, poezia
şi valoarea şi splendoarea
şi iubirea, nemurirea!

Limbă dulce românească,

frumoasă, bogată, de cinste
Universităţile din lume
studiază
valoarea Limbii române
o limbă vie şi clară,
desprinsă din latina vulgară
ce romanii o vorbeau
cei de sus şi cei de jos
înainte de Christos
şi după El, tot aşa
şi ceilalţi, din Dacia.

Limbă dulce, românească

de strămoşi şi noi grijită
de se miră şi duşmanii
de dulceaţa,
graiul, limbii
mai de cinste, mai aleasă
”Al patrulea picior la masă!”
zice proful suedez
Alf Lombard
de mare crez,
89
iar al lui prieten şi coleg
Jaques Goudet de la Lyon
un francez de sigur ton
zice’mpreună cu Lombard
”a romanităţii piatră
unghiulară
este
a românilor limbă latină.”
pentru franceză, italiană, spaniolă
deci al patrulea picior la masă.
După cum ne împărtăşea
Ghenceanu, la vremea sa
când lungi interviuri lua.

Cuvinte, linte!
Împrăştiate,
Adunate,
Răsfirate
Împerecheate
Descâlcite
Împletite
Despărţite
Pieptănate,
Îmbătate
Şi iarăşi adunate
De... ”nu şti’ nime”
”Ce’i?”
Poezie!
*

90
Poezie şi poeţi

Ce’ţi e şi cu poeţii ăştia

ce poţi să le faci?
Poate nu se înţeleg nici ei între ei
dar’mi-te, noi
cum să’i ştim ?
Noi, miezi de pâine pentru vrăbii
pe un pervaz de geam
căzuţi undeva
poate chiar pe un trotuar murdar
şi de acolo, ciuguliţi de vrăbii
De ce nu de pe pervaz?
Ar fi fost mai simplu
era mai simplu
dar, nu!
Asta aşa e
cu noi şi cu poeţii ăştia
ei între ei
şi noi între noi
miezi de pâine pentru vrăbii
pe un pervaz de geam.

M’am tulburat
de graba soarelui
în zilele de iarnă
de focul lunii,
în nopţile de vară,
de asprimea tatălui
91
şi duioşia mamei,
de plânsul copilului
şi râsul bătrânului
de zborul ţânţarului
şi puterea culorilor
de misterul sămânţei
şi durerea florilor;

dar nu m’am tulburat

de umbra mea, balastul Pământului
şi nici de oglinda chipului meu
în apele Stixului
ori de enigrma care mi-a poruncit,
să fiu!
Căci eu sunt povara mâinilor
veşnicului, EU!

Cântec de lebădă

O văd, mă pândeşte pe celălalt mal.

Îmi face semne, mă cheamă
dar nu îndrăzneşte să treacă,
încă n’are poruncă,
dar nu mă slăbeşte din ochiu’i roşu
ce arde
şi plin de scântei, aruncă!

Eu,
o pândesc şi eu, căci o cunosc,
a mai fost odată la mine
92
cu coasa’i strâmbă şi
mantia plină de tină.
Într’o seară,
mi-a intrat pe fereastra deschisă
căci era obişnuită să umble pe acolo
cunoştea scara şi blocu.
Îl dusese pe bătrânul de la doi,
de sub mine.
Apoi iarăşi a venit,
deasupra, la patru,
să-l ia pe bărbatul
ce nu’şi mai găsea rostul.
Avea, pe semne poruncă să’l ducă
sau poate că greşise
şi în loc să intre la el
a nimerit la mine,
ce încă, eram în putere
şi zile bune
şi nici timp de ea n’aveam
şi nici potrivit nu era
să plec din lume!
Am alungat-o cu o cruce
iar ea s’a speriat
şi de atunci, de mult, m’a părăsit.
Dar acum, din nou şi’a amintit
şi chiar de locuiesc în altă parte,
m’a regăsit şi mă pândeşte
hoţeşte
îmi face semne,
prosteşte
şi din ochiul roşu
clipeşte
”las’ că într’o noapte,
93
cât de curând,
tot de prind eu
şi te vând!”
Dar cine te crede?!

