Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1933-1947, inițiat de Revista

Transilvania, organizat de Complexul Național Muzeal ASTRA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Sugestie de citare a arhivei:

Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun,
Teona Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-
Maria Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. Muzeul Digital al
Romanului Românesc: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.

This novel was digitized for the project The Digital Museum of the Romanian Novel 1933-1947, initiated by Revista
Transilvania, organized by ASTRA National Museum Complex and co-financed by The National Cultural Fund Administration.

Citation suggestion:
Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun, Teona
Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-Maria
Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. The Digital Museum of
the Romanian Novel: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.
 UNIVERSITATEA TIMIȘOARA
«BIBLIOTECA CENTRALA' TE YVONNE 5TAHL
l"zèzïr
jn/re

ZI
SI
■

■
NOAPT
ROMAN
■

» 4*
 HENRIETTE YVONNE STAHL

INTRE ZI
SI NOAPTE
ROMAN
BIBLIOTECA CENTRALĂ
UNIVERSITARĂ
TIMIȘOARA

llllllllllllllllllllllll
02314290

W5Ç
EDITURA CONTEMPORANA
1 © 4 2
 CAPITOLUL I

O răcoare umedă îi cuprinse. Intunerecul era atât

de des încât, dibuind, aveau impresia că îl pipăe cu
mâinile.
— Să ne oprim. Cred că am ajuns, șopti Ana co­
piilor.
Abea se zăreau. Umezeala rece a pivniței îi în­
vălui intim, lipind hainele de trupurile lor fragede.
— Sunt sigură că aci trebue să găsim intrările
subteranelor.
Ana puse atâta mister în cuvintele ei, încât copiii
simțiră cu toții un fior.
Delà începutul vacanței celei mari, de când pă­
trunseseră în clădirea aceasta imensă și nelocuită,
se desfășurase deodată în sângele Anei certitudinea
extraordinară și plină de o lumină pregnantă, subtilă,
amețitoare, că intrase într'o lume de făgăduinți nemai
auzite. Deodată realitatea măruntă devenise miracu­
loasă și i se părea că faptele și lucrurile se domesti­
ciseră și că de data asta își vor desvălui tăcerea, își
vor spune taina.
Intrarea în imensa clădire se făcea prin niște
scări ample de marmoră albă cari coteau brusc, for-
8

mând pătrate largi la fiecare etaj. De sus puteai privi

până jos, amețitor. La etajul al patrulea, o ușă se
deschidea neașteptat într'o grădină imensă. O parte
a grădinei era amenajată ca restaurant de vară, iar
cealaltă parte se sălbăticea până departe, plină de
pomi, iarbă, liane, buruieni.
In jocurile lor nebune, acpiii s'au târît, s'au că-
țărat, s'au ascuns fără să poată istovi plăcerea și
num'ai după-unesele înăbușitoare de vară îi goniseră
în casă. Aci, cotrobăită prin toată clădirea. Au des­
chis uși spre nenumărate odăi de toate mărimile
goale, numai cu praf și păinjeni. Au găsit neașteptat
o sală de spectacol, cu scenă, cortină, scaune frânte,
decoruri decolorate, aostume rupte, măști, ghirlande
de flori de hârtie, instrumente muzicale dogite...
Au jucat teatru, au fost regi, eroi, cerșetori, feți
frumoși, îngeri.
...Glasurile lor au răsunat în încăperea mars cu
vibrații stranii, plutind, întârziind printre draperii și
loji întunecate.
Dar bucura își căpătă toată intensitatea sălba­
tecă a strigătelor de victorie, când, într'o zi copiii au
pătruns în pivniță . O pivniță ca în povești, imensă,
cu scări, cu ventilatoare, cu o pădure de butoaie, cu
ferestre mici cari luminau atât de puțin încât delà o
fereastră la alta aveai impresia că te îneci în abisuri
de întunerec. Trebuia să înaintezi încet, dibuind cu
mâinile întinse.
Sperau că acolo poate se va deschide poarta
care duce spre mijlocul pământului. Prevedeau ba­
lauri de aur verde ieșind din lacuri fără adieri, întâl­
niri cu oameni negri ca pământul și mulți ca el...
Ana ceru celorlalți copii să jure că niciodată nu
 9

vor spune nimic din cele ce vor vedea. Mâinile mici

se ridicară solemn.
— Jurăm 1
Cu o frânghie copiii se legară unul de altul^ca
pentru excursii pe munți. Aveau și bețe în mâini ca
orbii. Ocoleau butoaie imense. Poate ocoleau acelaș
butoi de nenumărate ori, rătăcind voit și voluptuos
prin întunerec. Iși confecționară pelerini speciale din
cârpe și petece adunate și cusute la un loc, ca să se
ferească astfel de praf și murdărie, să nu îi poată
certa părinții, să nu îi întrebe nimeni unde au fost și
ce au făcut. Din sala de spectacol au luat măști cu
cari își acoperită fața. Umblau prin pivniță cu lumâ­
nări aprinse și precauții imense. Se târau dealungul
pereților umezi, pipăind cu degetele fiecare colț,
fiecare 'metru înaintat.
— Cred că ar fi bine, în ziua când vom descoperi
subteranele, în ziua plecării noastre, să lăsăm părin­
ților noștri, câte o scrisoare... ca să nu se sperie dacă
întârziem noaptea, poate până a doua zi... sau cine
știe... pentru totdeauna.
Teama lor îi umplea de bucurie.
— Nu. Nimic 1 Ați jurat 1 E secret, spuse Ana.
Gândiți-vă ce ar fi dacă am descoperi subteranele !
— Trebue să fie pline de comori 1 Oasele pe cari
le-am găsit pe deal, în grădină, dovedesc că pe aci
au fost lupte între Turci și Români, deci înainte de
luptă comori au fost ascunse prin apropieri. Noi tre­
bue să le găsim.
Ana simți că dincolo de comori, aur și pietre pre­
țioase aștepta altceva, mereu altceva... Dealtfel, Ana
știa de mult — și i se părea că acest gând fusese
primul — că într'o zi va afla ceva extraordinar... Ceva
10

ce aduce atâta fericire, încât <orice gând despre feri­

cire va fi întrecut...
Noaptea visa. Un vis care la intervale mari sau
mici revenea identic, obsedant. In vis recunoștea
visul. In vis știa precis cum e locul unde începe feri­
cirea... L-ar fi recunoscut imediat așa cum s'ar fi re­
cunoscut ea pe ea dacă s'ar fi întâlnit pe neașteptate.
...Fericirea era pe aproape. O căuta. Alerga,
alerga... Inima îi bătea repede. Cu fiecare pas o bă­
taie a inimii înflăcărate. Ana căuta cu aceiaș exaltare
în suflet, aceiași încredere, aceiași nevoe de-a înge-
nunchia la începutul drumului care se va deschide
deodată, simplu în fața ei. I se părea că visul se va
împlini și că atunci nu se va mai deștepta din el...
— In tot cazul, nu trebue să uităm că am jurat că
sub nici un miativ nu vom spune nimic, șopti Ana în­
fiorată.
— Copii, nu ciți văzut acolo în. stânga o lumină
galbenă ?
— E semn de comoară.
— Eu am început să văd în întunerec.
— Poate s'a întunecat și noi nu știm nimic 1
— Pe mâine.

Când Ana s'a întors acasă, și-a găsit părinții tă­

cuți într'o odaie. Ana s'a oprit în prag. Mama ei avea
ochii roșii de plâns, iar tatăl ei, îmbrăcat neobișnuit
în uniformă militară, părea preocupat1 și nervos. Ana
simți o durere în inimă.
— S'a întâmplat ceva rău, mamă ?
Tatăl Anei răspunse :
 11

— România a intrat în război.

Ana simți o amețeală. I se păru că ce spune tatăl
ei este tot un joc, acelaș joc în căutarea fiorului, a
necunoscutului, a fericirii. Totul se clătină în fața
ochilor ei.
Afară, în orașul întreg, clopotele bisericilor sunau.
 CAPITOLUL II

Un doctor din. cartier a fost chemat în grabă. Era

bătrân, cu spatele scund. Fața lui ieșea direct din U"
meri, fără gât. Se întorcea cu tot corpul ca să pri­
vească în dreapta sau în stânga lui. Astmatic, suise
scara și ajunse în odaia Anei abea mai putând res­
pira. Căzuse pe un scaun. Ochii îi erau injectați, ieși-
ți din orbite, cu o privire de om care se îneacă și ce­
re ajutor.
Se potolise ; o ascultase pe Ana.
— Câți ani are duduia ?
— Aproape 16, spuse Lucia Stavri, mama Ansi.
Ana o vedea lângă patul ei, înaltă, slabă, cu о
privire intens îngrijorată și nesigură.
— Și unde a răcit atât de grozav ?
— In pivniță... noaptea... avioanele... în timpul
bombardamentului.
înfricoșarea și oboseala grea din privirea Luciei
Stavri se intensifică. Doctorul clătină din cap cu tris­
tețe, oftă: adânc dar nu spuse nimic. Continuă să cio­
cănească spatele gol și slab al Anei.
— In orice caz, domnișoara nu trebue să mai co­
boare în pivniță. E imposibil. Are febră. O ușoară
 13

congestie pulmonară și turburări naturale la vârsta

aceasta. Să sperăm că nu va fi altceva.
Se așeză la masă și scrise o rețetă. Plecă apoi
făgăduind că se va reîntoarce a doua zi. Dar Lucia
Stavri insistă speriată :
— Să vii, domnule doctor 1 Te rog. Să nu ne uiți.
Trebue să se vindece cât de repede. Am vrea să ple­
căm în Mooldova- E mai prudent...
Ana auzi glasul mamei ei îndepărtându-se, ru-
gând încă.
Doctorii se găseau greu, toți fiind prinși în spita­
lele pline de răniții cari soseau necontenit de pe front.
Ana știa. Mii de răniți, mii de oameni cu trupurile
însângerate, zdrobite. Doctorii nu mai pridideau. Și
apoi, mai erau și ceilalți, cei răniți zilnic de bombele
azvârlite din aeroplane asupra orașului. Copii, fe­
mei. bătrâni... Câteodată bombele cădeau pe tram-
vae, în piață, în mulțime. Erau case dărâmate și gă­
uri adânci pe străzi în tot orașul. Necontenit văzdu­
hul era prins de spaima sirenelor, a clopotelor cari
dau alarma. Zi și noapte. Astfel răcise și ea, Ana :
bâjbâind prin întuneric, prin frigul nopților de Noem-
brie. Cel puțin odată sau de două ori pe noapte tre­
buia coborât în pivniță. Și îi era Anei groază de de­
șteptările astea din somnul cel mai adânc, de mirosul
mucegăit al pivniții, de spaima oamenilor adunați
acolo, vecini și trecători, cari coseau ca să se adă­
postească. Grup teatral, cenușiu, îmbrăcat în pripă
peste pijamale și cămăși de noaste1 cu halaturi și pal­
toane neglijent strânse în jurul carpului și vorbind în
șoapte în întuneric ca și cum glasurile lor ar putea fi
auzite la mii de metri înălțime, de dușmani. Se așezau
pe lemnele rânduite lângă perete și pe lăzile pline de
14

cartofi. Toți păreau obosiți, deprimați. Câte un copil

mic plângea. Deasupra casei, pe cer, fâșii largi de
lumină a reflectoarelor se plimbau încrucișându-se.
Exploziile de lumină ale șrapnelelor se spărgeau sus,
alături de stele. Ana le văzuse. Și zgomotul motoare­
lor era câteodată atât de aproape încât puteai crede
că aeroplanele trecând ating cu aripele acoperișul
caselor...
La început fusese un simplu junghiu, apoi înce­
puse să tușească sec de câte ori se scula din somn și
înainte de-a adormi. In pivniță oamenii o sfătuiau рэ
Lucia Stavri culm să o îngrijească pe Ana. Fiecare
știa un sirop mai bun, un mijloc mai eficace... Dar tu­
șea nu contenea. O gâdila pe gât ca o gânganie vie.
— Abține-te, îi spuse Lucia Stavri, dar tușea era
mai violentă decât obșnuit și eforturile Anei de-a o
potoli rămâneau inutile. Se învățaseră că Ana tușe­
ște. Nimeni nu o mai băga în seamă în învălmășeala
veștilor rele. Fiecare zi aducea o apăsare de fapte
mai înfricoșătoare. Dușmanul cucerea țara. Se apro­
pia de București. Era panică pretutindeni. In pivniță
nu se mai vorbea decât de refugiu, de plecare în Mol-
diava, în Rusia, de fugă, de invazie... Orice frază, cea
mai neînsemnată, cuprindea în glas panică...
Ana asculta cu spaimă. Câteodată credea că ni­
mic nu este adevărat, că totul se va sfârși deodată
cu bine.
Dar iată că Ana se îmbolnăvește de-a binelea
Lucrul ce nu mai putea fi ascuns. Și Ana se simțea
vinovată sub privirile îngrijorate ale mamei și tatălui
ei cari voiau să plece cu ea în Moldova. Din pricina
ei vor întârzia...
In odaia Anei era acum un miros intens de gaia-
 15

col. Ana, înădușită, sta nemișcată în căldura patului.

Alături pe o canapea era întins tatăl ei care sosise de
pe front de câteva zile, rănit la picior. Toată ziua îl
vedea cetind cu mare atenție gazetele pe cari le aș­
tepta cu înfrigurare. Părea că va descoperi ceva
nou și foarte important. Totuși, toată lumea știa că to­
tul nu este decât desfășurarea inevitabilului. Faptele
se apropiau ca apele unui râu revărsat. Nimic nu era
în puterea nimănui. Numai resemnarea.
Anei îi era o nespusă teamă și îngrijorare. Ce va
fi mâine ? Dacă nu au să mai poată pleca ? Dacă duș­
manii sosind vor omorî pe toți cei rămași ? Pentru ce
atâta ură, atâta sânge, atâta groază pe pământ ?
Zilele din urmă, dinaintea căderii Bucureștilor, că­
pătaseră ceva fantastic. Totul părea sosit din adân­
curi amețitoare de timp. Fiecare cetise că așa sunt lu­
crurile în asemenea împrejurări. Nu era nimic nou de­
cât faptul că aceste lucruri deveniseră iar o realita­
te : realitatea dușmanului la porțile orașului. Dar a-
ceasta era, suficient ca fiecare respirație să fie otravă.
Acum se dădeau ultimele lupte în jurul Bucureștilor. Nu
aștepta nimeni nimic decât imjici întârzieri în care timp
oamenii să poată fugi. Ceeace înspăimânta mai mult
era gândul că Bulgarii vor fi poate acei cari vor intra
mai întâi în oraș.
La fiecare ceas Ana punea termometrul. De grabă
mâinile îi tremurau, Ii era rușine că se îmbolnăvise
tocmai acum când era nevoe de sănătate, de ajutor
dat tuturora.
Dar gândul plecării o înspăimânta pe Ana în cea
mai mare măsură. Nu îndrăznea să spuie cât îi este
de rău. Știa că dacă o vor scoate din pat și o vor du-
16

ce pe drumuri, va muri. Totuși, mereu spunea că îi

este mai bine, că i se pare că este mai bine...
Era într'o dimineață. Știrile erau atât de rele și
privirile părinților atât de îngrijorate, încât Ana se ho­
tărî să se scoale. Se gândi că astfel va grăbi vinde­
carea sau poate că nu este atât de bolnavă pe cât i
se pare.
Merse în sala de baie. Din pricină că nu se mai
găseau lemne în oraș, încăperea nu era încălzită de­
cât prea ușor. Apa în cazan era rece. Mișcările Anei
șubrede, nesigure. Obosită, deprimată, merse până la
geam și privi afară, în stradă. Pe drum trecea o căru­
ță mizeră trasă de un cal scheletic. In căruță erau
câțiva copii ghemotociți, speriați, legați cu o fringhie
de un butoi. Butoiul era neacoperit și plin de o zeamă
galbenă în care pluteau, clătinate, căpățâni mari,
galbene, de varză murată. Pe capră, un bărbat slab,
zdrențeros, mâna calul.
Ana se așeză pe un scaun și începu să plângă.
Era dezbrăcată. Pe fața ei udă, curgeau lacrimi calde.
Iși simțea umerii goi și slabi zdruncinați de hohote de
plâns. Ii era îngrozitor de frică. Privirea aceea a copii­
lor înfrigurați i se întipărise adânc în minte. O durea.
Plânsul o înecă. Ar fi vrut să moară, să scape. în­
cepu să tușească. Un junghiu violent puse stăpânire
asupra ei. Nu mai putea respira. Ii era frig, un frig de
ghiață, de moarte, de sfârșit. Tremura. Iși auzea din­
ții jucând repede, iar junghiul o țintuia în aceeași
spăimântătoare lipsă de aer. Apucă scaunul cu mâi­
nile, se zvârcoli să respire. Sufocată, se târî până la
ea în odaie. Căzu pe pat.
— Ana, ce ai ?
O sudoare rece și ușoară ca o adiere de ghiață î;
 17

udă fruntea, părul, mâinile. Corpul i se iăcuse deoda­

tă ușor și din cale afară de blând. Totul se topea. Vag,
îl văzu pe tatăl ei, înalt, masiv, cum coboară de pe
canapea pe covor și cum se străduiește să ajungă la
ea. Iși simți fruntea și mâinile stropite cu colonie și
strigată mereu pe nume, aceeași chemare înspăimân­
tată, rugătoare, care o aduce înapoi cu caznă :
— Ana, Ana...
Dibui, prinse din nou o fărâmă de aer. Aci, spre
glasul lui era viața. Se luptă iar. Glasul profund se
apropia, arăta drumul, chema mereu...
■— Ana, Ana...
Ana se întoarse din adâncuri imense, negre.
— Tată 1
— Ți-e rău, fetița mea...
— Mi-a fost.
închise ochii. Fruntea îi era mângâiată de mâna
aceea mare atât de bine cunoscută. Ii părea bine că
ei iubește atât de mult tatăl ei. Se simțea slabă și
ușoară ca o jucărie lucrată din pâslă și vată, învălui­
tă ca în pansamente multe. Rana trupului și a sufletu­
lui, cald învăluite...
Lucia Stavri intră în cdaie.
— Ce e ? întrebă și se grăbi spre pat.
— I-a fost rău.
■ Ana surâse blând. Mâna ușoară a mamei i se er­
șeză pe frunte. Ana ar fi vrut să-i binecuvinteze și să
moară ușor. Că mama ei și tatăl ei sunt atât de buni
cu ea, i se părea o dovadă, singura dovadă, că pe
lume există și oameni buni cari nu se omoară între ei,
cari nu se dușmănesc...
— Arde. Are febră.
După câteva minute termometrul arată peste 40
2
18

de grade. Ana era în pat cu cearceaful tras până sub

bărbie. Auzea șoapte îngrijorate, pași ușori...
Mcjrrta ei se apropia mereu.
— Vine doctorul imediat. Trebue să vină. Am tri­
mes să-1 cheme...
Ana își da seama că nu poate opri goana absur­
dă a gândurilor în febră. Ceva rece aluneca mereu
pe șira spinării. Ceva înfricoșător. Dacă erau șoareci ?
Ana căută să alunge gândul dar nu avea putere să
lupte contra absurdului. De altfel i se păru că șoare­
cii începuseră să se înmulțească vertiginos în odaie.
Alergau pe marginea lămpii și. sus pe pervazul ușii.
Soseau mereu alții în șiruri repezi. De aci coborau pe
patul șAnei. Ana înspăimântată strângea cearceaful
în jurul gâtului, cu violență dar șoarecii tot găseau
loc șî pătrundeau sub cearceaf, reci... Și șoapte, șoap­
te în odaie, ca șerpi veninoși, umpleau încăperea cu
flueratul lor periculos. In tot cazul, pericolul cel mare
fusese înlăturat. Se simțea suficient de bolnavă ca să
știe că' nu va mai trebui să plece în Moldova pe frig,
pe viscol, pe drumuri lungi pline de zăpadă, în căru­
țe descoperite, trase de cai slabi cari se împleticesc
pe drum...
Se întunecase în odaie. O lampă mică veghea
fără suflet. Ana deschidea câteodată ochii. Șoarecii
alergau pe marginea lămpii. Alergau ca niște umbre
negre, ușoare. Nu răsturnau lampa. Pereții odăii erau
albi, de tot albi, și pe ei se înălțau la răstimpuri flă­
cări galbene. Atunci se lumina odaia întreagă. De
fiecare dată se auzea și bubuitul tunului.
Câteodată Ana își da seama că șoareci nu sunt
o realitate, că luminile galbene și bubuitul tunului
atât de aproape există într'adevăr și sunt cu mult mai
 19

periculoase decât umbra gândurilor ei, totuși ii era

nespus mai multă teamă de șoarecii cari alergau pe
șira spinării, decât de cutremurarea plină de Hacări
cari umpleau ritmic odaia.
Ana se înălță iar. Arătă pereții întrebând :
— Asta ce e ?
Dar nu i se răspunse nimic. Mereu o mână i se
așeza pe frunte. Ana se culcă din nou, epuizată.
Noaptea întreagă odaia se luminase astfel, cutre­
murată de bubuit... Când se crăpă de ziuă, flăcările
nu se mai, zăriră, stinse de auroră, dar bubuitul greu
și surd al tunului azvârlea aceiași amenințare.
Ana își simțea trupul zdrobit de oboseală. Aștep­
tase doctorul toată noaptea, dar zadarnic. Ii era rău
și sta tremurând pe marginea leșinului, a sfârșitului
Delà o clipă la alta, nu își mai amintea nimic. Auzea
în odaie un plâns înăbușit dar continuu. Plânsul
curgea egal, blând. Părea că nu se va potoli nicio­
dată. Murmurul plânsului îi făcea însă bine Anei, îi
alina durerea ca și cum ea însăși ar fi. plâns. Simțea
în suflet un gol fără contur, fără sfârșit.
Se înoptase din nou. Seara căzuse ca un văl de
doliu. Căzuse fără zgomot, ca aripi frânte, negre, moi.
Acoperise lumina și. adăpostise sub ea toată spaima
zilei și aceeași lipsă de aer.
Ana adormise...
Târziu noaptea se deșteptase. Ridicase capul de
pe pernă. O sete chinuitoare îi uscase trupul. Poate
trecuse o zi, poate trecuse inîai multe... Ii era. teamă
că a rămas singură... Plecase cineva din casă. Simțise '
asta așa cum orbii simt lumina.
Paharul de apă era așezat pe masa de noapte la
capătul patului și luminat slab. Era transparent cu о
20

tremurare vâscoasă, călduță. In odaie, o liniște ne­

mișcată. Ana simți că îi este peste putință să întindă
mâna. I se părea că sosise din largi depărtări de vis
unde trupul i se topise. Amintirile erau toate șterse.
Nu știa nici cât timp va trebui să rabde de sete.
Deodată în mijlocul tăcerii, negre, sunete de si­
renă izbucniră. Se umplu văzduhul de imensitatea lor.
Se înălțară vertical și fără întrerupere ca un singur
țipăt sfâșietor. Panica strigătului atât de lung se întă­
rea cu fiecare clipă.
Ana asculta. Inima i se strânsese de durere. Nu
își putea aminti nimic, totuși. înțelegea perfect că se
întâmplase ceva grozav. Dușmanul cucerea țara. Auzi
în odaie, alături, înălțându-se iar plânsul acela mur­
murat ca o rugăciune care și-a pierdut credința, cu
aceiași desnădeide resemnată, ca și cum niciodată nu
ar fi fost întrerupt. Lin și blând, nevinovat, curățat de
păcat, amestecându-se cu strigătul azvârlit spre cer.
Apoi clopotele începură să sune, să cheme și ele...
Ana înălță capul. Văzu pe canapeaua din odaie
așternut un pat. Mama ei era întinsă cu fața în perne.
De acolo venea plânsul.
Timpul trecea. Strigătul sirenei stăruia același,
fără întrerupere, îngrozitor, sfâșiind nervii.
— Mamă, șopti Ana.
— Da, spuse glasul speriat și plânsul se opri.
— Mamă.
Ana simți cum vorbește greu. Căuta cuvintele.
— Mamă, șopti iar. Nu trebue să plângi.
Uită iar cuvintele. Ar fi vrut să aline durerea, să
se sfârșească durerea. Țipătul care se înălța vertigi­
nos spre cer luase cu el gândurile...
— Nu trebue să plângi...
 21

înăbușit, plânsul se făcu mai dureios.

Sirena suna încă același strigăt. Ana se îngrozi.
— Mamă ! strigă.
Mama ei era lângă ea. Se simți, ridicată cu perna.
Un pahar așezat pe marginea buzelor îi aduse o ră­
coare blândă.
— Tata. Unde e tata ?
întrebase, cu toate că știa că nu i se răspunde,
că revenirile la conștiință nu luminează nimic. Peste
o clipă, două, va muri.
Câteodată i se părea că se înalță spre cer și ea
odată cu strigătul acela neîntrerupt și cade apoi, brusc
pierzând respirația, așteptând sfărâmarea. O durea
sângele. II simțea tresărind, lovind trupul.
Apoi strigătul acela se opri delà sine, simplu. Li­
niștea ce urmă era copleșitoare, ca și cum s'ar fi stins
viața. Părea că se dezagregă însăși voința inițială,
că se va topi gândul. Dar nu se întâmplă nimic altce­
va decât această spaimă a liniștii neașteptate.
Apoi nimic. Numai aceeași liniște covârșitoare...
De câte ori închidea ochii, totul se topea din nou
în febra dogoritoare care clocotea în trup.
 CAPITOLUL III

Era primăvară. Soarele cald. Ana își auzea pasul

sunând deslușit pe caldarâm. Se simțea ușoară, dia­
fană, fără importanță. Pe stradă, pasul ei. avea ceva
nostalgic, umblet de pasăre așezată pe picioare înalte
și subțiri, purtat <pe liniștea unui câmp trist și gol. A-
lături de Ana, Lucia Stavri, mama ei, umbla tăcută,
liniștită.
Strada era pustie. Totul învăluit într'o lumină rară,
și clipele, plutind în aerul blând, se opreau locului
neștiind încotro să plece. Orașul era mort.
„Astea sunt uniforme străine", își spunea Ana ca o
încercare, dar nu mai simțea nimic ca și cum durerea,
prin acuitatea ei delà început s'ar fi tocit. Știa că o-
dată oamenii aceștia sosiți de departe se vor întoarce
acasă, dar timpul trecea atât de greu încât părea ne­
mișcat. De aproape doi ani, orașul murise... aproape
doi ani de când războiul începuse, de când fiecare
gest era provizoriu., făcut nuim'ai ca să macine clipele.
De câtva timp Ana simțea o revoltă împotriva zi­
lelor cari treceau fără să aducă nimic, fără să cuprin­
dă nimic, decât numai și numai aceeași, așteptare
obositoare.
 T

23

Acum mergea cu mama ei la dentist, o plicti­

seala, apoi., altă plictiseală, se va reîntoarce acasă
unde o aștepta profesoara, domnișoara Horniman's
cum îi spunea Ana din pricina unei cutii de ceai Hor­
niman's de care profesoara nu se despărțea niciodată
și în care aduna de pe la eleve zahăr, cafea sau alte
delicatese greu de găsit în timpul ocupației. Și Anei
îi era groază de femeia aceasta săracă, nemăritată,
nenorocită, urâtă, cu ochii veșnic plini de lacrimi, cu
glasul monoton. Știa că lângă ea i. se va face somn,
intolerabil somn, cu pleoape din ce în ce mai grele,
cari nu pot fi ținute deschise cu cazna întregului trup.
— Ce ai ? o întrebă inevitabil domnișoara.
— Sunt... obosită.
— întotdeauna ești obosită.
— Am umblat mult pe jos.
Aci profesoara suspina.
— Da, e greu fără tramvaie 1 Eu care trebuie să
alerg toată ziua pe jos, la eleve !
Și Ana își da seama că ar fi. vrut să vază un su­
râs de lumină pe fața aceea dar nu din milă, ci nu­
mai pentrucă îi era prea greu să stea atâtea cea­
suri pe săptămână închisă în odaie cu această ființă
făcută parcă din cenușă. Se plictisea cu ea peste mă­
sură, până la exasperare — ...logaritm de... logaritm...
La colțul ochilor profesoara are cute mărunte cari
se încrețesc când încearcă să surâdă. Totuși domni­
șoara Horniman's nu s'a fardat niciodată. Nici mama
domnișoarei Horniman's nu s'a pudrat niciodată. Des­
pre lucrul acesta dâmnișoara Horniman's vorbește ca
și cum ar constitui semnele unui blazon familiar.
— Te uiți la mine ca și când nu m'ai mai fi văzutl
24

— Nciodată nu ai vrut sa te măriți domnișoară ?

a întrebat-o Ana într'o zi, ne mai putându-se stăpâni.
Domnișoara a tresărit.
— Nu... nu m'am hotărît niciodată... până acum...
— Dece ?
— Dacă ar fi cel puțin timpuri normale... să nu
alerg așa toată ziua pentru o pâine...
Și domnișoara a început să plângă. Asta însemna
că lecția a luat sfârșit, căci altfel, oricât de anormale
ar fi tam,purile, domnișoara Horniman's, n'ar scurta
din lecție cu plânsul, cu toate că în fiecare zi — sub
un motiv sau altul — găsește prilej de lacrimi sar-
bede. ■

Lucia Stavri și Ana, ajunse în fața casei dentistu­

lui, intrară în salonul de așteptare și se așezară tă­
cute pe canapeaua cea mare de piele a încăperii.
Lucia Stavri luă de pe masă gazeta „Lumina" și alte
câteva ziare nemțești. Citi imediat cu atenție. Ana îi
vedea fața aplecată asupra gazetei. Obrazul ei cu­
prindea o liniște rese’mnată. In părul castaniu o șu­
viță de păr alb curat așeza o podoabă curioasă. în­ ■

treaga ei ființă avea ceva îngrijit, ponderat, cinstit.

Părea hotărîtă să fie răbdătoare. Câteodată Ana pri­
vind-o, își da seama cât suferise în ăști doi ani de
război, de despărțire. O tristețe, o oboseală își așe­
zase semnele pe orice trăsătură, pe orice surâs.
Ar fi vrut să o ajute dar nu găsea nici un cuvânt,
nici un gest exterior, numai o căldură dureroasă In
suflet și imediat redeșteptată grija imensă pentru ta­
tăl ei delà care, de când plecase nu mai avusese
nici o veste.
Acum în odaia asta rece și întunecoasă vedea în
jurul ei aceiași oameni ca întotdeauna, cu aceleași
 25

fețe posomorite, cari stau plictisiți. Timpul trecea în­

cet. Și deodată Ana simți o revoltă, o furie. Cu vio­
lență dori o schimbare, ceva care să strice monoto­
nia în care i se părea că se mișcă inutil. Se simți atât
de tristă de povara acestor gânduri, încât lacrimi îi
umplură ochii. Toate lucrurile erau grele, încete, plic­
tisitoare. Nimic nu avea viață, sens, bucurie.
Deprimată, obosită, își apăsă tare și îndelung
ochii cu vârful degetelor reci, ca să potolească ar­
sura lacrimilor reținute.
„Am începui să semăn cu domnișoara Homiman's,
își spuse, am să bâzâi pentru orice", dar în gând nu
era surâs, ci tot numai revotă inutilă. Rămase însă
așa cu ochii închiși multă vreme.
Când privi din nou în odaie, văzu lângă ușa care se
deschidea spre odaia de lucru a doctorului, așezată
pe un scaun, o ființă care îi păru extraordinară. Ni­
ciodată nu văzuse o asemenea față. Totul era straniu,
într'atât încât Ana rămase înmărmurită, cu privirea
legată.
Fața aceea părea de ivoriu mat și parcă trans­
parent ; ochii verzi, palizi și ei, aveau seninătatea
disprețuitoare și liniștită a animalelor sălbatece prin­
se în cușcă. Clipeau rar, iar pleoapele, aplecându-se
peste imensitatea privirii, păreau conștiente de va­
loarea mișcării lor.
Privirea aceea, oprită asupra Anei, nemișcată,
fixă, părea cuprinsă parcă de un gând unic, înde­
părtat și etern.
Ana primi drept în ochi privirea verde. Inima îi
bătu mai repede. Dar privirea imediat se depărta cu
o mișcare liniștită și indiferentă. Totul se potoli ca
seara odată cu apusul soarelui.
26

Ana se simți turburată.

— Marnă, murmură către Lucia Stavri.
— Da.
— Spune-mi, șopti Ana abia respirând, domni-
șoara de acolo e foarte frumoasă, nu ?
Lucia Stavri privi cu mare atenție spre ființa ară­
tată. Se întoarse apoi discret către Ana, și îi spuse
cu aceeași șoaptă catifelată :
— Da, foarte frumoasă, dar mal ales stranie.
Niciodată Ana nu bănuise că poate exista o ase­
menea față și mai ales o atât de supra-naturală pri­
vire.
Părul ei era bogat, negru, cu reflexii arămii, ca
acelea ale lemnului de violoncel. Un păr tăiat scurt,
ondulat, extraordinar de frumos.
Mai târziu, încet, înălță pleoapele, căută în jurul
ei și privirea aceia se așeză iar asupra ochilor Anei
care o aștepta. Era înțelegere și chemare parcă...
Privirea Anei se oferi întreagă celeilalte priviri
și un val de sânge care purta bucuria i se urcă în
obraz... O mare neliniște o cuprinse. Știa, era sigură
că trebuie să facă ceva pentru a se apropia de ființa
aceea. După câteva clipe, mașinal, o întrebă pe Lucia
Stavri, aplecându-se până a'i atinge urechea :
— Mă lași să o întreb la ce coafor merge ? Mi-ar
plăcea să fiu pieptănată ca ea.
Lucia Stavri o privi, cu uimire.
— Bineînțeles... faci cum vrei... dar ce idee ’
Ana rămase locului. Inima îi bătea repede.
„Nu are dece să se supere" se gândi., dar rămase
tot nemișcată. Vedea același du-te vino tăcut al cli-
enților care îi arăta că timpul trece...
Mai târziu când se sculă și merse către ființa a-
 27

ceea, o făcu fără să-și dea seama, cu mișcări incon­

știente, amețite, ca sub o poruncă.
Cu cât se apropia, privirea aceea i se părea că
se schimbă, mai palidă, din ce în ce cu transparențe
lichide, ireale.
— Dacă nu supăr, șopti Ana, aș vrea să știu adre­
sa coaforului, dumitale, ...dacă nu supăr...
Glasul îi tremura ușor.
Ana simți așezarea unei mâni reci și ușoare pe
mâna ei. Răceala aceea i se urcă pe braț și alunecă
apoi, dealungul întregului corp ca un fior. Mâna nu
se mai mișca. Părea că pătrunde în întreaga ființă a
Anei și Ana se simți aproape de ființa aceea, aproape
cum nimeni nu i-a mai fost vreodată.
— Cu plăcere, răspunse un glas. Dacă vrei o să
mergem împreună... zilele astea.
Mâna se depărtă, dar pe locul unde fusese, ră-
mase o răcoare ușoară și blândă ca urma unei să-
rulări.
— Mulțumesc, șopti Ana, și privirea i se furișă
spre pământ. Se simțea profund înduioșată. Un elan
generos o înălța spre orice sacrificiu.
— Am eu grije. Iți voiu spune. Mergem amândouă,
mai șopti glasul.
— Mulțumesc.
Ana se îndepărtă. Se Întoarse la locul ei. Mama
ei o privi întrebătoare.
— Ți-a dat adresa ?
— O să meargă cu mine... a spus.
— Da ? Și când ?
Glasul Luciei Stavri se făcuse aspru, rece.
— Zilele astea... O să-mi spuie ea.
Lucia Stavri nu putu reține un surâs în colțul bu-
28

zelor. Ana se așeză lângă ea, liniștită. Fiecare tră­

sătură cuprindea o încredere proaspătă, aprigă, de
iruct crud.
Dar Ana înțelese din glasul mamei ei tot ce gân­
dea. Văzuse privirea ei cercetătoare așezată asupra
ei, neliniștită, și apoi acel surâs ușor ironic, dar în
Ana triumfa o victorie, o certitudine. Simțea încă atin­
gerea rnâinsi aceleia așezată pe mâna ei, răcoarea
rămasă ca în urma unei sărutări și în sufletul ei ace­
eași căldură gata de-a se jertfi întreagă. Clipa fusese
clară. Niciodată nu o va uita. O exaltată bucurie îi
umplu sufletul, dar temându-se 'de paza mamei ei
care sta alături, rămase nemișcată.
Câteva minute mai târziu, ființa aceea dispăru
în odaia de consultații. Ușa se închise în urma ei.
Atentă, Ana auzi din odaia de lucru un râs tăios,
scurt și grav totdeodaă. Râsul se înălță de câteva ori
după pauze lungi, identic, ca o frază repetată pe de
rost, repetată mecanic de câte ori era nevoie. Râsul
trist avea o rezonanță metalică și i se oprea brusc ca
vibrațiile unor coarde atinse cu mâna.
Ușa se deschise și în cadrul ei ființa aceea rea­
păru. Când trecu pe lângă Ana, privirea ei verde alu­
necă spre ea ca o mângâere. Plecă. Pasul ei era lin,
armonios, aerian.
Ana intră cu mama ei în sala de consultații. Aci
era liniște. Se auzeau numiai din timp în timp instru­
mentele lovindu-se de masa de sticlă. Ana nu se mai
putu străpâni și întrebă brusc:
— Domnule doctor, cine este domnișoara care a
plecat acum de aci ?
— Domnișoara Marta Veniamin Vrânceni.
 29

— E foarte stranie, spuse Lucia Stavri, Stă în Bu­

curești ?
— In ultimii ani a stat la Predeal.
— Bolnavă ?
— Poate. Plămânii, se spune. Eu aș crede nervii.
Dealtfel de o inteligență uimitoare, sclipitoare, origi­
nală.
— Cu ce se ocupă ?
— Foarte confuz lucru 1 A studiat pianul la Leip­
zig... iar acum mi s'a spus, mama ei mi-a spus, că
vrea să termine liceul pe care îl întrerupsese, și să
facă medicina.
— Câți ani are ? întrebă Ana care ascultase cu
aviditate.
— Douăzeci, douăzeci și doi, pcate.
— Și... în ce clasă e ?
— Nu știu. Fleacuri. Cum o să stea să învețe să
dea examene, când acum câteva luni chiar, când a
venit adusă de mama ei la mine, nu umbla pe jos și
nu voia să dea mâna cu nimeni. Niciodată nu întinde
mâna nimănui, Și azi încă, gestul o costă un efort vi­
zibil și, dacă poate, îl evită.
— Pentru ce nu dă mâna cu nimeni ? se miră Lu­
cia Stavri.
— Ceva nervos, mi-a spus mama ei, S'ar fi sur.
menât cu pianul și de atunci a rămas...
— E de familie bună ?
— Mama ei pare foarte simplă. Fată de preot din
Brăila. Tatăl, domnișoarei. Vrânceni, cunoscut în c-
lume cercuri politice... liberale... Probabil sunt și foar.
ie boaați. Ea însă, fata, e de o originalitate neobiș­
nuită.
— Da, se vede.
ЙО

In timp ce doctorul lucia, Ana se plecă cu hotă­

râre asupra caetului unde erau scrise vizitele și văzu
numele Mari.ei Vrânceni însemnat pentru Joi ; iar la
plecare, când doctorul le dete oră pentru ziua de Vi­
neri, Ana spuse :
— Vineri... vine domnișoara la lecție...
In glas era sfială. Ii era rușine că minte.
— Atunci, Joi ?
— Da.
— Eu însă, spuse Luci.a Stavri, dacă se poate, ași
veni tot Vineri. Joi sunt ocupată.
— Bine rămâne așa : domnișoara Joi, dumneavoa­
stră Vineri. Ora ca deobicei, aceeași.
In hali, așezându-și pălăria, Ana se uită cu o a-
tenție violentă în oglindă. Era parcă prima dată cr
se vede, total conștientă de prezența ei, ea, Ana. Or>
ce se va întâmpla în viață, ea nu va fi niciodată alt­
cineva decât ea, pecetluită cu ochii, gâtul, părul, u-
merii ei. Iși va purta trupul acela viața întreagă. Vo?
seli, farduri, haine, sănătate, emoții, vârstă, nu vor fi
decât lucruri secundare, lucruri de suprafață, cari nu
vor putea schimba niciodată ceeace exista și se nu­
mea Ana, așa cum, între o caricatură și un portret
ori cât de flatat, recunoști pe același om, unul și ace­
iași imuabil. Efortul de-a se întrece pe sine, de-a cău­
ta ceva exterior, chiar dacă efortul s'ar fi întins pe
timp de viață și ar fi consumat puteri supra-omenești,
-nu va reuși oare să depășească granițele trupului
care o contura ?
Ana avu o mișcare de-a se strânge, de-a se feri.
Purta parcă povara, devenită deodată conștientă, a
întregii ei vieți.
— Ana, nu vii ? întrebă Lucia Stavri.
 31

— Imediat, mamă.
In. minte nu avea nici un iei de gând. Se trezi mai
târziu când trecu pe străzi cunoscute și, înainte de-a
găsi firul gândurilor, știu că se întâmplase ceva în­
semnat. Apoi, îi răsări în minte ochii aceia de lumină
verde, ai Martei Veniamin Vrânceni.
Abia acum își da seama cât de palidă era fața
aceea. Fruntea îngustă ca a statui.elor egiptene, —
gândire concentrată și fatală, — era subliniată vio­
lent de dunga sprâncenelor îmbinate și destinse în
lături ca aripele păsărilor în zbor... Marta.
 CAPITOLUL IV

Monotonia zilelor fusese spartă. Peste clipe plu­

tea acum obsedantă amintirea ființei întâlnite : Marta
Veniamin Vrânceni.
Fiecare gând era cuprins de prezența ei, pre­
zență întinsă până dincolo de realitate.
Când merse iar la doctor, în drum, Ana hotărî să
vorbească neapărat din nou cu ea. „Și am să o în­
treb și. dacă este adevărat că învață ca să dea exa­
mene de liceu".
Și inima îi bătu mai repede. Păstra în trup un
gând de bucurie înaripată. Umbla ușor. Se grăbi.
La. doctor în salon nu era decât puțină lume. Pe
Marta Vrânceni o zări, imediat, așezată în acelaș Ioc.
De cum intră în odaie, Ana îi dete bună ziua surâ­
zând. Se simțea supusă și blândă. Marta Vrânceni îi
întinse o mâna care chema. Ana se îndreptă către ea
cu grabă. Iși așeză cu încredere mâna în mâna aceea
care o aștepta deschisă, aceeași Imână făcută din ră­
coare și inconsistență. Marta Vrânceni, fără să dea
drumul mâinii, se sculă și o trase pe Ana după ea.
— Vino, spuse, vino cu mine.
Ana o urmă fără gri.je. Totul i se părea perfect.
 ■ч

33

Trecură printr'un salonaș, apoi printr'un gang lung,

întunecos.
— Cum te chiamă ? o întrebă oprindu-se și întor-
cânduse brusc. Erau una lângă alta.
— Ana. Ana Stavri.
— Ana. Iți stă bine numele. Pe mine Marta Vrân­
ceni.
— Știu. L'am întrebat pe doctor.
Plecară mai departe. Marta deschise o ușă. Intrară
într'o odaie. Aci, un domn slab, înalt, cu părul roșu
și cu șorț alb, sta în picioare în fața unei mese pline
de dinți artificiali, fălci întregi de rânget mort și gingii
albe de ghips.
— Uite, spuse Marta, am venit ca să te deranjem.
Nu avem chibrituri.
— Sărut mâinile... spuse omul scotocind prin bu­
zunare și pe masă cu grabă și zăpăceală.
Marta Vrânceni avea în mână o țigară. O purta
între degete cu îndemânare și eleganță. Se apropie
de Ana și îi dete țigara.
— Uite acolo, — și arătă spre o sobiță minusculă
care ardea plină de cărbi roșii pe о mescioară, —
poți dacă vrei să-imi aprinzi țigara.
Ana luă țigara. Se îndreptă către sobă. O clipă
rămase nemișcată, — nu fumase niciodată — apoi
hotărându-se, puse țigara în gură, se aplecă și își
apropie fața de dogoarea cărbunilor. Trase cu bă­
gare de seamă de câteva ori. Un fum cald îi umplu
gura și vârful țigării se înroși.
In clipa când Marta luă țigara din mâna Anei și
о duse la gură, Ana simți în întregul trup o îmbrăți­
șare caldă, ceva ce se apropia de leșin și fericire.
— După ce isprăvim cu doctorul mergem la coa-
34

for, spuse Marta Vrânceni- Glasul ei era domol și in­

diferent, dar se opri izbindu-se de privirea Anei, prinsă
de fața ei, nemișcată ca o chemare. Privirile li se în­
tâlniră. Ochii verzi căpătară o intensitate atât de
mare, încât Ana avu impresia că se prăbușește în ei,
alunecă, se pierde acolo.
Fumul țigării se înălță în jurul Martei, întârziind
cu ondulațiuni catifelate în părul ei.
— Vino, mergem- Să nu ni se ia locul, șopti Marta,
Anei. Mulțumesc pentru ospitalitate, mai spuse Marta
Vrânceni domnului care lucra la gingiile de ipsos.
— Sărut mâinile-
Marta plecă. Ana o urmă. Halful cel mare era
complect gol. Se așezară amândouă pe canapea.
— E adevărat că înveți la liceu ? întrebă Ana cu
timiditate-
— De unde știi ?
— Doctorul mi-a spus.
— L'ai întrebat ?
— Da. Adică mama- Spunea că vrei să faci me­
dicina...
— Da ? Așa a spus ?
— Da. Nu este adevărat ? In ce clasă ești ?
— De abia într'a șaptea-
— Ca mine, spuse Ana cu elan.
Marta Vrânceni o privi cu atenție- Păru că vrea să
spuie ceva, dar ușa din odaia de lucru se deschise și
în prag apăru doctorul. Marta o luă pe Ana de mână.
— Venim împreună ca să nu ne ții mult.
— Duduia Stavri are azi mai mult de lucru.
— Nu. Azi nu- Altădată. Azj am eu de lucru cu ea
Mergem la coafor.
 35

Doctorul tăcu un timp, întrebă apoi cu glas voit

indiferent.
— Și de când această prietenie ?
— De azi.
Se făcu tăcere. Lucrând, doctorul părea preocupat,
neatent la ce face- Apoi începu să vorbească în șoaptă
cu Marta Vrânceni. Totul nu dură decât câteva clipe-
Apoi Marta se întoarse către Ana și spuse repede :
— Ai auzit ce spune doctorul ?
— Dar te rog, te rog... exclamă doctorul 1
— Spune că nu trebuie să fim prietene, că ar fi
mai bine să te las în pace.
— Dar pentruce.-- Pentruce să nu fim prietene ? în­
trebă Ana și simți o putere neobișnuită în trup.
Doctorul nu răspunse. Enervat, începu iar să lu­
creze. Gândurile Anei erau amețite. O bucurie o ținea
locului, ca o mângâere de vis. „Prietena mea", spuse
Marta Vrânceni, arătând-o pe Ana- Erau prietene- O
alesese pe ea. Cu ceilalți oameni nu se purta așa.
— Vino repede, îi spuse deșteptând-o din gân­
duri. Să nu întârziem.
O simțea umblând prin odaie, îi auzea pasul, îi
vedea mișcările. Auzi și zgomotul metalic al poșetei
ce se închise și foșnetul mângâios al rochii ei de mă­
tase. O liniște plină de bucurie se înălță în sufletul
Anei-

Acum erau amândouă în stradă- Umblau una lân­

gă alta. De aceeași înălțime, o vedea purtând pe țață
privirea aceea nelimitată, verde, intensă.
Ana se simțea bucuroasă și atentă, așa cum sunt
copiii când îi duc părinții la plimbare. Dumineca, în
haine noi. Totul i se părea important și deslușit.
36

— Unde е coaforul ?
— In Franklin, aproape de Ateneu.
— A, da.
— Vrei să-i tai ca al meu ?
— Nu știu- Cred că da-
— Ai să ai răbdarea să-1 ondulezi ? E foarte mult
de lucru.
— Cred că da.
— Ți-ar sta bine și neondulat, tăiat rusește cu о
cărare la mijloc. Ai semăna cu Hamlet sau cu Ioana
d'Arc. Ai un profil irumos, romantic, potrivit pentru о
astfel de pieptănătură..-
Ceeace simțea Ana auzind-o vorbind, nu era ui­
mire. Era mult mai mult. I se părea că aude sensul
vieții ei. Cuvintele păreau nu numai că ar descri-o ci
chiar ar crea-o. Viața din ea deveni deodată conștien­
tă, abundentă, generoasă- Umbla simțindu_și pasul
ușor, ca o șoaptă.
— Sunt prea slabă, însă, deșirată, spuse, crezând
că trebuie să vorbească și înlocui cu o frază, prima
găsită, elanul de recunoștință ce se înălța din ea. Râse
ușor și scurt, parcă un ecou al râsului Martei Vârceni,
dar drumul pe care îl făcu râsul ca să se întoarcă
ecou, îi transformă miezul și sună blând, cald și bun.
— Deșirată ? Iți stă bine. Semeni cu un ogar. .
Ana râse iar- O destindere mare îi umplu întreaga
ființă. I se părea că lângă Marta e ferită de orice rău.
legănată într'o bucurie cu înțeles. Și Ana își zise :
„Asta e strada pe care am umblat de atâtea ori, pe
strada asta mergeam la școală înainte de război. De
patru ori în fiecare zi. Iama și vara. Credeam că nu
o să se mai sfârșească niciodată- Un an identic cu ce-
 37

lălăit și apoi iar un an identic cu ceilalți1. A lost în­

grozitor. Nu îmi amintesc nimic decât plictiseala, tri­
stețea care țintuia locului timpul. Tot ce am învățat am
uitat ! Și își aminti cu apăsare anii de școală. Unifor­
ma cenușie ca a ocnașilor, pelerina cu gluga la spate,
ca o cocoașă. La aceeaș oră din toate colțurile clădirii,
din oraș, din străzi, răsăreau iiințe cari erau la iei cu
dânsa- Unele mai înalte, altele mai grase, mai groso­
lane, mai mici, (mai sănătoase, mai obraznice, dar toate
la fel. In lumea asta a uniformelor. Ana își pierduse
sufletul. Știa că există undeva, neapărat, dar massa
aceea de fete toate la fel îi înecase posibilitatea unei
orientări. Cântau în cor, închise în odăi cu bănci multe:
„odată una, una, de două ori două, patru...". Ta­
bla înmulțirii, cântată în cor, în legănarea glasului pe
care nu îi mai deslușești de celelelte glasuri, era sta­
rea sufletească în care Ana trăise anii aceia de școa­
lă. Patru clase primare, patru secundare. Opt ani de
impersonalitate. Nu își putea aminti nici o zi deose­
bită de celelalte- Duminicile nu erau decât o punte, o
respirație mai adâncă, înainte de-a începe din nou
același mers. I se păruse în lungul zilelor că nu va
scăpa niciodată de monotonie. Dar celelalte fete nu
sufereau ca ea de comprimarea asta. In recreații să­
reau, strigau, se jucau, cu gesturile dezordonate ale
trupului hibrid. Se simțeau cu totul la largul lor în în­
cadrarea asta-
Acum, aci, glasul Martei Vrânceni îi spusese ei,
numai ei, deosebind-o de toată cealaltă lume : „ai un
profil frumos."
— Dumneata la ce școală ai fost ? întrebă Ana cu
о atenție care contura emoția.
 38

— Nu am lost la școală. Am învățat întotdeauna

acasă-
Ana continuă :
— Niciodată nu am putut să sufăr școala. Nu am
spus asta niciodată nimănui. Nici părinților, dar îmi
era groază să merg la școală.
— Dece ?
— Nu știu- Nu puteam să fiu atentă în clasă și
erau orele atât de lungi 1
Glasul Anei se avântă, cu toate că vorbea în
șoaptă.
— Dacă am învățat totuși vreodată ceva, a fost
când am cetit singură, de plăcere, la mine în odaie.
— Sunt copii cari învață foarte bine la școală,
spuse Marta cu un ton ciudat, care cuprindea și nea­
tenție și o ușoară curiozitate-
— Știu. Toți aproape, dar tocmai deaceea îmi era
mie și mai greu. Uniformele la fel, băncile la fel, cla-
y sele la fel, nu mai știam care sunt eu, unde sunt eu.
j'- Nu știu dacă mă înțelegi- Eu așteptam altceva. Acolo
mi se părea câteodată că sunt într'un azil de nebuni.
Câteodată mi se părea că eu sunt celelalte, oricare
din ele, mi să părea că mă pierd, că așa se poate
înebuni din lipsă de-a mai ști că tu ești tu.
Ana întoarse capul către Marta dar tăcu- Văzu pe
fața Martei ceva ce se cuprindea între spaimă și
dezgust.
— Те-am supărat ?
—A, nu.
După câțiva pași făcuți în tăcere, Marta Vrânceni
îi spuse cu blândețe :
— Dacă vrei, ai să vii la mine să învățăm îm­
preună. O să fie poate mai bine.-, pentru amândouă.
 39

Și Ana simți mâna ușoară șj atentă a Martei că i

se așează pe braț- Rezemându-se de Ana, Marta făcu
câțiva pași. Ana își simțea lacrimile aproape. Se sim­
țea slabă și puternică în acelaș timp. Nu știa dacă
asupra ei a căzut responsabilitatea unei vieți noui sau
dacă ea fusese primită într'alt suflet.
— Uite, am ajuns- Și acum să hotărâm : ca mine,
uniformă, sau te facem o Ioana d'Arc ?
— Ioana d'Arc.
—- Bine.
Și Marta râse ușor-
O jumătate de ceas după aceia, greutatea părului
tăiat era pentru Ana o evidență a ceva nou, început
deodată. O senzație de răcoare, de ușor, de înaripare
și Ana își purtă fruntea descoperită pe înălțarea gân­
durilor devenite parcă mai clare și în așteptarea unor
întâmplări cari se vor desfășura minunat pe întins de
viață.
— Avem aproape același drum, îi spuse Marta.
Eu stau la Cotroceni, pe Splaiul Domnița Maria, dacă
vrei, facem drumul împreună. Coborîm bulevardul Eli-
sabeta și apoi cheiul Dâmboviței până la podul Sfân­
tul Elefterie- Acolo ne despărțim.
— Desigur.
Răspunsul fusese o exclamație de bucurie-
Apoi viața întreagă. Ana își aminti de acel drum
făcut împreună. Fiecare pas însemnase ceva, pentrucă
fiecare pas fusese atent. Fiecare pas semănase cu
mersul unui vis conștient, plutind pe gânduri extraor­
dinare. Era drumul unui înțeles nou, găsit în fiecare
casă, piatră, colț cunoscut și vechi. Noutatea asta așe­
zată pe lucruri știute, îngâna o melodie amețitoare.
40

înfricoșătoare : ceeace există e așa pentrucă ți se pare

așa. Se poate întâmpla că ceeace cunoști să-și schim­
be înțelesul și să te găsești deodată dușmănită de lu­
crurile din jurul tău în așa chip încât să nu îți mai poți
găsi odihna- Acum însă totul se împrietenise. Ana pri­
vea cu încredere în. jurul ei, iar alături simțțea pasul
acelei ființe delà care pornea parcă lumina care îm­
blânzise drumul-
Mergeau tăcute. Pașii egali, măsurau ritmic înain­
tarea. Când au ajuns pe cheiul Dâmboviței, departe,
drept în fața lor, soarele apunea. Era roșu și se re­
flecta în apa gârlei. O salcie, aplecată singuratec asu­
pra apei, își profila rugăciunea însetată și liniștită.
— E frumos, șopti Ana.
Un glas scump i-a răspuns.
Pe urmă au trecut podul Sfântul Elefterie- Aci, în
câmpul dinaintea Facultății de Medicină, se opriră una
în fața celeilalte. Era clipa despărțirii. Mâinile se îm­
preunară, dar în locul cuvintelor de bun rămas, o tă­
cere lungă, plină de emoție își făcu loc. Ana șopti :
— Vreau să mai stau cu tine.
O tutuise cu simplicitate, cu dorință, cu voe, cu
bucurie-
Marta râse încet- își trecu mâna sub brațul Anei.
Ana simți rezămându-se de ea întregul corp al femeii
aceleia. Se strânse de ea.
— îmi este atât de bine cu tine.-. Eu niciodată nu
am avut nici o prietenă-..
Și tot acolo, în fața lor, același soare fantastic,
apunea cu o revărsare roșie, abundentă, de sânge
generos
 CAPITOLUL V

Rămasă singură, Ana căuta să umble cât mai re­

pede. Știa că întârziase- Se temea de privirea cu care
o va întâmpina mama ei. Se simțea vinovată. Se grăbi
mai tare. începu să alerge- Strada Carol Davila, cu
pomii ei rotunzi de salcâmi retezați era plină de um­
bră tăcută, pustie- De departe Ana zări sosind doi oa­
meni în uniformă. Bărbații erau foarte negri la față și
purtau fes. Râdeau opriți locului, așteptând-o. Ana în­
cetă de-a mai alerga umblând totuși repede- Iși sim­
țea inima bătând speriată. Urechile îi vâjiau. Știa
că e periculos să umbli singură, pe întuneric, pe
străzi dosnice. Când Ana trecu prin fața lor, unul din
bărbați se aplecă și, într'o românească stricată îi
spuse : „Frumoas domniș-oră ești". Apoi izbucniră a-
mândoi în râs, peste măsură satisfăcuți- Ana își urmă
drumul cu același pas grăbit. Bătăile inimii se poto­
leau. Intră repede prin scara de serviciu în casă.
O găsi pe Lucia Stavri la ea în odaie. Sta în fața
unei mescioare așternută cu un șervet alb și două ta­
câmuri-
— Am întârziat, spuse Ana.
42

— De unde vii ? o întrebă mama ei privind-o fix.

— Am fost și la coafor.
— Văd-
— Și la dentist am așteptat destul.
— Și apoi ?
— Am condus-o pe domnișoara Vrânceni până
aproape de casă. Stă pe Cotroceni.
— Unde ați mai lost ?
— Nicăeri... Am umblat încet.
— Dar că te aștept și că sunt îngrijorată te-ai
gândit ?
— Mamă 1
— Aș dori ca altă dată să nu-mi mai faci una ca
asta. Nu știam ce să mai cred.
In odaie se făcu tăcere.
— Și-., pe domnișoara aceia o s'o mai vezi ?
— Mi-a spus să vin la ea acasă odată, șopti Ana
cu gâtul strâns de emoție. Ar fi vrut să spuie mamei ei
lucrul acesta ca o bucurie, o victorie, dar brusc se
simți vinovată de dragostea ei pentru o străină.
— La ea acasă ?
— Da.
— Și.-, vrei să te duci ?
— Da.
După o pauză Ana continuă :
— Prepară și ea tot clasa a șaptea ca și mine.
Dece te uiți așa la mine mamă ? Nu îți place cum îmi
șade, părul tăiat ?
— Ba da, îți stă foarte bine. Chiar foarte bine-
Și Lucia Stavri surâse ușor.
— Adevărat 1 exclamă Ana cu bucurie.
Se azvârli spre mama ei, o sărută.
— Să nu fij supărată, te rog, dacă ai ști ce bu-
 43

curie am-.. Nu trebuie să iii supărată... am întârziat.,

dar dacă ai ști ce drăguță e domnișoara Vrânceni. A
spus că să mă duc la ea să mai cetim împreună.
Cuvântul „drăguță" îl spuse într'adins ca să mic­
șoreze, să atenueze ce simte, cât de aprins o iubește ;
iar de cărți pomeni tot din aceiași caznă de-a ascunde
mamei ei ce simte pentru Marta.
— Bine... bine-.. O să mai vorbim noi
Și mama ei o îndepărtă ușor, ca să scape de in­
sistențele Anei. Ana se trânti pe o canapea. Ii era ne­
caz că mama ei o primise astfel, că îi stricase din fe­
ricire. I se părea că Lucia Stavri exagerează cu severi­
tatea, că se poartă cu ea de parcă ar fi fost un copil
de 10 ani.
Se întoarse către mama ei- Voia să spuie ceva,
să afirme voința ei, dar o zări atât de tăcută, atât de
părăsită și tristă, încât o milă acută o cuprinse. în­
gână înduioșată :
— Nu trebuie să fii supărată. Nu am vrut să te
supăr cu nimic. Te rog iartă-mă.
Lucia Stavri se întoarse brusc. Câteva clipe o
privi pe Ana nemișcată- Ochii i se umplură de lacrimi.
Se făcu din nou tăcere în odaie. Ana nu îndrăs-
nea să mai spuie nimic. Ii era teamă ca nu cumva să
rănească. Dar Lucia Stavri, căutând să se domine,
spuse cu o voită veselie :
— Știi că domnișoara Emilian s'a logodit 1
— Domnișoara Horniman's 1 Mi se părea mie
schimbată de câtva timp 1
— A venit azi după amiază. Mi-a spus că o să
trebuiască să căutăm pe altcineva pentru lecții.
— Pe cine să luăm acum în mijlocul anului 1
—- Nu știu 1 O să găsim noi-.. ’
44

Lina, fata din casă, intră în odaie și strânse farfu­

riile pe o tavă. Ana șopti.
— Acum cred că domnișoara Horniman's nu o să
mai plângă 1
— Ba da domnișoară, tot timpul s'a văitat. Conița
i-a dat puțin zahăr, spuse Lina cu necaz.
— Ersatz de dragoste, șopti Ana după câteva clipe
surâzând.
— Tot la domnișoara Horniman's te gândești ?
— Da- Nu înțeleg bine cum poate s'o ia cineva de
nevastă.
Și-o închipuia strânsă în corset, congestionată, cu
părul cărunt și inutil de abundent, cu flori de portocal
în el...
— Ca să te căsătorești nu trebuie neapărat să fii
îndrăgostit. Probabil se învoiesc- Și apoi, chiar îndră­
gostirile nu sunt numai pe frumusețe, ori pe calități și
nici chiar pe interese. Exstă probabil ceva mai adânc,
ceva ce nu cunoaștem..., șopti Lucia Stavri-
Ana își aminti brusc de Marta. Revăzu limpezimea
ochilor și suplețea elegantă a trupului purtat pe pă­
mânt ca o victorie. „Marta" șopti Ana și știu că ceva
profund și neînțeles o leagă de ființa aceea întâlnită
în viață-
Ana își luă rămas bun delà mama ei. Când trecu
prin fața oglinzi se zări acolo străină ei. Ochii fier­
binți, părul liber, gâtul gol, suplu. O mișcare de vic­
torie îi înălță trupul. I se păru că întrecuse marginile în
care se simțea încercuită. O putere violentă îi cutre­
mură trupul.
Merse la ea în odaie- Cu o hotărîtă voință începu
să învețe. In casă era o liniște totală. Nici o mișcare.
Pe stradă deasemeni nici un umblet. Totul era lin.
 45

Cetj aproape două ceasuri apoi se culcă- Stinse

lampa. înainte de-a adormi se gândi din nou la Marta.
Aceeași bucurie îi sta în suflet ca în ajunul unei săr­
bători mult așteptate.
Adormi. In somn, desprinzându-se din întunerecul
gândurilor, apăru Marta. O văzu ireală și totuși ex­
traordinar de aproape- Nici un murmur, nici al buzelor,
nici al pasului, nici a’ hainei. Se apropie, se apleacă
și o îmbrățișă. îmbrățișarea se prelungi, se topi, o pă­
trunse cu o căldură, o emoție necunoscută. Totul pă­
rea un leșin în care însă persista, amețitoare, senzația
sărutului blând. Apoi ființa aceea dispăru. Totul se a-
dânci în somn fără vise-
Dimineața la deșteptare, Ana își aminti deslușit
visul. II regăsi în trup, păstrat în sânge așa cum poate
păstra gura, gustul a ceva ce s'a topit pe buze. O neli­
niște stranie, turburătoare, o făcu atentă, tăcută. To­
tuși, în ziua aceea, de câteva ori. Ana, răscolind amin­
tirea visului, deșteptă același gust de leșin prea cald
al buzelor ușoare. Inima îi era fierbinte. Bătea regulat
și tare- Iubea imens și în deplină fericire. Totul era
perfect. Ii era dor de Marta. Ii era dor ca și cum ar fi
iubit-o din totdeauna și apoi mii și mii de ani spa­
ții imense de timp, nu ar mai fi văzut-o... O regăsise,
întâmplător-..
Acum, mai erau două zile și o va revedea. Totul
nu era decât așteptare arzătoare.
 CAPITOLUL VI

Dumineca, la Stavri, venea la masa de prânz un

frate al Luciei Stavri. In Dumineca asta, bucuria Anei
de a~l vedea, iusese înlocuită prin teama că din pri"
cina lui va întârzia.
„Să vii cât de curând, chiar la trei. Te aștept", îi
spusese Marta- Auzise glasul de departe, atunci când,
după primii pași de despărțire, amândouă se întorsese
ca învoite una către alta, pentru o ultimă privire. Gla­
sul fluturase în înserare, tăgăduitor.
Pe la prânz, nerăbdătoare, Ana începu să-și pre­
gătească rochia, pantofii, ciorapii. Le așeză pe pat cu
grije. Iși alesese o rochie albă, spălată proaspăt, căl­
cată cu grije-
Unchiul veni ca deobicei la unu și jumătate și, ca
deobicei se așezară imediat la masă, dar dejunul se
prelungi până aproape de două și jumătate. Sfătos,
bătrânul povestea tot felul de lucruri, amintiri, întâm­
plări.
Ana asculta greu. Mintea îi sărea de colo-colo.
Parte din cele povestite le mai auzise- Alte lucruri noi,
îi păreau fără importanță, aproape fără sens. Pe furiș
se uita din timp în timp la ceas. La trei fără un sfert,
 47

graba ei nu mai putu fi stăpânită. Ii era teamă că în­

târziase mult, că Marta nu o va mai aștepta.-. Până
acolo îi trebuia o jumătate de ceas de drum...
Ana se ridică, mulțumi, o sărută pe mama ei și
merse în sala de bae să se îmbrace- încuie ușa și în­
cepu să se spele cu grabă. După câteva minute auzi o
bătae în ușe.
— Cine e.
— Eu.
Era glasul mamei ei-
— Ce e mamă 1 Mă spăl. Sunt udă.
— Nu poți să deschizi puțin ?
Lucia Stavri intră în odae. In picioare, înaltă în
cadrul ușei, o privea pe Ana cu insistență și neho-
tărîre.
— Ce e mamă ? întrebă Ana ne mai putând răbda
apăsarea ochilor întrebători-
— Ascultă, spuse Lucia Stavri, după o pauză plină
de reticențe și șovăiri, probabil te pregătești să mergi
la domnișoara Vrânceni. Mi se pare că te-a poftit... nu?
— Da-
De data asta privirea Luciei Stavri se ridică asu­
pra Anei cu intensitate. Părea turburată. Ana aștepta
cu teamă. Mama ei veni lângă ea, aproape.
— Și.-, dacă... te-aș ruga să nu te duci... acolo ?
Ana aplecă privirea. Simți că sângele i se turbură.
— Nu mamă, spuse încet dar cu teamă, trebuie,
îmi face atâta plăcere 1
Lucia Stavri se îndepărtă.
— Faci cum vrei.-, dar îți spun drept, nu îmi place
deloc. Nu are nici un sens prietenia asta între voi.
— Mamă, izbucni Ana, nu are ce să nu îți placă.
E atât de bună cu mine 1
48

Dar Lucia Stavri o întrerupse cu violență.

— Fără explicații- Те-am rugat, atât, și să știi că
nu înțeleg să te împiedic, să-ți impun. Те-am rugat :
atât. Ești destul de mare ca să ai simțul responsabili­
tăților. Sper că singură îți vei da seama dacă este sau
nu pentru tine o prietenie care nu îmi pare de loc po­
trivită... Cât timp ai fost la școală, nu te-ai împrietenit
niciodată cu nimeni, ca o sălbatecă, iar acum alegi o
ființă care recunoști, nu poate fi pe placul meu. E prea
stranie, prea altfel decât doresc să fii tu- Infine, îți re­
pet : sunt de părere că nu trebuie să mă amestec. Ești
destul’de mare. E de datoria mea însă să te previn. Tu
vei judeca, vei hotărî, îmi vei da sau nu dreptate.
Ana -era în mijlocul odăii, desbrăcată, obrazul și
brațele ude. Nu răspunse nimic, privea în jos spre pă­
mânt, cu încăpățânare, hotărîtă de-a merge, de-a trece
peste orice piedică. I se părea insuportabil să nu o
vadă pe Marta, să nu simtă din nou exaltarea pe care
o deșteptase Marta în sufletul ei- Gândul că ar putea
să nu o vadă îi făcu impresia că dintr'odată s'ar fi în­
tors delà lumină la întunerec. Iși aminti cât de îngro­
zitor se plictisise până o întâlnise pe Marta... Zilele
fără sens, orele lungi, clipele sarbede..-
— Cel puțin, mai spuse Lucia Stavri și de data
asta cu severitate, să o iei pe Lina cu tine, să nu mergi
singură.
Ochi ei cenușii avură o sclipire de violență reți-
nută. Șuvița de păr albă străluci.
— Bine, să vină cu mine.
Și Ana căută să surâdă, să împace, dar Lucia Sta­
vri ieși deodată din odae înălțând din umeri, trân­
tind ușa-
Ana făcu drumul spre Marta întovărășită de ser-
 49

vitoare. Pe drum recunoștea cu fiecare pas, sufletul ei

din seara când se despărțise de Marfa. Elanul rămă­
sese parcă așternut asupra tuturor caselor, pomilor,
trotuarului. Strada îi devenise scumpă. Podul Sfântul
Elefterie, câmpul din fața Facultății de Medicină, bule­
vardul Independenții, fuseseră martori la încheerea
prieteniei ei cu Marta. Pe Splaiul Domniței Maria, Ana
revăzu spre Moara Ciurel salcia însetată cu frunzele
toate răsturnate spre apă, atingând apa într'un gest de
totală delăsare șj liniștită voluptate. Văzu din depăr­
tare și casa Martei, „casa aceea înaltă, cu acoperișul
roșu", îi spusese Marta, arătând cu o privire verde
spre locul unde o va aștepta-
Ana înainta repede. Auzea și pasul servitoarei
care o urma tăcută, supărată desigur că nu se putuse
duce la plimbare cu prietenele ei. îmbrăcată în alb,
Ana se simțea ușoară și curată. Părul liber, flutura.
Când Ana ajunse în fața casei unde locuia Marta
Vrânceni, rămase uimită. Din ea se degaja ceva
straniu, trist, dement.
Casa cu un subsol înalt, un parter cu geamuri
somptuoase și etaj, era atât de inegal clădită încât pă­
rea ridicată acolo de o voință nehotărâtă, o voință
care nu se putuse concentra, care șchiopătase, reve­
nise, se frământase, se avântase pentru a se ascunde
și înfricoșa din nou. Nu era vorba de o lipsă de stil,
ci de o totală lipsă de cea mai umilă unitate practică.
Acoperișul casei, de tablă vopsită roșie, era susți­
nut de ziduri de diferite înălțimi și planuri inegale ca
și cum casa ar fi avut când trei etaje, când două sau
ca și când ar fi ascuns înălțarea misterioasă a vreu­
nui pod disproporționat de mare. Acolo sus, delà o
mansardă, înainta un balconaș ridicul, mic și orna-
50

mentat, un balcon absolut fără sens față de casă, par­

că o ultimă afirmare a unei fantezii dezordonate, lip­
sită de gust și în afara normalului, ceva penibil ca o
criză de nervi sau un țipăt neașteptat.
Ana intră pe poarta somptuoasă de fier din fața
casei. Urcă niște trepte largi de piatră și sună la o
ușă mare, făcută toată din geamlîc și adăpostită de o
umbrelă-scoică, ce înainta majestuos.
Dar Ana așteptă zadarnic. Nici un pas, nici o miș­
care, nici o ființă nu se arătă- Ana sună a doua oară
mai lung, mai insistent dar nici de data asta nimic nu
turbură liniștea casei. Ana se întristă. Nu înțelegea ce
înseamnă imobilitatea asta. Plecase Marta de acasă?
Uitase că Ana vine ?
— Să merg să văd prin curte, spuse Lina.
— Te aștept aci, spuse Ana.
Inima îi bătea cu nerăbdare. După câteva minute
Lina apăru de după casă în grădină- Strigă :
— Domnișoară să veniți aci, să vorbiți, că eu nu
știu să spun pe cine căutați.
Ana ocoli casa, intră pe o poartă lăturalnică de
lemn gălbui care ducea într'o grădină imensă și neîn­
grijită de din dos. Aci totul era mai straniu chiar decât
fațada. Privirea uimită i se opri asupra unui delușor,
o movilă în mijlocul grădinei, un delușor plin de flori
de merișor amar, tăiat geometric. Sus, pe vârful mo­
vilei era clădită o căsuță minusculă ca în povești cu
pitici, cu un parter și un etaj, fiecare compus numai
din câte o odaie suprapusă. Niște trepte, înguste, ur­
cau tivite de o alee de brazi scunzi până la ușa parte­
rului. Căsuța, cu dealul, cu florile, cu merișorul, cu
brazii pitici, semăna cu un cavou fantezist. Ana privi
 51

cu încordare. O senzație de vis, de ceva văzut odată în

împrejurări uitate o ținea locului amețită.
— Era o temeie aci, domnișoară... A dispărut și eal
In iundul curții se afla alt corp de case, scund, în­
gust și lung. Geamurile și ușile se înșirau egal așe­
zate- O iereastră, o ușă, o fereastră, o ușă, ca la mă­
năstire. Părea că nici ° odaie nu comunică, cu cea­
laltă și că fiecare odaie are ieșire directă spre curte.
Una din uși se deschise și ofemee apăru în cadrul ei.
— Pe cine căutați ?
— Pe domnișoara Vrânceni.
Femeea arătă cu capul spre niște trepte cari du­
ceau la corpul principal de case.
— Să intrați pe aci, dar nu știu zău dacă or fi
acasă 1
Ana înaintă un pas spre scara arătată dar se opri-
Prima treaptă avea un soclu rotund, un fel de coloană
retezată la un metru. Pe el, în bătaia soarelui, era așe­
zat un bărbat foarte tânăr de o mărime puțin obiș­
nuită. Din pricina înălțimii își ținea spatele încovoiat.
Mâinile mari, lungi, păroase, erau așezate pe genun­
chii lui cari ieșeau proeminenți. Cu toate că ochii lui
erau îndreptați spre Ana, părea că nu vede și nu aude
nimic în jurul lui, moleșit de soare. Privirea îi era goa­
lă, verde, putredă, înfricoșătoare, cretină-
Ana mai înaintă un pas spre scările arătate de fe-
mee. Sus în capătul ei văzu prin ușa deschisă o sobă
de bucătărie, crătiți atârnate de perete, o masă mare
de brad.
— Aci e bucătăria, șopti Ana.
— Nu face nimic. Puteți intra și pe aci.
— Am sunat în față și nu a răspuns nimeni, a-
dăugă Ana șovăind.
52

— Așa spun și eu. Intrați pe aci. Numai de or fi

acasă. Intrați și căutați. Bateți pe la uși.
Ana se hotărî și înaintă încă un pas, dar înainte
de-a pune piciorul pe prima treaptă, bărbatul acela
uriaș, întins mâna lui păroasă și o apucă de braț
râzând încet, un râs cretin tăcut. O ținu strâns.
— O cauți pe Mărtuca 1 ? O fi la ea în odaie, hai,
ce zici ? Ce crezi 1
Ana, înspăimântată, căută să-și tragă mâna. Băr­
batul o privea cu același râs lipsit de duh.
— Păi dacă vrei să te las să treci, trebue să mă
săruți. Asta e taxa de intrare. Altfel nu se trece, gân-
găvi. Buzele i se mișcau greu.
In Ana sângele îngheță. Căută să se desfacă din
strânsoarea mâinii care o trăgea. Se uită cu spaimă
în jurul ei. Dar femeea cu care vorbise cu o clipă mai
înainte, strigă obraznic :
— Să te astâmperi că te spun cucoanei și te duce
iar la spital să-ți facă injecții.
— Lasă, lasă, că știu eu să mă port cu fetele fru­
moase și rușinoase.
Ii dete drumul cu umilință și spaimă.
— Mergeți domnișoară înăuntru fără frică și cău-
tați-o pe domnișoara.
Ana intră în bucătărie1. Inima îi bătea încă spe­
riată. Lina rămase afară, de vorbă cu femeea aceea.
Ana trecu prin bucătărie, merse spre ușa care du­
cea în interiorul casei și bătu întâi încet, apoi mai
tare. Nici un răspuns și nici o mișcare nu se auzea.
Deschise ușa. Văzu o odaie foarte mică, dar cu pere­
ții căptușiți în lemn de stejar, ca pentru o sufragerie
uriașă. In mijlocul odăii era o masă mare, masivă,
care umplea înfr'atât odaia, încât în jurul ei abia mai
 1
53

aveau loc câteva scaune, Pe masă era o bucată de

pâine și un cuțit mare.
Ana înaintă și bătu în ușa din fața el. Neprimind
nici un răspuns, o deschise binișor și intră într'un an-
treiaș pătrat și mic. Odaia asta era plină de ușL Toate
Ia fel, mari până în tavan. De îndată ce închise ușa
în urma ei, odaia se întunecă și Ana simți un miros
tare de oțet, murături, ceapă, salată de ardei, mânca­
re. Pe dibuite Ana înaintă și bătu la una din uși. Ne­
primind nici aci nici un răspuns o deschise. Era un
dulap imens plin de rafturi cu farfurii și tot felul de
borcane și resturi de mâncare. Ana închise repede du­
lapul. Intimidată, bătu la o altă ușă, prima întâlnită.
Aci, din interiorul acelei odăi, un glas răgușit de fe-
mee somnoroasă întrebă :
— Cine e ?
— Vă rog, nu stă aci domnișoara Vrânceni ! ?
Marta Vrânceni ?
Se auzi scârțâitul unui pat mișcat de un corp
greu, apoi ușa din fața Anei se dădu de perete și în
pragul ei apăru o femee înaltă, grasă, cu părul vâlvoi.
Ochii imenși, negri, congestionați, aveau luciri de
cărbuni aprinși. Femeea părea furioasă.
— Pe cine cauți ? întrebă obraznic și privind cu
ochi dogorâtori.
— Pe domnișoara Marta Vrânceni.
— Și ce vrei cu ea ?
— Mi-a spus să vin azi la ea.
— O fi uitat că ți-a spus 1 Ce știu eu !
Ana o privea cu uimire. Era foarte puternică, cu
buze groase și moi. Ochii ei, de o mărime neobișnuită,
avizi, scormonitori, erau ușor ieșiți din orbite- Părul ei
de un negru violent, despletit, avea fire argintii pre-
54

sărate prin el. Ana se simți zdrobită sub puterea ani­

malică a iemeii cu glasul atât de obraznic.
— In definitiv, dacă ții mult să o vezi, urcă și singură
sus până la ea. Caut-o prin casă. Nu, nu pe acolo. Asta
e dulap, nu vezi, frate 1 Uite scara, pe ușa ailaltă-
Ana mulțumi și sub privirile ochilor amenințători
deschise? o ușă și văzu într'adevăr o scară. Urcă trep­
tele. Era înfrigurată, întristată, umilită, speriată.
Când ajunse sus, avu penibila impresie, deslușită
impresie că a intrat într'o casă de nebuni : se afla în
pod. Un pod mare, imens, adevărat labirint de spații
întortochiate în jurul coșurilor sobelor casei, și apoi o
învălmășeală uimitoare de mobile vechi : cuiere de
paie, găleți, lămpi, zeci de mese, sute de scaune pră­
fuite. Un pod cum numai în vis poți imagină. Un pod
în care părea că fusese un banchet de stafii, un pod
unde se înfăptuise o judecată cu sânge și moarte. Nici
podul din „Rața sălbatecă" nu putea fi mai profund,
mai trist pentru a ascunde și crește crima în el. Ana
își aminti cu violență, casa cu pivnița imensă și pus­
tie în care, copil fiind, câțiva ani în urmă, căutase
subteranele misterioase, începutul fericirii...
Fascinată, Ana întârzia, apoi încet, se retrase
deandaratele fără să îndrăznească să întoarcă spate­
le acelui gol înfricoșător. Iși aminti de rugămintea
mamei ei de-a nu merge la Marta în casă... I se părea
că o pândesc pericole din toate colțurile. Ii era teamă
de toate zidurile acestei case. I se părea că acum nu
va mai ști să ajungă în curte, că se vor deschide me­
reu alte uși, alte dulapuri, alte poduri. Umbla în vâr­
ful picioarelor. Dar nu făcu câțiva pași și auzi un zgo­
mot misterios. Se opri. Inima începu să-i bată violent.
Ascultă. Pași ușori ca o șoaptă, pași ca de mătase,
 55

inconsistenți, urcau treptele spre pod. Un pas ca o a-

tingere de orb, ca o tristețe de vis. Ana se opri locu­
lui. Inima îi batea din ce în ce mai repede; Ii era
spaimă. Se aplecă peste rampă să vază cine vine, să
se ascundă dacă o fi nevoe.
O văzu pe Marfa : ea urca scara. Era învăluită în-
tr'o mătase neagră. Urca încet. Pasul lent trăda o plic­
tiseală atât de intensă încât îi obosise corpul. Privirea
verde, somnambulică, părea că nu vede, oarbă în lu­
mina împietrită a obrazului.
Ana rămase nemișcată, ne mai putând respira.
Când Marta o văzu pe Ana în capul scării avu o tre­
sărire, mâna schiță în aer o mișcare de apărare, apoi
păru că se deșteaptă. Ochii înviară :
— Tu ești 1 M'am speriat 1 șopti. Credeam că nu
o să mai vii. Ai întârziat.
Ușoară, înaintă către Ana și își așeză mâna plină
de încredere în mâna Anei.
— Am venit până aci... am nimerit aci... îngână
Ana, Mi-a spus o doamnă să urc...
— Da, mama probabil. Nu face nimic. Mergem la
mine.
Marta ținea în mână o cheie. Cu ea descuiă o ușă
din partea cealaltă a podului, imediat la stânga. In­
trară de data asta într'o odaie mansardată, întune-
coasă și violent parfumată a tămâie, săpunuri, esențe
scumpe. Ana o văzu pe M-arta cum încuie în urma lor
ușa cu cheia, cum face apoi lumină, dând la o parte
o perdea mare și grea de catifea. Balconul cel mic și
ridicol era al odăii acesteia. Odaia era destul de ma­
re și foarte curată, cu o mulțime de cărți și caiete pre­
tutindeni. Când Ana se așeză pe canapea o simți tare,
fără arcuri ca și cum ar fi fost o saltea pe o ladă, de
56

scânduri. Intr'un colț al odăii era un lavoar de porțe­

lan cu un lighean și o cană plină cu apă. Alături,
câteva cutii și sticluțe, săpunuri, farduri luxoase.
Marta era încă în picioare și o privea pe Ana.
— Scoate pălăria, îi spuse. Iți este cald.
— Am crezut că nu ești acasă.
— Ba da. Te așteptam. Delà unu te așteptam cu
toate că îmi dami seama că nu poți veni atât de de­
vreme.
Privirea verde alunecă spre Ana, o învălui. Un
val de sânge cald se revărsă în trupul Anei și brusc
își aminti îmbrățișarea din vis.
— Și eu m'am grăbit... dar nu am putut mai de
vreme...
Privea cu uimire pantofii Martei. Erau ușori, de
fir, ca de bal. Sub rochia de mătase neagră și lungă
oână în pământ pe care Marta o strângea în jurul e>
cu o deosebită eleganță, corpul părea gol, negru, de
abanos. Mai ales coapsele se înălțau mătăsoase delà
pantofi până sus la șoldurile suple și calde. Ana se
zăzu îmbrăcată cu rochia de pânză albă oe care și-o
călcase ea singură, cu grije, însă de atâtea ori ; iar
sub rochie rufe aspre de școlăriță, de copil. Se sim­
țea stingherită. O dureau mâinile. Nu știa cum să și
le așeze.
— Ce bine îți stă cu părul tăiat, îi spuse Marta.
Și ce bine că ești îmbrăcată în alb. Când umbli se-
meni cu „Primăvara" lui Boticelli. Miroși a curat, ca
aerul, parcă niciodată nu te-a atins nimic. Iți stă foar­
te bine așa cum ești. Uite vezi, aci sunt cărțile și ca­
ietele mele. O să cetim împreună. O să fie foarte
bine.
— Profesoara mea nu mai poate veni. S'a logodit.
 57

— Da?
— Da, și e urâtă și bătrână și mă plictisea îngro-
zitor 1
— Și eu am un logodnic, spuse Marta cu un ton
atât de neobișnuit, clownesc, încât s'ar fi părut că
spune o glumă de care Ana ar fi trebuit să râdă. Dar
Ana se simți dezagreabil stingherită.
— Ești logodită ?
— Logodită 1 Așa spune mama, dar eu nu știu ni­
mic. Stai să ți-1 arăt/
Marta se aplecă și scotoci într'un dulăpior plin de
hârtii și de cărți.
— Uite-1, spuse. Seamănă cu o gâscă, Mai ales
ochii. Nu ? Vezi ce satisfăcut e ?
întinse Anei o fotografie mare și lipită pretențios
pe un carton, a unui om frumușel și îngâmfat. Intr'a-
devăr, ochii lui semănau cu ochi de pasare domes-
tică.
— Iți place ?
— Nu.
— Nici mie.
— Atunci... nu îl iubești 1
Marta râse batjocoritor, un râs scurt, lipsit de
simpatie și azvârli fotografia în ligheanul în care se
afla pe fund apă spumoasă.
— De altfel de doi ani de când a plecat în război
o fi și murit. II privește.
— De ce spui că ești logodită cu el, întrebă Ana
cu grije.
— Așa spune mama. Era destul de folositor :
mergeam cu el dimineața la Șosea ori ne plimbam cu
barca în Cișmigi-u.
— Și dacă nu îl iubești, dece îl primești ?
58

— Trece timpul mai ușor, înțelegi... câteodată...

mă plictisesc.
Ana își aminti fața Martei când urcase scara po­
dului, atunci când nu știa că Ana oi vede; Intr'adevăr
cuvântul plictiseală era ușor față de adânca deznă­
dejde răspândită pe fața aceea care părea că va alu­
neca spre leșin din lipsă de gânduri. O tristeță care
se așternuse ca un văl cernit, privirea omului care,
rămas singur, dorește ca întreaga viață să se stingă.
— Dar toate astea sunt fleacuri, adăugă Marta,
văzând-o pe Ana gânditoare.
Glasul era cald, deodată cald. In odaie se făcuse
liniște.
— Nu ai tată ? întrebă Ana.
— Tată ?
Marta spuse cuvântul încet și rar. Se gândi ca și
cum nu ar fi fast ușor de știut, ca și cum ar fi trebuit
să-și amintească ceva îndepărtat, nesigur.
— Ba da, urmă apoi repede. Am tată. E plecat în
Rusia... Uite, vino să-ți arăt până unde am ajuns cu
lecțiile. Dacă vrei am să-ți recomand profesorul meu
ca să înlocuim profesoara logodită și urâtă.
Se auzi o bătaie în ușă.
— Eu sunt, cântă un glas, prefăcându-se copilă­
resc și răsfățat, dar Ana recunoscu totuși cu spaimă
glasul răgușit și obraznic al doamnei grase de jos,
mama Martei.
— Primiți vizite ? urmă glasul, Cucu, cucu, eu
sunt, cânta glasul îmblânzit.
Marta avu un gest de enervare pe care căută să-1
ascundă. Se sculă însă și descuie ușa.
Elena Vrânceni intră în odaie. Iși pieptănase pă­
rul, se fardase puțin, dar fața păstra, adâncite, dure-
 59

ros, urmele pernei pe care dormise. Avea o rochie de

stambă înflorată de cel mai prost gust. întreaga ei
făptură răspândea o fc<rță violentă, congestionată, în­
grijorătoare. O curiozitate de neînvins îi cuprinse pri­
virea. Părea că scotocește până în cele mai mici amă­
nunte și totul deodată cu nerușinare, cu obrăznicie,
cu lăcomie.
— Ce faceți aci amândouă ? E, ia te uită ce fe­
tiță drăguță și-a găsit Marta 1 Ia te uită: că are și ea
părul tăiat și nu îi stă rău maimuții 1 Unde v'ați cu­
noscut ? Mie dece nu mi-ai spus nimic ? Se plânse din
nou glasul sâsâit și prefăcut. Unde v'ați cunoscut ?
— La dentist, spuse Ana cu grije, punându-și
mâna în mâna mare și moale care se întinsese către
ea cu neglijență. Se simțea strivită de puterea trupu­
lui femeii și mâna ei parcă înghițită de căldura celei­
lalte mâini.
— Stai jos, spuse Marta cu enervare, Nu ne dai
un ceai ?
— Da, da, dacă vreți.
Elena Vrânceni se sculă.
— Ia te uită 1 Ți-ai vârît logodnicul în lighean 1
Vrei să-i faci baie ?
Când vru să iasă se lovi de ușă.
— Iar ăi încuiat 1 Ei drăcie, ce <o să creadă fata
asta de noi ?
— Nimic. Am eu grije ce să creadă.
— Bine, bine... am spus numai așa. Nu te supăra.
De afară, glasul Elenei Vrânceni striga cu putere,
cu o violență de animal rănit :
— Gheorghe, Gheorghe.
—'■ Nu o să putem fi singure azi, șopti Marta Anei
cu grabă.
Ï
60

— Gheorghe, Gheorghe.
— Pe mine mă strigați, se tângui un glas din de­
părtare și Ana recunoscu glasul tărăgănat și lipsit de
duh al bărbatului care încercase să o sărute. ■
— Dar ce, pe tine te chiamă Gheorghe 1 ? strigă
Elena Vrânceni cu furie. Sau nici cum te chiamă nu
mai știi 1 ? Ia te rog să-ți vezi de treabă și să stai la
locul tău.
Se făcu liniște. Marta înălțase capul și asculta cu
grije.
— Gheorghe, Gheorghe, răcni iar Elena Vrânceni.
Se auzi un pas bărbătesc urcând repede și cu în­
demânare scara. Apoi șoapte. Imediat Elena Vrân­
ceni se întoarse în adaie.
— Ia te uită ce drăguță e 1 spuse Elena Vrânceni
apropiindu-se de Ana. O pipăi. Ii puse mâna pe sân.
Ana se înroși, se trase1 înapoi.
— Lasă fata în pace, mamă 1 O sperii.
— Că nu ți-o mănânc 1
Elena Vrânceni râse gros și lung.
— Câți ani are ?
— Șaptesprezce.
— Nici nu îi pare. Și este probabil delicată și bine
crescută ca o floare, surâse rece Elena Vrânceni.
— Dar și încăpățânată cu blândețe, urmă Marta.
Păreau că se sfidează. Marta făcu o pauză apoi
hotărî :
— E în acelaș an de liceu cu mine. O să învățăm
împreună.
— Va să zică domnișoara o să mai vie pe la noi.
O să mai avem această plăcere 1
Nu s'ar fi putut desluși dacă cele spuse erau o
 61

mojicie ori o drăgălășenie. Glasul fusese monoton, to­

tal lipsit de intonație.
— Da, în fiecare zi, spuse Marta răspicat.
— Bine. Bine. Nu te supăra. Să vie, dacă vrei tu.
— Ai pus de ceai ?
— Da. Vine. Dar o țigară ai ?
— Uite. Fă-ți.
Elena Vrânceni și Marta își răsuciră câte o țigară
în tăcere. Contrastul între ele era atât de izbitor, în­
cât Ana nu își putea lua privirea delà ele. Femeea
aceea ordinară, congestionată, cărnoasă, era mama
Martei, transparent de fină. Paloarea feții Martei, su­
plețea părului bogat, aminteau de fanteziile emoțio­
nante ale unei orhidee. Și totuși, cu tot contrastul, Ana
regăsea asemănări. Ochii mai ales. Aceeași imensi­
tate de 'ochi, dar pe când ai Martei, palizi și verzi,
răspândeau o lumină curată, neobișnuită, în ai Elenei
Vrânceni nu se putea ceti nici un gând, ci numai
pofte.
Elena Vrânceni lipi țigara, alunecându-și limba
pe foiță. Limba îi era groasă, grea, iar buzele moi și
ușor învinețite păreau răsfrângerile unor cărnuri inte­
rioare, umede.
Marta surprinse privirea Anei. O clipă ochii li se
întâlniră, iar înțelegerea lor a fost atât de deplină,
încât păreau că fuseseră spuse cuvinte clare, hotărî-
toare.
Se auzi o bătaie scurtă în ușă și un servitor foar­
te curat, tânăr, vioi, simpatic, intră în odaie purtând
c tavă cu ceai. Odată cu el, zglobiu, intră și un
câine fox.
— Botti, Botti, strigă Elena Vrânceni.
Câinele îi sări în brațe și o linse pe față.
62

— Unde să pun tava, domnișoară ?