94
 MONA

V
ântul izbea de perete oblonul prins în balamale
şubrede şi Mona se temea să se mişte ca nu cumva
şi alte obiecte ieşite din câmpul ochilor ei să
înceapă a scârţâi. Întunericul creştea într’însa mai prelung
ca umbrele molizilor de afară; chipul bătrânului însă nu’l
putea alunga. Se suprapunea peste toate, acoperind lucrurile
cu ochii lui mari, nesperiaţi de moarte, apoi cu pleoapele
închise şi nasul cu nările îndreptate spre mulţime, aidoma
unor tunele negre fără sfârşit.
De fapt, cu adevărat, nu i-a fost niciodată frică de
bătrân: întotdeauna l-a văzut încărcat de ceva ideal, dar
acum de când el se odihneşte în fundul parcului sub stejarul
secular pe care l-a îngrijit cu evlavie întreaga lui viaţă.
Bătrânul a crescut chiar mai înalt decât stejarul şi în casa
asta masivă şi enormă, cu scări şi etaje, nu mai este loc în
care el să nu fie prezent.
Cât trăise nu fusese decât o figură cuminte, aproape
ştearsă, înzestrată cu tot ce putea fi mai preţios pe lume,
calităţi pe care nu căuta a le scoate în evidenţă, ba
dimpotrivă, uneori chiar dădea impresia că-l deranjează
robusteţea’i monumentală, simţurile agere până la o sută de
ani, buna ţinere de minte şi imposibilitatea de a urî. Acest
lucru se părea că uneori îl deranjează sau, mai bine zis, l-a
deranjat cel mai mult, în lunga sa viaţă, căci, deşi iute din
fire, mânia lui era o vâlvătaie într’o claie de fân, şi nimeni
nu’şi amintea să’l fi văzut pe bătrân cu adevărat supărat pe
cineva. Din spusele lui, se înţelegea că toată viaţa şi-a făcut
reproşuri pentru acest ”defect,” căci dacă cineva ar fi avut
95
de urât atunci, bătrânul ar fi fost primul care nu s’ar fi putut
plânge de lipsă.
– Să nu vă aşteptaţi niciodată – zicea el în clipele de
amărăciune – ca viaţa să vă dea ceva: viaţa nu are nimic
de dat, e goală şi găunoasă ca salcia cea mare de pe râu, de
goală ce e, nici vrăbiile nu o mai pot folosi la nimic.
– Dar ce să facem atunci, moşule? Să nu mai trăim? –
întrebau nepoţii şi strănepoţii plictisiţi de aceleaşi aforisme
şi completând şi ei, cu filosofia lor: salcia a dat, până a ajuns
aici, tot ce-a putut da, de aceea a rămas goală...
– Ba! – răspundea moşu – să trăiţi şi încă mult şi bine
– şi atunci moşul îşi legăna capul şi privirea lui aluneca
undeva pe perete mereu şi mereu în acelaşi loc, dar nu
stătea mult, se înşuruba şi, după ce’i privea pe toţi, pe orice
vreme ieşea spre stejar.
Cât a trăit nimeni n’a luat în seamă ciudăţeniile
moşului: acum însă, toate, chiar şi gândurile lui, prindeau
rădăcini aici în casa în care el n’a fost decât o umbră umilă
şi oriîncotro te întorceai, prezenţa lui era de neînlăturat.
Monei i se părea acum că însuşi oblonul verde şi
răblăgit se mişca nu din cauza vântului de furtună, ci mâna
bătrânului prelungită în cârjă se juca acolo.
În încăpere, undeva, se auzi o răsuflare şuierată, grea
ca după o îndelungată reţinere. N’auzise nici un pas, nici
o altfel de mişcare ce i-ar fi putut indica prezenţa cuiva.
Îşi încordă auzul. Răsuflarea se repetă, dar de data asta
mai puţin reţinută. În întunericul ce prinse a umple spaţiul,
răsuflarea aceea străină, pe care n’o putea determina, o făcu
să’şi piardă echilibrul şi... O trezi o voce:
”Unde dracu e”? – auzi Mona ca prin vis o voce
cunoscută de bărbat. Nu se lămurise încă despre cele
întâmplate. Îi făcea doar impresia că se găseşte întinsă pe
jos, cu capul sprijinit de ceva tare, într’o poziţie incomodă,
96
cu o durere ce o înjunghia la tâmplă şi care se răsfrângea
prin gât în tot lungul spinării, dar nu se putea decide să se
mişte şi nici nu’şi putea răspunde în ce vreme este. Totul era
foarte tulbure, doar paşii din camera de alături erau foarte
clari şi durerea din trup.
O înjurătură grosolană se auzi de dincolo.
”Dar ăsta este Jan,” – îşi spuse Mona, ”ce caută aici?”
Ştia că Jan venea în casa lor pentru ea, că era un tânăr
cuviincios şi atent; cum îşi permite acum, şi mai ales ce
caută? Părea să fie singur.
Un zgomot puternic, ca o bufnitură în perete se auzi
din nou.
Jan avea gesturi calculate, întotdeauna foarte calculate!
O înjurătură aspră urmă după bufnitură. Asta o făcu
să’şi amintească de cele întâmplate: că era seară şi că, pe
întuneric, auzise o respiraţie străină în încăpere, că apoi
căzuse şi...
Deschise cu greu ochii: aşa era. În camera de alături
însă, în spatele ei, zărea uitându-se peste cap, protecţia unei
lanterne pe tavan, apoi pe un perete, pe altul, ca să n’o mai
zărească un timp şi din nou în altă parte.
O nouă bufnitură.
”Jan!” – voi să strige, dar ochii bătrânului se uitau la
ea, alunecau spre perete, dincolo, în camera cealaltă, tocmai
aceea pe care o răscolea Jan.
Închise pleoapele şi încercă să nu le mai deschidă, să
nu mai vadă nimic. Voi să şi le strângă cu palma, cu degetele,
dar simţi că efortul pe care ar trebui să’l facă pentru asta ar fi
prea mare. Le strânse până simţi că s’au zbârcit, dar lumea de
afară pătrunsese deja şi imaginile creşteau, gata s’o acopere,
aşa cum stătea întinsă pe jos, pe parchetul tare şi rece.
Jan e singur! Cine e de fapt acest Jan, omul care
încercase să se apropie de ea cu gesturi atât de simple?! Dar
97
oare e chiar el? Şi dacă da, atunci de ce nu e şi Marcel cu el?
O altă bufnitură, mai aprigă decât prima, decât a
doua. Doamne, şi oblonul care nu mai încetează! Ba acum
şi picuri mari de ploaie, purtaţi de vânt, izbeau năvalnic
geamul. Se dezlănţuise furtuna.
”Acolo!” – ochii bătrânului au revenit din nou, exact
la fel cum i-a văzut cu câteva ore înainte de moarte. La fel
a spus şi atunci, nimic mai mult; a fixat punctul acela din
perete, apoi ochii i s’au tulburat, nu însă înainte de a se fi
convins că Marcel şi Mona i-au observat privirea, după care
vălul morţii i-a cuprins, dar nu pentru multă vreme ca apoi
să’i rămână îngheţaţi, cu puţin înainte să vină preotul. Cu
câteva clipe înainte intrase şi Jan, dar cine s’a gândit atunci
să se uite la el?
Mona se hotărî eroic să se mişte. Încercă să se
rostogolească pe dreapta, dar durerea din tâmplă deveni atât