Marta făcu loc printre cărți.
— Gheorghe, te rog să ai grije să-i dai și lui Tra­
ian un ceai, spuse Marta.
— I-am dat, domnișoară, am eu grije. Am dat și
duduii din curte care a venit cu domnișoara.
— Care duduie, se răsti Elena Vrânceni.
— Eu am venit cu fata din casă, spuse Ana.
— A, bine 1 Să-i dați și ei ceai, dacă vreți. Dece
să nu-i dăm ? Să-i dați zahăr la ceai că doară nu o
să-1 bea fără zahăr 1 Și matale o să vii mereu cu ser­
vitoarea după mata ? Nu te lasă mămica altfel ?
— Nu, altădată am să vin singură.
— Bine, bine. Foarte bine 1 Să vii sănătoasă. Si­
gur, prima dată e mai greu, pe urmă se învață emul...
Gheorghe plecă,
— Să-i dăm și lui Botticel o bucățică de zahăr ?
Ce, el nu e om !
începu să-1 mângâie. II răsturnă, îl apucă de sex.
—- Băiatul mamei. Voi nu știți că o să trebuiască
să-i căutăm și lui o nevastă. Ce, el nu este om 1
— Lasă câinele, spuse Marta. A devenit insupor­
tabil.
Ochii i se acoperiră cu o privire rece.
— Bine, nu te supăra.
Elena Vrânceni se sculă și împărți ceaiul, care
era adus gata vărsat în cești sărăcăcioase. Niște pez-
meți de anason stau pe o farfurioară. Elena Vrânceni
deodată foarte bine dispusă, încântată, începu să
soarbă din ceai zgomlcitos. Apoi își răsuci din nou o
țigară.
— Să-mi faci și mie una, te rog.
 63
\
Elena Vrânceni întinse Martei o țigară înainte
de-a o lipi, apoi o întrebă și pe Ana :
— Vrei poate și mata una ?
— Nu am fumat niciodată.
— E 1... oricine când începe nu a fumat niciodată.
Lumini galbene, congestionate, lacrimi parcă pli­
ne de grăsime îi înecau râsul ochilor.
— Vrei să fumezi ? întrebă Marta.
— Nu am fumat niciodată, repetă Ana.
— Poți încerca.
— Ce atâta daraveră, uite țigara. Gata. Lipește-o.
Hocus-plocus-preparatus.
O privi pe Ana fix, cu mulțumire.
— Ia te uită ce limbuță mititică 1 Așa ! Acum tra­
ge foc să se aprindă. Ei, văzuși că nu mușcă 1 Uite
Botti cum fumează fetița noastră cea nouă. Că tu nu
știi, Botti, scumpul meu adorat, că Marfa a găsit-o și
a adoptat-o. A tuns-o și acum o să vină zilnic pe la
noi, cică. O să-i dăm ceai cu zahăr și tutun de țigări.
Bărbații au plecat toți la război și acum și-a găsit o
fetiță.
Amețită, cuvintele Elenei Vrânceni îi păreau acum
Anei, cu toate că o sfidase, totuși plăcute. O putere
crescuse în ea, o putere care cerea să fie întrebuin­
țată, să lupte.
— Ia te uită cum trage cu furie 1 Fată cu tempe­
rament, nu glumă. Are dreptate Mărtuca, se pricepe
la oameni 1 Psiholoagă nu glumă 1 Cu părul tăiat, cu
țigara în gură, parcă ar fi o nihilistă. Cât pe aci să
mă înșel : credeam că e o floare timidă.
Ana se simțea complect amețită. Nu îndrăznea să
mai ridice privirea. Fumul de țigară o slăbise brusc.
Cu atenție s-orbi din ceai. Iși amintea obsedant cum
64

mama ei o rugase să nu meargă la Marta. Era rău că

venise ? O pândea ceva rău ? Tot ce văzuse în casă
era amețitor. Nu înțelegea nimic și totuș simțea că pe
Marta o iubește din ce în ce mai mult. I se părea na­
tural gândul că într'adevăr va veni deacum zilnic în
casa asta și că se va obișnui cu felul lor de a fi.
După ce bău ceaiul, Elena Vrânceni începu să о
descoase pe Ana. Ce rude .are în București, ce avere,
ce cunoștințe, cu ce se ocupă fiecare, ce mănâncă,
câți servitori au, câte odăi...
Marta tăcu tot timpul, plictisită, însă neîndrăz­
nind să schimbe vorba. La urmă Elena Vrânceni în­
cepu să caște, să dea semne de nerăbdare, dar din
odaie nu se clinti.
Când Ana vru să plece, Marta cu o vădită insis­
tență începu să-i spuie să vină neapărat a doua zi,
apoi se pregăti să o conducă pe Ana până la poartă.
Dar Elena Vrânceni, imediat se sculă înviorată, cu
grabă de pe scaun și, sâsâind se plânse :
— Și pe mine mă lăsați asi. Meg și eu cu voi. Țe
ziți Botti, mă iau fetele cu ele ?
Ana își da seama că ostentativ Elena Vrânceni
căutase să nu le lase nici o clipă singure.
Coborîră tot prin bucătărie, ganguri și uși întior-
tochiate. Afară o găsiră pe Lina care aștepta stând
de vorbă cu Georghe și femeia de prin curte. Părea
să nu se fi plictisit câtuși de puțin. Bărbatul înalt și
cretin era și el acolo. Elena Vrânceni merse cu Ana
și Marta până la poartă. Greoaie, se mișca alene, le-
gănându-se. Căută să se razime de Marta care părea
că suportă cu greu apăsarea trupului gras. Botti. să­
rea de colo, colo, lătrând.
Ana își luă rămas bun delà Elena Vrânceni, apoi
 65

delà Marta care din nou încercă zadarnic să rămână

o clipă singură cu Ana :
— Fac câțiva pași cu ea, spuse.
— îmbrăcată așa ? ca madam Cuțit 1 se răsti
Elena Vrânceni. Ce, vrei să te prindă sergentul și să
te ducă la poliție ?
— Te aștept mâine neapărat, spuse din nou Marta
cu o bruscă hotărîre și apăsare în glas. Să vii neapă­
rat, că te aștept. Să vii devreme. Vii direct la mine în
odaie. Azi am lost niște leneșe.
Ana plecă. Se mai întoarse odată și o văzu pe
Marta dispărând în curtea casei, fină, ușoară. Alături,
trupul imens, greu al Elenei Vrânceni, se legăna
domol.
Pe drum. Lina începu să povestească tot felul de
lucruri aflate.
— Sunt niște oameni foarte bogați, domnișoară.
Casele astea sunt toate ale lor, și mai au și âltele
multe. Au și un restaurant. Sunt milionari.
Ana își aminti mesele și scaunele din pod, podul
imens, ceștile de ceai sărăcăcioase, dulapul cu res­
turi de mâncare... Totul amestecat cu amețeala fumu­
lui de tutun fumatu
— L-ați văzut pe băiatul acela lung care nu este
întreg la minte? E fratele domnișoarei Marta la care
ați fost. II chiamă Traian. Nu are minte nici cât un co­
pil de trei ani și tot prostii vorbește. Am râs de nu ma'
puteam de tot ce spunea.
Ana asculta. Nu înțelegea nimic. Totul i se părea
făcut din aceleași surprize ca tot ce se lega de Marta-
Nimic nu i s'ar fi părut imposibil, dar tocmai acest lu­
cru îi plăcea. Iși da seama că însăși teama pe care o
resimțise când se trezise în pod singură, făcea parte
5
66

din aceeași fascinare care o lega de Marta. Mâine se

va duce din nou, și apoi mereu... Poate va putea sta
numai cu Marta. Desigur Elena Vrânceni le va lăsa să
învețe. Vor putea sta și de vorbă. Erau atâtea de
spus!
Când ajunse acasă i se păru că intră într'un ținut
calm, într'o liniște nemișcată. O găsi pe mama ei ce­
tind lângă fereastră. Inaintă spre ea, vru să o sărute;
dar își aminti la timp că fumase. Gura îi era amară.
— Те-ai întors? Ai petrecut bine?
Glasul Luciei Stavri era potolit, dar Ana nu crezu
în sinceritatea acestei neașteptate liniști. Ana se sim­
țea vinovată. Nu putea uita scena de acum câteva
ceasuri, când mama ei o rugase să nu meargă la
Marta și acum nu știa ce povesti din cele ce văzuse în
casa Vrânceni. Din nou Ana simți că nimeni și nimic
nu o poate împiedica să meargă acolo. Nehotărîtă,
Ana se așeză binișor pe marginea canapelii și își
scoase pălăria cu un gest nou care îi aminti un gest
al Martei.
— A fost și mama ei cu noi, începu glasul ei ne­
sigur- Ne-a dat ceai.
— Da? Și cum e mama ei?
— Nu seamănă câtuși de puțin cu Marta. E grasă,
voinică, cam ordinară. Marta e mult, mult mai fină...
cu totul altceva. Mamă, Marta spune că dacă vrei, pot
învăța cu ea și că în locul domnișoarei Horniman's
ne-ar putea recomanda ea profesorul ei.
— Bine- Mai vorbim noi. Vom vedea. Acum vino la
masă. Te așteptam.
 CAPITOLUL VII

Domnișoara Horniman's Emilian Felicia venj a

doua zj de dimineață ca să-și ia rămas bun. Se căz­
nea să plângă de parcă, măritându-se, s'ar fi dus la
tăiere. Lacrimile erau atât de enervante încât nici Ana
nici Lucia Stavrj nu găseau cuvinte ca s'o felicite.
Condoleanțe ar fj fost bine înțeles deplasate. Nu se
putea înțelege pentru ce plânge: ca să acopere nepo­
trivita logodnă cu un Feldwebel german, ca să arate
emoția pe care o simte luându-și rămas bun delà o
elevă iubită, sau din obișnuință, ca să dovedească in­
gratitudinea vieții care te obligă să trăiești așa cum nu
ai dori?
Totul se termină cu un dar de cafea vârîtă în cu­
tia Horniman's care dealtfel nu era goală și arăta că
scena despărțirii se mai repetase cu o altă elevă, în~
tr'altă casă.
La urmă, domnișoara Horniman's găsi destul sânge
rece ca să vorbească și să răspundă omenește. Intr'ade-
văr, pleca în provincie cu viitorul ei bărbat și bătrâna
ei mamă. Feldwebelul fusese foarte bun cu ele. Le dă­
duse și zahăr și orez. (Alte lacrimi). Acum voia să se
căsătorească cu domnișoara Homiman's care părea că
68

primește acest lucru numai din recunoștință pentru o-

rez. Pe de altă parte, domnișoara Horniman's trebuia
să se sacrifice și pentru bătrâna ei mamă, timpurile
fiind atât de anormale (nici tramvaiele nu mai um­
blau), încât nimeni nu mai făcea ce voia, ci ce se nime­
rea. (Altă serie umedă a ochilor inepuizabili). Domni­
șoara Horniman's își scotea batista din locuri neaș­
teptate: din talie, delà fustă din mânecă, din sân, cu
dexteritatea unui scamator- Nimeni nu ar fi fost sur­
prins să o vadă scoțând-o din nas, pantof sau coc. O
mototolea și batista dispărea misterios.
Vor pleca la Câmpina unde vor deschide o mică
prăvălioară, un comerț plăcut mai ales vara. Cu toate
că viața era foarte grea și criza în plin, totuși cine știe,
se spune că în curând va fj pace. (Batista apare, dis­
pare).
Aci vizita domnișoarei Horniman's ia sfârșit. Urmă
numai scena foarte scurtă a profesoarei către elevă.
Scena se petrece cu batista ținută în mână și fără să
fie dusă la ochi și cu un surâs fermecător pe buze, un
surâs de încurajare a elevului pe drumul binelui și al
învățăturii- Binele întotdeauna învinge, mai ales la
elevi. La profesori, simțul datoriei împlinite e destulă
consolare chiar când nu sunt recompensați. Apoi dom­
nișoara Horniman's ceru voie Anei să o sărute. Ana în­
tinse fața. Ii simți pieptul mare, strâns în brasieră, a-
propiindu-se de ea și simți mirosul caracteristic al pă­
rului abundent și nespălat de mult. Buzele domnișoa­
rei Horniman's îi atinseră fruntea-
Banii, plata lecțiilor din urmă, domnișoara Homi-
man's îi luă ca deobicei cu un aer discret, nobil, abia
atingându-i și prefăcându-se că nu îi vede, — o pri­
vire somnambulică, — șț îi făcu să dispară cu aceeași
 69

■dexteritate ca pentru batistă, într'un colț misterios al

poșetei.
— Să te interesezi, îi spuse Lucia Stavri, Anei,
după plecarea domnișoarei Homiman's, de profesorul
de care mi-ai vorbit ieri al Martei Vrânceni.
Ana o privi fără să poată stăpâni Drusca bucurie
pe care o simți izbucnindu-i în suflet. Lucia Stavri o
privi foarte adânc o clipă, suspină și șopti: „Așa a fost
să fie".
— Da, spuse Ana, o voi întreba chiar azi. Nu știi ce
bine îmi pare mamă!
Totuși în privirea Luciei Stavri dăinuia o neîncre*
dare, o îndoială.
Ana plecă după masă la trei fără un sfert- De data
asta pleca singură. Ducea în mână un ghiozdan plin
de cărți și caiete. Umbla repede. Sub braț strângea
ghiozdanul cu energie. Ii era parcă un motiv, al vizitei
ei în casa aceea turburătoare. Ii era teamă de întâm­
pinarea pe care i-o va face Elena Vrânceni.
De data asta Ana nu mai încercă să sune la intra­
rea din fața casei. Merse direct prin curte și, bucu-
rându-se că Traian, fratele Martei, nu era la capul
scării, se grăbi să intre repede în bucătărie și în odaia
imediat alăturată. Apoi, prin ușa din stânga trecu în
odaia cea mică plină de uși, dulapuri și miros persis­
tent de murături, de mâncări reci, stătute. Aci se opri
însă, total nedumerită. Nu mai știa care e ușa care
merge spre Marta. I se părea că niciodată nu va pu­
tea învăța rostul ușilor nesfârșite și toate la fel. Erau
acum parcă mai multe ca în ajun, iar în odaie și mai
întunerec. Liniștea casei în care pătrunsese hoțește o
turbura- I se părea că este închisă într'o colivie cu toți
pereții la fel, special construită ca să te amețească.
70

Aci, ascunsă de una din uși, era scara care ducea la

Marta. Marta o aștepta. Făcu un pas și bătu la una din
uși. O va deschide dacă nu va primi nici un răspuns.
De data asta căuta să-și amintească bine ușile. A treia
din stânga- Ana auz; însă acelaș scârțâit ca în ajun;
un pat mișcat de un corp greu gemu. Un câine lătră.
Era Botti. Ușa din fața Anei se deschise imediat. Apăru
Elena Vrânceni. Era tot despletită, ochii congestio­
nați și fața atât de întunecată, străină, încât Anei i se
păru că Elena Vrânceni nu o recunoaște din pricina în-
tunerecului.
— Eu sunt. Ana.
— Văd. Ce vrei?
— Am venit la Marta...
— Și ce mă privește, o întrerupse Elena Vrânceni
nemai așteptând nici o explicație. Sau aj de gând să
bați la ușa mea de câte ori ai să binevoești să vii?
Sau crezi că Marta nu are să aibe altă treabă decât
să te aștepte în poartă ca să nu nimerești la ușa mea
și apoi să stea cu dumneata?! Botti, taci, idiotule !
Ana se dădu instinctiv un pas înapoi. Iși simți tot
sângele urcându-i-se în obraz. Elena Vrânceni dispăru,
închizând ușa cu o pocnitură violentă. Fața Anei ardea
ca și cum ar fi primit palme. Rămase fără nici o miș­
care, împietrită. Mirosul acru de oțet al odăii o su­
gruma. Vru să fugă, dar ușile toate o pândeau ca o
batjocură. I se părea că pe oricare o va deschide va
da de o altă spaimă. Intunerecul din odaie era deplin.
Lacrimi fierbinți de revoltă și umilință îi umplură ochii
Nu se va mai întoarce niciodată. Gândul unei astfel de
despărțiri de Marta o emoționa, o îneca. Se simțea cu
totul înjosită. Oare Marfa știa... încă o clipă și va
pleca pentru totdeauna...
 71

Dar tresări. O altă ușă se deschise binișor, ca delà

sine, Marta apăru în prag, înainta până lângă Ana și
o apucă de braț. Ana se simți trasă. Mâinile care- o
prinseseră erau pline de energie și mângâiere. Ana se
lăsă dusă-
— Vino, spunea glasul Martei, vino.
Urcară scările repede, alergând aproape, strânse
una de alta. In odaie la ea, Marta încuie repede ușa
cu cheia. O luă pe Ana de amândouă mânile, îi căută
privirea, șoptea:
— Mț se părea că îți aud glasul... deaceia am co-
borît... știam... te așteptam...
Ana își simțea ochii atât de fierbinți de lacrimi
neplânse încât aplecă pleoapele ca să-j răcorească,
să-i ascundă.
— Să nu fi supărată... I-e necaz că vii Ia mine. Ai
văzut ieri cum a stat cu noi? Azi a crezut că vei pleca
fără să aflu eu și că nu te vei mai întoarce niciodată.
Așa face cu toată lumea... care ar putea ține la mine..
Ana simțea mâinile Martei cari i se urcau pe brațe
și apoi pe gât. Mângâierea lor era dureroasă. Glasul
Martei șoptea aprins ca o flacără:
— Tu nu ai să pleci-.. Tu ai să rămâi... Tu al să ai
puterea să stai... tu nu ai să mă lași singură... nicio­
dată..-
Ana amețise. .Căldura glasului și a mâinilor cari o
mângâiau îi luase orice putere, orice gând în afară
de-a rămâne așa sub mângâieri; iar dorința de-a o
apăra pe Marta, de-a veni la ea împotriva oricărei în­
josiri,oricărei jertfe, i se avântă iar în suflet, năvalnică,
mai aprinsă ca oricând. Simțea pe față cuvintele Mar­
tei cari alergau sacadate și fără sens pentru ea, Ana.
72

Nu înțelegea ce se petrece. Rămase nemișcată, <cu

ochii închiși, șoptind fără să știe, înțelesul spus:
— Are să mă dea afară.
— Nu o cunoști. A încercat numai. Acum că nu a
reușit, va fi foarte drăguță cu tine ca și când nu s'ar
fi întâmplat nimic... Astea sunt mijloacele ej din tot­
deauna. O cunosc.
Dar deodată Marta se îndepărtă. Glasul i se
înăspri, rece:
— In definitiv vei face cum crezi că este mai bine.
Acestea nu sunt lucruri cari se cer ori cari se explică.
Vei face cum dorești- Dacă poți să rabzi toată demența
casei noastre, bine, dacă nu... Eu nu îți ascund că
este greu -aci.
Ana deschise ochii. Lacrimile adunate sub pleoa­
pele aplecate, alunecară pe obrazul ei.
— Știi prea bine..- că... niciodată nu voi pleca de
lângă tine... Ori ce va fi... Mi-a fost numai frică să te
pierd- Că poate tu nu vrei...
Marta era în fața ei O privea căutând să pătrundă
până în adâncul sufletului, mai departe parcă, în vii­
torul sufletului.
— Bine, spuse și după o pauză, adăugă:
— Mai târziu... altădată... ai să te înveți... cu
toate... Acum să ne liniștim... Să cetim. O să fim foarte
silitoare- Vino, stai.
Ii vorbea ca unui copil mic și pe care știi să-l stă­
pânești complet și cu ușurință.
Se așezară în fața mesei. Marta cu mișcări înde-
mânatece așeza pe masă cărțile, caietele. Ana o pri­
vea. Iubea ochii atât de limpezi, iubea îmbinarea
sprînaenelor, iubea paloarea feții, gura aceea cu surâ­
sul atât de trist pecetluit în came. O iubea.
 73

Cu o mișcare vie, Ana se aplecă și își lipi buzele

■de mâna Martei. Simți mâna tresărind. Ana prelungi
sărutarea. Mâna se destinse ca un corp. Când Ana
se ridică, nu ar fi putut ghici pe chipul Martei în care
căuta cu dragoste și aprindere, nimic. Poate uimire
și severitate, tristețe ori victorie poate...
— Fii cuminte, spuse glasul cu aceiași taină ca
a obrazului ei, în care nu se putea ceti nimic sau
totul.
Se auziră pași pe scară și o bătaie în ușă :
— Eu sunt, domnișoară.
Marta se sculă și descuie ușa. Gheorghe, servi­
torul, intră cu o tavă cu două cești mari pline de ca­
fea turcească. Pe tavă mai erau și două țigări.
— V'a trimes conița cafea. Mi-a spus că e ca să
învățați bine.
Servitorul surâdea. Așeză tava pe masă și plecă.
Marta, în picioare, lângă masă, privea ceștile.
— Vezi, spuse Anei, arătând spre tavă, o cunosc
bine, ți-am spus.
Ana însă nu înțelegea nimic. Totul îi era însă in­
diferent. Bucuria de-a fi lângă Marta întrecea totul.
— Gasteropodele... dicta Marta câteva clipe mai
târziu, trăgând un fum din țigara aprinsă și Ana scria
deslușit, apăsat, fumând și ea.
Ana luase cu hotărîre caietul și tocul în mâini.
Sta aplecată cu io atitudine de copil silitor.
Un ceas întreg trecu astfel. Ana se căznea să fie
atentă. Ii era însă greu. Glasul Martei cetea rar, des­
lușit, dând din timp în timp lămuriri clare, dar printre
cuvintele Martei se strecura pentru Ana revenirea
glasului Elenei Vrânceni. Rece, cinic, căutase să o
■dea afară. O insultase. Pentru ce ? Acum, Ana își da
74

seama că se afla în pod, într'o odaie mansardaîă, cu

balcon ridicol și i se părea că dacă nu ar Ii lost
Marta cu ea, mulțime de pericole ar fi pândit-o. Dar
Marta pentru ce se încuia la ea în odaie ? Ii era și
ei desigur frică. Nu pândea un pericol ? Dar ce peri­
col ? Pentru ce Marta vorbea atât de puțin și nicio­ I
dată despre ea, eneivându-se, supărându-se dacă era
întrebată?
— Ai înțeles tot ce am cetit ?
— Da.
— Nu prea pari atentă.
— Am să fiu. Până mă învăț aci. E adevărat că
ai învățat pianul la Leipzig ?
— Cine ți-a spus ?
— Doctorul. Dentistul.
— Da, am învățat. E adevărat.
— Ai să-mi. cânți și mie ?
— Nu.
— De ce ?
— Nu mai cânt niciodată.
Glasul Martei era aspru. —
— Dece ? Nu ai pian în casă ?
— Ba da, pianul e jos în salon. Dar nu mai cânt
niciodată.
— De ce ?
Marta păru dezagreabil enervată.
— Interogatoriu ?
— E rău?
— Da. Și dacă nu ești cuminte și tot timpul lec­
țiilor mă ții de vorbă, nu am să te mai chem în orele
de lucru.
— Ba da.
— Mania ta pe mine o să fie supărată dacă nu
 75

ai să lucrezi când vii la mine și о să tie mai gray

decât primirea pe care ți-a făcut-o mama mea. Nu
crezi ?
— Bine, bine.
Se auziră pași pe scară. Marfa ascultă.
— E profesorul, spuse.
Se sculă și deschise. In odaie intră un bărbat
înalt, slab, blond. Părea să tot aibe 30 de ani, cu toate
că pe lângă ochi, cute mărunte și nesănătoase erau
vizibile.
— Sărut mâinile, spuse intrând repede și nu își
putu ascunde uimirea văzând-o pe Ana.
— Prietena mea Ana Stavri. D-l Vasile Dumitre­
scu.
Profesorul sărută și mâna Anei.
— O să învețe cu noi. Nu e așa că e frumoasă ?
Ana se înroși. Privirile acestui om erau mai mult
decât uimite, aproape nemulțumite, iar Marta, pe
muche de glumă și impoliteță, părea că nu observă
nimic.
— începem lecțiile ?
— A spus mama, să mă interesez dacă dumnea­
ta... vei avea timp să-mi dai și mie lecții... dacă se
va putea... spuse Ana, căutându-și anevoie cuvintele
ca și cum ar fi uitat românește.
— Sigur, are timp, spuse Marta. O să învățăm îm­
preună.
Profesorul se înclină.
— Treceți aci, continuă Marta. Avem mult de lu­
cru. Te anunț că noua dumitale elevă are de gând să
fie leneșă, deci să nu te lași încântat de întrebările
pline de inteligență pe cari le va pune. In definifv îți
76

mai dau cinci minute ca s'o privești în voi.e și apoi

mă supăr dacă nu începem lecțiile.
Ana se simțea din ce în ce mai stingherită. Intr'a-
devăr, profesorul o privea cu insistență, o cerceta
de parcă ar fi fost un obiect, iar nu o ființă vie.
— Câți ani are duduia ?
— E minoră, spuse Marta fără să-i privească și ï
continuând să așeze cărțile pe masă.
— Șaisprezece ani, șopti Ana.
— E adevărat că dumneata ești leneșă, duduie ?
Nu pot crede.
Un surâs ironic îi flutură pe buze.
— Ba da, spuse Ana, sunt cam leneșă.
— Nu îți place să înveți ?
— Ba da... să citesc...
— Atunci ?
Ana înălță din umeri, ușor enervată.
— Să-ți explic eu cum stau lucrurile, spuse Marta:
nu îi place să învețe, îi place numai ceeace gândește
ea în timpul cât învață. Uită lecțiile și ține minte ce
a gândit. O metodă foarte proastă pentru examene.
Dealtfel, metoda oamenilor foarte inteligenți... cu ade­
vărat inteligenți.
— Dar dumneata duduie... care înveți atât de
bine, cum poți susține...
— O, ea nu este inteligentă, se avântă Ana, este
excepțională.
Marta râse. Vasile Durriitrescu o privi pe Ana din
nou și cu aceeași insistență. Ana îi surâse. Brusc,
omul i se păruse bun și sensibil, cu tot surîsul lui iro­
nic.
— Bine, bine, spuse Vasile Dumitrescu, să învă­
țăm împreună
 77

Glasul i se făcuse într'adevăr deodată blând.

Erau încă toți trei în odaia care se umpluse de
fumul țigărilor. In odaie se făcuse aproape întunerec.
Lecția se sfârșise mai demult. La urmă Marta și cu
profesorul discutaseră aprins. Nu erau niciodată de
и aceeași părere. Anei i se părea că acest om caută
contraziceri numai din plăcerea de-a vedea pe Marta
discutând, iar câtuși de puțin că ar crede ceeace a-
firmă el ori Marta. Surâsul pe buze flutura mereu, cu
aceeași ușoară ironie, o ironie lipsită de răutate, parcă
mai mult un gest de oboseală a gurei cu buze subțiri,
fine, palide.
— In tot cazul, spuse el mai târziu după o liniște
lungă, orice lucru poate fi susținut fără să dovedească
nimic, chiar dacă...
— Bineînțeles, surâse Marta, dar în surâs părea
că se ascunde o posibilitate unică și fără greșeală,
sigură pentru ea, dar care nu poate fi spusă și altora.
Era așezată pe scaunul fără spetează al toaletei. Fu­
mul țigării luneca încet pe lângă fața ei pierzându_se
în părul des și ondulat, scăpând apoi încet, mai eterat.
In umbra odăii, fața Martei era palidă, o paloare stra­
nie făcută din ultima lumină a înserării. Ceva fanto­
matic, de vis.
Ana simți din nou acea nesiguranță. Traian, fra­
tele Măriei, trist, cu râsul idiot, aștepta în dosul ne­
număratelor uși. Elena Vrânceni... Glasul Elenei Vrân­
ceni atât de obraznic, atât de impudic...
Afară se întuneca. Strada era pustie.
— E târziu, spuse speriată.
— Te va conduce domnul profesor, spuse Marta,
ghicindu-i teama.
— Desigur... desigur... natural.
78

Marta îi conduse până afară, la poartă. Avea a-

ceiași pantofi de fir ca în ajun. Rochia tot lungă până
în pământ dar albă de data asta, de un alb virginal,
impresionant. In poartă se despărțiră.
Ana Stavri și Vasile Dumitrescu plecară amândoi.
Pe drum, o adiere ușoară și parfumată alerga fără
stingherire în lungul Dâmboviței. Goană neoprită, con- ■
trastând cu liniștea nemișcată și călduță ce fusese în
odaia Martei. In stânga drumului., un gard de sârmă
ghimpată despărțea trotuarul de câmpul viran al Fa­
cultății de Medicină. Strada era slab luminată și com­
plet pustie. Nici un om pe ea.
-—- E răcoare, spuse Ana.
— Da.
— E și foarte târziu.
— Aproape 9.
— Da ?
Câțiva pași în liniște. Vasile Dumitrescu pălea
.foarte preocupat.
— Dumneata o cunoști... de mult pe duduia Vrân­
ceni ?
— Nu. De foarte puțină vreme. De câteva zile nu-
mai.
— Unde v'ați cunoscut ?
— La dentist. Ne-am împrietenit numai decât.
— Mata... ai părinți?
— Da. Taia e la războiu în Moldova. Acum sunt
numai cu mama. Dumneata nu ai plecat în Moldova ?
— Suiăr de inimă... Nu sunt bun de nimic. Și...
după ce ai să termini liceul, spuse Vasile Dumitrescu
cu acelaș ton liniștit și obosit, ce ai să faci ?
— Nu știu. Poate medicina.
— Ca să nu te desparți de duduia Marta, desigur.
 79

— Da, probabil.
Câțiva pași răsunară din nou deslușit pe trotuar.
.Apoi Vasile Dumitrescu întrebă:
— Și dumneata nu te-ai gândit deloc că prietenia
asta ar putea... să nu îți facă tocmai bine ?
Ana tresări.
— Pentru ce ? întrebă repede.
Vasile Dumitrescu tăcu îndelung, îngândurat. Ana
întrebă din nou :
— Domnule profesor, te rog să-mi răspunzi: pen­
tru ce ?
— Nu e... bine...
— Dar pentru ce ?
— Nu știu. Dar oricine ți-ar spune la fel. Mama
dumitale a fost în casă la ei ?
— Nu.
Intr’adevăr, până acum de trei ori i se spusese
lucrul acesta : dentistul, mama ei, și acum omul ace­
sta. Și apoi ea însăși își da seama... Nu ,își putea as­
cunde... Iși reaminti scena avută în antreiaș cu Elena
Vrânceni...
— Crezi că Marta e rea ? îngână Ana și își dădu
seama cât de copilărească îi este întrebarea și cât se
teme să afle ceva rău, ceva iremediabil. Inima i se
strânsese.
— A nu 1
— Atunci ?
— E o ființă care sperie pe oricine cu simț... nor­
mal. Toată casa lor...
— Dar pentru ce ?
__ Are o mentalitate care i se potrivește ei și nu
dumitale.
— Bine, dar acea mentalitate e a ei, nu a mea.
80

— Și în curând va fi și a dumitale.
— Și ar fi atât de rău dacă m'ar influența ?
— Da. Tot ce ești dumneata elan, viață, generozi­
tate, la ea e oboseală, deprimare, tristețe.
— Și pentrucă e tristă, trebue părăsită ?
— Probabil. E singură, vezi bine. Există un simt
comun sănătos...
— Pe ceilalți îi privește. Eu nu pot. O iubesc, a-
dăugă Ana după o pauză și simți un fior în tot corpul.
Era întâiași dată că spunea acest cuvânt, întâiași dată
că înțelegea puterea acestui cuvânt.
Mergeau din nou în tăcere. După câteva clipo Ana.
se simți prinsă de braț, ținută locului cu enervare.
— E foarte periculoasă casa aceasta pentru dum­
neata. In clipa asta aproape mi se pare că ar fi dato­
ria mea să-i spun mamei dumitale... văd că nu vrei să.
mă înțelegi.
— Cu ce drept, șopti. Ana.
— Cu dreptul omului cinstit. »
— E inutil, îi spuse Ana după o mică pauză. Gla­
sul era tot blând, deloc supărat.
— Da, știu. Poate deaceea nici nu încerc. Pari o
ființă foarte încăpățânată dumneata.
— Da, sunt blândă și încăpățânată șopti Ana și
râse.
— In felul dumitale probabil că nici dumneata nu
ești...
— ... „nornîală" ? completă Ana cu același râs.
— Da. Exact.
Și Ana râse mai tare.
Purta în trup același suflet cald șl gata de sacri­
ficiu. Iși simțea gândurile în ea ca ceva prețios și pa­
șii ei erau parcă atenți să nu turbure, să nu strice
 81

dragostea și elanul cuibărit acolo în trup. Se simțea

gata să îndure primirea pe care i-o făcuse Elena
Vrânceni, să rabde cu ușurință atmosfera acelei case,
să se încăpățâneze împotriva oricărei alte păreri... Ar
fi dorit motive cari să-i poarte sufletul până la eroism.
Un val de mândrie o cuprinse : acel pericol, real ori
1 imaginar, nu făcea decât să adauge, să crească dra­
gostea. Nimic nu o putea despărți de Marta. Nimic. Ii
reauzea glasul : „tu n'ai să pleci... tu ai să ai puterea
să rămâi... tu n'ai să mă lași singură... Niciodată..."
Amintirea glasului îi era o mângâiere. Mâinile Martel
o mângâiaseră...
— Asta e strada Carol Davila mi se pare ? spuse
Vasile Dumitrescu și privi în jurul lui ca și cum s'ar
fi rătăcit. Ana se trezi din gânduri.
— Trei case încă și am ajuns.
Ana se opri și îi întinse mâna.
— Bună seara. Mulțumesc.
— In tot cazul, adăugă Vasile Dumitrescu, cred că
înțelegi că am vorbit numai pentrucă am crezut că e
bine...
— Nu voi spune nimănui nimic, bineînțeles 1
Vasile Dumitrescu schiță un gest evasiv ca și
cum nu despre asta ar fi fast vorba, totuși părea mul­
țumit că fusese înțeles.
— Poate că am exagerat... că mă înșel.
— Da, poate. Noapte bună. Mulțumesc. Nimic nu
e sigur pe lume, îi spuse Ana și râse. Vezi, asta e in­
fluența Martei. A început.
Vasile Dumitrescu o privea uimit.
— La revedere, la revedere. Poimâine la aceiași
oră. Tot acolo. Sărut mâinile.
о
82

Ana intră în casă. Umblă repede până în odaia

mamei ei. Se uită la ceas. Era aproape nouă.
— Am venit atât de târziu pentrucă am avut mult
de . învățat. M'a condus până aci profesorul cel nou,
Vasile Dumitrescu.
Ana nu spunea aceste lucruri ca о scuză, ci le
afirma cu un ton hotărît.
— Bine, spuse mama ei.
— Cred că am să învăț foarte bine acum. Nici nu
e de comparat cu biata domnișoară Horniman's 1
Ana își duse ghiozdanul la ea în odaie. Intrând
în încăpere, își dete violent seama că în câteva zile
devenise o altă ființă. Nu ar fi putut contura în ce
consta această schimbare, cert însă că lângă Marta
se afla într'o lume aparte, o lume care, într'o clipă
neștiută, își așezase pecetia pe întreaga ei ființă. Ar
fi vrut poate să prindă momentul acela hotărîtor, dar
totul lunecă în lungul amintirilor și nu găsi nimic de­
cât a înșiruire cunoscută de senzații.
Totuși ceva nou începuse. Se sfârșise încercuirea
care o ținuse în copilărie. Marta venise în întâmpina­
rea ei și, fără bruscheță, fără să o lase să știe cum,
o dusese în altă lume, făcută din alte preocupări, alte
începuturi, alte posibilități.
Interesuri noui erau înaintea ei și o așteptau.
 CAPITOLUL VIII

Câtva timp, Ana simțise în suflet o îngrijorare :

îi era mereu teamă ca mama ei să nu caute să o îm­
piedice de-a merge la Marta. Marta însă, vădit se
căzni să fie pe placul Luciei Stavri. Ea știu să fie așa
încât Lucia Stavri — cu care întâmplător se mai în­
tâlni la dentist — să nu găsească nimic de spus îm-
potrivăi. Și aceasta, Marta o făcu fără ostentație și
fără ipocrizie. Pur și simplu așeză asupra întregii ei
ființe un pianissimo estompat și atenuă astfel strania
ei apariție. Totuși Ana știa că neliniștea mamei ei nu
se potolește și că nu capătă nici un fel de încredere
în ființa aceasta atât de deosebită de obișnuit și mai
ales de ce ar fi vrut să fie Ana, dar, neavând nimic
de formulat, nici un fel de posibilitate critică, fusese
silită mai mult să se resemneze decât să se încreadă.
Instinctiv însă, Lucia Stavri se feri să o mai întâl­
nească pe Marta. Atâta tot. Cu timpul Ana înțelese că
mama ei se obișnuise cu plecările ei în fiecare după
masă în casa Vrâncenii. Faptul că Ana mergea acolo
ca să învețe îi dădu Luciei Stavri posibilitatea să
creadă mai ușor că nu poate fi nimic rău în această
curioasă prietenie. Acolo știa că Ana nu întâlnește
84

niciodată pe nimeni altcineva decât mereu și numai,

pe Marta, pe Elena Vrânceni, profesorul, Traian...
Acum Ana mergea într'adevăr zilnic la Marta.
Făcea drumul cu același pas ritmic, ușor. Copacii,
casele, pietrele, străzile, câinii de pe drum, glasul pă­
sărilor, totul îi era scump, căci erau ale drumului care
o ducea spre Marta. Clipele erau învăluite în dragos­
tea pe care o purta Martei.
O exaltare îi cânta neîntrerupt în suflet. Melodia
cuprinsese lumea. Căuta să-și însemne adânc în su­
flet fiecare clipă, să-și poată oricând aminti ce sim­
țise, cât de intens, cât de pur. După câteva săptămâni
își dete seama că tensiunea acestei exaltări nu putea
rămâne pentru totdeauna pe aceeași culme. Nu ar fi
putut explica dece, căci i s,e părea sigur că o va iubi
mereu pe Marta, la fel de tare, dar perfecțiunea zile­
lor, a faptelor, îi păru precară. însuși faptul că o în­
tâlnise pe Marta primăvara și într'atâta lumină îi pă­
rea un hazard miraculos și simbolic. Ii era teamă că
poate niciodată nu va mai trăi zile de atâta fericire,
atâta desăvârșită fericire.
In clipa când gândi aceste lucruri, dragostea ei
pentru Marta atinse paroxismul. Cea ce simți nu s'ar
fi putut compara decât cu o îngenunchiere, o clipă de
recunoștință, de evlavie.
Se întrebă dacă această fericire nu era oare „fe­
ricirea" din vis pe care de atâtea ori o așteptase, o
căutase, — o presimțire care cuprindea și un grăunte
de început, — și văzu că ar dori să-și dea un răspuns
afirmativ, dar gândurile se opriră delà sine, o pauză,
un vid, o cinste lăuntrică mai adâncă decât orice do­
rință înlocui răspunsul. Și Ana nu îndrăzni să meargă
mai departe pe drumul acestei întrebări. Ceva din
 I

85

teama mistică a sacrificiului o turbură. Totul rămase

suspendat în lumea posibilităților. Credea însă că
prin întâlnirea ei cu Marta, viața ei nu va mai semă­
na cu a celorlalți oameni... Știa.
Ana și Marta învățau în grădină. Grădina era
despărțită de curte printr'un gard de lemn încuiat cu
un lacăt mare și greu. Cheia grădinii o ținea Gheor-
ghe. Acolo chiriașii nu aveau voe să intre. Ei mișunau
neîncetat, purtați de viața lor măruntă, prin curte.
Ana urca repede scările până la odaia Martei.
Cunoștea toate ușile acum, O găsea pe Marta la ea
în odae. Clipa asta Ana o așteptase ziua întreagă.
clipa aceea în care, ca un miracol, apăreau în fața
ei ochii Martei. O vedea pe Marta, prezența ei atât
de luminoasă și ireală. Ana înainta repede spre mâna
Martei care aștepta întinsă, mâna aceea ușc<ară și vie
ca un gând de bucurie. Se apropia mai tare apoi, bu­
zele Martei îi atingeau fruntea.
— Mergem să învățăm, spunea Marta. Vino.
— Da.
In răspuns era fericire. Odaia era plină de tine­
rețea lor. Ochii Martei, lacuri verzi și clare, cuprin­
deau orizonturi ilimitate. Gândurile Anei plecau ame­
țite. Marta și Ana coborau scările împreună, de mână,
ușoare. Rochiile fluturau.
— Gheorghe, cheia.
— Am descuiat.
Intrau în grădină. Sub un cais bătrân, o masă de
lemn de brad acoperită cu o față de pânză albă,
groasă, țărănească, primea cărțile, caietele. întâi ce­
tea Marta, apoi Ana. Glasurile se îmbinau împăcate.
■Ușor vântul adia în pomi. Mâna Martei se așeza ca o
pasăre blândă pe câte o foaie de hârtie care voia să
 I
I
86

sboare. Orice mișcare a mânii aceleia era mângâere

pentru Ana, orice . gest al Martei era legat de viața
Anei. Din timp în timp, elanuri mari, fierbinți de recu­
noștință i se înălțau în suflet. Nu dorea nimic. Nu aș­
tepta nimic. Fericirea era miraculoasă. „Te voi putea
urma mereu. Să nu îți fie frică. Pot merge cât de
înalt".
Alături în curte se auzeau glasurile vecinilor cari
forfoteau. Uși se trânteau, glasuri vorbeau, găleți sub
cișmea se umpleau gâlgâind un ropot victorios de
apă. In grădină, lângă gard, așezat pe o piatră mare,
caldă de soare, sta Traian ceasuri întregi cu ochii
ațintiți la ele. Pe genunchii lui slabi și proeminenți ți­
nea un abecedar din care se căznea să învețe lite­
rele. Bolborosea fără înțeles, dar cu multă importanță;
silabe copilărești : o, u, ou, o, m, om. Din timp îir
timp, plictisit aduna de jos o pietricică și o azvârlea
pe masă.
— Să nu vă speriațî fetelor, le striga, vreau nu-
mai să văd cum zboară păsările.
— Să fii cuminte, că noi învățăm.
— Bine, bine, Ias că știu eu că te faci doctor ca
să mă vindeci pe mine. Am să mă însor atunci cu o
fată frumoasă.
Râdea fără să se mai poată stăpâni, cu sughi­
țuri, privind la Ana. Glasul lui răgușit, nesigur, căuta
să mai adauge ceva, dar nu izbutea.
— Liniștește-te 1 îi ordona Marta și brusc, ca la
comandă, râsul se potolea. Privirea de câine umil,
speriat, apărea. înfunda din nou capul în abecedar
o, m, om...
Anei îi era frică de el. Nu se putea învăța cu râ­
sul acela cretin, mâinile uriașe și păroase întinse că-
 87

tie ea ca să o apuce. Ochii lui putrezi cu sprincenele

neobișnuit de stufoase, aveau o severitate tristă, o
virilitate dureroasă.
Când oboseau cu cetitul, Marta și Ana se plim­
bau prin grădină. Iarba neîngrijită, înaltă, era plină
de buruieni înflorite și frunze aspre de esențe vio­
lente, amare.
Iși simțea mijlocul cuprins de brațul Martei. Cu
fiecare pas, flexibilitatea trupului ei era sprijinit de
căldura acelui braț care o ducea. Vântul flutura pă­
rul Martei pe obrazul Anei. Soarele pătrundea prin
crengile pline de frunze, își cobara lumina de aur, o
lumină orbitoare, pe pământ.
Elena Vrânceni, le trimetea cafele turcești, abu­
rind parfumate, țigări și pâine cu marmeladă. Le tri­
metea cu Gheorghe. Adesea, total îmblânzită acum
față de Ana, venea și ea în grădină. Sosea alene,
grasă, sub veșnicele ei capoate violent înflorate cu
Botti care sărea și lătra în jurul ei. Se așeza și bea
cafeaua acolo cu Marta și Ana. Fuma țigară după ți­
gară. Mai întotdeauna la urmă se înveselea, râdea,
vorbea, glumea. Ana o privea amintindu-și cât de
teamă îi fusese de casa Vrânceni, de Elena Vrânceni,
la început. Acum totul îi părea îmblânzit și primirea
făcută la început de Elena Vrânceni, o neînțelegere,
un moment de enervare din partea femeii somnoroa­
se, plictisite, congestionate.
Ana se simțea atât de fericită aci în casa asta,
lângâ Marta, încât fără voia ei se simțea legată și de
Elena Vrânceni. Era uimită văzând cum cu toate că
era război și că de atâta timp se găseau fără vești
delà tatăl ei, putea totuși simți atâta elan, atâta liniște
lângă Marta.
38

De trei ori pe săptămână, pe la cinci, venea pro­

fesorul Vasile Dumitrescu. Ana îl vedea sosind înalt,
blond, aplecat ușor din umeri, puțin strâmb ca și cum
ar fi vrut să-și facă loc prin aer cu umărul. Purta în­
totdeauna sub braț o servietă pe care o legăna în rit­
mul mersului.
— Sărut mâinile.
Se așeza. Lăsa să i se potolească bătăile inimii
bolnave. înălța apoi privirea către Ana și Marta, o
privire scurtă. Părea că așteaptă ceva pe care într'o
bună zi îl va descoperi pe fețele lor. Imediat atenția
îi era îndreptată către alte lucruri. Ana surâdea.
In timp ce Marta învăța cu însetate. Ana adesea
ar fi dorit să se așeze pe un scaun mic, cu capul pe ge­
nunchii Martei, să rămână fără gânduri, să-i audă
glasul, să-i simtă prezența, să nu se miște ceasuri în­
tregi.
Totuși se căznea să fie atentă, astfel ca venirile
ei la Marta să fie motivate și pentru Lucia Stavri,
mama ei. Trebuia să învețe mai bine ca pe vremea
d-rei Horniman's. Tot ce auzea însă era îndepărtat,
desfășurându-se vertiginos, cinematografic și nimic
nu îi părea suficient de important : state cari se cre-
iau prin avânturi eroice și se distrugeau apoi prin
lene, intrigi și soartă ; cifre cari cunoșteau viteza lu­
minii dar nu știau ce este lumina ; formule chimice
ridicole și emoționant de simple cari se încăpățânau
să se îmbine într'un fel și nu într'altul ; aparate cari
împart materia până la imponderabil... Și i se părea
că oamenii stau la pândă ca animalele sălbatice, că
așteaptă ceva, că vor ieși deacolo deodată cu stri­
găte de victorie.
„Acum este războiul cel mai mare din câte au
 89

lost până acum. Chiar în clipa asta oameni omoară

oameni. Tot ce au învățat nu a folosit la nimic decât
să se omoare mai bine, orice descoperire nu folosește
decât tot pentru crimă. Războiul ăsta o sâ treacă și o
să fie desigur alt război mai mare, mai grozav în care
au să distrugă ce au cucerit acum, în care au să nege
ce au gândit acum și au să găsească din nou expli­
cații gesturilor lor, sentimentelor lor noui. Mereu expli­
cații la lucruri tranzitorii și greșite... poate scuze...
Dar unde este definitivul, perfectul ? Niciodată nu se
vor apropia de perfecțiune ? Veșnic, în mii și mii de
ani se vor zbate pe pământ ca într'o cușcă fără să
poată trece mai departe dincolo de marginile răută­
ții, minciunii, ipocriziei ?
Ana simțea cum mintea i se împotmolește în îm-
bâcseala asta de gânduri cari nu parveneau să se în-
șirue frumos până la ultima lor posibilitate.
„Detalii, numai detalii", își spunea și aștepta că
într'o zi să răsară ceva unic, un răspuns, o iormulă
care să dezlege totul. Când ajungea la concluzia
asta, inima îi bătea mai repede. In același timp totul
i se părea mai simplu : „într'o zi, într'o zi voi afla, voi
înțelege totul".
Totuși i se părea că, prinsă de așteptarea asta,
nu muncește destul și mai ales nu destul de discipli­
nat. Era micșorare a întregii ei ființe. Singurul lucru
care îi făcea plăcere, era să citească până noaptea
târziu sau să desemneze ceasuri întregi. Caetul îi era
plin de schițe. Fețele mai toate, semănau cu Marta.
Departe în frunzișul des, soarele apunea. Ana pri­
vea în focul roșu, până la amețire. „Sunt fericită, sunt
fericită", își spunea tainic, silabisind, ca și cum cu­
vintele acestea ar fi putut dezlega totul magic, ca o
 90

poruncă divină. Odată cuvintele spuse, fericirea creș­

tea, dar fără răspuns, tot atât de misterioasă ca și
toate celelalte întâmplări, tot atât de fără sfârșit ca
pentru toate celelalte fapte.
încet afară se întuneca. Trecuse încă o zi.

In noaptea aceea visul din totdeauna se repetă :

alerga. Ar fi recunoscut imediat locul unde începe fe-
ricirsa, i se părea că niciodată nu fusese atât de
aproape de el, dar nu îl găsea. Alerga. Emoția era
atât de mare, atât de supra-naturală, încât i se părea
că dacă vreodată ar găsi locul fericirii aceleia, ni­
ciodată nu s'ar mai putea întoarce înapoi Ia viață. Ar
I ii fost nebunie și imposibilitate.
„Totuși, își spunea, nu pot dormi toată viața ca
să fiu fericită, mai ales că, starea asta de fericire e
total în afara voinții mele și revine rar, orbitor. Ar tre­
bui să pot să o creez după voința mea ca să cred în
realitatea ei".
Obișnuit, visurile cuprind o mică parte din reali­
tate, o estompată formulă a realității, însă visul acela,
al Anei părea așezat într'o categorie superioară vise­
lor și realităților obișnuite. Alerga. Inima îi bătea re­
pede. Din ce în ce mai deslușit, prin creșterea emo­
ției i se părea că recunoaște totul, că se apropie.
Tensiunea creștea... dar brusc se deștepta. Inima îi
bătea într'adevăr neobișnuit, iar respirația își căuta
un ritm pierdut.
Imediat își dete seama că fericirea pe care o
simțea lângă Marta nu era aceea pe care o căuta în
vis, că nici lângă Marta nu era începutul drumului
care duce la fericire, că fericirea din vis e de o cu
 91

totul altă esență și că acea fericire, fericirea din vis„

cuprindea totdeodată și sensul eternității.
Imediat ce simți această diferență, Marta căzu
din înălțimile vertiginoase unde fusese înălțată în su­
fieful Anei și i se așeză mai uman, și parcă mai
aproape.
Ana împreună mâinile ca pentru rugăciune. Deș­
teptată din vis, se simțea absolut singură pe lume și
în viața întreagă. Părinții, Marta, prietenii, dragostea,
toate în clipa asta i se părură făcute dintr'o esență
coruptibilă, defectuoasă, chinuitoare, plină de între­
bări, dar în același timp altceva nu cunoștea, nu ima­
gina. Simțea un strigăt adunat în gât ca pentru o
chemare în ajutor.
Era așezată în mijlocul patului, în mijlocul întu-
nerecului. Nu vedea nimic în jurul ei. Ochii îi erau ca
și orbi, inutili. I se părea că stă pe marginea unei în­
țelegeri supreme și că totul se topește, dispare fără
să poată fi prins. Căuta să-și țină mintea exact în ace­
lași loc în care se afla, să nu alunece, să nu devieze.
Ecouri îndepărtate din vis și din altă lume tresăreau,
încă în mima ei. Respirația îi era rară. Ar fi vrut să
știe din ce realitate este făcut visul și din ce realitate
faptele zilei. I se părea că dacă ar înțelege această
diferență s'ar întâmpla ceva miraculos. Iși așeză
mâna pe umăr. Totul era ca deobicei. Și mâna era și
ea acolo și gândurile ei erau acolo și tot gândurile ei
fusese în vis. „Deci, își spuse, voi putea aduce în fap­
tele zilei fericirea din vis".
Se culcă din nou. In tot cazul știa acum că ferici­
rea lângă Marta nu era tot ce aștepta.
.Totuși, toate fericirile astea, își spuse, trebue să
aibă ceva comun,. deoarece tot din mine pornesc, tot
eu le simt".
 CAPITOLUL IX

întrec după masă, pe la slâișitul lecțiilor. Elena

Vrânceni apăru în grădină. Era gătită, părul ondulat,
■obrajii fardați, mâinile ei groase și congestionate
pline cu tot felul die inele și brățări. Picioarele, în cio­
rapi transparenți, se revărsau din pantofii de lac, iar
la gât șiruri de mărgele se afundau în cutele umezite
de transpirație care ieșeau la iveală prin pudră. Botti
ca deobicei o urma sărind în jurul ei, lătrând.
Traian se sculă în picioare și se dete la o parte
cu o uimire plină de admirație. Elena Vrânceni trecu
cu maestate pe lângă el mulțumită de succes. Un su­
râs de vanitate satisfăcută îi flutura pe buzele-i groa­
se. Vasile Dumitrescu se sculă și el în picioare.
— Nu vă deranjați, nu vă deranjați scumpii mei !
Voiam numai să vă spun, mâine fiind Sfânta Elena,
că avem mosafiri în casă, cari au venit să mă feli­
cite și să veniți și dumneavoastră să me faceți cinstea
și plăcerea că doară nu v-o mânca nimeni și nici nasu
nu o să vă cadă.
Ana se înroși. Se sculă și ea încet în picioare.
Marta își privea mama cu atenție".
 — Mă inviți și pe mine? întrebă Traian. Cine știe .
Niscai prăjiturele... înțeleg eu multe...
— Tu să taci! E, veniți, ce ați rămas pe gânduri, că
nu o să lie marea cu sarea! Vă invit cu toată eticheta
cuvenită și voi stați ca muți. Vreau și eu să le arăt ce
lume cultă am în tamilie- O să vorbiți filozofie pe la'.’
nește la mine în salon. Se vede cât de colo că Ana e
de casă bună...
O arătă pe Ana în treacăt cu un gest al bărbiei.
— Doamnă... începu Vasile Dumitrescu-
— Nici un fel de doamnă. Vii sau nu vii?
— Știu, te rușinezi că e lume... șopti Traian.
— Mamă, lasă omul să vorbească întâi și pe urmă
să aflii ce vrea să spuie- .
— Vorbiți, vorbiți cât ați polti ! Cine vă împiedicai
Se făcu liniște.
—Doamnă, regret. Dacă știam... dacă mi-ați fi spus
de ieri...
Elena Vrânceni izbucni într'un hohot de râs-
— Da cine știa de ieri. Și-au adus aminte oamenii
de mine, de ziua mea, au venit și basta. Sau credeți că
e faifocloc ca să știu dinainte ! Cheltuiesc atâția bani
cu lecțiile și nici atâta lucru nu puteți face pentru mine!
Privirea Martei fulgeră.
— Mamă!
Vasile Dumitrescu răspunse însă cu calm. Nu se
putea ști dacă își bate joc ori se căznește să fie pe
placul Elenei Vrânceni.
— Dacă este așa doamnă, voi lăsa oricare altă o~
bligație și voi veni la dumneavoastră în salon. Cred că
nu vă îndoiți că îmi va face o deosebită plăcere acest
lucru.
A4

— Parcă eu îți cer să-ți iacă plăcere. Eu cer să vii

măcar așa de ochii lumii 1 Am și eu vanitatea mea.
— O vom satisface doamnă!
— Ce te uiți așa la mine? întrebă Elena Vrânceni
pe Marta. Las că știu eu să deosebesc când îșj bate
cineva joc de mine! Să nu îți închipui că sunt chiar.așa
de proastă.
— Nu, dimpotrivă, șopti Marta. Știu.
— Eu am învățat azi două litere, șopti Traian.
Până mâine le știu.
—Și cu cine vom avea plăcerea să stăm de vorbă?
întrebă Vasile Dumitrescu cu aceeași exagerată po­
liteță.
— Ia nu mai face dumneata atâtea mofturi cu
mine, că nu se prinde. Vino și ai să vezi cu cine ai să
ai plăcerea.
II luă de braț, se rezemă de el, se lipi de el, gura
aproape de urechia lui, râzând, șoptind, răsfățându-se-
Slab, înalt, blond, Dumitrescu părea că se proptește în
pământ ca sărși ție echilibru, să nu cază răsturnat de
greutatea trupului Elenei Vrânceni.
Ana simți mâna Martei strecurându-se sub bra-
iul ei.
— Vino, îi spuse, vino să petrecem.
Intrară în salon. Traian cel din urmă își strecură
trupul uriaș cu timiditate și cu o curiozitate avidă.
In salon găsiră lume multă. Fiecare mosafiri părea
făcut după schițele unui caricaturist care ar fi depășit
permisul.. Fețele domnilor erau lucioase, ale doamne­
lor acoperite cu un strat gros de pudră compactă,
grea, densă, ca de făină. Un aer de mucegai, naftalină,
tărâțe șj alcool umplea odaia- Fiecare rochie, fiecare
haină era compusă din mai. multe culori nepotrivite și
 95

triste. Cercei, broșe, lanțuri și ilari artificiale completau

cochetăria fiecăruia.
Elena Vrânceni făcea prezentările. C'o mână grea
gesticula, izbind în piept de-a rândul- pe fiecare pe
care îl numea. Părea un joc din care se va alege cine e
,,leapșa".
— Domnu Sică Constantinescu comerciant, domnul
Vasile Dumitrescu profesorul nostru, doamna Clara
Wiegel văduvă din războiul independenții, domnișoara
Nuța Lerescu copil unic la părinți cu stare. Domnișoara
Marta Veniamin Vrânceni, celebra mea fiică pe care o
cunoașteți din reputație și din văzute, făptură fenome­
nală. Domnișoara Ana Stavri, o copiliță timidă și încă­
pățânată, o bună prietenă de-a Martei, vine pe aci
mereu, Doamna Dorina Popescu, femee fatală, Doamna
lonescu o rudă din Brăila.-.
Ana întâlni tot felul de mâini: grase și calde, no­
duroase ca de lemn, lungi și vâscoase ca de clei de
pește mucegăit...
— Am venit și eu hi, hi, hi, șopti Traian care nu
îndrăznea să întindă mâna.
— Dă frumos mâna și să taci că te dau afarăl
— Las că tac, dar recomandă-mă și pe mine.
Traian dădu mâna cu toată lumea și cu Ana și cu
Marta fără însă să îndrăznească să se apropie și de
Elena Vrânceni. O privea rânjind.
— Să termini, îi șopti ea cu venin-.
— Lăsați băiatul că nu face nimic rău, spune dom­
nul Sică Constantinescu zis și Invalidul. Părea să fie
mosafirul cel mai important.
Elena Vrânceni îl privea cu admirație.
— Te cunosc eu și pe tine, îi spuse Traian arătân-
du-1 cu degetul.
S6

Те-am văzut la colț la băcănie cu șorț alb: m'ai

dat odată afară!
— Cine ți-a dat voe să ieși din curte, se răsti
Elena Vrânceni.
— Maj scap și eu din când în când, hi, hi, hi.
Toată lumea râse. Traian băgă mâinile in buzu­
narele pantalonilor și începu să zdrăngăne bani-
— Cin'ți-a dat bani? De unde ai bani?
—Ei cine? Cine mă protejă și pe mine cu țigări Și
ceva gologani.
Se uită râzând la Vasile Dumitrescu. Elena Vrân­
ceni îl amenință zglobiu cu degetul.
— Un risipitor.
— Cu atât mai frumos în zilele noastre de criză,
spuse doamna Wiegel, văduva independenții, care
purta pe cap o perucă blondă deschis și mâncată de
molii.
— Intr'adevăr, spuse domnul Sică Constantinescu,
nu sunt zile de glumă!
Domnul Sică Constantinescu avea o mână mult
mai scurtă ca cealaltă. Era însă cât un munte, cu
umeri masivi, frunte îngustă, păr abundent, cărunt, gât
puternic, ochi mari negri, sprincene stufoase. Galant cu.
Elena Vrânceni, se îmbulzea în jurul ei cu o dexte­
ritate plină de haz- Toți îl priveau gata să izbucnească
în hohote de râs la fiecare mișcare de a lui.
— Azi să nu vorbim politică, spuse Elena Vrân­
ceni. Mă rog să nu aud de blestematul ăsta de război
că îmi vine rău. O după masă avem și noi de uitare.
Azvârli ochii peste cap și se lăsă să cadă în bra­
țele domnului Sică cu un strigăt ascuțit. El o prinse, o
strânse puțin și apoi o așeză din nou în picioare cu o
 97

grabă de clown care ajută la deretecatul circului.

Traian izbucni isteric ascuțit în râs.
— Să sperăm că în curând va ii pace, suspină
cineva.
— Dar dumneata de ce nu ești la război ? întrebă
domnul Sică Constantinescu pe Vasile Dumitrescu.
— Inima, răspunse acesta din urmă și își așeză
degetul arătător în dreptul inimii. Surâse cu desgust.
— Numai trei bărbați suntem în odae, spuse
Traian, dar eu sunt cel mai înalt.
Hohotele de râs nu mai conteneau.
— Totuși nu văd nici un motiv ca să se iacă
pace... Situația...
— Terminați odată cu blestematul ăsta de război.
Să se ocupe de el cine Ta făcut1, strigă Elena Vrân­
ceni și-și trecu mâna de repetate ori prin fața ochilor
ca și cum ar fi gonit muște încăpățânate.
începu să cânte. II lua pe Sică Constantinescu de
brațul cel sănătos și începu să-1 învârtească prin o-
daie.
— Domnule profesor, spuse Elena Vrânceni, îți
recomand în special pe Domnișoara Nuța Lorescu sau
dacă preferi pe Dora Popescu, ființe cari, sper, nu îți
vor refuza amabilitățile și îți vor vindeca inima. Fii
galant, că te prinde. De altfel, mi se pare că sfatul meu
este superfluu. Iți văd ochii lucind ca la „coup de
foudre". Vezi numai să nu provoci o dramă din gelo­
zie la mine în salon.
Toată lumea râdea. Traian se încovoiase și se
îneca ne mai putând respira de râs. Botti începu să
latre furios.
— Două de odată, îngână Traian.
— Să taci că te omori Ești complet lipsit de deli-
7
&8

catețe. Așa te-am crescut? Te dau afară! răcni Elena

Vrânceni.
— Să nu mă bați. Nu am vrut să spun nimic de
rușine, spuse Traian cu spaimă. Privirea lui de mu­
cegai își întinse din nou tristețea pe fața lui prea
mare.
Dora Popescu sta într'adevăr lângă profesor și
cocheta cu el ostentativ. Brună, foarte înaltă, degaja
o sănătate animalică primitivă, dinții ei. sănătoși erau
descoperiți până la gingii.
— Na! spuse Elena Vrânceni trăgându-1 pe Vasile
Dumitrescu de păr și imitându-i glasul și rezervele :
„dacă ar fi știut... dacă... m'ați fi anunțat de ieri..." Ei
vezi! unde dai și unde crapă, vorba Românului!
Profesorul însă, furios, ochii într'adevăr lucind,
de nervi stăpâniți, sta pe ghimpi Răspundea mono­
silabic întrebărilor Dorei Popescu. Ana vedea că Va­
sile Dumitrescu mai ales de privirile Martei se teme.
Domnișoara Nuța Lerescu desprețuitoare, privea pe
fereastră.
Ușa se deschise și Gheorghe apăru în odaie cu o
tavă mare de argint plină de farfurioare cu dulceață
de caise și pahare cu apă.
— Cafea nu este? întrebă Marta.
— Gata, pusă pe tavă în bucătărie.
— Bravai Să vie! strigă Elena Vrânceni.
Gheorghe umbla cu tava de-a rândul la fiecare
mosafir ca la chetă. In odaie era cald, din ce în ce
mai cald, zăduf. Mosafirii băură apa rece din pahare,
cu plăcere. Apoi Gheorghe sosi din nou cu altă tavă,
plină de ceșcuțe mici cu cafea turcească și își reîn­
cepu plimbarea lui prin salon. Mai târziu, neașteptat,
aduse o tortă mare rotundă, frumos garnisită cu born-
 1
99

boane și fructe zaharisite. La apariția ei se înălțată

exclamații :
— Superbă1.
— Prcă ar fi timpuri normale!
— Trăiască Elena Vrânceni!
— Gazdă nu glumă!
Se vedea pe fețele tuturor lăcomia, curiozitatea,
nerăbdarea. Traian într'un colț părea nedumerit și în­
fricoșat.
De data asta, chiar Elena Vrânceni împărți fie­
căruia porția cuvenită. Tăia feliile încet, cu precau-
țiune, cu îngâmfare și îi servi pe toți. Traian fu servit
cel din urmă. Tot timpul rămăsese cu gura căscată,
ușor întredeschisă, într'un vădit chin al așteptării.
— Sărut mâna, spuse. Glasul îi era aspru, mai a-
dânc ca de obiceiu. Elena Vrânceni îi întinse farfu­
rioara și. i-o împinse cu bruscheță, cu necaz în mâini.
— Na și ție, îi șoptise.
In odaie era înăbușitor de cald. O atmosferă de
furtună. Tăcuți, mosafirii își aveau în mâini farfuri­
oara cu prăjitură și mâncau atenți. Clara Wiegel în­
ghițea bucâți mici, închizând discret ochii. Domnul
Constantinescu invalidul și Elena Vrânceni stau așe­
zați pe aceiași canapea, atât de aproape încât se re-
• zemau parcă unul de altul. Mâncau lacom, vârând
bucâți mari în gură, dar mestecând îndelung. Troian
mânca privind la ceilalți, speriat parcă să nu i se
fure farfuria de vreunul din mosafiri, care ar fi ter­
minat înaintea lui și îngrijat todeodată să nu mănân­
ce prea repede și să rămână fără prăjitură în timp
ce ceilalți ar mai fi avut. La fiecare înghițitură cer­
ceta cu o privire furișe farfuriile celorlalți.
Elena Vrânceni, din bucata ei rupse o bucățică
100

mică de tot și i-o dete lui Botti. Apoi oferi apă mosa-
firilor. Era fericită. Părea un actor după o reprezen­
tație reușită, primind felicitări.
Circula prin salcn cu pași alunecați ca și cum
acu-acu și-ar fi repezit trupul gras într'un dans eterat.
Găsi de mai multe ori prilejul să-1 mângâie pe dom­
nul Constantinescu. Ii trecu mâna prin părul lui des,
aspru. Fredonă, sună, dădu ordine... Părea că se lea­
gănă că se răstoarnă ca și când nu ar fi fost la
ea în salon ci pe coverta unui vapor care tanga. Il
amenință din nou pe profesor cu arătătorul. Sâsâi :
— Ei vezi 1 și domnul făcea moftuli, voia să se
eschivesel Voia să știe cu sine va avea onoalea, plă-
selea...
Deodată începu să ofteze, să geamă exagerat, să
se vaefe ostentativ.
— Ce e, ce e, o întrebară mosafirii.
— Păcat că nu vrea Mărtuca să ne cânte la pioni
Am putea dansa, spuse Elena Vrânceni în cele din
urmă.
— Da zău 1 De ce să nu ne cânte ? Știam și noi că
de, străinătate, una alta...
— Aș, nu vreai Așa-i copii. Cheltuesc părinții o
mulțime de bani cu ei și apoi nici nu vor să te dis­
treze puțin la un adicătelea. Uite pianu, uite și mâi­
nile cari au învățat, dar degeaba, nu se aude nimic.
Și ce îi părea Anei mai curios din iot ce se pe­
trecea în salonul Elenei Vrânceni, era atitudinea
Martei care, cuprinsă de o voiciune neobișnuită, o-
braznică, se strâmba la toată lumea, trăgea de păr
pe cucoane, răsturna farfuriile, punea scrum de ți­
gară peste prăjituri, se urca pe scaune. Ochii ei lu­
ceau fără să cuprindă nici un gând așezat, nici o
 101

voință de înțelegere. Forfotea prin odaie cu grația u-

nui. animal exotic și inconștient. O nervozitate exce­
sivă o făcea să râdă mereu cu un râs rece, dezagre­
abil, lipsit de simpatie ori pudoare ,o bătae de joc
față de toți din salon cari o priveau cu o ușoară tea­
mă și curiozitate.
Marta se apropie de Ana și arătându-1 pe Vasile
Dumitrescu și pe Dora Popescu care continua să stea
alături de profesor și să-și desfășoare toate grațiile,
spuse destul de tare ca să fie auzită:
— Profesorul nostru e asediat de Calul Troian.
Ana nu se putu stăpâni să nu râdă. Intr'adevăr
Dora Popescu semăna cu un cal. Până și genele ei
lungi adumbrind ochi blânzi și mari aveau ceva din
privirea cailor. Profesorul însă aruncă Martei o privire
încărcată de venin. Părea că stă pe cărbuni aprinși.
— Mi se pare că vine ploaia, spuse deodată
glasul domnișoarei Nuța Lerescu care rămăsese lângă
geam. Glasul ei întrerupse hohotele de râs cari nu
mai conteneau în odaie. Toți ridicară privirile. In-
tr'adevăr se întunecase brusc, o perdea de nori negri
se trăsese peste lumina zilei.
— Vai de mine, ne prinde ploaia.
— Să ne grăbim.
— Abea sosirăm.
— Asta e adevărată malșansă.
— Dar cine vă dă voe să plecațil strigă Elena
Vrânceni ca picată cu ceară aprinsă și îl luă pe
domnul Sică Constantinescu, Invalidul de gât, îl
strânse tare și începu să plângă cu un glas de copil
somnoros, și speriat: îîîîîî.
— S'a deranjat atâta nășica și noi să o tulim
chiar așa după tratației exclmă domnul Constantine-
102

seu cu energia unui om care e gata să înfrunte orice

pericol.
— In tot cazul eu am să plec, scumpă doamnă,
spuse Vasile Dumitrescu. Vă spusesem... dealtfel,
numai câteva minute... O altă invitație...
— Te privește. Nu îți place, nu stai.
— Doamnă, dar nu e câtuși de puțin vorba...
— Hai, hai, hai, nu umbla cu mine cu mofturi, că
nu merge. Am să-ți. fac plăcerea altădată să te pof­
tesc dinainte și să vedem atunci cum te mai descurci!
— Și eu trebuie să plec, spuse Dora Popescu. Nu
pot întârzia. Vine astă seară o cumnată din provincie
la mine...
— Bine, bine, cine are cumnate, cumnați, ori alte
invitații să plece, cine nu să rămână, vorba Româ­
nului.
— Sigur, sigur, exclamară glasuri.
— Mergeți, mergeți, dragii mei, eu vă dau bine­
cuvântarea mea.
Vasile Dumitrescu și Dora Popescu erau în pi­
cioare lângă Elena Vrânceni. Inalți, el foarte blond,
ea foarte brună. Marta șopti:
— Cucerirea Troiei s'a făcut! și râse același râs
care părea că nu înțelege tocmai bine ce se petrece,
dar e hotărît să batjocorească orice și pe oricine.
Profesorul îi aruncă o ultimă privire furibundă și dis­
păru apoi urmat de Dora Popescu și de privirile tu-
turo mosafirilor cari încetaseră de-a mai vorbi ca să-i
vază plecând.
— Și acum cine o să mă ducă pe mine acasă?
șopti Ana Martei. Se întunecă de tot afară și „Profe­
sorul" a plecat!
 1

103

Marta se întoarse brusc către Ana, o luă de

mână.
— Ai să stai aci cu mine. După masă te duce
Gheorghe acasă. O să înțeleagă mama ta că din pri­
cina ploii ai rămas aci.
Foarte repede se pomi într'adevăr o ploaie gro­
zavă. Picături mari întâi și rare pestrițară trotuarele,
strada, acoperișurile. Din pomi emana o fericire, o
așteptare concentrată, conștientă.
Mosafirii se adunaseră cu toții pe la ferestre. Pri­
veau afară cu o dezolare exagerată, cu exclamări.
— Ia te uită ce ploaie1... Am spus noi că o să ne
apuce 1... Dacă plecam ne apuca pe drum și pe noi...
Acum ne-a blocat... Numai de nu ar ține prea multi
Elena Vrânceni privea și ea la ploaie. In odaie
se făcu un moment de liniște. Toți priveau cu o aten­
ție copilăroasă la apa care stropea geamurile și um­
pluse deodată strada curgând șiroaie pe marginile
trotuarelor. Odată cu ploaia deslănțuită se așeză și o
potolire asupra tuturora. Pomii sub ploaie căpătaseră
o aplecare de spate care primește un duș. In odae
aerul era îmbâcsit, cald, putred. Geamul nu se putea
deschide din pricina furiei, cu care-1 lovea apa.
— Și nu se mai potolește!
— Adevărat potop!
— Rupere de nori!
— Nici peste un ceas nu o să putem pleca1.
— Sigur!
— Uite ce este, spuse Elena Vrânceni, fără să ne
mai jenăm1, eu am să vă rețin la masă pe toată lu­
mea și o să mă scuzați. Mâncăm ce om găsi, așa, ca
pe nepoftite, nepregătite, ne pusă masă, ca în timp
104

de război ce mai una alta1. Dar pentru altă dată vă

promit un banchet.
Glasurile invitaților se ridicară toate deodată. Nu
se putea înțelege din ce spuneau decât cuvinte răz­
lețe, învălmășite în zgomotul apei care se prăbușea
cu aceiași furie pe geamuri și acoperișuri.
— Vai de mine... Nășică... Mersi... deranj... vizită
armenească... dulapuri... lupi... foame... mersi... mersi.
— Lăsați frate, se sbătea Elena Vrânceni, râzând
gâdilată și luptându-se să se rupă, să fugă la bucă­
tărie din mâinile celor cari o rețineau.
— O să mulțumiți după, nu înainte, și atunci o sâ
vedem dacă mai aveți de ce 1
— Așa e dumneaei, energică, spuse Traian râ­
zând cu o mulțumire sensuală. In glas avea admira­
ție, duioșie chiar. Știa că dacă sunt mosafiri, pe masă
vor apare bunătăți neașteptate, aduse din cămara mi­
sterioasă în care nu avea voe să pătrundă, pe care o
cunoștea numai prin mirosurile ce se degajau din ea.
— Are și murături, șopti. Las că știu eu.
Elena Vrânceni zburdă spre ușă scuturând victo­
rios asupra capului cheile ca un clingăt ce prevestea
o adunare și o sărbătoare. Dispăru.
— Are și alte lucruri bune în cămară, mai șopti
încă Traian cu acelaș glas îmblânzit.
In odae aerul era din ce în ce mai cald, mai îm­
bâcsit. Mirosea a transpirație. Se auzea ploaia lovind
geamurile cu voiciune. Ana se simțea prost. Un vag
gust de leșin îndepărtat, un rău amețit ca într'o legă­
nare monotonă. Ar fi. vrut să fugă, să iasă din odae.
Suferea și pentru ea și pentru Marta. Ar fi dorit mai
bine să o vază ca deobicei tăcută, tristă, Izolată, de­
cât cuprinsă de acea exuberanță bolnăvicioasă plină
 105

de batjocură. Nu avea sens prezența lor acolo. Tre­

buia să ii pretextat că au de învățat și să fi plecat, să
fi urcat în intimitatea odăii Martei, caldă ca o mân­
gâiere, armonioasă ca și cum fiecare gest al Martei
s'ar fi așezat asupra mobilelor, lucrurilor ca un me­
lodic de încântare. Sau cel puțin Marta să fi stat li­
niștită, cuminte până ar fi trecut aceste ceasuri.
Afară, acum, ploaia pe încetul se potolise și că­
dea liniștită. Mosafirii deschiseră geamurile. Deodată
un val de aer curățat de orice impuritate năvăli în
odae. Aerul intra în valuri largi. Mirosul curat de pă­
mânt ud înviora viața în tot ce are ea veșnic, nou.
Astfel se pot izbăvi păcatele.
De când plecase Elena Vrânceni din salon, mo­
safirii se strânseră între ei și șopteau ca și cum nu ar
fi văzut că Marta și Ana ar fi fost în odae. Căscau,
își întindeau brațele, respirau zgomotos, priveau la
ceas, la ploae cu exclamații de câini legați în lanț și
plictisiți. Politeța lor spirituală făcuse loc la o des­
tindere plăcută, o recreație, un intermezzo între două
oboseli sau două plăceri. Traian lângă ei, râdea pen­
tru orice fleac și căuta cu tot dinadinsul să atragă a-
tenția asupra lui. Acum glumeau cu el, iar Traian se
întrecea vorbind alandala tot felul de lucruri fără
sens.
Gheorghe intră în odae.
— Conița vă poftește la masă, spuse și plecă.
Toată lumea se grăbi, se îmbulzi. Nu știau dru­
mul. Se loveau unul de altul și de mobile. Râdeau,
deschideau toate ușile întâlnite în cale. Marta o luase
pe Ana de mână și rămăsese cu ea mai la urmă lă-
sându-i să se descurce cum vor ști. Se auzea glasul
Elenei Vrânceni din depărtare :
106

— La masă. La masă...
Mosafirii ajunși în cămăruța întunecoasă deschi­
seseră din greșeală ușa dulapului cu înjurături și chi-
oteau ca și cum dulapul ar fi fost anume pregătit ca
să se distreze ei. Bâjbâiau prin întunerec cu mâinile
întinse.
— La masă. La masă..., striga glasul.
Botti lătra ascuțit cu furie și nervi.
— Venim, venim.
— Cucu, cucu, striga Traian.
In fine, domnul Constantinescu-Invalidu nimeri
ușa cea bună. Deschizând-o, antreiașul se lumină.
Domnul Constantinescu spuse:
— De nu auzeam vocea inimii, ne pierdeam cu
toții în labirintul dumitale.
Marta asistase la toată scena, ținând-o strâns pe
Ana de mână, și fără să le vină într'ajutor.
Intrară în sufragerie, dar încăperea era atât de
mică încât mosafirii nu se puteau mișca. Erau în pi­
cioare unul lângă altul, striviți, strigând, îmbrâncin-
du-se ca să ocupe locurile pe cari Elena Vrânceni le-
arăta.
Masa mare de stejar și scaunele în jurul ei ocu­
pau toată odaia, așa încât nu mai era loc să te miști
în jurul m'osafirilor deîndată ce s'au așezat. Un singur
loc mic rămăsese între ușa bucătăriei și ușa care du­
cea în antreul întunecos. Atât.
Traian, rămas în picoare, căpătase din nou fața
crispată, privirea dureroasă. Se ferea cu cotul brusc
ridicat în fața obrazului de câte ori mama lui înce­
pea să vorbească prea tare.
Nu erau destule scaune.
— Să-1 trimetem pe Traian în bucătărie, spuse
 107

Elena Vrânceni volubil, fără să-1 privească, Traian

începu să plângă cu hohote.
— Nu, spuse Marta. O să stea pe scaunul meu și.
'eu am să stau pe acelaș scaun cu Ana.
— Ce sunt prostiile astea 1
— Uite așa. Dacă nu, nu mănânc și mă duc cu
Ana în bucătărie. Mâncăm amândouă cu Gheorghe.
— Bine, bine, să stea dacă vrei tu.
Traian avea priviri de câine râios, ud.
— Ce tirani sunt copiii în ziua de azi, iexclamă
ironic Marta.
Elena Vrânceni suspină.
— Am să fiu cuminte, spuse Traian.
Marta se așeză pe acelaș scaun cu Ana. Ca să
nu alunece o ținea strâns de talie. Mai târziu, când
vru să mănânce, i se așeză pe genunchi. Ana o sim­
țea ușoară, caldă. Marfa îi trecu brațele de după gât,
își așeză capul pe umărul ei.
— Mă lași să dorm ? întrebă.
Ana îi mângâie părul. Era fericită. Uitase complet
și de casă și de tristețea de acum câteva minute. To­
tul era bine.
Mosafirii mâncau și beau cu poftă. Gheorghe so­
sea mereu cu mâncări. Din locușorul gol din sufrage­
rie întindea farfuriile Elenei Vrânceni care servea pe
fiecare în parte, cu părtinire, probabil după kilogra­
me, căci cu cât mosafirul era mai gras, cu atât că­
păta mai mult. Nimeni nu mai vorbea. Se făcuse din
nou o liniște completă. Marta nu vru să mănânce de­
cât dacă Ana îi dădu în gură. Se răsfăța din ce în ce
mai mult.
— Dacă nu ar fi fată ci băiat aș crede că vrei să
108

te măriți cu ea, îi spuse Elena Vrânceni. Ia te uită ce

de drăgălășenii !
Traian mânca vârând bucăți mari de pâine în
gură cari îi umflau obrajii când într'o parte când în-
tr'alta. Mesteca greu și înghițea cu o mișcare lungă a
gâtlejului. Bea apă aproape după fiecare înghițitură.
La sfârșitul mesei părea tot atât de flămând ca la în­
ceputul ei. Mcsafirii, încălziți de vin, erau volubili,
gălăgioși. Glumele erau din nou neîntrerupte. Cele
mai multe o priveau pe Elena Vrânceni și cuprindeau
un compliment deghizat. Traian începu să picotească
de somn. Râdea din când în când gălăgios și căuta
să fure vin din paharele vecinilor lui. Apoi ceru voie
să meargă să se culce. Se sculă solemn și vru să să­
rute mâna mamei lui. încercă întinzându-se peste
masă să apuce și mâinile celorlalte doamne. Elena
Vrânceni îl împinse :
— Hai, pleacă 1
— Bună seara, îi spuse Marta.
— Merg să mă culc, spuse Traian și rămase o
clipă în ușă să râdă.
Plecă. Marta se așeză pe scaunul părăsit de el,
lângă Ana. Mosafirii reveniseră la obișnuitul : cât de
grea era viața în timp de război, ce puțin zahăr se
găsea, câte ore trebuia fiecare să aștepte Ia rând ca
să capete pâine, câți oameni fuseseră prinși de ger­
mani cu contrabandă, cari erau nemai pomenitele
mijloace ca să poată strecura totuși
1 mâncare mai
multă în oraș... Și toți o lăudau pe Elena Vrânceni
care știuse din timp să facă atâtea provizii încât să
nu sufere prea mult.
— Una e Elena Vrânceni 1
 109

— Dacă nici dumneaei nu o fi gospodină, apoi

cine 1
Timpul trecea.
— Imediat ce s'o putea, îi șopti Ana Martei, să
meargă Gheorghe cu mine acasă să nu fie mama în­
grijorată. E foarte târziu. Niciodată nu am întâr­
ziat așa 1
— Pleci ? îi șopti Marta. Atunci eu ce mă fac aci
fără tine ?
Ana simți că se înroșește de plăcere.
— Dar nici nu trsbue să fie mama neliniștită ! Ce
să facem ?
— II trimitem pe Gheorghe să spuie că dormi aci,
că avem mosafiri.
— Aci?
, — Da, cu mine sus. Mai punem o canapea. Nu
mă lăsa singură, azi.
Marta cuprinse mâna Anei cu hotărîre. O strânse
și o păstră.
— O să se supere mama ta, mai șopti Ana, știind
că va trece peste orice piedică, împotriva oricărei
voinți străine lor.
— Nu, nu se supără. Azi e bine dispusă. Știu eu
Dimpotrivă s'ar supăra dacă ai pleca.
— Cum vrei tu.
— Așa vreau.-
— Marta 1
Șopti numele cu tremurare în suflet.
Mosafirii din ce în ce mai bine dispuși beau ca­
fele peste cafele, coniac și fumau țigări. Fețele lor
congestionate pluteau în nori de fum. Nimeni nu se
scula delà masă. Odaia mică era turbure, îmbâcsită.
110

Ana amețise. Poate băuse prea mult vin. Marta îi tur­

nase mereu râzând, bând cu ea din acelaș pahar.
Mai târziu Ana avu penibila impresie că, fără
motiv, Marta se întristase deodată. O simțea iarăși
depărtată, singulară, ireală. Tăcută, cu coatele pe
masă, fața rezemată în mâini, privea la mosafiri cu o
privire opacă, întunecată.
— Ce ai ? o întrebă Ana,
— Nimic. A început să mă doară capul. Ar fi bine
totuși să mergi acasă. O să se sperie mama ta.
— Nu. O să meargă Gheorghe să spuie...
— Te privește.
Ana se simțea atât de amețită încât nu-i mai pă­
rea important decât numai și numai dorința de-a sta
lângă Marta.
— Vrei să mergem sus acum ? o întrebă pe Marta.
— Nu. Se supără mama. Stăm aci.
Elena Vrânceni oferi și licheururi. Apoi domnul
Constantinescu cânta un duo cu Elena Vrânceni : un
cântec sentimental. Gheorghe deschise ușa bucătăriei
-și rămase în picioare în pervazul ușii. Ana se simțea
din ce în ce mai amețită. Marta nu o mai băga în
seamă. Elena Vrânceni îl apucă pe domnul Constan-
tinescu-Invalidu cu brațul de gât. Mai bine ca nicio­
dată, prin contrast, Ana își da seama câtă puritate,
câtă simplă noblețe putea găsi la ea acasă lângă
Lucia Stavri, mama ei. O vedea singură, icoană liniș­
tită, lucrând sau cetind. Revedea lumina care' se abă-
tea asupra obrazului din șuvița albă de păr a mamei
ei. Acum, se uita cu spaimă la Elena Vrânceni care,
fără să se mai stăpânească, sta atât de aproape de
Constantinescu-Invalidu, capul lipit de capul lui, în­
cât păreau că sunt unu și acelaș trup. Gelos, Botti
 Ill

căuta mereu să i se urce în brațe. Ana se gândea cu

spaimă că dacă mama ei ar fi știut lucrurile astea nu
ar mai fi lăsat-o să vină la Marta.
— Poate totuși... ar fi bine să plec, șopti Ana.
— Faci cum vrei ! îi răspunse scurt Marta.
— Bine, rămân.
Ana nu se mai gândi la nimic. Bău din nou vin și
licheur. Vedea cum trece timpul, cum e din ce în ce
mai târziu, cum li se roșesc ochii mosafirilor de somn.
Apoi se gândi că dacă mama ei ar fi fost îngrijorată
ar fi trimes pe Lina după ea. Probabil înțelese că din
pricina ploii întârziase. Știa că întotdeauna se găsea
la Marta cineva care s'o conducă acasă.
Deodată Elena Vrânceni păru că o vede pentru
prima dată în seara aceia. Ii spuse cu obrăznicie •
—' Ia te uită ce copil răsfățat 1 La ora asta și încă
nu este în pat 1 Ce o să spună mă-sa ?
— Doarme azi aci, spuse Marta. Glasul îi era rece,
indiferent.
— Unde ?
— La mine în odaie.
— Pe ladă ? Una peste alta ? Halal noapte 1
— O să aducă Gheorghe din salon canapeaua
cea mică.
— Cea mică 1 ?
Nu întrebase ca să afle dacă cea mică sau cea
mare, ci din uimire repetase mecanic ultimul cuvânt
auzit.
— Da, cea mică. Exact.
Privirea Elenei Vrânceni fulgeră.
— Ce o să spună mă-sa ?
— Nimic. Când pleacă lumea, merge Gheorghe
și lasă acolo o vorbă.
112

Gheorghe se amestecă.
— E ușoară canapeaua, coniță.
— Bine, bine, faceți cum vreți și mai lăsați-mă în
pace... la dracu... cu toate șmecheriile voastre.
Din momentul acela Elena Vrânceni își dădu com­
plet drumul. începu să bea fără reținere pahar după
pahar, se rezemă, se agăță, se răsturnă, se frecă de
domnul Constantinescu-Invalidu care din când în
când o cuprindea cu mâna validă de talie și, după
ce o strângea cu forță o îndepărta, o așeza din nou
drept pe scaunul ei ; iar Marta păru că a uitat total,
că Ana este lângă ea.
— Bea, îi spusese de câteva ori și îi umpluse din
nou paharul dar fără să o privească. Ana băuse cu
însetate. Și îi era din ce în ce mai sete.
Gheorghe dispăruse. De câteva ori Elena 'Vrân­
ceni îl strigase dar nimeni nu răspunsese din bucă­
tărie.
— A înebunit și ăla, remarcă Elena Vrânceni dar
fără să se supere mai tare.
Aerul în odaie era înecăcios. Abea te puteai zări.
Mosafirii aveau ochii roșii. Erau rezemați cu coatele
de masă și cu fețele congestionate. Domnul Constan-
tinescu-Invalidu povesti câteva anecdote picante.
Mai târziu doamna Clara Weigel începu să vor­
bească de mers acasă. Părea o fantomă demodată.
Ceilalți se deșteptară ca dintr'un vis.
— Așa-i frate, că avem și noi casele noastre, pa­
turile noastre.
Elena Vrânceni îl cuprinse pe domnul Constanti-
nescu de gât cu disperare^
— Vai de mine 1 Vreți cu tot dinadinsul moartea
mea. Vai 1 Vai...
 из
— Trebue, nășico, trebue.
Marta se sculă în picioare, Domnul Constanti-
nescu se sculă și el și spuse :
— Sper că veți veni și dumneavoastră pe la noi...
să ne faceți plăcerea...
— Să nu ai nicio grije, îi spuse Mart-a cu obrăz­
nicie și plictiseală, o să venim negreșit. Ne mai dis-
străm și pe la dumneata.
— Da... să poftească și domnișoară...
Și o arătă pe Ana cu un gest al capului.
— Fără grije : o să vină și ea... O să-i facă și ei
o deosebită plăcere.
Mosafirii își luară rămas bun, sgomotos. Pe Elena
Vrânceni, doamnele o sărutară de-a rândul. La urmă
Elena Vrânceni îl sărută și pe Sică Constantinescu-
Invalidu. Gest larg, voit teatral, pasionat.
— Hai, ce atâtea mofturi : o pupică ici și acum
și ici.
Se strânseră în brațe, se sărutară. Ceilalți pri­
veau și râdeau. Pe urmă au plecat cu toții conduși
până în stradă de Elena Vrânceni, Marta și Ana.
Afară aerul spălat de ploaie era de o puritate ne­
bănuită. Ana și Marta erau una lângă alta, mână în
mână. Se reîntoarseră în casă.
— Noapte bună, mamă, spuse Marta.
Era în fața Elenei Vrânceni, slabă, străvezie. Pă­
rul abundent, buclat, părea că îi copleșește ființa.
Elena Vrânceni, roșie la față, grasă, voinică, foarte
înaltă o privi lung cu jăratecul congestionat al ochi­
lor ei imenși.
— Bună seara, bună seara. Mergeți de vă culcați.
Nu mă săruți ? Mâine e ziua mea. Toată lumea m'a
sărutat. Ce o să crează fata asta 1 Hai că nu oi muri.
114

Marta se apropie un pas, apoi încă unul, încet.