de vie, încât îi smulse un oftat. Oare o auzise? Noroc că nu
era preocupat de asta. Stătu totuşi câteva minute nemişcată.
Încercă din nou, spre stânga. Mişcarea de dincolo se oprise
şi Mona nu mai înţelegea ce se petrece. Nici raza de lumină
nu se mai mişca. O zărise totuşi ca o licărire, apoi dispăru
cu totul. Se pomeni din nou într’un întuneric deplin. O
respiraţie grea veni de undeva, din apropiere, nu ştia de
unde, după care nu se mai auzi nimic. Pentru o secundă îşi
uită spaimele şi voi să dea semn, să nu rămână singură în
întunericul acela hidos şi plin de rele, dar se trezi la timp.
În senzaţia că totuşi o fiinţă vie este pe aproape, fantomele
parcă nu’şi mai găsiră loc, dar apărură mai hidoase, când îşi
puse întrebarea: ”dar dacă nu e el?” Gravitatea situaţiei îi
apăru în toată amploarea. Rămase câteva minute nemişcată.
După un timp, ca să se liniştească nu mai analiză nimic.
Faptul că era întinsă pe jos şi că în spatele ei nu se găsea
nici un spaţiu din care ar fi putut fi luată prin surprinder îi
98
dădea cea mai mare notă de siguranţă. La asta se adăuga
prezenţa bibliotecii masive, brun-roşcate, de mahon, veche
cât bătrânul sau poate şi mai veche, care’i proteja creştetul.
Deci şi din această parte avea un scut împotriva spaţiului
negru, acelaşi care o înfiora şi o apăra în acelaşi timp. La
fel, fotoliul lipit de bibliotecă, ca şi peretele din stânga cu
geamul ce ducea spre infinit, însemna o uşurare. Se simţi în
siguranţă şi nu’şi mai răscoli temerile. Rămase nemişcată în
continuare. Furtuna smulsese oblonul din ţâţâni trântindu-l
pe peluza neîngrijită. Izbitura o făcu să tresară. Orice zgomot
în plus însemna o violare a întunericului, timp în care şi alte
zgomote sinistre s’ar fi putut trezi la viaţă. Mai prelungi
clipa de nemişcare, deşi simţea nevoia să se ridice, să tragă
covoraşul din apropiere peste picioarele goale. Frigul îi da
aceeaşi senzaţie de teamă ca şi întunericul însuşi. Dacă erau
lăsate aşa, libere, în spaţiul negru şi friguros, picioarele şi
mai ales degetele puteau fi atacate, şi frica o cuprinse din
nou. Încercă o mişcare de a şi le trage sub ea. Senzaţia că, cu
cât este mai mică, mai adunată, e mai vie şi mai puternică,
o cuceri. Întunericul o învăluia mai puţin şi asta o bucura.
Furtuna izbea puternic stropii mari de ploaie, ca
nişte pietre, în geamul înalt, şi vântul se plimba cu coama
despletită pe toate arpegiile cele mai sinistre din toate
gamele minore. Încerca parcă să smulgă şi geamurile spre
a pătrunde înlăuntru. Dar asta, pe Mona, de acum n’o
mai incomoda; reuşise să’şi tragă covoraşul pe genunchi,
şi acum îi era mai puţin frig şi frică. Ba îi era chiar cald.
Ghemuită între mobile şi perete, încerca chiar o senzaţie
de uşurare. Dacă sub cap ar mai fi avut ceva, un suport mai
puţin tare, s’ar fi simţit chiar bine. Primejdia venea totuşi
din cameră şi din lăuntrul ei, de aceea căută să nu se mai
uite în cele două locuri, dar ceva îi atinse mâinile. Sângele