Se înălță și întinse obrazul. Se sărutară iără să se
îmbrățișeze. Ana le privea. In clipa asta își simți gâ­
tul strâns și o durere adâncă în trup, o nevoe căznită
de-a plânge.
— Hai să te sărut și pe tine, îi spuse Elena Vrân­
ceni.
Și Ana se simți învăluită de un trup gras, cald,
moale. Buze umede i se lipiră pe obraz. Mecanic Ana
căută să sărute și ea, dar nu întâlni fața.
— Noapte bună.
— Noapte bună.
Elena Vrânceni plecă în odaia ei, urmată de
Botti, care părea și el obosit.
— Mergem și noi, spuse Marta Anei. Vino. O să-l
așteptăm pe Gheorghe să se întoarcă delà mama ta
să ne aducă canapeaua din salon. Așteptăm sus.
Urcară scările încet, dibuind, ținându-se de mână.
Umblau alene, fără să vorbească, amețite de alcoo­
lul băut.
In odaie, înaintând, voind să aprindă lampa se
loviră de ceva.
— Ce-i asta, spuse Marta cu uimire.
Era canapeaua pe care Gheorghe o adusese în
odaie înainte de-a pleca ; o cuvertură, perne, cear-
ceaiuri erau trântite pe ea.
— Uite și o cămașă de a mea, îi spuse Marta. Și
o cămașă de mătase i se abătu pe capul Anei ca o
aripă mângâioasă. Marta râse încet. Amețită, Ana își
desfăcu capul din ea.
Ana se simțea încă tristă, deprimată. Ii era dor
de mamla ei. I se părea că totuși nu ar fi trebuit să
rămână ci să fi plecat cu Gheorghe. Nu vorbeau. Așe-
 115

zau paturile în tăcere. Oboseala, tristețea da mișcă­

rilor lor ceva leneș. Ana se așeză pe marginea pa­
tului. Tristețea din suflet crescuse. Totul i se părea
nesigur, periculos.
— Când ai să fi doctor... ai să te muți din casă
de aici, da ? întrebă Ana.
Glasul îi era firav. înaintea ochilor ei trecea
încă amintirea mosafirilor Elenei Vrânceni.
— Da.
— Și... până atunci... mai repede.. nu s’ar putea ?
— Nu.
— De ce ?
— Nu aș avea cu ce trăi.
— Sunteți bogați.
— Nu mi-ar da nimic.
— Poate când se va întoarce tatăl tău. Nu ?
— Nu, nici atunci. Mai ales atunci nu.
Ana simți că și Marta e amețită de vinul băut.
Ceva nou plutea în odaie, în ochii Martei. Sclipiri
verzi, neobișnuite dau ceva ochilor de neînțeles. Anei
i se păru că poate acum Marfa ar vorbi și că deodată
va înțelege multe lucruri nelămurite. Pentruce Marta
nu o iubea pe Elena Vrânceni ? Ii era mamă ; iar de­
fectele Elenei Vrânceni nu îi păreau Anei suficiente
ca să poată explica răceala Martei. Câteodată Anei
i se părea că răceala merge până la repulsie.
— Nu ai să te măriți niciodată ? îngână Ana și se
simți deodată extraordinar de părăsită și fără rost în
lume.
— Nu, niciodată, răspunse Marta și umerii ei
avură o mișcare, o cutremurare ușoară.
— Dece ?
— Nu e pentru mine.
116

Marta privi în jurul ei. Ochii ei păreau amețiți,,

fierbinți. Glasul îi era și el amețit.
— Am să mă mărit cu tine.
— Marta 1
— Nu vrei ? O să stăm toată viața împreună. Eu.
am să fiu doctor... și tu... In definitiv ai să te hotărești
odată să faci și tu ceva. Eu cred că ai putea picta. Ai
talent. Am văzut. Nu îți place ?
— îmi place orice și nimic în afara ta.
Marta o privi în tăcere.
— Bine... totuși o să trebuiască să te hotărești să
faci ceva.
— Tu ai să fii doctor, eu am să stau acasă să te
aștept.
— Mai bine să te măriți.
— Nu.
— Cum nu ?
— Nu. Niciodată. Ca și tine.
— Eu... e... altceva.
— Și eu e tot altceva. Nu simți ?
— Ba da... și câteodată îmi este teamă pentru;
tine. Nu oare din pricina mea...
— Marta 1 îmi este atât de bine lângă tinel Fără
tine mă plictisesc de moarte. Lângă tine îmi place tot.
Tot. Culoarea ochilor tăi, cum respiri, ceașca de cafea
din care ai băut tu, aerul din odaie, rochiile tale, un­
ghiile tale, genele tale, cutiile tale de pudră. Tot,
Marta, tot.
Amețeala vinului băut descătușase viața. Ana
vorbea fără reținere, cu toate că glasul îi era voalat,
șoaptă, ca pentru ea. Erau în picioare una în fața
celeilalte. Marta o privea fix.
— Când vin spre tine respir mai adânc, cu plă-
 117

cere. Simt că trăesc. Când plec se întunecă ceva. De­

parte de tine aștept ceva, dar nu știu ce. Po-ate pur și
simplu să mă întorc la tine. Uite, astă seară am băut.
Deaceea vorbesc. Mâine din nou am să tac; dar acum
trebue să-ți spun că se petrece ceva cu mine pe care
nu sunt stăpână, ceva... ce nu înțeleg... Aștept ceva.
O fericire... De când mă știu aștept... o fericire... mare...
totală. Și lucru ăsta, lângă tine se amplifică... într'atât
încât au fost momente când am crezut că însuți tu
crești astfel din mine, în mine... dar pe urmă mi<rm s»
dat seama că nu ești tu, ci numai tot eu, dar că din 1
pricina ta... Fără tine mi-ar fi trebuit ani și ani... Tu
mi-ai dat totul de-a gata. Câteodată cred că expe­
riența ta de viață a trecut în mine direct. Parcă am
trăit sute, mii și mii de ani, demult, și deodată, lângă
tine mi-om adus aminte totul. Când sunt cu tine, simt
ceva pe care, când sunt cu ceilalți oameni îl pierd,
înțelegi ?
Marta făcu ușor cu capul un semn afirmativ.
— Asta e tot, adăugă Ana și se opri brusc și su­
râse copilărește, fără apărare.
Erau una în fața celeilalte, înalte, tinere. întrebă­
rile toate adunate pluteau ca o apăsare asupra lor.
Marta cea dintâi se desprinsese. Se uită în jurul ei.
Avea o privire stranie.
— Nu sting lampa de tot, șopti.
— Bine.
Și Marta micșoră lampa. Acum în lumina blândă
a odăii Ana o întrezărea pe Marta ca o umbră. O văzu
cum, căutând să-și îmbrace cămașa de noapte își
dezgolise sânii. Erau mici, rotunzi.
Vinul prea mult ce îl băuse era încă amețitor în
sânge. Odaia se învârtea încet, aluneca, pleca, se to-
118

pea feeric. Apoi Ana se desbrăcă și ea și se vârî în

pat. Rămase nemișcată cu ochii închiși. Ii era frig.
Cearceafurile erau reci, umede. Odaia se legăna pur­
tată ca de o apă străvezie și blândă ce se revărsa din
lumina galbenă a lămpii.
Mai târziu auzi glasul Martei care o chema In.
șoaptă :
— Ana.
Ana înălță capul.
— Da.
— Vrei să vii la mine în pat ?
Glasul Martei era blând și schimbat, cu o înfio­
rare așa cum Ana niciodată nu îl auzise. Ana se
ridică.
— La tine ?
— Da, vino.
Ii făcu loc. Ana se furișă lângă Marta. Ii era încă
frig. Iși așeză capul pe umărul ei și rămase' nemișcată.
Marta o cuprinse în brațe. Ana își simțea corpul lipit
de al Martei. O fericire, o victorie își desfășurară ari­
pile, o învălui. Și deodată, fără să știe ce face, înălță
fața. Buzele lor se întâlniră. Ana ameți. Gemătul a
fost al uimirii.
In lumina slab aprinsă a odăii, o clipă văzu fața
Martei atât de aproape de a ei și atât de palidă, încât
i se păru că totul se va topi și că ea Ana se va pierde
în privirea aceea verde. Fără gânduri. Ana se azvârli
în căldura amețitoare a îmbrățișării.
— Te iubesc, șopti dar cuvântul rămase fără ecou.
Totul era vertiginos. Anei i se făcu frică. I se
părea că se va întâmpla ceva insuportabil, ireme­
diabil...
Brusc, neașteptat de brutal, Marta se desprinse.
 119

se depărta și Ana îi văzu privirea : o privire încor­

dată, rătăcită. Privirea cuprindea parcă și ură și silă
și spaimă.
— Ce e ? o întrebă Ana amețită.
— Nu e bine... nu trebue... nu trebue..., șoptea gla­
sul Martei, un glas tot atât de rătăcit ca și privirea.
O vuire lentă curgea prin trupul Anei, o vuire, O
amețeală care o purta dincolo, departe de viață și o
aducea înapoi în uimire, ritmic.
— Vrei să plec la mine ? întrebă Ana înălțându-
se cu violență.
Marta își așeză mâna pe gâtul Anei. In gest era
o infinită blândețe, tristețe chiar.
— Dimpotrivă, șopti. Stai cu mine. Să nu pleci. Te
rog. Stai cu mine, liniștită.
Și deodată Ana înțelese. I se păru că scăpase
delà ceva înfricoșător. Se simți curată, pură ca o fla­
cără, și că pe Marta o iubește mai mult ca niciodată
pentrucă nu lăsase să se împlinească gestul.
Trecu timp. Erau nemișcate, una lângă alta. Marta
se ghemotocise lângă Ana cu mișcări de copil blând,
speriat. Ana își simțea respirația înălțându-se în trup
cu acuitate, până în vârful unghiilor. O acuitate con­
știentă, exaltată. Și din ce în ce conștiința purității, a
sentimentului fără pată pe care îl avea pentru Marta
îi umplea sufletul.
Târziu, obosită, Ana adormi. In vis știa că Marta
e lângă ea. O simțea mișcându-se și ea în somn și
atunci, trupurile lor, simultan, își căutau o potrivire mai
perfectă. Totul scăldat într'o imensă duioșie...
Se lumină de zi. Ana se deșteptă. O regăsi pe
Marta alături, încă adormită. Părea obosită și o ex­
presie de adâncă, iremediabilă durere îi era întipă-
120

rită pe față. Ceva amar ce se înălțase din adâncurile

sufletului și se așezase pe trupul adormit. O durere
fără apărare, o resemnare, o imensă oboseală. Părea
că se luptă cu greutatea somnului care o țintuia în-
tr'un vis greu.
Ana o privea cu sfială și surprindere. Genele lun­
gi ale Martei așezau o umbră grea pe obraz. Capul
ei se odihnea cu moliciunea unei flori rupte. Fața
Martei, cu toată durerea și oboseala, căpătase ceva
infantil : copil speriat și gata să plângă, copil părăsit
în casă pustie.
Ana își da seama că ce fusese în noapte ; îm-
brățișarea, săruturile, nu erau decât tot o încercare
de evadare din partea Martei. Iși reaminti fața ei din
prima zi când fusese la Marta, atunci când, suită în
pod, o văzuse pe Marta urcând scările. Plictiseala,
tristețea acelei fețe era de neuitat.
..O imensă milă o cuprinse pe Ana, o imensă
nevoe de-a ajuta, Sentimentul era plin de o voință
vitală. Era sigură că într'o zi va veni momentul să
ajute într'adevăr...
Ana sta nemișcată, nedorind nimic decât să simtă
în suflet perfecțiunea sentimentului care o cuprinsese.
Se aplecă și, încet, o atingere, sărută fața Martei.
Dar o tresărire a întregului corp, o tresărire de
spaimă, a fo,st răspunsul Martei și mâinile ei se întin­
seră în apărare :
— Cine e ?11 strigă și Marta se înălță gata să se
apere, gata să fugă.
Ochii ei imenși și verzi erau plini de spaimă și
nedumerire.
— Marta eu sunt. Те-am speriat...
— A, tu ești 1 Visam urât 1
 121

Marta se liniști imediat. Imediat privirea din tot­

deauna răsări curată, limpede, îndepărtată.
— Ai dormit bine ? întrebă. Aseară am băut
prea mult.
Dar Ana se uita la Marta cu nedumerire : pentru-
ce atâta spaimă ? O spaimă veche parcă, cuibărită
in trup și reînviată neașteptat... Și ea, Ana, copil fiind,
fusese speriată de visuri urâte și mai târziu de groa­
za războiului, a bombardamentelor, dar totuși, acum
se simțea stăpână pe ea, puternică. Ce ochi măriți de
groază avusese Marta 1 Ziua se încuia în odaie ; iar
dacă în somn o atingeai, groaza se înălța din ea ca
șerpi veninoși cari au pândit ascunși.
 CAPITOLUL X

Marta și Ana erau sus în odaie. Era într'o după

masă devreme. Deodată în linștea odăii se auzi pasul
lui Gheorghe care urca scara în goană. Când intră
în odaie avea fața speriată, schimbată.
— Domnișoară, spuse în șoaptă și totuși violent,
vă rog să poftiți imediat jos. Sunt doi ofițeri străini și
au găsit în soba din salon revolvere ascunse. Dum­
neavoastră știți că se pedepsește cu moartea... Veniți
repede... Cucoana e leșinată. Dacă nu veniți o iau și
o duc pe sus. Dumneaei mi-a șoptit înainte de-a le­
șina să vă che’m.
Marta îl privea pe Gheorghe, părea însă că nu îl
vede și că se gândește profund și fulgerător de repe­
de. Deodată se sculă și merse în fața oglinzii și, în
grabă, cu aceeași privire pierdută și cu mișcări gră­
bite și neatente își așeză părul și se pudră.
— Vino și tu, îi spuse Anei ieșind.
Coborîră scara în iuțeală, ușoare, alunecând,
abea atingând treptele. Gheorghe le urma.
Când au intrat în salon, Ana observă în drum, din
odaie până în salon, fața Martei se schimbase total,
căpătând o frumusețe, luminoasă așa cum se schimbă
 123

o lodaie dacă îi aprinzi deodată toate luminile. Ochii,

străluceau.
Intră în salon oprindu-se în prag cu mișcarea de
stăpânire teatrală a marilor vedete cari au fost aș­
teptate timp de trei acte. Pe fața ei flutura un surâs
copilăresc uimit, răsfățat.
— Ce e ? Ce s'a îmtâmplat ? întrebă înaintând
până în mijlocul încăperii unde se opri.
In odaie nu se auzeau decât gemetele Elenei
Vrânceni care părea dispusă să se deștepte din leșin.
Cei doi ofițeri străini erau împietriți. Păreau ne­
dumeriți de leșinul Elenei Vrânceni și de neașteptata
apariție a Martei. Masivi, nemișcați salutară respec­
tuos și rigid. Dar Elena Vrânceni venindu-și din ce în
ce mai deslușit la viață, și după ce azvârli Martei o
privire furișă, începu să plângă sgomotos, cu hohote,
să se zbată, să-și frângă mâinile. Căută să alunece
depe canapea, jios, și, cu toate că era ținută de Gheor-
ghe și Dora Popescu, „Calul Troian", care tocmai
venise în vizită, reuși să cadă în genunchi. începu să
se târâie spre ofițeri.
— Iertare, iertare, striga. Nu vreau să mor. Nu
știu nimic. Nu sunt eu de vină... Nu le-ami ascuns eu...
cine știe cine le-o fi pus... Eu nici nu știu să trag cu
revolverele... Cine știe să tragă le-o fi pus...
Nu s'ar fi putut spune către cine plânge și se
vaită. Părea că înaintează către ofițeri dar că se je­
lește către Marfa.
Marta o privea fără să se miște. Licăriri ușoare,
tresăriri îi treceau pe față ca niște fulgere nervoase
de mânie reținută. Ofițerii erau tot nemișcați, în mâini
cu revolverele găsite. Păreau nedumeriți. Dar deoda­
tă Marta se hotărî și înainta către ei.
124

— Ce-i asta ? întrebă întrlo germană muzicală.

Pentruce mi-ați luat revolverele ?
O clipă Elna Vrânceni tăcu din plâns dar începu
îndată din nou plânsetele și gemetele dar pe un ton
mai slab, ca un acompaniament monoton cuvintelor
Martei.
— Domnișoară, spuse înfine cu greu unul dintre
ofițeri făcând un pas către Marta și salutând respec­
tuos. Am primit un denunț și într'adevăr aml găsit
aceste revolvere... la dumneavoastră... în casă, as­
cunse aci în sobă. Doamna pretinde că nu știa de
existența lor...
Marta se întoarse din nou către Elena Vrânceni
care înălță mâinile către ea într'un gest de implorare.
— De unde să știu, strigă, cine le-o fi pus... cine
le-o fi pus...
Marta o privi și ea din nou, parcă cu mai multă
atenție. Privirile lor se întâlniră. O umbră neînțeleasă
trecu pe fața Martei. O întunecare. Se întoarse din nou
către ofițeri.
— Da, spuse, într'adevăr eu le-am pus aci. Le-am
ascuns tocmai de dânsa. Ii este foarte frică de revol­
vere.
— Bine, dar dumneata nu îți dai seama ce ai
făcut ? Știi că lucrul acesta se pedepsește cu moar­
tea ?
— Pentruce ? Nu am făcut nimic rău 1 Bine înțeles
că dacă aș fi știut nu le-aș fi ascuns.
— Suntem în timp de război. Legile sunt foarte
aspre.
— Totuși rămânem oameni, nu ? Intențiile con-
tează, nu ?
Marta surâse. Ofițerul se înclină din nou. Părea
 125

foarte încurcat. O roșeață ușoară se urcă pe obrazul

celuilalt ofițer. Părea nervos.
— Totuși...
— Nu le-am ascuns cu nici o intenție rea. Nu
voiam să le pierd. Sunt lucruri la care țin...
— Doamna, și o arăta pe Elena Vrânceni, nu tre­
buia să vă lase...
Elena Vrânceni văzând că e vorba de ea, începu
din nou să urle.
Marta spuse enervată.
— Nu știa. Să nici nu mai vorbim despre lucrul
acesta. Sunt majoră.
Și brusc Marta surâse din nou. O lumină. Ofițerii
se uitau cercetători în jurul lor. Elena Vrânceni, cu o
mimică exagerată de cabotin de mahala simula o
naivitate care i se topea antipatic pe grăsimea feții.
Suspina și căuta ostentativ cu mâinile așezate pe gu­
ră să-și astupe gemetele.
— Ce facem, întrebă Marta cu acelaș ton liniștit.
Nu vreau să-mi luați revolverele.
Dar domnișoară, problema e mult mai gravă de-
cât vi-o închipuiți 1 Nu este vorba numai de revol-
vere... să le luăm...
Marta se enervă.
— Ce de timp pierdut cu fleacuri. De aproape doi
ani de zile de când sunteți în țară și de când sunt as­
cunse revolverele aci, au trecut la noi în casă zeci de
soldați și ofițeri de-ai dumneavoastră, găzduiți la
noi... și nu li s'a întâmplat nimic rău... nici cel mai mic
rău.... învinuirea mi se pare ridicolă... Suntem două
femei în casă... E chiar revoltător ce se întâmplă și
importanța pe care o dați... unor meschine delațiuni...
Marta se apropie de ofițeri. Puse mâna pe revol-
126

verele cari erau trântite pe masă. Vorbea într'aceeași

limbă vorbită cu accentele îmblânzite. Se apropie și
celălalt ofițer. La început discuția păru aprinsă,
aproape ceartă, iar mai apoi totul se făcu mai intim.
La un moment dat Marta luă revolverele și le întinse
ofițerului care le strecură în buzunarele ample ale
uniformei. Apoi ofițerul scoase o hârtie formular pe
care o complectă și o dete Martei.
Salutul german, riguros, viril, aplecă trupurile lor
în fața Martei. Elena Vrânceni desprinzând nițel din
palmele în cari își ascunsese strâmbăturile cu cari se
căznea să plângă, și transformându-le paravan, făcu
cu ochiul celor din odaie.
Ofițerii plecară după ce salutară neglijent pe cei
rămași în urma lor. Plecară urmați de cele două senti­
nele cu cari veniseră. Se auziră pașii lor grei și zgo­
motul cismelor cari loveau parchetul.
In odaie se făcu liniște. Elena Vrânceni mima cu
strâmbături clownești bucuria omului care a reușit să
păcălească pe cineva și totdeodată manifesta și o
admirație exagerată față de Marta, Se auzi glasul
lui Traian care stătuse cu gura căscată ascuns într'un
colț ca să privească.
— I-a dat gata Mărtuca noastră...
— Așa e ea, spuse Elena Vrânceni cu obrăznicie,
nimeni nu îi rezistă 1
Marta o privi o clipă și apoi neașteptat, cu scâr-
bă, strigă :
— Rușine 1 Ce rușine 1
Elena Vrânceni își privi copila cu o exagerată
uimire, prefăcută uimire, așa cum ai putea privi poate
pe cineva pe care după ce l-ai îngrijit, te-ar pălmui pe
neașteptate.
 I

127

— Dar asta ce mai iu, oameni buni ? întreba' rotind

ochii în jurul ei ca un martir persecutat. Dora Pope­
scu se apropie și începu să-i vorbească în șoaptă ca
s'o potolească.
Fără să o mai privească, Marta ieși din odaie
urmată de Ana. Urcă scările în goană. Marta căzu pe
lada pe care dormea și își acoperi fața cu mâinile.
— Marta, Marta dragă...
Ana speriată căută să o mângâie.
— Ce rușine, șopti Marta. Ai văzut 1 Ce comedie.
Ce lașitate. E oare posibil atâta lașitate... Dezgustă­
toare... Lipsă de demnitate 1
— Marta, dar pentruce ai ascuns revolverele.
Trebuia să știi că așa ceva nu se face 1
Marta o privi cu uimire. înălță fața.
— Nu le-am ascuns eu. Nu știam nimic. Mi le-a
luat ca să le ducă. Credeam că le-a dus...
Ana ameți.
— Și te-a lăsat pe tine...
I se făcu' întuneric în fața gândurilor și în acelaș
timp un sentiment de teamă o împiedica de-a mai
vorbi. Atinsese lucruri cari tăinuiau mai mult decât
simple întâmplări, simple neînțelegeri. Acel ce ascun­
sese revolverele putea fi condamnat la moarte, exe­
cutat... Elena Vrânceni...
 CAPITOLUL XI

Pace. Cuvântul își desfășură sonoritatea într'o

dezmorțire a pământului întreg. Sosise clipa când tru­
pul omenirii va fi desfăcut din învelișul lui de rană
și va lăsa la iveală adevărul. Vindecare ? Desfigu­
rare ?
Și era spaimă în așteptarea asta, era spaima so­
cotelilor din urmă, a socotelilor cari numără în bloc
câți morți, câte lipsuri câte suflete, cât prăpăd, cât
gol, câte strigăte, câte lacrimi au fost întrebuințate
ca să se macine, rupți din eternitate, patru ani.
Oamenii începuseră să iasă din ascunzișurile lor
săpate în pământ. Risipa trupurilor împrăștiate în
toate colțurile lumii se întorcea acum acasă în șiruri
lungi. Fiecare își purta pe umeri povara sacrificiului
făcut. Sufletele cereau iertare, odihnă, uitare.
Și totuși o neliniște clocotea. Un vaet larg de în­
frigurări. In întunericul gândurilor, un freamăt făcut din
nerăbdarea a mii de mâini întinse spre viață, spre
libertate, din suflarea a mii de respirații cari așteptau
nerăbdătoare bucuria.
Pace în neliniște.
Va trebui oare să se stingă toți acei pe cari îi
J

129

atinsese războiul ca să se curețe pământul de nelini­

ștea semănată în gândurile oamenilor ? Sau vor fi
deacum oameni buni simpli și cari vor ști să se bucu­
re de tot ce poate bucura fără să încerce din nou fră­
mântarea invidiei sau apa moartă a plictiselii ?
Părerile erau împărțite ca întotdeauna. Unii cre­
deau că sub nici un motiv oamenii nu vor mai tolera
un astfel de măcel. Alții, că de data asta „pacea" în­
cheiată nu era decât o simplă odihnă pentru a măsu­
ra apoi din nou și mai sălbatec puterile trupurilor, a
poftelor și întunericul gândurilor. Alții credeau că ne­
mulțumirile toate adunate în mii și mii de ani de
pace sau război împotriva oamenilor cari niciodată
nu știuseră să găsească fericirea, va izbucni din nou,
curând și că atunci...
Gândurile astea pluteau nesigure în timp, însă
cu violența unui sfârșit de veac. De altfel fiecare știa
că într'adevăr orice era acum posibil. Nu se potolise
nimic, nu câștigase nimeni nimic, nu se lămurise ni­
meni cu nimic. In fiecare cuvânt, în fiecare gest nu era
decât numai dorința de uitare, de beție, de grabă, de
recuperare a timpului pierdut, dar nimeni nu știa ce
anume dorește și cum ar putea răscumpăra amără­
ciunea ultimilor ani.
Ana simți în jurul ei groaza acestei bâjbâieli gră­
bite, a acestor încercări febrile de posesiune precară
a vieții. Ii era frică. Adieri din depărtări de ani și
pentru toți oamenii ajungeau la ea înspăimântând-o.
Ii era frică pentru toți oamenii. Simțea că îi vor trebui
puteri mărite, eforturi obositoare, pentru a găsi firul
normal al vieții și că oamenii în graba lor de-a prinde
viața, vor trece pe lângă ea lăsând-o singură. Cum
erau să se înțeleagă oamenii între ei când fiecare în
9
130

parte nu se înțelegea pe sine și nu se împăcase cu

sine ?
Pace ! Cuvântul mai fusese spus de atâtea ori,
sporadic întotdeauna, și repetat din timp în timp.
pauze între două dușmănii...
Era într'o după masă, Ana ațipise și în somn gân­
dise grija aceasta. La un moment dat i se păru că va
suferi pentru toți oamenii, pentru tot ce nu este înțe­
les pe pământ și pentru fiecare strigăt anonim. Și
spaima crescu la gândul că în fiecare clipă sute de
strigăte se înălță, neauzite de nimeni. I se păru că se
înăbușe sub o greutate de neînvins, sub greutatea
gândurilor cari trăiesc fără să înțeleagă pentruce o
fac. Se deșteptase înspăimântată. Ochii, măriți de
groază, priviseră în jurul lor cu intensitate. Ar ti dorit
să creadă că ceea ce gândise fusese vis iar nu rea­
litate, însă, cu toate că dormise, știa că spaima nu fu­
sese vis ci gânduri reale gândite în somn. Deștepta­
rea nu-i adusese nici o liniștire. Acum își da seama
că aceste gânduri, prin importanța lor, erau etape cari
însemnau viața ei, erau puncte stabile cari mai târziu
vor putea fi redeșteptate și socotite așa cum ai socoti
obiecte cari îi aparțin. Și își mai da seama că deo­
dată se spărsese monotonia zilelor războiului când
nimeni și nimic nu exista decât numai acea uriașă aș­
teptare a milioanelor de oameni cari doreau pacea,
și că acum din nou omenirea, târându-se încet, tâ-
rându-se de-a-alungul zilelor, înaintează spre o soartă
necunoscută.

Cu toate că Germanii nu părăsiseră încă Bucu­

reștii, o parte din ofițerii români de rezervă, demobi­
lizați, avură voie să se întoarcă la căminurile lor.
 131

Tatăl Anei, Bogdan Stavri, veni acasă printre

primii. Nu știa nimeni că va sosi atât de repede. O
scrisoare anunțase o eventuală întoarcere, dar fără
a preciza măcar o dată cât de vagă.
Intr'o după masă soneria delà intrare zbârnâi, și,
după câteva minute, Lina, fata din casă urcase scările
în goană. Gâfâia.
— Coniță... a sosit., domnu. E jos.
Ana și Lucia Stavri au coborît scările alergând.
Ana își simțea inima bătând repede și mai ales o
emoționa profund, pasul grăbit și nesigur al mamei ei.
Se azvârliră în brațele lui, înainte chiar de-a fi
avut timp să-i vadă fața. II recunoscuseră după în­
treaga lui făptură, puternică, un bloc masiv ce aștep­
ta emoționat în întunericul antreului. Nimeni nu vor­
bea nimic. Nestăpânit se auzea plânsul Luciei Stavri,
care îi înconjurase cu disperare trupul cu brațele, ca
un -om care încearcă stângaci să se salveze delà înec.
Plânsul și durerea așteptării acumulate în atâtea zile
lungi o înăbușeau. Ana își simțea trupul plin de lacri­
mi dar cari nu curgeau și brusc avu senzația că
plânsul acela al mamei ei plângea și pentru ea, că
plânsul acela nestăpânit îi face bine ca și cum ar
porni din trupul ei. In clipa asta, mai bine ca nici­
odată, înțelese că ființa asta, mama ei, era tot ce pu­
tea fi mai sfânt pe lume pentru ea, că nici un fel de
dragoste nu o putea înlocui. Se simțea came din car-
nea ei. Se simțea mică, firavă și o milă nestăpânită
și recunoștință îi izbucni în suflet, Ar fi dorit să în-
genunchie în fața mamei ei, în fața tatălui ei îm-
brățișați.
Atunci din ochii ei fierbinți izbucniră lacrimi. Era
132

o rupere și un plâns care plătea dureri uitate și du­

reri viitoare.
Imediat la Stavri în casă, viața de dinainte de
despărțire își căută începutul și era o plăcere deo­
sebită pentru fiecare să-și amintească și să împli­
nească acel ritual al vieții familiare care fusese în­
trerupt. Era parcă o victorie cu fiecare obicei restabi­
lit în casă, O' pecetluire a dreptului de-a fi fericit, li­
niștit, obișnuit. Ana căuta să ajute acestor înfăptuiri,
dar își da seama că participa voit, forțat, așa cum fac
oamenii maturi când se joacă cu copii ca să-i distre­
ze : cu duioșie și îndepărtare. I se părea că ceva i se
uscase în suflet. Totuși, după masă, sosind la Marta
îi spuse cu o bucurie mare și plină de elan vestea :
— A venit tata.
Marta rămjase nemișcată înălțând asupra Anei o
privire rece.
— Da, exclamase fără uimire, fără curiozitate mă­
car și, după o pauză, adăugase căutând să surâdă și
să acopere indiferența :
— Те-ai bucurat 1
— Da, spuse Ana, dar elanul fusese frânt și nu
înțelegea purtarea Martei.
— Probabil... o să sosească și tatăl tău acum...
repede... șoptind, vrând să nu a supere.
— Da, da, desigur...
Glasul Martei era lipsit de consistență. Părea pro­
fund preocupată, îndepărtată. Plutea parcă peste fap­
te. Privirile ei nu se așezau pe nimic, lucrurile din ju­
rul ei părând lunecoase și vagi. Ana tăcu. Marta cu
gesturi obișnuite aruncase pe masă cărți și caiete.
Cum putea exista atâta sensibilitate și indiferență la
un loc ? Fără voia ei Ana întrebă :
 133

— Nu te bucuri că s'a făcut pace ?

— Pace ?
Neașteptat glasul Martei cuprinse ură.
— Oamenii sunt incapabili să facă pace, conti­
nuă. Când nu se însângeră cu războiul au ei grije să
se chinuiască într'altfel. Nenumărate mijloace, neîn­
chipuite mijloace de-a se chinui unii pe alții. Ei sin­
guri creiază răul, ei singuri născocesc durerea. Sunt
incapabili de fericire, nedemni de fericire... oamenii 1
A, va mai trece timp până se va face pace pe pă­
mânt, te asigur !
Și Ana se înspăimântă.
— Nu îți dai seama, urmă Marta sosind deodată
și neașteptat la suprafața indiferenții ei obișnuite și
întrecând-o. Glasul ei căpătase o exaltare care se
urcă amară din suflet până în cuvinte.
— Nu îți dai seama cât de puțini oameni au mai
rămas pe suprafața pământului cari să nu fie mânjiți
cu sânge de om, sânge de frate ? Au murit milioane
de oameni omorîți de oameni. „Să nu ucizi". Oamenii
aceștia s'au reîntors la căminurile lor, от familii... Pa­
triotismul e în totală contradicție cu religia și le în­
veți deodată pe amândouă la școală și viața întrea­
gă e construită pe aceleași ipocrizii... „Să nu ucizi și
sâ iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți". Dar
aproapele tău e numai acela cu care ai interese ma-
teriale comune... Și acum toți oamenii au sânge de
om pe mâini, și sunt eroi. Unde sunt oamenii cu min­
tea limpede, cu gânduri unice ? Oamenii fericiți, cari
știu ce e fericirea și știu pentruce trăiesc ?
Ana își simțea gâtul strâns, din ce în ce mai
strâns. O mare durere îi cuprinsese sufletul. I se păru
că nu va mai putea trăi. Că ce vorbește Marta sunt
134

poate gânduri de-ale ei, gândite vag și ieșite acuma

la lumina conștiinței ca un strigăt mult timp ținut în­
chis. Dar neașteptat izbucni :
— Totuși au fost oameni cari și-au dat viața pen­
tru alți oameni... au fost sfinți...
— Da... într'adevăr... au fost.
Glasul Martei alunecase deodată într'o modula­
ție moale, curgătoare, lină, de vis. O privea pe Ana
cu uimire, cu atenție. S'ar fi părut că e întâiași dată
că o vede. Și în acelaș timp Ana simți că ce spusese
era într'adevăr ceva ce trecea dinaolo de mintea
omenească.
Marta, fără să mai spuie un cuvânt, deschise o
carte și începu să citească. Glasul ei era liniștit, răb­
dător, ca de copil cuminte.
 CAPITOLUL ХП

Intrând la Marta în odaie, Ana văzu cu uimire un

bărbat tânăr, frumos, brun. Când se sculă în picioa­
re, Ana mai putu vedea că e de statură mijlocie dar
foarte bine făcut. Lângă el Marta surâdea. Un surâs
răsfățat și crud.
— Camil luga. Ana Stavri.
Imediat Ana înțelese că acest bărbat e îndrăgos­
tit de Marta. O privea cu toată catifelarea ochilor lui,
cu supunerea genelor lungi cari se aplecau ca o în­
chinare. Părea să fie una din acele ființi cari nu cu­
nosc nici contrazicerile, nici lupta ; părea că trăiește
fără gânduri dar profund încredințat că ceea ce sim­
te e exact, ce trebue să fie. Reîncepură să vorbească
nimicuri. Camil luga era student în medicină la Cluj.
Descria Martei facultățile de acolo, sălile, lâboratoa-
rele, clinicile, profesorii ; apoi se uitară amândoi în
cărți, aplecați, capetele atingându-se. Ana simți o
rană, o gelozie curioasă, nu împotriva bărbatului, ci
a Martei. I se păru că Marta se joacă cu lucruri cari
nu ar fi trebuit atinse. Iși da seama că (Marta nu îl
poate iubi pe acest om, oricât de drăguț și de răsfă­
țat ar fi el. Era un copil. Marfa nu avea ce face cu el.
136

Elena Vrânceni Sosi și ea în odaie. II mângâie pe

Camil, îl sărută, îl răsfăță.
— II cunosc de când era mic, îi spunea din când
în când Anei și îl mângâia din nou.
— Se face doctor ca Mărtuca. De ce nu te logo­
dești cu el, Marta ? Sau să se logodească Ana. Așa
nu o să vă mai despărțiți niciodată tus trei.
— Lasă, mamă, că are timp și de nuntă. Acum să
învețe.
— Bine, să învețe, ce, am spus eu să nu învețe ? 1
Dar mi se pare mie după câte văd că nici nu o să
prea învețe copilul 1 Singur acolo în străinătate !...
— Care străinătate, mamă ? E la Cluj cu fami­
lia lui.
— Bine, Cluj să fie, dar tot departe de tine e, asta
voiam să spui, dar întotdeauna te prefaci câ nu mă
înțelegi. Acum că s'au întors bărbații de pe front, tre-
bue să vă măritați și voi 1 Aveai și tu un logodnic,
dacă nu mă înșel 1 Trebue și el să se întoarcă dacă
nu o fi murit pe acolo... O să trebuiască să alegi, să
te hotărești... Colecție de logodnici doară nu ai sâ
faci 1
Camil Juga surâdea. Părea învățat cu felul Ele-
nei Vrânceni de-a vorbi.
— Am să mă mut la București, spuse.
— A, ce idee bună 1 spuse Elena Vrânceni. Așa
o să poată Marta mai ușor alege.
Elena Vrânceni îl sărută din nou.
— Lasă mamă, că știu ei că nu aleg eu pe ni­
meni.
— Atunci măcar pe fata asta să o, mărităm cu
unul din ei.
Camil luga purta la mână o brățară. A doua zi
 137

Ana o văzu la mâna Martel, dar nu întrebă nimic. Se

surprinse gândindu-se că poate ar fi bine ca cineva
să-i atragă atenția lui Camil că dragostea lui pentru
Marta e un lucru periculos. Era o repetare a ceea ce
i se întâmplase ei la început când o cunoscuse pe
Marta și când toată lumea căutase să o îndepărteze.
Și își da seama că dacă ar fi fost întrebată ce pericol
îl așteaptă, nu ar fi putut lămuri nimic. Totul ar fi pu­
tut părea un gest meschin al geloziei. Și totuși Ana
era sigură că un pericol îl pândea pe acest om. Dacă
ar fi putut lămuri ce anume rău pândește, ar fi înțeles
totdeodată și ce pericol, sau presupus pericol, o aș­
teaptă și pe ea lângă Marta. Numai faptul că Marta
nu era ca ceilalți oameni? Sau că era incapabilă să
iubească în aceeași măsură în care era iubită ? Și
acest lucru putea fi un pericol ? Ana nu putea uita
cum toată lumea, imediat ce aflase de prietenia ei
pentru Marta se simțea obligată să caute să o înde­
părteze... Și totuși Ana credea că ceea ce l-ar putea
face pe Camil să sufere pe ea, Ana, nu ar costa-o câ­
tuși de puțin. Iși da seama că avea posibilități altele
decât obișnuita pute-re de-a iubi.
Frământarea Anei nu'dură decât câteva zile. Se
potoli repede, și chiar sentimentul de gelozie, resim­
țit la început, dispăru și el. Astfel știu că nu fusese o
meschină gelozie ci pur și simplu teama de-a nu
pierde ceva din ceea ce îi da Marta. Dar Camil luga
nu strica nimic din intimitatea odăii și Ana îl acceptă
ca pe ceva natural, cu toate că acum nu mai putea
niciodată fi singură cu Marta. Camil venea zilnic. Pă­
rea un animal de lux, răsfățat, blând, armonios.
După câtva timp sosi într'adevăr și fostul „logod-
138

nie", cel cu fotografiile asvârlite de Marta în lighianul

cu apă și săpun.
Intrase îngâmfat, sigur de el. Elena Vrânceni îi
sări de gât, îl sărută, făcu prezentările.
— Bine că te-ai întors, că altfel Marta se mai lo­
godea și cu alții. Domnul căpitan... pardon, văd că
ești maior, felicitările mele, te-a avansat, Sisi Bejan,
domnul doctorand Camil luga și domnișoara Ana
Stavri.
Marta nu îi dădu nici un fel de atenție, nici de
cea mai umilă atenție. Părea că îl văzuse în ajun. Dar
omul părea gata încăpățânat să rabde orice. Vorbi
cu Elena Vrânceni, povesti întâmplări din timpul răz­
boiului, fumă, bău cafele, oferi țigări la toată lumea.
Elena Vrânceni părea încântată că îl vede. Iși îm­
părțea drăgălășeniile între Camil și Sisi cu risipă de
gesturi și glas. Camil părea plictisit, abea răspunzând
amabilităților ei.
Ana îl văzu pe Sisi Bejan, „logodnicul", de mai
multe ori în casă la Vrânceni la răstimpuri de zile.
Apoi dispăru.
— Unde e Sisi „logodnicul" ? întrebase Ana.
— L-am dat afară, răspunse Marfa liniștită. Era
într'adevăr, peste măsură de plicticos. Nu ? Ce ador­
mitoare banalitate.
Ana bănui că îl gonise' pentru Camil, și se între­
bă cu uimire, cu nedumerire, dacă Marta ar fi în stare
să-1 iubească pe Camil. Se purta drăguț cu el, răsfă­
țat, capricios, dar atât. Camil era un copil.
— L-am dat afară, mai spuse Marta mai târziu
pentru că își luase aere de stăpân. In ăști doi ani, pe-
trecuți departe, ajunsese într'adevăr să creadă că are
drepturi, că e „logodit", imbecilul. Tu înțelegi... noi
 139

suntem bogați... Probabil își iăcuse socoteli plăcute..

Ar fi fost în stare să rabde orice. A trebuit dat afară.
Camil însă venea mereu. Trecuse o lună și venea
mereu. Slăbise. Atât. Nimic altceva nu ar fi putut da
de bănuit că sufere. Acelaș aer blând, languros și vi­
ril totdeodată. Putea sta ore întregi în odae fără să
vorbească, întins pe lada acoperită de covor, fumând.
Ana și Marta, ca deobicei, citeau, vorbeau în șoaptă.
Camil, cea mai mare din timpul în care Ana și Marta
învățau și-o petrecea cu ochii închiși. Ana se învă­
țase cu paloarea aceea sidefată și cu umbra genelor
lungi. Când venea Vasile Dumitrescu, profesorul, Ca­
mil se scula în picioare. Nu pleca întotdeauna ci ră­
mânea adesea cetind vre-o carte sau chiar ascultând.
In zilele în cari profesorul nu venea, Camil o condu­
cea pe Ana acasă. Umblau repede. Nu vorbeau aproa­
pe deloc. Câteodată, Anei i se părea că îi este frate.
Ii era milă de el. In ultimele zile i se părea măcinat
de gânduri grele. Dar niciodată Camil nu îi spusese
nimic. Niciodată.
Și brusc Camil luga nu mai veni Ia Marta.
— Unde e Camil ?
— A plecat la Cluj, răspunsese Marta, A plecat
alaltăeri dimineața.
— Când se întoarce ?
— Cred că niciodată.
Privirea Martei căpătase, odată cu ultima frază,
ceva fix, încăpățânat, speriat.
— Pentru ce ?
— Cred... că a înțeles că nu se poate nimic.
Apoi, aproape după masa întreagă trecu fără să
vorbească despre Camil cu toate că amintirea lui era
obsedantă în odae. Și totuși mai târziu, când se întu-
140

necase în încăpere, înainte de-a aprinde lampa, Mar­

ta adăugase cu glasul în șoaptă :
— M'a rugat să merg cu el la gară. Am fost. M'a
rugat să-i duc flori. I-am dus.
Și Marta se uită din nou la An-a cu aceiași pri­
vire care cuprindea și spaimă. In umbra odăii, ochii
ei aveau sclipiri stranii, ca oglinzi verzi. Se frământă
câtva timp, apoi șopti iar :
— Nu se putea -altfel. Era imposibil. Trebuia.
Marta își trecu mâna prin fața ochilor ca și cum
ar fi vrut să alunge ceva supărător, obositor. Se ri­
dică și merse de aprinse lampa. Era în picioare în
mijlocul -odăii, în lumina care sta deasupra ei orbi­
toare :
— Nu trebuia să-mi ceară nimic, adăugă ea cu
violență. Mie să nu mi se ceară nimic. Nimeni. Nu pot
da nimic.
Ana nu răspunse. Știa. Martei nu trebuia să i se
ceară nimic.
 CAPITOLUL XIII

La Vrânceni în casă erau acum încartiruiți ofițeri

francezi. Elena Vrânceni era foarte bucuroasă.
— Tineret 1 Lasă să fie tineret și zgomot de cisme
în casă. Vouă nu vă plac uniformele franceze ? Au un
chic 1 Este unul mai ales, ăl de veni aseară, ce să
spun : stea de cinematograf, artist 1 Parcă ați fi călu­
gărițe 1 Eu nu mai pot 1 Am să mă împrietenesc cu ei,
dacă voi nu vreți. Am să merg cu ei la plimbare.
Tat-tu parcă a murit 1 Nici o veste 1 Viață de văduvă
fără măcar să știi dacă ți-a murit bărbatul sau nu 1
Fără să poți avea libertatea de-a te duce la plim­
bare 1 Doi ani 1 Numai Botti știe câte suspine, câte
nopți de nervi. Ce, eu sunt de lemn ? Cum vine un bă­
iat mai drăguț prin casă pe aci, Marta îl gonește.
De ce nu mai vine Camil ? Dar Sisi ? Erau amorezați,
aduceau flori, bonboane, se parfumau. Și gata acum.
In definitiv mă distrau. Dece i-ai gonit fără să mă în­
trebi ? Numai la ea se gândește 1 Eu parcă nici nu aș
exista, parcă nu aș fi măsa. Oi fi tu tânără și frumoa­
să și nu îți rezistă nimeni... las că îl văzui eu și pe
francezul artist de aseară ce ochi făcea când a dat
de Marta... dar nici eu nu oi fi de lepădat... Dacă aș
142

vrea numai... Acum veniră mai mulți, toți tineri. O să

vedem cât o să dureze. Mâine, poimâine o să-i dea
afară și pe ei. Cum vrei să se mărite fata asta ? O
aduci aci în odae, o încui și gata. O să se supere
măsa, că doară nu toate fetele trebue să tămâie ne­
măritate ca tine ! O să spună măsa că din pricina
noastră... Citiți, citiți... Mă mir că nu vă doare capul.
Plec. Merg să văd dacă nu au петое de mine. Cine
știe. Parlez-vous français ? Oui monsieur. Bien, bien.
Dar Marta părea schimbată în ziua aceia. Nici
măcar nu încercase să surâdă la risipa de cuvinte a
mamei sale. O lăsă să plece fără să-i fi spus vre-un
cuvânt.
Rămaseră singure. Din timp în timp, Ana o pri-
vea. Vedea fața aceea palidă și intensă ca și cum în
fiecare clipă s'ar fi petrecut în suflet ceva adânc și
misterios. Totul era intens până la flacără. Deodată
Marta așeză pe masă, cartea din care citea. Nu vorbi
imediat. Iși întoarse fața către Ana. Ochii îi erau îne­
cați într'o lumină verde.
— Tu l-ai văzut pe ofițerul francez, care a venit
aseară la noi ?
— Nu.
Marta tăcu nemișcată, alunecând parcă mai de­
parte pe amețeala acelorași gânduri cari păreau în
■clipa asta să nu cunoască limite.
— Credeam că l-ai văzut.
— Dece ? întrebă Ana.
— Credeam că l-ai văzut când a venit, E foarte
frumos.
— Frumos ?
— Da. Extraordinar.
— Ai... vorbit cu el ?
 143

— Da, ieri seară când a sosit. Pare un erou din

legende... Un tip galic, blond. Un semi-zeu. Și cu toată
înălțimea și puterea de-o eleganță imaterială.
— Adevărat ?
— Da. Extraordinar de frumos.
— Inteligent ?
— Nu știu. Probabil da. O astfel de frumusețe tre­
buie să aibă toate perfecțiunile. E ceva unic.
— Stă la voi ?
— Da. A venit aseară. Până și mama și-a dat
seama că este o apariție rară, unică.
— O să stea mult ?
— Nu știu.
Marta făcu un gest evaziv care părea că vrea să
contureze aceste gânduri atât de îndepărtate, de vagi.
Era în acelaș loc nemișcată. Din întreaga ei făptură
nu se mai vedeau decât ochii cari luaseră proporții
de lumină verde, aurie, transparentă, In lumina asta
se topea un joc imens de sentimente.
— II iubești ? întrebă Ana foarte încet, Inima îi
bătea mai rar și mai tare ca deobicei.
Marta tresări. Iși trecu mâna prin fața ochilor ca
vrând să se deștepte.
— Nu, spuse în șoaptă. Nu.
Părea împietrită în gânduri eterne, iremisibile,
din cari nu va mai putea niciodată ieși. Totuși după
o clipă întinse mâna și luă de pe masă o carte înce­
pută cu câteva minute înainte. începu din nou să ci­
tească. Glasul ei, glas rănit, învăluit într'o durere ui­
tată, se înălță. II depăna cu răbdare în cuvinte, cu o
răbdare dureroasă, o caznă dusă împotriva inutilității
însăși parcă. Acelaș glas cald, profund, în care întot­
deauna Ana urmărea altceva decât cuvintele, ca și
144

cum glasul ar ii ascuns ceva ce trebuia într'o zi să se

trădeze din tonuri, din inflecțiuni. Era un plâns reținut
în glas, un plâns care se ascunsese ani de-a-rândul,
acoperit de zile și zile, acoperit de timp, ca de un văl
care înăbușise revolta.
Ana înălță încet privirea și văzu fața Martei. Ge­
nele așezau o umbră grea asupra privirii, iar buzele,
rostind cuvintele, se mișcau încet ca într'o rugăciune
monotonă și spusă fără credință, cu oboseală.
Intr'un elan de generozitate izbucnit violent, Ana
dori ca Marta să fie într'adevăr îndrăgostită de acel
ofițer francez, să o vază plecând cu el cât de departe
de casă, să nu mai fie oboseala golită de orice do­
rință, acea nespusă durere așezată pe fața Martei ca
un blestem.
Și lucrul îi păru posibil. Niciodată nu văzuse în
ochii Martei acea extraordinară lumină când vorbise
despre cineva. Ceva nou, complet nou și neașteptat.
Niciodată, când vorbise de Camil luga, nu avusese
nici măcar o infimă parte din intensitatea privirii de
acum, când povestise Anei despre acel ofițer francez,
sosit ca un miracol.
Ana plecă mai devreme delà Marta în ziua aceea.
Se simțea obosită și îi era grabă să se întoarcă acasă.
Ii era dor de tatăl ei. Abea acum, după câteva zile
delà sosirea lui, își da seama cât îl așteptase, cât dor
îi fusese, câtă imensă nevioe era de el, de prezența
lui în casă. Acum, Lucia Stavri recăpătase o veselie,
o tinerețe nouă. Prin contrast cu casa Martei, își da
seama mai bine, cât era în casa Anei atmosfera de
agreabilă, liniștită, caldă, blândă, plină de încre­
dere. Liniștea casei îi părea Anei un refugiu, singurul
loc pe pământ care o va primi oricând și în orice îm-
 145

prejurare. Din orice stare sufletească și din ori ce loc

de pe pământ se va putea întoarce acolo. Totuși, când
se despărți de Marta, simți o sfâșiere în suflet. I se
păru că Marta, dusă de gânduri, se va pierde în ele,
fără reîntoarcere, ca în niște ținuturi misterioase. Ar fi
vrut să strige, să cheme, să roage pe Marta să nu o
părăsească. A fost un moment de panică a nervilor, o
înfricoșare mai adâncă decât înfricoșările materiale
ale unei temeri precise. Se simțea izolată de lumea
întreagă, rămasă singură într'un ținut lipsit de orice
vietate asemenea ei. Simți viața fugind și ducând în­
țelesul cotidian departe, inaccesibil... Ii era frică, frică
așa cum ți-ar fi dacă deodată ți-ai da seama că toți
oamenii din jurul tău sunt nebuni ori manechine.
Ana plecă fără nici un cuvânt. Marta avea
aceiași privire verde până la imposibil, ochi de lu­
mină verde, ochi lichizi, o iluzie.
Ana făcu drumul spre casă încet. Ar fi vrut să
prinză tot ce se întâmplă, tot ce trece iremediabil și
tot ce rămâne. Oare totul o zădărnicie? Dar dacă ni­
mic nu e zădărnicie?
Pe strada Carol Davila domiiea o liniște din esen­
ța căreia părea să fie însăși strada construită. O stra­
dă plină de pomi și cu casele toate retrase, timide,
fiecare cu câte o grădină în față, ca un cuvânt poli­
ticos către trecători. O stradă bătrânească, demodată.
Nu începuse încă să se întunece, însă liniștea luminii
dovedea că trăia numai dintr'o întârziere, că la cea
mai mică adiere, la cel mai mic glas și mers grăbit,
lumina se va stinge, se va topi deodată. Din pricina
acestei lumini precare totul părea oprit, încremenit
într'un gest fără sens.
io
146

Ana se strecura ușoară. Se simțea o umbră, iar

gândurile ei pluteau ca aripi negre întinse asupra ei.
După câtva timp auzi în urma ei un pas. Mergea
încet, sau bine zis rar și catifelat, leneș, totuși se pu­
tea ghici că pasul purta un trup mai greu ca al Anei
și că pasul larg, cu toate că rar, o va întrece pe Ana.
Pasul acesta, auzit așa în șoapta înserării cuprindea
o noblețe. Pasul auzit astfel în urma ei și apropiindu-
se din ce în ce mai mult de ea, îi făcea plăcere. Era
o înțelegere primitivă între doi oameni și uimitor de
simplă. O mângăere. înadins Ana nu se întorcea.
Căuta să ghicească ce fel de om poartă acest pas,
dar nu putea imagina decât tot o umbră. Lumina stră­
zii era acum atât de șubredă și de transparentă, o
agonie, încât totul părea făcut din cenușă, pe care un
suspin, o șoaptă ar fi putut-o spulbera.
Cu precauții mari, Ana își răii pasul ca să dea
timp celui din urma ei s'o ajungă. Pasul se apropia.
Era lângă ea. Când trecu pe lângă Ana omul întoarse
capul și o privi. In clipa asta, în lochii întâlniți se ceti
o caznă, caznă de-a prinde ceva, de a-și aminti cevc
Brusc, Ana cea dintâi știu : era un vecin, Matei Banea
care sosea în timpul bombardamentelor de aeroplane
germane, noaptea târziu, cu haina elegant azvârlită
pe umeri și fularul fâlfăind la gât, să se ascunză la
Stavri în pivniță. Aceleași buze calde și ochi lipsiți
de voință a omului bogat, răsfățat și neînvățat să
muncească. Ana surâse. Matei Banea ridică pălăria,
însă în ochii lui nedumerirea crescu. Se opri.
— Domnișoară...
— Stavri. Ana Stavri.
— A, da, da, desigur 1 Dar cum te-ai schimbat !
Drept să-ți spun, nu e mirare că nu te-am recunoscut.
 147

Erai un copil... Te-ai făcut frumoasă 1 îmi face plă­

cere că te-am întâlnit! Dar ce schimbată ești!
Ana nu răspunse, cu toate că și ei îi făcea plă­
cere reîntâlnirea asta, mai ales plăcere pentru că în-
tr'adevăr văzuse în tochii Iui Matei Banea sincerita­
tea admirației.
— Tot vecini suntem ?
— Dacă nu te-ai mutat, da.
— Nu. Tot acolo stau. Dar domnul Stavri ?
Glasul lui avu o moliciune neașteptată, temându-
se să nu lovească.
— S'a întors și tata.
Și sufletul Anei se umplu deodată de bucurie, ca
și cum ar fi aflat prin însuși cuvintele ei de reîntoar­
cerea tatălui ei. Tot atunci înțelese că într'adevăr s’ar
fi putut întâmpla să nu se reîntoarcă.
— De unde veneai atât de încet și ușoară ? între­
bă Matei Banea, privind-o cu un surâs neașteptat de
bun și intim.
— De la o prietenă. Stă pe aci. La Cotroceni. în­
vățăm împreună. Cu toate că..., spuse Ana și se înroși
ușor, ea este mai mare ca mine.
— Mă mir că nu te-am recunoscut imediat, căci
în definitiv dacă te-ai făcut frumoasă, totuși ai ace­
eași privire, aceași privire de copil cuminte și mirat,
ca cum doi ani când ne întâlneam în pivniță noaptea,
în timpul bombardamentelor. Erai răcită, tușiai. Nu
te superi : câți ani ai ? întreb pentrucă ai atât pe pu­
țin, încât trebuie să fie o adevărată plăcere să răs-
punzi : 17, 16 ?
Matei Banea se apropie mai mult și o privi pa
Ana fără nici un fel de reticență. Ochii îi erau încăr-
cați de bunătate și slăbiciune.
148

— 18, surâse Ana.

— Și... prietena matale ?
— 23.
— O, ce prietenă mare ! Și cum o cheamă pe
această prietenă ?
— Marta Veniamin Vrânceni.
Ana și Matei reîncepură să umble încet.
— Vrânceni... Vrânceni... Da cum nu 1 II cunosc-
pe bătrân. Probabil tatăl ei. Are mania restaurante­
lor, a bufetelor... Ce tip 1 La drept vorbind, este mai
curând dement decât original. Lucrul este incontes­
tabil. Era celebru în partidul liberal pentru mesele pe
cari le da la el acasă sau prin restaurantele lui :
lachei cu mănuși albe, argintărie, orhidee... Bineînțe­
les nu deaceea spun că era nebun... Nebunia e un
lucru atât de greu de limitat 1 Dar văd că vorbesc de
el ca și când nu ar mai fi printre vii. Nu s'a întors ?
Ana ascultase cu aviditate.
— Nu. Nu încă. Nu au avut nici o veste, răspunse
Apoi întrebă :
— Atunci mania grandoarei poate ? Nu ?
Iși aminti de odăile din față, spre stradă, mari.
imense, cu coloane...
— Nu, nu. Altceva... In fine... Se spun atâtea ?
Destul de interesant. Dar pentru ce te duci matale
acolo ? Cum de te-ai împrietenit tocmai cu această
domnișoară Vrânceni ? Și cum se face că nu a ter­
minat liceul dacă are 23 de ani ?
— A învățat întâi altceva : pianul la Leipzig.
Acum vrea să facă medicina. Dă două clase deodată.
— Da 1 Și e frumoasă sau urâtă ?
— Foarte frumoasă.
— Da?
 149

— Da. Vrei s'o cunoști ?

Ana se înroși din nou.
— Da. Ai să mă duci și pe mine acolo odată ?
; — Da. Desigur
— Când ?
— Eu merg și mâine.
— Trec mai pe seară și te iau. Vrei ?
— Da?
— Da.
— Bine.
Matei Banea ceru adresa. Ana i-a dete, gândin-
du-se că Elena Vrânceni va fi încântată. „Ce, eu sunt
de lemn 1 Ce, eu nu trebuie să mă distrez 1", îi
auzea glasul. Era singură că Matei Banea îi va place.
In timpul ce îi explica cum să găsească mai ușor
casa, bărbatul o privea cu atenție. O întrerupse :
— ...și dacă vrei, îi spuse, eu pot să-ți fiu prieten.
Nici nu știi cât de drăguță ești 1
Ceva nedeslușit trecu prin sufletul Anei. O neli­
niște, o turburate.
— O, când ai s'o vezi pe Marta ai să te îndră-
gostești imediat de ea.
— Nu, eu am să mă îndrăgostesc de dumneata,
îmi placi mai mult ca ea.
— De unde știi ? Nu ai văzut-o.
— Da, dar pe dumneata te-aro văzut.
— Dar eu nu vreau să te îndrăgostești de mine !
— Bine, atunci nu am să mă îndrăgostesc nici de
dumneata.
I
— E atât de ușor să faci cum vrei ?
— Copilării !... Te conduc până acasă ?
— Am ajuns.
Ana arătă cu mâna poarta.
150

— Da, așa-i. Transmite te rog părinților dumitale

salutările mele. Sărut mâinile, duduie Ana. Prieteni ?
— Prieteni.
— Promis ?
— Da.
— Pe mâine seară, la Vrânceni.
— Te aștept.
Se despărțiră imediat. Intrând în curte, Ana ob­
servă că se făcuse într'adevăr întuneric deodată, ca
și cum: ar fi stat câteva ceasuri în stradă, sau ca și
cum lumina, la pândă, ar fi profitat de un moment de
neatenție din partea Anei, ca să se abată deodată,
asupra orașului.
 CAPITOLUL XIV

A doua zi Ana îl cunoscu și ea pe ofițerul fran­

cez. Ana urcase încet scara care ducea în pod, spre
odaia Martei. Se gândea că din ajun, multe lucruri se
schimbaseră. Se gândea și la întâlnirea ei cu Matei
Banea. Făgăduise că va veni pe seară, făgăduise că
vor fi prieteni și lucrul îi părea Anei natural. Se sim­
țise lângă el liniștită, adevărată, simplă. Ii va povesti
și Martei întâmplarea. Poate vor fi prieteni toți trei.
Ana își aminti iar fața plină de intensitate a Martei,
când vorbise de ofițerul francez. „Și cu toată puterea
și înălțimea, de-o eleganță imaterială...", spusese
Marta. Ah, omul acesta nu pecetluise clipa apariției
lui cu indiferență 1
Sus, când Ana ajunse la capul scării, neașteptat
o întâlni pe Marta. In momentul când se apropie să-i
dea bună ziua, Marta o prinse în brațe cu sălbăticie,
cu o disperare de nebănuit. Și brusc, în aceiași vio­
lență a îmbrățișării dezlănțuite, îi sărută gura. In­
stinctiv, Ana răspunse cu aceeași căldură A fosr o
clipă de amețire.
— Marta 1
— Taci 1
152

Și Ana înțelese că îmbrățișarea nu. fusese pentru

ea. Marta părea cuprinsă de o beție supranaturală.
Ochii îi erau flăcări. Intensități vertiginoase, supra­
umane, intensități cari ar fi putut omorî o ființă obiș­
nuită.
— L-ai văzut ? Nu știam că un om poate revărsa
atâta lumină 1 Când apare se face lumină 1 Ana, l-ai
văzut ? E înalt. Trebuie să înalți fața ca spre soare ca
să-l vezi. I-ai văzut mâinile ? Nu știam că pot fi oame­
ni atât de prezenți... Ce victorie 1... Mergem, vino... E
soare... Vino.
Ooborîră scara. Pașii păreau purtați de vânt.
Pașii nu atingeau treptele.
Jos, în salonul cel mare și rece l-au găsit pe el.
— André de Bozas. Ana Stavri.
Și, întâlnind mâna lui. Ana avu impresia că o
emoție, o căldură nestăpânită, se răspândește din
mâna aceasta. Era parcă un ecou îndepărtat, reținut,
bărbătesc a îmbrățișării cu care Marta o întâmpinase
în capul scării. Și i se mai păru că ea, Ana, face
astfel legătura dintre acești doi oameni.
Intr'adevăr, Marta avusese dreptate : omul era
extraordinar de frumos : înalt, blond, fin, puternic, cu
o privire de erou de legendă.
Au plecat imediat. Afară, toamna exaltase în­
treaga natură. Aerul avea legănări imense, moi. El
era înalt, Marta de o suplețe de vis. Umblau toți trei
repede, tăcuți. Lăsară în urma lor orașul. Trecură pe
sub un pod. Ajunseră la un deal. Ana o văzu pe Mar­
ta alergând. Ea cea dintâi, cu mult, a fost întâi sus.
Pe corpul subțire, o rochie de tafta brumărie, fâlfâia
ca o flacără vie, ca aripi, ireală, miraculoasă. Pomii
erau de aur, de aramă, de argint. El se oprise, In ochii
 153

lui un sentiment de voință, de hotărîre sălbatecă se

aprinsese. Au văzut-o pe Marta, acolo sus, deslușit
profilată pe cerul vast, clar, albastru.
Apoi au plecat toți trei mai departe. Au coborît
pe partea cealaltă a dealului. Au ajuns în satul Mili­
tari. Obosiți, au intrat într'o cârciumă umilă. Cârciu­
ma avea și o sală largă, decorată pe sus cu ghirlande
de flori de hârtie rămase delà ultimul bal. S'au așezat
pe o estradă mai înaltă unde deobicei cânta muzica.
Erau numai ei trei, singuri. Au cerut țuică fiartă. O
-aduse un băiat mic cu ochii mari negri. Țuica aburea
parfum de scorțișoară. Imediat ce bău din ea, Ana
simți că se abate asupra ei o oboseală plăcută, o
toropeală, dar nu își mai da seama dacă și ceilalți
sunt sau nu amețiți. Cuvintele lor erau cu totul oare-
cari, spuse numai ca să umple golul prea intens, prea
încărcat de gânduri și sentimente. Glasul lui, cu vi­
brații calde, avea totuși accente metalice, tăioase de
om care la un moment dat poate hotărî orice și apoi
înfăptui orice ca să împlinească hotărârea.
Marta și de Bozas se priveau câteodată cu atâta
intensitate, încât Ana avu impresia că s'au deschis
adâncuri între ei amețitoare. I se părea că din intensi­
tățile privirilor lor dezlănțuite, vine puterea aceea
care o amețea și nu înțelegea pentru ce Marta o luase
cu ei. Ce căuta un al treilea între acești doi oameni ?
Ei singuri erau o lume. Ei singuri puteau să nu mai
aibă nevoe de absolut nimic altceva. Acum, cu toate
că totul părea tăcut, totuși Ana credea că ceva la
un mtiment dat, va lua sfârșit, va muri, se va stinge ;
dar până atunci totul era nemărginit ca lumina. Nu
își amintea nici un cuvânt pentrucă nici un cuvânt nu
154

avea putere-a să spuie ceeace voia. Senzațiile erau,

directe ca atingeri.
Intr'un colț al odăii, un pian vechi, un pian cu
coadă și fără un picior sta părăsit. Marta se sculă și
se apropie de el, îl deschise și îl privi cu uimire ca
pe un animal absolut înafara obișnuitului, ciudat.
Atinse clapele cu degete atât de ușoare, încât nici un
sunet nu se auzi. A închis apoi capacul încet așa cum
ai închide sicriul deschis o clipă, o ultimă clipă...
Ana ar fi vrut să-și sfâșie, să-și rupă tot ce apasă
sufletul, cu mâinile, ca pe ceva fizic, să sfarme limita
trupului.
Când au plecat spre casă, începuse să se întune­
ce. Ana era îngrijorată. Matei Banea făgăduise că va
veni. Cum îl va primi Elena Vrânceni ? Cu părul vâl-
voi, cu ochii plini de cărbuni aprinși ? Sau îl va săru­
ta imediat, luându-1 de gât și va dansa cu el prin
odae ?
Au plecat toți trei spre casă, fără nici un cuvânt,
ca și cum ar fi plecat spre marginile pământului,
acolo unde nu vor mai întâlni niciodată oameni.
Era răcoare. Blândețea aerului cenușiu își legăna
domol miresmele. Pământul, cerul, aerul, erau pline
de nostalgie constantă, necesară. Ana, în întuneric,
lângă Marta, lipită de ea, ar fi vrut să plângă. Ar fi
vrut să-i întrebe pe acești doi oameni ce hotărâseră
și când vor pleca departe și fără ea, lăsând-o sin­
gură, și, pentruce când sparg tăcerea nu găsesc de­
cât cuvinte indiferente ca și cum dintr'un blestem uitat
de ei, nu și-ar putea aduce aminte nici ceea ce ar
trebui într'adevăr să spună, nici ce ar trebui într'ade-
văr să hotărască. Ana nu înțelegea nimic, absolut
1

15&

nimic din viață și totuși o putere în ea îi spune că în-

tr'o zi totul va fi perfect.
Toți trei în întuneric alunecau ca niște umbre. Pe
drum câinii îi lătrau. Ana vedea profilul lui pur, nobil,
îndepărtat, încăpățânat, așteptând și Marta alături
lui, umblând ușor...
Apoi în depărtări se văzură lumini, Acolo era
orașul.
Când au ajuns acasă la Marta, din stradă, au
văzut ferestrele salonului bogat luminate, iar în salon
au găsit-o pe Elena Vrânceni gătită, stând cu B'otti pe
genunchi în fața unei mescioare și jucând cărți cu
Matei Banea, cu care părea în cea mai perfectă și
caldă prietenie. In odae mai erau câțiva ofițeri fran­
cezi, tineri veseli. Cântau la pian, răsfoiau reviste și
beau cu Elena Vrânceni și Matei Banea cafele turcești
și licheururi. Ttraian era și el acolo așezat într'un colț
și moțăia somnoros, abea putând să mai ție ochii des­
chiși și trupul drept.
Elena Vrânceni părea încântată. Făcu o primire
sgomotoasă Martei, Anei și căpitanului de Bozas. în­
cepu să recomande în dreapta și în stânga, neamin-
tindu-și numele nimănui, încurcându-se și vorbind
volubil.
— Ați venit, frate 1 Credeam că v'ați pierdut pe
drumuri ! Bonne promenade ? Fiica mea, domnul Ma­
tei Banea. II cunoaște pe tat'tu de când lumea și pă­
mântul. Ana i-a spus să vie. Venea când soseau
aeroplanele. Sunt vecini. E, ce zici, domnule Matei, nu
ți-am spus eu ? ; o prințesă căzută la noi în casă. E
Marta de care ți-am vorbit. Ana, dacă domnul Matei
se supără că nu te-a găsit aci ? Las, las că am avut
156

eu grije de el. I-am spus că nu sunteți normale. A în­

țeles imediat situația. Râdea.
Și Elena Vrânceni îl luă de braț.
— Bine că o văzui și pe Ana cu un logodnic 1
— Nu suntem logodiți, spuse Ana cu bruscheță.
Se simțea amețită.
— Ei, logodiți 1 Vorba vine 1 Așa se spune când
nu știi ce este între un băiat și o fată.
Matei Banea râdea cu poftă. Ana îl văzu cum
privește cu uimire spre Marta și André de Bozas. Spu­
se Elenei Vrânceni :
— Oi fi știind dumneata ceva mai mult ca noi,
scumpă doamnă.
— Așa spun și eu1. Și acum nu vă jenați, vorbiți
franțuzește, că așa câte nițel mai înțeleg și eu.
Elena Vrânceni o privi o clipă pe Marta și apoi
o scuipă.
— Ptiu, să nu îi fie de deochi, că frumoasă mai
e ! Dama cu Camelii amorezată, salvată delà moarte
și declin 1 Elle este très belle 1
Unul din ofițeri începuse din nou să cânte la pian.
Un altul o invită pe Ana să danseze.
— Haide frate, nu mai face mofturi1 E tânăr, e
frumos 1 îi șopti Elena Vrânceni cu necaz, văzând că
Ana refuză. Iar când văzu că Ana vrea să plece ime­
diat cu Matei Banea, Elena Vrânceni aproape plânse.
Ochii îi erau plini de lacrimi. Ana se simți datoare să
mai tămâie cu toate că se simțea obosită, amețită și
știa că acasă părinții o așteaptă, și că dorea mai ales
să rămână singură.
Elena Vrânceni sună pe Gheorghe și comandă
aperitive, țuică și vermut.
Matei Banea și Ana mai rămaseră acolo încă
 157

aproape o jumătate de oră, în care timp toată lumea

bău și mancă. Ana mai luă și ea câteva păhărele de
vermut.
Când plecă cu Matei Banea, ceilalți rămaseră în
odaia plină de fum de tutun, în atmosfera plină de
veselie a încăperii.
Pe drum Matei își dete imediat seama că Ana
băuse prea mult. O luă de braț și îi vorbea în șoaptă,
răsfățând-a ca pe un copil. O tutuia.
— Nu trebuie să observe ai tăi.
— Desigur.
Dealtfel mintea Anei era perfect limpede, numai
că i se părea acordată cu un ton mai sus decât
obișnuit. Totul, restul lumii suna fals. Glasul lui Matei
Banea, aproape de urechea ei, tutuind-o, era parcă
dovada acestui fel curios de-a fi al lumii.
— Să spui că te doare capul și să mergi imediat
să te culci.
— Da.
O luă de braț strâns. O duse cu grije ca pe ceva
fragil.
— Ce copil scump 1 M'am bucurat așa cum nu îți
pot spune că suntem prieteni, că mi-ai dat voe să vin
să te iau...
— Iți place Marta ?
— Nu.
— De ce ? Nu e frumoasă ?
— Frumoasă ? Extraordinară, îți spun drept. Dar
ofițerul acela, André de Bozas, ce e cu el ? Ce apa­
riție 1 E îndrăgostit de ea, nu ?
— Da.
— Ce cuplu 1 Trebue să o răpească și să fugă cu
ea. Nu ?
158

Sufletul Anei se strânse.

— E inevitabil, nu ?
— Cred că da. Dar ce ai ? Ești geloasă ?
— Nu. Dar mă doare. O iubesc.
— Dar în definitiv ce cauți în casa aceea ?
— A, te rog să nu începi și dumneata.
— Și eu ? Deci s'au mai găsit oameni normali
■cari...
— Da, da... Azi însă...
— Azi?
— Aș vrea să strig... să strig. Mă 'năbuș.
—Elena Vrânceni ți-ar spune că trebue să te mă­
riți.
Ana râse încet.
— Eu nu am să mă mărit niciodată.
— Nici cu mine ?
Ana râse iar.
— Dealtfel știi, — și aci glasul Anei se făcu de­
odată grav și tremurat — eu niciodată nu pot să-mi
închipui nimic din viitorul meu, din viața mea. Și nici
dorinți... simple, nu am. Nu crezi că am să mor poate
curând sau că are să se întâmple ceva... ceva...
— Ce?
— Nu știu. Ceva ce nu există... pe lume.
— In tot cazul să te culci imediat. Să nu stai de
vorbă cu părinții tăi.
— Bine. Bine.
11 vedea pe Matei Banea alături de ea. Profilul
proeminent, cald, leneș. O cravată à la Vallière nea­
gră și o pălărie cu marginile mai largi ca deobicei,
îi da omului o ținută oarecum de artist, fantezistă,
boemă. *
 159

— Sâ porți odată un. fular de mătase albă la gât,

îi spuse Ana. Așa veneai în pivniță, când Soseau
aeroplanele... Când te-am cunoscut...
Ana își aminti nopțile reci cu coborârile dibuinde
pe scări până în pivniță, cu tușea pe care nu o putea
opri, cu frica din suflet care suna cu bătăi grăbite în
inimă. Iși amintea groaza din ochii oamenilor cari
stau ascunși ca să se apere de bombe. Acum era
pace. Ana voia să priceapă mai bine cuvântul cu
făgăduințele lui, dar amețeala din trup o ducea fără
rost în crâmpee de amintiri disparate. Și peste toate
persistau ochii Martei mari, verzi. Marta iubea, îl
iubea pe omul acela sosit neașteptat în viața ei. Va
pleca cu el departe... O va lăsa singură... pentru tot­
deauna...
Se despărți de Matei Banea imediat.
— Sărut mâinile. Și nu uita : spui imediat că te
doare capul... Te culci apoi...
Râdea.
— Da, da.
— Ești tristă ?
— Nu știu.
Intr'adevăr, ajunse acasă, Ana se culcă imediat.
Odaia se clătina. Geamul era mare deschis. Acelaș
aer rar de toamnă, amețit de prea mult spațiu, intra
în odae. Sus pe cer, stelele clipeau și îi păreau Anei
tot atât de aproape ca orice obiect din odae. Ușor
le-ar fi putut atinge cu mâna. In tot cazul, privindu-le,
le atingea totuși. Erau făcute din fericire și foc rece.
Până acolo se urcase toamna amețitoare. Stelele se
clătinau, sclipeau, purtate de adierile ei, pe cer. Ce
160

plimbări imense pe infinitul negru ! Dar unde erau

marginile ?
Din nou Ana ar fi vrut să se sfâșie, să rupă cu
mâinile ceva ce limita sufletului. Un geamăt dureros
i se înălță din piept. „Pentru ce le este oamenilor frică
de moarte, pentru ce ?"
 CAPITOLUL XV

Și Ana aștepta. In fiecare zi aștepta ca Marta să-i

spuie deslușit că a hotărât, că a ales ; dar zilele tre­
ceau și Marta purta în ochi aceeași intensitate și tot
atât de tăcută sta alături de el. Ii vedea împreună, el
înalt, cu o liniște încăpățânată în privire ca și cum
ar fi putut muri mai ușor, decât să treacă peste ce a
hotărât.
Dar ce hotărâse ? Sau hotărârile depindeau de
Marta și nu Voia să hotărască și încăpățânarea lui
era a așteptării ? Și atunci pentruce acea risipă de
lumini în privirile Martei când era alături de el, când
îl vedea intrând în odaie ?
Singură cu Ana, Marta avea pe față ceva tragic,
ușor speriat, ca și cum s'ar fi știut prinsă de fapte
cari nu ar depinde de ea și cari vor hotărî moarte
sau viață. Ana o simțea cu nervii întinși până la ne­
bunie, până la izbucnire. Dar ce voia? Ce aștepta?
Cu uimire. Ana își dete seama că Marta caută să
nu rămână niciodată singură cu el. Niciodată nu îl
găsea la Marta în odaie, așa cum îl găsise atâta timp
pe Camil luga.
împreună, toți trei vorbeau puțin și întotdeauna
11
162

de cu totul altceva decât de ceeace obsedant gân­

deau. Veșnice plimbări pe jos, departe până la epui­
zare, în vântul de toamnă care începuse să poarte
sălbatec pe sus frunze veștede, amețite.
De când începuse viața aceasta, Ana se simțea
peste măsură de tristă. Totul i se părea suspendat în
necunoaștere a ce va fi, ca o respirație nedescătu­
șată. Iși da seama că dacă vreodată Marta va vorbi,
pentru ea Ana, Marta va fi pierdută. Știa că o astfel
de hotărâre îi va aduce un gol pe care nu va mai ști
cum să-1 umple. Totuși dorea plecarea Martei, ferici­
rea ei. Gândul acestui sacrificiu o umplea în aceeași
măsură de tristețe și bucurie.
Elena Vrânceni însă o ducea într'o continuă ve­
selie. In bucătărie mirosea toată ziua a spirt denatu­
rat la care Gheorghe fierbea nesfârșitele cafele tur­
cești. Elena Vrânceni reparase soneria intrării princi­
pale și acum se putea circula intrând prin somptuoa­
sa marchiză. Salonul era veșnic plin de ofițeri fran­
cezi de toate vârstele și gradele, și de ofițeri români
prieteni cu aceștia din urmă. Printre ei, nelipsit și cel
mai răsfățat dintre toți era Matei Banea. Intr'adevăr,
el era favoritul Elenei Vrânceni. II adoptase. Pentru
el avea o slăbiciune deosebită pe care o manifesta
fără reticențe, ascunzându-se numai de domnul Sică
Constantinescu Invalidu, pe care îl primea la cu
totul alte ore și alte zile, împreună cu ceilalți și vechi
cunoscuți cari făceau o bandă aparte.
întotdeauna pentru Matei Banea se găseau bom­
boane, prăjituri neașteptate, țigări surpriză. Și, de
când venea Matei în casă la Elena Vrânceni ea înce­
puse și cu Ana să se poarte mai blând și s'o resfețe.
Credea că dacă Ana s'ar supăra nici Matei nu ar mai
 163

veni. Faptul că Ana fusese în stare să aibă un „logod­

nic", cum se încăpățâna Elena Vrânceni să-i spuie, o
făcuse pe Ana să crească enorm în ochii Elenei
Vrânceni.
Pe Marta însă o privea cu uimire și nu îndrăznea
să-i spui nimic. André de B.ozas o intimida peste mă­
sură, apoi neștiind franțuzește destul, era pusă în im­
posibilitatea de-a comunica cu el. Ana însă își da
seama că și Elena Vrânceni aștepta ceva. In întreaga
casă era o așteptare încordată. Ceva trebuia să se
întâmple. Totul era prea intens ca să poată dura ast­
fel multă vreme.
 CAPITOLUL XVI.

Ana mergea încet spre Marta ca pe un drum în

care, din pricina stării ei de suflet s'ar fi putut pierde.
In aerul molcom al orașului pândea o demență ;
demența dorințelor acumulate și nesatisfăcute. Ceva
putred. Da, pacea nu adusese liniște. După ritmul de
victorie al primelor zile, acum totul intrase în faza
ipocrită a pândei. In aer era tot atât miros de sânge,
tot atâta vuet de neliniște, tot atâtea dorinți nesatis­
făcute. Oamenii pe pământul întreg căutau să pe­
treacă. O beție frenetică a nervilor excitați. Fiecare
gest era de suprafață, dar violent prin ascuțime, totul
strident, anarhic. Totul se grăbia, o frenetică grabă,
un ritm accelerat. Câteodată Anei i se părea că gra­
ba asta plutește, vine din soare, din stele, din înde­
părtări cosmice. Vibrații, noui, mai repezi. O dorință
de tinerețe, de mișcare, de căutare a ceva nou cu ne­
garea în bloc a tot ce fusese bun sau rău de până
acum.-
Ana mergea încet. Ii era o teamă nesigură, așa
cum îți este teamă când drumul se înfundă în în-
tunerec.
Parcă până și dragostea ei pentru Marta se
 165

schimbase cu ceva. Peste aceeași fierbinte dragoste,

aceeași prosternare în fața sentimentului răsărit clar,
fără pată, trecuse un fior. Nu atinsese dragostea dar
o încercuise.
Ceea ce era între Marta și André de Bozas adusees
Anei o neîncredere în Marta. O crezuse capabilă de
orice gest eroic și acum o vedea frământându-se în-
tr'o totală nehotărâre, neînțeleasă nehotărâre. Marta
părea bolnavă, o boală a voinții... Intensitatea prime­
lor zile nu putea fi susținută decât numai printr'un
gest egal sentimentului ; tărăgănirile acestea, orele
petrecute banal în salonul Elenei Vrânceni nu puteau
sfârși decât printr'o dramă, fie chiar drama inutilității.
Ana era înspăimântată. El, André de Bozas avea pe
față ceva mai întunecat ca până acum. O îndepăr­
tare, și o enervare totdeodată. Dacă omul brusc va
dispare și dacă abea atunci iMarta va înțelege că ar
fi trebuit să aibă puterea să hotărască. Nu îl iubesc ?
Atunci pentru ce acea exaltată privire, acea fierbinte
mișcare a întregului corp, ca niciodată ?
Ana umbla încet. I se părea că dacă va umbla și
mai încet, tiptil, fără să turbure, măcar câteva clipe,
nimic din sufletul ei, va auzi atunci ce se petrece în
gânduri : schimbări mari de decor, violente înălțări
ale unor umbre cari descoperă deodată altă viață.
Era furtună ascunsă acolo sau liniște ?... Ana se opri.
Ascultă. Dar nu auzi decât vuirea acea lentă făcută
din fărâme de clipe și cari îți poartă viața măcinând-o
mărunt în bătăile inimii.
Era acelaș drum: ca deobicei spre Marta dar
parcă azi își umbla pe suflet. Fiecare pas făcut pe
trotuarul cunoscut și-l însemnase adânc ecou, în clipe
cari se prinseră de nervi și, poate încă în clipa morții.
166

regăsindu-le vii, își va da seama că le purtase toată

viața în ea. Strada, drumul se iăcuse una cu ea. Dru­
mul îl va putea tace și noaptea în vis. II va recu­
noaște după o singură piatră, după mirosul prafului
ridicat de pasul ei și după tresărirea sufletului plin
de neliniște. Drumul era un început, începutul unui
drum atât de bine cunoscut, dar căreia deodată îi
lipsește ceva și de aceea poți crede că te-ai pierdut.
E același, totuși ceeace cauți tu lipsește. începutul ?
Sfârșitul? Trebuia înaintat totuși. Nu se putea sta lo­
cului... Noaptea, târziu, trezindu-se din vis, va ști că
se întoarse deacolo, din locul acelui suflet de atunci.
Ana înainta. Câțiva pași îi făcu cu ochii închiși.
Drumul era încă atât de al ei, încât privirea îi era
inutilă. Dar cu ochii închiși, groaza crescu. Senzația
că își calcă pe suflet cu fiecare pas, că va trebui să
se oprească și să fugă, să evadeze din acel loc, o
făcu să se oprească. Și i se păru că orice gest, .orice
pas, orice drum este inutil și că într'o bună zi va în­
țelege că a întârziat dureros pe toate drumurile, pe
gesturi inutile...
Un geamăt slab de copil lovit i se urcă în gât.
Și totuși trebuia să trăiască. Totul era la fel ca în fie­
care zi. Totul... fiecare piatră, și acum, și revărsarea
aceea abundentă, roșie a soarelui care apunea acolo
în dosul Facultății de Medicină, ca întotdeauna... Un
pas și apoi încă unul înainte sau înapoi, dar de eva­
dat nu se putea evada. Goana înapoi sau înainte era
tot o stare pe loc legată de ceva necunoscut, tot atât
de necunoscut ori unde. In viață sau în moarte.
Dealtfel nu avea importanță ce va fi. Totul putea
să se sfârșească acum. Nu avea importanță că ar fi
murit, acum ori altădată, și poate Marta gândește și
 167

ea la fel... Poate deaceea nu are puterea să se des­

partă de o viață care a fost pentru a începe una
nouă. Ce o putea reține în mediocritatea omorâtoare
în care trăia? Pentru ce nu pleca departe printre
lucruri, oameni și țări noui? Vraja necunoscutului nu
avea putere asupra ei? Aștepta și ea totul numai și
numai dinăuntrul ei ? Cu ce se omorâse în ea elanul
necesar pentru a crede și a voi ?
Ana umbla încet.
Cine îi va putea spune la ce servește tot ce se
întâmplă și unde va găsi răspunsul care va deschide
alt sens vieții decât acesta al întrebărilor, al bâjbâie­
lilor în nedumerire ?
Și totuși își da seama că totul este etern. Iși amin­
tea clipe și nu putea desluși pentru ce acele clipe
tuseseră atât de violent însemnate în suflet.
Amintirea i se întindea dincolo de obișnuit : nu
avea trei ani. Era o primăvară ideală, colorată blând,
muiată într'o lumină făcută din mângăeri de mă­
tase de aur... Ana cu pași extraordinari de mici, în­
ainta încet. O mână îi era prinsă sus de o altă mână.
Era mâna tatălui ei. In cealaltă mână avea o porto­
cală. Portocală era și ea de aur. Totul era blând și
etern... Apoi fuseseră și alte clipe cari se însemna­
seră aprinse pe răbojul vieții, ca un țipăt de aprinse,
pentrucă erau perfecte. Simțise în clipa lor posibilita­
tea umană a perfecțiunii. Și apoi era și așteptarea
din vis. A, fericire aceea 1... Și apoi și alte clipe, uitate
complet, goluri, dar cari totuși fuseseră și legaseră
într'o implacabilă înlănțuire viața. De aceea nu are
importanță nici când uiți nici când știi, nici când se
sfârșește ceva. Iți porți eternitatea chiar în clipele pe
168

cari le uiți, chiar în clipele când negi eternitatea, îți

porți eternitatea implicbilă... eternitatea...
„Marta". Pe Marta o iubea, o va iubi mereu, chiar
daca ar uita vreodată că a iubit-o, chiar dacă nici­
odată nu va înțelege pentru ce a iubit-o, pentru ce a
ales-o. Totul se însemna în viață cu aceeași răbdare
ca și clipele... și apoi ar mai fi ceva, dar acum acel
„ceva" îi scăpa, fugea, aluneca... Totuși, întro zi, Ana
își va aduce aminte... absolut totul... Atunci poate va
înțelege totul, și se var desprinde clipele unele de
altele și abea atunci vor fi ale ei, cu adevărat ale ei,
așa cum poți ține în mână un obiect...
Totuși, se mai putea ca până atunci, să uite chiar
și ceea ce gândește acum, să uite că „nimic nu are
importanță" și că „totul este etern", să uite, și într'o
zi, revoltată, să strige, să strige, înspăimântată când
moartea s'ar apropia liniștită, crezând că e de mult
acceptată, ca ceva natural. Da, vor fi clipe de revoltă,
de durere încă... Și Marta va muri odată, și va mai
trece apoi atâta timp, încât acest lucru va deveni și
el fără importanță...
„Ce simt acum nu se poate explica nimănui.
Fiecare poate înțelege numai pentru el. Atât".
Ana ajunsese în fața porții unde sta Marta. Atunci
totul se schimbă și imediat uită că „nimic nu are
importanță". Ana grăbi pasul. Iși da seama că poți
înțelege anumite lucruri și totuși să fi prins de alte
lucruri neînțelese, ca în lanțuri. Acum, își da seama
că așteptă cu înfrigurare să vază ce va face Marta,
ce va hotărâ.
Ca deobicei, Ana nu se opri la intrarea princi­
pală să sune ci trecu mai departe prin curte ca să
intre prin ușa din dos. Intrarea somptuoasă pe care
 169

Elena Vrânceni o deschisese și prin care acum se cir­

cula, îi părea Anei ceva nesigur ca un capriciu, și mai
ales tăcută pentru oameni total străini casei. Intrând
ca întotdeauna prin bucătărie, se simțea mai la ea
acasă și mai sigură, mai la adăpost de eventualele
mofturi ale Elenei Vrânceni.
Trecu vioi prin curte și înainte de-a merge în
casă se îndreptă spre grădină să vază dacă din în­
tâmplare Marta nu e acolo. Afară, soarele era încă
destul de cald.
In grădină, masa pe care deobicei învățau lipsea,
dar îl zări pe Traian stând nemișcat în mijlocul bu­
ruienilor, aiurit și parcă mai înalt și mai adus din
spate ca deobicei. Când o văzu pe Ana râse sgomo-
tos dar stingherit.
— O cauți pe Mărtuca hi, hi, hi... dar degeaba o
cauți.
— Marta e la ea în odae, Traiane ?
— S'a ascuns la ea în pod, hi, hi, hi... S'au schim­
bat lucrurile pe aci 1 Nu mai este omul liber să facă
ce vrea. Hi, hi, hi. Așa este când se face pace : mân­
care mai multă și adio libertate.
— Marta e la ea în odaie ?
— Las că știu eu 1 Nu o să mai iasă niciodată.
Adio libertate... Acum e prea târziu... Știu eu multe.
Nici pe tine nu о> să te mai lase. O să stai acasă că
te bate.
Se auzi din grădină un glas bărbătesc necunos­
cut și care totuși semăna cu al lui Traian, un ecou
răgușit, îmbătrânit, stors de vlagă.
I — Traiane, cu cine vorbești ?
— E 1 cu cine ? Cu o fată frumoasă. Hi, hi, hi. Și
pe fața lui Traian trecu o teamă, o intimidare.
170

De după frunziș apăru un bărbat. Ceva rece se

se prelinse prin trupul Anei. Omul răsărit misterios
din frunziș semăna cu Traian. Mult mai mărunt, mai
mic pe lângă statura uriașă a lui Traian, dar aceleași
brațe mai lungi decât trebuia, aceeași aplecare ro­
tundă a spatelui, dar de data asta parcă nu din pri­
cina unui trup crescut fără sens prea înalt, ci, alt­
ceva... o înbătrânire precoce... o povară sufletească...
In tot cazul, aplecarea asta a spatelui da ceva viclean
omului. Capul părea că vrea să se ascunză între
umeri, că se codește să iasă drept la iveală, la lumina
zilei... Și apoi, aceeași ochi ca ai lui Traian, prea
mari și rotunzi, cu privirea verde mucegăită. Ochii
luceau straniu, nu din curiozitate ori inteligență, ci din
concentrarea asupra unei idei absude. Privire de
maniac.
— Pe cine cauți dumneata ? întrebă omul cu gla­
sul moale ca zborul liliacilor în noapte. Bărbatul se
apropie un pas și o privi pe Ana au o uimire bolnă­
vicioasă.
— Pe domnișoara Vrânceni.
— Și ce vrei cu ea ?
-—■ Am venit... la ea.
— Dar ce dorești dumneata cu ea ?
Uimirea pa fața lui trăda o acută curiozitate de-a
ști ce poate voi Ana delà Marta ca și cum lucrul ar
putea fi ceva cu totul în afara obișnuitului. Totdeo­
dată omul se mai apropie un pas privind-o pe Ana
cu o privire de miop sau nebun. Privirea omului era
îmbâcsită de contraziceri și greutăți insuportabile.
Gândurile îi păreau încercuite, cuibărite în sânge
murdar, violent, fierbinte, obraznic, impudic. Deodată
buza de jos a gurii Iui alunecă grea și dezveli dinții
 171
j

prea mici, galbeni și stricați. Cu o plescăitură imper­

ceptibilă, vâscoasă își trecu limba pe buze, o limbă
grea care păru că nu are loc în gură.
Ana simți că nu se poate mișca din loc. Privirea
aceea așezată asupra ei :o împietrise. Iși simțea sân­
gele răcindu-i-se în vine.
— O fi la ea în odae, spuse omul târziu.
— Mulțumesc.
— Dumneata cunoști drumul ? îngâna omul și
făcu încă un pas spre Ana.
Erau acum aproape unul de altul. Părea că se
mișcă spre Ana împins de o forță inconștientă, că e
gata să închiză ochii și să înainteze orbește apoi și
să așeze mâna pe Ana.
— Mulțumesc... știu... singură...
Ana făcu un pas înapoi, speriată.
— Știe, rânji Traian, vine în fiecare zi.
Traian vorbea mai încet ca deobicei, cu sfială.
Mâinile lui mari îl plictiseau. Le purta cu greutate
atârnate inutil și incomod de umeri. Râse un râs sevil
de bufon speriat, histerizat, gata să facă o glumă sau
să o ia la fugă.
— Sunt prietene, continuă, văzând privirea cer­
cetătoare a omului, așezată asupra lui. Și Ana ple­
când, îl mai auzi deslușind :
— Au și un profesor cu țigări. Se fac toți doctori
și mama și pe urmă mă însor și eu, hi, hi, hi. Trăim și
noi cum putem... ca la război de 1 Hi, hi, hi.
Glasul se stinse într'un râs cretin și trist. Ana îl
auzi sfârșindu-se în urma ei ca un ecou de demență
și desăvârșită tristeță.
Ana alergă până la Marta. O găsi într'adevăr la
ea în odae. Era întinsă pe pat nemișcată, cu ochii
172

mari deschiși. Părea mai diafană, ca niciodată. Ceva

transparent și totuși puternic, ceva uimitor, o înfăți­
șare de sfânt, de înger.
Ana se azvârli spre Marta. Se ascunse lângă ea,
Marta o cuprinse.
— Ce este ?
— Nu știu. Stai puțin cu miine.
— Ce e ?
— Cine era domnul din grădină ?
— Tata, spuse Ana și se îndepărtă de ea.
Ana ar fi vrut să plângă, dar spaima reținea la­
crimile.
— Marta, stai lângă mine. Nu știu ce am. Am să
mai pot veni la tine ?
Marta nu răspunse. Era foarte palidă.
— Va fi nevoe... poate de câteva zile... până voi
vorbi cu el... să nu vii.
— Marta 1
— Provizoriu. Pe urmă trimet pe Gheorghe să te
cheme.
Ana se revoltă.
— Și dacă totuși am să vin ?
Marta o privi fix.
■—■ Cred că înțelegi că dacă spun că e mai bine
să aștepți câteva zile acasă... înseamnă că știu ce
vorbesc.
— îmi este teamă și pentru tine, șopti Ana.
— Prostii. Eu sunt învățată.
— Când a venit ?
— Azi noapte.
— Și Traian mi-a spus că nu am să mai pot veni.
Pași urcau scara. Ana și Marta ascultară.
•— E Matei, spuse Ana.
 m
Matei B an ea bătu întâi încet la ușă, apoi intră.
— Sărut mâinile.
— Bună ziua.
Se opri în prag. O privi pe Marta cu atenție, apoi
o întrebă :
— Domnul din... grădină., e tatăl tău... nu?
Și continuă să o privească cu aceeași privire fixă.
— Da, spuse Marta și imediat întoarse capul.
Ana asculta cu încordare.
— S'a întors ?
— Da.
— Când ?
■— Azi noapte.
Și deodată Ana își dădu seama că Marta și Ma­
tei vorbeau în șoaptă.
— Unde e Elena Vrânceni ?
— La ea în odaie.
— Invizibilă ?
— Probabil.
— Și... ceilalți... toți ? E în stare să-i ti dat pe toți
afară 1 Ce ochi 1
Marta făcu un gest enervat cu mâna. Pe fața ei
trecu o umbră grea.
— Lasă-mă, spuse, și își ascunse fața în mâini.