i se opri şi respiraţia i se poticni în gâtlej. În momentul
99
următor, două lumini rotunde, fosforescente se ridicau spre
ea. ”Oh! Negus!” – şi un val de sânge cald îi năvăli spre
inimă. Motanul îşi căuta culcuş în poale ei, ”torcând.”
Ce uşurare, să simţi lângă tine, în clipe de spaimă, o
fiinţă vie, fie ea chiar şi numai un motan negru ca noaptea,
gândi vlăguită, Mona. Acum, parcă nici furtuna nu mai avea
accente sinistre, bătrânul fusese alungat, cât despre omul
din camera alăturată... Negus se interpusese între toate
relele. Închise ochii. Adormi.
Se trezi într’o vreme când frigul îi înţepenise oasele
şi prin muşchi simţi cum i se plimbă mii de furnici. Ce
curios lucru, somnul, gândi Mona, şi fără să vrea îşi aduse
aminte de maximele lui Schopenhauer: ”Somnul este un
tribut plătit morţii, cu cât îl plăteşti mai regulat, cu atâta ea
întârzie” sau cam aşa ceva. Nu mai ştia exact formularea,
reţinuse doar sensul. Oare să fie într’adevăr aşa? Bătrânul
de ce trăise atât? El dormea întotdeauna atât de puţin.
Bătrânul! Ah, din nou bătrânul! Simţi cum o cuprinde o
furie neputincioasă. Abia scăpase pentru câteva minute de
el şi din nou!
Întunericul nu se risipise. Pendula din perete, aceea
despre care tata spunea că o ştie de pe vremea când el era
copil, bătu odată. ”Cât putea fi? Unu sau numai o jumătate,
la cât?!” – se gândi Mona. Oricât ar indica pendula, ea nu
mai putea rămâne aşa, întinsă pe jos. Încercă să nu se mai
gândească la nimic, se ridică brusc împingând motanul şi din
câteva mişcări ajunse la întrerupător. Învârti odată; nimic.
Lumina refuza să inunde încăperea. Învârti a doua oară, a
treia oară; lustra continua să rămână întunecată. În urechile
ei, înfierbântate de mişcarea ce o făcuse, parcă şuieră ca mai
înainte o respiraţie străină, duşmănoasă. Simţi că dacă în
clipa următoare nu va avea lumină îşi va pierde minţile. Cu
ultimele fărâme de energie se repezi la veioză. Apăsă pe buton
100
şi abajurul se lumină slab. Se trânti epuizată pe canapea. Văzu
acele pendulei indicând două şi jumătate. ”Este deci timpul
din noapte în care toată suflarea doarme,” îşi zise Mona, şi
Marcel nu se întorsese. Ştia asta pentru că altfel s’ar fi trezit
atunci. Dar dacă totuşi el sosise iar ea n’a auzit?
În speranţa de-a găsi pe cel căutat, se ridică şi foarte
repede trecu în camera alăturată, opusă celei din care se
auziseră bufniturile, dar nici aici întrerupătorul nu funcţiona.
Înseamnă că, în toată casa, pe reţeaua principală, lumina
este stinsă şi ea e singură în casa aceea plină de spaime!
Ei ocupau acum o parte din parter, construit înalt,
încât făcea cât un etaj întâi, cu terase pe o parte şi alta şi
scări arcuite. Despre rest, nu se hotărâse încă, ce va deveni,
probabil muzeu. Avea prea multe valori, clădirea asta veche,
de sute de ani, ca să nu fie aşa, dar curios, că nimeni nu
vorbea prea mult despre ele cât despre altceva. Se vorbea
mai mult despre o anume valoare, deşi nimeni nu prea ştia
bine în ce consta şi ce era de fapt. Abia acum, după moartea
bătrânului, misterele s’au adunat în jurul clădirii patinate şi
începeau să circule prin văzduh şi printre oameni ca şi printre
arborii seculari ai grădinii umplute de bălării. Când bătrânul
era cel ce dădea târcoale casei, vorbindu-le nepoţilor despre
lucruri pe care ei nu le pricepeau, fantomele s’au ţinut la
distanţă, toate nu erau decât nişte ciudăţenii ale bătrâneţii,
nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să se gândească serios la
ele. Singur Jan îl iscodea pe bătrân atunci când rămânea doar
cu el, dar bătrânul şiret, la anii lui, îi răspundea întotdeauna
în doi peri, reuşind întotdeauna să întoarcă vorba în aşa
fel încât Jan pleca din ce în ce mai nemulţumit. Era vădit
că bătrânului nu’i plăcea figura lui, cel puţin aşa credeau
toţi, ş’apoi mai era şi numele acela franţuzit pe care el nu’l
putea accepta, deşi Jan îl lămurea că şi’l scria cu ortografie
românească. Bătrânul totdeauna i-a ironizat pe cei ce’şi
101
botează copiii într’un fel, iar apoi îi strigă în alt fel. De ce
să’i zic Jan, când pe el îl cheamă Ion?!
La urma urmei avea dreptate bătrânul, se gândea
Mona ghemuindu-se şi mai mult în plapuma ce şi-o scosese
din lada de pat. Sub acoperământul ei se simţea ocrotită,
dar nu pentru mult timp căci dormeza veche se găsea în
mijlocul spaţiului încăperii ce făcea trecerea dintr’o cameră
în alta, şi acest gând îi reîntoarse toate spaimele. În orice
moment, dintr’una din încăperi, ceva sau cineva se putea
repezi spre trecere, şi’n acest caz fantomele obligatoriu ar
trebui să treacă peste ea. Şi Negus ăsta, unde s’a ascuns?
Gândul la luminile stinse o cutremură din nou: cum se
face că numai veioza arde? Ce bine totuşi că arde; dacă n’ar
fi şi asta? Căută să’şi înăbuşe gândurile, dar spaţiul imens
dintre glasvanduri continua să o terorizeze. Nu mai rezistă
şi, dintr’un salt, apucă perna şi plapuma şi se repezi între
mobilele înghesuite, pe covoraşul de mai înainte. Negus era
acolo, încolăcit, cu botul în blăniţa’i lucioasă. Se bucură
nespus de prezenţa lui şi, ca să nu’l mai piardă, îl cuprinse
sub plapuma ei. Se ghemui cât putu mai bine în spaţiul
acela ocrotitor. Veioza rămase aprinsă. Într’un fel îi părea
bine, într’altul îşi dădea seama că reprezenta un semn de
viaţă ceea ce ar putea trage ochi iscoditori dinafară. Noroc
că ea se găsea sub geamul înalt, dar... şi se cutremură din
nou: îşi aminti că de pe balconul de la etaj se vede exact
în locul în care se afla. La gândul acesta simţi cu adevărat
doi ochi duşmănoşi arzându-o în piept. Dacă în momentul
următor nu va face ceva, sângele care nu’şi mai găseşte
drumurile lui, va începe să i se scurgă în picuri mari pe
piele. Acum ce rost mai avea să meargă să stingă veioza?
Jarul din piept nu’l putea suporta nici chiar sub plapumă.
Dacă ar fi un pat aici, ca în camera asta ca şi cea alăturată,
s’ar vârî sub el. Oare nu se găseşte şi aici ceva asemănător
102
cu ”sub un pat”? Descoperi că biblioteca veche şi masivă