In seara aceea, foarte devreme, Ana și Matei ple­

cară de la Marta. Umblau tăcuți unul lângă altul.
Totuși Matei îi spuse Anei:
— Cred că acum... ar fi bine să mergi mai rar pe
acolo 1
— Pentru ce?
— Cum pentru ce ? Nu vezi ce atmosferă de de­
mență a adus bătrânul Vrânceni cu el 1 Auzisem că
 !<
1

174

e nebun, dar e mai grav decât mi-am închipuit. Pur

și simplu ți se face frică. Ai impresia că e capabil de
■orice...
— Dar ce o să facă Marta ? Singură nu o pot lăsa.
La început, când am mers acolo, Elena Vrânceni a
căutat să mă sperie... ca să nu merg pe acolo... și eu
tot m'am dus.
— Bine, bine, nu am spus nimic. In definitiv ce ți
se poate întâmpla rău ? Cred că nimic. Dacă nu te su­
pără, idacă nu te sufocă atmosfera aceea de bala-
muc... poți merge. Văd că reziști.
Dar Ana nu răspunse numic. Iși da seama câ
lucrurile sunt mai grave decât atât. Niciodată Marta
nu îi spusese să nu vină pe acolo, nici la început
când Elena Vrânceni căutase să o dea afară. Acum
însă... Pentru ce îi spusese să nu mai vină ? Și atunci,
Marta nu era și ea în pericol ?
— Ce s'au făcut ofițerii francezi? întrebă Matei.
— Nu știu. Nu am stat deloc cu Marta. Când ai
venit tu, abea sosisem și eu.
— André de Bozas 1 Sau crezi că el va răbda
atmosfera... Nu ți-a spus (Marta nimic ?
— Nu, nu. Nimic.
— Bine. Ca de obicei. Casa misterelor. Pentru ce
nu pleacă cu el ? Ce au așteptat ? Și ce așteaptă
acum? Da, da. In tot cazul, dacă ții neapărat să mai
mergi pe acolo, am să vin cu tine. Nu te pot lăsa
singură.
— Și Marta mi-a spus să nu vin câteva zile, șopti
Ana și grija din suflet crescu brusc, dureros.
— A, da?
— Da.
— Ei vezi.
 175

Și Ana adăugase iar cu același glas speriat :

— Dar tu, nu-i așa că tu ai să mai treci pe acolo...
să-mi aduci știri ?
Și Ana își trecu brațul sub brațul lui Matei. în­
duioșat, Matei răspunse :
— Bine, bine.
O strânse lângă el mai aproape, protector.
Seara era răcoroasă. In aer era miros de zăpadă,
de iarnă. Vântul iluera nestingherit pe splai. Pe jos,
Irunzele uscate sunau metalic, zdrobindu-se sub pașii
lor.
 CAPITOLUL XVII

Două zile Ana oșetptă. I-era inima st'ânsă. I-era

teamă. Noaptea îl visa pe bătrânul Dimitrie Vrânceni.
Nu ar Ii putut desluși ce vede, dar totul i se părea în­
grozitor. Pe fundalul visului trecea umbra lui André
de Bozas ca o lumină. Era înalt, grav. Marta se
zbătea...
Ana se deșteptă și mai înfricoșată. In noapte i se
păruse că Marta suferă, că Marta se chinue, cere aju­
tor... o strigă... Apoi, că poate Marta plecase, fugise,
că niciodată nu o va mai vedea. Niciodată...
A treia zi, Ana nu mai putu răbda. Se hotărî să
trimeată fata din casâ până la Matei Banea, să-l
roage să meargă la Marta să-i aducă vești. Știa că
dacă Matei nu ar putea merge s'ar duce ea Ana, cu
orice risc. Scrise câteva rânduri către Matei. In tim­
pul când închidea plicul auzi soneria intrării. Ana
merse chiar ea să deschidă. Mereu credea că vine o
veste delà Marta, că i-o aduce Gheorghe sau alt­
cineva.
Era într'adevăr Matei Banea. Plin de zăpadă, în­
frigurat, prost dispus. Nu voi să desbrace paltonul să
intre în casă. Rămase în antreu în picioare, pe preșul
 177

de lângă ușă. Ii spuse Anei că Marta e bolnavă și că

ar fi bine să meargă să o vază.
— Ce are ? întrebă Ana cu glasul speriat, slăbit
deodată. In gând i se iviră reminiscențe încâlcite dar
pregnante din visul nopții : Marta zbătându-se, bă­
trânul cu ochii demenți... cu glasul moale...
— Nu știu, nu am văzut-o. Am vorbit cu Elena
Vrânceni.
— Dar dacă nu mă va lăsa să o văd ?
— Elena Vrânceni mi-a spus să vii. Nici lor nu le
convine să crează lumea că au sechestrat-o. înțele­
gi? Și., preferă să mergi tu decât altcineva. E na-
tural.
— Da...
— Am să vin de altfel să te iau. I-am spus și Ele­
nei Vrânceni.
— Da ?
— Da. Să nu ai nici o grije.
— Ești bun. Mulțumesc.
Erau unul lângă altul. Ana avea lacrimi în ochi.
Lucia Stavri, m;ama Anei sosi în odaie. Matei îi
sărută mâna scuzându-se că nu poate intra. Era încă
alb de zăpadă. In câteva cuvinte își amintiră timpul
în care (Matei venea să se adăpostească de bombe
la ei în pivniță. Apoi Lucia Stavri întrebă de Marta.
Matei își da seama că Ana îi vorbise mamei ei și
de el și de Marta, dar totul atenuat, ascunzând cele
mai multe lucruri.
Se simțea toți trei stingheriți. îngrijorarea și :ne-
răbdarea Anei sporiau minut cu minut.
Matei Banea se înclină și plecă în grabă.
După masă Ana ieși imediat. Făcu drumul în
goană. Ningea des, cu fulgi mari. Când ajunse la
12
178

Malta se hotărî să meargă direct la ea în odaie. Ii

era groază de o eventuală întâlnire cu bătrânul Vrân­
ceni. Urcă scara repede. La ușa Martei bătu încet de
tot, cu grije. Nu primi nici un răspuns. Atunci deschi­
se ușa și intră în ode. O izbi în față o căldură înăbu­
șitoare. O umbră învăluia lucrurile. Apoi, pe pat, în
perne, văzu fața Martei. Părul dat la oparte descope­
rea cu simplitate fața, o față foarte slăbită, mică și
palidă de om foarte bolnav. Ochii Martei abea se în-
tredeschiseră : o spărtură între gene obosite prin care
se prelinse o privire umedă, lovită, sfârșită.
— Eu sunt, șopti Ana și o emoție violentă o cu­
prinse. Ar fi dorit să înainteze și să o cuprindă pe
Marta în brațe. Nu putea înțelege cum putuse sta trei
zile departe de Marta, fără să si,m!tă că e bolnavă, că
are nevoe de ea.
— Marta, șopti, eu sunt.
Ingenunchiase la picioarele patului.. Iși rezimă
fruntea de așternut și plânse. Marta era tot atât de
nemișcată. Ana căuta să-și stăpânească hohotele cari
o înecau amarnic. Plângea pentrucă îi era milă de
fața aceea atât de palidă, fața aceea mică, sfârșită,
venită dintr'altă lume, chemată deacolo înapoi... Plân­
gea încet. In odae era liniște. Nu se auzea nici un
sgomot în toată casa.
— Te iubesc Marta, șopti, te iubesc.
Dar Marta nu se mișca. Respirația îi era saca­
dată, imperceptibilă, prea ușoară.
— Nu știam că ești bolnavă... Ași fi venit... Tu știi.
Aș fi venit.
Plânsul o îneca. Iși lăsă lacrimile să cadă abun­
dente. Iși da seama : în aceste câteva zile Marta ar fi
 179

putut muri. Fața Martei era îngrozitor de palidâ, de

străvezie.
— Nu... plân... ge. A... cum... e bi...ne.
Ana tresări cu groază. Se uită cu spaimă la Mar­
ta, dar nu îndrăzni să |mai spui.e nimic, plânsul oprit
în gât o îneca : Marta bâlbâise, vorbise cu greutatea
unui paralitic...
Se tăcu liniște. Ana își auzea inima bătând vio­
lent și neîndrăznind să mai întrebe nimlic. Dar glasul
Martei, acest glas nou, greu, dibuind ca un trup care
își caută drum în noapte, se înalță din nou. Ana as­
culta cu aceeași spaimă.
— Vezi... nu... m... mai... pot... vorbi... După...
șoc...
— Care șoc ?
— Am... căzut... am le... șinat...
— Pentru ce ?
— M...m'am... cer...t...tat cu... ai mei.
— Tatăl tău?
— Da... și... ea.
Marta tăcu. Tăcu și Ana. Ii era frică. Ii era frică
să întrebe. își așeză din nou capul pe patul Martei.
Și plânse iar. își simțea corpul scuturat ritmic de
plâns și simțea și patul legănat de hohotele ei.
Mai târziu când deschise ochii văzu și fața Mar­
tei udă de lacrimi.
— Te iubesc, șoptise iar, te iubesc. Ești toi ce e
mai scump pe lume. Te iubesc.
Vârâse mâinile sub plapomă și găsise picioarele
Martei reci ca marmpra. Le îmbrățișă.
Marta plângea. Un plâns tăcut care se furișa pe
fața ei,, izvora din ochii ei mari cari păreau că și-au
pierdut vederea. O privire fără țintă, atât de obosită
180

încât părea că se stinge, se va topi odată cu lumina

zilei.
— Altădată să mă chemi, îi spuse Ana. Cum ai
putut să nu trimeți pe Gheorghe după mine, imediat ?■
— Nu...a...am știut nimic.
— Suferi ?
— Nu.
Fața Martei era nemișcată.
— Nu a fost nimeni cu tine ?
— Do...c... torul... Obre... ja... când au vă... zut că
nu mor l'au chemat...
Ana pășiră lăuntrică zvârcolirea. Pe șira spinării
curgea foc.
Era revoltată. Ar fi vrut să o ia pe Marta în brațe
și să fugă din casa asta în care simțea că mintea nu
folosește, în care obosea orice elan. Ar fi vrut să în-
genunchie, să cheme, să spuie, să se știe și să existe
cuvânt maj grav decât acel veșnic „te iubesc" care
i se îneca în gât, fierbinte ca un val de sânge.
— Te iubesc, șopti iar.
Și totuși, știa că Marta nu o iubește, că Marta nu
mai poate iubi, că Marfa nu iubește pe nimeni, că
Marta trecuse în lumea celor carj nu mai pot iubi
oameni. O liniște fără caznă îi potolise sufletul. O ve­
dea pe pat întinsă, palidă și îșî da seama că Marta
nu mai era ca ceilalți oameni. Pentru ce André de Bo-
zas nu însemnase destul ca Marta să se fi putut deci­
de ? El era singurul om care înfățișase perfecțiunea
în ochii Martei și totuși Marfa...
Clipele se pierdeau, socotite numai de căderea
albă și tăcută a fulgilor de zăpadă. Ana îi vedea
lunecând pe geam. Cădeau încet, plutind albi, atât
 1H

de încet, încât puteau îi urmăriți câte unul în parte

cu privirea.
De sus dinspre Cotroceni, plecat din spitale să­
race, militare, din margine de -oraș, sosea marșul fu­
nebru care ducea solaații morți.
Mureau soldații în iarna aceea de după război, sute
și mii. Mureau acum în spitale, așa cum muriseră pe
front. Întâi de glonț, acum de boală. Goarna se auzea
la început atât de stinsă, din atât de largi îndepărtări,
învăluită, împiedicată de perdeaua deasă de fulgi de
zăpadă, încât cântecul putea fi confundat cu un gând.
Putea să fie sau să nu fie. Putea să fi murit cineva
sau să nu fi. murit.
Totuși, încet, notele goarnei se deslușiau. Mortuare,
se desprindeau din aerul înghețat din ce în ce mai
deslușite.
Marta tresărea. Ochii, i se deschideau o clipă.
Glasul ei, învăluit în oboseala gândului, sosea bâl­
bâit, surd :
— I...în...că...unul:
Marșul mortuar se apropia, cuprindea tăcerea cu
din ce în ce mai mare victorie. Ritmic, simțeai cazna
cailor cari trăgeau trupul mort și pasul sărac al celor
cari urmau pe jos, prin zăpadă, dricul. Ta-ta-ta...
Ana și Marta ascultau încordate, nemișcate până
se sfârșia cântecul în aceeași topire, în tăcerea iernii.
Mureau unul după altul, nenumărați, cu uimirea a-
ceea din ochii celor cari mor la douăzeci de ani.
In odae era cald. Imediat ce se potolea focul,
Marta șoptea cuprinsă de friguri :
— Foc.
Soba sărăcăcioasă era din nou umplută.
La un moment dat un val de viață revoltată cu-
182

prinse trupul atât de slab al Martei. Iși înălța fața

străvezie, făcută din lumină și, luptându-se cu greuta­
tea imensă a cuvintelor cari i se încurcau în găt, în­
cepu să vorbească. Fiecare cuvânt -o caznă, un în-
nec. In ochii, ei se aprinsese un foc dogorâtor.
— M'am... cer...tat. . cu... ei.
Mâna ei slabă și obosită trecu prin fața ochilor.
— Era... u... atât... de u... râți ! Au... strigat...
Am fugit. Am căzut... O noapte... am s... tat pe... jos.
M'a gă...sit Ghe...orghe : A venit... și... ea : Au
che...mat doctorul.
Ana asculta cu încordare dar își da seama că Mar­
ta, cu toată boala, cu toată neobișnuita revoltă, nu po­
vestește totuși decât tot numai ce vrea ea, celelalte lu­
cruri cari ar fi putut-o lămuri rămânând tot ascunse.
Pentru ce se certase cu părinții ei ? Cu ce o putuseră
supăra într'atât încât să cază pe scări și, după o
noapte să se deștepte bâlbâind atât de grozav ? Ce
o putuse supăra într'atât ?
Ana își îngropă fața în mâini. Rămase nemișcată
Mai târziu întrebă totuși, încet, cu grije :
— André de Bozas nu a întrebat de tine ?
Dar Marta nu răspunse imediat. Părea străină ori­
cărei preocupări sau că poate nu auzise întrebarea.
Totuși se hotărî și bâlbâi :
— Nu... mai... e ., aci...
— A plecat ?
Glasul Anei tresărise. I se părea că presimțirile
i se împlinesc și că de acum totul va fi rău. In odae
se făcu din nou o liniște nemicată. Apoi glasul Martei.
sosi totuși liniștit, îndepărtat :
— L-a dat., a...fără... tata:
— Afară ?
 183

— Da.
— Dar...
— Era gelos.
— Cine ?
— Tata.
Marta spuse ultimile cuvinte deslușit, totuși gla­
sul ei. păru că se retrage iute înapoi, cu scârbă, așa
cum faci când strivești cu piciorul un gândac.
— Gelos ! șopti Ana și simțea cât îi e de dure­
roasă amețeala gândurilor.
Și după o altă pauză Marta adăugă :
— Fac... cu toată... lumea... a... șa... cum au...
vrut... să facă cu tine. Nu... o... oricine... poa...te răb­
da. El... a plecat.
Nu-i spuse numele. II învăluise într'o umbră.
Afară ningea, aceeași ninsoare lentă din înalt de
cer. Trecuse timp mult apoi, în aceeași liniște. Gân­
durile Anei erau amețite. Ar fi vrut să întrebe, să știe,
dar nu îndrăznea. Iși da seama că trebuia și că ar fi
fost și inutil. Omul plecase. Se sfârșise și cu el. Ii lă-
sese să plece așa cum îl lăsase și pe Camil. înfățișa­
rea lui atât de victorioasă, victoria luminei însăși par­
că, nu folosise, nu putuse să învingă piedicile. Marta
rămăsese aci... în vizuină,, în întuneric...
Și mai. târziu Marta vorbi din nou. Glasul îi era
atât de slab încât Ana abea îi auzea cuvintele. Era
parcă un glas prins la întâmplare, misterios și totuși
străin, un glas care se căuta pe sine.
— Camil a murit.
— Camil ? Camil luga ?
— Da.
— Cine ți-a spus ?
Dar Marta închisese ochii. Părea împietrită. Ana
1S4

nu îndrăzni să o mai, întrebe nimic. Nu avea sens să

o imai chinue cu întrebările. Marta însăși era între
viață și moarte. Ana o privea cu înfricoșare. Oare își
da seama în ce stare se află ? Din trupul ei nu mai ră­
măsese decât o impresie de ceva prea ușor, încât
părea că își va lua zborul și se va pierde și urme
aceea abea perceptibilă a respirației, insuficiente.
— Pent... pentru ce ? Pentru ce, îngână Marta A...
spus... a spus...
Marta se opri.
— Ce ? întrebă Ana cu încordare.
Pe fața Martei trecu un fior de scârbă. Se crispă,
se svârcoli.
— Ce... grozav..., șopti încă și. tăcu apoi. O tăcere
bruscă și definitivă parcă.
Ana întinse mâna și o așeză pe fruntea Martei.
O clipă, trupul Martei cedă sub potolirea mâinii, se
destinse, se încrezu. Se făcu o liniște extraordinară în
odae, o clipă atât de liniștită încât timpul păru că se
oprise în loc, apoi, deodată, brusc, așa cum se răsu­
cesc înainte de-a lua foc crengile așezate pe jar, tru­
pul Martei se încordă. Un gemăt violent, ca sub o în­
junghiere, un plâns, un hohot sfâșietor se înălță din
trupul ei. Plânsul păru că o zdrobi, că trupul prea
slab nu va avea puterea să suporte violența durerii.
Zvârcolirea părea să fie cazna de-a goli trupul de
scârbă. Strigăte înăbușite se amestecară cu hohotele.
Ana se înspăimântă. O cuprinse.
— Marta 1 Marta 1
Dar Marta nu auzea. Plângea cu o putere inexpli­
cabilă, cu desnădejde, o desnădejde pe care Ana o
simțea ecou în sufletul ei.
Dar Marta se potoli repede.
 185

— Iartă-Tnă, șoptise.
Tresăriri lungi, cari curgeau în lungul trupuluj ei,
păreau cele din urmă luminj ale fulgerelor de după
iurtună. Lacrimile curgeau încă mari Și calde. Ana
era din nou îngenunchiată lângă pat și plânsul ei se
amesteca cu al Martel.
— Te... r... rog spune .. mamii... să vină... aci...
— Mama ta ? '•
— Da.
Ana se uită cu neîncredere la Marta. Oare știa ce
spune ?
— Tre...bu...ie.
— Nu pot eu ?...
— Nu. Du-te. Să vie.
Ana se ridică. Și glasul bâlbâit mai îngână ca
pentru el :
— Tre... buie...
Ana ieși, Ochii îi erau roșii de lacrimi. Când fu
afară, se opri o clipă în pod, la capul scării, acolo
unde căzuse Marta, acolo unde, acum câteva săptă­
mâni Marta o sărutase sălbatec, în ziua aceea a pri­
mei plimbări cu André de Bozas... Cât de îndepărtată
părea ziua aceea plină de lumină și fericire.
Ana își potoli ochii cu vârful degetelor. Iși așeză
părul. Apoi coborî.
In casă era liniște. Nu se auzea nici o mișcare,
nici un glas. Merse până în antreiașul cel mic și plin
de uși. Se opri. Ii era teamă. Nu știa dacă bătrânul
Vrânceni e acasă sau nu. Ii era teamă de el, îi era
teamă de demența aceea așezată ca un blestem în
ochii lui, în gesturile lui.
In casă era liniște și nemișcare. Ana bătu încet
la ușa odăii Elenei Vrânceni. Nu primi nici un râs-
186

puns. îndrăzni și. încet încercă clanța. Ușa se des­

chise. Odaia era goală. Patul desiăcut, rezemat de
perete. In bucătărie, deasemeni nu găsi pe nimeni.
Ana trecu prin sufrageria tainusculă în gangul care
ducea la odaia lui Traian. Merse și bătu la ușa odăii.
— Traiane 1
Traian deschise imediat ușa. O deschise încet.
vârî capul. Era murdar de barbă nerasă. Părea spe-
riat. Vorbea în șoaptă.
— Ce vrei ? întrebă.
— Unde e mama ta ?
Traian și mai speriat arătă spre odaia care de-
obicei, era închiriată.
— Să nu te duci că ie bate, spuse. Fiecare tre-
buea să stea la el în odae nemișcat. Numai la closet
poți să mergi și nu de atâtea ori. de câte ori ai vrea.
Trebuie să te ții.
— Tatăl tău e acasă ?
— Nu, e la Brașov. Cumpără Brașovul și toate
pădurile că e milionar. Las că știu eu. Mi-a spus
Gheorghe. Tu nu ai o țigară ?
— Nu.
— Nu.
— Marta e bolnavă ?
— Da.
— Las că știu eu. O fi bătut-o și pe ea. Eu fac eco­
nomii așa cum pot. Nu m'am ras de o săptămână. Și
săpunul costă bani. Las că știu eu.
Traian plecă. închise ușa încet. Ana rămase ne­
mișcată. Apoi, după un timp, se hotărî și. bătu la ușa
odăii din fund pe care i-o arătase Traian. Bătu încet,
cu grije.
— Cine e ?
 187

Era într'adevăr glasul Elenei Vrânceni.

— Eu.
— Cine eu ?
— Ana.
— Intră.
Ana intră. Elena Vrânceni era culcată pe pat, în­
velită cu o broboadă mare de lână cenușie. Din bro­
boadă ieșeau picioarele încălțate cu ciorapi. Fața îi
era buhăită, ochii ei de foc erau imenși și congesti­
onați, buzele arse, părul despletit.
— Ce vrei ? întrebă cu glasul ei cel mai obraz-
nia și abea înălțând capul.
— Bună seara.
— Bună seara. Ce vrei ?
— Martei îi este rău, spuse Ana încet.
— Și ce vrei să-i fac ?
— M'a rugat să-ți spun matale să vii puțin până
la ea. Vrea să te roage ceva.
Elena Vrânceni se ridică alene și se răzămă în
cot.
— Ia ascultă fetițo, altă treabă nu ai decât să te
amesteci în ce nu te privește ?
— Martei îi este rău.
— Las că știu eu răul ei. Nu o să mă înveți dum­
neata ce am de făcut, că doară sunt mă-sa. Ce vrea
ea, nu se poate. Știu eu mai bine ca dumneata. Ți-am
spus-o delà început : nu ai ce căuta la noi în casă.
Să stai cuminte la mămica dumitale și să te mai. as-
tâmperi cu venitul pe aci, că de Marfa știu eu mai
bine ca ea ce îi trebuiește. De-aș asculta de ea, bine
ne-ar merge, fruimos am ajunge 1
Ana simțea că nu mai are sânge în trup. Elena
Vrânceni vorbea încă.
188

— Credeam că ai să fii destul de deșteaptă și că

ai să te lămurești singură. Dar văd că merge greu.
In definitiv du-te și stai cu ea până te-i sătura — că
doară n'ai să-mi spui că nu ai să te saturi niciodată—
și lasă pe ceilalți în pace. Fiecare cu viața așa cum o
pricepe la el acasă. Acum a venit bătrânul și ce era în­
ainte nu se .mai poate. M'ai înțeles ? Nu-i nimic de
făcut. Nimic. Hai pleacă. Ce vrea ea nu se poate.
Las'că știe ea.
Ana plecă. In gang se opri. Se rezimă de zid. Nu
plângea. Ceva i se împietrise în trup. Poate sângele
prea rece. Ii era frig.
Capul lui Traian, uriaș, cu ochii putrezi, și focul
stins sub sprincenele stufoase, apăru în ușa odăii lui.
-— Те-a dat afară ? Nu-i nimic. Bine că nu te-a
bătut.
Știu eu. Nu trebuie să plângi. Dacă vrei vino la
mine în jodaie și te iau eu de nevastă. Hai feiițo, vino.
Caută să o apuce de mână râzând. Ana se trase.
— Nu te speria. Toată lumea crede că sunt prost,
dar eu știu aproape toate literele.
Ana plecă. Traian îi șopti, :
— Dacă te duci la Marfa, spune-i să-mi dea o
țigară, că ea — și arătă spre odaia malmei lui — nu
vrea să-mi dea. Facem cu toții economii.
Ana se târî până în odaia Martei. Urcă scările
greu. Fiecare treaptă o caznă. O găsi pe Marta
liniștită.
— Ce-a... spus..., întrebă glasul ei poticnit penibil
la fiecare silabă.
— Că nu poate veni.
— Bine.
 189

Nu părea deloc mirată, nici supărată. Totul pă­

rea natural. Ana căzu pe un scaun. Mintea îi era ab­
solut fără nici un gând. Un ceas întreg trecu fără să
vorbească nici ea nici Marfa. Afară ningea mereu.
Din depărtări un trup de soldat, mort, trecu din nou
dus de goarna mortuară. Ana simțea cum melodia i
se întipărește adânc în nervi.. I se părea că va regăsi
notele astea ascunse în toate clipele de suferință.
Melodia se îndepărtă, liniștită, stăpână pe ea, i-
zolată, de sine stătătoare, pentru fiecare soldat ace­
eași.
Mai târziu Gheorghe veni în odaie. Ca deobicei,
aducea pe o tavă două cafele turcești Și dulceață.
Ana nu se mai mira de nimic. Totul era normal. Astfel
se petreceau lucrurile în casa asta. Și mai ales nu tre­
buia să gândești nimic. Felul în care îi vorbea Elena
Vrânceni nu erau decât încercări fără însemnătate.
Gheorghe o privea pe Marta cu îngrijorare.
— Domnișoară, spuse, nici azi nu ați mâncat ni­
mic. Să gustați din dulceață.
— Puțin.
Gheorghe se apropie, -ci ajută să se ridice, să
mănânce. Ana îl privea. Nu simțea puterea să se
scoale și să-i ajute. I se părea natural să-l vază cum
o îngrijește pe Marta ca pe un copil bolnav.
— Gheorghe, spuse Marfa, cu greu.
Gheorghe se aplecă mai aproape.
— Să m!er...gi... la doctor. Să vie... ne...apă...rat:
— Merg.
— Nu pleci... până nu... vine... cu tine.
— II aduc. Vă este mai răni?
Se putea ceti îngrijorare pe fața lui. înainte de-a
pleca Gheorghe netezi plapoma, pernele... Gesturile îi
190

erau pline de milă și atât de blânde, încât Ana ră­

mase înmărmurită.
„Și el este îndrăgostit", se gândi și nu se miră
nicj de lucrul acesta. Acum îi era din nou bine. Un
sentiment fratern pentru Gheorghe, o făcu să-i su-
râdă blând când privirile li se întâlniră.
— Vin îndată domnișoară.
Gheorghe plecă. Ana îi strecură în mână câteva
țigări:
— • Pentru Traian, șoptj și glasul și-l auzi greu
de lacrimi.
Timpul trecu din nou. începuse să se întunece
de tot. Ana nu îndrăznea să aprinză lampa. Privea
afară șj aștepta ca Matei să sosească. Făgăduise.
O va duce acasă. Acasă putea găsi liniștea, purita­
tea gândurilor, o viață sâmplă, curată, și totuși sim­
țea că nu îi era suficientă, că aci în casa Martei îi
este sufletul prins, că va răbda orice, numai să fie
lângă Marfa.. ' Totuși marhentan se bucura să mear­
gă acasă. I se părea că acolo va găsi poate mijlo­
cul’ să poată ajuta pe Marta mai efectiv...
Pași urcară scara. Era doctorul cu Gheorghe.
Doctorul era înalt și slab, osos, brun.
— Corbeanu.
Sărută mâna Anei. Gheorghe' se râzâmă de ușă
și privi.
Doctorul nu părea mulțumit. O privea pe Marta
cu stingherire.
— Nu ar fi trebuit să mă chelmî azi. Spusesem
mâine.
— Ar fi iclst... im...posibil. Șopti și paloarea ei se
intensifică. O transpirație ușoară îi umezi fruntea.
Doctorul, în fața patului, în picioare o privea cu
aceeași privire supărată. Păreau și Marta și doctorul,
enervați. Ana nu înțelegea bine ce se petrece, dar se
simțea de prisos.
— Trebuie să plec.
— Da.
— Pot veni mâine?
— Da.
Ana plecă. Coborând scara, îl întâlni pe Matei,
care venise să o iea; după iăgăduință. Plecară ime­
diat împreună.
Afară în stradă, răcoarea nopții de iarnă spălă
fața, lacrimile, plămânii, apăsarea, gândurile Anei.
Suspină adânc.
— Ai plâns mult? întrebă Matei Banea.
— Da.
— Intr'adevăr, ai de ce.
Mergeau tăcuți. Anej îi era imposibil să vorbea­
scă. Ar fi dorit să fie bolnavă, să fie îngrijită, mângâ­
iată...
Oare într'adevăr Camil luga murise? Era oare a-
devărat? „Șj în pământ te vei întoarce"...
— Ai aflat că a murit Camil luga?
— Camil?
— Da.
— Nu știu nimic.
— Așa mi s'a părut că a spus Marta. Ii era însă
prea rău ca să o mai chinui cu întrebări.
— Nu am auzit nimic dar nici nu aveam de unde
auzi.
— Credeam că ți-a spus Elena Vrânceni.
— Nu. Nu mai vorbește nimic. Au înebunit cu to­
ții, parcă!
192

— Crezi că îi este și ei frica de bătrânul Vrân­

ceni?
— Dumnezeu știe...
Da, într'o zi — zile înșirate de-a lungul vieții —
vor !muri toți. Și ea Ana și Maria și toți. Greu era pen­
tru cei ce văd pe ceilalți murind. Se poate sfârși un
sentiment care prin acuitate pare etern? Se poate ca
moartea să despartă?...
Ana își înălță în noapte fața. Simți fulgii de ză­
padă sosind încet din înaltul cerului Și topindu-se pe
fața ei, reci, imateriali.
Iși trecu mâna sub brațul lui Matei. Se sprijini de
el. Respiră mai adânc aerul rece, tăios, de ghiață, al
nopții.
 CAPITOLUL XVIII.

A doua zi de dimineață, pe la 11 Gheorghe sosi

la Ana cu o scrisoare din partea Martei. Un bilet, un
petec de hârte rupt dintr'un caet și îndoit în patru.
Fără plic. Câteva cuvinte numai și un scris abea vizi­
bil, însemnat acolo de o mână bolnavă, prea ușoară.
„Să nu vii azi. Plec din casă. Mă mut la o rudă.
Te voi anunța imediat ce se poate. Marta".
Atât.
— Domnișoara Marta a scris biletul acesta? între­
bă cu neîncredere Ana, cu toate că îi recunoștea scri­
sul. In goană, fel de fel de gânduri îi trecură prin
minte: poate fusese scris sub amenințarea părinților
ei..., o vor trimete din București... Vedea posibile ori­
ce monstruozități și totuși nimic precis.
— Da, chiar în fața mea, răspunse Gheorghe.
— Se mută?
— Da.
—Azi?
— Dumneaei așa vrea. Sâ vedem dacă o avea
putere.
— Nu îi este mai rău?
__ Nu, parcă ceva mai bine.
13
194

— Nu știi la cine se mută ?

— Pe la Expoziție. In strada Lânăriei. Nu știu nu­
mărul, cunosc numai casa. Au o rudă dumnealor. Ați
văzut-o și dumneavoastră odată în primăvară., într'o
seară de ploaie când ați dormit la domnișoara.
Vag, Ana își aminti de o temee cu părul cărunt,
slabă, înaltă. Dar Gheorghe deodată se opri Și spuse
cu alt ton, delà egal la egal, delà om la om, diferen­
ța socială deodată ștearsă prin preocupare și înțele­
gere comună.
— Să nu vă fie toarnă. O să se facă bine. Eu stau
mereu cu dumneaei. Imediat vă anunț dacă puteți
veni să o vedeți.
— Bine Gheorghe. Aștept.
Ana îi dete o cutie de țigări pentru Traian, pen­
tru el. Gheorghe muțumi și plecă.
După masă gândul că nu poate merge la Marta
ca deobicei, tocmai acum când o știa bolnavă, o ne­
liniști și mai rău. I se părea că se pot întâmpla în lip­
sa ei delà căpătâiul Martei tot felul de lucruri rele,
iar dâcă se va vindeca Marta, viața va fi tot atât de
fără sens, căci va fi aceeași viață care o îmbolnă­
vise pe Marta. Ii era groază de casa aceea plină de
neobișnuit și întunerec. Ar fi dorit să plângă dar nu
avea lacrimi, ar fi vrut să se poată bucura pentru un
gând cât de îndepărtat dar nu găsi nimic.
Și mai târziu aceste griji se făcură atât de încă­
pățânat acut, încât i se păru că nu va mai putea
suporta în nemișcare, fără să încerce ceva, fără să
caute un mijloc de scăpare. Totul i se părea searbăd,
cu sonorități de ecou monoton. Cărțile din cari căuta
să citească ca să uite, erau și ele inutile. Nici una nu
rezolva gândurile Anei. Goale și ele ca și viața, a-
 195

tunci când sufletul nu mai știe primi. Mereu, obsedant

o vedea pe Marta bolnavă, întinsă, îi auzea glasul
bâlbăind cuvinte înfricoșătoare și își da seama că to­
tul e într'adevăr cât se poate de trist. Singurul fapt
care o lega cu o speranță că o va vedea pe Marta
era cuvântul lui Gheorghe. Totuși îi era frică: dacă
Elena Vrânceni și bătrânul Vrânceni îl vor da și pe
el afară și apoi o vor ascunde pe Maria? Cu o pre­
cizie extraordinară Ana își amintea privirea Elenei
Vrânceni, congestionată, dușmănoasă, strigându-i:
„Auzi, să stai Ia mămica dumitale acasă că nu ai ce
căuta la noi".
Ceea ce o durea însă mai mult pe Ana era că
nu o putea ajuta. Ar fi vrut să o ia pe Marfa de aco­
lo, să o ție lângă ea, să o îngrijească. Tot felul de
planuri îi treceau prin minte, și totul în grabă, verti­
ginos, simțind că fiecare minut poate fi fatal. Nu ar
fi putut spune de ce se temea, dar totul îi părea a-
mețitor de periculos.
La un moment dat i se păru că întrevede o posi-
bilitate de acțiune. Imediat se hotărî să-1 caute pe
Matei Banea.
Intră la mama ei în odae și îi spuse că merge
în oraș după târgueli. Minți cu greu șj fără să fie lă­
murită pentru ce o face, dar din ce în ce îi era mai
greu să vorbească cu mama ei despre Marta; iar
când totuși trebuia să o facă, era întotdeauna cu
fraze de suprafață cari nu trădau nimic din adevăra­
tele ei gânduri. Privirea mamei ei era aceiași, liniș­
tită, cu toate că delà o vreme se oprea mai lung asu­
pra Anei și, înainte de a-j răspunde, pauzele erau și
■ele mai lungi.
Ana plecă. Ieși în stradă. Cu hotărâre se îndreptă
196

către casa lui Matei Banea. Nu avea de mers decât

poate 10 minute. Cunoștea casa. O casă în fundul u-
nei grădini.
Afară era frig. Ana umblă repede. Aerul rece era
plăcut. Ajunse imediat și intră în grădină. Casa avea
în față o marchiză mică de fier. Sună. Așteptă. Ni­
meni nu răspunse. Casa era adâncită în tăcere. Pomii
grădinii erau goi și triști. Ana bătu la ușă destul de
tare. La geam, niște perdele groase de catifea roșie
se ridicară. Capul Iu Matei Banea apăru. Părea som­
noros, trezit chiar în clipa aceea.
Când o văzu pe Ana, o uimire intensă, ameste-
cgtă cu teamă, i se așeză pe față. Ana îi surâse dar
își simți buzele crispate în nervozitate și nesiguranță.
Matei deschise repede geamul.
— Ce e? întreabă. Ce s'a întâmplat?
— Nimic, nimic. Nu te speria. îmi este urît sin­
gură. Credeam că ai timp poate să stai cu mine, să
mergem să umblăm nițel.
Fără să răspundă, Matei închise cu grabă gea­
mul. Perdeaua căzu cu o mișcare tăcută, moale,
siomptsuoasă. După câteva secunde, Matei apăru Ia
ușa marchizei. O deschise.
— Vino înăuntru, îi spuse. E frig.
Ana intră.
Găsi o odaie supra-încălzită, plină de mobile fine
și de bun gust. Pereții încărcați de tablouri, fotogra­
fii, caricaturi. Un miros dens de tutun umplea odaia.
— Nu s'a întâmplat într'adevăr nimic? întrebă cu
aceeași neliniște.
— Nu, nimic... Dar eram tristă și îngrijorată peste
măsură. Marta mi-a scris să nu merg azi la ea. Se
mută la o rudă. înțelegi. Sunt atât de îngrijorată1. E
 197

atât de bolnavă! Atât de singură! Nu știu ce să iac,

cum să-j ajut.
Ochii Anej se umplură de lacrimi.
— Da. Șezi. Scoate haina. Și pălăria dacă vrei. E
irig aiară?
— Da.
— Să stai să te încălzești și apoi mergem.
— Am crezut că ți-ar iace plăcere să mergem
puțin să ne plimbăm, să umblăm. Ai spus că îmi ești
prieten...
Matei surâse.
Bine, bine. Tot ce vrei. Mergem dacă vrei, dar nu
plecăm imediat. E irig aiară. Stai.
O privea pe Ana cu bucurie tăcută.
— Ști, îmi pare bine că ai venit!... Că te văd aci.
Se apropie de Ana și îi cuprinse umerii cu amândouă
mâinile.
— M’am simțit la un moment dat atât de singură,
se plânse Ana iar.
— Nu ai cărți de cetit?
— Ba da. Dar nu .pot ceti. Sunt prea îngrijorată,
speriată. Ce se va face Marta? Tocmai voiam să
vorbesc cu tine. Să ne sfătuim.
Matei însă părea că nu prea o ascultă pe Ana.
O privea însă cu intensitate.
— Iți stă bine căciulița asta de blană! Ești ca un
prinț rus. Ce gât frumos ai. Ești frumoasă Ana.
Ana se înroși.
— ...da, dar simt atât de tristă!
— Uită o clipă. O să vorbim și de asta mai târ­
ziu. Vrei un ceai?
— Nu.
— Nimic?
198

— Nimic.
— O picătură de vin roșu, poate.
— Da, poate.
Ana surâse ușor. Tristețea însă îi era nemișcată..
— Șezi aci te rog. Dacă ai știi ce plăcere îmi
face prezența ta aci. Ana, nu mă așteptam.
— Ce făceai?
— Dormisem. M'am deșteptat și citeam.
Ana privi în jurul ei.
— îmi place odaia ta, îj spuse.
— Plină de amintiri. Acum din asta trăiesc. E a-
proape tot ce mi-a rămas. Câteodată mi se pare câ
atm visat tot ce am trăit până acum. Aci, câteodată
cred că sunt încă la Paris.
Matei îi arătă mulțime de fotografii în care el era
cu alți preteni, colegi... Și apoi altele mai târziu, toi
el, semănând cu cel de acum, mai gras, mai perso­
nal, cu cât treceau anii.
— Nu mai pleci.
— Nu mai pot. O parte din avere am cheltuit-o
așa, cum vezi, prostește, iar o altă parte din avere a
trecut în expnopieri. Am rămas cu datorii, procese,
amintiri și nici o speranță. Uite, vezi aci aveam două­
zeci și doi de ani...
Ana căuta să fie atentă, dar se simțea tulburată.
Abea acum îșî da seama că într'adevăr venind la
Matei nu făcuse ceva obișnuit. Abea acum înțelegea
pentruce mințise plecând de acasă. II simțea și pe
Matej tulburat. Mirosul dens de tutun, tablourile, căr
țile, covoarele, erau toate primitoare. II vedea pe
 199

Matei pregătind pahare pentru vin și prăjiturele us­

cate.
Ana sorbi din vin cu plăcere. In odae era cald, în
contrast mai ales cu frigul de afară. Acum începea
să se simtă mai bine.
— E bun, șopti gustând din vin și surâse.
Matei în fața ei, în picioare, o privea.
— Aș vrea ca -acum, deodată, să ai douăzeci și
cinci, treizeci de ani. Tinerețea asta a ta mă idioti-
zează. O nepermisă tinerețe. Nu știu ce să vorbesc cv
tine, nu știu ce te interesează.
— O, acum nimic. Sunt prea îngrijorată din pri
cina Martei.
Matei se apropie și îi sărută fruntea, părul, tâm­
plele. Ana simți un fior. Tăcu. Nu făcu nici o miș­
care. Simți urcând din adâncul trupului, o azvârlire
caldă a sângelui.
„Și totuși, se gândi, pe el nu îl iubesc și nici ni'
doresc nimic".
Dar Matei se îndepărtă brusc, cu o mișcare vio­
lentă.
— Ha; să mergem, să plecăm!, spuse cu grabă și.
forță.
— Da, sosi ecou glasul Anei și ascultătoare se ri-
dică de pe scaun.
■—■ Să nu mai mă lași să stau altădată lângă ti­
ne, auzi?
— Bine, șopti Ana.
înțelese că ceea ce simțise, ceea ce se poate sim­
ți sunt bucurii ale trupului și numai ale trupului.
Era ceva ascuns în trup și care putea fi deșteptat
care se putea repeta mecanic după voe, oricând, dar
fericirea, fericirea era cu totul altceva...
200

„Dacâ fericirea ar fi a acestui lucru, toți oarmenij

ar putea fi fericiți", își spuse.
O melancolie o cuprinse.
— Să mergem, șopti și începu să-și îmbrace re-
pede paltonul.
In definitiv, dacă Elena Vrânceni o insultase, nu
avea nici o importanță. Și apoi, poate că cu puțină
răbdare și pe Marta o va putea reînsănătoși și mai
apoi,... atâtea lucruri se vor mai putea întâmpla ne­
așteptate, cari vor schilrriba totul în bine... întotdea­
una trebuiește lăsată o margine de acțiune și hazar­
dului...
înainte de-a pleca, Ana goli cu grabă și până în
fund paharul cu vin.
— Ce bețivă1.
Ana surâse. Matei părea turburat încă, dar în
privire i se așezase o blândețe, ceva ocrotitor, privi­
rea luminată din ochii celor cari țin în pumn o pa­
săre cu inimă vie, înseninată, Ana îi surâse iar. Lân­
gă el se simțea bine.
Afară, cerul era rece. Zăpada înghețată scârțâia
sub pași. Cerul, cenușiu, căzut jos, nemișcat, plin, era
greu. Făcură câțiva pași pe strada Carol Davila. Sal­
câmii tăiați ratunzi, dezgoliți de frunze, păreau cui­
buri uriașe, părăsite.
— Vino, intrăm în grădina asta, spuse Matei. O
plimbare sentimentală printre arbori, e de-o actuali-
tate absolut necesară.
Pomii imenși delà poartă te puteau face să crezi
că intri într'o adevărată pădure. Trunchiurile groase
erau cojite alb și negru. Sute de ciori așezate pe
crengi se Jînălțară speriate. Un croncănit uriaș, un
fâlfâit de mii de aripi umplu cerul. Ana simțea dea-
 201

supra capului ei, sus, vârtejul făcut din nesfârșite

aripi. Mai departe, un pom răsturnat era întins pe jos
ca un trup mort, înghețat și părăsit. Ana și Matei se
așezară pe el. După câteva clipe, fâlfâirea aripelor
speriate ale ciorilor se potoli. Păsările se lăsau pe
crengile uscate ale pomilor ca ciorchine negre, grele...
Se făcuse o tăcere minunată, de ghiață.
Și foarte departe, învăluit parcă în densitatea în­
tregului cer înourat, sosi ritmul marșului funebru care
ducea din nou un trup tânăr spre groapă.
— Ascultă, șopti Ana înfiorată și violent își a-
minti de Marta, de fața ei bolnavă, chinuită...
— Ce?
— Nu auzi?
— Nu.
— Ascultă. Trece un mort.
Ascultară. Goarna se aprcipia din ce în ce mai
deslușit.
— Da, șopti Matei, și aplecă fruntea. Ce de morți.
O nerăbdare o aprinse pe Ana ca un fulger, ne­
răbdarea de-a ști, de-a înțelege tot. întrebările se
precipitau în minte, în inima ei, se azvârleau, se fră­
mântau. Dar cine ar fi putut răspunde? Cine ar fi pu­
tut răspunde Ia absolut orice întrebare? ca apoi viața
sâ se desfășoare lină, clară, fără margini, fără nici
un fel de teamă, până dincolo de moarte, până din­
colo de întrebări? Un singur răspuns, un singur cu­
vânt, un singur semn și totul să fie liniște.
Goarna se apropia. Speriate, ori ademenite, cio­
rile, sus în crengile moarte, croncăniră, fâlfâind mii
de aripi.
— Tu crezi, întrebă Ana, că există nemurirea su­
fletelor?
202

— Nu știu...
— Dar alți oameni știu?
— Cred că nu știe nimeni. Cred că e natural..
logic să nu știe nimeni.
— Dar nu ești sigur că nu știe nimeni?
— Nu... nici... asta.
Ana rămase pe gânduri.
:— Câți ani ai tu, întrebă mai târziu.
— De ce ?
— Vreau să știu.
— 33.
—391 și până la vârsta asta nu ai aflat încă?
— Ce?
— Dacă nemurirea sufletelor există și în fine
„tot".
— Vorbești copilării, Ana dragă.
— Nu. Deloc. Eu până la 39 ani am să aflu.
— Copilării ! Cum ai să afli ?
— Nu știu cum, dar am să aflu. Am să mă gân­
desc mult... De pe асцт citesc tot ce îmi cade în
mâini, ca să văd dacă din întâmplare nu am să dau
peste ceva... peste ce caut... Infine, am să aflu. Odată
am să știu tot, dar înțelegi tu, nu știu dacă tu cuprinzi
ce vreau să spun: absolut tot.
— Copilării.
— Copilării, copilării, ușor de zis, dar te asigur
că ce simt acum, nu este câtuși de puțin o copilărie.
Eu simt în mine posibilitatea, nevoia mai ales de-a
înțelege tot. Sunt capabilă de sacrificii mari ca să
ajung la înțelegerea asta.
— Probabil că nu este decât dorința de-a trăi
tot. E numai o curiozitate naturală față de viață...
naturală vârstei tale.
 203

— Crezi?
In glasul Anei era spaimă.
— Desigur.
Ana se gândi adânc, cu violență, cu violența pe­
t ricolelor mari, mortale. Brusc își aminti vacanța a~
) ceea a copilăriei, cu zile toride, în timpul cărora
căutase subteranele misterioase, fiorul acela și apoi,
amestecat, visul din totdeauna, geana aceea pentru
a găsi începutul drumului care duce la fericire... feri­
cirea din vis, fericirea.. A, fericirea aceea dumneze­
iască...
—Nu, nu, spuse izbucnind, nu se poate. Trebuie
să existe oameni cari știu tot, cari înțeleg adevăratul
sens al vieții. Altfel ar fi totul prea revoltător. Tre­
buie să existe posibilitatea ca să înțelegi la un mo­
ment dat pentru ce trăiești, pentru ce rabzi viața, sau
cel puțin să fj existat măcar câțiva oameni cari au
înțeles... Eu, dacă aș avea încredințarea că nicio­
dată nu voi putea înțelege tot, im'aș omorî.
— Ți se pare. Așa trăim toți.
— Vă privește. Nici nu înțeleg cum trăiesc .oame­
nii! Nimeni nu s'a gândit până în adânc, până în ulti­
ma limită? Dar probabil că oalmenii cari nu au rezol­
vat „tot", nici nu s'au gândit că doresc să știe „tot".
Dar eu m'am gândit. Nu mai poate fi liniștire. Am să
am răbdarea să pun toate întrebările. Dacă am să
ajung la răspunsul că viața nu are nici un sens, am
să mă omor. Știu, sunt sigură că nu voi tolera...
Fața Anei se făcuse palidă. Ochii-i străluceau
metalic, stranii, exaltați. Matei o privi cu uimire și în­
grijorare.
— Totuși... spuse, tu ești atât de blândă, atât de
slabă! Tu tolerezi de la oameni mai /mult ca oricine..
204

— De la oameni, izbucni Ana, dar nu de la Dum­

nezeu. Oamenii nu au ilmiporianță. Cu cât sunt mai
greșiți, mai răi, mai demenți, cu cât te jignesc mai
mult, cu atât importanța lor scade. Deaceea poți în­
toarce obrazul celălalt : pentrucă nu mai are impor­
tanță. Dar ceilalți oameni, geniile, culmile, oamenii
carj îndrăznesc să vorbească despre bine și rău...
delà aceea cer mult, mult... iar delà Dumnezeu, tot.
O clipă îl privi pe Matei fără însă să pară că îl
vede. Continuă :
— Am să stau și am să mă gândesc, am să am
răbdarea ca să îndur orice și într'o zi am să știu des­
lușit dacă mai pot căuta sau dacă a început ameți-
rea, orbirea, cedarea...
Ana își asculta cuvintele cu uimire ca și când nu
ar fost ale ei. Nu știa, nu știuse până acum cât era
de adevărat ,de autentic, ceea ce spusese acum.
Deodată înțelesese că toate gândurile astea, făceau
parte din ea, din tot ce era ea mai primordial. Știa
că nici în clipa marții nu va uita aceste gânduri.
— Cetind, trăind, ai să te potolești, tocmai vă-
zân că nimeni nu a aflat.
— Nimeni nu a aflat ?
— Eu așa cred.
— Те-ai interesat cu deamănuntul, special?
— A, nu.
— Atunci nu ai dreptul să vorbești. Nu am ne-
voe de păreri. Credeam că știi. Tu, ai cetit tot ? Ai
gândit tot ?
— Nu am această pretenție, dar totuși cred că
dacă ar exista ceea ce spui tu, aș fi aflat și eu... pe
delături.
— A, nul Lucrul acesta nu e atât de eftin 1 Tre-
 205

bute să fie foaite simplu după ce ai aflat, dar până

atunci, îngrozitor de ascuns.
— Ascuns, unde ?
— Nu știu... Dar simt că e ceva... îngrozitor de
mare. Așa ca facerea lumii. Ceva infinit.
Tăcură.
— Nu este suficient că trăim ? întrebă mai târziu
Matei.
— Nu. Pentru mine, nu.
Departe, goarna mortului se topise, învăluită în
lumina cenușie a iernii
i și înserării.
— Nu îți este; frig ? o întrebă Matei. Ii strânse »
haina, fularul.
— Dacă te-ași iubi, îi spuse Ana cu glas des­
trămat, de vis, și, ușor îi atinse obrazul cu vârful de­
getelor, aș putea ca dovadă să-ți povestesc tot ce
îmi amintesc despre tine de când te cunosc. îmi amin­
tesc totul cu toate amănuntele. Ții minte când veneai
noaptea la noi în pivniță, în timpul bombardamente ­
lor aeroplanelor? Atunci te-am cunoscut. Vrei să-ți
povestesc cum erai îmbrăcat ? Ce îmi plăcea mai
mult era fularul tău alb, azvârlit neglijent, ca la ieși­
rea dintr'un bal. Ceilalți erau cenușii, speriați, numai
tu erai elegant, ostentativ liniștit. Odată, am ieșit în
timpul bombardamentului afară ca să văd și m'ai
certat și m'ai adus înapoi. Ții minte ? Eu, țin minte și
ghetele tale și cravatele tale și mâinile tale și surâsul
tău, dar nu te iubesc.
— Bagă de seamă că e periculos ce vorbești tu.
Vrei să trăiești după capul tău și are să treacă viața
fără să fi trăit.
— La mine capul și inima sunt legate.
— Atunci, pentruce nu trăiești normal ?
 206

— Dai cum trăiesc ceilalți oameni e normal ?

— Eu cred că da. '
— Atunci de ce nu sunt fericiți? Eu sunt convinsă
că normalul trebuie să fie fericirea. Și nu vezi ce ne­
bunie e în lume ? Ce aviditate ? Ce frenetică exaltare
pe lucruri de o 'materialitate atât de mediocră 1 Prefer
să stau în afara vieții decât să mă amestec dansând,
bând, chefuind, iubind în mod stupid pe primul ve­
nit... sau pe altul... al doilea, al treilea... în aceeași
căutare amețită... a simțurilor. Sigur că îmi dau sea­
ma că trăiesc periculos, dar cel puțin nu am gust de
cenușă în suflet. Pur și simplu la mine e numai o
^imensă așteptare a ceva miraculos... O 1 de când
i'eram copil... aștept... din totdeauna aștept.
In aerul rece Matei simțea respirația Anei fier­
binte, gura blândă, ascultătoare, pură. Instinctiv și
imperceptibil, 'Matei șe aplecă. Dar Ana se trase,
alunecă.
— Nu, spuse cu blândețe, nu vreau.
Matei o împinse ușor de lângă el. Ana râse de­
odată copilărește.
— Bine că nu îmi dai și un brânci.
Matei râse și el.
— Ești de nesuferit.
— Bine. Bine.
— Trebuie să plecăm, se întunecă.
Când se sculară, ciorile speriate își reîncepură
zborul amețit, orb, încurcat în crengi și aripi, cu frea­
măt înghețat, uscat.
După câțiva pași tăcuți în tăcere, Ana se opri și
se întoarse către Matei cu fața înălțată spre el. Matei
văzu ochii aceia fierbinți.
— Ascultă, îi spuse Ana cu sfială, cu tulburare,
 207

vreau să-ți spun ceva... să te întreb... sau mai bine

zis să te rog... De când am venit la tine am vrut să-ți
spun... și nu m'ai lăsat.
— Da, ce e ?
— Tu să răspunzi numai da sau nu. Dar să știi
că este foarte, foarte grav și că mă gândesc mai de
multe zile, dar nu am îndrăznit... Te rog să nu râzi...
— Hai Ana, vorbește.
— Știu că tu ții puțin la mine.
Matei surâse.
— Exact.
— Dacă vreo-odată te-aș ruga, dacă te-aș ruga...
să te căsătorești cu mine, dar... — aci o roșeață vie
se urcă pe fața Anei.
Ana se opri din nou. Matei o privea cu uimire și
intensitate. Părea că vrea să înțeleagă nu ce spune
Ana, ci ce gândește.
— Dar...
— Dar... știi, eu, nu te iubesc. Ți-am spus...
— Nu te mai frământa. înțeleg : vrei să o ajuți
pe Marta. O căsătorie cu mine de ochii lumii, ca să
ai casa ta, banii tăi.
Ana îl privi pe Matei cu recunoștință.
— Da, spuse.
Apoi se făcu tăcere. Ana aștepta încordată.
— Nu răspunzi nimic ?
— Și... când ai să găsești pe unul pe care ai să-l
iubești cu adevărat, atunci noi o să divorțăm ?
— Eu nu am să iubesc niciodată de nimeni.
Matei izbucni în râs. Nu se putea opri. Râsul
acesta o cuprinse și pe Ana dar fără voia ei. Ii era
necaz că râde, se simțea tristă, singură, părăsită și
gata să izbucnească în plâns. Matei se potoli.
208

— Și așa, spuse, tu nu ai să iubești niciodată.

— Nu, așa cum iubesc oamenii, nu îmi ajunge. E
moarte și tristețe în dragostea oamenilor.
— Drept să-ți spun nu mai am nici pofta nici pu­
terea de-a mai râde, cu toate că e foarte comic tot ce
spui. Dezolant! La 18 ani! Repet: pericol, perie îl. Iți
confunzi viața cu experiența Martei.
— Atunci nu vrei să-mi răspunzi la întrebare ?
— La cererea în căsătorie ?
Dar glasul A.nei se încălzi. Cu o notă mai ies,
grav deodată, melodic, cuprinse o reală durere.
— Marta poate muri, spuse. Credeam că tu ai să
mă înțelegi. Suferă îngrozitor. Trebuie să plece din
casa aceea. Acum mi-am dat seama. Nu văd cHă
scăpare. Poate muri. Trebue să încercăm să o scă­
păm.
Matei păru mișcat. Fața lui plină de bunătate și
lipsită de voință se frământă.
— Dar ce îmi ceri tu este o nebunie, Ana.
— Știu. Așa pare. Totuși eu cred că tu poți în­
țelege.
— Trebuie să mă gândesc...
— De ce ?
Dar Matei se revoltă.
— Nu, este o nebunie și ridicol să mă mai gân­
desc. Nu, nu, e imposibil. Averea pe care vrei să o
cheltuiești cu Marta, e muncită de părinții tăi, pentru
tine... Ai să rămâi fără nimic. Eu sunt sărac... Sunt
un om sfârșit, lipsit de voință, de dorința de-a mă
schimba, sunt un stricat... dar nu într'atât încât să nu
îmi mai pot da seama că ce vrei tu acum e un lucru
periculos. Te asigur că nu face.
— Cum „nu face" ? dar ce, suntem în piață ?
 209

Dacă aș putea s'o salvez pe Marta socotim dacă

„face"?
— Tu...
— La mine în casă ar putea avea o altă viață.
Tu ai fi liber ca acum. Absolut nimic schimbat și tot
atât de prieteni, nu ?
Matei râse din nou și își apucă cu mâna fruntea.
— Extraordinar de simplu. Marta, tu și cu mine !
Cu alte cuvinte vrei să deschizi o casă de nebuni.
Frumoasă idee. Poate afară de noi trei să luăm și
pensionarii streini.
Ana se simți jignită.
— Eu cred că ce ți-am spus nu este așa de imposi­
bil și de urât și în definitiv te-am rugat să te gândești
și să-mi spui da sau nu, iar nu să-ți bați joc de mine.
— Urât ? dimpotrivă frumos, recunosc1! frumos ca
idee dar imposibil. Trebuie să înțelegi bine : imposi­
bil. Tu nu îți dai seama că Marta nu este... normală,
că eu... nu sunt ca toată lumea ? Știi ce viață duc ?
Credeam că cel puțin tu nu ai să pierzi simțul de con­
servare.
— iMarta trebuie să plece din casa părinților ei.
Altfel va muri.
— Probabil.
Ana își ascunse fața în mâini. Matei căută să i le
desfacă.
— Nu te supăra pe mine. Nu crede că sunt nesim­
țitor, dar dacă ai să știi cum vei obosi cu toate lucru­
rile astea, cum îmi vei fi recunoscătoare... mai târziu
că îți vorbesc așa cum 1 Crede-mă. Mai sunt o mulți­
me de lucruri cari nu ți le pot spune așa deodată, nu
ar avea nici un sens... Dar mai târziu vei înțelege că
nu se poate face altfel. Orice femee normală ar fi ple-
14
210

cat acum în locul Martei din casă. Nu ai văzut splen­

doarea aceea de bărbat așteptând un cuvânt, un
semn, ca să-și dea și viața pentru ea ? Pentruce l-a
lăsat să plece ?
— L-a gonit tatăl ei.
— Și înainte de-a veni tatăl ei ? Dar să lăsăm
astea, să revenim la propunerea ta în căsătorie. Iți
repet, în ce mă privește sunt un om stricat, incapabil
de-a munci , un ratat. Uite, chiar și acum aș trăi cu line
dacă ai vrea, cu toate că îmi dau perfect seama că
ar fi o crimă din partea mea, monstruos. Sunt un des­
trăbălat, un bun de nimic. Ce să-ți mai spun : aș fi
fost în stare să mă culc și cu Elena Vrânceni dacă
s'ar fi nimerit vre-o împrejurare mai... prielnică. Nu
înțelegi ? sunt o cârpă. Față de tine am un sentiment
curat, pur ; neașteptat de pur și totuși, nu ai văzut că
fără să vreau, imediat ce sunt lângă tine am gânduri
nepermise. A trebuit să te rog să plecăm imediat din
odaia mea... cu toate că intrarea ta acolo pentru mine
a fost la început o bucurie curată... Și, dacă ne-am
căsători, de ochii lumii cum spui tu, s'ar putea ca
într'o bună zi să te trezești căsătorită de-a-binelea cu
mine și fără voia ta luată de împrejurări, de intimita­
tea promiscuă... Și asta fără să mă poți suferi. Da, da,
mă cunosc, sunt un sensual, un afemeiat, orice femee
îmi place. Și, după căsătoria noastră ,,reală" te voi
înșela ordinar, voi toca și din banii tăi. Eu pe deopar­
te, Marta pe de alta... Te vei trezi într'o bună zi și o
foarte apropiată zi, fără nici un ban și fără să fi putut
salva pe nimeni.
— Eu totuși cred că voi avea destulă putere ca
să nu vă las să cheltuiți... așa repede.
— Tot e bine că mimai crezi și nu ești sigură !
 211

Marta însă ar fi în stare să cheltuiască o avere de o

sută de ori mai mare decât cea pe care o ai tu și
măcar fără să-și dea seama că o face ; iar tu nici­
odată nu vei fi în stare să-i refuzi ceva... In fața ei
ești anihilată.
— Trăiește atât de modest 1
— Cred și eu. Cu părinții care îi are 1 Ei o cunosc
mai bine ca tine.
Ana se aprinse.
— Ei ? Părinții ei o cunosc pe Marta ?
— Da, desigur. Și mai ales știu să se opuie.
— Ce pot ei înțelege ?
— Au ei un instinct care nu dă greș, Un simț
practic. Știu de exemplu că pe mâna Martei nu tre­
buiesc lăsați bani.
— Pe ce аг рг*эа cheltui ? întreba Ana cu mare
nedumerire.
Matei a privi cu atenție, O pauză suspect de
lungă. Apoi îngână încurcat :
— Pe orice.
— Totuși...
— Hai vino, îi spuse Matei și o luă de braț cu o
bruscheță mângăioasă. Vino. Mergem. E imposibil.
Ești un copil bun... Taci... Vino...
Plecară. Se făcuse un frig de cristal. Pomii pă­
reau înghețați și ei, morți, de vis. Aerul era dureros
de rece. Umblară repede. Dar înainte de-a ieși din
grădină Matei se opri.
— Totuși, spuse, ai dreptate, nu ești ca toată lu­
mea. E frumos cum gândești. E foarte frumos.
212

Glasul îi era emoționat. Ana se azvârli spre el.

— Atunci vrei, primești ?
Matei îi mângâie obrazul cu delicateță.
— Nu, câtuși de puțin nu. E foarte frumos, recu­
nosc, dar așa ca... idee, însă... în realitate impractica­
bil. Refuz categoric.
 CAPITOLUL XIX

Lumina cenușie a iernii prevestea o întunecare

imediată. Ana se grăbi. Se simțea în nesiguranță.
Străzile erau triste, pustii. Zăpada, din pricina întune-
recului care amenința, părea murdară. Ana coti stra­
da Carol Davila spre Isvor apoi urcă Dealul Spirei.
Ajunse imediat în strada Treisprezece Septembrie.
Căzărmile liniștite, văruite alb, păreau imense spitale,
cu mulțime de geamuri din cari, sute de speranțe cău­
tau spre vindecare.
Pentrucă umblase repede și pentrucă urcase dea­
lul, Ana își simțea acum respirația adâncă, ritmică.
Aerul rece, curat, adusese o bucurie. Se grăbi spre
Marta. Tot ce simțea bun și dragoste era pregătit să
fie dat Martei. Ii era milă de trupul acela frumos și
plăpând al Martei. Ii vedea ochii, gura, fruntea, părul
și flexibilitatea gâtului ca a lebedelor triste în alune­
carea lor pe oglinzile apelor transparente. Cu cât era
mai aproape, cu fiecare pas, duioșia din suflet cre­
ștea. In aceste câteva zile în cari nu o văzuse pe
Marta, își dase ca niciodată de bine seama cât îi era
Marta de dragă. Nu îi era nimic mai scump pe lume.
Celelalte dragoste, a părinților, a rudelor îi era ceva
214

dat, static la care nu se gândea. Spre Marta o împin­

gea însă o forță dinamică, conștientă, care cerea nea­
părat o revărsare, care cercând descătușarea, con­
tura cu lovituri ritmice și puternice, închisoarea ini­
mii.
Ana ajunse în dreptul Parcului Carol. Ca un bioc
masiv de pomi, grădina era stăpânită de înălțarea
crengilor cari se împletiseră între ele într'o inextrica­
bilă țesătură de violență, gânduri înlănțuite, bloc fatal
al unei voinți inconștiente. Din ramuri se înălțau tru­
purile negre ale unor ciori cari voiau să spuie ceva.
Ana își aminti plimbarea făcută cu Matei în cealaltă
grădină, acum câteva zile. El nu putea prinde esența
din care era făcută dragostea ei pentru Marta. Elanul,
puritatea, partea eternă, perfectă, îi scăpa complect.
El înțelege numai tot ce se baza pe slăbiciuni, sen-
sualitatea și în oarecare măsură bunătatea.
Cotind, de-a-lungul Uzinei de gaz, -ajunse în
strada Lânăriei. Acum într'adevăr lumina zilei înce­
puse să se sfârșească. Ana se grăbi iar. Obosise. Era
îngrijorată. Nu știa cum o va găsi pe Marta, cu toate
că Matei Banea care o ajutase pe Marta să se mute
îi spusese că e mult mai bine, neașteptat de bine.
Strada era complet pustie. Lumini aprinse prin
case sărace se strecurau galbene și triste. Veghe de
mort, la pâlpâirea timidă ca o lacrimă, a flacărei de
lumânare. Din odăi soseau glasuri cari cântau. Din-
tr'o curte năvăliră o ceată de băeți cu bâte în mâini.
Purtau o stea mare de hârtie colorată cu o lumânare
aprinsă în interiorul ei. Un câine îi urmărea lătrând
furios. Câțiva din ei purtau pe obraz măști de. carton
schimonosite, iar pe corp, rochii lungi. Mergeau re­
pede și se certau. Anei îi fu frică. Se furișă fără să în-
 215

drăznească să alerge. Dar băeții iără să o bage în sea­

mă dispărură într'altă curte. Li se auzeau glasurile cân­
tând colinde. Ana se opri. Era în fața casei cu numă­
rul pe care îl căuta. Strada era acum pe sfârșite. De
aci se deschidea un maidan. Zăpada se întindea pe
el neumblată, lucind muiată în feeria unei înserări,
care pentru o clipă își schimbase vestmântul cenușiu
pentru unul violet, o sărbătoare mistică. Ziua, într'un
ultim gest de afirmare colorată, se topea apoi în golul
imens și negru al nopții care pândea de sus.
Ana privi încă odată numărul casei și apoi casa.
Numărul era exact, casa însă o înfricoșa. Joasă, ordi­
nară, lungă ca un tren, se pierdea în interiorul unei
curți, despărțită de maidan printr'un gard. Scândurile
rupte des, păreau lipsurile dinților dintr'o dantură
uriașă. Din toată casa numai două geamuri erau lumi­
nate, aceeași lumină ca în toată strada, galbenă, să­
racă, de lămpi cu gaz, aceeași lumină pretutindeni ca
un ecou trist al înserării.
Ana intră în curte. Căuta soneria și pentrucă nu o
găsi, bătu la geamul cu lumina. După o clipă cineva
din interior deschise și lăsă ușa crăpată. Ana intră.
O găsi în fața ei, într'un antreiaș sărac, pe Marta.
Paloarea feții ei era izbitoare.
— Vino repede, șopti. E frig.
Intrară amândouă intr'o odaie alăturată în care
căldura era înăbușitoare. Mirosea a doctorii, a săpun
parfumat, a tămâie, a mucegai.
Odaia era mizer mobilată, cu preșuri țesute din
zdrențe, cu un lavoar de tinichea. In fundul unei găleți
se vedea apă turbure de săpun. Iar Marta în odaie
părea ireală, o floare de vis trist.
— Am venit, șopti Ana. Ii era gâtul strâns, nervii
216

stingheriți de emoție. Elanul conținut, înăbușit în trup

căuta să izbucnească.
M-arta îi întinse mâna. Ana se apropie și sărută
mâna. Marta își așeză capul pe umărul Anei. Ana
sărută fruntea ce îi sta aproape.
— Te simți mai bine aci?... Ai putut să te scoli?
Marta se îndepărtă înălțând din umeri.
— Nu, spuse, e prost orișiunde.
Ana observă cu bucurie că Marta nu mai bâlbâia,
ci dimpotrivă, păru deodată apucată de o volubilitate
ciudată, neobișnuită ei.
— Ai văzut casa asia, odaia asta ?
Arătă în jurul ei.
— E atât de absurdă, ridicolă, încât îmi rupe
nervii. Azi noapte nu am putut dormi. Mobilele sunt
atât de urâte încât am impresia că se strâmbă la
mine. Vezi picioarele scaunului ăsta schilod, rahitic ?
Vezi dulapul ăsta buhăit ca un înecat ? Vezi scrinul
ăsta, ca bătrânii aceia fantomatici din orașele mari,
Paris, Berlin, demodați cari par că se culcă și se
scoală așa îmbrăcați cu pălării cu pene pe cap și se
hrănesc cu firimituri furate delà păsări din grădinile
publice ? Asta e lighianul în care mă spăl și vino să-ți
arăt scaunul ăstălalt. L'am găsit aci în colț ascuns
ca un duh rău.
Marta luă cu scârbă de după dulap un scăunaș
bun pentru un copil de trei sau patru ani. Era din
trestie, vopsit bleu-pâle și îi lipsea un picior.
Marfa îl azvârli ca pe o cârpă murdară. Scaunul
căzu în mijlocul odăii cu picioarele în sus. Marta se
culcă iar pe pat.
— Toată noaptea mi-a fost frică în odaia asta.
Ridică perdeaua și te uită afară. Curtea seamănă ca.
 217

un cimitir în miniatură. Te rog să te uiți, să nu crezi

că mi se pare. Să-mi spui: sunt sau nu nebună, sea­
mănă sau nu cu un cimitir? Te rog.
Ana merse la geam. Afară se întunecase brusc și
tristețea era fără leac.
— Da, este adevărat, seamănă cu un colț de ci­
mitir.
— Ai văzut acolo unde au îngropat vița sau tran­
dafir ? E ca un mormânt proaspăt.
— Nu face nimic. Tu știi că nu este un mormânt.
— Ușor de zis. Nu este suficient să știi. Noaptea
nu mai știi. Totul depinde de ce simți, nu de ce știi ;
iar eu simt că este un mormânt. Văd mortul. II cunosc.
— Vine doctorul aci la tine?
— Da, vine.
— Obreja?
— Nu, el nu mai vine. E inutil. Celălalt Soceanu,
l ai văzut. Un idiot, face însă ce vreau eu.
— Și ce vrei tu e bine?
— In tot cazul știu mai bine ce am nevoie ca ei.
Probă că totuși sunt mai bine.
— Ce medicamente iei?
— Niște injecții.
Marta răspunse repede ca un dm care vrea să o-
colească ceva dezagreabil.
— Iți spun, sunt toți niște lași Și înspăimântător
de mărginiți. Altfel aș putea fi mult mai repede
bine de tot. Aș putea poate din nou învăța și să nu
pierd anul.
— Pentruce ai venit aci?
— Nu știu, spuse Marta scurt. Trebuia.
Se sculă de pe pat și făcu câțiva pași prin odaie,
întâlni scaunul albastru. II împinse cu piciorul. Scau'
218

nul se rostogoli iar. Marta începu să râză crispat. A-

nei îi era acum frică de râsul acesta care putea pre­
vesti orice, numai veselie nu.
— Lasă scaunu, nu ți-a făcut nici un rău.
— Cum nu mi-a făcut nici un rău? Cum poate
exista ceva așa de urât și să nu îți facă nici un rău?
Asta dovedește la ce nivel josnic e mintea omenea­
scă. E monstruos să poți face ceva atât de urât cu
mâinile tale de om și să găsești alții cari să cumpere
astfel de lucruri. Numai mintea omenească poate con­
cepe astfel de monstruozități inutile. Ii urăsc. înțelegi,
îi urăsc pe toți, pe toți. Când li se întâmplă lucruri
rele, catastrofe, înțeleg că le merită. Și drumul nu s'a
sfârșit încă... ai să vezi... ce de sânge încă, ce de ne­
înțeles, ce de dureri. Ei singuri...
Ana înălță privirea asupra Martei, dar întâlni
altă privire așezată în fața ei ca un zid clădit dintr'o
exaltare rece. Glasul urmă mai rar acum și cu o rău­
tate bruscă, ivită cu violența unui strigăt:
— ...să nu îți închipui că tu ești altfel decât toți cei-
lalți oameni. Ai în tine toate slăbiciunile lor, cu altă
orânduire, dar toate cuvintele și toate sentimentele în
dosul cărora își ascund adevăratele lor motive cari îi
fac să trăiască. Pentruce mă privești așa speriată
dacă nu este adevărat? Nu te-ai despărțit de oalmeni
încă. Și știu, altădată ai să te revolți astfel împotriva
mea ca și cum aș fi de vină că tu ții la mine. E inutil
să negi. Ești de bună credință acum, știu, dar ceeace
îți spun.... se va întâmpla., mai târziu., și nu va trebui
să cânte cocoșul de trei ori...
Ana ar fi vrut să o întrebe dacă ea Marta, se sim-
te fărâ pată, dar se stăpâni. O milă acută înlocui ori-
ce judecată.
 219

— Cred că nu știi... șopti.

— Cred că știu mai bine ca tine.
— Bine, om vedea.
— Om vedea.
Se făcu tăcere. Păruse că vorbesc rece ca la un
rămășag.
— Și tu... nu ești ca ceilalți... toți? întrebă totuși
Ana dar absolut fără nici un gând ostentativ. Dimpotri­
vă, întrebând, un fior o cutremură. I se păru că deo­
dată, se atinsese poate clipa când va afla adevărul.
Dacă din întâmplare Marta era tocmai din acei oa­
meni cari avuseseră puterea să gândească „tot"? Și
dacă până acum îi ascunsese acest lucru și acum de­
odată îi va mărturisi... Dacă înțelesul vieții se va dez­
lega deodată... fie el cât de rău?...
— Nu.
Și Marta făcu o pauză, mai mult o respirație de­
cât o gândire ca și aum ar fi durut-o cuvântul.
— Nu sunt ca ceilalți... oameni. Dar să ferească
Dumnezeu ca să fie și altcineva ca mine.
Marta se cutremură. încet Ana înălță privirea că­
tre dânsa. O văzu așezară pe marginea patului și cu­
fundată în gânduri cari păreau că își au rădăcinile
într'altă lume. Toată ființa ei părea de înger trist așe­
zat pe o lespede de mormânt. Dar alături de Marta pe
o mescioară Ana zări cărțile de școală așezate fru­
mos așa cum le așeza Marta când învăța. Un semn
bun, un semn de vindecare.
— Ai putut ceti? întrebă.
Marta, fără să clipească, întinse o mână și o așe­
ză pe cărți.
— Da, spuse.
Glasul i se potolise.
220

— Trebuie să învăț. Se apropie examenele. Acum

asta e singura mea scăpare, singurul lucru care mă
leagă de viață. Dacă voi avea puterea să duc la
bun sfârșit aaest lucru îmi poate da libertatea. Să în­
cepi și tu să înveți, pentru mine, și să nu îți închipui
că ai să poți găsi altceva în viață decât ceeace vei
fi înstare să faci tu singură, să înțelegi tu singură,
prin tine. Dar e inutil tot ce îți spun. Ai o căldură
sufletească în tine, înăbușitoare, care are. să-ți omoa­
re o mare parte din viață. Tu trăești în altitudinile
astea ca la tine acasă. Deaceea ți se pare câteodată
că ești altfel decât ceilalți oameni, dar nu este ade­
vărat. Tu trăești cu mai multă intensitate fleacurile,
ai să-ți strici viața, ai să pierzi enorm din timp dând
importanță nimicurilor, .crezând că astfel te îndrepți
spre important, primordial. Dar nu trebuie confundată
intensitatea cu inlportanța lucrurilor Mă înțelegi ?
Adevărata valoare a cuiva înaepe c.u posibilitățile
lui de alegere între important și neimportant.
Eu rău că îți vorbesc așa. Ar trebui ca până
acum, să tac, să te las. Tu ai început viața din altă
parte decât mine. Deobicei nu i se spune unui copil
totul dintr'odată. Mie mi s'a arătat totul chiar înainte
de-a începe să gândesc, chiar înainte de-a putea în­
țelege ceeace văd. înțelegi ce monstruozitate ? Nu e
de mirare că îmi vine acum greu să trăiesc... atât de
greu să trăiesc. Totuși trebuie să știi, că oamenii cari
se omoară au totuși multă putere în ei, nu aceștia
sunt cei mai nenorociți. Vine o clipă din disperare
când nici să te omori nu mai poți. Eu de exemplu
acum nu aș mai avea putearea să mă omor. Ar trebui
ca lucrul să se facă din întâmplare și fără caznă. Să
adorm conștientă că niciodată nu mă voi mai deștep-
I

221

ta. Atunci nu m'ași mai mișca ; dar ca să te spânzuri

sau să te împuști, îți trebuiește o putere fizică enormă.
Pentru un om obosit e îngrozitor acest efort, altfel s'ar
omorî mult mai multă lume... Oftica, înecul, morfina,
veronalul sunt deobicei morțile oamenilor obosiți. Să
te duci la gară să te azvârli în fața trenului, să în­
carci revolverul, sau să ungi fringhia cu săpun, mor­
țile disperaților plini încă de temperament nesatis­
făcut... a freneticilor... In fine, altă dată am să-ți vor
besc mai cu deamănuntul despre aceste lucruri. Dacă
vrei, un studiu asupra sinuciderilor... dacă te intere­
sează...
Marta se opri. Acum o privea pe Ana cu fixitate.
Când începu să vorbească din nou, glasul îi era
șoaptă :
— Știi ce se spune ? Că moartea lui Camil nu a
fost o moarte... naturală... că s'ar fi omorât.
— Cine a spus ? tresări Ana.
— Familia lui, fratele lui. Adrian luga.
— A murit dintr'o infecție... la autopsie... Ai spus
tu...
— Ei spun că s'ar fi infectat voit, a ascuns, nu s'a
lăsat îngrijit...înfine o sinucidere simulată.
După o pauză Marta adăugă fără să o privească
pe Ana.
— Au mai spus că din pricina mea.
Șoapta glasului se făcusie mai adâncă.
— Și... tu crezi că este adevărat ? întrebă Ana.
— Da, cred. Dealtfel știam de mult... Știam chiar
înainte de a-mi spune ei. Pentruce să mint ? Știam că
se va omorâ.
— Atunci pentruce l-ai lăsat... să plece ?
Ana simțea cum îi bate inima tare de tot.
.222

— ...mă plictisea.
— Atunci pentruce l-ai lăsat să se îndrăgostea­
scă ?
— ..mă plictiseam eu. Dealtfel, la drept vorbind,
când mi-am dat seama era prea târziu. Iar acum e
inutil să mai discutăm. Tu nu înțelegi toate lucrurile
astea și fără să ți le mai explic ? întrebi ca și cum
fiecare gest al nostru ar avea un sens precis, o voin­
ță conștientă, clară. Dar cele mai multe lucruri .se în­
tâmplă delà sine, într'o înjghebare stupidă, și în afara
voinței noastre... Aceasta e singura noastră scuză.
Acum mi se pare că știam că se va omorî, însă de
fapt nu știam, sau mai bine zis nu avem puterea să
știm... căci atunci ar trebui imediat să renunțăm la
absolut tot ce facem. Nici un gest nu este necesar.
Ar trebui să trăim în afara gesturilor, chiar dacă ar
părea bune... Oricari ar fi ele tot încurcă, tot murdă­
resc... Dincolo de gesturi, dincolo de voință... Deaceea
nici nu au importanță faptele, întâmplări...
Ana se simțea înspăimântată. întrebase cu groază
despre moartea lui Camil, dar nu aflase nimic decât
o întorsătură neașteptată și înspăimântătoare a gân­
durilor Martei. Asta ascundea tăcerea Martei de luni
și luni de zile ? Sau vorbea încă sub influența b-oalei
de nervi die care suferea ? Marfa răspunse cu brus-
cheță, o apărare parcă înainte de-a fi învinuită. Totul
fusese spus cu ю voită indiferență, ca pentru un sim­
plu fapt divers, dar o tremurare a cuvintelor trăda
scârba, teama și înfrigurarea. Apoi revărsarea asta
neobișnuită de cuvinte nu era oare provocată tot de
neliniștea (Martei ? Dar boala aceasta ciudată...
II revăzu pe Camil, tinerețe brună, îmblânzită de
privirea catifelată a ochilor negri. Supunerea anima-
 223
I
lului mângâiat. Ana îi revedea mâinile, întinse par­
că pentru a chema : Marta oprită în fața Iui, întrebase
cu glasul rece, străin : „Ce vrei" ? El o privise adânc,
lung răspunzând apoi cu violența unei hotărâri defi­
nitive : „nimic".
Dar Marta vorbi din nou.
— îmi spusese dealtfel chiar el că se va omorî. Dar
spusese lucrul râzând. Când a plecat la Cluj, mi-a
cerut nă merg la gară cu el. Ți-am spus. Mi-a cerut
să-i duc flori, „să ne jucăm de-a îndrăgostiții". Am
fost, era vesel. Când a plecat trenul însă, în clipa
când a pornit, am înțeles că într'adevăr se va omorî.
— Dece ?
— In ochi... se putea vede în ochi... Pe urmă a
trecut multă vreme. Am aflat că începuse din nou să
învețe... L-am uitat. Apoi am socotit : noaptea în care
am căzut leșinată, noaptea în care m'am îmbolnăvit,
e exact noaptea în care el a murit
— Atunci din pricina lui...
— Nu. Câtuși de puțin. Nu știam nimic despre el.
Dar când m’am deșteptat din leșin, singură la mine
în odaie, sta nemișcat, rezemat de ușă. Mă privea.
Atunci am știut că a murit. Am leșinat din nou.
Ce vorbea Marta nu era halucinații aduse de
boală ? Sau totul era adevăr și fusese chiar pricina
bolii în care Marta căzuse ? Parcă prezența lui Camil
era din nou în odaie. O atmosferă densă, irespirabilă,
„îmi este frică și deaceea mi se pare că îi simt"
se gândi Ana. Ochii Martei, foarte mari, luceau deco­
lorați cu transparența verde a apelor. Iși răsturnase
capul pe speteaza patului de fier. Părul bogat și viu
se revărsase descoperind urechile mici, dezgolind
gâtul flexibil. Marta vorbi din nou :
224

— Deatunci e mereu cu mine. Tu nu simți ? Pen-

truce misteriosul ia forme atât de stupide, de necrezut
mai ales ? Iți dai seama că totul e fără sens ?
— E stupid poate pentrucă nu înțelegem, încercă
Ana să lămurească, dar întrebă imediat cu înfri­
gurare :
— E adevărat că l-ai văzut pe Camil în noaptea
aceea ?
— Da. Era oprit în fața ușii în picioare. Mă privea.
Lucrurile astea le știu cu toate că nu'mi aduc aminte
decât de privirea lui. Iți spun că era în picioare pen­
tru că fața lui era la înălțimea la care trebuia să fie
dacă ar fi stat în picioare. Părea foarte sever, așa
cum nu ar fi putut fi vreodată în viață și totuși, sau
poate deaceea, am înțeles că nu e chiar el și că el,
cel adevărat, a murit. Dealtfel am leșinat din nou....
Nu de frică ci pentrucă era ceva insuportabil. Iți spun
că nu mi-a fost frică, aerul odăii era irespirabil, strigă
Marta ca și cum ar fi fost contrazisă. De lucrurile su­
pranaturale niciodată nu te sperii, pentrucă în clipa
când se întâmplă, ești și tu supra-naturală, altfel nu
le-ai putea vedea, dar, aerul, aerul e irespirabil sau
corpul nu mai știe să trăiască în supra-natural, nu
mai știe respira... înfine... am leșinat.
— Dece te-ai îmbolnăvit ? întrebă Ana. Căută să
nu o privească, pe Marta, ca să nu îi atragă atenția
asupra nimic, să îi lase aceeași nevoie de-a vorbi,
aceeași liniște în care Marta ar putea crede că este
singură în odaie, că nimeni nu îi aude glasul. Dar
Marta ridică greutatea capului de pe speteaza patu­
lui, privind deodată fix pe Ana ca pe un om care nui.
are ce căuta acolo unde se află.
 225

După o clipă fața Măriei se strânse ca sub o du­

rere imensă.
— Ce privire îngrozitoare are 1 șopti Marta.
Ana simți un fior rece trecându-i prin trup. Marta
privea în gol, fix.
— Cine, întrebă Ana nemai putând suporta tăce­
rea și neîndrăznind să privească în spatele ei.
— Tatăl meu. Dar pentru ce mă întrebi toate
astea ? Nu vezi că nu trebuie să vorbesc, nu vezi că
sunt bolnavă, și că nu trebuie să vorbesc ?
— Așa însă, dacă nu vorbești e și mai rău. Mă
pot gândi la orice.
— Niciodată nu te vei pute-a gândi mai urât de-
cât ceeace este în realitate. Nimeni niciodată nu va
putea imagina ce a fost.
— Nu ți-ar fi mai bine totuși, dacă ai vorbi... In-
tr'o zi totuși vei vorbi. De când te cunosc știu că în-
tr'o zi vei vorbi. Și tu știi că într'o zi vei vorbi...
— Nu, niciodată. Au avut grije să mă învețe să
nu vorbesc.
— Cine ?
— Ai mei. Mama și tata.
Ana ascultă cu uimire.
— ...odată, de mult, am vrut să vorbesc... am în­
drăznit ca să mă apăr. Știi ce au făcut ?...
Aci Marta făcu o pauză extraordinar de lungă
ca și cum ar fi uitat despre ce vorbea, dar totuși
brusc, reîncepu cu același glas febril :
— M'au închis la balamuc. Auzi ? Ana auzi ? Am
stat doi ani închisă. Acum, dacă aș vorbi, oricine ar
putea crede că sunt nebună, într'adevăr nebună. înțe­
legi 1 Iți dai seama ce au făcut acești oameni ? Tu în­
țelegi că asupra mea apasă acest lucru, că oricând,
15
226

oricând se va putea spune cu îndoiala „a fost la ba­

lamuc". Pentrucă m'au învățat acești oameni să Ie
spun „mamă" și „tată" ? Pentiuce ? Pentruce a trebuit
să le spun așa când ar fi fost mai ușor să cred că nu
sunt a lor ? O pervesitate în plus ?
Ana se uită cu groază la Marta. Acum se îndoi că
Marfa știe ce vorbește și i se părea și necinstit să o
lase să vorbească. Dar Marta părea că nu mai poate
fi oprită.
— Da, ascultă. Lucrul acesta trebuie să ți-1 po­
vestesc. Te privește ce vei putea desluși apoi din el
și la ce îți va folosi. Te privește și ce vei crete, te
privește curiozitatea pe care ai avut-o de-a intra în
viața mea. Tu ai vrut. Nimeni nu a stat, lângă mine
nimeni. Și pe tine te--au dat afară și te-ai întors cu în­
căpățânare. Eu nu ți-am dat nimic și tot nu ai plecat.
Tu ai vrut. Tu ai ales.
Iți spusesem că am fost la Leipzig și am învățat
pianul acolo, mai spusesem apoi că acolo am fost
bolnavă și că deaceea am întrerupt conservatorul.
Те-am mințit. Nu deaceea am întrerupt. Acum am să-
ți spun așa cum au fost lucrurile.
La un moment dat, aci în București, avem șais­
prezece ani atunci, am simțit că dacă nu plec de
acasă, am să mor. Se petreceau lucruri... înfine... cert
era că dacă nu plecam mă omoram. Stăm toată ziua
încuiată în odaie, nu voiam să văd pe nimeni, mân­
carea o ascundeam' în pământul ghivecelor florilor
din salon...
La urmă, asta a fost într'o noapte, am hotărât că
voi lupta ca să pot pleca în străinătate, că trebuie să
scap din casa asta și să încep o altă viață. Pianul,
muzica, era singurul lucru care îmi făcea plăcere, și
pentru care de foarte mică, avusesem posibilități in-
 227

contestabile. îmi simțeam puteri deosebite de muncă

și răbdare. Deodată am crezut în reușită, în victorie,
în libertate.
Gândul că aș putea pleca a lost de-o violență
uimitoare. Puterea din mine era atât de mare, încât
în graba mea, aveam impresia că în noaptea aceea
dimineața va sosi ma curând, adusă mai devreme de
voința mea... Credeam într'adevăr că începe o viață
nouă. ,
Știam că va fi foarte greu însă să plec, că tatăl
meu nu mă va lăsa cu nici un chip, dar eu cunoș­
team mijlocul de-al forța. Credeam în victorie.
Exersam acum toată ziua și am început să ies și
puțin din casă.
Mă îngrijea un doctor, pe care l-am rugat să vor­
bească tatălui meu, dar totul era zadarnic. El era ne­
înduplecat.
Atunci am întrebuințat mijloacele cele mari : In-
tr'o zi l-am chemat pe tatăl meu și i-am spus că dacă
nu mă lasă să plec sunt hotărâtă la orice. Cum să-ți
explic ce s'a petrecut atunci ? Infine... Eu, cunoșteam
un secret al tatălui mean... I-am spus că am depus la
procuror o scrisoare și că mă voi omorî și că totul se
va afla. *'■
El a îngălbenit. Am crezut că îl voi vedea că­
zând în fața mea. L-am văzut stăpânindu-se, dar pri­
virea lui... atunci... Da, ar fi trebuit să înțeleg că se
va răzbuna. Trebuia să știu ce se va întâmpla, poate
chiar că am înțeles că se va răzbuna, dar am alungat
gândul și orice teamă. Trebuia să plec.
A doua zi, tata a venit la mine împreună cu
mama și mi-a spus că s'au gândit că am dreptate și
228

ca într'adevăr pentru sănătatea mea ar fi bine să

plec. Mama mă privea cu o răceală grozavă.
Peste o săptămână eram în tren.
La Leipzig a început o viață pe care nimeni nu ai
fi putut să o bănuiască și la care nici chiar eu nu mă
așteptam.
Adesea ți-am povestit lucruri din Leipzig, dar de
fapt nu îți povesteam decât fleacuri ca să te distrez,
însă realitatea a fost alta. La un moment dat tata îmi
trimetea atât de puțini bani, iar eu eram învățată de-
acasă cu atât lux — pe vremea aceea tata nu îmi
refuza nimic — încât nu îmi ajuugeau banii, Pla­
team întâi odaia și pianul, conservatorul, apoi restul
— crezând întotdeauna că îmi vor mai tnmete bani
ca să complectez celelalte nevoi — îmi ajungea
abea câteva zile. Munceam de dimineață până în
noapte, părea că ce lucram nu era inutil. învățam și
compoziția. Totul mi se părea perfect și numai lipsa
de bani, surprinzătoare, mă neliniștea pentrucă nu în­
țelegeam ce înseamnă. Am scris acasă. Am insistat
Nu primiam nici un fel de răspuns decât aceleași su­
me absolut ridicole de bani. Slăbeam grozav. Dar
eram atât de obsedată că trebuie să rămân acolo,
că trebuie să isprăvesc cât de repede încât nici nu îmi
dam seama bine de lipsa în care trăiam. Totdeodată
mi se păru natural să împrumut și bani. După șase
luni, începusem să nu mai știu cum să mă descurc.
Apoi au mai trecut trei luni în care timp nu mai am
primit aproape nimic, cu toate cererile mele, rugă­
mințile mele. Apoi nu am mai găsit nici de împrumut.
Nu pot să-ți spun ce gândeam. De fapt nu gândeam
nimic, așa cum nu gândești nimic când ești îngrozit.
Nu voiam să știu. Mi se părea că trăiesc ceva impo-
 229

slbil. Dealtfel cred că niciodată nu am cântat la pian

mai frumos. Era singurul lucru ce îmi mai rămăsese.
Prietenii, cunoscuții, speriați de lipsa în care trăiam,
Uii mai veneau. Fugeau de mine și de tăcerea mea,
de- îndârjirea mea încăpățânată. îmi vândusem lucru­
rile, unul câte unul. Au fost și câteva scene în cari
a trebuit să dau afară pe câțiva adoratori cari, vă­
zând lipsa în care mă zbăteam, au voit să se trans­
forme în stăpâni, abjecți. Prieteni...
La urmă muream literalmente de foame. Eram
amețită de foame, într'o odaie mizeră cântând până
seara târziu. într'o zi am furat depe masa unui res­
taurant unde m'am prefăcut că caut pe cineva, pâine.
Atunci m'am hotărât și am scris amenințându-1 pe
tatăl meu din nou. Au urmat apoi câteva zile de fe­
bră. Așteptam răspunsul. Bineînțeles mă gândeam din
nou Ia moarte decât să primesc să mă reîntorc acasă
în București... Aveam și un revolver mic cu mine...
Șase zile mai târziu, tata sosi. Mă târâsem până la
pian și exersam când am auzit o bătae în ușă. îmi
amintesc că am tresărit violent.
— Cine e ? am strigat.
Și am recunoscut glasul tatălui meu, o șoaptă :
— Eu.
Am deschis ușa. A intrat în odaie. In mâini avea
un pachet cu prăjituri. I-am făcut loc să se așeze.
Respira greu. Tăcea.
— Știi că nu mai merge așa, i-am spus.
— Da, da o să vedem.
— Acasă chiar cheltuiam mai mult, pentru rochi.
Aci îmi trebue mâncare.
Nu părea preocupat să se dezvinovățească.
— Am și datorii.
230

— Da, probabil. Ai scris. O să se aranjeze totul...