avea sub dulapuri un asemenea spaţiu ornamental. Se furişă
înghesuită în spaţiul acela îngust în care nu putea sta decât
fie pe spate, fie pe burtă, dar oricum, senzaţia de sufocare
era puternică. Încercă să tragă şi plapuma după ea, în aşa fel
încât nimic să nu’i poată trăda prezenţa. În momentul acela,
de sus, străbătu, prin geamul înalt lumina unei lanterne ce
se opri pe canapea. Cercetă veioza şi cu de-amănuntul tot
ce se găsea în jurul ei. Mona simţi un sentiment de uşurare
când constată că nu lăsase nimic acolo, lucruri ce i-ar fi
putut trăda prezenţa. Dacă ar fi existat oblonul, chiar şi aşa,
prins într’o singură ţâţână, lumina de sus n’ar mai fi putut
străbate. Raza străină continua a cerceta încăperea, purtând
cu ea mai multă spaimă decât întunericul, căci aducea duhul
răului, acela care o purta. Noroc că biblioteca nu intra în
unghiul de lumină. Mona o urmărea atentă, cum se oprea
asupra mesei rotunde, asupra scaunelor. I se păru că veioza
aprinsă îl deranja pe cel de afară şi Mona simţi asta după
felul în care raza aceea se plimba peste toate, ca un duh al
răului, al fantomelor, al iadului. Apoi s’a stins, şi un timp
nu s’a mai auzit nimic. Probabil şi cel de afară stătea în
aşteptare. Într’un târziu, când Mona era gata să adoarmă
din nou, se auziră nişte paşi, la început numai doi, apoi mai
mulţi, nu mai putea distinge câţi. Parcă coborau treptele,
parcă urcau, bufnituri şi obiecte trântite, uşi izbite şi din
nou linişte ţiuitoare, neagră, încât Mona ar fi preferat acum
zgomotele de sus.
Zorile au sosit ca o unică mântuire existentă în lume.
Nepăsătoare, lumina încerca să dezlege enigmele nopţii.
Mona îşi aruncă o haină pe umeri şi ieşi alegând din
casa fantomelor vii şi moarte. Alerga pe alee spre ieşire din
parcul întunecat. Încotro? Nici ea nu ştia, dar în cale’i ieşi
Marcel, sosit de la drum lung. Mona i se aruncă în braţe şi
103
abia acum un torent de lacrimi o inundă. Nu mai avea grai,
decât doar prin gesturi încerca să’i explice lui Marcel....
Groaza nopţii era întipărită pe faţa ei şi Marcel pricepu doar
atât, că ceva grav, grav de tot se petrecuse. Ţinându-o de
umeri, se întoarse cu ea, de unde ea fugise. Vandalism peste
tot, iar Mona îl duse de mână în camera de alături. Aici
peretele era spart, şi o uşă mică, atât cât o palmă, stătea
tristă şi strâmbă, dată la o parte. În perete, un spaţiu gol, cu
bucăţele de hârtie rupte mărunt, ca şi pe jos.
– Dar acesta este locul din perete pe care bătrânul
nostru, Mona, îl fixa mereu, dându-ne a înţelege că acolo
este ascunsă o comoară.
– Cred că aceasta au căutat-o, azi noapte, în frunte cu
Jan – articulă Mona printre sughiţuri.
– Şi ce-au găsit? Se pare că numai o hârtie pe care
au fărâmiţat-o – şi cei doi se apucară să adune bucăţelele
rupte şi să le aşeze cap la cap. Până la urmă putură
citi mesajul bătrânului, comoara şi moştenirea lui lăsată
în hruba misterioasă şi secretă din perete: ”Carpe diem”
(Bucură-te, de ziua de azi, foloseşte-te de ziua de azi.
Horaţiu, Ode, I,11,8).