Avea însă în el ceva mai grozav ca deobicei...
Aci, pe fața Martei se strecură un fior de scârbă
și groază. Și deodată Ana și-1 aminti viu pe omul
acela Dumitru Vrânceni, tatăl Martei. Ii revăzu ochii,
aceeași ca ai lui Traian, verzi și în ceața lor luciri de
lumină acoperită, obscenă, suspectă.
Da, Ana știa că omul acesta era capabil de orice
monstruozitate, simțea lucrul acesta.
— ...dar părea supus și învins, continuă Marta,
îmi lăsă și bani. După ce a plecat el, țin minte că am
umblat prin odaie ca o jumătate de ceas. Nu mă pu­
team liniști. Aveam febră și mi se părea că ceva în­
grozitor mă pândește. Am vrut să mănânc .o prăji­
tură adusă de el, dar mi-a fost atât de scârbă încât
am deschis geamul și am azvârlit pachetul delà etaj
în stradă. L'am văzut căzând vertiginos, turtindu-se,
împroșcând în toate părțile cremă și ceva roșu, fragi
probabil. Țin minte că aceeași scârbă am avut
la gândul că astfel mi s'ar sfărâma capul dacă m'aș
azvârli în stradă ca să se termine odată totul.
Am căutat după aceea să cânt din nou la pian,
dar eram cuprinsă de o neliniște din ce în ce mai
mare. Ii vedeam mereu privirea, privirea aceea pe
care numai eu o cunosc, numai eu...
Am sunat servitorul, am trimes vorbă proprietaru­
lui să vină să ia chiria neplătită. Seara m'am culcat,
îmi era rău. Aveam febră. Am adormit.
Nu știu cât timp a trecut din noapte, dar am fost
deșteptată de zgomot și pași cari soseau din gang și
odaia de alături. Am crezut întâi că e tot vis apoi că
sunt hoții în casă. Speriată m'am ridicat de pe pernă
și am ascultat. Intr'adevăr se umbla la ușa mea. Nu
 231

am avut timp nici să sun, nici să strig și ușa s'a des­

chis în mod natural fără să fie forțată. In prag erau
câțiva oameni cu haine lungi până jos. Printre ei am
recunoscut pe servitorul casei care mă servea zilnic.
Nu am avut timp să înțeleg nimic, nici să săr din pat,
nici să fac lumină. Au venit la mine și mi-au pus o
cămașă de forță, și cătușe la gură. In clipa asta am
văzut pe servitor care mă privea îngrozit. Când i-am
întâlnit privirea el a întors capul. Am leșinat.
M'am deșteptat într'o trăsură de ambulanță. Eram
culcată și tot legată, în imposibilitate de-a striga.
Nu înțelegeam nimic. Sau ce mă gândeam era peste
puterile omenești de suportat. Caii mergeau repede.
Le auzeam pașii pe caldarâm și lângă mine pe ban­
chetă erau aceiași oameni în șorțuri albe cari pătrun­
seseră la mine în odaie. Nu vorbeau, păreau liniștiți.
La un moment dat trăsura s'a oprit. După o clipă tră­
sura a pornit din nou, da data asta alunecând pe
pietriș. Apoi trăsura s'a oprit din nou și oameni m'au
dat jos, așa culcată și fără să mă deslege de pe tar-
gă. Eram într'un parc. Vedeam lumina zilei care se
ivea sosind albicioasă de sus printre ramurile pomi­
lor. Aerul era extraordinar de curat. O pasăre a
cântat.
Am fost dusă într'o odaie. Aci bărbații fură înlo-
cuiți prin femei îmbrăcate în șorțuri.
Hotărâsem să fiu foarte calmă. Mi se părea că ar
fi încă singurul mijloc de-a găsi o scăpare. Trebuia
să pot fi lăsată să vorbesc cu cineva, să știu.
Mi-au deslegat cătușa delà gură fără să-mi dea
drumul din cămașa de forță.
— Unde sunt ? am întrebat.
Nu am primit nici un răspuns. Femeile vorbeau
232

între ele foarte liniștite. Era una mai în vârstă, grasă

cu părul cenușiu și alta, tânără ,extrem de slabă, cu
părul rar și dinții stricați.
M'au dus din nou pe sus într'o sală de bae imen­
să. M'au desbrăcat și s'au apropiat să mă tundă. In
clipa asta însă m'a apucat o revoltă atât de nestăpâ­
nită încât, cu toate că îmi dam seama că este foarte
tău ce fac, am început să strig îngrozitor, să urlu de
spaimă și revoltă. Insă ele nu păreau câtuși de puțin
să se sinchisească de mine, dimpotrivă păreau mai
mult că se distrează. Pur și simplu mâinile și gura
mi-au fost legate din nou, și mi-au tuns părul. 11 sim­
țeam cum cade greu la pământ, și cum rămase capul
dezgolit, rece. Femeile râdeau. Apoi, brutal, m'au îm­
băiat.
— Să te mai crezi frumoasă 1 spuse cea slabă.
M'au dus apoi într'o odaie mică și m'au băgat
într'un pat. Eram tot legată dar criza de nervi nu în­
ceta. Treceam din leșin și inconștientă din nou la
viață și apoi iarăși la leșin. In odae era o lumină or­
bitoare. La un moment dat am văzut în fața mea o fi­
gură bărbătească. Avea ochi albaștri și o barbă mică
foarte îngrijită; blondă. Parcă prin artificii de coche­
tărie căutase o asemănare cu Isus. Atunci deodată
m'am liniștit și l-am putut privi bine. Era aplecat asu­
pra mea. Privirile ni s'au întâlnit. A fost o clipă pe
care nu o voi uita niciodată. In odaie era liniște și în
jurul lui mai erau câțiva bărbați și femei cari ascul­
tau foarte respectuos ce spunea el. Am înțeles că de
el depinde soarta mea. Am hotărât că va trebui să-i
vorbesc, că nu se puteau petrece astfel de lucruri fără
să te poți apăra... dar o senzație de frig în cap îmi
aminti că sunt tunsă mărunt, ridicolă, ca un ocnaș.
 233

Am încercat să vorbesc și am văzut cu spaimă că mi

se încurcă în gură cuvintele : bâlbâiam.
Dar omul acela se întoarse brusc după ce mă
privise și, după ce spuse câteva cuvinte femeii grase
care mă înbăiase, plecă din odaie urmat de tot gru­
pul care venise cu el. O clipă după aceea, femeia
grasă mormâind, îmi făcu o injecție după care am
adormit greu.
M'am deșteptat noaptea, Deasupra capului meu
ardea un bec violent orbitor, atât de orbitor, încât îl
vedeam și cu pleoapele închise. M'am mișcat în pat :
nu mai eram legată. Eram singură în odaie, Mi-am
amintit totul și din nou m'am gândit că mai ales nu
trebuie să-mi pierd capul și să joc rolul pe care mi-1
dăduse tatăl meu. Fața aceea a bărbatului de care
toată lumea asculta, îmi apăru din nou în față.
Mi se păru că el va înțelege, mă va ajuta. Totul
nu era decât în funcție de răbdare, de timp.
Eram singură în odaie. încet am coborât din pat.
Așa în picioarele goale am mers până la ușă și am
deschis-o. Eram acum într'un culoar lung plin de uși,
luminat slab în câteva locuri. Un ceas începu să bată
grav. Era douăsprezece. Deodată un strigăt umplu li­
niștea. Un strigăt inuman, îngrozitor. Am înaintat.
— Ce cauți aci ? mă întrebă răstit glasul unei fe­
mei. Se ridicase de pe o canapea îngustă ascunsă în­
tr'un colț întunecat, înfundat.
Veni la mine și mă îmbrânci în odaie.
— Să stai cuminte că iar te legăm.
— Vreau să vorbesc cu doctorul care a fost
azi aci.
— Acum noaptea ?
Femeia râse.
234

Imi dădui seama că are dreptate și mi-era teamă

pentrucă înțelegeam că de spaimă și supra enervare,
tot ce făceam nu avea rost și totul era altfel decât
hotărâsem.
— Bineînțeles că nu acum. Dar te-aș ruga pe
dumneata ca mâine să-i spui că vreau să vorbesc cu
el. Dacă îm faci serviciul ăsta, când nu am să mai
fiu aci am să te răsplătesc. Te rog. Te rog din tot su­
fletul. Dumneata nu poți să știi cum am ajuns eu aci,
dar te rog spune-i doctorului că trebuie să vorbesc
cu el și te voi răsplăti.
îmi era fața înecată de lacrimi.
— Ia să mă lași pe mine cu poveștile astea 1 Cu
vă cunosc eu ! Că nu oi fi prima care crede că nu e
nebună 1 Bineînțeles că ai să vorbești cu doctorul. El
vorbește cu toți bolnavii.
— Aș vrea să fiu numai eu cu el. Am să-i spun
ceva numai lui... Am să te răsplătesc așa cum nici nu
gândești.
— Ia să te astâmperi și să te culci.
Afară, țipătul acela omenesc și totuși inuman ră­
suna din timp în timp ca sub o înjunghiere.
— Cine strigă așa ? Ce îi fac ?
— O fi vrând și ea să vorbească cu doctorul.
Femeia înălță din umeri și mă vâră cu forța
în pat.
— Să știi că dacă nu ești cuminte nu o să-ți mear­
gă bine.
Am rămas singură. Câteodată mi se părea că eu
strig așa. Mă căzneam să nu strig. Și. la fiecare țipăt,
mă căzneam să păstrez strigătul meu lăuntric.
Mi se părea că este un animal ori un om înjun-
 235

ghiat și înțelegeam că animalele și oamenii își strigă

durerea la fel...
Trebuie să știi că glasul acela striga așa în fie-
care noapte. L-am auzit doi ani de zile. începea după
miezul nopții și dura până se lumina de zi. Se învă­
țase tot balamucul cu el și nimeni nu se mai gândea
să-i puie cătușe la gură. Apoi era și lumina aceea
deasupra patului meu care mă orbea, mă amețea ca
o poruncă obositoare cu care luptam, mă forțam să
dorm, să închid ochii.
A doua zi a fost vizita multor doctori .El însă nu
a venit. Am rugat pe câțiva din ei să-1 cheme că
vreau să vorbesc cu el. Toți îmi făgăduiau ca să mă
liniștesc. îmi făgăduiau orice ceream. De aș fi cerut
luna mi-ar fi făgăduit-o cu aceiaș nepăsare.
In timpul zilei eram îmbăiată, târâtă, îmbrăcată,
hrănită ca un manechin. II așteptam pe el. Era ultima
mea nădejde. El ar fi înțeles. Noaptea mai ales cre­
deam în posibilitatea asta. II așteptam. Mi se părea
tot timpul că va sosi. El știa că îl aștept... Dealtfel el
știa, el știa tot...
După câteva zile, îngrijitoarele din jurul meu nu
îmi mai spuneau vorbindu-mi de el „domnul Direc-
tor" ci ,,Iubitul". Acum începuseră să se distreze pe
socoteala încăpățânării mele de a-1 vedea, de-ai
vorbi. Iși povesteau în fața mea și râzând cu poftă
cum, din prima noapte cerusem să rămân numai cu
el, singură, Mă întrebau mereu în batjocură dacă
vreau să-1 văd, dacă vreau să rămân singură cu el.
Atunci am hotărât să nu mai mănânc, și i-am tri­
mes și lui vorbă că nu voi mai mânca până nu va
veni la mine.
După zece zile a venit, dar nu singur ci la fel ca
236

prima dată, parcă din întâmplare, pentrucă așa era

obiceiul spitalului, cu mulțime de alți doctori.
Eu eram ca în vis.
— Trebuie să începi să mănânci, mi-a spus.
Era prima dată că îmi vorbea. Eu i-am răspuns
cu un ton deslușit.
— Nu voi mânca până nu vom sta de vorbă. Nu
poate să-ți facă nici un rău să vorbești cu mine, pe
când dacă voi muri aci în spital cred că nu îți va fi
tocmai plăcut.
A făcut un semn, plictisit celorlalți cari erau cu
el și am rămas singuri amândoi.
— Cine a pus să fiu închisă? Tata. Știu.
înălță din umeri enervat.
— Domnule doctor nu vreau să cred că nu ai fost
de bună credință când m'ai primit aci. Ar fi prea gro­
zav. Dar te rog să judecăm amândoi : ce dovadă ai
avut că el spune adevărul încât să îndrăznești să mă
închizi aci ? De unde nu știi că el este nebun ? Ce ți-a
povestit e adevărat, nu nebunia mea, ci a lui.
— E tatăl dumitale domnișoară. Și apoi nu este
vorba de nebunie, ci...
— De unde știi că nu e el nebun ?
— Dumneata mi-ai fost dată în grije, nu el.
— Nu ți se pare că este monstruos ce vorbești.
— Vei fi bine îngrijită. După aceea vei fi liberă.
— După aceea voi cădea din nou în mâinile lui.
— Nu mă privește.
— Domnule doctor, de dumneata depinde toată
soarta mea, întreaga mea viață. Știu că mă înțelegi.
Nu vreau să te jignesc, dar știu cât de bine ne înțe­
legem. Din prima clipă când te-am văzut, nu ai pu­
tut să-mi ascunzi nimic. Știu tot, tot atât de bine cât
 237

și dumneata. Deaceea am vrut să-ți vorbesc. Am vrut

să te înduplec, am vrut să încerc această din urmă
și unică șansă. Degeaba te ascunzi. Există în dum­
neata ceva care totuși poate fi înduplecat. Știi. De­
aceea nu ai venit până acum la mine. Și că îți vor­
besc așa, ar trebui să-ți fie și o dovadă că sunt ab­
solut în mințile mele. Acum .eu sunt în fața dumitale,
eu, nu el, tatăl meu. Despre el să nu vorbim. Ar fi
prea multe de spus și de necrezut, atât de necrezut
încât nu mi-aș ajuta povestind. Deaceea m'a închis
aci, astfel, nimeni nu va mai crede dacă vreodată aș
îndrăzni să povestesc... înțelegi. Ii este frică. Pe când
dacă am fost în balamuc, are dovadă că este nevino­
vat... el, între toți vinovății...
Ana care asculta într'o tăcere de mormânt.
strigă :
— Dar pentru Dumnezeu ce a fost ?
Marta după un gest evasiv al mâinii, povesti mai
departe fără să pară că auzise întrebarea :
— ...iar dumneata, domnule doctor, ești compli­
cele lui atunci ? Te rog să te gândești. Voi avea răb­
darea să te gândești. Acum că ți-am spus ce cred, e
imposibil să nu îți pui această problemă de conștiin­
ță. Dacă nu sunt nebună și dacă este adevărat ce
afirm eu și dacă dumneata din... superficialitate te
faci complicele unei astfel de... monstruoase drame ?
Dumneata știi că din așa ceva se poate într'adevăi
înebuni. înțelegi? Mă poți salva pentru toată viața.
Am 18 ani, el e bătrân. Pe el îl voi ierta, îți făgădu­
iesc, îți dau cuvântul meu de onoare. Nu va ști nicio­
dată nimeni ce s'a petrecut. Atât : să nu aibă împo-
- triva mea faptul că am fost închisă, recunoscut ne­
bună. Nu mai cer nimic apoi delà el. Liberă, de data
 238

asta mă voi descurca singură. El și eu ne despărțim

pentru totdeauna. Acum poți pleca. Ce am avut de
spus ți-am spus. Oricând poți veni să mă întrebi tot
ce dorești, dacă ți se va părea ceva neînțeles. Te aș­
tept.
A ascultat fără să pară că mă aude, așa cum as­
culți pe un nebun ca să nu îl contrazici, cu răbdare
și plictiseală. A plecat din odaie fără să-mi răspunză.
A plecat.
Eu eram mai liniștită, cu mereu aceeași impresie
că acest om are și ceva în el care totuși putea fi miș­
cat, luminat, că nu este făcut dintr'o totală întunecare.
Trebuia acum să am răbdarea să aștept. Mi se părea
că voi fi liberă în curând. Chiar câteva lani de ab­
sență, departe de oameni, și de Conservator nu vor
însemna nimic, nu voi pierde anul, iar libertatea că­
pătată de data asta va fi definitivă. Dacă omul aces­
ta va face aceasta pentru mine...
Pentrucă mă liniștisem, și ceilalți îmi dau pace,
zilele, se perindau mecanic, în așteptare.
Mi se păruse că voi avea răbdarea să aștept
timp mai îndelungat răspunsul lui, de fapt însă nu a
fost așa, căci numai după câteva zile mi-am dat
’ brusc și deslușit seama că dacă el ar fi avut posibi­
litatea să recunoască adevărul celor spuse de mine,
nu avea însă motive să întârzie cu răspunsul lui.
Acum știam că nici un moment el nu crezuse că sunt
nebună, știa, pentrucă primise bani, pentrucă mă în­
chisese pentru acești bani, conștient de ce înfăptu­
iește. El era acela care primise. Pentruce îmi închipui­
sem că tot el va recunoaște ? Un om care e în stare să
facă ceva, e în stare să și rabde ce a făcut. Nu oameni
dintre aceștia au remușcări. Totuși primise să-i vorbesc.
 239

Pentruce? Căci nimeni și nimic nu l-ar fi supărat dacă

eu aș fi murit în sanatoriul lui ? Deci... Voiam să cred,
trebuia să cred 1 Ce s'ar fi întâmplat dacă nu aș fi
crezut ? Credeam cu încăpățânare, așa cum numai
demenții pot crede într'un lucru pe care îl știu neade­
vărat, căci nebunia este p posibilitate a minții de-a
evada în ceva inexistent atunci când existentul de­
vine intolerabil. E o sinucidere parțială, o sinucidere
a rațiunii comune. Inebunești pentrucă altfel nu ai
mai putea răbda viața. Voind să cred în omul acela,
simțeam că pot înebuni, și îmi era groază de nebu­
nia aceasta sosită din pricina acestui om. II simțeam
cum a alunecat din realitate, din posibil și cum în aș­
teptările mele, lua proporții Dumnezeești. II așteptam
Gândul că ar putea înțelege, că ar putea la un mo­
ment dat voibi simplu, așa cum doream eu, îmi da
emoții atât de intense încât în câteva clipe îmi era
fața inundată de lacrimi. Efortul de a mi-1 închipui
vorbind, așa cum doream, era egal cu acel pe care
îl poate avea cineva în fața unui mort pe care îl iu­
bește și așteaptă o miraculoasă reînviere... Dealtfel e
poate singurul om pe care l-am așteptat în viața mea,
mai bine zis în visurile mele. El singur, atunci, ar fi
putut șterge tot ce fusese, stricat dintr'un început...
Așteptarea asta devenise atât de intensă încât
pierdusem noțiunea timpului. Fiecare clipă era atât
de lungă, de importantă, încât mi se părea că alunec
pe marginea eternității. Lipsa de oricare altă preocu­
pare îmi golise mintea într'atât încât, trează, prinse-
sem starea aceea pe loc a omului care visează.
Aceeași acuitate a senzațiilor așezate într'un spațiu
în care noțiunea timpului s'a pierdut și ceva în plus
pe care nu l-aș putea desluși decât spunând că tră-
240

iam un vis, un vis așa cum îl poate visa numai un

orb. Nimic nu avea formă nici contur. O înnecare în
senzații inconsistente, dintr'o lume de monștrii cleioși,
conturați numai prin senzații.
Da, înebuneam. Câteodată mi se părea natural
să nu vină, îl înțelegeam atât de bine ; eu însă îl aș­
teptam mereu... câteodată mi se părea că am murit
de mult și că am fost uitată, azvârlită în afara orică­
rei schimbări. Mă întreb acum, dacă atunci am cu­
noscut eternitatea sau dacă eternitatea e totuși cu to­
tul altceva. Câteodată confundăm plăcerea cu acui­
tatea unei senzații și mă întreb dacă atunci nu am
cunoscut, prin violență, plăcerea cea mai maro, sau
dacă mai am ceva de dorit sau nu ?...
Marta se întrerupse o clipă. Ființa-i fragilă, așe­
zată pe marginea patului, părea ireală. Nu ar fi pă­
rut mai absurd faptul că exista aevea, decât dacă,
simplu, ar fi dispărut. Ana o privea și își simțea su­
fletul uscat de lacrimi până la sterilitate și prins de
clipa asta în care se făcuse tăcere.
Sufletul i se închina în fața durerii.
— L'am așteptat... un an de zile.
Ana tresări.
— Nu am murit, vezi bine, cu toate că la drept
vorbind a lipsit foarte puțin.
Pe el îl vedeam odată pe săptămână. Sosea la
fel ca întotdeauna, cu toți ceilalți doctori în jurul lui.
Eu căutam să văd în fața lui, fața aceea care semăna
dezolant cu Cristos, hotărârea. El, evitând să mă pri­
vească, părea foarte sever și foarte aferat.
După un an de zile însă, m'am trezit, într'o zi,
simplu. O realitate construită dintr'o logică de fapte
clare mi se desluși în minte, un fel de rezumat al si-
 241

tuației care coborî deodată în sânge ca o socoteală

netă. Ceva clar și simplu ca un zori de zi la țară. Se
face lumină. E simplu. îmi amintesc cum m'am ridicat
și cum m'am așezat în mijlocul patului, Am privit in
jurul meu ca la o deșteptare din somn.
Când am văzut că ceeace înțelesesem în vis era
adevărat, am căzut din nou pe pernă și am rămas
nemișcată câteva minute. Era limpede. Atunci un dor
imens de moarte mi se înălță în suflet. Un dor intens,
cald, plin de emoție, de dragoste, un dor nemărginit,
Moartea mi se părea ceva atât de perfect, încât, de
câte ori mă gândeam că se poate muri simțeam un
leșin, o îmbătare. Vedeam înaintea mea întinsuri de
apă limpede și lipsite de temperatură. totul blând,
nemișcat. Un decor de aur al nisipului din fundul
apei, luminat de revărsarea soarelui. Simțeam liniș­
tea adierilor cari legănau apa, simțeam liniștea po­
milor oglindiți în apă, vedeam aerul aburit de oglinda
limpede a lacului care m'ar fi adormit fără vise.
Vezi, și acum cred că moartea pentru cei ce știu
muri este cea mai perfectă senzație, că nu se poate
trăi ceva mai perfect pentru o viață umană. Atunci
probabil ți se dă dezlegarea atâtor lucruri așteptate,
dezlegarea eternității... poate a dreptății. O clipă...
cred... Moartea era acum o realitate de care nu mă
puteam apropia, cu toate că înțelesesem și implaca­
bilitatea ei. Așteptam moartea, o simțeam ca pe o
mână care s'ar fi așezat blândă asupra feței mele și
ar fi oprit aerul de-a mai pătrunde în corp ; o mână
blândă. Știu că aș fi murit fără să mă zbat cu bucurie
deplină, dorința împlinită a marții.
Și mi-am adus aminte că există totuși o moarte
posibilă, mai grea, mai lentă, totuși posibilă. Așa cre-
IG
242

deam atunci. Știam din timpul celor zece zile în cari

rămăsesem nemâncată că lucru este posibil. Din ziua
aceea am refuzat să mai mănânc. Aș putea spune că
odată hotărârea asta luată m'am simțit fericită. Deo­
dată se potoli toată revolta împotriva tuturora. Tot ce
se petrecuse în lumea asta a viilor îmi deveni in­
diferent.
Nu aveam multe gânduri. Totul se petrecea foarte
simplu. După câteva zile mi se părea foarte natural
să nu mănânc pentrucă nu mai aveam puterea să
mănânc. Durerile, schimbările din corp mi se păreau
foarte naturale, dar nu mă făceau să mă gândesc la
mâncare. îmi era ușor să stau nemișcată. Gândurile
cari îmi soseau în minte parcă nu se nășteau din cor­
pul meu ci parcă soseau din afara mea și numai apoi
interpretate de mine, auzite de mintea mea ca ceva
îndepărtat și fără importanță. De aceea nici un gând
nu avea însemnătate. Și totuși îmi amintesc că gân- -
deam lucruri foarte importante. Mi se lămureau spon­
tan gânduri la cari deobicei lumea nu cugetă.
După câteva zile începu să-mi fie foarte bine. îmi
era ușor să stau nemișcată. Gândurile îmi soseau în
minte cu o vuire lentă, nu se nășteau parcă în capul
meu ci păreau sosite din afara mea și doar auzite de
mintea mea prin care treceau la întâmplare. De aceea
nici un gând nu avea însemnătate. Totuși, mintea,
creerul fiind acordate la un diapazon neobișnuit, la o
tensiune anormală, prindeau lucruri noui. Mi se lămu­
reau spontan gânduri la cari până atunci niciodată
nu gândisem. Le înțelegeam foarte simplu, fără efort,
ca pe niște senzații cari te cuprind, ecouri a ceva știut,
a ceva mai dinainte trăit sau care face parte din ceva
mai vast și cu care brusc, luasem contact. Viața din
 243

mine părea că nu mai este suficientă ca să am o

voință a mea, proprie, dar suficientă ca să mă facă
să vibrez și să interpretez o altă viață, o viață care
mă înconjura și se reflecta în trupul meu. Și ce era
bine, peste măsură de plăcut era că scăpasem de ură.
Nimeni nu mai avea absolut nici o însemnătate. Fără
iertare — ce cuvânt omenesc — îi uitasem pe toți. Mi
se părea că totul ia sfârșit. Eu însămi luam sfârșit,
dispăream. In mine erau toate sfârșite. Halucinația
muzicală care umpluse lumea nopți întregi cu mar­
șuri triumfale și violente ale unei victorii incompre­
hensibile, ale unor chemări din altă lume, se înde­
părta și ea. Le auzeam îndepărtându-se. Pluteau asu­
pra mea, dar înălțarea lor din ce în ce mai îndepăr­
tată se topea potolindu-se.
O înălțare sufletească acută ; parcă o atingere
cu ceea ce dispărea. Armoniile acelea cari plecau, mi
se păreau ultimul contact cu viața și conștiința, și în
acelaș timp și singura legătură cu ce va fi. O sfâșiere
a melodiilor cari crescuseră din mine și cari, îndepăr­
tându-se, se rupeau din nervii mei, din pământul vie­
ții mele. Sonorități armonice cari plecau cu deplasări
imense de spațiu. Dealtfel ceeace auzeam ar fi fost
imposibil de redat, de conturat în instrumente și legi
armonice. Ar fi fost tot atât de imposibil ca Dumnezeu
cuprins în cuvinte.
Ceva luase sfârșit și altceva începuse. Moartea ?
Dar aceste lucruri noui erau parcă venite ca să-mi do­
vedească material că ceeace crezusem că voi simți
mereu — așteptarea mea, credința mea — luau sfârșit.
Moartea care se apropia, îmi era parcă mai mult
o dovacă că ceeace fusese până în prezent putea
muri, decât o dovadă că începusem să mor, așa cum.
244

un om care își vede în oglindă părul albit, își dă

seama nu că îmbătrânește ci că tinerețea a trecut,
Nu iăceam din moartea mea o răzbunare, o even-
luală pedeapsă pentru cei cari mă împinseseră la
moarte, și nici nu simțeam nici o milă ori înduioșare
față de nereușita vieții mele, căci totul acum era prea
liniștit, prea natural, prea așteptat.
Și parcă totul concorda ca moartea să-mi fie
blândă. Ori că femeile din spital se plictisiseră de
mine și nu mai incitam cu nimic apatia lor, ori că
moartea care se apropia îmi dase ceva ce le înfri­
coșa, căci în fiecare zi, de fiecare ceas ce trecea, io­
tul se potolea și pașii și buzele lor se catifelau în
șoapte misterioase...
Peste zece zile a venit el. Aceeași roire de șor­
țuri albe, același alai, dar de data asta eram sufle­
tește atât de perfect liniștită, încât, cu toate că eram
cu ochii deschiși, nu l'am văzut. Știam că a intrat în
odaie, dar nu îi simțeam prezența. I-am auzit și gla­
sul. A vorbit mai mult ca deobicei. Și... dar să trecem
mai repede peste poveste : ceeace s'a întâmplat pe
urmă, ceeace a hotărât acest om... In fine, pe scurt ca
să cunoști faptele, ca să le înțelegi vreodată, trebuie
să știi că văzând că am hotărât să mor prin nemân-
care a dat ordin să fiu hrănită artificial.
Zilnic au vărsat în corpul meu, pe nas, cu tuburi,
un lichid, mâncare. Ceva îngrozitor. Mi-au legat mâi­
nile și nu m'au lăsat să mor. A durat luni de zile. Ne
încăpățânam fiecare : el și eu.
El ca deobicei sosea regulat, cam la opt zile
odată. Când l-am văzut prima dată de când mă hră­
nea așa, știu că am găsit puterea să mă ridic de pe
pat și să-l privesc în față. A fost prima dată când am
 245

văzut bine de tot, cu adevărat „văzut" un om. Pe fața I

aceea, cu bărbie de Crist, se așezase o pătură de
murdărie sufletească, ceva opac, greoi, îmbâcsit și
speriat. Și tot atunci am văzut că era mai mic de sta­
tură decât cerea fața lui, ca și cum elanul vital fusese
oprit dintr'o meschinărie interioară, o greșeală ini­
țială și misterioasă. L-aș fi insultat dacă ar fi existat
un cuvânt care să se apropie cât de puțin de ceeace
simțeam. Dar el a înțeles totul și fără cuvinte. I-am
văzut privirea acoperindu-i-se de ceață, de îndoială
de spaimă. Ii era frică, începuse să-i fie frică fără să
știe pentruce. A plecat. Pasul îi era îndesat, ceafa
grea, încordată în încăpățânare.
Totuși, foarte repede, mi-am dat seama că voi
muri : am văzut sânge în scuipătoare. Primul gând a
fost pentru el, știam că am câștigat, că nu mă va
putea opri încă multă vreme în spital.
Cu grije, am turnat apă în scuipătoare. Slăbisem
atât de mult încât devenisem scheletică. Da, îmi închi­
pui ce înfățișare trebuie să fi avut 1 Era tocmai ziua
când trebuia să vină el. In ziua aaeea l-am așteptat.
Când l-am văzut intrând pe ușă mi-a părut atât de
ridicol în cazna lui de-a mă ține în viață că am izbuc­
nit în râs. II vedeam parcă din ce în ce mai scurt, cu
ceafa mai groasă, cu privirea mai speriată. S'a în­
roșit violent în fața râsului meu. Eu știam că voi ieși
învingătoare, că voi muri. A înțeles și el.
Și au mai trecut zile. A, ce zile de altă lume 1 O
febră intensă mă ținea trează zi și noapte. Scuipam
mereu sânge, pe care reușisem să-1 ascund, diluându-l
în scuipătoare cu apă. El sosea regulat la câteva zile
interval și mai des acum. Eu îi căutam privirea, pri­
virea aceia care acum, înspăimântată, se ascundea
246

de mine. Știam, știam acum că nu trec clipe multe în

cari să nu îi fiu prezentă, zi și noapte, noaptea mai
ales, eu lui mereu. De câteori venea mi se părea că
va isbucni, că va vorbi... Pleca mereu cu aceeaș apă­
sare ipocrită a umerilor, a încăpățânării.
Dar într'o zi sângele a izvorât abundent. A pornit
brusc și nu l-am putut ascunde. A pătat perna, cear­
ceafurile. L-au chemat în grabă. Peste câteva minute
a venit. A rămas singur cu mine. S'a așezat pe un
scaun. Mă privea fără să vorbească. Eu îi răbdam
prezența așteptând să plece. îmi era grea respirația
lui pe care o auzeam în odaie ca o insultă. Doream,
l-aș fi rugat, să mă lase să mor liniștită, să termine
cu hrana cleioasă vârâtă pe, nas. L-aș fi rugat în ge­
nunchi. Mă simțeam peste măsură de slabă. II vedeam
în fața mea. Mă privea. Deodată cehii i s'au umplut
de o spaimă de nedescris. O turburare imensă care îl
întrecea. Și-a ascuns fața în mâini. După câteva mi­
nute, când a desfăcut mâinile, l-am văzut palid. O
privire rătăcită.
— Am să scriu acasă la dumneata... că ești bol­
navă..., că trebuie să... nu mai stai aci, a șoptit.
11 vedeam în fața mea. Se împlinea acum, când
era prea târziu ceeace așteptasem atâta. Fața aceea
absurdă, imitație de Crist pe trup prea scurt, cerea
iertare. Totul era ridicol. Și el și întâmplarea, ridicol
de inutile. Am închis ochii.
Se sculă de pe scaun, se apropie un pas de mine.
Vocea îi tremura :
— Voi face tot ce dorești, cum dorești. Ii voi obli­
ga să primească tot ce dorești dumneata, tot ce do­
rești... am posibilitatea...
A făcut o pauză. Respirația i se oprise. Puteam
 247

crede că nu mai este în odaie. Apoi a șoptit, furișat, :

ca o lacrimă de foc :
— Regret ce a fost.
Mă obosea glasul lui. Am întors fața către perete.
Era atât de aproape de mine încât cu genunchii atin­
gea marginea patului meu care se mișca. îmi era
scârbă de el. Șoaptele lui îmi soseau veninoase.
— Crezi că vreodată ai putea să mă ierți ? șopti.
Am rămas nemișcată. Intr'adevăr totul era peste
măsură de ridicol. Acest om se simțea îndreptățit să
se creadă acum martir. Sunt într'adevăr oameni cari
își închipuie că dacă cer iertare, păcatul se șterge 1
Ce ridicol 1 Câtă lașitate 1 Nici Dumnezeu nu poate fi
iertat 1 strigă deodată Marta, dar trecu brusc iar în
glasul povestirii.
— Am să mai vin, a spus el. O să vedem ce se
poate face... orice.
Și a mai rămas câteva secunde în odaie, pierdut,
umil. Apoi s'a închis ușa în urma lui.
Noaptea i-am auzit glasul din nou, dar nu era el :
visam. „Crezi că vreodată ai putea să mă ierți?"
M'am deșteptat și mi s'a părut vis și tot ce fusese.
Probabil trecuseră doi ani. De două ori văzusem
cum se desfrunzesc pomii și cum înverzesc. Dincolo
de pereții cari mă încercuiau, viața urmase să existe
ca mai înainte. Oameni trăind alături de durerile al­
tor oameni și nimic împiedicând pofta de-a trăi. Lu­
mea întreagă mi se părea o cloacă leneșă, și mi se
mai părea că o mare primejdie, o primejdie cum nu
a mai fost, pândește ca o pedeapsă fără iertare, fără
odihnă, până ce se va schimba fața lumii. Vedeam
foc, foc mult, și mii de oameni cu mâinile întinse stri­
gând. Eram în primăvara anului 1914. Și voi spuneți
 I
246

de mine. Știam, știam acum că nu trec clipe multe în

cari să nu îi iiu prezentă, zi și noapte, noaptea mai
ales, eu lui mereu. De câteori venea mi se părea că
va isbucni, că va vorbi... Pleca mereu cu aceeaș apă­
sare ipocrită a umerilor, a încăpățânării. I
Dar într'o zi sângele a izvorât abundent. A pornit I
brusc și nu l-am putut ascunde. A pătat perna, cear­
ceafurile. L-au chemat în grabă. Peste câteva minute
a venit. A rămas singur cu mine. S'a așezat pe un
scaun. Mă privea fără să vorbească. Eu îi răbdam
prezența așteptând să plece. îmi era grea respirația
lui pe care ю auzeam în odaie ca o insultă. Doream,
l-aș fi rugat, să mă lase să mor liniștită, să termine
cu hrana cleioasă vârâtă pe. nas. L-aș fi rugat în ge­
nunchi. Mă simțeam peste măsură de slabă. II vedeam
în fața mea. Mă privea. Deodată cehii i s'au umplut
de o spaimă de nedescris. O turburare imensă care îl
întrecea. Și-a ascuns fața în mâini. După câteva mi­
nute, când a desfăcut mâinile, l-am văzut palid. O
privire rătăcită.
— Am să scriu acasă la dumneata... că ești bol­
navă..., că trebuie să... nu mai stai aci, a șoptit.
II vedeam în fața mea. Se împlinea acum, când
era prea târziu ceeace așteptasem atâta. Fața aceea
absurdă, imitație de Crist pe trup prea scurt, cerea
iertare. Totul era ridicol. Și el și întâmplarea, ridicol
de inutile. Am închis ochii.
Se sculă de pe scaun, se apropie un pas de mine.
Vocea îi tremura :
— Voi face tot ce dorești, cum dorești. Ii voi obli­
ga să primească tot ce dorești dumneata, tot ce do­
rești... am posibilitatea... i
A făcut o pauză. Respirația i se oprise. Puteam
 247

crede că nu mai este în odaie. Apoi a șoptit, furișat,

ca o lacrimă de foc :
;
— Regret ce a fost.
Mă obosea glasul lui. Am întors fața către pereie.
Era atât de aproape de mine încât cu genunchii atin­
gea marginea patului meu care se mișca. îmi era
scârbă de el. Șoaptele lui îmi soseau veninoase.
— Crezi că vreodată ai putea să mă ierți ? șopti.
Am rămas nemișcată. Intr'adevăr totul era peste
măsură de ridicol. Acest om se simțea îndreptățit să
se creadă acum martir. Sunt intr'adevăr oameni cari
își închipuie că dacă cer iertare, păcatul se șterge 1
Ce ridicol 1 Câtă lașitate 1 Nici Dumnezeu nu poate fi
iertat 1 strigă deodată Marta, dar trecu brusc iar în
glasul povestirii.
— Am să mai vin, a spus el. O să vedem ce se
poate face... orice.
Și a mai rămas câteva secunde în odaie, pierdut,
umil. Apoi s'a închis ușa în urma lui.
Noaptea i-am auzit glasul din nou, dar nu era el :
visam. „Crezi că vreodată ai putea să mă ierți ?"
M'am deșteptat și mi s'a părut vis și tot ce fusese.
Probabil trecuseră doi ani. De două ori văzusem
cum se desfrunzesc pomii și cum înverzesc. Dincolo
de pereții cari mă încercuiau, viața urmase să existe
ca mai înainte. Oameni trăind alături de durerile al­
tor oameni și nimic împiedicând pofta de-a trăi. Lu­
mea întreagă mi se părea o cloacă leneșă, și mi se
mai părea că o mare primejdie, o primejdie cum nu
a mai fost, pândește ca o pedeapsă fără iertare, fără
odihnă, până ce se va schimba fața lumii. Vedeam
foc, foc mult, și mii de oameni cu mâinile întinse stri­
gând. Eram în primăvara anului 1914. Și voi spuneți
24 В

că acum s'a făcut pace dai eu nu cred... Auzi Ana,

pace nu e pe pământ. Și multă vreme nu va fi pace...
Infine... Dar glasul lui plutea peste groaza omenirii și
părea că vorbește pentru toți în noapte :
— Regret ce a fost.
Abs-a acum îmi dau seama de realitatea cuvinte­
lor lui și iotul sosea ca o spaimă. In mine era totul
mort. Acum nu’ mai aveam ce face cu libertatea pe
care voia el să mi-o dea, nu mai voiam să mă întorc
printre oameni, dar îmi dam seama că el nu mă va
înțelege, că el, cuprins de spaimă și remușcări, va
înfăptui ceeace i se părea lui că poate răscumpăra
greșeala, că astfel își va recăpăta liniștea, fără să mă
întrebe pe mine ce doresc. Eram și acum tot în mâi­
nile lui. Cuprins de spaima remușcărilor mă va da
afară ca să mor departe, nu la el în casă, Știam că
acum, va fi tot atât de fără milă și fără înțelegere.
Și totuși dacă m'ar fi lăsat acum să mor liniștită,
nimeni nu i-ar fi cerut socoteală : era doctor, eu bol­
navă. Ceeace îndrăznise să facă pentru bani, ar ii
trebuit să facă acum din milă. Dacă ar fi mărit doza
acelei injecții cu cari de atâtea ori mă adormise fe-
meea de serviciu când o plictiseam cu insomniile
mele neliniștite sau dacă pur și simplu m'ar fi ținut
încă acolo, moartea mea ar fi sosit fără absolut nici
un fel de surpriză ori supărare pentru nimeni.
O clipă mi-am oprit respirația : o atenție întoarsă
asupra mea și am adâncit câtă viață a mai rămas în
mine legată de trup. Și am simțit deslușit că moartea
va sosi prea încet. O vitalitate încăpățânată ca un
gând mediocru, mă lega încă. Mi-ar trebui poate câ­
teva luni încă, mai mult poate... în tot cazul suficient
 249

ca el să nu aibă puterea să mă vază zi de zi ...acum

când panica îl cuprinsese.
Mi se părea că sunt târâtă într'o îmbulzeală de
corpuri cari se străduesc să înainteze. îmi era scârbă.
O clipă după aceea, m'am simțit atât de singură, des­
părțită de absolut restul lumii printr'un atât de total
dispreț, încât o spaimă rece îmi cuprinse trupul. II
simțeam parcă gol pe înălțimile amețitoare ale unui
spațiu etern. îmi simțeam ființa fluturând în tremura­
rea acelui aer prea rar, ca un strigăt de disperare și
căruia îi cunoști inutilitatea, într'o imensitate încreme­
nită de ecou, a unei lumi fără Dumnezeu.
Mi-am dat seama atunci că moartea acșeptată
este una, iar cea provocată altceva și că între ele di­
ferența și efectele sunt exact opuse. Acum știui că
nici de data asta nu voi scăpa, că mi se va împlini
soarta așa cum era ea scrisă : că va trebui să trăiesc.
Atunci am plâns.
In ăști doi ani nu plânsesem niciodată. Plânsul
mă coborî pe pământ. Din clipa aceea nu am mai fost
o minte dezlegată de trup ci un corp plăpând, bolnav,
ceva ce cere și așteaptă delà oamenii pe care îl dis­
prețuiește, ajutor.
El a venit și a doua zi. A rămas din nou singur cu
mine. Părea mai liniștit. Probabil că hotărârile, chiar
când sunt greșite, aduc liniște.
— Aș vrea să-mi spui ce dorești să faci când vei
pleca de aci. Trebuie să le scriu alor dumitale.
Pe mine mă enervau, până la durere cuvintele
cari le întrebuința. Din glasul lui șovăitor înțelegeam
că înadins, din pudoare, căuta să găsească părinților
mei un nume mai potrivit decât tată și mamă, dar gă­
sise ceva mai ridicol : „alor dumitale".
250

Cu ce erau ei „ai mei" ? Ce ne lega decât cea’

mai deplină dorință de moarte, de eternă despărțire,
îmi era scârbă de el, de doctor și mai ales scârbă de
faptul că totuși într'adevăr, așa cum spunea el, ei
erau „ai mei". Eram legați, iremediabil legați. Ai mei.
Așa ne născusem legați, implacabil...
M'am înălțat :
— Ești laș peste ce își poate închipui o minte
omenească... după ce ai făcut ceea ce ai făcut, găsești
puterea să-ți închipui că mai poți îndrepta ceva, că
mă poți salva 1? Iți este frică să mă vezi moartă aci,
moartă în casa asta, omorâtă de dumneata. Iți este
frică de nopțile cari ar urma, de întunerec. Nu ai avut
nici măcar puterea de-a merge- până la capăt și acum
ți se pare că dacă îmi dai drumul, dacă nu voi muri
aci, nu vei mai fi vinovat de moartea mea, că vei
putea uita ce ai făcut, că vei putea dormi liniștit fără
să tresari la orice sgomot neașteptat. Dar știi bine că
eu nu mai pot trăi, că sunt moartă, auzi, moartă, m'ai
schilodit și acum nu ai curajul să termini gestul,
gestul cel din urmă, mă trimeți înapoi la complici. Atât
măcar 1 Atât să fi făcut : gestul cel din urmă, lovitura
de grație... să se termine...
— Ai să te vindeci, ai să uiți...
Ne-am privit. Știa că minte. Știa că am dreptate.
I-am văzut privirea aceea șovăitoare, înspăimântată,
slabă în orgoliul ei, în dorința ei de liniște cu orice
preț, de comod, de călduț. Și totuși am găsit puterea
pentru o ultimă încercare, pe care o știam de altfel
inutilă. Am șoptit mai blând, o ispitire :
— S'ar uita totul dacă m'ai lăsa aci... să mor.
dacă m'ai ajuta aci...
Se zbătu...
 251

— Nu, nu pentru nimic în lume. Acum... nu mai pot

— E singurul lucru curat pe care l-ai mai putea
face vreodată.
— Nu, nu. E tocmai ceea ce nu mai pot.
— Nu ar ști niciodată nimeni... E singurul lucru
pe care ți-1 cer să faci: ceea ce ai vrut împotriva mea,
fă-1 pentru mine acum. Te voi ierta.
Iși ascunse ca în ajun fața în mâini. Gest feminin
la făptura asta care avusese îndrăzneala să încerce
o crimă înfăptuită zi de zi, ceas cu ceas, timp de doi
ani de zile și care acum dorea să îndrepte răul tot
în felul lui, pentru el, ca să-și recapete liniștea sufle­
tească, nu ca să facă un bine. Sub remușcări se pot
ascunde egoisme tot atât de virulente ca sub păcat.
Și mi-a redat viața după ce o schimonosise în
mâinile lui murdare.
Atunci au fost zile când mi-am închipuit că îmi
mai lipsește foarte puțin ca să înțeleg un adevăr care
se petrece dincolo de posibilitatea umană de~a înțe- .
lege, atunci am înțeles că există adevăruri mai mariZ
și de altă esență decât cele pe cari le pot înțelege
mintea noastră, aăci altfel cum am putea trăi de în­
dată ce am înțelege că viața așa cum ni se pare că
este, nu are sens ?
Bâjbâiam. Lumea asta nouă îmi era aproape.
Gândurile mele o pipăiau fără să o poată contura,
înțelegeam că trăim într'un întunerec din care s'ai
putea poate ieși și că acolo, dincolo, ceva amplificat
până la miraculos desfăcut de strâmtoarea păcatelor,
a fricei, a ipocriziilor, ne așteaptă. O așteptare veș­
nică, totală, imuabilă...
Pentruce nu am avut atunci puterea să rămân în
viața aceea care se deschidea în fața mea, acolo
252

unde nu mai este nevoie absolut de nimic decât de<f

ști. Ah, ce păcate mă legau încă de viață de a tre­
buit totuși să mă întorc după ce întrezărisem unica și
totala posibilitate de libertate 1 Ce demon, ce pe­
deapsă 1... Și nici acum nu s'a împlinit totul. Și totuși
câteodată mi se pare că nu mai trebuie să mă soco­
tesc ca ceilalți oameni...
Da, au fost clipe când această lume de miracol
mi-a fost atât de aproape încât un simplu fior mă
despărțea de ea. Să fi fost numai aripa morții. Eu
totuși aș crede că altceva, Am trăit apoi cu dorul
acelei lumi, mereu...
Viața însă, cea în care trebuia din nou să intru,
își pierduse sensul și mă înspăimânta, Eram străină
printre oameni. Nu mai trăiam din sentimente ci din
senzația timpului care trece și nu puteam participa
la nici o glumă, la nici o lacrimă. Ceva foarte curios :
mi-era frică până și de obiectele din jurul meu. Nu
le înțelegeam rostul și nici esența. Mi se păreau înfri-
coșetoare și că ascund în nemișcarea lor ceva foarte
straniu, o forță care într'o zi ar putea izbucni, ori de­
zagrega, ori să dezvăluie misterul din care sunt fă­
cute... Intre mine și viață se așezase o experiență,
experiența inutilităților faptelor și a timpului, aș putea
spune... In fine, recunosc, suntem orbi în întunerec.
Mâinile nu sunt suficiente ca să înțeleagă contururi
imponderabile.
Pentrucă nu putusem muri, acum nu îmi mai ră-
mânea decât să am răbdare, să treacă viața. Am în­
ceput din nou să mănânc. A fost greu. Mă învățasem
cu acea hrană vârâtă în corp în afara voinței mele
ori dorințelor mele, cu acele injecții...
El venea destul de des să mă vadă. Sta câteva
 253

minute așezat la mine în odaie. Nu vorbeam nici unul.

Cât timp sta la mine în odaie mă privea nemișcat,
înainte de-a pleca mă întreba dacă nu doresc nimic.
Niciodată nu am vorbit nici un cuvânt cu el. Scârba
îmi era mereu aceeași. El știa.
Intr'o zi a venit urmat de o iemeie de serviciu
care ducea în brațe o cutie mare, aproape un coșciug.
Femeia a plecat, iar el a rămas. Stângaci mi-a spus :
— Sunt aci hainele dumitale. Trebuie să începi
să te îmbraci, să ieși în grădină... la aer.
Se opri și mă privi cu aceeași privire speriată.
Și, cu toate că mă învățasem cu gândul că va trebui
să trăiesc, totuși, gândul că va trebui să mă îmbrac,
să socotesc dacă îmi place sau nu, dacă e la modă
sau nu, deșteptă în mine o revoltă, un simț al ridico­
lului atât de chinuitor încât hohote de râs nervos mi
se năpustiră în gât ca mușcături insuportabile.
El mă privea și, — ioarte curios — se înspăimântă,
se sperie, el doctor, el care vedea zilnic zeci de ne­
buni cu tot felul de crize. Aveam impresia că fiecare
hohot îl doare ca palme trase- unui ins cu mâinile le­
gate la spate. A rămas nemișcat locului, neîndrăznind
să se apropie ori să mă atingă. Ii auzeam glasul care
mă ruga, mă implora să mă liniștesc...
Și totuși nu au trecut după aceia nici două săptă­
mâni și eram îmbrăcată cu hainele aduse de el. îmi
amintesc perfect lărgimea lor fluturând pe corpul meu
slăbit. Eram în grădina sanatoriului unde coborâsem.
Și apoi a sosit mama, din București ca să mă
ducă acasă.
Da, mama a sosit . Lucrul acesta s'a împlinit și el
și, ca decbicei nimeni pe lume nu ar ar fi putut afla
ce știe această femeie din tot ce se întâmplase. Nici-
254

odată nu am putut hotărî care dintre ei doi, tatăl

meu sau ea, a iost mai vinovat. Se poate oare ca ea
să nu fi știut nimic, niciodată nimic, niciodată nimic ?
Mi-o aauc aminte perfect. Se îngrășase mult, era
prea roșie la obraz și purta o „.șemizetă" bărbătească
albă, cu guler, cravată și buzunăraș. O batistă tivită
cu danteluță ieșea din acel buzunar. Cred că nu se
aștepta să mă găsească chiar atât de scheletică.
Speriată a început să-și șteargă o lacrimă inexistentă.
Doctorul era de față. Era o scenă teatrală, falsă, prost
jucată, o scenă parcă în parloir la pension în ajun
de vacanță :
— E foarte slăbită domnișoara, spunea el și cu­
vintele îi șovăiau. O să trebuiască mult timp îngri­
jită... cu răbdare. Dealtfel am scris aceste lucruri...
— Poate mai este nevoie să rămână -aci sub în­
grijirea dumitale părintească, domnule doctor, se
văită mama și părea pătrunsă de datoria ei de
mamă.
— Nu, nu, îngână doctorul și privi pe fereastră
cu spaimă.
Era palid, crispat.
Eu stăm de o parte. Abea mă țineam în picioare,
dar îmi dam seama că se petrece ceva foarte curios,
îmi dam seama că deacum înainte, — iremediabil,
— voi ști întotdeauna tot ce gândesc oamenii, când
tac, când mint sau când se căznesc să spună ade­
vărul și nu îl găsesc.
In clipa când a fost să plec — mama ieșise lă­
sând ușa deschisă în urma ei — deodată doctorul
m'a întrebat brusc, cu glasul strangulat :
— Nu... vrei să-mi dai mâna ?
Sângele mi-a părăsit fața și m'am simțit gata de
 I
255

leșin. îmi sta mâna lui întinsă în fața mea ca mâna

unui cerșetor. Dar nu am putut să mișc mâna mea,
s'o așed într'a lui. Mi-a fost imposibil.
— ...să mă ierți totuși..., a îngânat și un geamăt,
un hohot i s'a oprit în gât. Știa că ce cere nu se poate
și că nu va găsi liniște, cu toate că nu ne vom mai
vedea niciodată.
Am plecat fără să-l pot privi.
Marta se opri o clipă apoi adăugă :
— Dealtfel nu am dat mâna cu nimeni... multă
vreme... Ce gest orb, de oameni cari bâlbâie în întu- /
neric ca să se caute...
!
Pe el nu l-am mai văzut niciodată și nu am mai
auzit niciodată nimic și nu ar fi imposibil să fie mort
acum...
Marta tăcu. Ana o vedea așezată pe pat în ace-
laș loc. O durere intolerabilă Anei i se urcase în
suflet. Nu ar fi vrut să plângă ci lumea să se sfâr­
șească. Și parcă Marta cu durerea ei nu mai era Mar­
ta, ci oricine, orice durere simțea nevoia să îngenun-
chie, astfel ar fi ușurat imensa povară a responsabili­
tăților căzute deodată în viața ei. Clar își da seama
că pentru cel ce simte milă pentru toți oamenii deo­
dată, cu toate durerile lor, nu mai poate fi odihnă și
nici reîntoarcere în indiferență.
— Poate că am făcut rău că ți-am povestit toate
astea. De atâtea ori am evitat, spuse Marta și privi
fața Anei, fix și cercetător, așa cum ai privi o față pe
care ai lovit-o și cauți urmele rămase.
Ana făcu un semn negativ fără să poată vorbi.
— ...ți-am povestit pentrucă trebuia, Așteptai...
m'ai forțat... tu.
 256

Marta vorbi aspru, cu enervarea stranie, nelini­

ștită a oamenilor neurastenici.
— Dealtfel toate lucrurile astea au trecut... E inu­
til să ne mai emoționăm... știi prea bine.
Și glasul cuprinse brusc ură, ca și cum Ana ar fi
adăugat prin prezența ei -o inutilitate, de nesuferit.
Ana reuși să vorbească :
— Atunci... te-ai întors acasă ?
— Nu. Am rămas la Predea. Mi-a închiriat mams'
o odaie. La început am fost rău bolnavă. Asta mi-a I
fost de mare folos. Ce aș fi putut face altceva ? Eram
singură, atât de. singură încât îmi era fața ca de pia­
tră, numai ochii și ploapele le mai simțeam vii. Luni
i
de zile nu am vorbit și liniștea din jurul meu era atât
de mare, încât mi se părea că am asurzit.
Prima carte pe care am cetit-o, pe care am putut-
o ceti a fost „Portretul lui Dorian Gray". Cartea a avut
asupra mea un efect neașteptat : m'a despărțit de
mine brusc. Am reînceput să trăiesc : eu, cea de până
acum, eram parcă portretul azvârlit în pod, eu, astă-
laltă, reintram printre oameni. Nimeni nu ar fi putut
ceti pe fața mea, viața mea. Eram o mască, o min­
ciună.
Dar Ana brusc cu spaimă își dete seama că rea­
litatea era și mai înspăimântătoare ca acea mas­
că de care vorbea Marta ; de fapt, Marta murise.
Ceeace vedea în fața ei nu era viață, ci gesturi meca­
nizate, cari caută se scape de plictiseală și să ma­
cine zilele pe cari le mai avea de trăit. Nimeni și ni­
mic nu o putea reînvia... Ceilalți, toți, ea, Camil, An­
dré de Bozas... totul inutil.
— Totuși te-ai reîntors acasă, șopti Ana încer-
când să ascundă spaima ei.
 257

— Da, spuse Marta, m'am întors totuși. A, nici nu

îți poți închipui câte lucruri imposibile se întâmplă.
Să știi că monstruosul fascinează în aceiaș măsură
ca sublimul. Da, m'am întors acasă, aci. Pe tata l-am
găsit vârât în pat pentru această ocazie. Voiau să mă
facă să cred că este pe moarte : avea probabil un
guturai...
— Nu ți-a spus nimic... nu a căutat nici o expli­
cație...
— Niciodată, spuse Marta cu violență și imper­
ceptibil se înroși. Niciodată nu am mai vorbit cu el
de atunci.
— Niciodată ?
Marta o privi din nou pe Ana fix.
— Nu, niciodată. Nici măcar bună ziua...
Ana nu îndrăzni să o privească pe Marta. înțele­
sese că se poate trăi o viață întreagă fără să vorbești.
Ochii i se aprinseră de lacrimi. Ii era spaimă de ce
întrezărise posibil.
Marta continuă :
— Am rămas acasă : Izbucnise războiul. Pe urmă
el a plecat în Moldova. Pe urmă... știi tot, tăie Marta
brusc povestirea. Adăugă mai târziu cu un râs amar :
am avut naivitatea să cred că pot reîncepe să tră-
iese...
Se auzi o bătaie în ușă.
— Intră, spuse Marta ridicând privirea. Dumnea­
ta ești, doctore 1 Credeam că nu mai vii. Te așteptam
cu nerăbdare și ceartă. Spuneai că vii devreme de
tot. Ai întârziat.
— Puțin.
— Suficient.
— Nu vă este... mai bine ?
17
258

— Nu.
Privirea Martei cercetă mâinile doctorului cari
purtau o servietă galbenă.
— Ai adus ce trebuie ? Ai găsit ?
— Da, răspunse doctorul, și nu se putea ști dacă
glasul cuprinde timiditate ori plictiseală.
— Ai găsit repede casa ?
— Potrivit.
Ana văzuse cum enervarea 'Martei crescuse din
nou, odată cu sosirea doctorului. Părea nestăpânită,
febrilă, ca un om căruia îi este teamă că pierde trenul
și nu îndrăznește totuși din politeță să întrerupă o
conversație a unui indiscret.
— Am fost și la dumneavoastă acasă. Am vorbit
cu doamna Vrânceni. A spus că bine, că da. Era și
tatăl dumneavoastră de față.
— Ce a pus ?
— Nimic, asculta.
— Da, bine, mulțumesc. Ana tu ai să treci în
odaia de alături câteva minute, spuse Marta brusc.
E o lampă mică acolo și sper că nu îți va fi frig. In
tot cazul îți iei haina pe umeri. Câteva minute, te rog.
Ana trecu în antret. Se așeză pe un scaun lângă
bufet, într'un colț, ascunsă. Lumina lămpii de petrol
se răsfrângea plăpândă în oglinjoara mică și apoi în
restul odăii. In sală era frig, umed. Mobilele erau
mizere și de cel mai prost gust. In minte îi vuia ca un
ecou glasul Martei, povestea sanatoriului și simțea
atâta tristețe încât i se părea că ea, chiar ea fusese
acolo și că brusc își reamintise întâmplarea. Și totuși,
goluri imense erau în fața Anei. Povestea nu lămurise
nimic, dimpotrivă.
Din odaia de alături se auzeau zgomote metalice
 259

și de sticle. Apoi un chibrit luă «foc. Ana înțelese că

doctorul făcea o injecție Martei. Glasurile erau șoaptă
acolo. La un moment dat păreau că nu se înțeleg.
Apoi glasurile se potoliră iară. Pentru Ana timpul
trecea greu. Nu mai gândea nimic, dar știa că i se în­
tâmplase Martei ceva rău. Gust amar i se urca în su­
flet. Ii era și frig.
Dar cineva din curte, cerceta casa și ușile. Ana
recunoscu silueta lui Matei Banea. Se grăbi să-i des­
chidă. Matei intră.
— Ce faci tu aci, pe întuneric, în frig, singură ?
Unde e Marta ?
— Alături, cu doctorul. Sunt numai de câteva cli­
pe aci.
— Ai înghețat. Dar ce ai ? Ce ți s'a întâmplat ?
Ești palidă sau mi se pare mie.
— Nu, nimic...
— Ii este Martei rău ?
— Nu.
— Те-a supărat ? Ce ți-a făcut ?
— Nu, nu, nimic... țMă simt puțin obosită... de­
primată. îmi pare bine că ai venit.
Și Ana își așeză brusc — o cădere — capul pe
umărul lui.
— Ai să răcești aci.
Ii strânse cu grije haina la piept. In glas fusese
emoție. O strânse lângă el. Vorbeau în șoaptă.
Ușa se deschise. Se despărțiră brusc. Silueta în­
altă a doctorului apăru în ușă. Plecă grăbit, dând
mâna și un bună seara mohorât, supărat aproape.
— Ana, vino, strigă Marta din odaia de alături.
— Pot intra și eu ? întrebă Matei.
— Da.
260

O găsiră pe Marta întinsă pe pat. Fața ei acum1

câteva clipe atât de neliniștită, era acum clară, lim­
pede. Ana se uită cu uimire la ea.
— Ce spune doctorul ? o întrebă Matei. Arăți
bine.
— Atâta mediocritate 1 spuse Marta cu liniște și
bună voință față parcă de orice defect.
— Ce ai și cu ăst biet om ?
— Om ? Bine, să-i spunem cum vrei.
— Altă victimă ?
— Poate, spuse Mart-a cu aceiași detașare.
— Bineînțeles. Nenorocit ?
— Da.
— Face tot ce vrei?
— Cu mediocritatea care îl caracterizează.
Anei îi displăcea felul acesta al M-artei de-a vor­
bi. O văzuse acum câteva clipe tremurând de prea
multă sensibilitate, îi văzuse ochii cu ceața umedă a
lacrimilor reținute, cu spaimă în glas vorbind de Că­
rnii și de moartea lui, iar acum putea glumi cu Matei
asupra victimelor posibile.
In odaie era înăbușitor de cald și mirosul de pe­
trol al lămpii, sufocant. Pentruce acest lux de priviri
luminoase, pentruce această destindere a feții, acea
miraculoasă înfiorare a întregii ei ființi ? Și nu vedea
că Ana suferă ? Credea oare că putuse auzi povestea
montruoasă și acum să se distreze, să glumească ?
Și Ana dori cu însetare liniștea străzii neutre, pu­
ritatea aerului rece.
— Trebuie să plec, spuse, e târziu.
— Da, imediat, răspunse Matei.
— Plecați? întrebă Marta și o privi pe Ana fix, cu
o desăvârșită atenție. Era ordin în privire. Ana se
 261

simți cuprinsă până în adâncul ființei ei. înțelese

imediat. înțelesese că nu trebuia să vorbească. Aple­
că ușor capul în somn de înțelegere.
— Pot veni mâine să te văd ? întrebă și i se păru
deodată, că totul s'a sfârșit între ea și Marta.
— Nu, mâine nu, spuse într'adevăr, Marta.
— Pentruce ? întrebă Ana, tresărind.
— O să-ți facă bine.
— Marta 1
Și Ana simți că i se sfâșie sufletul sub o învinuire
nedreaptă și imposibilă de lămurit. Oare Marta bă­
nuise vreodată cât o iubeșie ? Și dacă da, lucrul nu
o mișca nici cu cea mai mică emoție ?
— Bine, bine, te aștept.
Ana se aplecă, luă mâna Martei și o sărută. Mar­
ta se aplecă și ea. Buzele lor se întâlniră. O atingere.
Când Ana se îndreptă îl văzu pe Matei care le
privea fix. Marta îi spuse :
— Hai, mergeți. E târziu. E frig afară. Ia copilul
și dud acasă. Pentru azi îi ajunge.
 CAPITOItUL XX.

Ana umbla repede și tăcută. Alături ei, Matei

luând-o de braț, îi ajuta să urce un trotuar să oco­
lească zăpada adunată grăjmadă, sau să nu alunece
pe câte o piatră sărită din pavaj. In gest punea o căl­
dură protectoare. Anei îi iăcea bine prezența lui Ma­
tei, grija lui. Umblând alături de el i se părea că co­
boară dintr'o lume amețitoare, dintr'un vis rău, într'o
lume de realități mai blânde. I se părea că fusese rău
bolnavă, lovită, și că acum, convalescentă, a ieșit din
odaia de chin la aer sănătos. Grija toată rămăsese
pentru Marta dar Anei, obosită peste măsură, îi făcea
un bine infinit mersul acesta pe străzi pustii. Pasul
legănat, adormea durerea gândurilor, dar era legă­
narea unei dureri certe, existente și conștientă de
existența ei și Ana știa că deșteptarea lor era aproa­
pe. Ceeace îi povestise Marta existase, putuse ii si
deaceea îi părea Anei că viața era deodată nouă,
necunoscută în violența ei perfidă. Trebuia încercată
cu prudență, cu neîncredere. Din orice colț al vieții
putea izbucni răul.
— Dar ce ai azi în definitiv? Nu te înțeleg. Nu
ești ca deobicei. Ești tristă ? o întrebă Matei.
 263

— Da.
— Pentru.ce ? Ești îngrijorată pentru sănătatea ei ?
— Da, poate... și asta... da, foarte îngrijorată. Nu
se poate vindeca în condițiile în cari trăiește. Tu ce
spui ?
— Eu cred că nici nu a fost vreodată sănătoasă
Așa e felul ei, felul lor toți din casă.
— Matei, tu nu o iubești ?
— Nu, nu prea.
— Dece ?
— Nu știu. Nu o iubesc. îmi este destul de milă...
îmi dau seama...
— Totuși...
— Nici un totuși. Nu o iubesc. Lucrurile astea nu
se comandă. Tu nu poți înțelege...
Matei vorbi Anei așa cum se vorbește copiilor
mici ca să-i potolești.
— Eu... pe tine te iubesc... știi...
Dar Ana se revoltă.
— Parcă v'ați înțeles cu toții ca să-mi vorbiți ca
unui copil imbecil. Vi se pare că îndepliniți o sfântă
datorie ca să nu mă lasați să văd decât atât cât vi
se pare nimerit. Sunt ca copiii cari aud în salon con­
versații cari nu sunt pentru vârsta lor și apoi la" mij­
loc îi gonesc părinții afară. Dar cu imaginația și cu­
riozitatea ce facem ? Ați controlat voi binefăcătorii
educatori ai inocenței mele ce gândesc când rămân
singură ?
— Ana, niciodată nu ai vorbit așa. Nu trebuie să
vorbești așa.
— Un copil ca mine, nu ? Dar nu mai sunt un
copil, înțelegeți. Acum câtva timp ai îndrăznit să mă
 264

săruți ca pe o iemee și acum îți iei iar aere de pro­

tector, de tutore. Sentimente incestuoase poate... Dar
Matei surâse același surâs blând, protector.
— Ai putea să-mi spui ce ești, dacă nu un copil ?
— Sunt tristă, auzi, tristă...
Ana se opri din mers, se întoarse către Matei și
începu deodată să plângă cu hohote. El îi auzi sus­
pinul care sparse tristețea trupului, izbucnind în la­
crimi. Mâinile Anei ca aripi lovite căutară sprijin.
Matei o cuprinse în brațe, o adăposti.
— Ce-i asta... ce-i asta ? spuse speriat.
— Nu-i adevărat că mă iubești, nu mă iubește
nimeni. Aș vrea să mor. Nu mai pot trăi. Nu mai în­
țeleg nimic...
— Vai de mine, vai de mine 1 spuse Matei, d-ar de
data asta atât de speriat, încât gestul lui de-a o
ocroti pe Ana avu o violență brutală, hotărâtă, parcă
o afirmare a forței lui, a brațelor lui cari pot apăra.
— Să nu vorbești așa 1 Toată lumea te iubește,
întotdeauna o să te iubească pe tine toată lumea,
auzi, toată lumea. Tu ești un înger. Ce ar spune m-a-
mă-ta să te audă, și tatăl tău, dar eu, dar chiar
Marta 1
— Chiar Marta 1
— A, deci tot de -aci pornește supărarea 1 Ce ți-a
făcut ? Nu trebuie să te mai duci pe la ea. Cine știe
ce ți-a spus. Te va distruge. Viața ei nu este potrivită
cu a ta.
Ana plânse mai tare. Și într'adevăr își da seama
că plânge ca un copil, cu toate că durerea ei nu mai
era a unui copil. Iși da seama că va trebui să sufere
multă vreme până va ști să exprime durerea ca au
 265

om matur. Limpezimea ochilor și frăgezimea feții nu

lăsau să se vază maturitatea durerii...
— O iubesc.
— Dar nu îți dai seama că este o nebunie ce
cauți tu lângă ea, întrebă Matei, cu revoltă.
— Totul e nebunie, hohoti Ana.
— Nu. Tu ești făcută pentru lucruri normale, fru­
moase.
— Dacă ai știi ce mult o iubesc și ce milă îmi
este de ea. Cum vrei să fie anormal să iubești și să
vreei să ajuți. E anormal să iubești ?
— O femee pe altă femee ?
— Dar nu vreau nimic, nu doresc nimic. Aci gre­
șești. Ce importanță are dacă este femee ori bărbat
când eu o iubesc înafara oricărei constrângeri, ori­
cărei dorinți... definite... Aș putea muri pentru ea. Ea
a fost întâi aproape în viața mea, pe ea am întâlnit-o
întâi altfel decât pe ceilalți oameni. Parcă o aștep­
tam... până la ea parcă nici nu știam că exist... Și
nici nu am gândit nimic... am iubit-o... parcă din tot­
deauna...
— O să-ți treacă, e să întâlnești, alți oameni.
— Nu știu dacă am să întâlnesc alți oameni, dar
pe ea am s'o iubesc mereu.
— Așa spune fiecare când iubește și apoi tot îi
trece.
— Nu. Eu sunt sigură de ce spun, întotdeauna
pot exista și excepții. Sunt o excepție. Te asigur că
nu o să-mi treacă niciodată... Eu cred că dragostea
nu trece niciodată... orice lucru care a existat e veș­
nic... Eu așa simt... chiar dacă vine altceva... altceva
nu șterge niciodată ce a lost... Tu crezi că eu vorbesc
nebunii... poate că într'adevăr sunt nebunii, poate
266

că totul e nebunie, dar eu așa simt... Nimic nu se șter­

ge, totul se adaugă și mie... mi-e prea greu... pentrucă
nu înțeleg dece... Ți-am mai spus că nu pot trăi fără
să înțeleg și acum s'au adunat prea mult gânduri...
lucruri pe cari nu le înțeleg... și voi mă încurcați mai
rău căutând să mă feriți acum, la miilocul drumului...
Sunteți proști... nu mă înțelegeți...
Ana plângea cu hohote. Matei Banea ascultă cu­
vintele cari se desprindeau din plâns, 1 se părea că
prinde o amețeală — amețeala ochilor cari au privit
cerul înstelat — și nu știa dacă este mai ușor după
ce ai cunoscut nemărginirea care plutește asupra
noastră. Și apoi îi era și milă de Ana. Nu știa ce îi
povestise, ce îndrznise Marta să-i povestească și ce
nu. Destăinuirile o priveau pe Marta și apoi, la drept
vorbind, ce auzise el ici și colo, era atât de exagerat
încât nu știa nici câtă crezare să dea lucrurilor. Ii era
silă și teamă de lumea aceea blestemată și impudică
până la crimă. In tot cazul nu trebuia, prin întrebări
neîndemânatece să o facă pe Ana să bănuiască ce se
petrece acolo, în casa aceea.
Pe Ana o simțea mult mai inteligentă ca el. Avea
încredere în ea, în puritatea ei absolută, în naivitatea
ei, în inexperiența ei, i se părea că trec svonurile
unei lumi în care el nu va putea pătrunde niciodată.
Se simțea greoi, purtat de un trup care îl ținea locu­
lui în pofte, dorinți, cari se mărgineau tot la conturul
trupului. Ana îi părea făcută dintr'o fluiditate mlădi­
oasă, mersul trupului tânăr, o adiere, glasul supra-
terestru, mâinile ei ușoare, privirea ei fără margini și
gânduri dintr'o lume într'adevăr vastă ca cerul înste­
lat. Sentimentul curios care îl lega de Ana era de~a
se apropia de lumea asta curată, nouă.
 267

Marta îl înspăimânta. Bineînțeles, nu se va putea

■opri nici lângă Ana și nici lângă Marta. Totul era
prea târziu. Va rămâne singur, mereu singur... Cu di­
mineața, deșteptările din somn triste...
O luase pe Ana de braț și o ducea acum mai re­
pede ca și cum ar fi vrut s'o îndepărteze de un loc
periculos iar Ana închise ochii, se rezemase cu încre­
dere și se lăsa dusă. Pentru o clipă gândurile amor­
țiseră iară. Era brusc liniștită, с-a și cum viața nu ar
fi avut probleme, ca și cum conștiința nu s'ar fi năs­
cut încă. O alunecare prin aer, o alunecare vegetală
cu senzații de odihnă și nemărginit. I se părea că
uitase cuvintele, că nu mai există decât acea alune­
care prin noapte... Dar piciorul se împiedică pe tro­
tuarul inegal. Corpul întreg se zdruncină și gândurile
își începură din nou desfășurarea.
„...nimic nu se șterge, totul se adaugă". Fiecare
clipă o înfierare. Totul însemnat pretutindeni. In cli­
pele toate era implacabil prinsă viața. Nu exista ni­
mic, decât clipe. Și clipele uitate nu erau mai puțin
reale ca orice clipă din cele mai însemnate...
Plânsul i se potolise. Umbla cu capul plecat în
jos, dusă de același pas, rezemată de brațul bărbă­
tesc ce îi sta alături. Se strânse mai tare de Matei. Ei
îi răspunse. Era o înțelegere tăcută în noaptea oarbă,
o înțelegere, o primire a soartei, a singurătății. Um­
blau în tăcere. Ajunseseră în calea Plevnei. Oameni
răzleți, săraci, umblau îmbrăcați cu grije în hainele
lor de sărbătoare, ducând în brațe copii somnoroși,
obosiți, căzuți, adormiți pe umărul lor.
Matei Banea se opri în fața unei bărăci de lemn
minusculă, o dugheană, și cumpără mandarine și cas­
tane. Iși umplu buzunarele.
:268

— Ține și tu câteva și îți încălzește mâinile,

■spuse Anei.
Ana primi castanele fierbinți în mâini. Ii părură
păsări mici, vii.
Matei desfăcu coaja unei mandarine, Parfumul
■violent în aerul rece, sosi până la Ana.
— Vrei? o întrebă Matei.
Ana surâse.
— Nu am mâini, spuse arătând mâinile pline de
■castane.
Simți pe buze gustul rece și parfumat al manda­
rinei pe care Matei i-o strecura ca unui copil. Ana su­
râse din nou.
Plecară mai departe pe sirăzi sărace și pustii. Se
auzeau cântece de Crăciun, cântate de glasuri de co­
pii. De prin curți și din depărtare apăreau stele mari
de hârtie colorată și luminate în interior de lumânări
aprinse și parcă mereu aceiași oameni cenușii, îm-
hrăcați în haine de Duminecă purtând copii adormiți
pe umăr, treceau agale, ca oameni cari au împlinit
ceva de mult așteptat.
Ana simțea că se potolise, că durerea cedase. I
se părea acum monstruos că pot exista asemenea
lucruri ca pcvestea Martei pe lume, Fusese închisă
acolo, pe nedrept, în casa de nebuni, de chiar ta-
tăi ei...
Pentruce, nu putea înțelege. Știa însă că motivul
— pe care Marta avusese grije sct-1 ascundă —■ tre­
buia să fis cel puțin tot atât de monstruos ca gestul
dement de-a-și închide copilul pe nedrept în casa de
nebuni. Și nu putea fi vorba de bani... ci altceva... Și
lucrul acesta i se întâmplase Martei, era cert. Dar
oare era cert ? Marta nu mințise, nu inventase ?
 269

Aci Ana se opri din mers. Uimirea o țintui pe loc..

Sângele îi fugi din obraz.
— Ce ai Iar, o întrebă Matei.
— Nimic.
Dar Ana se dezmorți din uimire. Un val de sânge
i se urcă în obraz.
începu să umble mai repede.
„Nu, este imposibil, își spuse, e imposibil ca ci-
neva să mintă așa. E inutil să minți așa 1"
Dar ce ascundea Marta cu atâta înverșunare ?
Cum se născuse ura între Marta și tatăl ei ? Omul
acela era dement. O singură privire de-a lui era su­
ficientă ca să recunoști demența, o monstruoasă for­
mă de demență. Traian moștenise sângele putred. Dar
Marta ? Cum ar fi putut Marta, atât de fină în sensi­
bilitatea ei, ascunde ceva urât ? Și ce ar fi putut as­
cunde ?
— De unde îl cunoști pe tatăl Martei ? întrebă
Ana pe Matei cu greutate, cu teamă ca și cum ar fi
comis o indiscreție necinstită. întrebările ei erau ale
omului care simțind că și-ar putea pierde credința în
Dumnezeu, se teme de întrebări.
— O, de mult 1
— Da 1
— Desigur.
— Pentruce ți-ai permis să-mi spui că nu trebuie
să fiu prietenă cu Marta ?
— Ceeace mă întrebi e o copilărie. Nu, e inutil.
Tu știi prea bine pentruce. Nu este o ființă care să-ti
poată fi de folos. E un om care distruge. Oricine ți-ar
spune la fel și tot așa fără explicații ori lucruri pre­
cise, ca mine.
— Pentruce nu a isprăvit Marta pianul la Lei-
270

pzig ? întrebă Ana, după câțiva pași și inima îi bătu

repede și dureros.
— A... fost bolnavă... cred... a spus...
— Ce-a avut ?
— Păi... un șoc nervos... cred.
— Ești sigur ?
Matei o privi pieziș pe Ana.
— Pentruce mă întrebi pe mine și nu pe ea ?
— Ca să știu ce știi tu.
— Așa am auzit.
Și deodată Ana se rușină. Atingerile astea cu ne­
încrederea, o îmbolnăveau. Știu că de o mie de ori
preferă să fie mințită decât să se îndoiască. Și apoi
— gândi — faptele nici nu au atâta importanță. In-
tr'altă parte și dincolo de fapte trebuiau căutate ade­
vărul și încrederea. Și Matei putea cunoaște o min­
ciună care nu ar fi făcut decât să adauge haosului.
Nu astfel te poți apropia de sufletul unui om, între­
bând pe vecini, cunoscuți... Dacă 'Marfa într'adevăr
mințise, și ea Ana, ar afla acest lucru, nu ar fi fost
nici cu cea mai umilă fărâmă mai aproape de Marta,
ca acum. Ca să te apropii de cineva, ca să nu te mai
îndoiești de spusele cuiva, trebuie să ai puterea să te
așezi dincolo de minciună, adevăr, neîncredere și cu­
riozitate. Dincolo. Atunci poate, desfăcut de interese
imediate, să ai puterea să înțelegi lucrurile așa cum
sunt...
Și fără legătură cu gândurile avute până acuma,
Ana își aminti scena când ofițerii germani veniseră să
o ia pe doamna Vrânceni, pentrucă ascunsese revol­
verele în soba din salon, la ea în casă. Pentruce
Marta luase asupra ei acea greșeală care trebuia pe
depsită cu moartea ? De unde acel elan de eroică
 271

abnegație, pentru o ființa de care nu avea decât dis­

preț și scârbă ? Și cum se face că Elena Vrânceni era
sigură că Marta va lua asupra ei toată responsabili­
tatea ? O revedea parcă, mimând hohote de plâns și
leșinuri și privind către Marta, așteptând salvarea,
lăsând ca Marta să fie poate dusă Ia moarte, împuș­
cată 1 După ce trecuse pericolul, Elena Vrânceni si­
mulase admirație față de Marta, o înjositoare admi­
rație.
„Rușine, rușine 1“ îi strigase Marta și fusese re­
voltă în glas, o revoltă acumulată în ani și ani, o re­
voltă care părea că o sufocă. Privirea Elenei Vrân­
ceni îi răspunsese prin uimire, o uimire prefăcută,
exagerată până la clownesc, o uimire obraznică, ne­
rușinată, o nerușinare care poate minți până la ulti­
ma evidență, până la ultima extremitate a omenes­
cului, a normalului, nerușinarea aceea a omului care
moare mințind încă.
— Nu, nu, nu ai dreptate, „spuse Ana către Matei
cu forță, cu disperare. Nu ai deloc dreptate. Nu o cu­
noști. E măi generoasă, mai adevărată, mai eroică,
decât tine, decât mine, decât toată lumea, cu mult.
E extraordinară, este uimitoare, este într'adevăr peste
ce ne putem noi închipui, așa că deaceea nu o pu­
tem înțelege. Ea, bineînțeles, niciodată nu va explica.
Ar fi prea mărunt. E însă greu să trăiești lângă ea,
tocmai pentrucă lângă ea, prin comparație, îți dai
seama de toate defectele, toate slăbiciunile, goliciu­
nile tale. Asta e distrugător, nu ea. E așezată dincolo
de un comod obișnuit. Trăim în amețeala slăbiciuni­
lor noastre și ea știe. Iremediabil știe. Cu ea orice
este posibil.
— ...Poate că ai dreptate... cu toate că exage-
272

rezi... totuși e greu să trăești lângă ea, spuse Matei

după o pauză.
— Da. E irespirabil. Totul e prea violent.
Și Ana respiră adânc, desfâpând din plămâni din
conturul trupului aerul ce se adunase și mocnise.
Ajunseseră în fața casei Anei.
— Te las acum.
— Da.
— Ce ai să faci ?
— Am șă încerc să citesc. Dar tu ?
— Puțin prin oraș, poate.
— Și-apoi ?
— Vrei să trec, dacă nu este prea târziu ?
— Cât de târziu. Să vii, te rog. Să știi că te aș­
tept.
S'e despărțiră. Ana intră în casă. Matei o privi
până o văzu dispărând. Rămase locului, apoi câtva
timp, încă. La urmă un oftat ușor îi înălță umerii. Se
întoarse. Iși înfundă pălăria mai adânc pe frunte și
își înălță umerii. Intunerecul străzii îl primi, îl topi.
 CAPITOLUL XXI

După plecarea Anei, — Marta rămăsese singură

în odae, întinsă pe pat, cu mâinile încrucișate pe
piept ca la morți. In odae era o nemișcare deplină,
afară o tăcere desăvârșită. Zăpada învăluise orice
zgomot.
Liniștea asta topea totul într'o armonie atât de
perfectă, încât părea un decor răsărit din clipa de
liniște.
Galbenă, se revărsa lumina mică a lămpii de
petrol, iar mobilele o primeau strălucind surd : ușile
dulapului păreau oglinzi de bronz, scoase din pă­
mânt. Realitatea aparținea nemișcării. Totul era așe­
zat pe margine de vis. Marta se simțea prezentă și
totuși străină de ea însăși. Ceeace fusese, tot ce i se
întâmplase în viață, zi de zi, clipă cu clipă, era
parcă acum o poveste auzită din guri străine.
In odae era mereu aceeași liniște 'miraculoasă, o
liniște de dincolo de mormânt, o liniște materializată
parcă în căderea fulgilor de zăpadă, o liniște atât de
perfectă, încât sufletului i-ar fi fost permis să bănue
că poate trăi fără trup...
Intr'un vârtej, joc nebun, în mintea Martei treceau
13
 274

oameni și priviri: a tatălui ei, putredă, a lui Camil,

funebră și liniștită, prvirea Anei verde, îndepărtată în
ceață și gânduri, o altă privire apoi albastră, orbi­
toare, clară... André de Bozas...
Nu, nu nimeni nu putea nimic pentru ea. Totul i
se păru atât de trist și fără sens, încât o înfricoșare
uriașă umplu timpul, tristețe atât de adâncă, încât în
clipa asta de aplecare asupra tristeții, Marta ameți.
I se păru că, odată cu tristețea asta liniștită desco­
perise existența eternității, fără însă a-i putea înțe­
lege rostul. I se păru că moare, că se înăbușe în
atâta infinită și molcomă tristețe. Tot ce a fost, fusese,
-— nimic nu mai putea fi altfel. Pentruce trebuise să-i
povestească Anei lucruri îndepărtate, să răscolească,
să ațâțe, să învie amărăciuni inutile ? Și acum mâine
ce va fi ? Ce va veni ? Cum se puteau trăi clipe cari
nu așteaptă nimic ? Totul se întindea în ținuturi în
cari plictiseala devenise finalul. Iși azvârli privirea
pe masa de cărți. Nimic nu tresări în ea, în nervii ei.
Lucrul acesta, speranța aceasta murise și ea. Dealt­
fel, se gândi, va trebui îndepărtată și Ana. Trebuia să
se despartă și de Ana. Era singurul gest bun pe care
îl mai putea face și... apoi...
Cu uimire simți că îi va fi greu totuși să se des­
partă de Ana. Un sentiment uman și prima dată sim­
țit, o duioșie, o cuprinse. Niciodată nimeni pe lume
nu îi lipsise, de nimeni niciodată nu îi fusese dor, ni­
meni, niciodată, nu i-a fost cât de puțin aproape. To­
tul nu fusese decât cazna de-a ieși din această plicti­
seală, din această îngrozitoare melancolie în care se
îneca. Ea, Ana, ea singură știuse să se apropie. O
atingere aproape imaterială, cu aripi de fluture, lu­
minos, și, totuși acum când trebuia să hotărască des-
 275

părțirea, — pentru Ana, numai pentru Ana — înțelese

că ființa aceasta îi fusese totuși aproape. Și Marta
știu încă odată — ca și când deslușirile repetate ar
fi necesare — că viața ei e absolut inumană, că a
fost și va fi mereu astfel. Revoltele, spaima, cazna,
geloziile, dorințele, fuseseră delmult întrecute dar cu
nimic înlocuite. Se simțea ca un om rămas între două
lumi, în care în nici una nu putea intra, din care nu
putea participa. ,,O pedeapsă cum nimeni nu și-o
poate închipui." Și nu își putea aduce aminte când
păcătuise într'atât încât să fie necesară atâta sufe­
rință. „Și totuși asta nu înseamnă, își spuse, pentrucă
nu știu eu, pentrucă eu nu îmi amintesc, nu înseamnă
că păcatul nu există. Uităm până seara ce am mân­
cat la dejun."
Se sculă înspăimântată și, așa, plângând, cu fața
inundată de lacrimi, bâjbâind, luă o seringă dintr'o
cutie, o fiolă și cu grabă, cu hotărîre, își făcu o in­
jecție.
Se întinse din nou pe pat.
Auzi ușa antreului deschizându-se încet. Se des­
lușiră și pași. Se auzi apoi sunetul cristalin al unor
farfurii. După o clipă câteva ciocănituri ușoare la ușa
odăii ei, alungă cu totul liniștea care fusese.
— Cine e ? întrebă Marta.
— Eu. Vrei o cafea?
— Intră.
In odae apăru doamna lonescu, ruda la care sta
Marta. O femee mai în vârstă, înaltă, slabă, cu părul
cenușiu. Ochii îi ercni plini de o copilărească curio­
zitate și umezi ca la oamenii cari plâng ușor.
— Ce ai ? Ce, iar nu îți este bine ?
i
— Tot așa.
276

— Те-au obosit mosafirii.

— Nu.
— Nu a venit doctorul ?
— Ba da.
— Ce ai aci ?
— Lasă.
— Ce-a spus ? Nu ți-a dat medicamente ?
— Ba da.
— Le-ai luat ?
— Da.
— Ți-am adus cafea, dar nu ți-o dau dacă nu
mănânci ceva înainte.
Vorbea așezând lucrurile prin odae. Luă scaunul
mic albastru, care sta răsturnat cu picioarele în sus
în colțul unde fusese azvârlit și îl așeză cu grije la
loc. Vărsă apă în lighian și începu să adune fărămi-
turi imaginare de pe masă.
— Să mai pun și un lemn pe foc ?
— Da.
— Uite, mănâncă. Nu vrei o felie de piept de
curcan ? E crăciunul. Ți-au trimes și ai tăi de acasă.
— A fost Gheorghe aici ?
— Da.
— Pentrucă nu l-ai trimes aci ?
— Aveai m’osafiri. A plecat imediat. A spus că
vine mâine de dimineață din nou.
— Ce ți-a spus ?
— Spunea că a spoit odăile alea din curte pe
care le-ai'cerut. Nu știu zău ce gând o fi și ăsta pe
tine să te muți în chioșc de Crăciun în toiul iernii.
Tat-tu a spus că face o sobă mică de teracotă. Nu
știu zău ce ți-a venit să te muți pe movilițăl Au che­
mat și un dulgher de pune geamuri duble, dar de
 277

frig tot frig o să fie, asta ți-o spun eu. Pereți subțiri,
fără pod. Baie vântul din toate părțile.
Marta înalță din umeri.
— Dă-mi cafeaua, că se răcește.
— E pe sobă. Ibricul e plin, dar să mănânci întâi
ceva.
— Nu pot. Nu-mi este foame.
— Ai ajuns de nu te mai ții pe picioare. N'ai să
poți merge la examene. Ce fel de doctor oi mai fi
vrând să te faci 1 Tu doctor, tu bolnav 1
— A început să spoiască odăile ?
— Odăile1. Vorba vinei Chichinețele, cotețul! De
ce nu ceruși măcar o odae din cele mari de jos de
lângă salon? E una lângă odaia părinților. Nu vrei
să merg la nașu și să vorbesc eu cu el mai serios ?
— Nu, nu. E mai liniște în curte.
— Liniște? da de unde! Se aude tot zgomotul, zi și
noapte, delà chiriașii din curte.
— Nu face nimic. Mie îmi place.
— Ce ai aici ?
— Lasă.
— Servitorul o să trebuiască să alerge toată ziua
prin curte ca să-ți aducă lemne, apă de spălat, o ca­
fea, un ceai, mâncare... Zău, dacă nu era mai bine
totuși, în pod unde ai stat până acum. La așa casă, aș
putea zice somptuoasă, și tu prin toate colțurile cu
calbalâcul, ca țiganii. Ba în pod, ba în chioșc pe mo-
viliță 1 Zău, nu vrei să vorbesc cu nașu și nașa ?
— Dacă spui un cuvânt, să știi că mă supăr.
— Bine, bine, credeam că vrei.
— Nu. Mi-au spus și ei dar nu vreau eu.
— Lasă-mă frate, să văd ce ai în cutia asta.
278

Marta luă cutioara cu medicamente și o ascunse

după pernă.
— Se strică dacă umblăm la ele, șopti.
— Bine, credeam măcar că îmi spui.
— Un întăritor.
— Bine, bine. Dar ce o să spună lumea, chiriașii
când or vedea pe fata proprietarului că stă singură
în choșc.
— Prostii, îngână Marta. Lumea se învață cu
orice și de vorbit în tot cazul tot vorbește... Și nu mai
dereteca atât prin odaie. Stai. Am amețit.
— Stau, dacă mănânci ceva.
— O bucățică de cozonac, poate.
Doamna lonescu îi așeză tava cu mâncare pe pat,
lângă ea. Marta se așeză mai comod pe perne. Ges­
turile îi erau precise, elegante, imateriale. Doamna lo­
nescu o privea cu atenție.
— Stau și mă uit și nu mă pot dumeri.
— Pentruce ?
— Cu cine Dumnezeu oi fi semănând și cum Dum­
nezeu de te făcură așa tat-tu și măta, atât de străină
lor 1
— Se întâmplă, șopti Marta, căutând să domine
enervarea.
— Se întâmplă, se întâmplă, nu zic, dar prea se
întâmplă de data asta ca niciodată1. Те-ai uitat vre­
odată la tine, în oglindă ?
In odaie se făcu tăcere. Tăcerea aceea miracu­
loasă care se înalță vie ca o apă tăcută și cuprinde
viața. Dar doamna lonescu vorbi iar.
— Lumea vorbește, dar adevărul nu îl știe de­
cât Dumnezeu.
— Sigur, spuse Marta.
 279

Cuvântul ei rece căzu parcă din înalt de cer se­

nin.
— Și nu poți opri lumea de-a vorbi, vorba ta.
— Sigur, repetă Marta ca la sfârșit de rugăciune
„Amin."
Doamna lonescu privi fața Martei cu aceeași
ochi plini de o bolnăvicioasă curiozitate avidă și
văzând privirea Martei ațintită fix asupra ei, urmă :
— Eu sunt din Brăila ca și mamă-ta. Tatăl tău mare
era preot acolo. In fine, ne cunoaștetm neamurile de
mult și încă și acum când merg pe la Brăila mai văd
bruma de rude ce mai aveți pe acolo. Măta deci a
țj fosi crescută în frica lui Dumnezeu, dar poți ști pe
rit măta cu tat-tu nu a priceput nimeni, dar nici pentru^
cine împinge diavolul la păcat ? Pentruce s'a căsăto-^
ce să fi păcătuit cu un altul nu este de priceput... dar
așa spune lumea..., a iubit pe un altul... apoi s'a căsă­
torit cu tat-tu... nu ești a lui...
O respirație care a fost parcă prima respirație
când viața pătrunse în plămâni aducând totdeodată și
conștiința existenții, își făcu loc în trupul Martei.
— Și cine ar fi fost... tatăl meu?
— Nu știu... Vre-un străin în trecere prin Brăila.
E port acolo, trec mulți streini. Prostii. Că nu semeni
cu tatăl tău, este adevărat dar nici au mamă ta nu
semeni. Cu toate că dacă s'ar uita cineva bine la voi,
ar vedea că ochii tăi au ceva... foranla lor aș spune că
e ca a mătii, culoarea însă... Dar de ce te uiți așa la
mine ? Așa am auzit. Ce sunt eu de vină că vorbește
lumea ?
— Cine ți-a spus?
— La Brăila... mai de mult... vorbea lumea...
— Și... fără dovadă... precizii?
280

Doamna lonescu tresări.

— Ești naivă! Astea's lucruri cu dovadă? Așa se
vorbește! Și mi-am adus și eu aminte văzând cum
de nu poți să te învoiești cu ei. Drept să-ți spun... cre­
deam că îți faç un serviciu.
— Și el... tatăl meu... știe?
— Și dacă știe crezi că o să vină să-mi spuie mie
sau ție? Aștia's oameni cari pleacă și în mormânt cu
buzele închise. Vorbește omul și tu imă iei de scurt ca
ia judecată. Mai mult decât ți-am spus eu n'o să-ți
spuie nimeni pe lume. Numai eu am fost așa, o proas­
tă, să vorbesc deslușit ce știu. Credeam că ești o fată
destul de deșteaptă, în fine modernă, și umblată în p
lulme ca să putem vorbi împreună despre lucrurile
astea... Credeam că îți fac chiar un bine...
Doamna lonescu, roșie la față, se sculă de pe
pat, merse la sobă și luă ibricul cu cafea. Turnă cu
băgare de seamă lichidul negru și parfumat într’o
ceașcă.
— Na, spuse, bea și mănâncă nițel.
Marta luă tava, sorbi din cafea, și ceru și un pa­
har cu apă. Ii era sete, foarte sete.
— Să mănânci că mă supăr, spuse doamna lo-
nescu cu supărare în glas.
Mecanic Marta, ascultând porunca, așeză mâna
pe o felie de cozonac. Rupse о bucată, o duse la
gură, dar fața i se scripă.
— Nu pot, gemu. Nu pot... acum. Lasă.
Glasul îi era de copil bolnav.
— Cum vrei1. Dar ai să vezi că așa nu o să
meargă multă vreine. Te suflă vântul.
— Mâine, șopti Marta. Am să încerc.
Doamna lonescu în picioare în fața ei o privea cu
 231

o atenție susținută. Marta înălță privirea către doam"

na lonescu. Lumina ochilor lor se întâlniră. O clipă
dar a lost suficient. Doamna lonescu începu să
plângă.
— Nu știu, spuse, mi se rupe inima și nu înțeleg 1
Vorbește lumea atâtea că te zăpăcește. Când îți văd
fața ta de sfânt chinuit... nu știu ce să zic 1 Cu ce te-o
fi blestemat Dumnezeu ca să nu fii ca toată lumea,
ca să nu trăești și tu ca toată lumea... Am crezut
că îți fac un bine să-ți povestesc ce am auzit... Nu te
supăra.
Marta o privea cu aceeași intensitate. In fața la-
crimelor astea, a cuvintelor femeii, se simți deodată
liniștită, spălată de orice gând și într'adevăr atât de
pură atât de supra înălțată în puritatea asta încât
orice greutate se topi.
— Da, spuse, ai făcut bine că mi-ai spus. Ai fă­
cut bine. Iți mulțumesc.
Femeea plânse mai tare și apoi ieși brusc din
odaie, alergând. Lacrămile o înecau.
 CAPITOLUL XXII.

Ana găsi casa deplin luminată, toate odăile în­

călzite, Hori și vizitatori pretutindeni. Era Crăciunul. In
suiragerie masa era pusă. Totul strălucea. In mijloc
se alla un pom mic de brad cu lumânările aprinse. П
împodobise ea cu mama ei în ajun. Toată lumea era
veselă și toți o primiră pe Ana cu bucurie.
— Cum îi merge Martei ? o întrebă Lucia Stavri.
— Par'că ceva mai bine.
— Probabil i-a folosit acea mică schimbare.
— Da, desigur.
Și Ana adăugă cu timiditate :
— I-erau și cărțile de școală pe masă, pregătite.
Cred că o să reînceapă să învețe.
Iși simțea plânsul aproape și spaima tot atât de
vie. Dar știa că sub nici un motiv la ea în casă nu
trebuie să vorbească. Ana respecta liniștea casei pă­
rintești. Aci era pentru Ana locul pe pământ unde fră­
mântările se potolesc. Minciunile cari la început i se
păruseră atât de grele, acum le considera o datorie.
Pentru ce ar fi povestit mamei ei frământările Martei?
Chiar dacă ar fi înțeles-o nu ar fi putut să o ajute cu
 283

nimic, ci pur și simplu ar fi suferit și ea zadarnic.

Atât.
Acum, sosind în casa luminată, caldă, plină de
oameni veseli nu știa care lucru îi părea mai ireal ;
povestea Martei, sanatoriul, sau atmosfera aceasta de
de sărbătoare? In definitiv totul era extraordinar, to­
tul, totul... Delà cel mai mic grăunte din nisip și până
la infinitul cerului — tot.
Ana merse la ea în odaie să-și schimbe rochia.
Focul din sobă se răsfrângea în jocuri fantastice pe
albul pereților. I se păru un ecou prietenesc al gân­
durilor ei tot atât de amețite.
Ana rămase câtva timp nemișcată pe pat, legă­
nată de vârtejul flăcărilor. Se simțea foarte obosită.
Nu avea putere să gândească. La urmă, hotărî, că
lucrurile pe cari nu le înțelege trebuesc puse deo­
parte și că timpul îi va aduce și el o ușurare.
Ceva mai târziu fără să aprinză lampa, Ana se
îmbrăcă pentru masă. O rochie lungă până la pă­
mânt, albă. Coborî.
Jos, printre mosafiri, lângă, părinți căută să tră­
iască fără gânduri. Să uite. Totuși tristețea nu se în­
depărtă nici o clipă. Tristețea : un gust de lacrimi
plânse, un gust de foc consumat, — de cenușă...
In seara aceia se culcă foarte târziu. In odae, în
pat, totul se clătina, se legăna. Era Crăciunul. Orașul
întreg fusese în sărbătoare. O revedea pe Marta sin­
gură la ea în odae cu ochii atât de intenși și totuși
atât de străini de tot ce era pământesc. Atât de
străini...
Ana adormi.

Ca zgomotul grindine! pe geam, pietricele mă-

284

Tunte azvârlite de afară pe fereastra oăii Anei, o de­

șteptară. Imediat, abea deșteaptă din somn, Ana a-
prinse și stinse repede lampa mică de lângă pat.
Apoi grăbindu-se își încălță niște pantofi groși de
pâslă, îmbrăcă un halat foarte cald, merse la geam
și îl deschise. Aerul era de ghiață; curat, tăios, aproa­
pe irespirabil.
— Bună seara, șopti.
De jos din grădină, glasul lui Maeti Banea îi răs­
punse ca un ecou- :
— Bună seara.
In întunerec, jos, Matei părea o umbră mai densă
ca noaptea.
— Cât e ceasul ? întrebă Ana.
— Două și jumătate-trei. Те-am deranjat?
— Nu, nu.
— Mi-ai spus să vin la orice oră m'aș întoarce.
Те-am ascultat. Am venit. Ți-ai luat ceva destul de
gros pe tine ? Să nu răcești.
— Nu. Nu. De unde vii ?
Matei Banea tăcu.
Afară, jos, lumina unui chibrit se aprinse. Ana
văzu deslușit fața lui Matei luminată de flacăra gal­
benă. 11 privi atentă. Ii văzu și mâinile apropiate ca
să ferească flacăra de vânt, mâinile ca o scoică mare,
transparentă. Apoi totul dispăru din nou în în­
tunerec. Punctul roșu al țigării se aprinse de câteva
ori, des, ca un ochi nedumerit, ca un semn în noapte.
— Dormea domnița pură a nopților de iarnă ?
— Da.
— Vezi 1 Altădată nu mai vin la ore nebuneștii
— De loc. Știi că adorm oricând, repede.
— Ca un copil.
 285

Și Matei râse. Râsul Anei îi răspunse ca un ecou,

— Nu te mai superi că ești copil ? Erai atât de
nervoasă azi 1 Те-ai culcat de mult ?
— Nu. Am stat până târziu. Am avut mosafiri. Au
plecat pe la două.
— Nu aș fi venit atât de târziu dar drept să-ți spun
îți duceam de grije 1
Ana râse iar încet.
— La amante ?
— Da, și acolo.
— Ce te-ai face dacă m'aș apuca să te iubesc ?
— E, aș vedea eu...
— Ai continua să-mi povestești ca acum, tot ce
faci, sau ai început să mă minți.
— Nu știu, dar să nu vorbim așa. Nu îmi plac glu­
mele astea 1
— Mă gândeam numai ce grozav te poate încurca
un sentiment... frumos. Câteodată mi se pare atât de
curios cum te porți cu minei... Tocmai tu...
— Orice om, fie chiar un stricat ca mine... tot cau­
tă și ceva curat în viață. Criminalii cari își iubesc
câinii...
— Merci 1
— Nu, tu pentru mine ești o... posibilitate pier­
dută... Gândește-te că m'ai fi putut într'adevăr iubi, că
fe-aș fi putut iubi... o mică diferență de vârstă, de obi­
ceiuri... O dragoste curată, ideală, eu 1 Toți căutam
asta.
— ...și nimeni nu găsește, îi șopti Ana.
— Asta e altceva, îi răspunse Matei care primise
șoapta venită de sus, clară, învăluită în aerul nopții și
al iernii. Eu îți vorbesc de ce caută oamenii, nu de ce
găsesc. Și apoi sunt unii cari găsesc o astfel de dra*
286

goste și nu o păstrează... Sunt atâtea slăbiciuni ascun-

se în om.
— Am auzit că toți bărbații înșeală, că nu se poate
altfel. Asta înseamnă că toți oamenii trăiesc în min­
ciună.
Matei râse.
— Vorbești ca din carte. Nu trebuie exagerat. E-
xistă și altfel.
— Ești sigur ?
Matei se gândi o clipă, apoi răspunse cu glasul
mai atenuat, ca pentru el.
— Da, rar, dar probabil există. Trebuie să existe
oameni cari nu mint, cari nu înșeală. Așa cred.
— Dar cum poți ști acest lucru ? Cum poți avea
certitudinea aceasta ? Cum poți ști că un om nu te
minte, că sinceritatea lui este deplină ?
Amintirea ochilor Martei îi apărură în față, clari.
— Certitudinea nu există pentru nimeni. De aceea
contează mai mult ceeace crezi, nu ceeace este, spuse
Matei.
— A, nu — strigă Ana, — nul Eu vreau sincerita­
tea deplină. Pe minciună nu vreau să trăiesc nici să
clădesc nimic. Și vreau să știu că sinceritatea există.
Vreau certitudinea aceasta.
Glasul Anei fusese aproape strigăt.
— Atunci rămâi singură.
— Prefer.
— De altfel, spuse Matei, pentru cel ce minte, e~
dortul de-a minți e destulă pedeapsă.
Țigara, jos, în întunerec, punctă cu roș cuvintele.
— Crezi ?
— Da.
 287

— Bine, dar o minciună totuși, la urmă, cât de târ­

ziu, tot se dovedește, nu crezi?
— Nu știu. Posibil că da.
— O, și apoi, exclamă Ana și simți un lior, tu știi
că cel ce minte nu are absolut nici un motiv să mai
creadă în posibilitatea adevărului ? Că nu minți tu, e
singura dovadă că sinceritatea există. Odată cu min­
ciuna ta, secătuiești orice posibilitate de-a mai ști că
adevărul există.
De sus, glasul sosise fierbinte, contrastând cu gla­
sul domol, blazat al lui Matei.
— Câteodată întrebi ca un copil și câteodată știi
mai mult ca mine.
— Nu știu, simt.
Dar Matei își reluă firul gândului.
— In definitiv, totul nu este decât o imensă cău­
tare. Oricât ai iubi, ori cât de perfectă ai vrea să-ți
fie dragostea, cred că totuși poți avea dorinți, tentații
mai bine zis, și față de altcineva. Un nestăpânit, un
slab își dă drumul și strică ce are; un om puternic și
conștient e fericit și de efortul pe care îl face pentru
a se stăpâni ca sâ păstreze curat ceeace are.
-— Atunci, după tine, o dragoste, o dragoste în ca­
re să nu mai încapă nici un gând, absolut nici un
gând pentru nimeni, să fii una cu omul pe care îl iu­
bești, să menții exaltarea pură pentru totdeauna nu se
poate ?
Ana întrebă încet, rar, cu atenție așa cum ai des­
face o rană.
— Nu, nu se poate. Aș dori să uiți ceeace îți spu*
eu acum, totuși este așa.
— Cred că nu voi uita niciodată ce mi-ai spus
acum.
288

— Da, o alegere voită a omului care îți poate da

cea mai mare fericire și o voită excludere a celorlalți
pe cari î-ai putea dori, atât. Altceva nu se poate între
oameni.
Matei făcu o pauză și adăugă cu glasul nesigur:
— Și poate mai există o posibilitate aparte, dar e
dintr'un domeniu în care nu mă pricep.
— Care?
— Dumnezeu.
— A, da, da.
— Da, da. Ce liniștit răspunzi! Tu ești o fetiță cu­
minte și puțin speriată de tot ce aude. M'am gândit
bine : tu trebuie să scapi și de Marta și de mine.
— Nu o amesteca iar pe Marfa.
— Vrei să scapi numai de mine?
— Nu, nu, nici de tine.
•—- La ordinele matale, duduie. Slugă supusă. To­
tuși te sfătuiesc să cauți să aflii singură ce este viața
și dragostea. Pentruce să iei de-a gata o experiență
străină care nu poate fi decât relativă! Nimeni nu știe
ceva precis. Poate că tot ce spun eu e complet greșit;
iar în ceeace o privește pe Marta... mai...
— Mai bine dă-mi și mie o țigară.
— Tot Marta e de vină și de prostia asta a țigă-
rilor 1
— Dă-mi te rog.
— Bine, bine, trimete cutia.
Ana dispăru o clipă. Matei privi fereastra goală
cu duioșie.
Dar Ana apăru imediat. Desfășură o sfoară de pe
un mosor. La capătul aței o cutie era legată. Când cu­
tia ajunse jos Matei așeză câteva țigări în ea.
— Chibrituri ai?
 289

Matei lupse jumătate din cutia lui. împărți și chi"

— Nu.
briturile, apoi din fundul buzunarului delà palton scoa-
se un buchet de violete. Le așeză tot în cutie.
— Gata, spuse.
Cutia porni trasă de ață, sus, spre Ana.
— O, merci, exclamă. Apoi râse ștrengărește.
— Cine ți-a dat florile, o blondă sau o brună?
— Nu, le-am cumpărat eu pentru tine.
— înainte sau după?
— înainte.
-—Și te-ai dus cu ele acolo?
— Da cum.
— Foarte frumoși
Glasurile lor sunau clare în aerul înghețat, ca și
cu mdistanța care îi desprățea ar fi putut aduce nu­
mai gânduri dezbrăcate de orice artificiu.
— Nu înțeleg — spuse Ana, acum cu aceeași li­
niște obosită în glas ca și Matei, — nu înțeleg pentru
ce te arăți mai urât decât ești?
— Pentru îmi dau seama că altfel te-ai fi legat,
m'ași fi legat prea mult de tine și ar fi fost tot ce se
putea mai rău pentru tine și te iubesc destul ca să te
feresc de lucrul acesta. Mă arăt așa cum sunt, asta
este suficient ca să știi să te aperi. Sunt un om obosit...
murdărit... minat... incapabil de ceva nou. E grea
mult că o ai pe Marfa. Nu aveai nevoe să mă crampo­
nez și eu de tine.
— Marta nu se cramponează, dimpotrivă!
— Asta nu se știe... o să vedem...
Dar Ana nu avu timp să răspundă, Matei vorbea
din nou.
— ...și probabil că îmi place lângă tine tocmai
19
290

pentru că ești atât de copil. Tocmai ceeace ne des­

parte, mă atrage ,tocmai ceeace e mai frumos în tine,
acea puritate, acea fervoare pe care o ai în ochi. Pri­
virea ta e veșnic în rugăciune, privirea ta face sfinți
din oameni, icoane din lucruri. Pe cel mai încărcat de
păcate îl odihnești. Câteodată te doresc. E prima dată
că îți spun lucrul acesta și e probabil prima dată că
ți se spune lucrul acesta. Probabil nici nu înțelegi ce
înseamnă, totuși trebuie să știi. îmi face plăcere să
stau lângă tine dar nu pot lua nici o responsabilitate,
nici măcar aceea a prieteniei. Nu sunt demn. Sunt un
om sfârșit.
„Alt om sfârșit" gândi Ana și revăzu fața Martei
cu ochii mari și triști ca un pustiu după asfințit.
Jos, în întunerec lumina unui chibrit se aprinse
din nou și fața lui Matei Banea se apropie de flacără.
Ana îi văzu bine toate trăsăturile cu contururi calde,
leneșe, sensuale. Toată ființa lui degaja o eleganță
blazată, ușor demodată. Fumul țigării scump parfu­
mate sosi până la Ana.
— Ana, vorbesc așa azi, mult, pentrucă am băut
exagerat. Dealtfel e Crăciunul azi. Te rog să mă ierți.
Mâine poimâine se sfârșește și procesul acela din
care probabil am să aflu că am rămas pe drumuri, că
nu mi-a rămas nimic din averea pe care o aveam. Și
nu știu munci. Nu am făcut niciodată absolut nimic. Și
mă simt incapabil să încep acum. Peste câteva luni
îmi caut un loc de copist într'un minister sau societate
forestieră pe acțiuni. Matei Banea zis și „contele" de­
venit ,,copistul . „Et ce sera bien mérité". Nu simt nici
o revoltă. Nu știu însă dacă am să pot răbda. înțelegi
tu, să nu mai ai cămăși suple de mătase, acea perfec­
tă mângăere a corpului... Pălării cu boruri largi, era*
 291

va te Lavallière... Tu, până una alta ia delà mine ce

poți... experiența mea, florile pe cari ți le aduc noap­
tea, sinceritatea mea. Toate astea la un loc îți pot fi
de folos. Aș fi vrut ca întâlnirea noastră să-ți fi fost
de folos. Câteodată îmi este teamă de tot ce nu știi '
din viață. Aș dori să te respecte toată lumea așa cum
o fac eu. Câteodată mi se pare că prin blazare am
trecut în simplicitate, că aș putea fi fratele tău și al
Martei ; dar nu este adevărat. Sunt un vifios, un
stricat, un leneș. îmi plac toate femeile. Ana. Să nu
îți închipui că nu îmi face plăcere când merg așa ca
azi, la femei, cu toate că mă dezgustă lucrul și îmi
dau seama că doresc altceval E o plăcere stupidă.
Mi-aș putea plânge de milă... totuși este o plăcere la
care nu voi renunța. Tot ce fac eu e atât de trist... de
inutil1. Dacă ai știi cât de nouă ești1. Tot ce este în tine
pare nou, crud, viu. Tu nu știi... nu semeni cu ceilalți
oameni... Nu știi nimic și totuși ți*aș putea povesti
orice, tu înțelegi orice. Și Marta este inteligentă, dar
nu ca tine. Ea are limite, tu nu... Când te-am întâlnit
atunci seara pe stradă, am avut, văzându-te atât de
firavă și pură pe stradă, o emoție bruscă, inexplica­
bilă, de care nici nu credeam că sunt capabil...
Sus, cu fața în aerul rece, ascultând glasul ce so­
sea din adânc, din întunerec, Ana avea impresia că
este la o ghicitoare care îi desvăluie misterios viitorul.
I se părea că asistă la o desfășurare a vieții ei. Acel
glas bărbătesc, îndepărtat, îi spunea că o dorește cu
materialitatea glasului sosit rece prin frigul nopții,
rece ca o veste ce nu se va împlini niciodată...
Iși simțea fața de piatră, curățată de frigul nopții
în care sta. Totul îi părea îndepărtat și aproape, tot­
deodată, covârșitor și fără importanță. ,
 CAPITOLUL XXIII.

Câtva timp Ana se duse să o vadă pe Marta in lo­

cuința ei pierdută în acea stradă întunecoasă și tristă.
Dar Marta era vădit schimbată. O primea pe Ana
cu greu și căuta să amâne sau să scurteze întrevede­
rile. Invoca într'una scuze noi cari i se păreau Anei
loarte puțin verosimile.
N'ar ii putut spune în ce consta schimbarea Mar-
tei. Dar pe Marta aceea pe care o cunoscuse la înce­
put nu o mai găsea și tot ce iusese i se părea înde­
părtat și straniu că a putut fi.
Marta părea acum mai liniștită ca niciodată, dar
o tristețe adâncă se confunda cu acea liniște. Cuvân­
tul ei, gesturile ei, mai lente ca înainte, privirile mai
înălțate, îi dădeau ceva absent, o plecare parcă într'o
lume în care nimeni nu ar fi putut-o urma. Și, deodată
cu schimbarea asta nu mai avea nici ce vorbi ca și
cum totul fusese spus: liniștea oamenilor cari nu au
decât gânduri puține și nici unul care să-i lege de
lume.
Ana se frământa. Calmul Martei nu o deslușia cu
nimic și nici nu găsea nici un fel de explicație acestei
liniști neașteptate. Nu era oare viața Martei tot atât
 293

de iară posibilități? Cărțile așezate pe masă, nemiș­

cate, neatinse, păreau că vor să arate că totul e inu­
til. De multe ori Ana se întreba dacă această schim­
bare e îndreptată numai împotriva ei și își răspundea
că în tot cazul nepăsarea și apatia Martei erau atât
de mari încât nu era cu neputință să nu aibe o înrâu­
rire adâncă asupra sufletului. I se părea Anei că asi­
stă la acele schimbări grandioase de decor, realizate
prin plecarea în bloc și brusc a unor nori întunecați,
□urlați de o furtună nebănuită de jos de pe pământ.
Cert era că Marta era atât de slabă, atât de tristă,
atât de pierdută, încât Ana nu îndrăznea să o întrebe
nimic. Poate că nu mai voia să o vadă pe Ana? Poate
că suferea de plecarea lui André de Bozas și nu voia
să recunoască?
Când Marta îi da voe, Ana sosea la ea ca deobi-
cei după masă devreme și, ca deobicei Matei Banea
venea pe seară de o lua. Dar timpul acesta de două,
trei ceasuri petrecute cu Marta era chinuitor, orele
treceau greu și cea mai mare parte din timp era în
odae o liniște deplină.
Ana încercă de mai multe ori să-i vorbească; de
cărți, de examene, dar Marta nerăbdătoare o întreru­
pse enervată. O durea aproape în fiecare zi capul,
iar doctorul acela înalt și slab venea regulat. Marta
părea că îl suferă și pe el cu greu dar, lucru ciudat,
când nu venea la timp enervarea ei creștea până la
țipăt.
Pentru Ana însă, zilele în cari Marta o oprea să
vină să o vadă, erau mai lungi și mai grele. Pur și
simplu nu știa trăi. Se obișnuise atât de mult să tră­
iască alături de Marta, încât departe de ea, suferea
ca de o lipsă interioară, ca de o micșorare a tuturor
294

facultăților ei. I se părea câteodată atât de chinui­

toare îndepărtarea asta, încât simțea că se îmbolnă­
vește. Singura potolire îi erau cărțile. Citea ceasuri și
Ceasuri cu înfrigurare, cu amețire și tot ce îi cădea în
mână, la întâmplare, până noaptea târziu. Uneori se
apuca, fără spor, să deseneze. De câteva ori ieșise
cu Matei să se plimbe dar și el părea preocupat și
nervos. Și cu el ceasurile treceau în tăcere, fiecare co­
pleșit de gândurile lui. De câte ori se întâlneau. Ma­
tei îi da teancuri întregi de cărți. Printr'o înțelegere
tacită nu vorbeau mai deloc de Marta.
Intr’una din acele după mese mai mult decât tri­
ste în cari Marta îi spusese să nu vină. Ana nu mai
putu răbda și, cu toate că niciodată nu mersese la
Marta fără voia ei sau fără să se Ii înțeles dinainte șî
cu toate că îi era teamă ?ă nu o supere, totuși se ho­
tărî să o caute. O neliniște, o presimțire rea o cuprinse
și o făcu să nu mai fie stăpână pe nervii și pe gându-
Tile ei.
Se îmbrăcă în grabă. Luase hotărîrea de-a vorbi
deslușit cu Marta, de-a o forța să spargă tăcerea în
care se încercuise. Oare trăia sub teroarea tatălui ei
încă? Pentruce nu mai dorea nimic? Ce aștepta? Sau
numai lipsa de sănătate o făcea să fie atât de schim­
bată?
Ana se grăbi, căci era cam târziu și nu avea vie*
me de pierdut. Nu putea să-1 anunțe pe Matei să vină
să o ia de acolo. Ii era groază de întunerecul și de
pustiul prin care ar fi fost nevoită sa se întoarcă.
Pe măsură ce se apropia sporia într'însa teama de
supărarea posibilă a Măriei. I se părea totuși că este
datoria ei să treacă peste orice, peste orice teamă I
 295

se părea că este mânată de o forță neîndurată, din

afară. Ii era ciudă pe teama pe care o resimțea. Vedea
într'asta parcă o dovadă a înstrăinării lor. Tot ce fu­
sese între ele să nu fi avut nici o adâncime, nici o
putere? Nimic trainic nu le legase?
Când bătu la ușa odăii Martei, glasul ei dinăuntru
îi răspunse foarte rece și ușor enervat, un glas pe care
pentru prima oară Ana îl auzea.
— Cine e?
— Eu, Ana.
Un lătrat de câine, necunoscut și el, izbucni în
odae. Dar Marta nu deschise imediat. Se făcuse tăcere
acolo în odaie și apoi Ana desluși șoapta unui glas
bărbătesc. După câteva clipe ușa se deschise. Un băr­
bat foarte slab, foarte negru, urât și înalt, stătea lângă
ușă, cu mâna pe clanță.
Marta era ca deobicei întinsă pe pat, cu fața pa­
lidă, de paloarea florilor străvezii, ținute fără lumină
în închisori întunecate ori în abisuri sufletești...
— Tu ești? Intră.
Un câine lup, tânăr, veni lângă Ana și o mirosi. Ii
simți botul rece pe mână.
— Am venit pentrucă... am crezut că nu te voi su­
păra. Eram îngrijorată cum îți mai este...
Marta îi prezentă pe bărbatul care îi deschisese
ușa.
— Adrian luga.
Imperceptibil Ana tresări și nu se putu împiedica
de-al privi cu mare atenție. Acest om era oare fratele
lui Camil luga? Intr'adevăr omul acesta urât semăna
cu Camil, dar o asemănare caricaturală, monstruoasă.
Tot ce fusese în Camil frumos, armonios, tânăr, era
296

acum, în replica asta, schimonosit, antipatic, servil și

suspect.
Omul părea trecut de 40 de ani. Avea un gât sub­
țire, cu mărul lui Adam pronunțat și care ca o suveică,
juca dezagregabil la fiecare cuvânt. Fața extrem de
slabă, cenușie pe alocuri, părea lipsită de elasticitate.
Bărbatul purta pe braț o fâșie neagră de doliu.
Ana auzi glasul Martei, voit frivol, într'o frază ve­
che, repetată inutil acum, cea dintâi sosită la înde­
mână probabil prin repetire:
— E frumoasă, nu?
Era vorba despre Ana.
— Da desigur, răspunse glasul bărbătesc, foarte
drăguță.
Ana înălță ochii și îi privi pe amândoi cu dispe­
rare. Simți violent că prezența ei e de prisos, însă îi
era imposibil să plece imediat.
Omul acesta, fratele lui Camil, îi era peste mă­
sură de antipatic. Și deci pentru omul acesta Marta o
chema acum rar.' Voia să stea singură cu acest om 1
Era oare posibili Fratele lui Camiï...
Ana simți un fior involuntar.
— E frig afară?
i — Da, răspunse mașinal Ana.
Ar fi dorit să găsească o frază cât de banală, dar
nu făcu nici un efort. Se simțea fără putere și, ca deo-
bicei, în odaie la Marta era prea cald. Totuși i se
păru că imediat trebuie să înțeleagă ce se petrece aci
în odaia asta, unde oamenii aceștia atât de nepotriviți
stau împreună .
Marta se sculase de pe pat și în fața oglinzii își
pieptănă părul. Ana o privea dar i se părea că vede
ceva foarte depărtat și deformat. Asemănarea lui A-
 297

drian luga cu fratele mort adâuga senzației de ireal iu

care Ana se zbatea.
In odaie atmosfera era intolerabilă.
— Eu am să cam plec... șopti Adrian luga.
— Nu, să nu pleci, îi porunci Marta.
Omul râse, un râs gutural, vanitos, satanic.
— Vine Matei să te ia? o întrebă Marta pe Ana.
— Nu. Nu i-am spus. Eu am... trecut numai așa... o
clipă, să știu ce faci... M'aș grăbi să nu se întunece.
Trebuie să plec.
— Lasă duduie că de s'o întuneca te conduc eu
până acasă.
— Puteți sta deci amândoi. Nu este nici o grabă,
spuse Marta, dar părea nemulțumită.
Acesta era probabil fratele care o învinuise pe
Marta de moartea lui Camil și Marta nu se dezvino*
vățise. Ce căuta acești doi oameni închiși în odaia
asta izolată, singuri? Se împlinise abia o lună de zile
de când Camil murise. Ce ascundeau ei?
Și Ana, care venise să ceară Martei deslușiri cari
să-i dea liniște și încredere, se văzu în fața unui fapt
incomprehensibil și în care de data asta nu mai erau
părinți sau străini de vină, ci chiar ea.
Pentruce nu îi mai vorbise niciodată nimic de Ca­
mil? Ana evitase să o întrebe detalii sau deslușiri cre-
zând-o tocmai prea slabă, bolnavă, și iată că o găse­
ște bine dispusă, stând misterios în odaie cu fratele
celui mort, cel care o învinuise de moartea fratelui lui.
—■ Duduia e din București?
— Da, răspunse Ana ca un copil. Și o cuprinse o
oboseală atât de mare încât brusc, întreaga ei ființă
se goli de orice voință.
,,In clipa asta, se gândi Ana, înțeleg cum au pu~
 298

tut adormi apostolii atunci când Isus era în pericol.

Oricât ai iubi pe cineva, sunt momente probabil când
oboseala te poate doborî".
Gândurile fluturau. Și simți cum se înroșește. Gân­
dise că cel puțin apostolii erau absolut încredințați că
Isus nu minte.
O mare căldură îi aprinse sângele. Foc. Ceva mi­
raculos prin intensitatea neașteptată.
„A, da, să poți crede, să poți crede în ceva abso­
lut, sigur, și cu sens".
Și Matei Banea îi spusese acum câtva timp, noap­
tea atunci în aerul rece și curat: „poate numai Dumne­
zeu".
Căldura odăii o învăluise, i se părea natural că
nu vorbește și că aude murmurul cuvintelor banale ce
își șopteau Marta și Adrian luga. Ii părea totul natural
așa cum niciodată un vis nu te miră. Surâsul vâscos
al omului plutea. Și din departe, din depărtări de zile
adunate, Ana își aminti tot ce nu înțelesese stând lân­
gă Marta și acum i se părea acum că la fel aceleași
lucruri tot atât de neînțelese, din ce în ce mai neînțe­
lese se vor aduna și vor apăsa și ea va rămâne tot
atât de nemișcată.
Afară se întunecase de tot. O clipă Marta ieși din
odaie. Ana rămase singură cu Adrian luga. El o în­
trebă, așa cum îtrebi pe un copil de trei ani care te
plictisește :
— Duduia este din București?
Nu trecuse nici un sfert de oră de când o între­
base acelaș lucru.
Da, răspunse din nou Ana cu blândețe și ridică
privirea. Adrian luga avea ochii extraordinari de не­
grii, de un negru de antracit, și си toată urâțenia lui.
 299

diabolică, totuși Ana avu impresia că în fața ei se

află Camil care înadins s'a schimonosit așa, ca s'o
sperie, ca s'o convingă de moartea lui.
Cu o liniște suspectă, a nervilor obosiți, Ana aș-
tepta să se sfârșească farsa și Camil, frumos, cu toată
catifelarea lui tânără și armonioasă, să apară în
odaie.
— Semeni totuși cu Camil, șopti Ana.
Omul tresări. O umbră trecu prin fața lui.
— Da, totuși, îngână, apăsând pe ultimul cuvânt.
Nervos vru să se plimbe prin odaie, dar câinele care
se ascunsese sub pat ieși mârâind.
Ce voia omul acesta? O răzbunare? Și Marta nu
bănuia nimic? 11 primea din teamă?
— L-ai cunoscut și dumneata deci, șopti omul.
Ana nu răspunse nimic.
Marta reintră în odaie și parcă niciodată nu fu­
sese mai frumoasă ca în clipa asta, inutil de frumoasă,
diafană, supranaturală, gata de zbor, de transfigura-
ție. Рази! ei ușor ca o plutire o aduse în odaie așa
cum, primăvara, vântul aduce aplecarea pomilor.
— Am spus să ne dea cafea.
Ana, la intrarea Martei în odaie simțise din nou
izbucnind violent nevoia de~a o iubi pe Marfa împo­
triva oricărei greutăți, oricărei îndoeli. I se părea că
o astfel de privire, o astfel de față, un astfel de mers,
nu putea ascunde nimic urât.
Marta se opri și mâna ei mângâie câinele.
— Da, niște cafele1. Nu este o idee proastă, spuse
Adrian luga și o privi pe Marta, care mângâia câi­
nele cu o privire fixă, obraznică. Pe gâtul lui, mărul
lui Adam juca nervos.
— Hotărât, câinele nu mă sufere.
300

— O să se învețe, răspunse Marta cU calm.

Privirea Martei era caldă când se așeză asupra
câinelui așa cum nu o avea pentru nimeni,
— Ție îți place? o întrebă pe Ana.
— O da, mult. E al tău?
— Da. Mi l-a adus Gheorghe azi. Spune că dacă
am să stau singură în chioșc o să am nevoie de un
câine.
Pe Ana o îngrozea gândul ca Marta se va muta
acolo în odăițele acelea minuscule. O construcție bi­
zară, lăcută de un nebun, pe o moviliță înconjurată de
brazi ca un cavou...
Adrian luga avu în clipa asta un surâs și o astfel
de lumină în pupile încât Ana întoarse ea ochii ca să
nu mai vază privirea impudică, obscenă, rea, batjo­
coritoare...
„Da, își spuse Ana, se va răzbuna" și un fior o cu­
prinse.
Dar Marta părea că nu observă nimic. Dimpotrivă,
o bună dispoziție voită, totuși prezentă, da întregii ei
făpturi un aer de gazdă care vrea să primească bine.
Povesti câteva lucruri neașteptat de hazlii.
Adrian luga părea că se bucură nu de cele auzite
și nici de prezența Martei în odaie ci pur. și simplu de
cazna vădită a Martei ca să-i placă, ca să-l reție. Or­
goliul îi era flatat, gâdilat, victorios. Reîncercă chiar
de câteva ori scena plecării și, reținut de Marfa parea
că rămâne fără mare plăcere, ci numai pur și simplu
ca să nu fie prea mojic.
Și ca o umbră făcută din cenușă plutea în odaie
amintirea fratelui mort din dragoste pentru femee. Că­
rnii cu tinerețea aceea care nu voia să cunoască nici
lupta nici înfrângerea, Camil cel care nu înțelesese
 301

pentru ce nu poate fi iubit... Camil mort... Camil.., Da,

apăruse Martei în noaptea aceea a morții lui. „Și îi
era privirea atât de severă, așa cum el nu o avusese
niciodată în viață, încât am înțeles că este mort", spu­
sese Marta și păruse înspăimântată, ca un om care
știe că deacum înainte va purta în viață o povară.
...Și apoi celait bărbat, ofițerul francez, omul acela
frumos ca un zeu coborât pe pământ, fugise și el din
casă, delà Vrânceni. Ori un om ca el nu pleacă pen-
trucă bătrânul Vrânceni îl dase afară. Și pe ea, Ana,
Elena Vrânceni o dase afară, și nu plecase. Un băr­
bat de forța și independența lui André de Bozas nu
pleacă, nd cedează când iubește... Iar acum omul a-
cesta vâscos, făcut ca paiațele din tendoane cari pă­
reau sfori de tras din interior și dezlănțuind acele gri­
mase monstruoase, surâsuri abjecte, mișcări obscene
ale mâinilor, priviri demente, cum de el rezistase și
nu pleca, ce îl reținea, ce putere?
— Ascultă, ție nu îți este bine azi? o întrebă brusc
Marta.
— Nu... tocmai.
— Ai febră?
— Poate.
— Ai răcit?
— Nu știu. Nu îmi dau seama.
Marta îi dădu termometrul. O forță să-1 primească.
Ana ar fi dorit să aibă febră. Ar fi fost mai ușor... pur­
tarea ei mai explicabilă, gândurile ei mai fără va­
loare...
Câteva minute după, termometrul arăta 38 cu 9.
— Vezi, se vede că nu îți este bine. Ar fi totuși
poate bine să mergi acasă.
302

— Bine, plecăm, spuse Adrian luga. Poate găsim

о mașină închisă.
Câinele ieși de sub pat.
— Uite a înțeles că plecați. E deștept, spuse Marta
și o mulțumire curată îi apăru pe față.
Ana îl mângâie.
— Pe dumneata nu te mârâie, spuse Adrian luga.
— Văd că nu, și Ana îi râse în față cu satisfacție.
— Să te îngrijești, îi spuse Marta. Până Sâmbătă
cred că ești bine și atunci vii la mine.
— Și dacă îmi este bine mai repede?
— Atunci... azi e Marți... tot Sâmbătă.,, nu ar fi
prudent...
— Dar eu? întrebă Adrian luga cu ipocrizie.
— A... vii mâine, știi prea bine... trebue să-mi dai
răspunsul... acela. Mâine te aștept.
Adrian luga nu răspunse imediat. Părea că soco­
tește de va putea sau nu veni. Tărăgăni cuvintele a
îndoială:
— M... m... mâine?
— Neapărat, spuse Marta cu vivacitate și ușoară
enervare.
Era oare și rugăminte în glas?
— Să vedem... voi face tot posibilul.
Marta privi fix fața aceea atât de urâtă... O clipă.
Părea că se zbate sub o imensă greutate, într'un
imens efort de~a ieși la lumină. O revoltă, o furie re"
ținută.
— Bine, bine, repetă bărbatul sub privirea asta
a Martei.
Și râsul gutural de vanitate mulțumită se auzi iar.
Tâmplele Anei băteau dureros. Deci fără înconjur,
Marta îi spusese ei să nu vie și insistase umilitor ca
 303

bărbatul acesta să vină. Aproape îl rugase și pe de

altă parte Ana nu se înșela: văzuse efortul pe care
Marta îl făcuse ca să roage. Oare ea, Ana, trebuia să
mai vină, sau tocmai acum trebuia să vină, să nu o
lase pe Marta singură?
Ca un răspuns mâna Martei i se strecură în a ei.
Era parcă un gest făcut în întunerec, în mare pericol,
un gest de frate care va muri lângă tine. Ana înălță
ochii și întâlni imensa privire verde și clară a Martei.
Niciodată nu au fost mai aproape una de alta.
— Mângâie și câinele, spuse Marta Anei.
Ana se aplecă și îl sărută.
— Cum îl cheamă, întrebă, reținându-și lacrimile
adunate în gât.
— Flik.
Și Marta râse ușor, puțin, ca un suspin în somn.
Adrian luga și Ana erau acum pe stradă, unul
lângă altul, umblând tăcuți.
— O cunoști de mult pe duduia Marta? întrebă
bărbatul.
Ana avu presimțirea a ceeace va urma. Astfel în­
cepuseră toți cari o văzuseră la Marta în casă.
— Potrivit. Dar dumneata?
— Ol eu foarte de demult... dar nu am mai vă­
zut-o de atunci...
— A fost foarte rău bolnavă. Era să moară.
— O... cred că exagerezi. Așa sunteți dumneavoa­
stră femeile. Și apoi, sunt ființe care nu mor niciodată.
— Ce vrei să spui? întrebă Ana mai mult cu ui­
mire decât revoltă.
Adrian luga râse, dar nu dădu nici o explicație.
Ana hotărî să nu mai vorbească. Ii era peste măsură
S 04

silă de 'acest om. Avea febră și îi eict un gust de

boală în gură și în tot corpul.
— Curios, spuse Adrian luga, niciodată nu mi-a
vorbit de dumneata. Mă sortise ca să nu te întâlnesc...
când colo...
Dar Ana nu răspunse.
— Faci foarte bine că nu vorbești. Aerul ăsta
rece e periculos.
— Da. Așa am gândit și eu. Aș fi bucuroasă de
am întâlni un taxi. Nu mă simt deloc bine.
Și într'adevăr, destul de repede pentru străzile a-
cele pustii, un taxi apăru.
— Te conduc, îi spuse luga, și o ajusă să se urce.
Se așeză lângă ea.
— E, acum nu mai e <chiar așa de frig. O cunoști
de mult pe duduia Marta?
— Peste doi ani.
— O, o, o, ce constanță!
— Din partea cui?
— ...A amândurora. Aș paria că nimeni nu a ră­
mas atâta timp. Ești un fenomen. Felicitările mele.
Ana se înroși și îi spuse brusc:
— Ei bine, drept să-ți spun, eu nu te felicit.
— Că merg la ea ? Da?
— Da.
Adrian luga râse satisfăcut.
— Ia te uită, ia te uită. Și totuși eu ți'aș da un
sfat: mergi mai rar pe acolo și, dacă se poate deloc.
— Dar dacă dumneata nu ai mai merge nu crezi
că ar fi și mai bine?
luga râse din nou.
— E, ce nostimă ești? Ei bine să-ți spun un secret:
dacă nu aș mai marge acolo, ar veni ea după mine.
 305

Ana se înroși.
— Să vedem cât o să dureze, spuse cu turie și
durere.
luga râdea. Părea mulțumit excesiv de mulțumit.
— Mult, foarte mult : atât cât am să vreau eu.
O privi în ochi cu sfidare, o răutate diabolică. Ii
șopti :
— Și dacă i-aș spune să nu te mai primească pe
matale, nu te-ar mai primi.
Ana simți o furie, o înjosire dezlănțuită brusc în-
tr'un paroxism. Ar fi putut da cu ceva în capul acelui
om, să-1 vadă mort. Mâinile îi înghețară și se făcu
palidă. Adrian luga lângă ea, în intimitatea automo­
bilului mic avu un râs ca un gâlgâit. Mărul lui Adam
juca nervos. Cu o plăcere sadică zise :
— Dar nu am să-i spun nimic. Te privește că
mergi acolo. E chiar interesant și distractiv pentru
mine.
Și sub aceeași revoltă. Ana hotărî că cu prețul
oricări consecinți va vorbi cu Marta, îi va cere expli-
cații. Marta îi datora acest lucru : să-i vorbească
deslușit. Ea, Ana, avusese puterea să stea lângă
Marta, să îndure înjosirile și insultele din casa aceea,
avea dreptul, căpătase dreptul să cunoască adevă-
rul, dreptul să știe ce se petrece.
Această hotărâre o liniști. Deodată Adrian luga
îi păru o murdărie, un cadavru, o putreziciune. Ana
avea impresia că din greșeală, în întunerec strivise
un gândac mare plin de zeamă cleioasă.
Când au ajuns în fața casei Anei, Adrian luga cu
toate gesturile unei politeți exagerate și nepotrivite,
20'
306

. °ri maȘină, o ajută să coboare, o conduse

pana la poartă, rămase cu ea până când Anei i se
sc ise ușa. Ii sărută mâna și plecă. Nu mai schim­
baseră nici un cuvânt.
 CAPITOLUL XXIV

Ana nu era chiar bolnavă, ci mai mult obosită. O

răceală ușoară o silea să rămână câteva zile în li­
niștea și căldura odăii. Mama ei, sta pe lângă ea
mulțumită că o vede acasă, că o poate îngriji. 1 se
părea că Ana e din nou copil, că din nou are nevoe
de îngrijirile ei. Ana se odihnia ceasuri întregi cu
ochii închiși, cu mâna ei între mâinile mamei. Le-a și
sărutat, odată, pe rând, mângâindu-le cu duioșie. Ii
era bine că se poate încrede, că totul e simplu. Lucia
Stavri a simțit umezindu-i-se- ochii.
„Câteodată e o fericire să fii bolnav" își spunea
Ana. Era pentru ea o nebănuită plăcere să-și simtă
corpul cald și leneș în așternutul alb. Auzea și pasul
mamei alunecâd catifelat prin odae.
In după masa aceea a primit un buchet imens de
crizanteme albe. Parfumul lor rece și sălbatec aduse
în căldura odăii ceva din puritatea zăpezii.
O clipă, fulgerător, Ana și-a închipuit că sunt delà
Adrian luga, dar o carte de vizită o desluși : Matei
Banea.
— E cumva îndrăgostit de tine. Ana ? întrebă cu
îngrijorare Lucia Stavri.
308

— O nu. Suntem prieteni.

Și privirea de uimire a Luciei Stavri o făcu pe-
Ana să înțeleagă cât de puțin îi cunoștea mama ei,
viața, sufletul și totdeodată își dădu seama cât ar fi
fost de tardivă o explicație. Prăpastia era prea adân­
că. Acum, pretutindeni tăcere, mister, singurătate.
Singurul om cu care putea câteodată vorbi, era Ma­
tei... Și încă...
Alte câteva zile trecură. Totdeauna, spre seară,
imaginea Martei care de altfel nu o părăsise pe Ana
vreodată, se înălța din nou cu o violență dureroasă.
Tânjia. Vindecată, dar slăbită. Ana se duse din nou
la Marta. Acum era hotărâtă să aibe cu ea o expli­
cație. Marta îi datora această încredere.
Ca deobicei, abea intrată în camera prietenei
sale, își pierdu ca prin farmec o parte din voința ei,
din claritatea ei pentru a simți o milă acută, o duio­
șie plină de slăbiciune în fața palorii sidefate a pri­
virilor de apă, a gesturilor de aripi, ale Martei.
Și Marta o primi cu mai multă voe bună decât
ultima dată. Era parcă o rază luminoasă a unui tre­
cut mai vesel, răsfrântă neașteptat prin cine știe ce
întâmplare neobișnuită.
— Mi-a fost teamă că nu ai să poți veni nici azi !
Dar Ana se trezi totuși vorbind altfel decât deo­
bicei. Hotărârea luată de-a desluși- lucrurile cu Marta,
sosi la suprafață neașteptat.
— Ești sigură că ți-ar fi părut rău ? De câtva timp
cauți să mă eviți. Lucrurile astea nu se pot petrece
fără să fie -observate... nu îți dai seama 1
■ Dar Marta nu răspunse. A rămas nemișcată ca și
cum nu ar fi auzit.
— Marta, ai auzit ?
 309

— Da.
— Și?
— Nu am dat niciodată explicații nimănui. Cre­
deam că mai ales tu nu vei cere niciodată explicații.
— Ce vrei să spui ?
— Uite ce este. Adrian luga a fost aci zilele as­
tea. Am văzut după fața lui că este „ceva" cu tine.
Drept să-ți spun, poate au fost chiar clipe, în zilele
astea când ai lipsit, când mi-am închipuit că nu ești
bolnavă ci vrei să-mi arăți că nu mai vrei să vii la
mine. Adrian luga m'a ajutat să cred... Credeam că a
reușit.
— Crezi că aș putea fi capabilă să nu mai vin la
tine așa... pentrucă Adrian luga...
—Nu, răspunse Marta, și fața ei avu o lumină
neașteptată. Nu ești capabilă.
— Marta, dar cum ești în stare să stai în aceeași
încăpere cu el, ceasuri întregi.. Tu... Și din pricina
lui ai căutat totuși să vin eu mai rar... știu...
— Nu, nu e altceva... Și apoi, în definitiv, este su­
ficient că îl suport eu. Am vrut să-ți evit ție cel pu­
țin...
Ana se sperie. Iși aminti râsul batjocoritor al omu­
lui, glasul lui : „dacă nu m'aș duce m'ar chema ea".
— Marta, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi
te rog că între omul acesta și tine... nu e nimic.
Dar Marta tresări.
— Ascultă, nu îți dau voe să gândești nimic mur­
dar despre mine. Ce ai putut imagina prin „ceva" în­
tre el și mine ?
Și Marta se cutremură.
— Auzi... niciodată cu nimeni, niciodată... nicio-
dată.
310

O mare bucurie lumină ființa Anei. Totuși șopti :

— Pentruce mă lași să gândesc... pentruce nu
vorbești. Nu merit încrederea ta ?
— Nu este vorba de încredere. Credeam că tu,
măcar tu, nu vei căuta să răscolești în fapte și că
vei ști să te menții în sentimente... hai să le spunem...
gratuite. Bănuiam că tu ai încredere în mine dincolo
de orice aparențe, de fapte chiar. Ești singurul om
delà care aș fi cerut acest lucru. Credeam că din ins­
tinct ai să știi să păstrezi între noi... o legătură așe-
zată dincolo de fapte.
— Marta 1
— Dealtfel trebuie să știi că prefer să te pierd
decât să ajungem la explicații. Acesta este adevăra­
tul motiv pentru care am căutat să vii mai rar acum
la mine : am simțit că începi să răscolești și tu, ca
oricine, în fapte, Și, ca să vorbesc cu tine deslușit,
cred că trebue într'adevăr o mare încredere în ci-
neva ca să-i povestești totul iără reticențe, dar tre-
buie totuși o mai mare încredere ca să fi liniștit fără
să știi nimic... fără să explici nimic, dincolo de fapte.
Ana ar fi îngenunchiat. Acesta era felul în care
simțea că vrea să trăiască : dincolo de fapte,
— Ești singurul om, singura ființă care a rămas
lângă mine fără să ceară nimic. Nu strica.
— Marta tu știi că pot orice.
— Am crezut.
— Te rog să crezi.
Da.
Se făcu o mare destindere, ca de aripi cari își
iau zborul.
Ca o desvinovățire Ana spuse :
 311

— Mi-a spus, că dacă ar vrea el, tu nu m'ai mai

primi.
— E un ticălos 1 Ana, dacă ai ști tot, ai înțelege
că și tu ai lace la fel și nu te-ai supăra pe mine. Auzi,
când ții la cineva, nici moartea nu te poate despărți.
Tu ai să trăești mai mult ca mine... ai să vezi... ai să
înțelegi că nici moartea nu te desparte. Dar el nu o
să ceară așa ceva. Cine știe... poate totuși... Ana al
trebui să te pregătești pentru absolut orice eventua­
litate. Adineauri mi-ai cerut să-ți vorbesc. Mi se pare
inutil, totuși concluzia ar fi asta, sfatul ăsta : să te
pregătești pentru orice eventualitate.
— Cred că sunt pregătită, totuși asta nu înseam­
nă că nu trebue să lupți... sau că nu te doare... Nu ț ?
Marta o privi, cu atenție.
— Câteodată mă înspăimântă când văd la ce ai
ajuns în timp atât de scurt de când ne cunoaștem,
Din pricina mea nu ai știut ce este adevărata tine-
rețe... libertate...
— Inconștientă ?
— Da, poate. Erai atât de copil...
— Nu regret nimic.
— Acum.
— Nu, niciodată.
— Mi-e teamă că vreau să te cred ca să nu am
remușcări... Erai liniștită... Ah, dealtfel ceeace ți-am
povestit delà Leipzig, a fost începutul turburărilor
tale. Dar ți-am povestit nu pentru acum, ci pentru
mult mai târziu. Voiam ca lucrul acesta să-l știi delà
mine, nu delà străini. A, și încă ceva. Te rog să nu
mai aștepți delà mine nimic. Să nu mai aștepți ca să
redevin așa cum m'ai cunoscut la început. S'a sfârșit.
Am încercat ceva ce nu s'a putut. Deaceea voiam...
312

m'am gândit... am crezut că ar fi bine... să vii mai

rar... Pentruce a trebuit...
Ana își așeză mâna pe a Martei.
— Nu te mai Irământa.
Se auzi un pas, cineva bătu la ușă.
— E Adrian luga, șopti Marta și se schimbă la
față. Avea spaimă parcă în ochi. Dar imediat se ho­
tărî și spuse cu glas tare, cu sfidare :
— Intră.
Adrian luga intră. Acelaș aer ipocrit și victorios.
Acelaș surâs cleios. Avea un pachet mic în mână pe
care îl puse ostentativ în mijlocul mesei fără să dea
vreo explicație. Apoi sărută mâinile aplecându-se
adânc, exagerat. Părea încântat că o găsește pe Ana
acolo, ca la un spectacol neașteptat. Avea mutra unui
om care mergând la teatru vede că în prețul biletului
se cuprinde și o mică surpriză suplimentară : un bi­
let de loterie sau un evantai.
— A, a, te-ai făcut sănătoasă 1 Foarte bine, foar­
te bine. Erai palidă și nervoasă. Și văd, că într'ade-
văr avusese duduia Marta dreptate, spunându-mi că
ești o fată frumoasă, o duduie frumoasă, nostimă.
Bravo 1
Acum îi era Anei indiferent orice din partea ace­
stui orh, și cu toate că scârba îi era aceeaș, totuși îl
suporta mai ușor. I se părea că în tot cazul „trecând
peste fapte" era ea Ana învingătoare. Ceilalți oameni
i se păreau neînsemnați...
Și Marta într'adevăr, și acum, făcea vădit efor­
turi pentru a place acestui om. Cu toată repulsia pe
care o simțea Ana, în ziua aceia timpul trecu mai re­
pede, mai ușor ca prima dată când Ana îl întâlnise
acolo.
 313

Mai târziu, spre seară sosiră aproape împreună,

Vasile Dumitrescu, profesorul, și Matei Banea. Marta
îi primi și pe ei bine, totuși căută ostentativ să lie
mai atentă, mai apropiată de luga ca și cum ar fi cău~
tat să-i evite o posibilă gelozie. Se putea vedea clar
cum caută să-i satisfacă orgoliul. O făcea fără reti­
cență, apro-ape atingând batjocura prin exagerare,
însă Adrian luga părea din ce în ce mai satisfăcut,
Ana nu-și putea da seama, dacă Adrian luga e în-
tr'adevăr satisfăcut, sau pur și simplu mulțumit că
Marta se înjosește.
Ana se bucurase văzându-1 pe Vasile Dumitrescu.
Odată cu el, cu făptura lui deșirată, blondă, obosită,
cu surâsul lui ironic, Anei i se păru că retrăiește cli­
pele din vară, clipele acelea de atâta intensă feri­
cire. Marta, atunci, purtase în pasul ei o făgăduință
față de viață. Totul era oare acum sfârșit? Dar dacă
Marta va reîncepe brusc să învețe ? Aceasta ar fi fost
salvarea. Ana aștepta cu nerăbdare să audă ce îi va
spune Marta profesorului, dar Marta povestea tot fe­
lul de fleacuri.
Ana profită de o clipă când ceilalți vorbiau și îi
mulțumi in șoaptă lui Matei Banea, pentru florile pe
cari i le trimesese.
— Am aflat că nu îți este bine, nu puteam să vin
să te văd și am vrut să-ți fac plăcere cu ceva.
— Aveam febră și ele erau atât de reci și proas­
pete, parcă erau făcute din zăpadă.
Matei surâse mulțumit.
— îmi pare rău că nu te-am cunoscut atunci când
eram încă bogat. Те-aș fi răsfățat.
Și brusc, Matei se aplecă mai tare către Ana și îi
șopti :
314

-— Ce caută bestia asta cleioasă aci ?

Era vorba despre Adrian luga.
— Nu știu.
— Ultima nebunie a Martei, probabil.
Dar Ana nu voia să se supere. Surâse.
— Nu are importanță.
Matei clătină din cap, îndoelnic.
— Știu și eu 1 întâi frate-său, acum el. Fascinație
iamilială. Celălalt spuneai că era simpatic... nu ? Cel
puțin așa mi-ai povestit. Nu ? Frumos ?
— Taci, te rog. Știi că nu îmi place să vorbim așa.
— Ești un înger între demoni.
In odaie sosi și doamna lonescu. Aducea o tavă
mare, plină cu dulcețuri și cafele turcești.
Marta, care fusese până acum neobișnuit de
vioaie, căzu brusc într'o indiferență și oboseală, care
o izolă de toți cei din odaie. Doamna lonescu însă
vorbea volubil cu toată lumea. Tema principală era
Marta. Nu se putea învăța cu gândul ca Marta să lo­
cuiască în chioșcul din curte, că Marta mănâncă atât
de puțin, că nu iese la plimbare, la teatru, cinemato­
graf...
— Ar putea să stea aci, cât ar voi. Cine o îm­
piedică ? ! Eu nu. Sunt singură și mi-e mai puțin urât
așa cu ea în casă. Trăiește ca o pasăre. Credeți că
mănâncă ? Așa, la trei zile câte ceva, ca copiii la
doică. Cafelele însă se țin lanț.
Ana observă cu uimire, că în timpul când doam­
na lonescu vorbea și toți erau atenți la ce spune,
Marta cu un gest, care voise să fie indiferent, luase
pachețelul cel mic, adus de Adrian luga și cu o miș­
care îndemânatecă, îl strecurase în sertarul noptierii
de lângă pat. Ana căută să-și explice gestul Martei,
 315

aducându-și aminte că de câteva ori, i se plânsese

că doamna lonescu e de o curiozitate bolnăvicioasă.
Dar pentru ce nu îi mulțumise și nu spusese absolut
nimic, atunci când Adrian luga îi adusese pachetul,
ea care căutase toate ocaziile potrivite și nepotrivite
ca să fie drăguță cu acest om ?
— A, va să zică, dumneata ești profesorul mult
lăudat ?! E, să vedem ce o să mai fie 1 Semn bun ?
începe Marta din nou să învețe. Ar trebui în tot cazul
să înceapă să mănânce întâi, spunea încă doamna
lonescu.
— Eu aș paria că duduia Marta nu mai vrea să
învețe, spuse Adrian luga.
Ana ascultă cu încordare. Lucrul de care se te-
mea mai mult în lume pentru Marta — ca ea să re-
nunțe la cărți — se apropia oare ?
După ce Adrian luga vorbise, toți din odaie se
întorseseră către Marta ca să aștepte răspunsul ei.
Dar Marta făcu un gest evaziv și glasul ei sosi obosit
și dezgustat.
— In tot cazul, anul e pierdut... așa că mare gra­
bă... nu mai e.
Mâna ei, se așeză la loc pe genunchi. Și Ana în­
țelese că într'adevăr totul e pierdut. Auzi râsul gutu­
ral și satisfăcut al lui luga răsunând în odaie, dai
Ana nu întoarse fața către el.
Era oare Marta într'adevăr complet distrusă ? Și
ce o distrusese ? Boala ei, moartea lui Camil, pleca­
rea ofițerului francez, reîntoarcerea tatălui ei ? Nu își
putea răspunde dar odată cu încercarea ei de-a înțe­
lege i se lămuri un alt gând : Adrian luga sta și aș­
tepta, se bucura și ajuta ca Marta să cadă. Asta era
răzbunarea lui, răzbunarea morții fratelui lui ?
316

Ana plecă ea cea dintâi cu Matei Banea. Nu îl

mai văzuse din noaptea aceea în care stase în frig la
geam de vorbă cu el. Imediat ce au fost singuri în
stradă, Matei o luă, ca deobicei, la braț, strâns.
— Un veac de când nu te-am mai văzut. Eram în­
grijorat și mi-a fost dor. Credeam că din pricina mea
ai răcit. De fapt, te poți supăra, dar tot un copil ești.
Trebuie să dormi liniștită și mult.
— Ba da. Să vii. Mă îmbrac mai bine. Și apoi nu
am răcit atunci. Să vii mereu. Promiți ?
— Nu mai pot promite nimic, nu mai am dreptul.
Nu știu nici mâine ce am să fac.
O bucată de drum au mers tăcuți. Și, cu toate că
Ana nu avea decât motive să fie îngrijorată de cum
le merge Martei și lui Matei, totuși se simțea ușoară
și un izvor de viață limpede îi murmura în suflet. Era
întâiași dată când Marta, cu toate că nu deslușise
nimic, dimpotrivă poate, totuși îi vorbise delà om la
om, delà suflet la suflet. Era prima dată când Ana își
putuse imagina că totuși Martei nu îi fusese indife­
rentă dragostea pe care i-o arătase.
— Marta e din ce în ce mai stranie, îi spuse Ma­
tei, cu glasul moale și șoptit mai mult pentru el.
— Da, răspunse Ana.
Din nou câtva timp merseră tăcuți. Apoi Ana în­
trebă cu sfială.
— Nu cumva, dar mă ierți că te întreb, ai câști­
gat procesul ?
Matei începu să râză.
— A, înțeleg 1 Ce copil dulce ești ! Florile de mi­
liardar pe care ți-le-am trimes 1 Buchetul imens, iar­
na. Ei bine, nu. Dimpotrivă. Acum știu că sunt ruinat.
Nu mai am nimic. O să fii în curând tu nevoită să mă
 317
întreții cu țigări. Și simt tocmai acum o' nebunească
nevoe să cheltuiesc, să risipesc pe fleacuri tot ce mi-a
mai rămas. Am fost întotdeauna un cheltuitor, dar
acum aș împărți așa banii pe stradă, i-aș azvârli pe
fereastră, mi-aș aprinde țigările cu hârtii de o mie...
îmi este scârbă de sărăcie. E ceva ce nu pot înțelege..
Oameni cari mor de foame și de frig... ce scârbă 1
Am să fiu ros în coate... Am să-mi pot aminti trecu­
tele somptuozități. Moșia... viața aceia... vara la țară...
căldura din câmp, răcoarea din vastele odăi ale co­
nacului... apoi plimbările în străinătate. A, Parisul 1 E
o moarte să gândești că nu-1 vei mai vedea ! E un în­
ceput de ccșciug. Parisul, acum îmi pare să fie o via­
ță de pe altă planetă. Vezi, ar trebui să am curajul
să-mi iau un rămas bun cinstit delà tot, absolut delà
tot, că mă afund în întunerec, necunoscut, neștiut de ni­
meni, într'o mansardă, un funcționar, uitat, sau... Pros­
tii ! Hai să cumpărăm castane și mandarine delà ace­
lași negustor tânăr și care își închipuie probabil că
suntem îndrăgostiți.
— Și mama m'a întrebat dacă nu ești îndrăgostit
de mine.
Matei râse.
— Tot florile.
— Da.
-—■ E foarte speriată, probabil.
— Da, spuse Ana și râse și ea ușor ca o mân-
gâere. O emoționa grija mamei ei, și totuși Matei îi
era mai aproape ca ceilalți oameni.
— Trebuia să-i spui că da,
— Pentruce să o speriu ?
— O, o să vadă ea din partea dumitale duduie și
alte lucruri mai năzdrăvane. Nici nu își închipuie ce
318

zace în sânul familiei lor liniștite, ce copil au crescut

și au făcut.
— Eu?
— Dar cine eu ?
— Ești vesel ?
— Lumea întreagă e mai veselă ca oricând. Așa
e când pericolul se apropie. Numai atunci îți dai sea­
ma ce ai pierdut. Vrei să profiți pe cât se poate. Mâi­
ne... cine știe... Ascultă, întrebă brusc Matei și schim­
bând deodată tonul, Camil, Camil luga s'a... omorât
nu-i așa din pricina Martei, nu ? Moartea lui nu a fost
naturală.
— Așa am auzit.
— A fost ceva... între ei, nu ? Marta și cu el.
— Nu știu.
— Cum nu știi ? Nu erai acolo ?
— Ba da, dar nu am văzut nimic. Dimpotrivă aș
crede.
— Dar pe ofițerul... francez André de Bozas, Mar­
ta l-a iubit. Nu ?
— Atunci așa am crezut și eu. Acum însă nu mai
cred.
— Dece ?
— Pentrucă azi cred că Marta nu poate iubi. Poa­
te a încercat... a voit.
Din nou tăcură câtva timp dar când Matei vorbi,
păru că o face în continuare.
— Fratele lui Camil... Adrian luga, omul ăsta... e
suspect acolo.
— Da.
— I-ai spus Martei ?
— Da.
— Și?
 319

— Nimic. Ca deobicei : nu vorbește.

— A, da. Bine. O privește. In tot cazul tu să nu
stai cu ei. Să nu pleci cu el de-acolo, singură. E în
stare...
— Ce...?
— Nu știu... Să-ți spună poate lucruri foarte deza­
greabile. Are o mutră...
— Da, într'adevăr.
Și din nou Ana simți că îi este frică de acel om.
II credea capabil de orice fără însă să poată preciza
de ce se teme. Dar mai ales îi era frică pentru Marfa.
Ana mergea alături de Matei. Ii vedea profilul cu
buzele sensuale și leneșe. Nasul proeminent adăuga
și el expresiei de sensualitate caldă 1 „Nici unui ast­
fel de om nu i se poate cere nimic", se gândi Ana și
nu înțelegea pentruce viața ei luase o astfel de în­
torsătură, pentruce nu era înconjurată decât de oa­
meni cari păreau fără rost. „Eu sunt de vină", își spu­
se. Iși amintea cum încercase mama ei la început să
o rețină acasă, cum nu voise să asculte de nimeni,
nici de cuvânt, nici de amenințări, nici de insultele
Elenei Vrânceni. Totul fusese inutil. Implacabil fusese
chemată de un glas interior către viața aceasta, acea­
sta și nu alta. Iși da seama că la un moment dat,
viața fusese la o răscruce unde ar fi putut hotărî alt­
fel, dar nu putea înțelege pentruce fusese chemată
către viața asta care îi părea fără sens. Dragostea ei
pentru Marta era suficientă explicație ? Dar pentruce
o iubise cu atâta acuitate din chiar prima clipă ? A 1
își amintea ! Fusese parcă o recunoaștere... Văzân­
d-o, nu numai că o iubise brusc, dar i se făcuse ime­
diat dor de ea, ca și cum nu ar mai fi văzut-o de vea­
curi, de mii de ani... Nu își amintea clipa când se
320

despărțise vreodată de ea, dar știa cu precizie că o

recunoscuse văzând-o. Fusese ca un strigăt. O bucu­
rie plină de durere ca și cum odată cu întâlnirea s'ar
ii ivit conștientă și toată durerea acelei lungi despăr­
țiri, acelei lungi așteptări. Marta !... Marta. Dar Matei
Banea o luă de braț, mai strâns.
— Ana 1
Numele îi iusese șoptit.
— Matei.
Nu îi spunea niciodată așa pe nume și numele lui.
sună curios, ca și cum nu ar fi cunoscut omul care îi
sta alături.
— Nu mă lăsa singur... acum... Sunt ridicol de sen-
timental azi. Aș vrea să îngenunchi aci în stradă și
să-mi iau rămas bun delà tine, Ana, să-ți mulțumesc
pentru tot ce mi-ai dat, pentru toate privirile tale cu­
rate pe care le-ai așezat asupra mea, eu, un ticălos, o
lichea. Lângă tine am simțit că sunt om.
Ana înțelese că bărbatul își stăpânea lacrimile.
Glasul plin de emoție îi șoptea încă:
— Dealtfel, e rămasul meu bun de la tot ce a fost
până acum.
Matei se întooarse și o cuprinse pe Ana în brațe.
Ana se strânse de el. Se simți cuprinsă cu violență, cu
patimă, cu disperare. I se păruse că se îneacă amân­
doi într'un abis de lucruri încă nelămurite.
— Ana!
Buzele lui se așezară pe buzele ei cu violență,
apoi Ana își simți mâinile sărutate în aceeaș vâltoare
a unei clipe dezlănțuite, dezrobite din obișnuit.
O clipă după aceea, Ana era singură în mijlocul
străzii. Bărbatul plecase aproape fugind. Ana simți o
sfâșiere în suflet. П strigă :
 321

— Mateil Nu... nu...

Dar umbra lui era din ce în ce mai ștearsă.
Câțiva pași până la casa ei. Ana îi făcu în goană,
plângând cu hohote. Intră în casă prin intrarea din
dos, se ascunse, urcă la ea în odae și închise ușa.
Trebuia să fie singură, singură așa cum de fapt sim­
țea că este. I se părea că viața se rupe de lângă ea
și că o lasă fără apărare, în mijlocul a ceva absolut
necunoscut, neobișnuit.

21
 CAPITOLUL XXV.

Marta se mută într'adevăr în chioșc. Cele două

odăi erau atât de mici, încât după oe iuseseră spoite,
tăcută o sobă de teracotă și un dulap, abect mai ră_
măsese loc pentru un pat și un scaun.
Acum Ana mergea acolo să o vază pe Marta, a-
proape zilnic, și zilnic îl întâlnea pe Adrian luga, care
sosea și el spre seară. Ii cunoștea pasul și bătaia în
ușă. Flik, câinele, îl primea cu acelaș mârâit.
Marta, aci în odăi, părea din ce în ce mai chinui­
tă ; nu bolnavă, dar o melancolie liniștită îi da o pa­
loare, o transparență halucinată și înfricoșătoare. Ii
primea pe Adrian luga cu răbdare nemărginită și,
pentru el, și numai pentru el, găsea o misterioasă pu­
tere de-a mai face efortul unei primiri mai vesele, unor
gesturi mai atente și ceeace îi părea Anei mai inex­
plicabil era că de multe ori i se părea totuși că acea
bună primire, ușoară mulțumire pe care o manifesta
Marta când sosea acest om, nu părea prefăcută, ci
reală. Lucrul acesta îl observase Ana de mai multe
ori. Chiar Marta îi surprinsese privirea uimită și o
ușoară umbră de roșeață îi trecuse pe față; iar Adrian
 323

luga, care surprinsese și el plivirea Anei, avusese ve­

șnicul lui rânjet satisfăcut și cinic.
Intr'adevăr, Marta îl aștepta cu nerăbdare.
Singură cu Ana, Marta cădea într'un mutism care
putea dura ceasuri întregi. Marta părea pierdută în-
tr'altă lume, din care se desfăcea numai cu greu, cu
ruperi. Acum Anei îi era frică să nu o vadă pe Marta
prăpădindu-se așa încet, fără revoltă. Din când în
când, rar, mai sosea acolo în odăițele mici și doctorul
Soceanu. Vizite curioase, scurte. Totdeauna Marta o
ruga pe Ana să treacă în odaia de alături, întotdeau­
na îi auzea vorbind în șoaptă, parcă certuri aprinse.
Doctorul pleca tăcut, repede, enervat.
Intr'o zi, când doctorul deschise ușa să plece, Ana
îl întrebă în șoaptă, cu disperare:
— Doctore, ce are? Pentruce nu se vindecă?
Dar doctorul înălțase enervat din umeri.
— Ar depinde foarte mult... de o schimbare... pu­
țină voință...
Și doctorul plecase grăbit.
— Să nu vorbești cu doctorul, îi spuse Marta cu
liniște. E inutil. Nu poate nimeni nimic.
Ana se înroșise.
— Aș vrea să te vindeci. Marta, trebuie să încer­
căm să te vindeci.
— Lasă, lasă. Nu îmi este mai rău... O să treacă.
— Dar ce ai 1? Ce simți?
— Nimic precis. Nu te frământa. O să vezi că o să
treacă.
Dar Marta era din ce în ce mai slabă. Hotărât, se
prăpădea.
Și într'o zi o găsi în pat din nou. Ochii ei imenși.
324

limpezi, cuprindeau atâta melancolie, încât Ana își

simți gâtul strâns de emoție, privindu-i.
— Ce rochie frumoasă ai ! și Marta întinse mâna,
cu gestul unui copil bolnav, dar nici un surâs nu 'îi a-
lunecă pe față.
— Iți place? Am pus-o cu toate că este iarnă încă
și e nepotrivită. Dar afară miroase a primăvară aspră,
îmi place când vin la tine să fiu îmbrăcată în alb.
Când te-oi scula din pat ți-o dau ție.
— Vrei să mi-o dai mie ? Adevărat ?
O bucurie luci în ochii Martei.
— Da. Tu îmi dai în schimb orice să pun pe mine.
Vrei ?
Marfa se sculă imediat. Părea subit înviorată de
dorința aceasta copilăroasă. Abea se putea ține pe
picioare. Ana o ajută. Apoi se îmbrăcă ea, în schimb,
cu o rochie de-a Martei.
— Ai să și mănânci ceva ?
— Da.
— Merg să-ți aduc. Cer mamei tale. Da?
— Da. Și cere-i și broboada ei cea mare albă. E
nouă. îmi este mereu frig.
Ana vru să plece. Se apropie de Malta și o să­
rută. Ii mângâie obrazul.
Ochii Martei deodată se schimbară și o mare slă­
biciune, un gol îi învălui. Iși așeză capul neașteptat,
ca într'un leșin, pe umărul Anei.
-— E casa plină de morți, șopti.
Ana se înfioră.
— Cine ?
— Nu știu 1 S'ar părea că eu și totuși nu sunt eu...
acum. Nu e curios ?
— Nu, nu e curios.
 325

— Dar nici eu nu pot trâi mult, nu?

— Marta 1
— Câteodată mi se pare că moare el.
— Cine Marta ?
— El, tatăl meu. Nu l-ai văzui ? Iți spun eu că e
casa plină de morți. Cei cari s'au dus ne cheamă a-
cum pe noi ăștialalți cari am rămas. Tu nu știi ce se
tot întâmplă. Zi și noapte... A început sfârșitul. Am im­
presia că o să murim cu toții. E casa blestemată...
— Pentruce nu pleci? Era mai bine la doamna lo*
nescu.
— Nu mă mai lasă.
— Cine?
Marta îi azvârli o privire cercetătoare și de neîn­
credere, totuși șopti:
— El, tata. Să nu spui nimănui.
Vorbise cu spaimă, ca un copil înfricoșat de ame­
nințări.
Apoi se zvârcoli.
— Totul e fals. Ana, totul e fals.
— Taci. Marta, te iubesc.
— Bine. Iartă-mă. Aș vrea să nu mai vii tu pe aci.
Cum am putut crede că am dreptul să te las să intrii
în viața mea ? înțelegi... tata era plecat... apoi s'a în­
tors. îmi este groază că te-am amestecat... Aș vrea să
te văd departe, veselă, așa cum sunt ceilalți oameni.
Am păcătuit și față de tine... Și totuși cine știe, totul
are să se schimbe. Tu, în tot cazul, nu erai făcută pen­
tru viața aceea a celorlalți... mulți. Ana, crezi că vreo­
dată am să pot din nou începe să învăț...?
— Da, sigur.
— Bine. Du-fe și adu broboada. îmi este frig.
Ana plecă. Afară era rece, dar aerul era plin de
 326

miresme vitale. Pământul înghețat aștepta soarele.

Ana coborî scările, trecu prin curte, respirând adânc
și apoi intră repede în casă la Vrânceni.
Când pătrunse în sufrageria mică, îl văzu pe Du­
mitru Vrânceni, tatăl Martei. Era așezat la o masă și
cetea o gazetă. Auzii pașii și lăsă jurnalul din fața o-
chilor, dar când o zări pe Ana, avu deodată o privire
fixă, încremenită în spaimă. Părea că nu ar fi putut
vorbi. Ana îl văzu deslușit ca niciodată. Avea o că­
mașă albă de mătase fină deschisă la gât, fără guler.
Pe piept se vedea păr abundent până sus lângă gâtul
scurt. Era de o paloare neverosimilă, putredă, fanto­
matică.
— Bună ziua, șopti Ana, înspăimântată.
Dar el nu răspunse. Ochii verzi căpătaseră o abu­
reală de lac înghețat. Părea că își revine încet din
spaima care îl apucase când o zărise pe Ana, părea
că se dumirește.
— A, dumneata erai, spuse cu greu.
Părea absolut dement, absolut dement. Ana sim
țea că tremură și ea fără să înțeleagă ce se întâmpla­
se. Și mereu aceeași impresie că omul acesta va în­
tinde mâna spre ea, ca orbii în întunerec.
— Unde e doamna Vrânceni ? îngână Ana, înfri­
coșată. E acasă?
Bătrânul mormăi vag ceva, arătând cu capul spre
odăi și se ascunse brusc din nou în dosul jurnalului
pe care îl ridică ostentativ în fața ochilor. A, ce pa­
loare, ce cap descompus, ce privire fără iertare, pier­
dută ! Ana înțelese că el era mai aproape ca Marta
de moarte 1
Când Ana intră la Elena Vrânceni în odaie, ea,
pur și simplu o primi cu un strigăt scurt de spaimă.
 327

— Vai cum m'am speriat. Mi-a sărit inima din loc!

vedeam eu că nu e Marta, dar cum semeni cu ea! Cre­
deam că e o arătare a ei. Dar ce te îmbrăcași așa în
rochia ei? Ce, e bal mascat la voi?
Ana abea acum înțelese și spaima bătrânului
Vrânceni... totuși i se părea exagerată primirea pe
care i-o făcuseră. Ana explică Elenei Vrânceni pentru
ce venise la ea și ce dorea și pentruce era îmbrăcată
cu rochia Martei. In timp ce vorbea Elena Vrânceni o
privea cu atenție.
— Asta îmi mai lipsea acum, să te apuci să se­
meni cu Marta ! Nu-mi ajungea una ! M'am speriat, ce
să-ți spun! Bine, dă-i rochile tale, că poate s'o fi sătu­
rat de ale ei ! Nu mai vrea să se scoale din pat. N'a
mâncat de trei zile. Să vedem cum o să se sfârșească
toată povestea asta, că eu m'am săturat între bolnavi.
Mor și eu cu zlie, sănătoasă între nebuni, înebunesc.
Parcă suntem în mormânt de vii. M'am săturat. Aș
vrea și eu să mai trăiesc nițeluș! Auzi vreau să trăiesc
— mor așa !
— Tot mai bine era când sta la doamna lonescu,
în Lânăriei, încercă Ana. Ar fi bine să plece iar.
Elena Vrânceni izbucni.
— Să se descurce ei 1 Ce crezi că am să mă a-
mestec? Sau crezi că mă întreabă cineva ceva ? Cât
despre mine, să plece unde or ști.
Ana ar fi vrut să știe precis despre cine este vor­
ba, cine sunt „ei", dar Elena Vrânceni o goni imediat
ce își dete seama că vrea să o descoasă.
— Hai, pleacă. Ți-am spus eu delà început că nu
este pentru mătăluță balamucul nostru. Ai vrut, ai
avut. Na, du-i și țigările astea. Na, du-i și broboada
asta dacă o vrea și să mă lăsați în pace. Să se îm-
328

brace de pomană delà voi toți, dacă îi place și dacă

s'a săturat cu ce are. E ziua ei astăzi. 1 Martie. Ce i-a
dat tat-su, nu știi ?
— Nu știu. Nu am văzut nimic.
— Ei, nimici Parcă nu l_aș cunoaștel Vezi însă ca
Marta să nu dea la vecini. Că nu ține nimic delà el.
Mai bine ia tu.
— Bine, dar nu am văzut nimic.
— Hai du-te și taci. Caută la ea în dulap și ia.
Matei Banea dece nu a mai venit? Mă distra.
— Nu l-am mai văzut.
— V'ați supărat?
— Nu. A pierdut procesul. S'a mutat.
— Credeam că numai pe mine m'a părăsit.
Ana plecă cu broboada în brațe. O găsi pe Marta
îmbrăcată cu rochia pe care i-o dăduse. Se pieptăna.
Părea ușor înviorată.
— Am impresia că dacă nu mi-ai ii dat rochia
asta, nu mă mai sculam niciodată din pat. Tu nu știi!
Se petrec lucruri atât de stranii, de îmi este frică să le
și povestesc! De altfel și azi noapte, fără tine aș fi
murit.
— Fără mine?
— Da. Am adormit brusc, fără să-mi dau seama și
a rămas lampa mică aprinsă aci pe masă. Deodată
mi-ai apărut în vis și m'ai strigat: „Marta". Erai spe­
riată și strigai mereu. M'am trezit. Lângă mine, gazul
din lampă luase foc și ardea. Uite, vezi și perdeaua a
luat foc și cearceafurile.
Marta vorbea, pieptănându-se. Părul suplu avea
mișcări vii și mângăioase.
— Pune, te rog, fierul de ondulat în foc.
Ana așeză fierul în sobă, pe jar. După câteva mi-
 329

nute Marta se aplecă să ia fierul, dar azvârli fierul pe

podea și un strigăt înăbușit îi ieși din gât. Cu spaimă,
privea încremenită spre fier. Acum privi și ea într'a-
colo și simți un fior. Fierul, care acum câteva clipe fu­
sese drept, acum era răsucit cu violență, de două ori
răsucit, ca o rufă stoarsă de apă.
Marta se asvârli pe pat și își îngropă fața în
mâini, cu disperare.
Ana se aplecă asupra fierului: era într'adevăr ră­
sucit. II ridică și îl ascunse după sobă. Se așeză pe
pat, lângă Marta. Inima-i îi bătea repede. Ea puse fie­
rul în foc, ca de atâtea ori, fierul era drept... sigur
drept.
— Iți spun, șopti Marta, e mereu așa... mereu, de
când a murit el...
— Camil?
— Da.
— Și noaptea, tu nu știi... se deschide ușa singu­
ră. Eu știu că este el... După aceea pleacă... Nu știu
ce vrea. Dar vrea ceva. Flik nu mai doarme aci la mi­
ne. Se ascunde la Gheorghe în odae. Nu îndrăzneam
să-ți spun, să nu bănuiești că sunt nebună... dar nu
mai pot. Și Gheorghe a auzit bătăi în ușă și nu era ni­
meni. Dimineața găsește ușa descuiată, cu toate că eu
seara o încui.
Ana deodată îi spuse:
— Totul se întâmplă, pentrucă vine aci fratele lui.
Vorbise fără să-și Șea seama că o face.
Marta nu răspunse dar își ascunse fața în mâini.
Gemete de deznădejde îi ridică ființa.
In clipa asta se auzi din odaia de alături un zgo­
mot asurzitor.
Ana simți cum sângele îi îngheață în vine. Marta
 330

se ghemotoci ca și cum s'ar fi dărâmat casa asupra

ei; voia să se miște, să meargă să vadă ce este și nu
găsea putere. Ii era frică. In odaia de alături era în-
tunerec. Simțea ceva rece curgând Ia rădăcina păru­
lui.
— Merg să văd, șopti.
— Nu. Stai.
Marta o apucă de mână.
— Stai cu mine. E el.
Erau nemișcate, mâinile strânse. Ana se aplecă.
— Trebuie să-i spui fratelui să nu mai vină la ti­
ne. Astea sunt semne ca să te ferești de el. Camil nu
vrea ce vrea fratele lui.
Fața palidă a Martei se înălță. Privirea îi era ră­
tăcită. O imensă desnădejde, o imensă lașitate, o i-
mensă oboseală și rugăminte îi erau răspândite pe
față.
— E prea târziu, gemu, nu mai pot. Acum fără el
nu se mai poate, dar e sfârșitul...
Ana nu înțelese, dar un fior îi străbătu corpul. In
clipa asta simți că dacă nu se îndepărtează de casa
Martei, se distruge fără a putea ajuta.
Câteva clipe după, când merse în odaia de ală­
turi, găsi lada de lemne răsturnată în mijlocul odăii și
lemnele din ea risipite. începu mașinal să adune. Ii
era tristețea în corp atât de mare, încât i se părea că
numai moartea unui om iubit ți-o poate pricinui. Nu
termină de strâns lemnele și pași atât de cunoscuți
atât de înfricoșători de cunoscuți, urcară scara. Era
Adrian luga. Bătu în ușă și Ana îi deschise.
— Ce faci aci ? o întrebă. Era peste ipăsură de
slab, ca o paiață. Ochii aveau sclipire neverosimile.
— Strâng lemnele. Lada s'a răsturnat singură.
 331

— Cum singura? Ce vorbă e asta?

— Da, singură. Eram alături cu Marta și lada s'a
răsturnat.
Ana îi vorbea foarte simplu din lipsă de voință și
putere de-a mai încerca o luptă cu acest om. Ii vorbea
așa cum ai fi vorbit unui trecător.
— Lada asta? întrebă Adrian.
— Da.
Fața bărbatului părea complet nedumerită, avea
o privire de animal, căruia i s'a aprins pe neașteptate
o lumină puternică în ochi.
Dar Marta apăru în ușă.
— Ai venit?
— Da.
— Intră.
Și Ana intră în odaie în urma lor.
 CAPITOLUL XXVI.

Deodată Marta se deșteptă din somn. Iși desprin­

se capul de pe pernă, și așa, fără să deschidă ochii,
ascultă: din curte auzi un urlet lugubru. Era Flik. Un
al doilea urlet se înălță imediat jalnic, sfâșietor.
Marta deschise ochii și rămase nemișcată. Se lu­
minase de zi, o lumină crudă, care prevestea o zi de
început de primăvară. Flik urlă din nou. Marta se așe­
ză în pat.
— Să tacă, șopti, să tacă.
Marta știa acum cine va muri. II văzuse topindu-se
în fiecare zi, cu o repeziciune ucigătoare. Chipul atât
de cunoscut, murea. Chipul acela o înspăimântase din
cea mai îndepărtată copilărie. Ochii lui verzi și pu­
trezi erau pretutindeni, în toate clipele, în toate amin­
tirile. Părea că o pândise, o așteptase să se nască.
Marta revedea și gura neomenesc de sensuală, sensu-
ală până la tragic, până la demență.
Dumitru Vrânceni, tatăl Martei, murea. Sângele se
topea, se transforma într'un lichid albicios și fără vla­
gă. Un fel de puroi leneș, purtat prin tot corpul încet,
de bătăile inimei. Tot ce încercaseră doctorii fusese
inutil. Sângele putrezea. Câteva săptămâni se târâse
 333

prin curte, prin soarele de primăvară, apoi își mărgi­

nise pașii numai la odăi. Marta 'îl văzuse. Părea o um­
bră, slab, deodată micșorat și cu părul albit. Aproape
nu îl recunoscuse, dar ochii, ochii aceia plini de pă­
cat... ochii. A, ochii aveau acum și spaimă în ei, o
spaimă surdă, unică, tenace. Bătrânul nu mai vorbea
cu nimeni. Știa că va muri, știa cât de socotite îi sunt
zilele, zile puține, și apoi... Ii era groază. Marta văzuse
groaza în ochii lui. Privirile lor se întâlniseră, fulge-
rător și apoi fiecare plecase, tăcuți, fiecare cu încă­
pățânarea lui.
Afară câinele urlă din nou, cu disperare. Se auzi
un glas, care huidui. Era un chiriaș care gonea câi­
nele.
— Huidiu, cobel
Marta își astupă urechile.
Se pândiseră unul pe altul. La un moment dat, au
se știa cine va muri. Marta simțise că poate chiar ea...
poate el, dar că în orice caz, viața nu îi mai poate
răbda pe amândoi. Furișaseră priviri în întâlnirile lor
întâmplătoare, dar deodată adevărul se ivi într'o zi și
fiecare dintre ei doi, știa cine va muri.
Acum Flik, gonit de vecini, venise la ușa Marteî
și zgâria cu laba ca să fie lăsat înăuntru. Marta se
sculă și îi deschise :
Câinele se lipi de ea.
— Flik.
Marta îi înconjură gâtul cu brațele, își așeză ca­
pul pe gâtul lui puternic de lup.
— Stai aci, cu mine.
Flik o privi drept în ochi, cu ochii lui de chihlim­
bar.
 334

— S'a sfârșit, îi șopti Marta, dar nu ar ii putut spu­

ne ce silnția, cu toate că totul era în paroxism.
Iși îngropă fața mai adânc în părul aspru și roș
al câinelui. Gândurile trebuiau îndepărtate, toate gân­
durile.
Marta se culcă din nou. Flik se așeză pe jos, pe
covor, la picioarele patului.
Și ce zi, ce zi minunată de început de primăvară
de aur, se lipise de geamuri 1
In somn, Flik gemu. Suferea. Părea că simte ce
gândește Marta, că visurile lui pline de realități vii­
toare, îl înspăimântau.
Deodată tresări și, deșteptându-se, ciuli urechile.
Marta tresări și ea.
Cu toate că era atât de dimineață, auzi deslușit
pași grei cari urcau scara de ciment ce ducea la o-
dăile chioșcului. Cineva sosea. Un trup greu. Pasul era
foarte cunoscut, dar Marta nu ghici imediat cine este.
O bătaie scurtă și tare în ușă, întrerupse tăcerea.
— Cine e? întrebă Marta și auzi spaima din gla­
sul ei.
— Eu.
Era mama ei, Elena Vrânceni.
— Deschizi?
— Imediat.
Marta sări din pat și deschise ușa. Flik da din
coadă a lene, fără convingere, mai mult din obliga­
ție, din politeță. Elena Vrânceni intră în odaie.
— Eu sunt.
Se așeză imediat, gâfâind pe taburelul de lângă
pat.
— Șezi mai bine aci, îi spuse Marta și îi arătă un
loc mai bun.
 335

— Nu. Nu. Am venit numai așa o clipă. Nu te de-

ranja. Fiecare cu viața lui.
Tăcură. Marta aștepta dar nu întreba nimic. Știa
că, întrebată, Elena Vrânceni niciodată nu vorbește.
Totuși își simțea inima bătând repede. N'ar fi veuit
Elena Vrânceni atât de devreme la ea dacă nu ar ii
tost vorba de ceva foarte grav.
— E cald la tine în odaie.
— Da. Acum am pus un lemn pe foc.
— Ce făceai? Dormeai?
— Nu.
— Parcă poate cineva dormi! Citeai?
— Nu. Stăm... cu Flik.
— Distracție americană.
— Ar trebui să ieși puțin. Să te plimbi, să faci miș­
care. Ești de câtăva vreme prea grasă și ai fața con­
gestionată.
— Ce să ies! Parcă de plimbare îmi arde mie 1 Mă
congestionez eu de alte alea, nu de plimbare.
— Ii este poate lui mai rău.
— Mai bine i-ar ierta Dumnezeu mai repede. I-am
adus și preot și degeaba. Toți avem păcate, dar par­
că, ce să zic, el prea se chinuie mult. Mi s'a făcut și
frică cu el în casă. Ei, Doamne ferește, să înebunești
nu altceva 1
Marta simți un fior.
— Eu zic că este în ceasul morții, dar prea durea­
ză mult. Parcă ar fi altceva.
— Doctorii ce zic?
Elena Vrânceni înălță din umeri cu dispreț.
— Iți convine. Stai aci liniștită...
Marta tăcu, dar înțelese că deacum încolo trebuia
să fie atentă, să ghicească ce vrea mama ei.
336

— ...tot greul întotdeauna pe mine. Degeaba ai

vrut să te faci doctor dacă nu poți să-i ajuți.
— Eu ?
— Da păi cine ? Eu ?
— Să chemăm alți doctori, un consult...
— Ți-am spus că doctorii nu știu nimic și că e
prea târziu.
Marta tăcu. înțelesese.
— Ce știu eu ce mai cred 1 Vorbesc și eu așa... câ
să nu tac. Vezi bine că nu am vrut să spun nimic. S'o
fi mirând și el la ce -o fi cheltuit cu tine ca să înveți
de toate și apoi stai și nu ajuți cu nimic.
Elena Vrânceni se sculă.
— Plec, spuse cu furie, e prea cald la tine. Uite
și javra asta s'a tâmpit. Uite ce ochi face.
Flik privea departe cu spaimă.
— Nu vrei să-ți fac o cafea ?
— Nu merci și mulțumesc. Dar am să-ți trimet eu
una cu Gheorghe. O să-ți facă bine. O să-ți dea pu­
tere, că uite în ce hal ești 1 In astfel de momente îi
trebuie omului putere. Să-ți mai ție și Gheorghe de
urât că eu plec.
Elena Vrânceni plecă. Flik se furișă și ieși odată
cu ea afară. Marta rămase singură. Se așeză din nou
pe pat. Era deci adevărat. Ceasul din urmă sosise și
va trebui să meargă acolo... să-1 vază...
Marfa se cutremură. Crezuse întotdeauna că va
muri ea întâi... că va scăpa de groaza morții lui... mai
ales de groaza privirilor lui din urmă... că nu va tre­
bui să păstreze și amintirea acestei priviri...
Gheorghe sosi.
— Ce e în casă Gheorghe ?
— Ii este domnului cum nu se poate mai rău. De
 337

trei zile trage sâ moară zadarnic... Se chinuie de ți

se face frică domnișoară.
Gheorghe tăcu puțin, apoi adăugă în șoaptă.
— A strigat numele dumneavoastră domnișoară
L-am auzit eu. Nu am vrut să vă spun că vă face rău,
dar de trei zile se chinuie domnișoară ! O fi având
vreo socoteală cu dumneavoastră, trebuie să-1 ajutați,
că așa e creștinește. Nu poate muri.
Marta nu răspunse nimic și Gheorghe plecă
imediat.
Marta rămase nemișcată timp îndelungat și nici
un gând precis nu îi trecea prin minte. Din timp în
timp fiori lungi o scuturau. Totuși i se părea inutil, și
moartea inutilă și iertarea la fel.
Apoi, deodată se ridică în picioare. Fața îi era
palidă, ochii verzi, nemișcați ca la orbii cari pot privi
în soare. Fără să-și dea exact seama ce a hotărât, își
luă cu grabă broboada cea mare albă, se înfășură
strâns în ea și pomi pe trepte și prin curte alergând
O izbi în față aerul dimineții de primăvară timpurie,
aer curat ca un gând dumnezeesc, transparent, ne­
mărginit.
Când puse mâna pe clanța ușii odăii în care știa
că zace tatăl ei, sub tremurul mâinii, clanța tresări ca
vie. Și Marta intră. O lampă ardea luminând încă­
perea ; perdele groase despărțeau odaia de lumina
de afară. II zări pe el în pat. Capul, pe pernă, era atât
de slab încât scheletul se vedea deslușit sub piele.
Părul complect albit și lipit de cap de sudoare.
Dumitru Vrânceni era nemișcat. Singure, mâinile
lui, păroase până peste degete, erau lungite pe cear­
ceaful alb și aveau o mișcare crispată de ghiare cari
zgârie, cari sapă...
22
338

Mâinile acelea, mâinile acelea...

Un gemăt greu și prelung ieși din buzele vinete,
uscate.
Deodată ochii se deschiseră. Ochi fără culoare și
fără privire. întreaga ființă totuși părea că vrea să
vază. Tot ce mai rămăsese viu în trup se adună deo­
dată în ochi.
Niciodată Marta nu își închipuise că-i poate cuiva
fi atât de imensă spaimă de moarte. Dar deodată ge­
mătul crescu și printre caznă se desluși un cuvânt, un
singur cuvânt.
— Marta 1
Marta se rezemă de ușă. Ii era teamă să leșine,
să cadă jos. O strânsoare de fier îi încercuia fruntea.
Tâmplele izbeau surd.
Și gemătul lui chemă din nou :
— Marta 1
Cuvântul era încărcat cu dibuiri de dincolo de
viață. Mâinile negre, vinete, strângeau, zgâriau, să­
pau, își căutau dezlegarea de pământ și de trup.
— lartă-mă, strigă apoi sfâșietor.
Cuvântul își făcu loc ca o flacără. Ochii înspăi­
mântați păreau că se târăsc, că imploră, că se sting
sub cea mai neomenească durere. Și se întoarseră
către Marta, orbi.
Marfa își da seama cu groază că nu simte nici o
milă decât obișnuita repulsie și teamă. Nu găsea în
ea nici un ecou. Făcu o sforțare imensă ca să răs­
pundă, dar nu găsi nimic, absolut nimic. Era împie­
trită și nu înțelegea ce se petrecea. Și liniștea ei îi
părea tot atât de monstruoasă și i se mai părea că
este ea cea care va muri, sau că poate este de mult
 339

moartă, că totul nu este decât o amintire a ceva insu­

portabil, petrecut demult sau așteptat demult.
Și trupul din pat găsi din nou puterea să mai re­
pete odată înspăimântătorul cuvânt :
— Iartă...
Martei i se păru în clipa asta că nu mai poate
respira. I se păru că se îneacă în puroi. Mâinile lui
scormoneau patul. Se crispau. Marta le recunoștea. Le
știa. Mâinile acelea...
Și brusc Marta ieși din odaie. Alergă în stradă.
Lângă ea îl simți pe Flik care o urma în goană. O
ploaie ușoară îi udă fața. Marta alergă. Nu mai pu­
tea respira. La un monent dat întâlni o trăsură. Se
azvârli în ea.
— Strada Lânăriei, strigă birjarului și se ghemo-
toci tremurând în fundul trăsurii . Flik se așezase la
picioarele ei.
în clipa în care Marta ieșise pe poarta casei. Du­
mitru Vrânceni își dădu sufletul.
 CAPITOLUL XXVII

După moartea tatălui, casa Vrânceni a fost apu­

cată de o demență surdă.
Mai întâi Elena Vrânceni își schimbă complet
felul de viață. După ce plânse ostentativ cu bocete
și leșinuri în brațele tuturora cari voiau s'o primea­
scă, Elena Vrânceni se ocupă să-și compuie un co­
stum de doliu fantezist. Din sertare scoase tot felul de
bijuterii cu cari se împodobi și angajă cu ziua o croi­
toreasă care cosea. După primele două săptămâni
își făcu o toaletă violetă care pe corpul ei gras era
răscolitor de vizibilă. Pentru fiecare parastas dădu
câte o masă care degeneră în petreceri în toată legea,
în timpul cărora repeta leșinurile găsind puterea să-și
azvârle brațele de după gâtul celor ce se aflau lângă
ea. Deobicei finul, Constantinescu Invalidul, era cel
cu norocul. Finul era nu numai răsfățatul Elenei Vrân­
ceni dar totdeodată sfătuitorul ei și tutorele lui Traian.
Gheorghe nu mai prididea de mese, mosafiri și
rude de ale Elenei Vrânceni cari soseau din Brăila.
Elena Vrânceni mai angajă o servitoare lângă
Gheorghe dar femeia fugi după câteva zile, îngrozită
de Traian care și noaptea încerca la ușa ei, să intre.
 341

căci Traian, lăsat în voia lui, se obrăznicea pe fie ce

zi ce trecea. Ochii lui din ce în ce mai goi luceau
fără sens, lubrici, triviali.
— A murit babacu, bolborosea tuturora. Sunt mi­
lionar. Se ținea de Gheorghe.
— Du-mă la fetițe că te cinstesc. Nu am bani la
mine dar sunt milionar.
Anei îi era groază de el. Abea îndrăznea să intre
în curte la Marta. Alerga direct la chioșc de unde ar
fi vrut să nu se mai miște, dar Elena Vrânceni avea
acum pretenția ca și Ana și Marta să participe la
toate petrecerile ei.
Se plângea mereu și ostentativ de Traian.
— I-ai un servitor din banii lui, îi spunea Marta
că vorba lui, e milionar acum.
— Un servitor sigur că am să mai râu, dar pen­
tru mine nu pentru el. Vreau și eu să trăiesc, auzi,
vreau să trăiesc, striga cu furie.
— la-i și lui Traian unul să trăiască și el.
— Ți-ai găsit. Vorbești ca un copil. Se învoiește
cu el și își face de cap. Acum e plin de blenoragie.
— Traian ?1
— Da păi cine, eu ? Ei doamne ferește, sigur
Traian.
— Dar cum se poate mamă, una ca asta.
— lacă-te, îl duc vecinii ca să-și facă de glumă.
A murit tatsu și am rămas o biată femeie fără pro­
tector. Ce să-i fac, nu pot să mă țin ziua întreagă de
el așa cum ar trebui.
— Am fost doi ani de zile singure și Traian asculta
de mata.
Elena Vrânceni izbucni :
— Ei și ce, el nu este om ?! Ce, el nu are nevoile
342

lui. Fiecare dintre noi avem nevoile noastre. Și cine

nu are, treaba lui 1 П privește. Nu toata lumea este-
anormal și se poate călugări. Eu sunt un om sănătos.
Vreau să trăiesc. Auziți vreau să trăiesc.
Marta nu răspunse. Elena Vrânceni ieși furioasă
din odaie trântind ușa de clătină casa. In odaie, în
salon, unde acum Elena Vrânceni primea mosafiri de
tot felul, Marta văzu un vas mare nou și în el un
splendid buchet de garoafe roșii legat cu o pangli-
cuță de aur. In vârful buchetului sta o carte de vizită
ca o floare stranie albă. Marta ceti cu uimire : ,,Mircea
Aurescu, tenor la Opera Română".
Marta așeză cartea de vizită la loc. Era înmăr­
murită. Elena Vrânceni reveni în odaie fredonând. Un
văl negru și perle albe îi atârnau de gât. Părul îi era
proaspăt onSulat și obrajii fardați violent... Ochii ei
mari, negrii luceau tainic.
— Ei, ai văzut ?
— Cine e ?
— Cine să fie. Nu citiși ? Așa îl cheamă. Fiecare
cu admiratorii lui. Mâine poimâine o să mă ceară în
căsătorie. Un om vesel, nu un cioclu ca ăla de vine
la tine.
— Un tenor...
— Și dacă n'o fi el o fi altul. O femeie fără pro­
tector nu ipoate trăi. Și în definitiv de ce nu ar fi el ?
Mă rog, e mai tânăr ca mine, recunosc, dar nici atât
de bătrână nu sunt ca să nu se mai uite nimeni la
mine 1 Să vreau numai să mă mărit. Și finu Constanti-
nescu m'a cerut. Eu îl prefer momentan pe cestălalt.
E intelectual. Bani avea destui ca să ne mai gândim
și la artă. De Constantinescu știu că te-ai rușina. Nu
e pentru tine. Cu ăstălantul te poți învoi. E și el cân-
 343

tăreț. Mă gândesc și la tine, nu numai la mine. Ești

atât de mofturoasă. Acum o să pice. 11 așteptăm. Stai,
nu fugi, că n'o să te mănânce. Ce, vrei ca omul să
creadă că familia mea nu este de acord cu planurile
mele, că nu își dă consimțământul ? Stai că îți dau și
înghețată. Am comandat delà Nestor. Gheorghe a
sosit chiar acum cu ea. Așteptăm mosafiri. In defi­
nitiv ar putea să cânte ceva și tu să-1 acompaniezi la
pian. Ți-am spus, suntem destul de bogați ca să ne
permitem orice.
— Am să mă întorc... mai târziu, spuse Marta
epuizată.
— Știai frate. O viață întreagă nu l-ai putut suferi
și acum că a murit faci o mutră de parcă ți s'a pus
cenușă pe cap. Ce, eu să nu am parte de zilele cari
mi-au mai rămas ?! Vreau să trăiesc și eu.
Elena Vrânceni începu să plângă.
— Toți credeți că ați fost nenorociți, dar nimeni
nu își închipuie că poate am suferit și eu.
Plângea cu hohote.
— Mamă te rog să nu plângi. Fac tot ce vrei, tot
ce vrei, dar te rog să nu plângi. Uite stau.
Ii era groază de lacrimi dar nu deslușia de îi era
milă sau scârbă. Se auzi soneria. Elena Vrânceni
bătu zglobie din palme. Vorbea sâsâind :
— Țe punctual e. Nu si-am spus eu : o bomboană!
Vino, vino, intră, te așteptăm. Bun sosit. Bucuroși.
Mircea Aurescu Milano tenor își făcu apariția. Nu
lipsea nimic. Nici părul ondulat nici dunga delà pan­
talonii vărgați, nici batista delà haina neagră.
— Sărut mâinile.
— Și dacă altă dată îți mai permiți să-mi trimeți
astfel de buchete de flori să știi că mă supăr. Merci,
344

merci. Domnul Mircea Aurescu tenor la Opera Ro­

mână, fiica mea care a făcut conservatorul la Leipzig
Șezi. Ce mai faci ? Probabil ești surmenat. Viață de
artist. Măi, măi ce batistă !
Ii scoase batista din buzunar, o mirosi.
— Quelques fleurs ?
— Da.
Marta observă la mâna tenorului Aurescu un inel
care până acum câteva zile fusese al Elenei Vrân­
ceni. Un briliant mare.
— Ha, ha, ha, râdea Elena Vrânceni, ce timid
este 1 Parcă ar fi o fată mare. Ia te uită ce tăcut, ce
bine crescut ?! S'a intimidat.
Ii mângâie părul, îi așeză din nou batista în bu­
zunarul hainei.
— Așa frate, amuțirăți de tot. Păi să vă tratez cu
ceva să vă mai veniți în fire. Gheorghe, Gheorghe 1
Dar ce oi fi strigând așa de parcă nu aș avea sonerie
în casă 1 M'ați intimidat și pe mine.
Se repezi la sonerie. Marta văzu că gâfâie și când
i se așeză din nou în față observă vâna gâtului cum
bătea repede. Ochii îi erau congestionați, buzele
uscate, respira sacadat.
— Dumneavoastră Domnișoară ați fost la Leipzig.,
mi se pare... am auzit...
— Da.
— Eu în Germania nu am fost.
— Dar la Paris și în Italia la Milano a fost. Să-ți
cânte pe italienește și nici că mai dorești ceva. Ade­
vărat tenor 1
— Doamnă, sunteți atât de amabilă cu mine că
nici nu. mai știu cum să vă mulțumesc. Știu că apre-
ciați arta.
 345

— Lasă, lasă, că ne învoim noi cu mulțumitu !

Gheorghe sosi cu tava plină de bunătăți. In cră­
pătura ușii rămasă deschisă, capul imens al lui Traian
apăru. Surâdea satisfăcut.
— Marta, Mărtuco, șopti.
Ii făcu semn că vrea să intre. Marta îi făcu semn
să plece, dar Traian se încăpățână să rămână. Tava
plină de prăjituri și înghețată îl fascina. Iși vârî jumă­
tate de corp în odaie.
■ — Cucu, strigă cu glasul lui care nu cunoștea
măsura, sunt și eu aci ! Și mie îmi plac prăjiturile !
Elena Vrânceni care era ocupată cu împărțitul, se
întoarse ca înțepată. II privi cu atâta ură încât Traian
dispăru. Din nou surâzătoare Elena Vrânceni începu
să împartă înghețata. Gheorghe avea haine noui, șorț
și mănuși albe de cea mai bună calitate.
Dar deodată ușa se deschise furtunos și Traian
intră cu hotărâre în odaie. Părea furios. închise sgo-
motos cu piciorul ușa în urma lui.
— Am venit, spune apăsat și tare, că vreau în­
ghețată. Afară nu stau. Și eu sunt moștenitor. Și eu
sunt milionar.
Era atâta îndârjire în toată făptura lui și violență
încât Elena Vrânceni amuți înfricoșată.
— Intră, îi spuse.
— Am intrat, vezi bine. Domnu ăsta cine e ? Pen­
tru el ai făcut înghețata ?
— Scuzați, scuzați, bolborosea Elena Vrânceni. E
cam bolnav, îi șopti lui Aurescu. Nenorociri familiare.
— Cum îl cheamă pe domn.
— Traiane prezintă-te frumos, ce-i asta. Așa
te-am crescut ?
Traian înaintă, se aplecă, întinse mâna.
346

— Traian Veniamin Vrânceni. Sunt milionar.