104
 Pentru respectul datorat limbii române

S
ub îndrumarea profesorului academician Sextil
Puşcariu (1877-1948), în 1932, Academia Română
hotăra asupra ortografiei corecte a Limbii române,
cu apostrof, cu î din i şi â din a etc., ortografie care a
mers până în 1948, când rebuturile româneşti moscovite,
la comanda lui Stalin, au introdus reguli de slavizare a
limbii române de gintă latină. Academia tovărăşască, în
1993 s’a ocupat de ortografie făcând o treabă pe jumătate,
după sistemul ”erei lumină” şi se ocupă în continuare de
ortografie, tot în regie slavizată. Doar doi academicieni au
fost, în 1993, care au susţinut reîntoarcerea la ortografia
votată de Academie în 1932: Prof. Dr. Acad. Marius Sala,
profesor de istoria limbii, şi Prof. Dr. Acad. Ion Coteanu,
lingvist, dar tovarăşii academicieni, unii chiar din
contingentul celor doi, în loc să li se alăture, au preferat
să nu’i bage în seamă. Aşa se face că apostroful pe care îl
au toate limbile latine, îl utilizează chiar şi limbile anglo-
saxone, noi românii, latini din născare, nu aveam şi nu
avem voie a’l folosi. Este doar un exemplu de schilodire
a Limbii române, dictat de marele generalissim, care ştia
prea bine cum poate fi subjugat un popor fără a trage un
singur glonte: furându’i limba! Unica eternă şi imaterială
comoară a unui popor.
Un ziarist şi om de cultură, de origine francezo-
româno-germană, din München, ne-a apus: ”Pentru Limba
română apostroful este un ”muß”!(o obligaţie fără drept de
apel! Un ”trebuie!”).
105
 De aceea am scris această lucrare cu apostrof şi î din i
şi â din a, la locul lor, cât şi pentru respectul datorat Limbii
române, care pentru noi este Patria! ”Limba este Patria
mea!”(Nichita Stănescu).

T.B.T.

106
 LUCRĂRI de AUTOR

- Baia Mare – ghid turistic, 1967

- Ocrotirea Naturii în Maramureş, B.Mr. 1970, colaborare
- Monumente ale Naturii din Maramureş, Buc. 1976,
colaborare
- Comoara pierdută, München, 1988
- Maramureşul, leagăn românesc, Bruxelles, 1989
- Ieşirea la Lumină, Carte de rugăciuni, Augsburg, 1991,
colaborare
- Terminologia botanică creştină la poporul român. -
Omagiu prof. Borza, Augsburg, 1993.
- Comoara pierdută, ed.II-a, Cluj, 1997
- Floarea de piatră, B.Mr. 1997
- Legende botanice creştine româneşti. B.Mr. 1998, colab.
- Liceu, cimitir al tinereţii mele. B.Mr. vol.I. 1998
- Amintiri silvăşene, SignAta, Timişoara, 2001.
- Maramureş-mândria şi durerea noastră, vol.I-II, B.Mr.
2001.colab.
- Anii noştri de şcoală, 1948-1956, vol. II, Criterion, Buc.
2003.
- Apariţiile şi mesajul Sf. Fecioare de Lourdes, B.Mr.2003.
- Comoara pierdută, Ed. III, Criterion, Buc. 2003.
- Măriuca, roman, B.Mr. 2005.
- Lacrimarium, versuri, Hunedoara, 2005.
- Maramureş-mândria şi durerea noastră, vol.III, B.Mr.
2007.
- Restituiri, roman, Criterion. Buc. 2008.
- Calendarul Naturii, B.Mr. 2008.
- Găina cea neascultătoare, Br.Mr. 2008.
107
- Nemaipomenita vizită a lui Pimpinell şi Pimpinella cu
zâna Citrina la unchiul Portocal. B.Mr. 2009.
- Cei doi feciori de împărat şi fericirea, Tg. Lăpuş, 2010.
- Hei, dorule, dor… Tg. Lăpuş, 2011.
- La ce ne trebuie Dumnezeu! Tg. Lăpuş, (în lucru)
*

Baia Mare, în August 2011

108
109
 www.galaxiagutenberg.ro
www.librariilegutenberg.ro

Redactor: Mia Hodiş

Coperta: Firma 9
Tehnoredactare: Georgiana Tremurici

Bun de tipar: 2011. Apărut: 2011

EDITURA GALAXIA GUTENBERG,
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel./fax: 0262-385786; 0723-377599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

Tiparul executat de
SC GUTENBERG SRL
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel./fax: 0262-385786; 0723-377599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

S E RV I C I I T I P O G R A F I C E C O M P L E T E

110