Râse.
— Ele cred că am să stau ca înainte în curte 1 Eu
să nu mănânc prăjituri în salon 1 S'au isprăvit timpu­
rile alea. Tăticu a murit, războiul s'a sfârșit, suntem
bogați. Intr'o petrecere o ducem acum.
Pocni cu pumnul în masă.
— Traiane, să taci.
— Bine tac. Gheorghe dă-mi și mie o porție mare,
Gheorghe se apropie de Traian cu o farfurie cu
înghețată. Traian văzu mănușile lui Gheorghe și
izbucni în hohote de râs zgomotoase.
— Ha, ha, ha și-a pus mănuși în casă vara 1 pe­
trecem de minune. Ha, ha, ha.
— Gata Traiane, acum potolește-te, îi șopti Marta.
— Să tăceți din gură femeilor, urlă Traian.
Râzând cu hohote își azvârli capul pe speteaza
scaunului.
— Femeile întotdeauna sunt vorbărețe, trebuie
să le mai spui să tacă, așa e un proverb românesc.
Râdea cu poftă și nițel mai potolit. De gluma asta
din urmă a lui râse și Elena Vrânceni și apoi și Mircea
Aurescu.
— Ce să-i faci, ca un copil 1
— Dacă vreau eu, toată lumea râde când vorbesc
eu. Și la Cișmigiu când mă duce Gheorghe se adună
lumea în jurul meu și eu îi fac să râză. Am succes.
— Bine, bine dar acum să taci să mai vorbim și
noi. Mănâncă.
Se făcu liniște. Traian mânca plescăind.
Elena Vrânceni se aplecă spre Marta și îi șopti
veninos.
 347

— Cred că îți dai seama că am dreptate când

spun că a devenit imposibil. îmi strică toate planurile.
Marta nu răspunse.
— Traiane nu mai plescăi.
Traian plescăi mai tare.
— Să mă lăsați în pace vi-am zis. Domnu delà
operă țigări ai ?
— Vai de mine, Traiane 1
— Mă rog, mă rog, lăsați. Cu cea mai mare
plăcere.
Oieri tabacherea.
— El este bărbat, mă înțelege. Poți să mai vii pe
aci dacă e vorba că ne face înghețată. Eu învăț să
citesc acum.
Elena Vrânceni azvârli o privire furioasă Martei.
— Traiane dragă, acum ai mâncat, țigări ai, poți
să te duci în curte. Și mai târziu te mai chemăm odată,
îi spuse Marta.
— Să taci și tu că vă plesnesc. Să tăceți amân­
două, femei ușuratece.
Gheorghe se amestecă.
— Domnule Traian, veniți să mergem la plimbare.
— Cin'te crede 1
— Zău domnule Traian.
— Nu plec delà înghețată, nici dacă mă duci
știi tu unde.
Elena Vrânceni se sperie, se sculă în picioare.
— Traian dragă, îți dau douăzeci de lei dacă
pleci, îți mai dau o porție chiar acum pentru în curte.
— Ce să plec 1 Pentru douăzeci de lei ? Ei da
nostimă ești 1
— Traiane, niciodată nu te-ai purtat așa. întot­
deauna ai tost un copil ascultător. Ce o să crează
348

domnul despre tine și despre mine că te-am crea­

cut așa.
— Să crează ce o vrea. Fiecare face ce vrea. Ce,
eu nu știu ? Credeți că sunt prost, dar eu toate le știu.
Vrei să rămâi singură cu el ca alaltăeri când am vrut
să intru și era ușa încuiată.
Elena Vrânceni dete un țipăt. I se făcu rău.
— Dumnezeule și când te gândești că nu mai am
pe nimeni pe lume ca să mă protejeze.
Elena Vrânceni era căzută pe speteaza scaunului,
cu ochii închiși. Mircea Aurescu era roșu și transpirat
și nu știa ce face.
— Las că știu eu că nu trebuie să vorbesc por­
cării în fața femeilor, îngână Traian intimidat.
— Doamnă vă rog, vă rog, să nu vă faceți atâta
sânge rău... o glumă... o simplă glumă.
— Fac ce vreau, spuse Traian, dar glasul îi era
moale. Brusc i se făcuse frică. înțelese că a mers prea
departe.
— Dă-mi șmechere dumneata polu, îi spuse lui
Aurescu în șoaptă privind în jurul lui ca și când s'ar
fi temut de bătae. Dă-mi că plec.
Aurescu scoase imediat bani din buzunar. Traian
îi luă și plecă.
— Cât i-ai dat, întrebă Elena Vrânceni deschi-
zând ochii din leșin.
— O mă rog, mă rog.
— Da de loc1. Cum ai să-i dai dumneata. Gheorghe
mergi și i-ai banii. Nu putem să-i lăsăm bani pe mână
că își strică stomahul. Ce să facem, ce să facem, două
femei singure fără protector.
începu să plângă.
— Tocmai îi spuneam și eu fiicei mele că ar tre-
 349

bui internat și de, dumneaei nu este de părere, dar

acum vede că nu putem răzbi noi, două femei, cu el,
gojgogeamite om.
— Internat ?11
Marta sări aprinsă.
— Când mi-ai spus ? Nu mi-ai spus nimic. Nici
nu poate fi vorba de internat. Exclus. Trebuie lăsat
liniștit câtva timp. Și ia-i imediat un servitor numai
al lui.
— Ce servtor ?! Să ne facem de râs ? Milionari
și să nu fim în stare să-1 vindecăm ? Eu nu mai am
putere să văd de el. O viață întreagă am văzut de voi,
copiii mei, am suferit destul de moartea bărbatului
meu, acum vreau să mă recreez și eu puțin. Am dus
o viață întreagă de martiraj. Vreau să trăiesc.
— Oameni ca Traian nu pot fi vindecați, mamă.
Ei servesc numai unor experiențe cari îi omoară
repede.
O cutremurare involuntară crispă umerii Martei.
— Ești prea sensibilă. Prostii cu experiențele.
— Nu sunt prostii. Știi prea bine că nu sunt prostii
și că eu știu exact ce spun. Eu știu. II vor omorî ca pe
un animal.
— Ce de fleacuri 1 lacă-te, acum asta-mi trebuia.
Și eu care credeam că are să fie o după Imasă agrea­
bilă... puțină muzică.
începu să plângă cu nevinovăție.
— Vezi domnule câte nenorociri pot cădea pe
capul unei femei dacă rămâne singură pe lume fără
protector ?l Ce să mă fac ? Invață-mă dumneata.
— Poți găsi alt mijloc, îngână Milano.
— Ce alt mijloc 1 Nici un mijloc. Știu. Parcă mie
350

nu mi se rupe inima când mă gândesc că au să-1

omoare !
Ochii Martei deodată o priviră fix pe Elena Vrân­
ceni care începu să bolborosească dându-și imediai
se'tma că își trădase speranțele.
— „vorba vine... așa spui tu, că eu spun că abea
o să se vindece, că d'aia se trimet bolnavii în sana­
toriu să se vindece. Trebuie să încercăm. De s'ar iace
el sănătos am avea și noi un bărbat în casă... nu ar
mai fi nevoie...
— Te rog mamă încetează. Să nu mai discutăm
acum acest lucru. Mai e timp.
— Exact. Ești foarte inteligentă : mai avem timp.
Ce, parcă nu o să putem hotărî mâine 1 E foarte ușor
să hotărască omul mai ales când știe ce vrea și ca
să zic așa a și hotărât.
Marta se sculă. Nu mai putea răbda. Simțea că
strigă, că lovește...
— Merg să văd dacă s'a potolit...
— Da, da, desigur. Mergi. Trebuie supraveghiat.
Na, du-i și o prăjitură. Că doar copil îmi este. Când
o să bem cafeaua o să trimet să te cheme. Ai să vii
și tu aci. Ai auzit. O să-i dăm și lui o cafea... că mai
nervos decât e nu poate să devină. Mâine-poimâine
ne dă una în cap. O să ne dea fotografiile la gazetă.
Marta plecă. Auzea încă glasul mamei ei, care
nu contenea, Marta trecu repede prin curte, intră la
ea în chioșc. Se așeză pe pat. Știa că dacă mama ei
hotărîse să-1 trimeată pe Traian la sanatoriu, nimic
nu o va împiedica. Asta însemna moartea lui Traian.
Știa. Și mai știa că poate ar fi trebuit totuși să se îm­
potrivească din toate puterile ei, ci toată violența și
că nu o va face. Se simțea peste măsură obosită.
 351

Intr'atât încât de s'ai fi răsturnat casa asupra ei, asu­

pra lumii Întregi și nu s'ar fi mișcat. Prea târziu se
schimbase lucrurile, prea târziu... ca deobicei... prea
târziu. Avea avere acum, era liberă, ar fi p’’tut fi li­
beră... dar prea târziu, acum...
Nu trecu multă vreme, și Ana intră la ea în odaie.
Marta era încă trântită pe pat, copleșită cu capul în­
fundat în perne.
— Ce e, ce s'a întâmplat ?
— Traian nu vrea să mai asculte. Mama a hotărît
să-1 închiză într'un sanatoriu. înțelegi ? Acolo va muri
— Pentru ce nu se astâmpără Traian ?
— Toată casa a înebunit de atâția mosafiri și pe­
treceri. Zi și noapte. Gheorghe nu mai poate vedea
de Traian. Traian s'ar potoli repede dacă ar fi lăsa.'
să trăiască liniștit ca mai înainte. Acum bea vin, ca­
fele toată ziua.
— Nu ar fi bine să-i vorbim lui Traian ?
— Am încercat. E inutil. Nu înțelege. Râde. Ii
place viața de acum. Dealtfel cred că ea îl ațâță... о
mulțime de mijloace de a-1 exaspera. Vrea neapărat
să scape de el.
Tăcură amândouă. Fiecare știa ce gândește cea­
laltă.
— E îndrăgostită, șopti Marta într’un târziu. Are
nevoie să fie singură... și are nevoe de bani. înțelegi.
Bani... cât mai mulți.
— Cine e? întrebă Ana cu aceeași șoaptă as­
cunsă.
— Mircea Aurescu Milano, tenor.
— Tenor?
— Da. Azi, purta în deget, știi, briliantul cel mare
al mamei. Câteva sute de mii dintr'odată...
352

— Cine sunt tutorii lui Traian?

— Mama, iinul Constantinescu și un unchi bătrân
delà Brăila. înțelegi că nu este nimic de făcut Un mo­
ment am contat pe gelozia finului, dar îl văd foarte li­
niștit. Probabil că a întrevăzut alte interese. Oricine
va găsi că este bine ca Traian să fie internat, orice
doctor, orice străin. Mama a ținut minte trucul cu sa­
natoriul. Acum îl aplică lui Traian. Va plânge și va
face ce vrea.
După aceea liniștea din odaie se făcu iar adâncă.
Ana nu mai găsea nici o putere. Ii era scârbă în su­
flet și își spunea: „chiar dacă există lucruri frumoase
pe lume, eu nu mai pot să le trăiesc. Sunt obosită".
Și nu înțelegea pentru ce Marta, acum că era bo­
gată, liberă, nu pleca de acasă și pentru ce nu îl lua
ea pe Traian cu ea. De când murise tatăl ei, Marta
părea ceva mai sănătoasă, parcă revenită din perico­
lul de moarte care o pândise, însă tot îndepărtată de
orice act de voință, de orice dorință. Ana o privea cu
îngrijorare. Se simțea și ea obosită și știa că ar fi do­
rit o mai accentuată schimbare la Marta. Ar fi dorit
ca acum totul să se lumineze cu un surâs, o destin­
dere, o bucurie, un elan.
— Ce ai? o întrebă Marta. Arăți prost.
— Mă simt obosită.
— Să stai câteva zile pe acasă. Trebuie să te o-
dihnești. Aci e prea trist pentru tine.
De câtăva vreme acesta era refrenul „să stai a-
casă".
Din toate mișcările, din toate privirile ei. Ana în­
țelegea că Marta dorește să fie singură dar nu înțele­
gea cum de nu găsește puterea să stea într'adevăr
acasă așa cum o dorea Marta. Totuși nu simțea în su-
 353

flet nici o înjosire că sosea în casă la Vrânceni împo­

triva dorinței Martei. Nu simțea decât tristețe și nedu­
merire. Atât.
Erau amândouă așezate în tăcere. Timpul părea
nemișcat și el.
Flik, întins pe covor, dormea.
Se auziră pași pe scările de piatră ale chioșcului.
Ana recunoscu pasul luui Adrian luga. Ca deobicei,
sosea. Aceeași oră, aceeași răbdare, aceeași pândă.
Flik mârâi nemulțumit.
Dar Ana văzu deodată cum Marta se schimbă la
iață. Ochii căpătară ceva metalic și inflexibil, încât
pierdură orice unrnă de uman. Ana se înfioră și înțelese
că ceva neobișnuit se pregătește. Așteptă și ea cu în­
cordare.
Se auzț o bătae în ușă.
— Intră, strigă Marta mai tare decât obișnuit, mai
hotărât decât necesar.
Era și victorie în glas și ură.
Ușa se deschise și Adrian intră.
Parcă niciodată nu fusese atât de hidos, surâsul
lui atât de cleios și privirea mai neagră și fără luciu.
— Sărut mâinile.
Rămase lângă ușe. Intimidat de tăcerea odăii o
privi pe Marfa și căută să accentueze surâsul. Ințele-
sese și el imediat că ceva neobișnuit plutește în
odaie. Un pericol.
Marta se sculă în picioare. Era tăcută în fața lui
ca o sfidare.
— Ai să ieși afară, îi spuse cu glasul calm și
grav. Ai să ieși și nu ai să mai vii niciodată. Auzi?
Adrian luga clipi din ochi ca un om care primoșfp
23
 354

palme, dar brusc o expresie de ură și de neînfrânat

cinism îi apăru pe față.
— Ahaaa! Așal Va să zică acum nu mai ai nevoe
de mine, de banii mei.
— Exact.
Surâsul lui se lărgi ca o rană putredă, o imagină
de iad. O arătă pe Marta cu degetul amenințător și
strigă.
— Mă dă afară prea târziu.
Exasperat se întoarse către Ana. Striga.
— Acum e prea târziu, să știi. M'am răzbunat. E
o nebună. Mi-a omorât fratele...
Ana își întoarse fața delà el. Nu voia să audă.
— Să pleci imediat, porunci glasul Martei, acelaș
glas stăpân pe el și plin de scârbă.
— Da, da imediat... Imediat și satisfăcut.. Ceeace
am vrut s'a făcut. Ar fi și inutil să mai vin. Știi prea
bine că mă dai afară prea târziu...
Degetul lui amenința încă. Gura căuta lîncă cu­
vinte cu cari să lovească. O ușoară spumă la buze îi
încurca parcă cuvintele. Dar brusc, cu o mișcare aple­
cată a umerilor săraci, ieși din odaie. Ușa se trânti
cu violență de se cutremură pereții. Apoi se făcu li­
niște.
Marta era încă în picioare în mijlocul odăii și
foarte palidă. Fusese atâta ură și monstruos în odaie
încât Ana simțea că nu se mai poale respira. Avea
impresia că intensitățile acestea le capătă în iad spă­
larea unui păcat, ruperea dintr'un păcat...
Marta se așeză din nou pe pat. Căzu...
— Măcar atât, șopti, măcar atât... pentru tine. Și
acum cum va vrea Dumnezeu.
Fața îi era mai frumoasă ca niciodată. Atât de
frumoasă, cu o lumină atât de intensă, ireală, încât
 3i5

îți era teamă să nu se stingă deodată ca ceva care

s'a consumat tocmai în intensitatea ei. Și din nou, ca
decâteori Marta împlinea în Ana nevoia ei de abso­
lut, de puritate, de înălțare, Ana ar fi vrut să înge-
nunchie.
Dar pași urcau scara spre chioșc. Era Gheorghe.
Bătu la ușă și intră repede.
— Conița vă poftește la cafea.
Fața îi era plină de o vitalitate simplă și de vese­
lie. O clipă și ți s'ar fi părut natural să facă cu ochiul.
Evident, ultimul mosafir al Elenei Vrânceni, tenorul
Aurescu, îl distra.
Plecă imediat, grăbit.
— Vino, îi șopti Marta Anei, vino să-l vezi pe
noul meu tată: tenorul Milano.
Plecară.
O găsiră pe Elena Vrânceni în culmea fericirii.
Salonul era plin de lume care îi făcea complimente.
Auresau tocmai făgăduia că mai târziu va cânta.
Elena Vrânceni aproape plângea de fericire.
In salon, atenția Anei fu deșteptată de un tânăr
pe care până acum nu îl mai văzuse, și cu care Maria
părea prietenă. Vorbeau ca și cum s'ar fi văzut destul
de des. Ana înțelese că tânărul locuia chiar la Vrân­
ceni în curte. Era student, îl chema Dinu Câmpeanu.
Marta îi surâsese și se așezase imediat lângă el.
Ana simți o mare tristețe. Cu toate că nu semăna de
loc cu el, totuși Dinu Câmpeanu îi aminti de Camil
luga. Aceeași supunere, aceeași uimire în fața Măr­
iei, aceeași tinerețe. Totul însă accentuat de o mai
mare sănătate, o sănătate primitivă de țăran. Când
râdea, dinții lui apăreau de up alb extraordinar.
Părea profund îndrăgostit de Marta.
356

Seara, când se întoarse acasă, intrând în odaia

părinților ei. Ana văzu pe fețele lor că ceva neobiș­
nuit se întâmplase. Cu o acuitate de țipăt își aminti
scena de acum câțiva ani când tatăl ei îi spusese că
războiul mondial începuse. Ana își dete seamă cât de
adânc i se întipărise în suflet clipa aceea și cum o va
păstra toată viața ca pe o înfierare, dar în acelaș
tignp înțelese că tocmai excesul ei de sensibilitate,,
e un semn că nervii îi sunt obosiți și că o să-i meargă
rău dacă nu ia o hotărâre să se apere.
— Ce e? întrebă cu spaimă.
Mama ei surâse.
— Mai nimic. De ce te sperii. Ne-am gândit numai
că ar fi bine să te întrebăm dacă nu vrei să pleci
pentru câtva timp undeva în străinătate, la Paris de
exemplu. Toată lumea pleacă acum. Tu nu te-ai miș­
cat de loc din țară. Acolo ai să poți să te ocupi mai
serios de pictură, un an, doi, trei...
Ana începu să plângă. Da, da, o dureau nervii și
părinții ei observaseră. Credeau că depărtarea, o
schimbare, ar putea s'o vindece.
— Nil știu, îngână.
I se păru că va fi imposibil să plece, să se rupă,
să se despartă, și totuși lucrul i se părea în acelaș
timp inevitabil.
— ...am să mă mai gândesc, șopti.
— Bine, desigur. Ai tot timpul să te hotărăști.
 CAPITOLUL XXVIII.

Lipsa lui Traian care fusese dus la spital nici n'ar

fi fost băgată în seamă... Dar lăsase în curte tocmai
pe locul unde obișnuia să stea el la soare, un gol, o
tristeță...
In casă, petrecerile, cântecele, vinul, mesele, chi­
otele se țineau în șir,* dar nu ajungeau să astupe, să
împlinească nimic. Nepăsătoare la toate, Marta părea
că nu mai găsește nici o putere, nici un motiv să se
smulgă din apatia în care căzuse.
— Marta, nu ai încercat să te opui? întrebase Ana
cu durere.
— Nu.
Marta răspunsese ca un om care nu are decât
un singur răspuns, cel adevărat și inevitabil. Ochii
îi erau imenși și supranatural de clari, ochii din altă
lume.
— Nu era nimic de făcut, mai șoptise într'un târ­
ziu.
Nu am puterea să lupt vezi bine. Nu mi se poate
cere nimic. Nici pentru mine nimic. Sunt incapabilă.
Vezi bine. Infine... sunt... Nu, nu mai am putere.
Și cu toate că Ana nu îi răspunsese nimic, după
 358

câteva minute Marta izbucnise din nou ca sub o în­

vinuire.
— Ce ai fi vrut să fac? Iți repet: nu se putea face
nimic, și ar trebui să terminăm odată cu lucrul ace­
sta... Dealtfel a început sfârșitul pentru toate. Un sfâr­
șit mai amplu decât îți imaginezi tu, poate am crezul
cândva că moartea tatălui meu ar putea lămuri ceva...
ar putea aduce vieții... dar nu... totul se va petrece
altfel.
In curte era liniște. Elena Vrânceni era plecată de
câteva zile la Brăila. Plecase cu o mulțime de lume
după ea, ca să se consoleze de dispariția bruscă a
tenorului Milano cu bijuteriile căpătate cu tot. Dar
această dispariție nu a fost pentru Elena Vrânceni de­
cât motiv de desfătări mai desmățate.
Suspina, leșina, plângea și petrecea. Trebuia ne­
apărat să se consoleze și cât de repede.
Foarte iute tenorul fusese înlocuit, însă nimeni nu
ar fi putut spune cu cine, căci de data asta roiau în
jurul ei o mulțime de bărbați de toate vârstele de toa­
te condițiile, de toate caiegoriile. Toți erau favoriții
Elenei Vrânceni, droaia întreagă... In jurul ei, în bra­
țele ei, în patul ei, în saloanele ei, la mesele ei, pen­
tru bani ei... I se dusese vestea și fiecare venea cu
câte altcineva, prezentat în grabă, cunoscut numai
după numele lui de răsfăț: Fifi, Ionel, Titi, Dorel. O
defilare de nume și amanți.
Era vară, o vară somptuoasă, dogoritoare. Gră­
dina Vrâncenilor, părăsită acum, era năpădită de
plantația care se sălbăticea. Gheorghe plecase și el
la Brăila.
Marta sta mai toată ziua în grădină. Niciodată
Ana nu ar fi putut spune cine o îngrijește, cine îi cu-
 359

răță prin odăi, cine îi face de mâncare. Poate vecinii,

poate femei cu ziua care veneau pe acolo. In tot ca­
zul, cafelele negre cari erau din ce în ce mai des
băute, soseau aduse întotdeauna de altcineva.
Totuși fața Martei, măi ales de când plecase
mama ei la Brăila, căpătase o liniște imaterială. Sta
ceasuri întregi pe o bancă, nemișcată.
— La ce te gândești, o întrebase Ana de câteva
ori.
— La nimic. Mă odihneam.
Dar Ana nu înțelegea ce fel de odihnă poate ii
aceasta, pe lungime de zile și nopți, de săptămâni și
de luni.
Marta nu făcea nici un efort ca s'o reție pe Ana.
Când Ana nu venea câte 4—5 zile pe la Marta, acea­
sta o primea ca și când nu observase lipsa ei, ca și
când ar fi văzut-o lîn ajun. S'ar fi putut crede că dacă
Ana ar dispare definitiv, Maria nu ar observa nici a-
tunci nimic.
— Mi-a spus mama că ar vrea să mă trimeată
pentru câtva timp la Paris.
— E frumos la Paris. Ți-ar place. Poate ți-ar face
bine. Те-ar distra.
— Da poate.
Nici o schimbare, nici o tresărire în privirea Mar­
tei. Ii vorbise de distracții ca și când Ana asta ar f’
căutat: distracții. Pe Ana o podidi plânsul. Câtva timp
Marta rămase nemișcată, o lăsă să plângă, apoi îi
spuse cu glasul rar și fără să se apropie de eai
— Mai ales te rog să nu interpretezi în nici un fel
purtarea mea, față de tine, față... de orice. Dacă ți
s'a părut că ți-am dat vreodată mai mult ca acum o
fost mai mult un... efect exterior. Sunt aceeași, am fost
360

aceeași, rămân aceeași, adică un om inexistent delà

care nu se poate cere nimic. Nu ai impresia când stai
lângă mine că ești de veghe lângă un mort? Intr'ade-
văr ar fi poate mai bine pentru tine să pleci câtva
timp. Mai târziu o să fie poate mai ușor. Acum mi-e
Imposibil să fiu altfel. Chiar dacă aș vrea... Nu pot...
Și pe chipul Martei trecu o oboseală atât de du­
reroasă, încât Ana se sperie.
Nici nu trebuie să încerci să fii altfel. Nu este ne-
voe. Ai dreptate, poate o să fie mai bine să plec... cât­
va timp.
— Dealtfel și eu simt nevoia să plec din București
spuse Marta. Simt aci călduri prea mari acum. Poate
plec la Constanța. Aci nu mai are nici cine mă îngriji.
Acolo la un hotel... o să fie mai ușor.
Și adăugase cu o umbră de surâs căznit:
— O să ne fie la amândouă mai ușor dacă ple­
căm deodată.
Și Ana nu răspunse nimic: verdictul fusese dat.
Simți întâi, o sfâșiere și apoi o mare destindere.
Plecarea i se păru naturală, necesară, folositoare, ine­
vitabilă.
Și Marta căzu iar în lumea ei de nemișcare, lume
din care Ana era exclusă. Astfel apar, spre seară,
munții depărtați, învăluiți în ceață.
 CAPITOLUL XXIX.

Câteva zile, Ana nu ieși din casă. Avea nevoe să

se reculeagă. I se părea că nu înțelege ce a hotărât
și pentru ce a hotărît despărțirea ei de Marta. Ii era
teamă să nu se grăbească, și apoi să regrete... Sau
să nu poată suporta despărțirea de Marta. I se părea
că nu a insistat suficient, iar alte ori că a plictisit-o
cu veșnica ei nevoie de-a fi prea mult împreună... To
tuși își da seama că cu toate că Marta nu îi spusese
„pleacă", totuși ceea ce vorbiseră împreună arăta do­
rința ei de despărțire.
Și Ana suferea. Era sigură că va pleca, dar ceva
o țintuia încă locului în București. încă nu avusese pu-
, tere să spuie părinților ei că va pleca, cu toate că îi
lăsase să înțeleagă acest lucru. Ana vedea în părinții
ei o așteptare, o îngrijorare acută. O priveau cu ochi
neliniștiți.
Când se duse din nou la Marta, găsi chioșcul în­
cuiat, casa toată încuiată. II căută pe Gheorghe pre­
tutindeni și negăsindu-1 îl căută și la el în odaie. Și
aci ușa era încuiată. In curte, o femee înaltă, slabă,
cu părul cărunt îi spuse:
— O cauți pe domnișoara Marta? A plecat azi
362

noapte. A primit o telegramă din Brăila că doamna:

Vrânceni, mama ei, a paralizat. A avut un atac. Du­
duia a plecat azi de dimineață cu noaptea în cap.
— Singură?
— Nu. Cu domnu Câmpeanu și cu Gheorghe. De­
sigur s'au dus să o aducă pe doamna Vrânceni acasă.
Ana își aminti cum striga Elena Vrânceni: Vreau
să trăiesc, vreau să trăiesc, auziții" roșie la față, cu
ochii congestionați de o violentă putere animalică.
— Mâine pleacă și domnul Constantinescu Inva­
lida acolo. A venit pe aci și a strâns ceva din chirii.
E tutorele domnului Traian. Are drepturi.
Femeia rămase o clipă pe gânduri, apoi îi spuse
Anei:
— Nici lui Traian mri e binel O mulțime de doc­
tori acolo, dar i-e mai rău ca acasă. Am fost și noi
niște chiriași acolo, Dumineca, i-am dus niște prăjituri
dar nu a vrut să mănânce și nici de recunoscut nu
ne-a recunoscut. Poate ar fi bine să-l aducă și pe el
acasă. Se învățase pe aci prin curte cu noi și nici rău
nu făcea nimănui. Ce să zic, pe noi chiar ne distra.
Ana plecă. Nu era nimic de făcut. И era dor de
Marta, un dor sfâșietor. I se părea că toată dragostea
ei fusese inutilă, că nu știuse să se apropie de ea în-
tr'atât, încât Marta să-i simtă lipsa.
O clipă se gândi să meargă să-l vază pe Traian,
dar simți că nu are putere tocmai acum. Nici nu l-ar
fi putut ajuta.
Se pustiise totul. Matei Banea nu mai dase nici
un semn de viață.
Ana se simțea periculos de singură. Și nu știa ce
să înceapă. Intr'adevăr își zise, dacă Marta nu mai
 363

vrea să stau lângă ea, nu îmi mai rămâne nimic de

făcut decât să plec.
După două zile de așteptare, Ana ceti în gazete
anunțul mortuar al Elenei Vrânceni.
A fost înmormântată acolo la Brăila, unde se nă­
scuse.
 CAPITOLUL XXX.

Ana nu se putea hotărî să plece. Aștepta re-

toarcerea Martei în București. Dar zilele treceau și nu
primea nici o veste delà Marta. Câteodată ar ii vrut
să meargă să vadă ce mai e pe acolo dar o reținea
un sentiment curios de nesiguranță. I se părea că a-
ceasta ar putea fi cea mai bună probă dacă Marta are
sau nu nevoe de ea, dacă o va chema sau va lăsa
lucrurile să moară delà sine. Aștepta. O tristețe mare,
cu cât treceau zilele o cuprinsese. Iși trecea timpul
fără să poată începe nimic, obosită de căldurile înă­
bușitoare, nemișcate, cari domneau în București.
Intr'o zi merse până în oraș să târguiască ceva.
In calea Victoriei, neașteptat o zări pe Marta. Lucrul
i se păru atât de ireal încât rămase înmărmurită.
Marta era, cu toate că foarte sobru îmbrăcată în
negru, totuși excesiv de elegantă. Totul de cea mai
hună, cea mai scumpă calitate. Lângă ea un tânăr o
ținea de braț. Privirile lui erau încărcate de o admi­
rație nețărmurită. Ana îl recunoscu imediat : era Dinu
Câmpeanu chiriașul.
Marta părea liniștită. Foarte liniștită, desprinsă
 365

. parcă de orice grije. Pasul ei extraordinar plutea în-

tr'un mers armonios ca o frază muzicală. Privirile oa­
menilor se întorceau în urma ei.
Marta trecu fără să o vază pe Ana.
Peste două zile Ana plecă din București.
PARTEA A DOUA
 CAPITOLUL XXXI.

Cortina se ridică încet. De pe scenă se răspândi

în sală o răcoare umedă, prăfuită, mucegăită. Spec*
tacolul începu.
In fundul lojei. Ana, instalată în fotoliu de catifea
se pregăti să treacă cele câteva ceasuri cât' va dura
spectacolul, cât mai comod. Deobicei, la Operă, Ana
se plictisea. Muzica nu-î plăcea decât desfăcută de
cătușele decorului și acțiunii.
După câtăva vreme, cu toate că pe scenă acțiu*
nea devenise foarte repede sfâșietoare. Ana își dete
seama că nu e câtuși de puțin atentă. Gândurile o du*
seseră departe. „In rezumat, se gândi, aș putea spune
că până acum viața mea s’a desfășurat la fel: am
fost întotdeauna spectatoare, fără să mă pot ame­
steca cu ceva personal, cu ceva al meu, în tot ceea ce
mă privea".
Deslușit, foarte deslușit, Ana înțelese că acest
fel de a trăi, ca spectator, fusese hotărît, odată cu în­
tâlnirea ei cu Marta.
Războiul alcătuise și el un „spectacol" pentru su­
fletul și mintea ei de copil, dar intervenția Martei pe­
cetluise iremediabil acest fel de viață.
24
 370

„Dealtfel, își spuse Ana, nu regret nimic. Specta­

colul a întrecut obișnuitul și apoi, se mai gândi Ana
cu o limpezime neobișnuită, eu am ales, eu am voit,
eu m'am încăpățânat și nimeni și nimic nu m'ar fi îm­
piedicat să merg spre Marta și viața aceea de exal­
tare și demență. Nu regret nimic, nimic".
Nu o mai văzuse de mai bine de un an. Ana se
întorsese în București numai de câteva zile și nu ho­
tărâse încă nimic. Nu știa dacă se va duce sau nu la
Marfa, dacă o va căuta. Marta dorise, voise despăr­
țirea. Nu avea nici un drept să calce peste această
dorință, ori cât de dor i-ar fi fost de Marfa. Mai târziu
va face astfel ca Marfa să știe că s'a întors în Bucu­
rești. Maria va hotărî...
In timpul plecării la Paris, îi scrisese odată Mar
tei, într'o clipă de dor intens. Scrisoarea rămăsese fără
răspuns...
,Mai bine de un an fără Marta, fără să știu ce
face".
Singurul contact fusese, câteodată noaptea, un
vis care, miraculos le apropia. Atât. Știa atunci că o
iubește tot atât de profund. A doua zi se simțea în­
grozitor de singură pe lume și fără nici un interes
pentru ceva care ar putea-o lega direct de viață.
,„Vreau să știu tot, trebue să înțeleg, până la ul­
tima nedumerire, altfel nu voi putea trăi". Ii spusese
ea într'o zi lui Matei Banea, și iată că trecuseră doi
ani și își da seama că din ce în ce că această sete
de-a înțelege tot devine mai îngrozitoare și că, în a-
celaș timp, posibilitatea de-a înțelege e mai anevo­
ioasă. Să fie într'adevăr o posibilitate sau numai o
iluzie? ceva inexistent? Pur și simplu inexistent? Și
atunci...
 371

Ana se cutremură. Nimic nu o putuse prinde. To­

tul nu era decât un du-te-vino, iară rost între lucruri
și fapte neînțelese. Unele dureau până la chin, altele
o bucurau într'atât încât păreau a cuprinde un înțeles
dar totul rămânea în afara unei explicații, în afara
unei posibilități de-a fi primit, în afara ei.
„Poate numai cunoașterea lui Dumnezeu, își
spuse, ar putea fi perfectă", dar surâse, căci nu înțe­
legea ce ar putea însemna această perfecțiune și nici
cum ar putea exista odată cu imperfecțiunea vieții.
Nici un fel de contur nu se ivea odată cu gândul ace­
sta, și dacă Dumnezeu ar exista și dacă un singur om
l-ar fi descoperit, nu ar fi trebuit să o știe toată lu­
mea?
Ana își simți ochii plini de lacrămi. O durere în
inimă. Un gol și un gust de cenușă.
Deodată tresări speriată. Sala izbucnise în apla­
uze și în jurul ei se făcuse o lumină orbitoare, actorii
salutau. Pe furiș Ana își șterse repede ochii. Se pudră
ușor. Tatăl ei îi oferi o bomboană.
Acum Ana se plimba în foaier. Oamenii mulți for­
foteau. „Nu cunosc pe nimeni, sunt o străină pentru
orișicine, oriunde pe suprafața pământului. Nimeni nu
se bucură când mă vede, nimeni nu își amintește de
.mine și nici nu simt nici o dorință să încep să trăiesc
ca ceilalți oameni și să mă amestec între ei. E o stare
monstruoasă. Nu fac nici bine nici rău nimănui, ni­
meni nu are nevoie de mine".
In bloc, dintr'odată. își aminti de anul trăit la Pa­
ris. Acolo căutase să petreacă, să se amețească. A’
tinsese'tot ceeace de obicei pe oameni îi distrează, îi-
pasionează, îi exaltă, dar gustul de cenușă rămăsese
-acelaș, în trup, în sânge în suflet.

J
 з'гг
Singurul lucru bun, singura amintire, singura cli­
pă caldă a fost a hotărârei de-a lucra. Intr'o zi, îm­
pinsă de aceeași căutare, luase un bloc, cărbune și
începuse să desemneze. Foarte repede simțise că mâi­
nile, trupul încearcă o plăcere, o bucurie... Și acurq,
de atunci mereu, clipele de lucru erau singurele mai
clare, cu toate că întocmai ca într'o melodie de Mo­
zart, nici atunci tristețea și izolarea nu se îndepărtau
de tot. „Nimic nu-mi spune, că aș trăi o dramă, gân-
dia Ana. Frământarea mea nu se vedea. Pur și simplu
am suspendat viața. Pentru cineva străin ș putea pă­
rea o apatică, o indiferentă.
Și totuși Ana își da seama că în ea exista o forță
mai mare ca ân ceilalți oameni, o forță vie, o forță ho-
tărîtă, clară, care aștepta viața, vroia viața,
viața. dorea
viața. Câteodată forța asta izbucnea neașteptat. O
frază muzicală, un peisaj, un tablou, o lumină, un
gând, erau suficiente să aducă la suprafață cu vio­
lență acea forță. Se înălța ca o flacără, albă, pură,
absolută.
— „Am să mă întorc odată din nou din drumul
meu, din izolarea mea, spre oameni, dar numai atunci,
probabil, când voi fi lămurit totul. Nu mă pot întoarce
din urât, din slăbiciune, ca spre un narcotic. Ar fi
inutil. Știu".
Și vag și depărtat i se părea că nici măcar o reîn­
tâlnire cu Marta nu i-ar fi de folos, acum. Cu toate că
Marta constituia singurul punct stabil în viața Anei,
singura ființă care o putea trage și ține acolo, singu­
rul interes, singura evaziune. Gândind acest lucru,
Ana simți cât de dragă îi este încă Marta — și cât de
ușor ar uita orice reticență, orice argument, pentru a
alerga spre ea la cel dintâi semn, la cea dintâi che-
 373

mare. — „Totul n'a fost consumat, încă" își repetă

Ana încet, cu un murmur al buzelor, imperceptibil.
„Pericolul Marta" exista încă.
Deodată, atenția îi fu atrasă de ivirea unei figuri
cunoscute. Nu își aminti imediat cine era, unde îl
văzuse, și nici numele. Era un bărbat tânăr cu fața
foarte brună, destul de frumos și suficient de înalt.
Părea foarte sănătos. Și în aceiaș clipă Ana se lămu­
ri : era Dinu Câmpeanu, tânărul student care locuia la
Marta, acel tânăr pe care Ana, în ajunul plecării ei la
Paris îl zărise pe stradă cu Marta. Revăzu în gând,
scena. El o ținea pe Marta de braț. Marta era liniștită,
foarte liniștită, desprinsă parcă de orice grije. Pasul ei
extraordinar o ducea într'un mers armonios ca o frază
muzicală. Privirile oamenilor se întorceau după ea...
Printre toți cei ce mișunau în foaier el singur îi fu
deodată aproape. Oare omul acesta nu fusese și el
prins de aceeași vrajă, — „pericolul Marta", — ca și
ea, Ana? Omul acesta și cu ea, erau poate mai apro-
piați ca doi frați, pecetluiți identic de influența Măr­
iei. Bărbatul acesta fusese îndrăgostit de Marta. Ar fi
fost suficient o clipă pentru ca ea, Ana, și el, să se re-
cunoască unul într'altul ca într'o oglindă.
Ana se apropie. îi întinse mâna. Dinu Câmpeanu
îi sărută mâna, dar nu păru prea mulțumit de întâl­
nire.
— Nu v'am văzut de un veac. Am auzit că ați fost
în străinătate. La Paris?
— Da.
— Și eu am de gând să plec, Poate chiar foarte
repede.
Dar Ana nu se putu reține și îl întrebă imediat.
— Dar Marta? Ce face? Ai mai văzut-o?
374

Pe fața lui Câmpeanu trecu o umbră, o oboseală.

Mâna lui avu o mișcare inconștientă de nehotărîre>
de fugă. Răspunse totuș :
— E bine.
Pe Ana răspunsul nu o putu satisface, Umbra în*
trezărită în privirea lui o neliniștea brusc,
— Bine... bine de tot?
— Da... da. Destul de bine... Cred, Ne vedem mai
rar.
— Dar tot acolo locuiești? La ei în curte?
— Da.
— E în București? Nu a plecat nicăieri pe căldura
asta?
— Văd că întârzie... Vorbea de Covasna, de Bra-
șov, dar nu a plecat.
Glasul lui cuprindea aceeași moliciune, aceeași
îndoială. Ana nu mai știa ce să întrebe. Deodată gân­
dul Martei se aprinsese, ar fi vrut să știe, să insiste, să
afle. întâlnirea asta cu Dinu Câmpeanu îi părea pe
cât de neașteptată, pe atât de însemnată. întâlnirea
tocmai în clipa când căuta să-și dea seama dacă tre­
buie sau nu să meargă spre Marta. Și, cașicum s'ar fi
arătat cu prilejul neașteptat scos în cale-i, întrebă în­
că încet, într'un suflu:
— Dar Traian?
— A murit... foarte repede după plecarea dumitale
din București. Știu că Marta a voit să-ți spună. A tri­
mis pe Gheorghe... dar erai plecată.
Traian murise. Și el. Elena Vrânceni, Dimitrie
Vrânceni, apoi Traian...
Pe obrazul brun, ars de soare a lui Dinu Câmpea­
nu, Ana nu putea ghici nimic.
 375

— Spune-mi, te rog, nu cumva Martei nu îi este

bine și poate te temi să-mi spui.;.
— Nu... nu. E destul de bine.
Și tăcu din nou ostentativ.
— Spuneai că pleci la Paris?
Aci fața tânărului se lumină, Dinții extraordinari
de albi și sănătoși apărură.
— Da, la Paris.
Spuse cuvântul ca o mângâiere. Pentru el acest
cuvânt cuprinde ceva miraculos.
Se auzi soneria. Reprezentația reîncepea. Lumea
se grăbia. Dinu Câmpeanu sărută mâna Anei. Ii spuse
plecând :
— Doamna Margareta Stamidi a fost foarte bine
în actul acesta.
Dar Ana îi șopti brusc reținându-l:
— Te rog, dacă o vezi pe Marta, spune-i că am
să trec zilele astea să o văd.
— Mă rog... cu plăcere.
Se despărțiră. Fiecare plecă și urcă o scară o-
pusă.
Dacă până acum Ana fusese cu greu atentă la ce
se petrecea pe scenă, acum nici nu se mai gândi să
privească la actori. închisese ochii. Vag auzea muzi­
ca. Ii era plăcut să stea în întunerecul lojei. Un aer
cald, molcom, umplea sala:
„Deci, își spusese, poți să nu vezi 'multă vreme
pe cineva și deodată să-ți dai seama că nimic nu
s'a schimbat".
Ceea ce nu înțelegea însă erau toate reticențele,
toate șovăielile pe cari le aflase în glasul și în privi­
rile lui Dinu Câmpeanu. Hotărî să meargă la Marta
cât de repede și, odată cu gândul acesta, se simți mai
 376

vioae, lumea întreagă mai cu sens, ca și cum brusc

totul s'ar fi limpezit. Pe scenă, spectacolul devenise
sfâșietor. Unii mureau cântând însă cu din ce în ce
mai mult temperament, alții, în cor, erau speriați de
ce văd.
Toți aveau hainele sfâșiate pe ei. Apoi spectaco­
lul se sfârși.
Actorii și spectatorii păreau foarte mulțumiți. Unii
aplaudau, celalți salutau. O ultimă dată cortina căzu
peste tot ce fusese. Sala încet se goli. înadins, Ana
întârzia încă. Ii plăcea să asiste la plecarea în masă
a sute de oameni satisfăcuți. Sala goală păstra -an
ecou întârziat, ca într'o scoică, a glasurilor cari se
străduiseră să cânte.
încet, imensele ciorchini de lumini atârnate în ta­
van se stingeau. Sala rămase în întunerec, în liniște.

A doua zi, Ana se sculă mai târziu. Imediat își a-

minti cu grijă de Marta. Acum că hotărâse să meargă
să o vadă, i se făcuse dor de ea. O simțea aproape,
accesibilă. „Desigur gândi Ana, Dinu Câmpeanu i-a
spus că m'a văzut. Acum Marta se gândește la mi­
ne". Și, amintirea Martei a fost atât de pregnantă în­
cât Anei i se păru că trăiește clipe de acum câțiva
ani, atunci când o cunoscuse pe Marfa. Totul înviase;
clipele, emoțiile atât de clare, de pline de fericire, de
așteptare ale începutului. Anei i se păru că posedă
miraculoasa putere de-a iubi mereu la fel, cu ace­
eași intensitate, cu aceeași căldură și simplicitate,
chiar în afara legilor obișnuitului.
„Astfel l-aș putea iubi pe Dumnezeu", își spuse,
și ceva cald, prima dată simțit, un gust de leșin, îi
trecu prin inimă. Vag voi să-și amintească ceva, și
 311

lucru i se păru de-o importanță covârșitoare, capitală,

dar totul lunecă, se deplasă și își pierdu firul și înce­
putul.
Ana merse și deschise larg geamurile odăii și, în
bătaia soarelui rămase nemișcată, orbită de lumină.
Căldura și lumina o copleșiseră cu o fericire fără pa­
tă. O exaltare conștientă, reținută, îi sta în corp ca ce­
va prețios.
Pentru ce această fericire deodată? Și Ana bănui
că fericirea ar putea exista în afara oricărei explicații,
ceva de sine stătător, un punct echilibrat a unor clipe
miraculoase.
Cineva bătu la ușa odăii. Era servitoarea. Purta
în mână un plic:
— Domnișoară, o scrisoare.
Era scrisul Măriei. Ana deschise repede plicul.
Inima îi bătu mai tare:
„Draga mea, am aflat că ești aci. Sunt după masă
acasă. Vino. Marta".
Ana înapoie imediat răspunsul. După masă o va
vedea deci pe Marta1. Marta o chemase! Va fi din nou
cu ea, lângă ea!
Ana închise geamul. Căldura devenise de nesu­
ferit. Trase și perdelele. In odaie un semi-întunerec
•răcoros tăinuia o viață plină de mister, o șoaptă.
 CAPITOLUL XXXII.

In curtea și în grădina Martei o tristețe grea apa-

' să. Câini necunoscuți, mici, săraci și prost hrăniți o
lătrară pe Ana cu enervare dar fără supărare. Ana
vru să urce spre chioșc, dar nedumerită se opri după
primele trepte. Odăile păreau nelocuite, geamurile
erau golite de perdele, prăfuite. Deodată Ana tresări:
glasul Martei o chemase.
— Ana 1
Ana se întoarse. O văzu pe Marta, apărând înăl-
țându-se, sosind dintr'un subsol ca dintr'o trapă. In
prag se opri și întinse mâna^ Ana se grăbi spre ea. Se
îmbrățișară. Ana lîntâlni un obraz liniștit, un corp fără
emoție. Mâna Martei i se așeză pe umăr.
— Ce frumoasă te-qi făcut1.
La picioarele Martei sta liniștit Flik.
— Pe Flik, nu 1-af mângâiat.
Flik da din coadă fără multă bucurie. Părea po­
somorit, împovărat de gânduri cari nu se potriveau
unui câine : presimțiri, griji...
— Unde stai, întrebă Ana. Mergem la tine.
— Intrăm aci.
Și coborâră amândouă în subsol, Marta o duse
într'o odaie pe care Ana nu o cunoștea. O ținea de
 379

mână. Un gest vechi redeșteptat, o licărire de mân-

gâiere, de dragoste. Odaia în care intrară era plină
de lucruri din acelea cari umplu sufletul de tristețe.
Perne- croșetate și puse pe atlaz roz, păpuși cu pi­
cioarele rupte și surâsuri ordinare, o scrumieră „Sou­
venir din Azuga" plină de mucuri ,un divan acoperit
cu tul brodat în diferite culori. O odaie plină de fum
de tutun, încremenit în răcoarea umedă, specifică
subsolurilor.
— Stai jos.
Se așezară față în față la masă. Scaunul Anei
scârția ușor la fiecare mișcare. Flik se așeză imediat
la picioarele Martei.
Ana căuta să-și stăpânească aviditatea cu care
ar fi dorit să privească fața Martei. Acolo întâlnise lu­
cruri total necunoscute. Ana nu își da seama din ce
era creat acest necunoscut, dacă ascundea ceva a-
dânc sau se mărginea la efecte exterioare. Părul Mar­
tei, altădată vaporos, ondulat, cu reflexe roșii în el,
era acum de un negru profund, tăiat drept, acoperind
și o parte din frunte cu o linie pur geometrică, înca­
drând fața cu o violență puțin obișnuită.
Ochii Martei verzi, imenși, păreau ireal de fru-
moși, iar gura în paloarea obrazului era tăcută, într'o
încăpățânată melancolie, fără cea mai umilă umbră
de surâs, o rigiditate de piatră sculptată. Pe față însă
trecuse o oboseală, o boare, ceva imaterial, o devita-
lizare a omului epuizat — sau foarte sărac.
— Ți-a spus Dinu... L-am întâlnit... abea veni-
seni... în București.
— Da.
— După ce am vorbit cu el am fost îngrijorată. Nu
știu dece, mi se părea că vorbește despre tine ca și
 380

când nu ar fi sigur de ce spune. Mă îndoiam că te vă"

zuse. Azi aș fi venit la tine chiar de nu mi-ai fi ■ ris.
Eram îngrijorată. Dinu nu mai stă aci?
— Ba da... dar ne vedem rar.
— A, dai
— Da. Vrea să plece la Paris.
— Pleacă? Mi-a spus și mie...
Pe fața Martei nu se putea ceti nimic. Totuși a-
ceeași reticență în glas și privire ca la Dinu, dar par­
că, dacă La Marta total era amestecat cu dispreț la
Dinu se putea ghici oarecare spaimă.
— Dinu... e îndrăgostit de tine Marta? Nu?
— A fost, răspunse Marta și surâse cu dispreț și,
pentrucă Ana tăcu multă vreme, Marta îi mai spuse:
— A obosit. Evadează.
Și disprețul din glasul și ochii Martei crescu. Ce­
va rece, tăios.
Ana nu mai știu ce vorbi. Ar fi întrebat o mie de
lucruri deodată, dar nu putea găsi un început.
— Pe Matei Banea l'ai mai văzut? întrebă totuși.
— A, câteodată. Acum câtva timp din nou. Știi că
procesul acela al lui s'a terminat dar nu a avut de
luat decât câteva zeci de mii... 60... 80. Știi ce a făcut
cu ei ?
Și Marta surâse ușor, ironic, apoi continuă:
— A chefuit cu foștii prieteni și amante până la
ultimul ban. „Ca să-mi restabilesc renumele de
„conte", mi-a spus râzând cu hohote. A închiriat
pentru acele câteva zile de lux. un splendid automo­
bil. Cobora lăsând ușa deschisă în urma lui ca s'o
închidă șoferul care cobora și el respectuos. A dat bac­
șișuri nebunești. Mi-a povestit totul bătându-și joc de
 381

el, dar totuși mulțumit că ст putut petrece „ca pe vre­

muri".
Ana și-l aminti. Fularul alb la gât fâliâind. Ele­
gant, sensual, bun, lipsit de voință.
— Și acum?
— Mister. L'am mai văzut... câteodată. Purta hai­
ne vechi. Are o slujbă: copist la un minister.
Anei se păru că Marta vorbește prefăcut vesel,
mai mult ca să o distreze pe Ana.
— Nu mi-ar displace să-l revăd, spuse Ana și în_
tr’adevăr simți că îi este dor și de el. Iși aminti de
nesfârșitele lor plimbări seara, și apoi romanticele
convorbiri noaptea din grădină și la geam.
— Dacă mai vine pe aci, am să-i spun, șopti
Marta fără vlagă.
— Da, da.
Apoi tăcură din nou. Ana se simți stingherită, în­
străinată.
— Dar Marta, pentruce nu mergem la tine în o-
dale? Nu stai tot în chioșc. Те-ai mutat sus?
Marta își căută o țigara, chibrituri, scrumiera, Q-
prinse țigara și abea apoi răspunse:
— Nu, tot în chioșc... daff e... dezordine. Aci e la
o chiriașă. Dealtfel de când nu ne-am văzut s'au
schimbat multe lucruri pe cari tu nu le știi. Nu numai
cu Matei Banea, dar și cu mine... și... tot atât de ri­
dicole.
— Rău?
— Da. Destul. Nici nu știu cum o să pot ieși din
ele 1
— Dar ce anume?
— Uite tot cu banii. Am să-l rog pe Matei să-mi
caute și mie un loc de copistă.
382

Și Marta râse încet. Ana simți tristețea coborând

în suflet.
— Dar tatăl tău..., încercă să spuie. dar Marta o
întrerupse.
— Da, știu, cunosc povestea: se spune că mi-a
lăsat mult. Așa am crezut și eu din păcate, acum însă
văd că acel „mult" , nu prea a însemnat mare lucru.
După moartea lui s'a cheltuit. Și mama, Dumnezeu
s'o ierte, a avut nevoe mare de bani — știi.
Și Marta făcu un gest plictisit cu mâna. Ana însă
întrebă totuși.
— Dar Covasna, dar Bufetul. Auzisem că aduceau
un milion venit pe an.
— O, l-am pierdut la ultima lictație. Nu am avut
banii necesari la îndemână.
— Cât?
— Vre-o două sute de mii mai trebuiau...
— Și pentru două sute... nu ai găsit.
Ana simțea că ceeace vorbea o prictisește, o e-
nervează pe Marta, dar voia să știe. Totul îi părea
foarte absurd, neverosimil.
— Așa imediat... nu am găsiți Dealtfel mai împru-
prumutasem... eu... și pentru alte lucruri,,,
Marta se opri, se gândi o clipă, apoi, peste neho~
tărârea feței, peste oboseală, peste indiferență, iz­
bucni o voință. O privi deodată pe Ana în ochi isco­
ditor.
— Stau materialmente foarte prost. Voiam să nu
îți spun... imediat, dar uite văd că e mai bine să știi.
La început... după moartea lor, nu mi-am dat seama
și am cheltuit fără să socotesc. Nici nu știam că am.
Apoi au fost încurcături și am împrumutat ca să aco­
păr. Credeam că este suficient... ca să trăiesc cum
 383

vreau, dar acum am aflat că sunt pe punctul de-a

pierde totul, adică ce a mai rămas, dacă...
— Dacă ?
— Dacă nu voi face tot ce este necesar ca să
salvez ce a rămas.
— Ce a rămas ?
— O, a mai rămas ceva... In fine om vedea... nu
știu nici acum exact... Advocatul...
— Marta, nu aj putea să-mi spui cât ai avut apro­
ximativ, adică ce ți-a lăsat tatăl tău...
— Se spune că 10 milioane. Alți au afirmat 20.
Dar o avere nu se poate evalua când e făcută din
case, locuri, terenuri, restaurante...
— Dar venitul lor...
— Să nu-ți închipui că este atât de ușor de... Dar
cred că înțelegi că dacă s'a întâmplat așa, e că nu se
putea altfel... probabili Trebuie să știi că și biata
mama mea a cheltuit din bani fără socoteală. Finul
Constantinescu Invalidul, a făcut ce a vrut. Era și el
tutorele lui Traian.
— Totuși cred... că tu... încercă Ana să vorbească,
dar Marta o întrerupse. Glasul îi scăzu deodată ca
ton, dar căpătă o intensitate neașteptată.
— Poate, pentru altcineva, pentru oricine, dar nu
pentru mine. Eu eram atât de obosită, atât de obosită...
sunt atât de obosită. De când m'am născut sunt obo­
sită. Niciodată nu am trăit. Recunosc : am încercat...
acum... am vrut să-mi dau iluzia fericirii...
— Marta 1
Marta întinse mâna și cuprinse mâna Anei.
Cu elan Ana îi spuse :
— Lasă, o să descurcăm noi... am să-ți ajut 1
— Nu știu dacă ai să poți, dacă se mai poate. Ar
384

trebui să am curajul să siârșesc. Credeam că am să

pot termina oricând... dar văd că nu pot...
— Marta 1
— Tu nu știi în ce hal au ajuns toate și .mai
ales eu 1
— Marta, pentruce vorbești așa 1 Ce înseamnă
asta 1
— Adevărul, și când ai să-1 cunoști ai să te în­
spăimânți. Nu mai am aproape nimic și sunt incapa­
bil momentan să încep ceva. Nu știu ce să încep.
— Lasă acum. Stai liniștită. Am să încerc eu să
descurc, pe urmă hotărîm noi ce e de făcut.
Marta o privi.
— Când am auzit că ești în București m'am gân­
dit că într'adevăr poate tu...
Deodată Marta izbucni într'un val de cuvinte cari
căpătară rezonanțe patetice.
— După ce s'au prăpădit toți, tata, mama, Traian,
eram atât de obosită încât orice îmi devenise indife­
rent, orice. Tot ce suferisem s'a acumulat dsodată în
oboseală. Mi-am dat seama că mai întâi și cu orice
preț trebuia să mă odihnesc. Am lăsat totul pe mâna
advocatului. Am plecat la Constanța... asta când ai
plecai tu... la Paris...
Aci Marta făcu o pauză. In clipa asta Ana ridică
privirea, o privire furișă, și, deodată, ca prin indiscre­
ția unei perdele întâmplător dată la o parte, i se păru
că întrezărește pe fața Martei, un joc, o voință as­
cunsă, o premeditare. Ana aplecă repede privirea,
întrebă totuși.
— Să reîncepi să înveți nu te-ai mai gândit deloc?
— Ba da. Am crezut că mă voi apuca imediat din
nou, mi-am spus : „o vacanță", dar iată că acolo am
 385

stat destul de mult. Anul era în tot cazul pierdut. Când

m'am întors, lucrurile erau atât de încurcate încât ca
să pot trăi am început împrumuturile, vânzările,
grijile...
— Totuși nu prea înțeleg, îngână Ana.
Brusc Marta o privi pe Ana cu atâta răceală încât
Ana își simți sângele înghețând.
— E destul de ușor de judecat pe un altul, dar
altcineva, în locul meu, cred că ar fi murit 1 Dealtfel
nu trebuie să-ți pară nici ție nici mie rău de acest
timp „pierdut". Repet : e absolut singura dată în viața
mea când am căutat să-mi procur iluzia că trăiesc.
Cine știe, poate că au fost momente când am crezut
că am reușit 1 Ceeace se va întâmpla deacum înainte
nu prea are mare importanță. Intr'adevăr, poate ar fi
bine să termin mai repede, dar iată că nu am putut...
încă. Mai târziu, oi vedea. In tot cazul, credeam că
vrei să mă ajuți, indiferent din ce motive am ajuns așa.
Ana nu răspunse. Era inutil. Amândouă știau, și
Marta mai bine ca Ana, că va face ce i se va cere.
Totul era însă absolut nelămurit pentru Ana. Nu
putea înțelege cum reușise Marfa să încurce o avere
de 20 milioane, când banii fuseseră puși în lucruri
cari aveau venit mare, foarte mare : moșie, Băile Co-
vasna, restaurantul din gara Brașov, apoi case, pră-
valu, prăvălii...
— Cred într'ădevăr, spuse Mărtă ca și când i-ar
fi ghicit gândurile, că cel mai greu pentru un om e
de-a înțelege pe alt om. Cum vrei ca, în câteva cu­
vinte, să-ți explic ce s'a petrecut cu încetul 1
Tăcură amândouă. Vertiginos prin mintea Anei
reînviă crâmpeele din viața Martei, a casei Vrânceni.
O revăzu și pe Elena Vrânceni înconjurată de tenori,
25
386

tineri, tot felul de bărbați, cu ochii congestionați stri­

gând : „Vreau să trăiesc, auziți vreau să trăiesc !"
Dar glasul Martei spuse deodată cu multă blân­
dețe Anei :
—Nu trebuie să te frămânți... om face ce s'o pu­
tea. Ce nu...
Și Marta râse ușor, râsul ei de copil bolnav, mai
mult un suspin decât un râs. Ana îi surâse.
— Căutam să înțeleg, dar că înțeleg ori nu, acea­
sta e cu totul altceva decât că trebuie să începem să
salvăm, cum putem, ce a mai rămas.
Tăcură din nou. Apoi Marta șopti ca o concluzie:
— Ar trebui să plec la Covasna.
— Și ?
— Nu am cu ce pleca.
— Cum... chiar așa au ajuns lucrurile ?
Brusc Marta râse, râs scurt și oprit cum oprești
cu mâna vibrațiile unui metal. Un râs ironic, un râs
care fusese uitat și care acum, după ani, răsărea ca
o fantomă, o amintire dureroasă.
— Mai mult decât „așa"...l Pentruce crezi că nu
te-am dus la mine în odaie ? Am vândut totul. înțe­
legi ?: tot. Nu mai am nici pat. Ieri am vândut diva­
nul.. Azi noapte am dormit la o vecină, aci.
— Marta !
Cuvântul fusese mai mult țipăt.
— Nu te speria. Astea sunt fleacuri, dar trebuie
să ies din încurcături.
Ceva rece trecu prin trupul Anei.
— Ce trebuie făcut ?
— Ți-am spus : trebuie neapărat să merg la Co­
vasna.
— Ce îți trebuie ?
 387

— Tu ai bani ?
— Da, ceva. Nu mult, totuși am ceva.
Fără explicații, brusc, inconștient Ana mințise.
Bani avea. Se întorsese delà Paris înainte de vreme
cu bani rămași disponibili. Și Ana minți cu ușurință
pentrucă o făcu fără voia ei, nu din meschinărie ci
din motive neînțelese, chiar de ea.
— îmi dai o rochie de-a ta mai puțin ridicolă pen­
tru voiaj ca asta pe care o am, îmi dai bani de tren.
Stau trei zile și mă întorc. Nu vreau să plece avocatul
acolo. Vreau să controlez chiar eu. Avocatul s'a îmbo­
gățit și el de pe urma mea.
— Pentru ce nu îi ceri lui, avocatului, bani îm­
prumut până se descurcă lucrurile ?
Marta râse iar cu râsul ei batjocoritor.
— Nu îmi mai dă. Acum nu mi-ai mai rămas de­
cât tu.
— Bine, mâine pleci la Covasna. Când te întorci?
— Azi e Vineri, Miercuri după masă vii tu aci.
Se făcu din nou tăcere. Ana se simțea stingherită.
— Marta, te rog, — aci ochii Anei se umplură deo­
dată de lacrămi, — te rog din suflet să căutăm să fie
iar totul bine. Cu ce ai tu și cu ce am eu o să des-
curcăm... apoi ai să începi iar să înveți... pe urmă...
Dar Marta o opri. O privea cu intensitate.
— Te rog să te liniștești. Nu trebuie să plângi. E
singurul lucru pe care într'adevăr ți-1 cer. Dacă ai să
plângi, nu am să mai pot să-ți cer nimic. Hotărât, nu
aș mai putea.
Ana își șterse imediat ochii. Surâse.
— Bine. Nu plâng.
Ar fi vrut să-i spună că o iubește. Ar fi vrut să o
cuprindă în brațe, dar fața Martei era rece, închisă,
388

hotărâtă. Un surâs ușor batjocoritor îi plutea în lumi­

nile ochilor. Buzele rămâneau tot aât de trist închise.
Marta o conduse pe Ana până la poartă. Iși trecu
brațul sub brațul ei cu aceeași mișcare mângâioasă
ca de atâtea ori altă dată.
Flik'le urmă încet, trist. Aci, în bătaia soarelui,
în lumina lui orbitoare. Ana își putu mai bine da
seama, că într'adevăr mizeria își așezase urma asu­
pra Martei. Ființa ei, fața ei, hainele ei, păreau vește­
jite ca și cum ar fi fost îndelung purtate și fără între­
rupere. Ochii însă păstraseră miraculoasa lor clari­
tate, contrastând dureros cu fața. Păreau spălați de
orice gând, orice îndoială, o privire înălțată într'o su­
pranaturală sensibilitate, seninătate, conștiință. Ana îi
privi cu uimire și ușoară spaimă, ca pe o icoană care
deodată, în intensitatea unei clipe de reculegere, ar fi
prins viață, și ți-ar fi dat semn că în ea există ceva
dincolo de imaginea ponderabilă.
Ana și Marta se despărțiră.
Mai întâi Ana merse în oraș. Se grăbi. Imediat și
fără tocmeală cumpără un divan și tot ce trebuia pen­
tru dormit. Simplu, foarte simplu dar totul curat. Le
trimese la Marta. Și Ana se simți mai liniștită. „Nu
se poate, își spuse, să nu reușesc ca totul să fie bine".
O vedea pe Marta cetind, învățând, pregătind
examene, o vedea apoi cu șorț alb ca doctor, o vedea
sănătoasă, activă ; iar pe ea, Ana, tot într'un halat
alb, desemnând, pictând. Imaginile astea o făceau fe­
ricită, și era grăbită ca și cum minutele ar fi avut im­
portanță de zile, ca și cum pe loc toate s'ar fi putut
lămuri.
Totuși în suflet purta o mare îndoială, fără să
poată însă preciza ce simte, și care îi era îndoiala.
 389

Pentru ce Mata nu îi spusese măcar cât de vag ce a

mai rămas din avere, și cum de cheltuise atâta din-
tr'însa ? Cum a fost cu putință ca în mai puțin de doi
ani averea toată să se fi prăbușit, să se fi pierdut ?
Ajunsă acasă, Ana făcu un pachet mare într'un
cearceaf alb cu tot ce crezu că-i este necesar Martei:
rufe, rochii, mănuși...
Totul era aproape nou și de cea mai bună cali­
tate, cumpărate la Paris. Luă și un pardesiu de voiaj
și îl adăugă celorlalte lucruri.
într'un plic puse trei mii de lei. Chemă servitoarea
și trimise cu toate cele pregătite la Marta. Peste un
ceas și jumătate servitoarea se întoarse. Aducea un
răspuns :
„Am primit totul. Miercuri te aștept, dar în orice
caz nu uita ce ai făgăduit : pentru nimic în lume să
nu plângi din pricina mea. E singurul lucru pe care
într'adevăr ți-1 cer, orice s'ar întâmpla, și pentru care
îți voi mulțumi.
Marta".

Ana sărută scrisoarea. Era acum complet lini­

ștită și încredințată că totuși va fi bine, că totul se va
lămuri.
 CAPITOLUL XXXIII

A doua zi pe la 11 dimineața, servitoarea intra

la Ana în odaie și îi spuse că a venit un domn care a
lăsat o scrisoare. Ana crezu că e delà Marta, dar scri­
sul îl era necunoscut.
— Cine era ?
— Un domn tânăr. Nu și-a spus numele. A plecat
imediat.
Ana desfăcu plicul și căută iscălitura. O găsi de­
slușit așezată și destul de pompos caligrafiată : Dinu
Câmpeanu. Ana ceti repede și cu uimire conținutul
scrisorii.
„Stimată domnișoară. Azi ați fost la domnișoara
Marfa Vrânceni. Eu plec mâine la Paris. Vă rog să
credeți că dacă o fac, e pentrucă totul e inutil. Nu
vreau să dau nici un sfat. Probabil că și asta ar fi inu­
til, dar sper că mai târziu nu o să mă judecați atât de
aspru ca acum. Totul este inutil. Nu am curajul să
mă omor rămânând. Plec.
Vă rog să credeți în sentimentele mele respectuoase.
Constantin Câmpeanu
Ana rămase înmărmurită și mai ales nu înțelegea
pentruce Câmpeanu îi scrisese scrisoarea aceasta,
 391

Gestul îi părea total lipsit de pudoare. Poate câ avea

dreptate că nu se mai poate face nimic pentru Marta,
dar dacă el obosise și părăsea lupta, ии avea dreptul
să împiedice pe altul să continue să crează în victo­
rie. încercările întotdeauna cuprind și o parte de feri­
cire. Scrisoarea era scrisă din lașitatea omului care
simte nevoia să-și explice întâi lui, apoi altora, pen-
truce e slab. „Dealtfel oamenii întotdeauna caută să
se dezvinovățească, își spuse Ana, chiar atunci când
își omoară părinții sau copiii".
Marta îi vorbise cu dispreț de Dinu Câmpeanu,
dar Dinu Câmpeanu vorbea de moarte. O făcea cu
patetism, cu tristețe, poate. Și Ana surise. își da seama
deslușit, că te poți despărți plângând de cineva și to­
tuși să o faci de bună voie, că durerea unei despăr­
țiri nu dovedește întotdeauna că nu dorești plecarea.
Totuși scrisoarea o turbura pe Ana. Chiar dacă
Dinu Câmpeanu scriind, făcuse o lașitate, totuși era
imposibil ca scrisoarea să nu cuprindă și adevăr.
Cele câteva zile cari o despărțeau acum de Marta,
plecată Ia Covasna, trecură repede. Din ce în ce Ana
crezu, în ceasurile acestea ale despărțirii, în victorie.
Căldura din sufletul ei, dorința ei, erau un tonic.
Miercuri după masă, așa cum rămăsese hotărât
cu Marta, Ana merse la dânsa. Voia să stea de vorbă
cu Marta mai clar, mai pe față: numai cunoscând bine
situația se va putea lua și o hotărâre eficace.
O găsi pe Marta în curte. Purta aceeași rochie de
proastă calitate, ca acum câteva zile. Era așezată pe
un scaun de pae. Nu citea și nici nu părea frămân­
tată. Din potrivă, o liniște foarte curioasă, o liniște fă­
cută din totală indiferență și împietrire îi sta pe față.
Ana simți o tristeță. își aminti de Traian. El sta așa.
392

în curte, la soare, ceasuri întregi, mulțumit și incon­

știent. Dar lața Martei, cu toată împietrirea și indife­
rența, purta ceva nobil. Avea ceva de idol exotic și
misterios, ceva statuar. La picioarele ei, Flick, cu ure­
chile drepte, ochii lucioși, de chilimbar, sta și el tot
atât de nemișcat.
„Niciodată nu o să reînceapă să învețe, să trăia­
scă", își spuse Ana repede și regretă imediat gândul.
Voia, și știa ce trebuie crezut, sperat, cu orice preț.
Trebuia învins.
— Marta 1
Marta întoarse încet capul către ea. Nu surâse.
Fața era tot atât de nemișcată, dar ochii, ca o apă
tremurată de o adiere, își schimbară culoarea.
— Te așteptam.
Mâinile Anei și ale Martei se împreunară.
—Ai 'fost la Covasna ?
— Nu.
—Cum... nu ?
Ana rămase înmărmurită.
— Nu am fost.
Marta răspundea cu simplicitate.
— Dece nu ai fost ?
— Ai obiceiul să întrebi așa încât să nu-ți se
poată răspunde. Judecătorii au cel puțin scuza că vor
să surprinză. Dar tu ?...
Ana tăcu. Marta urmă mai blând :
— Când mi-ai trimes lucrurile, când au sosit, a:
fi trebuit să fii aci ca să mă înțelegi. Au tăbărât toți
vecinii. Aa fost încredințați că am dat de bani. Fiecare
și-a adus aminte că îi datorez ceva. Nu am avut pu­
terea să rabd...
— Ai dat tot ?
 г 93

— Destul ca să nu mai pot pleca. Apoi... mi-a

trebuit și mie ceva.
Ana nu mai spuse nimic. Iși aminti de scrisoarea
lui Dinu Câmpeanu. Oare nu se aila acum în fața unei
iorme de demențe? Nu despre asta vorbise Dinu Câm­
peanu în scrisoare, spunând că „nu se poate nimic",
sau ea Ana, ca și Dina Câmpeanu, erau incapabili să
înțeleagă situația, să o înțeleagă pe Marta și deci in­
capabili să ajute ? Ana rămase nemișcată. Marta îi
spuse ( un surâs păru chiar că vrea să-i iluture pe
buze) :
— Nu trebuie să te deprimi. Ceeace dorești tu, e
să mă ajuți, nu ? E să-mi faci bine, nu ?
Ana afirmă cu un gest obosit al capului.
— ...pentruce vrei atunci ca lucrurile să se pe­
treacă așa cum le dorești tu și nu cum le doresc eu,
să se petreacă așa cum îmi este mie mai bine ?
— Pentrucă așa, nu se poate ieși din încurcături.
Așa a fost până acum și s'a risipit și încurcat averea.
Acum trebuie să încercăm altfel. Nu trebuie să mai
dai nimănui nimic. Ce facem dacă puținul care îl mai
avem se irosește ?
— Mai am și eu ceva.
— Am spus ce avem, nu ce am. Nu am vorbit,
pentrucă banii și lucrurile erau delà mine...
— In fine... o să vedem noi...
— Marta, dar nu vreau să fie prea târziu.
După o pauză, în care timp Marta păru că se gân­
dește, îi spuse :
— Ascultă, și ieri te-am rugat să nu te frămânți.
Ți-am scris. Ajută-mă așa cum sunt, nu cum ai vrea
să fiu.
— Dar cum ești ?
 394

Marta o privi pe Ana cu aceeași privire îndepăr­

tată. Fața ei cuprindea o liniște rece.
— Nu pot suporta să te văd frământându-te, sufe­
rind. E inutil. Mai bine renunț la orice ajutor.
Brusc Ana se liniști. Iși regăsi sufletul ei ascul­
tător, tolerant până dincolo de posibil. Intr'adevăr, su­
ferind, nu ajuta.
— Atunci ce hotărăști să facem ? întrebă.
— Cred că ar fi bine să mergi tu la avocatul
meu și să te ocupi tu direct, fără să mă mai amesteci
pe mine.
— Și tu ?
— Eu am să-ți... explic... Câteodată poate o să
am și o părere.
— Nu ar fi mai bine să-1 rog pe tatăl meu să
meargă el la avocat?
Marta tresări.
— A, nu absolut nu. Numai tu, noi, și niciodată
nimeni altul. Dealtfel aceasta e o condiție absolută pe
care ți-o pun. Făgăduiești ?
— Desigur... cu toate că...
— Repet : mai bine nimic. Numai tu. Făgăduiești ?
— Bine, făgăduiesc.
— Crezi că dacă aș fi vrut ca altcineva decât tine
să se amestece în toate lucrurile astea, nu te-aș fi
rugat chiar eu să-i spui tatălui tău ?
Marta păruse din cale afară de surexcitată. Ime­
diat ce Ana făgădui să nu vorbească nimic nimănui,
se liniști, recăzu în indiferența ei îndepărtată. Ana nu
mai știu ce vorbi. întrebă cu blândețe :
— Ți-au luat vecinii și divanul ?
— Nu. E sus.
— Să nu-1 dai.
 395-

— Nu, divanul nu am să-l dau. E într'adevăr prea

greu fără el.
Marta surâse. Nu părea câtuși de puțin impre-
sionată de cele ce se petreceau.
— Bani mai ai ?
— Da. 500 de lei.
Și Marta scoase dintr'un buzunar un portmoneu.
mic de piele roșie de marochin foarte elegant, o ade­
vărată bijuterie. Arătă banii.
— Ai un portmoneu foarte frumos, spuse Ana.
— Iți place ?. II amanetasem la o vecină. Are și
monogramul meu.
O mare amărăciune umpluse sufletul Anei. I se
făcu frică de Marta. Nu mai înțelegea nimic. Marta se
uita la portmoneu cu o privire de copil bolnav, re­
semnat în plăceri mărunte și neînțelese de alții.
— Avocatul, spuse Marta, e un fost prieten al ta­
tălui meu, și al finului Constantinescu Invalidul, îi
știi. Bănuesc că au trăit bine de când am moștenit eu.
Ei au învârtit, sucit, totul așa cum le-<r fost mai bine,
dar acum, ce a mai rămas aș vrea să capăt înapoi și
cât de repede.
— Ce a mai rămas ? Știi ?
— După socotelile mele, două case în Covasna,,
și o bună parte din casa asta.
— O parte 1 ? E ipotecată și ea ?
— O, desigur 1
— Asta ar face un milion, două, trei ? întrebă Ana.
— Știu și eu ? Poate. Dar să vedem ce spune avo­
catul. E peste măsură de viclean.
Marta dădu Anei numele și adresa avocatului.
Sta în apropiere, în cartierul Cotrocenilor.
— Bine înțeles, în timp ce tu ai să alergi în locul
396

meu, eu am să încerc să încep din nou învățătura...

dar până una alta am vândut cărțile... înțelegi.
Glasul Martei era gol de orice hotărâre. Ana în­
țelese că Marta vorbește numai ca să-i facă ei plă­
cere :
— Câteodată mă gândesc că poate ar fi mai bine,
decât medicina, să fac farmacia, mai adăugă Marta.
— Farmacia ?
— Da. Termin mai repede, înțelegi. Poate aș pu­
tea deschide o farmacie... știi... cu banii rămași. în­
țelegi.
Dar Ana nu înțelegea, și nici nu căuta să înțe­
leagă. Știa că Marta nu se va mai apuca niciodată
de nimic.
— Să vii mâine la mine, spuse Marta, Anei la
plecare, și deodată în fraza asta puse o imensă blân­
dețe. Se apropie de Ana și o sărută.
Ana plecă repede. Nu voia ca Marta să vază că
ochii i se umpluseră de lacrămi fierbinți.
 CAPITOLUL XXXIV

O sală foarte mare cu scânduri de brad pe jos,

iar de jur împrejur, de pereți, bănci rudimentare vop­
site cenușii. Pe ele stau tot felul de oameni cari aș­
teptau. In odaie mai era și un birou. Așezat în fața
lui scria un secretar al domnului avocat Benvenuto
lonescu.
Ana se așeză și ea, după un moment de ezitare,
pe bancă. Dar se sculă imediat și merse la secretar.
— Aș dori să vorbesc cu domnul avocat.
— Numele dumneavoastră.
— Ana Stavri din partea domnișoarei Marta Ve­
niamin Vrânceni.
— Imediat.
Secretarul dispăru în odaia de alături.
Oamenii din sală începură să vorbească între ei.
Se auzea un murmur liniștit. Păreau să fie săraci, oa­
meni de prin cartierul Cotrocenilor, sau din imediata
apropiere a Bucureștilor, țărani cari aprovizionam Ca­
pitala : lăptari, cârciumari, măcelari. In odaie miro­
sea greu a ghete de proastă calitate. Secretarul se
întoarse și o pofti imediat pe Ana în biroul avoca­
tului.
 398

Un om cu ochii toarte albaștri într'o față cărămi­

zie, arsă de soare și alcool. Părul, pieptănat în perie,
mustața și sprâncenele albe și stufoase. Nu era sin­
gur în odae. Și aci ,pe scaun, așteptau clienții, mai de
elită, probabil. Benvenuto lonescu, așezat la un birou,
asculta povestea unei femei care vorbea plângând.
■Când intră Ana, se ridică teatral delà birou și înaintă
spre ea un pas. Era de statură mijlocie, foarte robust
cu picioarele puțin arcuite.
— Cu cine am onoarea ?
— Vin din partea domnișoarei Marta Vrânceni.
Ana Stavri.
Benvenuto lonescu sărută Anei mâna.
— Mă rog, mă rog. E oare bolnavă ?
— Nu, dar destul de obosită ca să mă fi rugat pe
mine să mă ocup mai departe cu dumneata de cele
începute...
— Aha 1 așa 1 Păi nu e rău, ca să zic așa. E chiar
mai bine. Mă rog să așteptați puțin să isprăvesc cu
o persoană, ca să zic așa.
O pofti pe Ana pe un fotoliu, loc de onoare, și se
înapoie la biroul lui. Imediat ce domnul Benvenuto
lonescu se așeză, femeia cu care vorbise înainte, în­
cepu iar să plângă și să povestească. O femee slabă,
cu părul cărunt, hainele mizere. Ana asculta.
— ... cum vă spuneam, domnule avocat, viu la
dumneavoastră ca la un frate, că pe altcineva nu mai
am pe lume, de când criminalii au tăbărât pe mine.
El, bărbatul meu, cum vă spuneam, m'a târnuit prin
odae de păr. Zice că o să-mi arate el mie, că dacă
nu iscălesc, mă lasă pe drumuri... Nu știu ce să vă
mai spun. Nu știu dacă o fi adevărat, dar am auzit că
sunteți celebru și de aia am venit... să mă salvați.
 399

Femeia povestea și plângea monoton. Benvenuto

lonescu asculta sforăind ca un cotoi mulțumit, gâdi­
lat. Părea măgulit, satisfăcut. La ultima frază a fe­
meii, Ana cu toată mila pentru femeea aceia, simți că
nu poate reține un surâs, însă ceeace o uimea peste
măsură, ceeace nu putea înțelege, era pentruce Marta
îl alesese pe acest om ca să-i încredințeze averea.
Omul nu părea rău, dar viclenia era ostentativă, im­
posibilă de ascuns.
După un sfert de oră, îi veni și Anei rândul.
Benvenuto lonescu tuși.
— O cunoașteți de mult pe domnișoara Vrân-
ceni ?
— De... doi ani și mai bine.
— Vă rog... dacă nu sunt indiscret ca să zic așa...
o cunoașteți bine ?
— Cred că da.
— Deci ați cunoscut și familia Vrânceni, ca să
zic așa ?
— Da.
— Eu am fost prieten cu tatăl ei. Am fost amân­
doi în partidul liberal. Era un om priceput. Negustor
înăscut. Făcuse avere. Mesele lui, banchete nu alt­
ceva, erau cunoscute. Venea și Vintilă și Dinu Bră-
tianu. Dar, ce să zic, ceilalți membri ai familiei, doam­
na și copiii, domnișoara Vrânceni mai ales, nu au
moștenit spiritul comercial al tatălui lor, ca să zic așa.
— V-ați ocupat de avere chiar delà început ?
Ana avea impresia că bâjbâie în întunerec. П
simțea și pe avocat prudent, hotărât să nu vorbească
ușor.
— Hm, hm, nu tocmai. Când domnișoara a venit
la mine, ca la un bun prieten al răposatului Vrânceni,
400

averea... era... ca să zicem... foarte, foarte încurcată.

Mâna grea a lui Benvenuto lonescu avu o miș­
care aeriană.
— Dar acum ? întrebă Ana.
— A mai rămas ceva. Da, „ceva" e bine zis. Un
ceva foarte dubios, ca să zic așa.
— Totuși...
— Ei da, totuși trebuiește văzut ce e de făcut.
Dar cu domnișoara Marta e greu, e foarte greu.
Benvenuto lonescu suspină cu tristețe și o privi
fix pe Ana.
— Pentruce greu ?
Avocatul începu să tușească cu energie. O pri­
vea pe Ana cu nedumerire.
— E, e, e. Nu are răbdare... Bani, bani, vrea bani
și pace, mă înțelegi ?
— Dar pentruce atâția bani ? întrebă Ana și au-
zindu-și întrebarea atât de naiv pusă, i se păru că e
mai bine astfel decât să lupte inutil și inegal cu vi­
clenia, hotărâta viclenie a avocatului. Benvenuto lo­
nescu, se opri -o clipă, o privi cu exagerată uimire,
ochii i se măriră, vru să vorbească, să izbucnească
parcă, dar brusc se opri și continuă ca și cum nu •ar
fi fost întrerupt :
— Bani mulți i-au trebuit, ce să-i faci. A ipotecat
tot, a dat dobânzi. Cine știe, poate că nu o cunoașteți
chiar așa de bine pe cât credeți. Când îi trebuiesc
bani, e, e, e, nu se mai ocupă de consecințe. A dat
400% de mii la 100 de mii, așa pentru șase săptămâni.
Ana tresări.
— Cum ? 1
— Da, da, exact. Am hârtiile aci. înțelegeți că în
astfel de condițiuni era greu... Eu am făcut ce am pu-
 401

tut... Ca să dea banii înapoi, chiar eu i-am vândut un

mic teren în condițiuni avantajoase.
— Cui?
— Unui iin al dumnealor, tot pe aci în cartier.
■— Constantinescu Invalidu ?
Benvenuto lonescu își sbârli mustața cu iuțeală.
— II cunoașteți, îl cunoașteți ! Cunoașteți fami­
lia, văd 1
— Și delà cine a împrumutat bani? întrebă Ana,
repede.
Benvenuto lonescu tuși, se înecă dar nu răspunse.
— Tot Constantinescu? mai insistă Ana, dar nu
primi răspuns. Benvenuto lonescu tușia, înnecându-se.
— Bineînțeles... spuse omul, calmându-se, acum
totul este foarte, foarte... Infine, trebuie să facem tot
ce se poate ca să terminăm, chiar eu, vă asigur do­
resc aceasta.
— Dar ce a mai rămas ?
— Aceasta îmi este absolut imposibil să vă spun.
Ca să zic așa, nici eu nu știu. Dar puțin, puțin, foarte
puțin... foarte puțin.
Și omul clătină trist din cap.
Ana simți că este amețită și că aude numai ceea-
ce i se spune, fără să poată hotărî ce simte. Din nou
tristețea aceea amară i se urcă în trup. Iși da seama
că Marta, pe deoparte și Benvenuto lonescu pe de
alta, ascund tocmai ceeace ar fi putut desluși totul.
Nici delà Marta, nici delà omul acesta nu putuse afla
ce mai rămăsese din avere și mai ales, cum fusese
posibilă1, atâta risipă! de bani, în timp atât de scurt.
— Totuși, aproximativ, ar trebui să știu ce a mai
rămas, spuse Ana, căutând să învingă apatia.
2в
402

— Infine, am să mă uit, am să cercetez dosarele

și am să vă dau, cred, zilele astea un răspuns.
Gestul evaziv al mâinii grele își făcu din nou loc
și flutură în spațiul liniștit al odăii.
— Nu s'ar putea să știu mai repede ?
— Ba da, dacă doriți cu tot dinadinsul.
— Domnișoara Vrânceni nu mai are cu ce trai.
Ar fi bine să lichidăm cât mai repede.
— Știu, știu. Am făcut și eu се-am putut. I-am dat
și eu bani delà mine, în cont, fără dobândă.
Omul duse mâna la piept și urmă, patetic :
— Dar acum nu se mai poate. A rămas foarte pu­
țin. Mai sunt și cheltuelile mele... una alta... ca să zic
așa... In fine, să treceți zilele astea. Eu am fost prie­
ten cu bătrânul Dimitrîe Vrânceni. Dacă mai trăia, în
fine... ajungea și deputat. Știu prin mine. Răbdarea și
cinstea, când știi ce vrei, sunt întotdeauna încoronate
de succes. Și eu sunt o figură cunoscută în partid.
Repede Benvenuto lonescu își resfiră cu mâna
mustața albă și stufoasă. Ochii uimitori de albaștri
râdeau în fața smeadă, cu licăriri șirete de vulpoi
conștient. Ana îl privea cu intensitate. El suporta pri­
virea cu satisfacție, înfipt solid pe picioarele-i arcuite.
O conduse pe Ana până la ușă. Deschise ușa larg.
— Da, da, voi face tot ce s'o putea, înfine ca să
zic așa.
Era în prag și vorbea tare, către toată sala de
așteptare, tixită de oameni, cari se sculară respec­
tuoși în picioare. Benvenuto lonescu ridică voios o
mână, răspunzând în bloc. Se auziră glasuri.
— Trăiți, trăiți, trăiască domnu Benu...
— Să trăim cu toții ! spuse avocatul și întorcân-
du-se către Ana, se aplecă, îi șopti, sărutându-i mâna.
 403

— Alegători de-ai mei, cu toții.

„Ca să zic așa", își murmură Ana încet, plecând.
In stradă respiră adânc. Deci acesta era omul pe
care Marta îl alesese ca să-i descurce averea 1 Ben­
venuto lonescu, domnu Benu.
Ana își aminti când fusese la Marta prima dată.
Casa fără sens, cu pod și etaje întortochiate cu antre-
iașul mic plin de uși, întunecos. încercând ușile, la
fel, intrase într'un dulap imens, plin de borcane cu
murături și resturi de mâncare, Nici acum demersu-
rile ei ca să descurce <averea nu îi păreau mai cu
sens. Cât timp va putea Marta trăi din ce îi rămă­
sese ? Marta era incapabilă să muncească. Din banii
pe cari Ana îi dase ca să meargă la Covasna, plătise
datorii mărunte și răscumpărase portmoneul mic și
frumos de marochin. Benvenuto lonescu și Constanti-
nescu Invalida, pândiseră și luaseră tot. In doi ani
de zile, 10, 20 de milioane fuseseră cheltuiți. Marta nu
plecase nicăieri și nici măcar nu avusese puterea
să se mute din odăițele ridicol de mici ale chioșcu­
lui. Părea că absolut nimic nu o preocupă pe lumé,
că toate problemele fuseseră rezolvate, iar că moar­
tea ori mizeria, nu însemnau nici ele nimic.
Când Ana ajunse la Marta și îi povesti cele în­
tâmplate la Benvenuto lonescu, Marta ascultă cu mul­
tă liniște. Nu părea câtuși de puțin turburată. Părea ’
chiar mai liniștită ca în ajun. Ana crezu că Marta nu
înțelege bine cât de prost stau lucrurile. Repetă unele
fraze. Insistă. Dar Marta o întrerupse.
— !Mi-ai mai spus asta. Știu. Dealtfel mă aștep­
tam din partea lui Benvenuto să nu se poată despărți
de ultimele resturi ale averii mele. Când îi vorbești
de bani, îi lucesc ochii în cap.
 404

Și Malta surâse, iertătoare.

— Totuși, îi spuse Ana, ar fi bine să vii cu mine
la el, să-i spui tu că trebuie să-ți dea ce a mai ră­
mas. Pentruce să ia el ? Ce ne facem noi, atunci ? •
In glasul Anei se strecură spaimă. Dar Marta su­
râse iar.
— Ce copil ești ! Și imitându-1 pe Benvenuto lo-
nescu adăugă „ca să zic așa". Pentruce să mă căz­
nesc degeaba. Nici mort nu va mai da decât ce a ho­
tărât el. Dimpotrivă, poate de tine să-i fie mai multă
teamă ca de mine. II cunosc.
— Și pe altcineva nu ai găsit decât pe Benvenuto
ca avocat ?
— Nu înțelegi, ar fi trebuit să caut. Era prea obo­
sitor. Totuși cred că au mai rămas destui bani ca să
deschidem o farmacie... ți-am mai spus.
Ana nu înțelegea această ideie, a unei farmacii,
care revenea în gândurile Martei, ca o ultimă salva­
re. Când vorbea de farmacie, fața ei, o clipă părea
atentă, mai vie.
— O farmacie, Marta ?
— Și pentru ce nu ?
— Nu, pentru ce nu, dar pentru ce da ? Cum ți-a
venit gândul ăsta ?
— Știu și eu... Infine se câștigă mult... am auzit...
'E o foarte bună idee. Și în definitiv, nu mă mai chinui
cu întrebări... „ca să zic așa", adăugase, căutând să
o înveselească pe Ana. Dar Ana simți cât de falș era
totul și privea cu atenție fața Martei. Marta însă, cău­
tând să păstreze încă tonul ușor și vesel, întrebă :
— Nu ai putea să-mi dai niște bani ?
In ajun, Marfa avea încă în portmoneul cel mic
cinci sute lei.
 405

— Nu mai ai bani ?
— Nu. Mi-a trebuit... când nu ai nimic, cheltuești
mult mai mult.
Glasul era același : fals și voit. Ana îi dădu ime­
diat 500 lei. Marta vârî hârtia în buzunarul rochiei.
Stăpânindu-și glasul, Ana întrebă :
— Portmoneul, l-ai amanetai din nou ?
— Da, răspunse Marta, cu liniște.
Ana simți că mâinile 1 se răcesc. Se stăpâni și în­
trebă mai departe :
— Și ce ai putut căpăta ?
— O, știi... nimica toată, 300 de lei. Eu l-am plă­
tit două mii.
— Dacă dăm de bani, îl răscumperi, nu ?
— Da, îmi place. E ca o bijuterie.
Neglijent, în timp ce vorbea, mâna Martei, fină,
mângâe capul și urechile lui Flik. Flik deschise ochii
și o privi cu atâta dragoste pe Marta, încât Ana simți
o lovitură în piept. O totală dragoste, deplină dragos­
te. Astfel, ar fi trebuit să o iubească și ea pe Marta
și numai așa, altfel, simțea că va înebuni. Ii era scâr­
bă de jocul ei, de glasul prefăcut pentru a afla. „Din­
colo de fapte", îi spusese odată Marta ; și acum ea
răscolea în detalii. „Și mai ales să nu te frămânți ; e
tot ce te rog" îi scrisese Marta acum câteva zile și
Ana se frământa neîncetat. Ca și Dinu Câmpeanu, e
incapabilă să moară cu simplicitate pentru un senti­
ment, o dragoste, așa cum ar face-o Flik. Ea, Ana,
căuta să ajute, să descurce, să înțeleagă, să afle, să
surprinză, acum când poate nu mai era nimic de fă­
cut, nimic de ajutat, nimic, decât de a iubi dincolo de
marginile posibilului, cu liniște, armonic, supra înăl­
țat pur.
406

Marta privea și ea câinele. Spuse :

— Acum câteva luni am fost bolnavă, foarte bol­
navă, animalul s'a suit, cât este de mare pe pat la
picioarele mele și a fost imposibil să-1 miște cineva
de acolo. 3 zile nu a mâncat. El știe înaintea doctoru­
lui și când mă îmbolnăvesc și când mă fac bine. La
Constanța a fost cu mine. Pas cu pas m'a urmat. In
mare intra și ieșea cu mine. Mă păzea.
Despre nimeni și niciodată Marta nu vorbise cu
glas atât de cald, cu inflexiuni atât de umane și
blânde.
 CAPITOLUL XXXV

A doua zi, de dimineață, cu hotărâre, Ana se în­

dreptă iar către casa avocatului Benvenuto lonescu.
Voea neapărat să vorbească cu el, să-1 facă să înțe­
leagă hotărârea ei de a se ocupa serios de ceeace
rămăsese din averea Martei. Voia acum, prin atenție
și voință, să accelereze toate demersurile și să capete
ceeace avea de luat. Mai hotărî că, cu ceeace va lua,
va ști să organizeze pentru Marta o cât de modestă
viață, dar să nu o mai lase să cheltuiască fără rost,
așa cum o făcuse până acum.
Ana luă o trăsură și foarte repede ajunse la ad­
vocat. II găsi acasă. O primi imediat cu aceeași exa­
gerată și inutilă afabilitate.
— ■ Mă rog, mă rog, oricând pentru dumneavoa­
stră...
— Am fost și am vorbit cu domnișoara Marta
Vrânceni...
Benvenuto lonescu o întrerupse :
— A, da 1 tocmai azi de dimineață fuse și dum­
neaei p*e aci.
— Domnișoara Vrânceni ? întrebă Ana, fără să-și
poată ascunde uimirea.
406

Marta privea și ea câinele. Spuse :

— Acum câteva luni am fost bolnavă, foarte bol­
navă, animalul s'a suit, cât este de mare pe pat la
picioarele mele și a fost imposibil să-1 miște cineva
de acolo. 3 zile nu a mâncat. El știe înaintea doctoru­
lui și când mă îmbolnăvesc și când mă fac bine. La
Constanța a fost cu mine. Pas cu pas m'a urmat, in
mare intra și ieșea cu mine. Mă păzea.
Despre nimeni și niciodată Marta nu vorbise cu
glas atât de cald, cu inflexiuni atât de umane și
blânde.
 CAPITOLUL XXXV

A doua zi, de dimineață, cu hotărâre, Ana se în­

dreptă iar către casa avocatului Benvenuto lonescu.
Voea neapărat să vorbească cu el, să-1 Iacă să înțe­
leagă hotărârea ei de a se ocupa serios de ceeace
rămăsese din averea Martei. Voia acum, prin atenție
și voință, să accelereze toate demersurile și să capete
ceeace avea de luat. Mai hotărî că, cu ceeace va lua,
va ști să organizeze pentru Marta o cât de modestă
viață, dar să nu o mai lase să cheltuiască fără rost,
așa cum o făcuse până acum.
Ana luă o trăsură și foarte repede ajunse la ad­
vocat. II găsi acasă. O primi imediat cu aceeași exa­
gerată și inutilă afabilitate.
— • Mă rog, mă rog, oricând pentru dumneavoa­
stră...
— Am fost și am vorbit cu domnișoara Marta
V rânceni...
Benvenuto lonescu o întrerupse :
— A, da 1 tocmai azi de dimineață fuse și dum­
neaei p’e aci.
— Domnișoara Vrânceni ? întrebă Ana, fără să-și
poată ascunde uimirea.
 408

— Da, da, da. Chiar dumneaiei. Vine des. Mi-a

cerut niște bani... înfine câteva sute... M'am gândit :
eh ! în curând terminăm... I-am dat.
— Marta Vrânceni a iost azi de dimineață la dum­
neata și a cerut câteva sute ?
— Da, da.
Ana simți că duce mâna la frunte. Și-o opri în
drum. Căută să fie degajată.
— Tocmai de aceea aș vrea să lămurim lucrurile
cât de repede, ca să se isprăvească aceste mici îm­
prumuturi.
Benvenuto lonescu râse patern și viclean.
— E 1 O să fie cam greu 1 s'a învățat asa... Ce să-i
faci. Are nevoe de bani și pace.
Ana se opri să întrebe pentru ce Marta avea ne-
voe de ațâți bani. I se părea josnic să afle prin acest
om. II simțea gata de batjocură, de intrigă. Adânc
Ana se întristase din nou.
— In tot cazul, trebuie șă ne *acem datoria de-a
descurca ce a mai rămas din avere.
— O, desigur, desigur. Vă puteți bizui pe concur­
sul meu. Am și telefonat domnului Sică Constantines-
cu Invalidul ca să-1 anunț. Vreau să-1 determin să
cumpere el casa, adică ceeace a mai rămas neipote­
cat ca să zic așa, și să ne vedem odată cu banii în
mână.
— Alt cumpărător nu s'ar găsi ?
— Greu... imposibil aproape 1 Putem încerca...
— Și cu casele din Covasna ?
— El Cine cumpără case la Covasna? Totuși, na
vom ocupa... Greu, foarte greu. Totuși... totuși...
— Când să mai trec ?
 409

— Oricând, sunteți binevenită. Mă simt onorat...

dar nu pot da o dată fixă.
Ana vru să plece, dar Benvenuto lonescu după ce
îi sărută mâna, o opri și îi spuse :
— Sunteți o ființă distinsă. Vă dați multă oste­
neală, deaceea aș crede... în fine, un sfat ca să zic
așa... aș crede că, de îndată ce căpătăm banii, să nu
îi dați domnișoarei Vrânceni în mână. Administrați-i
dumneavoastră. Poate aveți părinți, consultați-i. Și,
dacă ați putea chiar pe dumneaiei să o îngrijiți... un
sanatoriu de exemplu...
— E bolnavă ?
Benvenuto lonescu o privi pe Ana cu insistență,
într'atât încât Ana simți că se înroșește. Iși da seama
din nou cât de absurd de naivă părea în clipa asta.
Benvenuto lonescu se frământă.
— E, ca să zic așa... eu cred că da. Altfel, înțe-
legeți, nu se explică...
— A da... Voi căuta. Să vedem, poate aveți drep­
tate.
Ana avu impresia că bâjbâe în întunerec, dar
scârba era aceeași : nu voia să știe, să întrebe, să
afle, prin omul acesta.
— Mă rog, fac și eu ce pot. Oameni suntem și fie­
care dintre noi trebuie să înțeleagă și slăbiciunile ce­
lorlalți, chiar dacă, doamne ferește... nu le împărtă­
șește... mă înțelegeți...
Ana plecă amețită. Câteodată i se părea că știe
tot, și că ceeace îi ascunde Marta e copilăros de ușor
de aflat, sau atât de logic și inevitabil, încât nu va fi
deloc uimită când va afla ; dar imediat gândurile
Anei cădeau în goluri atât de imense, încât reveneau
410

de acolo ca din moarte. Ii era frică. Simțea că ceva

nedeslușit, dar îngrozitor de aproape, pândea.
Deci, Marta în afara celor 500 lei luați delà Ana,
300 delà amanetarea portmoneului, mai ceruse și câ­
teva sute și advocatului. Peste 1000 de lei într'o sin­
gură zi. Plătise oare din nou o datorie grabnică ? Dar
cum putea cineva, care nu mai avea nici pat ca să se
culce, să plătească datorii mărunte din bani pe care
nimeni nu știa că îi are. Marta ceruse și luase 500 de
lei delà Ana cu aviditate, cu aviditatea omului care
are nevoe de bani pentru o întrebuințare imediat fo­
lositoare, pâine, apă; somn, iar nu ca să plătească
mici datorii prin vecini. Cheltuise în câteva zile, mai
mult decât o mie pe zi, fără să poată măcar pleca
până la Covasna. Și apoi, dacă se învățase să chel­
tuiască astfel banii, bineînțeles că tot ce rămăsese
din averea ei, nu va mai însemna absolut nimic. In
câteva săptămâni, mizeria va începe din nou. Benve­
nuto lonescu avea dreptate : Marta era bolnavă, era
probabil demult bolnavă. Ana îi revăzu privirea pier­
dută, indiferentă, apatică, și totdeodată își aminti și
de privirea lui Benvenuto lonescu : o privire șireaiă,
plină de reticențe. Omul ascundea ceva, știa ceva și
tocmai din ceea ce știa, i se trăgea și toată obrăznicia
de-a mânui averea Martei, așa cum îi convenise, ca
în codru, hoțește. Și acum era la pândă, pentru a pune
mâna și pe ultima rămășiță. Iar Marta se încăpățâna
să trateze cu el să nu lase să se mai amestece ni­
meni în toate aceste lucruri 1
Ca, de obicei, gândurile o obosiră. Nu mai avu
putere să meargă imediat la Marta. Lăsă totul pe a
doua zi. Auzea mereu glasul Martei : „Și mai ales să
 411

nu te frămânți. E tot ce-ți cer. Ajută-mă așa cum

sunt"...
Ana se întoarse acasă. Avea nevoe de reculege­
re. Vedea că de când începuse iar să o vadă pe Mar­
ta, fusese luată de vâltoarea acelei vieți obscure și
că cedează fără voia ei îmbâcselii mintale la care,
dacă scăpa de plictiseală, se simțea totuși atât de
tristă, atât de inutilă 1 Voia printr'un act de voință, ca
deodată și pentru totdeauna, să primească de bună
voe ceeace primea cu atâtea reticențe, dibuiri, reve­
niri, revolte și îndoeli.
Ajunsă acasă, Ana căută să citească și apoi în­
cercă, ceeace nu mai făcuse de mult, să desemneze
și să picteze. Nu putu lucra, dar contactul cu pânza,
creioanele, culorile, îi dădu o liniște așa cum nu ți-o
poate da decât o făgăduință vitală. In tot cazul posi­
bilitatea aceasta rămânea o siguranță pentru mai
târziu.
Iși reaminti seara de acum câtva timp, la Operă,
și gândurile ei de atunci când crezuse că nu o va mai
vedea pe Marta. Pregnantă fusese mai ales senzația
de izolare în care se simțise printre oameni în antract.
Impresia că nici aerul nu pătrunde bine în plămâni
din lipsa aceasta de legătură cu oamenii. Era o izo­
lare impusă iar nu acceptată, nu căutată și de aceea
atât de greu de suportat. Știa acum, că toată triste­
țea îi venea delà Marta, totuși, starea aceasta de tris­
tețe și îngrijorare era infinit preferabilă sentimentului
de singurătate, pe care îl avea când se afla departe
de Marta. Nu înțelegea însă din ce putea fi compusă
izolarea acelor oameni cari voit trăiesc singuri și to­
tuși se simt perfect de bine. Iși da seama că nu re­
nunți la ceva până nu înlocuiești totul cu altceva, și
 412

că ea, Ana, dacă suferă de izolare, este pentrucă se

găsește desigur în mijlocul drumului.
„Mă zbat, caut să aflu ce se petrece cu Marta, fe­
lul ei de a fi mi se pare inexplicabil, mi-e teamă să
nu-și piardă mințile și în același timp nu-mi dau sea­
ma că eu însămi sunt anormală față de ceilalți oame­
ni, și că pentru ei felul meu de viață e inexplicabil ?”
Odată cu gândurile astea, Anei i se făcu milă și
de părinții ei. Acum, mai bine ca niciodată, înțelese
că ei suferă și că nu pot înțelege câtuși de puțin mo­
dul de viață pe care și-l alesese. Ii vedea încercând
zadarnic și neîndemânatec să o distreze, să o inte­
greze în viața celorlalți. O trimiseseră în străinătate,
căutau să iasă cu ea la teatru, concerte, vizite, dar
totul era inutil. Și, după cum Ana nu dorea nimic alt­
ceva decât să fie lăsată în pace, tot astfel, își spuse,
probabil că și Marta nu dorește decât liniște. Dar Ana
simți că se teme și pentru Marfa și pentru ea. Tot ce
gândea, ca să lămurească, nu aducea nici o ușurare
a realităților. „Trebuie să pot schimba ceva", își spu­
se și își da seama de imperativul acestui gând. Ală­
turi de acest gând pândea, neurastenia, demența, inu­
tilitatea, moartea... Trebuia găsit un mod de viață co­
respunzător necesităților ei sufletești și trupești... dar
până una-alta, gândurile bâjbâiau neîndemânatec ca
mâinile înspăimântate ale unui om care se îneacă.
„Dacă cel puțin aș ști ce se petrece cu Marta,
poate aș găsi și o liniște în mine".
O clipă gândurile rămaseră suspendate de acea­
stă dorință, apoi brusc deveniră acute. O voință nouă
se aprinse. Fără voia ei, Ana ceru cu glas tare :,, Vreau
-să știu".
Nu ar fi putut spune cui se adresase cerând, dar
 413

sângele i se urcă în obraz. I se păru că cererea fu­

sese rugăciune, că fusese înălțată către Cel care dom­
nește peste oameni și faptele lor. Și, neașteptat, o sen­
zație necunoscută o cuprinse. O liniște subită ca și
cum ar fi primit răspunsul sau o făgăduință de răs­
puns.
O clipă după aceea, Ana, cuprinsă de un val de
viață, luă din nou culorile și creioanele și de data
asta cu ușurință, după multă vreme de totală sterili­
tate, lucră.
 CAPITOLUL XXXVI

A doua zi, Ana merse la Marfa. Cu toate că tim­

pul era frumos, nu o găsi în grădină, ca deobicei. Nu
îndrăzni să meargă în chioșc la Marta. O delicateță,
un sentiment de discreție o oprea. Rămase în mijlocul
curții, nehotărâtă. O vecină ieși din una din odăi. Ana
i se adresă ei :
— Domnișoara Marfa Vrânceni... e acasă ?
— Nu știu. Azi nu am văzut-o prin curte.
O bănuială rea trecu prin sufletul Anei. Se hotărî
imediat să suie la iMarta. Urcă scările repede. Ii era
teamă. Bătu la ușă încet. Nu primi nici un răspuns.
Atunci bătu a doua oară tare și strigă :
— Eu sunt, Ana. Marta, deschide 1
O voce slabă, abea perceptibilă, răspunse :
— Intră.
Ana puse mâna pe clanță. Ușa era descuiată.
Ana intră. Atunci o mare durere o cuprinse.
Odăile erau goale, complet goale. Sobele erau și
ele scoase și se vedea pe podea urma murdară de
pământ galben. La geamuri, în loc de perdele, jur­
nale. Marta zăcea pe divan. Nu avea așternut. Era în­
fășurată într'un pardesiu vechi. Sub cap avea o bu-
 415

cată de covor, împăturat. Flik era și el culcat la pi­

cioarele divanului. Nu se mișcă și aruncă numai Anei
o privire tris-tă. Marta șopti cu aceeași voce stinsă :
— Iaită-mă că te primesc așa... aici.
Ana era înmărmurită, împietrită.
— Ți-e rău?
— Da. Dacă nu îmi era atât de rău, nu te pri­
meam aci. înțelegi.
— Ce ai?
Ana se apropie încet. Abea se putea mișca. Se a-
șeză pe divan. Fruntea Martei ardea.
— Ar trebui chemat doctorul. Nu?
— Nu, răspunse Marta cu plictiseală. Știu să mă
îngrijesc și... singura. Te așteptam. Și ieri te-am aș­
teptat. De ce nu ai venit ?... Să nu mă lași mult singu­
ră. Și apoi ce să caute un doctor aci?... nu vezi...
Ai să-mi ajuți tu...
Ana hotărî că ceeace vede, nu poate ti decât de­
mență. Nu găsi altă explicație. Marta era nebună. Ana
își aminti sanatoriul din Leipzig. Tatăl ei o închisese
acolo... Dar în clipa asta, Ana își aminti neașteptat,
cum în ajun, împreunase mâinile ca pentru rugăciune,
ceruse cu glas tare să cunoască adevărul, că știe ce
este cu Marta. Și acum brusc i se păru că inevitabilul
va afla. Nu ar fi putut preciza ce anume, exact, dar
cunoașterea plutea în odae, în apropiere. Ana își da
seama cu uimire și aproape cu spaimă, că rugăciunea
ei fusese ascultată, auzită. Știu, că dacă imediat ar
cere cu o egală insistență, ca cea din ajun, îndepăr­
tarea cunoașterii, totul ar fi căzut din nou în opacita­
te. „Bate și ți se va deschide, cere și ți se va da".
Gândurile lunecară vertiginos și Ana, într'o su­
premă încercare, în bătăile iuți ale inimii, ceru din
 416

nou cunoașterea. Apoi, ridică fața și o privi iar pe

Marta. Paloarea obrazului ei căpătase ceva veșted,
cenușiu. Ochii mari și verzi, îșî stinseseră privirile,
Marta ar fi putut muri așa în odaie singură, ca un
câine.
— Nu te speria, îi spuse Marta. Știu ce trebuie fă­
cut. Am o rețetă veche aci...
Scotoci sub covorul delà căpătâi și scoase un pe"
tec de hârtie.
— Te duci în Calea Moșilor...
Ii dete și un nume de farmacie.
— ...acolo să nu te adresezi oricui. E în farmacie
un tânăr brun cu ochi albaștri. 11 cauți pe el. El știe
mai bine. Să nu întrebi pe celălalt, pe bătrân, că e
cam zăpăcit...
Marta vorbea rar, abea respirând. Ana luase re­
țeta, o deschisese. Hârtia părea veche, întrebuințată
de mai multe ori. Avea și vre-o două ștampile pe ea.
Ana ceti rețeta mașinal. In odae era liniște. Marta ză­
cea cu ochii închiși.
— Marta dragă... dar asta... rețeta, după câte mă
pricep, este un calmant violent pentru tuse. E pe bază
de morfină.
— E bună și pentru ce am eu, spuse Marta, cu e-
nervare. Calmează durerile de stomac. Asta și dietă
și o să fie totul bine.
Ana era nemișcată cu hârtia în mână. Și deodată,
vertiginos, înțelese totul. O răcoare mortală îi trecu
prin sânge. Simți cum devine palidă, cum îi fuge pă­
mântul de sub picioare. Nu putea mișca nici pleoa­
pele măcar. Era împietrită, cu ochii ațintiți asupra
Martei. I se părea că timpu trece greu și că mult timp
 417

încă nu se va putea mișca. Nici un gând nu mai -.o-

sea decât aceeași simțire de sfârșit... Acum, știa.
Deodată mâna Martei strecurându-se se așeză pe
mâna ei — mâna Martei atât de ușoară — Ana o sim-
țea cum plânge, cu hohote mari, cu trupul slab,
zdruncinat...
Acum știa... Rugăciunea fusese ascultată... Știa,
Marfa lua morfină, și lucrul o durea pe Ana, ca și cum
ar fi văzut-o pe Marta moartă lângă ea. O durea ~u-
fletul, gândurile, trupul...
— De când este așa ? întrebă Ana în șoaptă.
abea găsind cuvintele.
— La Leipzig în sanatoriu... câteodată îi era te"
meii de serviciu milă de mine.
— Și... apoi... mereu? Când te-am cunoscut,,,
— Nu. Când m'ai cunoscut, nu. Mult mai târziu.
După ce am fost bolnavă, în strada Lânăriei...
Marta făcu o pauză, o privi pe Ana fix și șopti
cu greu, cu ură.
— Adrian... lugal
— Adrian luga?
— Da, el a început să-mi aducă.
— Asta i-a fost răzbunarea?1.
— Da.
Glasul se amestecă cu hohote.
— Nu poți să-ți închipui cât m'a chinuit. Ce în­
grozitor m'a chinuit. Ce diabolică plăcere avea, chi-
nuindu-mă. îmi părea că ia lucrul în glumă, că nu
știe ce face. Mie îmi era atât de rău... pe urmă când
am depins de el, vedea bine că nu am bani, că nu mă
pot mișca, a început jocul atroce. Niciodată nu știam
dacă va mai veni sau dacă brusc mă va lăsa așa.
Mă amenința mereu. Nu vorbea decât de asta. Râdea.
27
418

A doua zi îmi aducea mai multă morfină... pe urmă

aproape de loc... Când a murit tatăl meu... când am
avut bani, știi, l-am dat afară... dar prea târziu. în­
țelegi... nu mai puteam fără... era prea târziu. Nu se
mai putea altfel.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Marta, pentruce
nu mi-ai spus atunci... totul?
Marta tăcu. Fața îi era mai cenușie, periculos de
palidă, dar ochii căpătaseră ceva isteric, disperat, ca
privirea omului care simte că nu mai poate respira.
Marta făcu un imens efort, se înălță de pe canapeaua
mizeră, se înălță spre Ana, care o privea cu teamă.
— Ana, mă iubești? E adevărat? întrebă Marta, cu
glasul atât de profund, încât Ana simți un fior.
— Da, șopti Ana și închise ochii. Totul era insu­
portabil și sosea cu întârzieri atât de mari, încât a-
jungea când totul era consumat.
— Am vrut să te feresc. Am vrut să nu afli nici­
odată. Am vrut să te îndepărtez, cu toate că tu ai fost
singurul om pe lume care mi-a stat aproape, fără re­
ticențe, fără cereri, fără așteptări, fără motive, decât
numai că mă iubeai. Am vrut să te feresc. îmi era tea­
mă că aflii și că...
Marta făcu o pauză și izbucni din nou cu nai
multă violență, cu atâta violență încât efortul părea
neverosimil lă un corp atât de slab.
— ...pentru numele Domnului, jură pe ce ai mai
sfânt, Ana, că tu niciodată... Ana jură.. E un lucru jpe
care nu mi l-aș putea ierta nici în mormânt. Tu tre­
buie să rămâi curată... tu ai puterea... tu ai să gă­
sești prin tine.'.. ' • , fti'l T| «ST
O mare destindere se făcu încet în sufletul Anei.
— ...pentru numele Domnului, pură pe ce ai mai
 419

O bucurie se strecură în gânduri, și se simți curată,

fără pată, ca o flacără.
— Nu e nevoe să mă rogi. Iți făgăduiesc. E ușsr.
Chiar dacă aș vrea, nu aș putea.
Și vertiginos. Ana își dete seama că o mulțime de
lucruri, cari pe alți oameni îi murdăresc, îi sunt ei
străine.
In clipa asta, Marta se aplecă, luă mâna Anei și
o sărută.
— Nu, strigă Ana, înspăimântată și umilită. Nu
trebuie. Tu, niciodată să nu faci gestul ăsta, Liniș-
tește-te.
Erau una în *ața celeilalte. Acum Ana înțelegea
cu ani în urmă tot ce fusese întunecat. Gesturi, cu­
vinte, atitudini...
— Dar mai târziu... crezi că dacă ai încerca să te
vindeci... ai putea?
Marta o privi drept în ochi. Se părea că nici un
gând între ele nu mai putea rămâne ascuns.
— Nu cred că se mai poate.
Și întâlnind privirea Anei, Marta adăugase:
— Voi încerca totuși... pentru tine. Mă vei ajuta,
dar nu cred. Doresc să nu mai mint.
— Nu ar fi bine să stai într'un sanatoriu?
Trupul Martei se zvârcoli, se strânse. Fața i se
ascunse în zdreanță delà căpătâi. Rămase așa. ne­
mișcată.
— Ce înseamnă asta. Marfa? Răspunde.
Marta ridică fața.
— Când te-am cunoscut, știi chiar din prima zi
când te-ai apropiat de mine, mi s'a părut că tu mă vei
iubi... că pentru mine vei putea face orice, că ai putea
 420

muri... pentru mine... că vei înțelege orice, — fără

granițele și prejudecățile celorlalți oameni...
— Da, spuse Ana cu simplicitate și așteptă ca
Marta să vorbească iar.
— Nu ți-am povestit că tata m'a închis într'un azil
de nebuni, un sanatoriu, când i-a fost necesar ca lu­
mea să creadă că sunt nebună? înțelegi că nu se mai
poate răbda sanatoriul sub nici un preț, când ai în­
durat ce am îndurat eu? Dealtfel, nu mă mai leagă
absolut nimic de viață. Aim trăit tot, afm obosit. Sunt
obosită de când aveam câțiva ani. De atunci îmi este
groază de viață. Aveam abia cinci ani de când port
aceeași groază, aceeași oboseală în suflet, în trup.
Umerii Martei se strânseră ca umeri biciuiți. Gla­
sul ei slab continuă:
— Singurele momente tolerabile, singurele mo­
mente când devin „normală" sunt când iau morfină.
Nu am luat morfină ca să mă distrez, nici ca să caut
senzații: am luat ca să pot trăi.
Ana privea cu uimire și spaimă ochii Martei cari
se decoloraseră până la un albastru atât de pal ca al
cerului aburit al diminețelor umede în câmp, Vocea
era abea perceptibilă.
— Niciodată nu am fost fericită. Nu pot să-ți spun
tot... așa deodată, dar cu timpul ai să înțelegi, ai să
ierți. Am crescut atât de schiloadă, la trup, la suflet...
Nu vreau să mă mai gândesc... au murit. îmi este în­
grozitor de amar în suflet. Tu trebuie să știi că dacă
nu luam morfină, mă sinucideam. Răzbunarea lui
Adrian luga mi-a fost și salvarea. O salvare atât de
îngrozitoare... totuși... câteva luni... după ce am moș­
tenit au fost... tolerabile. Sunt un bolnav pe care îl în­
grijești cu morfină. Canceroșilor li se dă până la ur~
 421

mă. Ce am eu în suflet, în nervi, e mai monstruos de­

cât cancerul. De câteva ori în viață am crezut, am cău­
tat să mă vindec: la Leipzig, cu pianul... aci când am
vrut să învăț, când te*am cunoscut... în fine, nu s'a
putut. Nimic, absolut nimic nu m'a vindecat. Nu s'a
putut. Câteodată stau aci în odaie așa cum mă vezi,
singură și aud în curte câte o vecină cântând. Nici­
odată nu am putut înțelege că cineva poate cânta
pentrucă se simte satisfăcut, că e fericit că trăiește.
In nici o clipă nu am simțit că îmi este bine. Nici­
odată. Nu știu ce o fi însemnând pentru alții morfina.
Am auzit vorbindu-se de plăceri, visuri, exaltări. Nu
cunosc nimic din aceste lucruri. Morfina pur și sim­
plu îmi potolește durerea din suflet.
— Și dacă nu ai găsi? Când nu o să mai fie bani?
— Uite, spuse Marta și se aplecă și trase de sub
divan un lighean sărac de tablă, plin cu mangal.
— Asta ar fi sfârșitul, pentrucă, dacă te-ai învățat
odată cu morfina, lipsa ei e atât de chinuitoare încât
nimeni nu ar putea răbda moartea aceia lentă, ab­
jectă. Fiecare minut își are chinul ei. Simți cum inima
bate din ce în ce mai rău, cum aerul pătrunde greu în
plămâni, cum sângele se îngreuiază de o otravă pe
care chiar el o face fără să se poată opri. O amețeală
dureroasă care clatină lumea întreagă, o vuire în sân­
ge care te asurzește, ochii ți se împăienjenesc, nu mai
văd. O transpirație cleioasă, o urină deasă... o durere
intolerabilă în tot corpul... Uite, acum vezi pulsul?
Ana luă mâna Martei. Inima abea se mișca. In-
tFadevăr1 paloarea Martei era îngrijorătoare.
— ...și acum nu ai... întrebă Ana,
Marta surâse.
— Nu, nu mai am. Te așteptam. Nu am bani. De
 422

câteva ceasuri chinul-a început Mă gândeam să mă

scol să merg la tine, sau poate să aprind ligheanul...
Marta o privi pe Ana cu intensitate. Ana se ridică
în picioare.
— Atunci trebuie să mă duc, șopti.
— Da, răspunse Marta și pleoapele mari cu gene
lungi acoperiră privirea.
Ana plecă fără nici un cuvânt. Umbla amețită. Ca­
sele, pomii, cerul, toate alunecau ireale. Umbla re­
pede. întâlni o trăsură. O luă. Caii umblau repede. In
mintea Anei se perinda obsedant ce văzuse la Marta
în odae. Mizeria aceea, era atât de exagerată, încât
prea decor de tearu. Divanul fără ceraceafuri, fără
perne, podeaua murdară, geamurile acoperite cu jur­
nale, pătura cenușie și subțire, plină de urme de ma­
șină de călcat, Flik culcat și el pe divan, încolăcit și
morocănos, Marta palidă și îmbrăcată în pat cu un
pardesiu vechi, mirosul intens de boală și câine, li­
gheanul cu mangal și sticla de gaz pregătite sub pat...
Marta cheltuise aproape 10 mii de lei în câteva
zile, vânzând tot ce îi dase Ana ca sa meargă la Co-
vasna. cheltuise peste 20 de milioane în mai puțin de
doi ani... Era morfina oare atât de scumpă?
In calea Moșilor Ana găsi imediat farmacia. Co­
borî din trăsură. De afară chiar recunoscu pe tânărul
farmacist brun, de care îi vorbise Marta. Omul părea
plictisit. Ana intră în farmacie. Inima îi bătu mai re­
pede. întinse omului căutat, fără nici un cuvânt, rețeta.
El o ceti, apoi ridică privirea întrebător.
— M'a trimis domnișoara Marta Vrânceni. A răcit
și e bolnavă. Tușește. Mi-a spus să vă spun că are
nevoe de rețeta aceasta.
 423

— Luciți vă rog loc. Dar altă dată nu o mai repet,

oricât de răcită ar fi duduia.
— Da, vă mulțumesc. Am să-i spun.
Ana respiră ușurată. Se va întoarce deci cu mor­
fină. Se simțea brusc nespus de obosită. Se așeză.
Gândurile nu îi erau clare. Vedea gestul Măriei de-a
scoate ligheanul cu mangal de sub pat și simțea o
bucurie dureroasă că va aduce morfină.
Așteptă mai mult de un sfert de ceas. Când iir
trau clienți sau celălalt farmacist, farmacistul cel tâ­
năr cu un gest ce căuta să fie degajat ascundea sti­
cluța și lucra la o altă rețetă.
— E sterilă, îi spuse Anei întinzândiu-i sticla.
— Cât am de plată.
Farmacistul o privi o clipă, apoi se hotărî și șopti:
— Trei sute.
Ana plăti. Ii se păru ieftin. Din nou ajunsă în stra­
dă, luă o trăsură. O chinuia gândul Martei și nu putea
uita paloarea feții ei și privirea aceea de om care
nu mai poate respira. Intr'adevăr o găsi zăcând, epui­
zată, transpirată.
— Ți_e rău?
— Ai adus?
— Da.
— Dă-mi te rog.
Marta se sculă repede și se așeză în mijlocul pa­
tului. Cu un gest sigur privi sticluța în zare.
— Trebuia să fi cerut dublu.
— Nu mi-ai spus.
Marta surâse.
>— A spus că altădată nu îmi mai dă.
— Bine, bine, știu. Cunoaștem cântecul.
424

Intre timp, febril, Marta scotocea sub pătura delà

căpătâi.
— Vrei ceva? Să-ți ajut?
— Nu, am găsit. Ana; întoarce-te. Să nu te uiți.
— Marta, ce vrei să faci?
In glasul Anei era spaimă și silă.
— Nu mai pot aștepta. Intoarce-te.
Ana se întoarse cu spatele la Marta la picioarele
divanului. Auzi sgomotul seringii, a cutiuței de metal.
a dopului sticlei. Se simțea atât de deprimată. încât
își rezemă capul în mâini, și începu să plângă. Apoi
auzi capacul de metal închizându-se.
— Ana, gata.
Ana își întoarse fața inundată de lacrimi către
Marta.
Marta o privi cu nespusă milă.
— Iartă-mă, șopti.
Ana se așeză în genunchi lângă Marta. Simțea
mâna Martei care îi mângâia părul ca o adiere. Apoi
simți capul Martei lipit de al ei, nemișcat.
—» Iartă-mă. Deaceea voiam să nu afli. Te rog să
mă înțelegi. Te rog să nu suferi. Te rog să nu crezi că
îți spun, asta ca să te înduioșez. Uite ce este: eu nu
mai am mult de trăit. Știu. Singurul lucru pe care îl
mai putem face e să căutăm ca timpul acesta, cel din
urmă, să nu fie un coșmar. Mai tâziu ai să înțelegi
mai bine și nu ai să regreți că mi-ai dat câteva luni,
câteva săptămâni,, fie chiar câteva zile bune, liniștite.
Acum că ai aflat și acest lucru, am impresia că m'am
spovedit. Totul e mai ușor.
Din cenușiul cadaveric, fața Martei se lumina și
căpăta văzând cu ochii o intensitate extraordinară, o
desfășurare a unor puteri de viață nebănuite. Părea
 425

o înviere miraculoasă, inimaginabilă. Părul negru în­

cadra iața mată și expresivă, iar ochii plutind într'un
alb fără pată, luceau straniu verzi. Un verde artificial
compus dintr'o substanță transparentă, ireală. Iși da
seama că Marta avea deplină dreptate: nu se mai
putea nimic, iar zilele, săptămânile rămase trebuiau
salvate din agonia mizerabilă a chinului.
Mai târziu când Ana plecă spre casă, se întuneca
blând cu alunecări catifelate de aer de noapte. Ana
plecă încet. Drumul, drumul acelaș ș" mereu nou. Stra­
da, pavajul, timpul, gândurile, casa Martei... Ana se
opri și se întoarse. Atunci, în întunerecul serii, din de"
părtare, i se păru că vede fantomatic silueta lui Ma­
tei Banea, furișându-se și intrând în curtea Martei. O
clipă, Ana se gândi să se întoarcă și să meargă și ea
sâni vază. Făcu câțiva pași înapoi dar se opri. Sim­
țise în inimă ceva displăcut, ca un om care din în­
tâmplare află ceva ce i se ascunde.
Plecă. Vizita aceasta pe înoptate a lui Matei Ba­
nea i se păru cu totul inexplicabilă. Ce căuta acolo?
Și pentruce Marta nu îi vorbise deloc de el. ci numai
pur și simplu ca de ceva ridicol și demult uitat?
 CAPITOLUL XXXVII

Ana sună la intrarea unei case modeste. O servi*

toare de vre-o 12 ani, crăpă ușa și vârând capul prin
deschizătură, întrebă:
— Pe cine căutați?
— Pe domnul Sică Constantinescu.
Capul copilăros cu ochii negri și vii, o priveau cu
uimire și curiozitate. Se vedea deslușit că nu era o
casă unde vizitele ar ii fost frecvente.
— Păi... nu este acasă.
— Unde este?
— La depozit o fi...
— Care depozit ?
— La depozitul de lemne.
— Dă-mi adresa, te rog.
— E pe dealul Spirei. „La depozitul Dacia".
Ana desluși cu greu adresa. Infine lămurită, ple*
că. Era hotărâtă să nu se lase pradă gândului de inu­
tilitate care de câteva zile o purta. Știa că acum, de
energia ei depinde să capete sau mai mulți sau mai
puțini bani pe casă; iar mai mulți sau mai puțini bani
însemnau mai multe sau mai puține zile de viață pen­
tru Mai-ta. Dorea să ia ce va avea de luat, deodată,
 427

așa ca macar câtva timp să poată ii liniștită, fără

spaima zilei de mâine. Lighianul cu mangal de sub
pat va fi mai puțin înfiorător. Ligheanul acela deveni­
se pentru Ana o obsesie. Trăia sub teroarea lui. Câte­
odată, întârziind în câte o farmacie, ceasuri întregi
așezată pe câte o bancă de lemn, așteptând să ca­
pete morfină, o apuca o panică bruscă: dacă în timpul
acesta, obosită de chin, epuizată de luptă, Marta s'ar
fi hotărît să aprindă mangalul din lighean? O sudoare
rece umezea fruntea Anei.
Cu fiecare minut de întârziere, imaginea prindea
mai multă viață. înfricoșător îi vedea trupul mort, în­
velit în pardesiu, întins pe divan în odaia goală, mize­
ră. Și totuși ligheanul pregătit cu moarte trebuia ținut
cu sfințenie. El singur ar fi putut dezlega o durere prea
mare. El singur, acolo, azvârlit sub pat. lângă sticla
cu gaz îi da Anei încredere că totul nu va fi insupor­
tabil. Dealtfel, mai târziu ori mai curând, desigur că
tot el va însemna sfârșitul.
Ana căută să*și alunge gândurile. Știa că așa în­
cepe oboseala: cu fiecare gând al inutilității. Trebuia
crezut în miracol, trebuia așteptat, luptat până în cea
din urmă clipă. Și, mecanic, grăbindu-se spre depo­
zitul „Dacia" Ana își repeta fraza pe care de atâtea
ori. în cele mai grele momente și neînțelese clipe, și_o
spusese: „nimeni nu știe ce va fi peste o clipă. Totul
este posibil".
Din nou un elan de viață generoasă i se precipită
în trup. Un elan prea mare, disproporționat. Da, ni­
meni nu știe ce va fi. Ana căuta să imagineze ce ar
putea fi cel mai bine și miraculos: morfină găsită ușor
și ieftină, Marta reîncepând să învețe, fie chiar far-
 428
macia, o odaie curată... Niciodată Marta nu fusese cu
Ana mai bună, mai caldă, mai comunicativă...
Dar Ana zări depozitul de lemne. Intră într'o curte
imensă. Trupul ei ușor trecu peste un cântar cât po­
deaua unei odăi mari. Din întâmplare depozitul de
lemne era în curtea care mărginea grădina unde, cu
ani în urmă, copil fiind, Ana se jucase. Acolo căutase
subterane misterioase și simțise fiorul mistic al necu­
noscutului fără margini și tară cuvânt.
O bucurie i se născu din nou în suflet. Fiorul a-
cela era încă în ea, pândea ca o posibilitate unică și
total necunoscută. Și Ana simți că dacă preocupările
îi sunt strâns legate de ceva material și pământesc,
totuși rădăcinile vieții și ale conștiinței erau ale
infinitului, ale misterului.
Domnul Constantinescu Invalidul se afla la el în
birou. Când o văzu pe Ana, o privi cu mare nedume­
rire. Se vedea deslușit cazna lui de-ași aminti numele
Anei și locul unde o cunoscuse. Era nemișcat așezat la
locul lui.
— Bună ziua, vin din partea Domnișoarei Marta
Vrânceni.
— A, dai Sărut mâinile.
Se sculă în picioare stingherit, ca un bărbat sur­
prins fără ghete sau fără haină.
— Să luați loc, vă rog.
Mâna lui primitivă, cu unghii scurte și groase, a-
rătă un scaun. Ana se așeză.
— Probabil domnul Benvenuto lonescu vi-a spus
că voi veni.
— Da, da.
— Domnișoara Vrânceni e bolnavă. Doresc să
vorbesc cu dumneata ca să se termine totul cât de re-
 429

pede. Toate ipotecile casei sunt ale dumitale. Dobân-

zile la dumneata au mers.
— Ea m'a rugat... eu nu voiam.,,
— Bine, bine... să nu vorbim de ce a fost. Acum
am nevoe de bani ca să o îngrijesc. Dumneata întru­
câtva ești rudă cu Marta... Cel puțin așa știu că. te
considerau ei în casă... Trebuie să o ajuți acum..,
Sică Constantinescu asculta cu mare atenție, dai
la ultimele cuvinte isbucni:
— Domnișoara Vrânceni nu poate fi ajutată. Ce.
parcă dumneata nu știil Păcat de bani.
— Asta nu te privește pe dumneata. Dumneata nu
ai încercat să o îngrijești. Dumneata- ai procedat nu­
mai din punct de vedere material, al intereselor.
Constantinescu întrerupse iar. Părea enervat.
— Fiecare cu socotelile lui. Eu am familie...
— Cu atât mai mult. Ea nu are. Nu trebuie să uiți
aceasta. E singură. Dumneata ești rudă cu ea.
— Bineînțeles.., înfine...
— Ai putea să-mi spui la ce sumă se ridică ce a
mai rămas din partea neipotecată. La ce sumă valo­
rezi casa?
— La... foarte puțin. Aproape nimic. Mai bine zis,
totul e atât de încurcat încât dacă am să dau și eu
ceva... e așa ca să nu zic că am lăsat-o să plece din
casă cu mâna goală... de!
Ana înțelese că nu e nimic de făcut. Și simți din
nou oboseala cea mare, a inutilităților, apropiindu-se.
Se zbătu ca un om în vis urât, să se desprindă. Ridi­
că privirea. Văzu fața lui Constantinescu, primitivă,
mare, brutală, puternică. Ochii îi erau foarte negri dai
fără lucire. Cuvintele nu îl mișcau. Aștepta să capete
cu nerăbdare casa. Cât de ieftin, cât de repede. Cu
 430

■cât о va. lua mai de pomană, mai hoțește, cu atât vic­

toria va ti mai mare. Benvenuto și cu el se vor felicita
reciproc.
Prin mintea Anei trecu un gând. încet, cu glas
voalat, aproape șoptit, mai mult ca pentru ea, îi spu­
se privindu-1 în ochi:
— Intr'adevăr... cred că ar cădea blestemul asu­
pra dumitale... blestemul casei lor... știi.
Privirea lui Constantinescu se turbură. O ceață
ușoară aburi privirea. Pleoapele clipiră. Ana înțelese
că mijlocul e bun, că atinsese un punct sensibil.
Continuă.
— Nu trebuie să te legi cu remușcări. Să te deș-
tepți noaptea cu grija asta. Marta Vrânceni trebuie să
plece mulțumită din casă, înțelegi?
Ana se opri. Fața lui Constantinescu era schim­
bată. Privirea șubredă. Dacă, speriat, nu va mai cum­
păra casa?
— Da nici nu am avut de gând să o supăr. Când
mi-a cerut bani i-am dat. Ea propunea dobânzile. Ce
sunt eu de vină... că dânsa.., înfine,,, că are nevoe
astfel de bani. Am să dau cât face și basta.
— Desigur.
Fiecare mie de lei în plus era timp smuls morții,
fiecare sută de lei chiar, însemna ceva. Mintea Anei
începu mecanic să socotească vertiginos: „...1000 de
lei trei zile... o. dacă Marta ar vrea, dacă s'ar putea
mulțumi cu 10 centigrame... 30.000 de lei 90 de zile.,,
'300.000 de mii de lei... Cu mulți bani deodată ar fi
putut cumpăra o farmacie... 30 de cenți pe zi... Câte 5
fiole de trei ori pe zi. 2000 de lei pe zi... De fapt dacă
aș putea cumpăra morfina în prețul ei real nu ar fi
scump, dar imediat ce ai bani dai oricât ți se cere...

г
 431

Ieri am plătit 1000 de lei trei Hole de pantopon..." O-

dată cu numărătoarea asta absurdă și în acelaș ritm
vertiginos Ana vedea fețele farmaciștilor, decorul far­
maciilor unde în zilele din urmă căutase morfină.
Domnul Sică Constantinescu scria pe un petec de
hârtie. Părea foarte preocupat.
Ana privea acum pe fereastră afară. Căruțe pline
de lemne treceau cu zgomot peste câmpul uriaș. De­
parte era un gard de lemn. Acolo începea grădina
unde copilărise Ana. O recunoaște de departe. Părea
ireală ca și amintirea zilelor acelea.
Finul Constantinescu tuși și se mișcă pe scaun.
— Zău că nu știu nici eu ce să spun.
— Totuși...
— Păi uite, douăzeci de mii, spuse și o privi pe
Ana drept în ochi.
— Cum?
Ana tresări. Ca un delict gândurile îi spuseră :
„20 de mii de lei, 60 de zile". Rămase nemișcată, cu
privirea ațintită asupra omului din fața ei.
— E o glumă... nu ?
— Nu. Deloc. Și în definitiv nici nu țin așa de
mult la casa asta. Vorba dumitale : casă blestemată.
Dacă o cumpăr, e tocmai ca să fac un bine domni­
șoarei Vrânceni. Ca să-i fac un bine cu toate că știțiț
și dumneavoastră că e degeaba, dar fie.
— Și domnul Benvenuto lonescu tot despre „bi­
nele" pe care vrea să-l facă, vorbește, de câteori e
vorba de averea domnișoarei Vrânceni 1 zise Ana.
Dar finul Constantinescu păru că nu pricepe iro­
nia. Dealtfel și Ana înțelese că nimic nu va schimba
ceea ce a hotărât finul.
 432

— Uite ce e, ai să-mi dai iGO de mii de lei. Dom­

nișoara Vrânceni e bolnavă. Trebue salvată.
— Nu domnișoară, nu am să dau. 20 fie, dacă nu,
căutați un alt cumpărător. Nu sunt grăbit.
— De douăzeci nu poate fi vorba. Noi socoti­
sem 300.
— De mii ?
— Da.
— Fie treizeci ca să terminăm.
— 80.
— Nu inutil. 30 și gata.
— Un an de zile până domnișoara Vrânceni va
avea timpul să vândă casa din Covasna, va avea
dreptul să locuiască mai departe în chioșc unde e
acum.
— A nu, mai ales asia nu. lartă-mă domnișoară.
Dumneata oi fi prietenă cu dumneaei... dar eu... înîine
altcineva nu poate sta la un lac cu dumneaei. Asta ar
însemna să nu mai am o zi de pace. Renunț la zece
case, nu la una. Mai bine cu banii pe care îi dau du­
ceți-o într'un sanatoriu de bolnavi.
— Dacă mi-ai da ceva mai mult ar fi posibil, alt­
fel nu.
— Nu, mai mult nu dau ; iar de mutat să fie mu­
tată cel mai târziu o lună după terminarea vânzării.
Și în definitiv, uite domnișoară, dau 50 de mii, așa
delà mine, fără tocmeală, văd că prea te căznești și
îi duci de griie, cu toate că știu că sunt bani pierduți...
E bine nu ?
— Bine nu e, o știi mai deslușit ca oricine. O fi
bine pentru dumneata, dar ce să facem... știi că altfel
nu se poate. Știi prea bine că nu mai are nici ce
mânca.
 433

— Parcă de mâncare este acum vorba... inline să-i

zicem așa „mâncare"... Și cincizeci de mii nu este de
lepădat.
— Dumneata vorbești ca și când ai da banii de
pomană. Dar casa ? Parcă dumneata nu ai ști ce casă
e și cât valorează. Nici jumătate din preț nu s'a plătitl
— Dacă vă convine, eu ce să spun. Cu iorța nu o
iau. Domnișoara Marta a tot umblat după mine. Plân­
gea. „Fă-mi rost de bani de unde oi știi că mă omor.
Plătesc ce vrei". Eu de, ce să-i fac, bani nu aveam,
împrumutam și eu ca să-i dau. Azi așa mâine așa...
— Da, da, știu foarte bine că vorbim degeaba.
Știm cu toții cum stau lucrurile, ce să le mai găsim
alte înțelesuri. Degeaba acum.
Un om de serviciu intră în odaie.
— Boerule, a sosit transportul delà pădure.
— Las că viu.
Omul plecă.
— Așa, domnișoară, 50 de mii și să se mute de
acolo. Acum mă iertați, datoria, treburi.
Domnul Constantinescu se ridică masiv. Ana își
reținu lacrimile. 50 de mii de lei însemnau câteva zeci
de zile atât, apoi moartea. Acasă Marta, slabă, palidă,
fără nici un fel de dorință, nici un fel de legătură cu
pământul decât morfina, aștepta. Obosită Ana se po­
meni că spune cu simplicitate finului Constantinescu.
— Te rog să-mi dai o mie de lei. Am nevoe.
— O mie de lei 1 Acum ?
O privi pe Ana și surâse murdar.
— Mi se pare, mi se pare că ai învățat meseria
domnișoarei Vrânceni 1 înfine, vă privește și poftim.
Scoase o hârtie de o mie și o întinse.
28
434

— Ca să nu spuneți că sunt om rău : cadou.

— Mulțumesc.
Ana nu simțea nici un fel de înjosire. Era numai
tristă și obosită. Domnul Constantinescu îi sărută
mâna. Era vizibil mulțumit. Ziua fusese bună.
Ana plecă. Curtea imensă, cu miros dens de ru­
meguș, era plină de căruțe supra-încărcate cu lemne.
Treceau grele pe cântarul uriaș. Ana trecu strecu-
rându-se. Pe cântar își simți trupul atât de ușor încât
i se păru că probabil trecerea lui nu însemnase nimic
în plus. Umbla acum pe stradă cu un pas leneș. Ce
va spune Marta ? In tot cazul ea ar fi dat casa și pe
cinci sute de lei numai să-i primească imediat. Ana
își aminti surâsul murdar al lui Constantinescu Inva­
lidul : „Mi se pare că ai învățat meseria domnișoarei
Marta 1" Toată lumea știa ce face Marta. Știau toți de
mult. Numai ea Ana zi de zi lângă Marta, nu aflase
decât ridicol de întârziat. Oare acest fel al ei, de-a fi
iremediabil naivă sau mai bine zis absentă față de
unele lucruri, era o slăbiciune sau o putere ? Ana nu
își da bine seama, totuși parcă foarte adânc și ascuns
avea încredințarea că poate această izolare a ei de
țanumite lucruri imediate, îi Iasă libere puteri cari se
întrebuințau la lucruri mai adânci decât obișnuit. O
muncă interioară, o căutare...
De când lua Marfa morfină ? O învățase într'ade-
văr Adrian luga sau obișnuința începuse... în Germa­
nia. Marta fusese înaintea sanatoriului, singură. Tatăl
ei o închisese într!un sanatoriu... Oare nu ca să o
dezvețe de morfină ? Sau Marta...
Ana aflând de morfină, abea deschisese calea în­
trebărilor a nedumeririlor. Pentru ce o închisese în
casa aceea de nebuni ? Ce ascundeau acești oameni
 435

în sufletul lor. Dumitru Vrânceni murise. Marta era o

ființă care nu vorbea și nici nu părea să simtă nevoia
destăinuirilor. Oare mințise când povestise că a fost
închisă ? Dar pentruce ar fi mințit-o tocmai pe ea Ana?
Poți minți pe un om care ar înțelege și ar ierta orice ?
Sau tăcuse tocmai pentru a o feri ?
Și Ana își aminti cum ceruse în ajunn să afle ce
ascunde Marta și cum aflase de morfină. Acum ca o
încercare, ceru cu vocea șoptită, dar cu aceeaș aprin­
dere lăuntrică să știe mai departe. Nu ar fi putut pre­
ciza ce dorește să știe dar era emoție și elan în rugă­ t
ciune. Voia să știe, trebuia să știe.
Când ajunse la colțul străzii Ana văzu o farma­
cie. Tresări. Intră imediat înăuntru. Farmacia era
goală.
— Ce doriți ?
Ana se așeză obosită pe un scaun. Apoi spuse
deslușit, fără nici o precauție, epuizată de drum și
griji.
— Te rog să-mi dai o jumătate de cutie de panto-
pon. E pentru cineva care suferă de crize de iicat.
Trebuie să plece la drum, în provincie... imediat... un
caz urgent.
Privirea farmacistului era atent fixată asupra Anei,
dar oboseala îi da Anei o indiferență totală. Simțea
că pare absolut inconștientă și naivă. Farmacistul nu
răspunse nimic. Dispăru într'o odaie alăturată. Ana
căuta să menție golul care se făcuse în mintea ei. I se
părea că dacă nu va turbura cu nici un gând clipa,
totul se va petrece miraculos de ușor și nu va mai fi
nevoe să alerge obosită cum era prin București pe la
periferii ca să caute morfina acelei zile. Farmacistul
se întoarse cu o cutie în mână. O deschise.
436

-— Șase bucăți ? întrebă.

Ana se apropie un pas.
— Dacă nu te deranjează aș lua cutia întreagă.
Din nou privirea atentă a farmacistului. Cu up
gest hotărât, brusc, farmacistul împachetă cutia.
— Cât face, întrebă Ana cu o bucurie reținută.
Avea morfină pentru două zile.
— 100 de lei.
Ana plăti. Luă pachetul. II strânse bine în mână,
apoi se hotărî și șopti :
— Ar putea să vie și altă dată ?
Glasul îi era acum schimbat. Iși pierduse moli­
ciunea și naivitatea.
Așteptă cu încordare răspunsul, Farmacistul o
privi drept în ochi.
— Nu, domnișoară. Niciodată.
— Pot plăti mai mult.
— Nu.
— Chiar mult mai mult. Până la cinci sute cutia
Aș lua o cutie pe zi. E cineva foarte bolnav.
— E inutil. Eu, nu fac asemenea lucruri.
— E cineva bolnav.
— E inutil. Să meargă la sanatoriu.
— Măcar câteva zile. Tocmai până aranjăm cu
sanatoriu.
— Deloc. Și acum te rog să pleci de aci și cât de
repede, că mă supăr.
Ana ieși imediat. Purta cutia cu grije. Iși simțea
obrazul roșu, arzător. Ar fi vrut să alerge și să plângă.
O dureau nervii până la cele mai fine și sensibile po­
sibilități. O dureau ca fiorii ușori răspândiți în tot
corpul. Ar fi vrut să se termine coșmarul acesta al mor­
finei, al minciunilor, al alergărilor pe străzi. Fiecare zi
 437

nu se petrecea decât numai pentru a căuta morfină,

și numai o cantitate suiicientă ca zbuciumul să nu fie
rezolvat, ci numai amorțit, amânat cu câteva ceasuri.
In fiecare seară, Ana se culca și adormea cu simță­
mântul unei absolute inutilități.
Ochii i se umplură de lacrimi. Merse mai repede
pe drum. Se simțea mizeră cu pachețelul de morfină
sub braț.
Când ajunse la Marta, paloarea ei o sperie. To­
tuși Ana îi spuse :
—Am vorbit cu Constantinescu. E încăpățânat și
hotărât în meschinărie.
— Natural. Cât.
— La început 20 de mii apoi a urcat la 50, dar
trebuie să te muți de aci.
— Bine, nu face nimic.
Ochii Martei, mari, o priveau cu o tristețe grea,
implacabilă. Părea că știuse, că urmărise gândurile
Anei. Totuși și ceva nou era în privire. O tristețe nouă.
Ana o întrebă imediat ce are. Glasul Martei răspunse
liniștit, însă liniștea asta cuprindea cea mai adâncă
urmă de amar și deznădejde 1
— A murit Flik. L'au omorât, șopti.
Intr'adevăr, Flik lipsea din odaie.
— Cine ? Cine a putut.
— Niște vecini din cartier. Le datoram bani.
— Ești sigură.
— Da. L-am văzut.
Intr'adevăr Ana observă că Marfa era culcată pe
pat, dar avea în picioare ciorapi și pantofi.
— Poți merge și tu să-1 vezi. L'au azvârlit jos pe
cheiul Dâmboviței, lângă apă. Mi-a spus o vecină din
curte și am fost. Era adevărat.
438

Erau nemișcate, așezate amândouă pe marginea:

divanului. Ceva dur, ceva inuman împietrise fața Mal­
tei. Ana o privi. Părul negru încadra fața cu o perfec­
țiune geometrică. Gura tristă părea că nu se va des­
chide niciodată pentru nici un surâs, nici un cuvânt.
Deodată, Ana se apropie de Marta. Ii întinse pachetul
de morfină așa nedesfăcut, întreg.
— Ți-am adus ceva.
Privirea rece a Martei, total lipsită de interes alu­
necă spre pachet.
— Bomboane ? spuse cu ironie.
— Deschide.
Marta deschise. Când își înălță privirea, Ana se
cutremură. Ochii Martei căpătaseră deodată un luciu
imens, o bucurie supranaturală. Părea că sosește la
lumină, că se desface din adâncuri nebănuite. Ana în­
toarse spatele, se îndepărtă, se opri lângă geam. Iși
rezemă fruntea de răceala sticlei. Rămase nemișcată.
Lacrimi îi curgeau pe obraz. Auzea zgomotul atât de
bine cunoscut, metalic al seringii și cutiei mânuite cu
grabă. Gândurile ei își începuseră măcinarea mecani­
zată, ecouri fără consistenăț: „100 de lei 12 fiole, 50 de
mii de lei..." dar Ana nu mai avu puterea să soco­
tească. Totul era inutil. Gândurile se stinseră. Lacri­
mile pe obraz erau fierbinți. Flik murise și el. Acum...
— Ana 1
Ana se întoarse și merse spre Marta. Se așeză iar
pe divan. Se culcă lângă Marta. Simțea mâna Martei
mângăindu-i fruntea, părul, ochii. Degetele fine atin­
seră pleoapele, genele, gura, ștergând lacrimile.
— Să nu plângi, tu să nu plângi...
Glasul, glasul acela grav, profund... Ana își in-
gropă fruntea pe umărul Martei. Iși aminti noaptea
 439

aceea când dormise cu Marta, odată când îmbrăți­

șarea lor fusese prea aprinsă și plină de căldura pă­
catului. Iși amintea cum Marfa oprise alunecarea
aceea și acum un sentiment de recunoștință îi umplu
sufletul Anei. Atunci, ar fi putut face din ea Ana, ori
ce ar fi vrut, orice.
— Cum aș fi vrut să te feresc de durere, șoptea
încă glasul. Aș fi vrut să mor fără să aflii tu.
Dar cât timp va mai putea ține glasul viu, cât
timp va mai trăi Marta... cât timp va mai fi trupul
cald, cât timp genele lungi vor tremura cu fiecare
răsuflare...
 CAPITOLUL XXXVIII

Ana dormea. Auzi în somn zgomotul atât de bine

cunoscut al pietricelelor azvârlite pe geam cu care
Matei Banea de atâtea ori îi dase semn că a sosit. Ana
se sculă cu bucurie. Era sigură că Matei se întorsese,
.venise ca altădată. Probabil Marta îi spusese că îl
așteaptă, că i-ar face plăcere să-l vadă... Despărțirea
lor bruscă, neașteptată și totală îi lăsase un gol în
suflet.
Ana făcu repede semnul convențional cu lumina
lămpii : o aprinse și o stinse de două ori. Apoi se îm­
brăcă cu halatul de bae și își vâră picioarele goale în
papuci. Iși aminti cum răcise odată iarna. De atunci
mai trecuse o iarnă. Deschise geamul. Acum o noapte
caldă, vastă, pătrunse în odae.
— Ana 1
— Matei 1
— Noapte bună 1
— Noapte bună 1 Ce bine că ai venit. Sunt supă­
rată pe tine. Erai prietenul meu și ai plecat fără să-mi
ceri voe 1
— Mi se pare că visez. De ai ști câte s'au întâm­
plat de atunci. '
 441

— Un an și jumătate.
— O viață. Dar ai acelaș glas. Aș vrea să-ți văd
ochii. Ce ochi ai Ana ?
— Aceeași. •
Ana râse.
— Ochii tăi înstelați.
— Deci, tot am rămas marea ta dragoste.
— Da.
— Atunci, pentru ce nu ai mai venit ? Pentru ce
m'ai lăsat deodată singură ?
— Ca să nu te dezgust prea mult. O ultimă co­
chetărie. Și tot deaceea am venit acum noaptea,
poetic.
— Și de unde nu știi că aș fi rezistat totuși dezilu­
ziilor și aș fi știut să păstrez totuși...
— Nu este vorba de tine, ci de mine. Eu mă dez­
gustam. Eu nu puteam sta în fața ta.
— La Marta te duci.
— O, știi... este cu totul altceva.
— Vă gândiți numai la voi, iar eu trebuie să mă
supun felului vostru de a fi.
— Marta și cu mine ?
— Și toată lumea. Am văzut. Nimeni nu _ș'a gân­
dit că și eu pot suferi, aștepta, voi.
— E, asta o să fie mereu soarta ta. Tocmai asta
caută lumea în tine. Se simt liberi lângă tine, nu le
este frică de strangulări, constrângeri în cotidian... Ai
pornit pe linia asta.
— Dar și Marta ca și tine a căutat să se despartă
de mine...
— Bine a făcut.
— Și la urmă tot m'a chemat.
— Rău a făcut. Eu sper să fac altfel.
442

— Bine... dar nici nu este în aceeași situație.

Matei tăcu. Ana simți în nervi ceva dezagreabil.
— Nu ? întrebă șovăind.
— Nu, desigur și totuși motivele ei sunt altele,
ale mele altele, dar rezultatul...
— Același ? șopti Ana și simți că își stăpânește
glasul ca să nu îl sperie pe Matei. Devenise atât de
bănuitoare încât involuntar se gândea imediat la ce
putea fi mai rău, fără însă a putea crede că a ghicit.
Iși aminti silueta lui Matei, pe înserate, strecurându-se
la Marta în curte... Iși aminti și că ceruse, rugase să
afle tot...
— E cam același, ce să-i faci 1 Dacă ai ști Ana ce
grozav e să nu știi pentru ce trăiești ? Am fost crescut,
pregătit pentru viață atât de prost. Numai plăceri,
sensualitate, răsfăț, bani nemunciți, bogat la vârsta
când nu ai caracter... iar acum, scularea dimineața
la 6, iarna pe întunerec, pe frig, tocmai în ceasurile
când obișnuit mă întorceam acasă delà petreceri ele­
gante. Drept să-ți spun nici nu îmi este milă de mine,
dar îmi este scârbă de viața pe care o duc..
înțelegi acum pentruce am căutat să te evit? Dacă
aș fi fost un stoic, un exemplu de bravură morală, ve­
neam așa rupt în coate, ros la gulere, decăzut. In
halul în care mă aflu nu sunt decât un foarte prost
exemplu. Iți ajunge cu Marta.
Totuși Ana nu era încă lămurită sau mai bine zis
încă nu îndrăznea să creadă ceeace înțelegea.
— Și Marta ce spune ? întrebă Ana prudent.
— E, ea ' ar trebui să înțeleagă mai bine ca ori­
cine bineînțeles... dar totuși e de altă părere.
— Care ?
— Că ea ar fi având mai multe drepturi ca mine
 443

la viciu, că eu sunt pur și simplu, un leneș, un sensual.

De exemplu de tine, nici ei ,nici mie nu ne este fiică
Adică nu ne este frică pentru tine. Tu ești în afara
lucrurilor astea. Vreme lungă ți-am tot spus să nu te
mai duci la Marta. O făceam fără să știu dece, așa
dintr'o teamă instinctivă, și iată că eu am fost acela
care a avut de suferit, iar tu îmi dau abea acum seama,
aveai dreptate, ești... imună la orice rău, ești pură.
Acum Ana înțelesese.
— Matei 1
Glasul îi era înfiorat.
— E imens să fi întâlnit o ființă ca tine, care să
nu te împiedice cu nimic, cu absolut nici un gând urât,
ascuns, dubios.
Ana simți ceva cunoscut, dar nu își putu aminti
ce. Era însă atât de atentă încât i se păru că nervii îi
sunt dezlegați de orice înveliș. Aerul nopții calde
avea legănări mângăioase, largi, blânde, infinite...
— Poate Marta are dreptate în ceeace te privește,
șopti Ana.
— E, desigur... desigur. Cu mine... Cu totul alte
condiții, alte motive... înțeleg prea bine, recunosc.
Și Ana întrebă deodată fără înconjur dar și fără
violență :
— Delà ea ai învățat ?
— S'ar putea spune, da. O, am încercat bineînțe­
les... fără știrea ei absolut fără știrea ei.
Și Ana simți că aerul nopții >o leagănă să-i aline
parcă din durere. „încă un om pierdut", se gândi.
— Ana, taci ? Nu trebuie să crezi că ea m'ar fi
ajutat. Dimpotrivă, era foarte supărată.
Matei râse amar și adăugă :
 444

— I se pare că numai ea are voe.

Și din nou Ana se căzni să mențină liniștea ner­
vilor. Știa, sau presimțea, că în noaptea aceasta, ori­
cărei întrebări, glasul de jos din întunerec, va răs­
punde.
---- Da, șopti Ana, ar fi trebuit poate să te oprești.
— Ușor de zis !
— Acum și pentru tine e prea târziu ?
— Absolut. E sfârșitul. Incontestabil.
Și deodată inima Anei începu să bată tare, dure­
ros. Nu știa dacă e bine sau rău ce face, dar momen­
tul sosise.
— Motivul ei ?
Nu era chiar întrebare în glas, mai mult un cu­
vânt care ar fi putut deschide drum.
— O, recunosc altul decât al meu.
Și glasul lui Matei râse din nou ironic și amar
— Drept să-ți spun, e unul din lucrurile cele mai
monstruoase pe cari le-am auzit vreodată. Delà vâr­
sta de patru ani criminalul acela, monstrul acela de
om... pentrucă nu îi mai poți spune tată... să fi în­
drăznit să se atingă de ea.
Anei i se păru că știe din totdeauna acest lucru,
dar deodată se făcu un gol imens în gândurile ei, mai
■adânc ca noaptea, mai negru ca noaptea.
Când se deșteptă din leșin, auzea un glas bărbă­
tesc jos, glasul lui Matei, un glas speriat care parcă
o căuta în noapte bâjbâind.
— Ana... Ana... Ana...
...Și Ana luptă cu un plâns dureros ca o sfâșiere,
>cu revenirea la viață, cu aerul, cu trupul.
— Da, șopti.
 445-

— Ana cum m'ai speriat 1 Ce ai avut 1 Pentru ce'

.tăcerea asta nebună... Ana.
— Taci.
— Ana, nu știai ?
— Nu.
— lartă-mă.
— E mai bine. Trebuia să știu.
— Dar pentru ce ai tăcut așa ?
— Nu știu. Cred că mi s'a făcut rău puțin.
-—■ Eram să sun. O clipă încă și deșteptam casa:
întreagă.
— Taci. Nu știi ce tare mă doare. Dumnezeule, ce
îngrozitor.
— Să nu ți se facă iar rău, la etaj, cu geamul des­
chis. Ana stăpânește-te.
— Nu, nu, acum e gata.
— Nu trebuie să știe ea că ți-am spus.
— Nu .niciodată. Absolut niciodată. Acum nu mai
are sens...
In fața Anei totul se limpezea. Intunerecul adunat
în ani, de când intrase în casa Vrâncenilor. Purtarea
Martei, oboseala ei, sanatoriul din Leipzig... Detaliile
nu aveau importanță. Un singur lucru avea importanță,
răsărea cu monstruoasă, inumană : durere, durerea
acelei ființe, durera Martei de-a fi trăit ea, atât de fină,
de sensibilă, înecată în mocirlă de puroi și crimă. Ana
o revedea și pe Elena Vrânceni, imensă, grasă, cu
ochii congestionați... și pe el Dumitru Vrânceni cu sân­
gele putred, cu ochii de apă clocită... Traian Vrân­
ceni... morți acum toți... morți... Și într'adevăr acum nu
. mai era nimic de făcut, decât o risipă de milă, o înge-
nunchiere în fața durerii...
■446

— Și niciodată, niciodată să nu mai vorbim de

lucrul ăsta, spuse Ana.
— Niciodată.
O clipă nu a mai lost decât noaptea tăcută,
■aceeași noapte cu adieri largi și blânde.
— Matei a țigări, întrebă Ana. Ii era glasul epui­
zat și i se păru că trecuseră deodată în bloc, ani și
ani și că noaptea topise totul.
— Da.
— Trimet cutia ?
— O mai ai ?
— Da. Cu mosor cu tot. Te așteptam...
Când Ana începu să turneze simți că obrazul îi
■este încă inundat de lacrimi cari curgeau abundent,
lacrimi fierbinți, mari, bogate, ca un izvor cald. Se
simțea absolut singură pe pământ. întinse mâna și
întâlni aerul cald și moale al nopții de vară, cald și
moale ca o apă blândă, ca o mângâere a necunoscu­
tului, a eternității.
Când Matei își luă rămas bun Ana îl întrebă :
— Când mai vii ?
-— Nu știu. Pcate ca acum, vreodată, neașteptat
•și poate niciodată. Totul e atât de misterios Ana.
— Va fi cum vrei.
— Ana, îți sărut mâinile. Ești o sfântă. Noapte
bună. Dumnezeu să te binecuvânteze.
— Noapte bună, îi răspunse Ana și jos întunere-
ccul rămase apoi fără glas.
Ana își rezemă fruntea de pervazul geamului și
'plânse. I se părea că odată dorise să înțeleagă „totul"
și că, pedeapsă, lucruri mai neînțelese, mai mon­
struoase se adunau și apăsau omenirea întreagă.
 CAPITOLUL XXXIX.

La Tribunal, în sala cea mare a „pașilor pierduți"

o întrezări pe Marta de departe. Slabă, stranie, fanto­
matică, părul negru contrastând cu paloarea feții și
verdele ochilor decolorați, atrăgea atenția tuturor a-
celora cari treceau pe lângă ea. Cei mai mulți se în­
torceau în grabă, nedumeriți. Alături de ea, bine le­
gați cu viața, pământul și trupurile lor, Benvenuto lo-
nescu și Sică Constantinescu Invalidul, ca doi tâlhari
.stăteau unul în dreapta și altul în stânga ei.
Mai deslușit ca oricând, Ana înțelese că Marta nu
era făcută pentru viață. Toată ființa ei părea în con­
trast cu ceilalți oameni, diferită, nepotrivită. Părea tre­
zită din moarte și mișcându-se iluzoriu printre oameni.
Acum va iscăli contractul vânzării casei. Câteva
zeci de mii de lei, un rest ridicol din imensa avere
trecută toată în mâinile celor doi bărbați cari o pân­
diseră, o jefuiseră, cunoscându-i toate slăbiciunile,
toată imposibilitatea de-a se adapta vieții. Pe fețele
lor se vedea satisfacția, vicleana bucurie a gânduri­
lor lor ascunse. O lăsaseră să se roage, să aștepte
știind că moartea și chinul o pândesc, ca să-i dea
câte o picătură de aur din averea ei în schimbul unor
448

dobânzi uluitoare. „Totuși", se gând Ana apropiin-

du-se de ei, „cu toată aviditatea lor și ei vor muri" și
văzu deaproape și deslușit fețele lor, trupul lor cu
toate defectele cari arătau trecătorul, tranzitoriul, efe­
merul, putreziciunea: grăsimi, transpirații, relaxări.
Ana întinse mâna Martei. O imensă dragoste, o
imensă duioșie. Ca niciodată acum.
Constantinescu Invalidul și Benvenuto lonescu să­
rutară mâna Anei.
— E totul gata. Banii, conform învoirii. vi-i
' dăm
dumneavoastră.
Numărară banii : cincizeci de mii de lei. Hârtiile
aveau un sunet metalic de frunză uscată. Ana le așe­
ză în geantă. Constantinescu Invalidul și Benvenuto
lonescu sărutară din nou mâinile și plecară. Tăcute,
Ana și Marta, una lângă alta, îi priviră din urmă. Dis­
părură cu pasul grăbit, hotărît, ca doi oameni cari au
lucrat frumos împreună.
— Mi-e sete, zise Marta. Mergem sus la bufet și
bem un ceai. Acum s'a sfârșit. Când eram copil, cre­
deam că niciodată nimic nu are sfârșit; Am așteptat
apoi multă vreme moartea și acum văd că mă agăț
de ultimile zile pe care le mai am de trăit, ca de ceva
prețios. Aș fi dorit să mor într'un moment ales de mi-
ne, un moment limpede, dar prevăd că va fi altfel.
Nu voi avea parte nici de o moarte ca luma... Hai,
vino, Ana.
Ana constată cu uimire cum Marta cunoaște ușile,
scările, culoarele tribunalului. Mergea repede. Urcase
treptele vorbind neîntrerupt, ca pentru sine. In dreptul
lor, oamenii se întorceau prinși pentru o clipă de față
atât de palidă a Martei. Priviau pe urma pasului ei de
fantomă.
 449

— Și restaurantul Tribunalului a fost al tatălui

meu. Veneam aci copil fiind. Ne aducea tata.
Și Ana se cutremură. Nu îndrăzni să o privească
„Copil fiind", spusese și Ana își aminti cu violență
totul: leșinul din noaptea din ajun și glasul lui Matei
jos în întuneric, speriat. Ana și Marta se așezară la o
masă. Marta ceru ceai și prăjituri.
— Mi-e sete.
Paharele cu rom, aduse odată cu ceaiul le goli pe
amândouă deodată. Mai ceru alte două.
— O să-ți facă rău. Ai fost bolnavă. Ești slabă.
Ana întinse mâna să o oprească, dar Marta iritată
i-o îndepărtă.
— Lasă-mă, îi spuse. Și să nu îți închipui că am
să iau precauții cu mine. Deacum, orice, înțelegi, orice
este permis. Vrei să socotim câte zile mi-au mai ră­
mas? numărăm banii și știm.
Ana o privi fix în ochi.
— Nu, șopti.
— Ba da.
Ochii ei verzi luceau violent.
— Și banii ai să mi-i dai mie toți, chiar acum.
Ultimile zile să fie ale mele.
— Nu, spuse Ana cu spaimă.
— Ba da.
Râsul ironic, cu sonorități metalice, vibră.
— Nu. repetă Ana cu rugăminte în glas, nu.
------ Uite ce e, să ne înțelegem. Ce vrei să mai
prelungești? E adevărat, nu am puterea să mă omor,
dar nici nu ai să mă faci să economisesc zilele în
socoteli meschine, chinuitoare. Când îmi va lipsi mor­
fina, odată agonia începută, voi găsi puterea, liniștea
și hotărârea să aprind lighianul cu mangal. Știu.
29
 450

— Marta.
— Inutil. Vreau banii. Vreau câteva zile încă în­
tregi. In orice caz sunt ultimile zile.
— Nu, se îndărătnici Ana, dar glasul ei era șo-
văelnic, ca pasul care umblă în întunerec.
Nu știa pentru ce refuză. I se părea că o face din
egoism și meschinărie, și că dimpotrivă ar fi trebuit
nu numai să-i dea banii, dar chiar să adune tot ce i-a
mai rămas ca bani și posibilități de morfină și ultimile
zile să fie o destindere, o risipă abundentă de otravă,
apoi moartea... moartea. Nu știa ce este moartea, dar
totuși știa că în orice caz e singurul lucru posibil și
că va fi altceva pentru Marta decât ceeace fusese
chinul vieții.
Marta isbucni în râs.
— Bine, o să facem economii, o să socotim, o să
împărțim, o să gospodărim, o să prelungim minunata
viață a Martei Veniamin Vrânceni. Liniștește-te. Știi
că nu te pot vedea cu disperarea pe față. Vino să ne
bucurăm de ultimle zile. Ana, niciodată nu a fost
pentru mine viața mai frumoasă. Să nu crezi că glu­
mesc. De când știi și tu, înfine, că iau morfină, de
când nu îmi mai este teamă de nimeni, sunt par'că
dezlegată de orice păcat. Te rog să nu mă turburi du­
pă moarte cu lacrimile tale. Oamenii trăiesc ca și
când viața le-ar aparține. Eu știu, eu am înțeles că
Л este un lucru de împrumut. Va trebui să o dau înapoi.
Fie numele Domnului binecuvântat. Prostii1.... prostii...
Deodată ochii se aprinseră, mari, imenși, sosiră
asupra Anei cu fixitatea gândului urmărit până prea
departe.
— Crezi în eternitatea sufletului?
— Da. șopti Ana.
 451

— Curios 1 Și eu 1 Ah, cum aș vrea să mor într'o

clipă în care, ca acum, să știu, să cred lucrul acesta.
Măcar atât. Atât. Să nu mor într'o clipă de spaimă.
Pentru ce nu am puterea să termin atunci când știu?
— Vino acasă, îi spuse Anei, să plecăm de aci.
— Da, da, să ne întoarcem la vizuină. Mâine ne
mutăm, plecăm pentru totdeauna de acolo. Acolo s'au
petrecut toate monstruozitățile. Toate colțurile sunt
murdare.
Ana plecase ochii și fierbinte voia ca Marta să nu
povestească nimic, să nu simtă acum la sfârșit nevoia
să precizeze. Ani de_a rândul dorise să știe și nu în­
trebase. Acum că știa, îi era teamă că Marta să se
simtă obligată să lămurească ceva. Și totuși nu o în­
trerupse, tocmai pentru ca ea să nu bănuiască, să nu
afle că știe.
— Eu nu i-am putut ierta. Și poate numai de scâr­
bă, nu din ură. Mi-a fost prea scârbă ca să pot ierta.
Nu m'am putut dezlega într'atât încât să iert. Și asta
se plătește. O știu. Trebuia să fi avut puterea să iert.
Acum e prea târziu. Lucrurile nu au rost decât făcute
la timpul lor.
— Dumnezeu să-i ierte, șoptea încă Marta. Acum
s'a isprăvit. Plec și eu deacolo, din casa aceea. Cum
poate cineva să dorească să aibe o asemenea casă?
Cum nu simte că zace și pândește din toate colțurile,
demența? Am căpătat pe urma acestei case, acum la
despărțire, cu ce să-mi cumpăr câteva mii de fiole de
morfină. Atât a putut face pentru mine casa părin­
tească.
Când eram copil, credeam că niciodată nu are să
se termine. Nu știam când m'am născut, mi se părea
că exist din totdeauna, și nu știam când voiu muri.
 452

Acum totul e pe sfârșite. Nu am mai rămas decât eu.

Și casa știe că s'a terminat. Ai fost în grădină? Au
crescut bălăriile, bălării până la înălțimea unui om,
încâlcite. Aș vrea să stai și tu cu mine, o noapte, să
vezi. Nu sunt nebună, acum mai puțin ca niciodată,
acum când îmi cunosc clipele, dar dacă mă uit noap­
tea pe geam, văd în ierburile grădinii, umbre aler­
gând. Iți jur că este adevărat. Un joc nebun. Umbrele
au ceva primitiv. înainte nu le vedeam. Acum, de
când am rămas singură, le văd. Jocul lor e ca al flă­
cărilor frământate de vânt. Mi-e teamă numai să nu-mi
vadă ele, fața mea la geam. Mă așteaptă. Ele știu că
a mai rămas cineva în casă. Câteodată, noaptea, mi
se pare că am să mă hotărăsc și am să ies. Ar fi poa­
te mai ușor decât cu ligheanul de mangal. Pentruce
se bucură? Ele știu că s'a apropiat sfârșitul. Dar drept
să-ți spun mi-e silă. Jocul lor nebun e fără sens, prea
plin de fantezie, de romantism. Eu vreau liniște. Nu­
mai liniște. Deplina liniște.
Ana, de ce suferi? De ce nu ai puterea să fii așa cum.
te doresc, așa cum te dorești chiar tu? Pentruce să-mi
dai sentimente moleșitoare, gândindu-mă că suferi din
pricina mea? Ți-am putut eu face rău? Aș vrea să nu
am grija asta. Să nu mai am absolut nici o grije. De­
altfel nu am decât o singură rugăminte, ăsta e testa­
mentul meu: trebuie să nu plângă nimeni în urma
mea. Mă turbură gândul că vei plânge, că poate te
vei gândi ce ar fi trebuit să faci sau să nu faci. Ești
singurul om pe care îl mai am pe lume. Toți au murit,
până și câinele. Nu a mai rămas absolut nimeni. Mi-a
fost dat să-i văd murind pe toți și mi-a fost dat să-mi
cunosc și moartea. O știu. E aci. îmi cunosc par'că
 453

clipele. Dar îmi trebuie liniște. Să nu plângă nimeni

în urma mea, fără dric, fără mormânt și flori. Ana..,
făgăduiești?
— Da.
Ana mi-și recunoscu glasul. Dealtfel i se părea că
Marta e demult moartă sau că nu va putea muri nici­
odată. Și deodată Anei i se păru că trăiește din tot­
deauna. Lunecări stelare îi trecură prin nervi. Nicio­
dată nu se despărțise de nimic. Câteodată uita, câte­
odată își amintea totul, ca acum. Intr'adevăr, nu va
putea plânge. Totul fusese consumat.
— Mergem?
— Da.
Acelaș glas pornind din trupul ei și totuși străin de
ea. Se ridicară. Erau în picioare una în fața celeilalte.
Ana se simțea plutind într'o indiferență care o purta
la mari depărtări, în larguri necunoscute, iar în tru­
pul ei stăruia încă leșinul din noapte, din ajun. Marta
se apropie de ea, își apropie obrazul și o sărută lung.
Ana știu că în clipa asta își luase pentru totdeauna
rămas bun, că deacum, tot ce va fi, nu va fi decât ce­
va convențional, sau slăbiciune. Un fior infinit, până
dincolo de înțeles îi străfulgeră ființa. O sfâșiere.

In noaptea asta visul se repetă. Visul din totdeau*

na. Răsărise misterios și tăcut, cuprinzând absoluta
Iericire în el. Ana alerga. Undeva prin apropiere, feri­
cirea exista. Alerga. Inima bătea în vâlvătaia flăcării,
In noapte. Și acea fericire prea mare, mereu mai ma­
re, fericirea care părea că-și va depăși marginile, o
deșteptă.
454

Ana se trezi ca deobiceiu singură în noapte, în întu-

nerec, căzută din fericire pe pământul înțelesurilor co­
tidiene, mărunte și sfâșietoare.
începu să plângă cu hohote. Niciodată fericirea nu
fusese atât de aproape. Niciodată.
 CAPITOLUL XL

Și Malta părăsi casa. A plecat cu mâinile goale și

lăsând în urma ei odăiile pustii. Strânsă în pardesiul
ei vechi, slabă, ușoară ca o umbră. Vecinii ascunși pe
după ferestre o priveau cu uimire și cu ură.
Ana închinase în ajun o odaie în cartier, o odae
dosnică, mică, într'o stradă neumblată.
Aci începu o viață foarte curioasă și, lucru neaștep­
tat, Ana își dădu imediat seama, că aci a fost timpul
cel mai liniștit, cel mai supra-înălțat, zilele cele mai
fericite din câte trăiseră de când s'au cunoscut, zile
cum rar îi este hărăzite omului să trăiască pe pământ.
Marta părea dezlegată de absolut orice grije. Fața îi
era limpede, ochii clari, mișcările fluide. Nici un cu­
vânt de prisos ori ascuns. Totul căpătase o limpezime
de dincolo de uman. Au fost într'adevăr zile de neaș­
teptată fericire, o fericire stranie făcută din îmbinarea
cea mai subtilă între precar și etern, un echilibru mi­
raculos, transparent, eterat, aproape irespirabil.
In zilele acelea. Ana participase la stările Martei, de
liniștită destrămare a gândurilor, de vegetativă con­
templare. Au putut sta ceasuri și ceasuri în lumina or­
bitoare a soarelui, așezate una lângă alta, fără să
 456

dorească altă participare la viață decât aceea a unei

conștiente senzații a perfecțiunii timpului. Ana își da
seama de acuitatea clipelor, tocmai din pricina trans­
parența lor. „Mâine" nu a mai existat, totul a fost re­
dus la un etern repaos. Și, Ana își mai da seama că
dacă, prin imposibil, s'ar fi dat acestui echilibru pre­
car o stabilitate de prea lungă durată, deodată totul
s'ar fi spulberat, dovedindu-și consistența iluzorie.
Tremurarea frunzelor, miresmele aerului, strălucirea
soarelui și fiecare gest căpătaseră ceva din esența lor
simbolică și reușeau să existe totuși ca ceva tangi­
bil. Ritmul vieții, al tuturor gesturilor cari înlănțuesc
viața, căpătase un sens de ritual care ar fi putut,
cuprinzând în ea o formulă, să trezească la sfârșit și
altceva decât ceeace era vizibil în fiecare clipă.
Acum, când Anei nu îi mai era nimic necunoscut
din viața Martei, fiecare cuvânt al ei căpătase o altă
valoare și în fine o adevărată valoare. Cu toate că
absolut nimic din felul Martei de a fi nu era schimbat,
și că, tot ca și înainte, niciodată, nici un fel de des­
tăinuire sau plângere nu pomea din partea Martei, to­
tuși Ana vedea deslușit că nici un cuvânt nu era fals
ori ostentativ ascuns, și, ducând gândurile spre trecut,
Ana observa că niciodată și în nici o clipă Marta nu
căutase să inducă în eroare sau să dea altă valoare
întâmplărilor. Pur și simplu nu vorbise de ele. Crezuse
oare că Ana aflase totul demult? Sau bănuise absurda
ignoranță în care Ana reușise să se menție? Dar Ana
nici acum nu putea lămuri până unde mergea lucidi­
tatea Martei. Câteodată, copilărește, Ana avea tendin­
ța să creadă că Marta e poate din acei oameni cari
„-știu tot", dar că e în același timp în imposibilitate
de-a vorbi. Oare a ști „tot" nu conferă și o stare de
 4VÎ

suflet care e intransmisibilă ? Și atunci acel „tot" nu

este rezultatul unei stări de suflet, al unei experiențe
individuale și deci în imposibilitate de-a fi comu­
nicat? Un hermetism esențial, funcțional? In tot cazul,
privirile Martei aveau ceva atât de profund, atât de
conștient, încât Ana simțea un fior gândindu-se că
poate acest reflex al unei gândiri eterne ar putea fi
numai un miraj al unor gene mai lungi decât obișnuit,
al unor luciri verzi mai stranii decât se întâmplă să
fie. Oare, odată cu stingerea luminilor lor, gândurile
vor fi definitiv lipsă?
Și își da seama că această credință că Marta ar
putea poate știe „tot", o făcea pe Ana să-și dea sea­
ma cât de adâncă era în ea această căutare a unui
înțeles definitiv și total, și că timpurile în cari uita de
această căutare nu erau decât goluri, iar nu uitări. Iși
da seama de faptul că nu trăia ca toată lumea, izolă­
rile ei, însetarea ei, nu aveau decât acelaș unic sub­
strat, al aceleiași așteptări. I se părea că dacă vreo­
dată va ști, imediat, implicit va putea începe să tră­
iască la fel cu toată lumea, că totul va fi posibil, chiar
primirea ușoară a banalului, a obișnuitului. I se părea
că imediat strânsoarea în care trăia se va desface și
totul va fi simplu și posibil. Tot.
Dar, în aceste zile, orice gând personal sau care o
îndepărta de lângă o totală participare cu Marta, i se
părea Anei o hoție, o frustare față de Marta și față de
tot ce ar fi putut face pentru ea. Imediat le înde­
părta. I se părea că are în fața ei ani și ani, în care
timp se va zbate singură cu toate problemele perso­
nale iar ceeace trăiește momentan lângă Marta, acele
clipe unice, niciodată nu le va mai putea reîntregi.
întrebării: „ce voiu mai putea face după" nu îi gă-
458

sea alt răspuns decât un fior de teamă, li era teamă

de revoltă, de oboseală și de tot ce poate aduce lipsa
unui scop în viață ori a unui gând armonic. Iși da sea­
ma că Marta constituise pentru ea, Ana, și un scop și
un sentiment, și o dramă și o desfășurare, și că ea și
numai ea putuse centra dorința Anei de viață.
Și, lucru curios, în zilele acestea, problema morfinei
zilnice a fost și ea mult ușurată, parcă într'adins ca să
adauge și ea sens neașteptat acestor zile. Acum găsea
ușor morfina necesară ; iar când reușea să capete o
cantitate mai mare, o da întreagă Martei cu o bucurie
stranie.
Acest vis de destindere a luat sfârșit brusc, după ce
Ana ceti în ziarul de dimineață că, delà un hotel lu­
xos, o oarecare doamnă se azvârlise pe trotuar delà
etajul al șaselea Motivul: lipsa de morfină. Imediat
Ana își dete seama că va găsi acum mai greu morfină.
Și într'adevăr, așa cum bănuise Ana, poliția a în­
ceput de atunci o campanie de urmărire de descope­
rire, de arestări a traficanților de stupefiante. A fost
un pretext ca morfina să se scumpească fabulos și să
se găsească foarte greu. Socotelile Anei fură toate ră­
sturnate.
Ah, în zilele astea Ana cunoscu toate colțurile Bucu­
reștilor, toate farmaciile, toate drogheriile, toate odăi­
țele unde morfina putea fi ascunsă. Știa unde să fie
obraznică, unde veselă, unde tragică, unde naivă. Știa
să se îmbrace astfel încât morfina să nu coste prea
mult, căci acum înțelesese că, oricât ar fi fost de mare
suma de bani, ea era cheltuită cu ușurință în aceeași
zi, și că cu o minimală sumă putea căpăta neașteptat
de multă morfină. Cu un instinct extraordinar, cei ca­
re îi procurau morfina știau cât pot cere și cât vor că*
 459

păta. Ana cunoscu toate sentimentele absolut străine

ei, dar cari deveneau o armă pentru a economisi ba-
nii și zilele Martei. Când se gândea că la sfârșitul ba­
nilor, absolut nimic nu mai era de făcut, simțea o
spaimă atât de mare, încât i se oprea inima în loc.
Seara număra fiolele și banii.
Marta de partea ei umbla toată ziua în mod miste­
rios. Ana nu putea înțelege unde mai găsea oameni șl
minciuni ca să-și procure și ea bani și morfină. Bă­
nuia că din timp în timp îl mai vede și pe Matei, dar
niciodată nu o întreba nimic. Voia să-i lase liberta­
tea aceasta. I se părea că poate Marta va ști să-și
creieze surse de morfină nebănuite și că, odată banii
sfârșiți, viața va continua miraculos, la infinit. O spe­
ranță puerilă dar odihnitoare. Ajunsese să știe ce a-
numită cantitate de morfină îi este Martei absolut ne­
cesară: 10 fiole de câte 2 cenți. Intr'adevăr, cu 10
fiole. Marta putea trăi, dar în acelaș timp Ana obser­
vase cât de chinuitoare era starea asta pe loc în a-
ceastă cantitate minimală. Aflase că Marta consuma­
se pe vremuri, atunci când averea era intactă, până
la 100 de fiole a 2 cenți pe zi. Iși făcea singură injec­
țiile cu o siringă mare de 10 centimetri. 10 injecții pe
zi. Trei, patru zile într'un picior, apoi în zilele urmă
toare în celălalt picior ca să se odihnească locul.
Acum Marta era liniștită. O liniște mecanizată, fără
substrat.
Lângă odaia Martei era o altă odaie închiriată unui
student sărac. Ana și Marta îl auzeau fluerând foarte
des.
— Uite, îi spuse Marta, Anei, niciodată nu am sim­
țit nevoia să cânt, să alerg, să râd. Niciodată. Nici-
odată nu m'am jucat, nici ca copil.
 -460

Ana știa. Marta îi mai spusese odată lucrul acesta:

și Anei i se întipărise adânc în minte, ca tot ce îi spu­
nea Marta. Acum, din nou simți o sfâșiere în suflet.
Știa că nu mai poate îndrepta nimic.
— Te iubesc, te iubesc, strigă Ana.
Și ochii mari și verzi ai Martei avură tresărirea a-
pei noaptea, misterioasă a apelor nocturne, atinse ca
în vis.
— Te iubesc, te iubesc.
Ana se zvârcolea pe pat. Nu știa ce dorește și dacă
Dumnezeu ar fi întrebat-o ce dorește, răspunsul nu ar
fi venit.
Gura Martei nu se destinse cu nici un surâs. Ana
știa că Marta va muri fără să mai surâdă vreodată,
o clipă, o singură clipă măcar.
Ce i-ar fi putut spune ca să lumineze adâncul? Și,
în clipa asta Ana înțelese că și pentru ea caută un
răspuns valabil. Cu ce poate fi luminat sufletul celui
ce a consumat tot?
Apoi lucrurile merseră mai greu. Banii se împuțina-
seră. Ana îi număra cu spaimă.
De câte ori intra acum într'o drogherie simțea un
fel de trac curios, o teamă. I se părea că de data asta
va fi ultima oară și că de acum înainte nu va mai
avea curajul să încerce. Câteodată teama era de in­
tensă încât odată în drogherie, cerea absolut orice,
săpun ori pastă de dinți, și apoi ieșea repede afară.
Odată în stradă, își da seama că totuși va trebui să
meargă într'alfă parte și să caute. Se țâra astfel obo­
sită pe drumuri, cu ’imagina ligheanului de mangal în
fața ochilor. O vedea pe Marta întinsă, nemișcată, în
odaie, cu paloarea aceea atât de aproape de moarte.
Atunci, obsedată, Ana alerga.
 461

Intr'o zi, căutase ceasuri și ceasuri întregi iară

nici un rezultat, umbla în goană și i se părea că e
urmărită ăe umbra sinistră a sfârșitului. Știa că Mar­
ta acasă așteaptă. In ajun, cantitatea fusese atât de
chinuitor de mică, încât Marta, acasă, nu avea pute­
rea să se miște de pe pat.
Ana zări o prăvălioară, mai mult un gang decât
o odaie. înăuntru câțiva clienți... Când Ana intră, în­
tâlni privirea droghistului. I se păru că îl cunoaște.
Neliniștită, își luă carnetul în care însemna toate far­
maciile și drogheriile la cari fusese. Hotărât, aci nu
mai intrase.
Ana se așeză. Privirea droghistului o cerceta des
în timp cât servia clienții. Ana se simțea stingherită.
Se gândi să plece. Iși aminti privirea Martei. Rămase.
Trecu timp. Ana observă că farmacistul servește
nu numai pe clienții cari fuseseră înaintea ei în pră­
vălie ci și pe alți, dearândul pe toți cari intrau fără
să se ocupe de ea, fără să o întrebe ce dorește.
Ana simțea că gândurile îi sunt din ce în ce mai
turburi. Ii era teamă și cu toate astea rămânea nemiș­
cată. I se părea că între timp farmacistul telefonase
poliției, că vor sosi, că agenții vor fi ascunși după o
perdea atunci când se va hotărî să ceară morfină, că
o vor prinde, că de data asta nu va mai fi scăpare,
căci își da seama cât de anormală este purtarea far­
macistului care o lăsa să aștepte de mai bine de o
jumătate de ceas fără să o fi întrebat ce dorește... Dar
în acelaș timp o oboseală atât de mare o cuprinsese
încât îi era absolut imposibil să se miște.
— Vă rog domnișoară ce doriți ?
Prăvălioara era goală, farmacistul era în fața ei,,
glasul era blând.
462

Cu uimire Ana întrezări chiar o emoție în glas. Și

deodată Ana își auzi propriul ei glas :
— Te rog să-mi dai o cutie de morfină.
Un glas umil, simplu, inconsistent.
— A da, asta e, spuse farmacistul și rămase us­
mișcat în fața Anei.
Exclamația lui fusese uimirea omului care e sur­
prins că a ghicit ce i se va spune. Acum o privea pe
Ana lung, cu tristeță.
— E pentru o prietenă bolnavă, șopti Ana încur­
cată. I se părea că îl cunoaște de mult de tot pe omul
acesta. Se simțea atât de obosită, atât de deprimată,
privirea omului era atât de cunoscută, încât Ana se
așeză din nou. pe scaun și începu să plângă.
— E pentru dumneata, spuse omul. Pentru es
minți ?
— Nu, pentru o prietenă.
Se făcu liniște. Ana plângea încă nervos.
— Uite ce e, te rog să-mi arăți că nu ai semne de
injecții. Ar fi mai bine să mori imediat decât să faci
așa ceva... tocmai dumneata.
Ana se făcu palidă. 11 privi cu spaimă. Erau sin­
guri, absolut singuri în prăvălie.
— Dacă este pentru altcineva îți dau imediat,
șopti omul.
Brusc Ana se aplecă și își ridică rochia până sus
peste genunchi, pe pulpă. Desfăcu ciorapul. Piciorul
apăru curat, pur.
Omul care îi sta în față se întoarse cu un gest tot
atât de brusc și se îndepărtă. Dispăru într'o odaie
alăturată. In grabă Ana își așeză ciorapul și rochia la
loc. O transpirație ușoară îi umezise mâinile. Nu gân­
dea nimic. Aștepta. I
 4 63

Farmacistul se întoarse. Avea câteva cutii în

mâini.
— Câtă îți trebuie ?
— Cât poți. Cât mai multă. Sunt obosită.
— Cât ia pe zi.
— Cât îi dau. Minimum zece de doi cenți.
— Poftim. Și te rog să mă ierți. A trebuit. Cum ai
intrat în magazin am știut ce vrei. Credeam că este
pentru dumneata. Eram înspăimântat la gândul... In­
line. Câteodată se petrec lucruri curioase. Mi se pă­
rea că te cunosc, că știu. Dar ce faci e totuși foarte
periculos. Nu merită nimeni să riști. Poți fi prinsă...
Ana surâse.
— Pot să mai vin ?
— Numai și numai când nu se poate altfel.
Ana întinse mâna omului. El se aplecă, sărută
mâna. Plecând Ana din nou își spuse că privirea omu­
lui îi este cunoscută, fără însă să-și poată aminti de
unde și de când.
Era spre seară. Ana luă o trăsură. Se simțea epui­
zată. Nervii storși de vlagă. Dusă de trăsură, de mer­
sul liniștit al cailor simțea că se odihnește, că îi este
mai bine. Căuta să nu gândească nimic.
Ajunsă aproape de locuința Martei, în strada
pustie și cenușie, văzu delà mare distanță o umbră.
O umbră ușoară care alerga. Era Marta. înfășurată în
hainele ei sărace și cenușii, abea atingând pământul
se grăbea cu un pas ușor. Ana o privi uimită. O lă­
sase pe pat iar acum o vedea în stradă alergând.
Când se mai apropie, în înserare, Ana îi putu vedea
fața și se sperie. O față albă ca varul, ochii atât de
înfundați încât păreau găuri mari, totul dând iluzia
unui cap de mort. Ana simți o durere în inimă. Ii era
464

frică de imagina asta, îi era frică să nu i se întipă­

rească în minte, să nu șteargă prin violența ei, cele­
lalte imagini ale Martei atât de pline de viață și duh.
Nemai putându-se stăpâni Ana se ridică și o
strigă.
— Marta 1
Marta se opri locului ca speriată. Ana opri tră­
sura și coborî. Se apropie de Marta.
— Unde alergai ?
— Spre tine. Credeam că m'ai uitat. Nu mai pu­
team.
Ana o luă de braț. Se reîntoarseră împreună la
Marta. Abea ajunsă Ana îi dădu morfina. O cantitate
mai mare ca deobicei. Ascunse totuș o parte din
ceeace căpătase la farmacie.
Marta, fără să mai ia nici un fel de precauții, își
făcu imediat o injecție în fața Anei. Și Ana văzu cum
în aceiași clipă, viața revine miraculos în fața Mar­
tei. Ca deobiceiu.
Și iarăși cunoscură câteva zile bune. Apoi banii
se împuținară într'atât încât Ana începu să-și vândă
hainele din dulap.
Intr'o zi Marta îi spuse :
— Nu mai dăm bani pe chirie. Am găsit unde să
locuiesc. In schimb dau lecții de pian la niște copii.
Și privirea Martei avu ceva evaziv. Ana înțelese
că Marta minte, ascunde ceva, dar nu înțelese ime­
diat ce poate fi. Cum ar fi putut sta într'o casă de oa­
meni ? Cum ar fi putut avea răbdare să dea lecții la
copii ? Marta era incapabilă să se gândească la ab­
solut nimic altceva decât la moriină când nu avea și,
să se odihnească, să respire câteva ceasuri după ce
 465

găsea cantitatea necesară. Dar, ca deobicei Ana nu

întrebă nimic. I se păreau atât de inutile, atât de ri­
dicole detaliile vieții, încât curiozitatea ei fusese to­
tal înlocuită printr'o aparentă liniște, liniștea omului
prins iremediabil într'un destin care a întrecut ceeace-
mintea poate înțelege.

3t>
 CAPITOLUL XLI

Și de-abia mai târziu Ana află că Marta nu locuia

la niște copii cărora le da lecții, ci departe la margi­
nea Bucureștilor într'un restaurant, cu grădini de vară,
unde seara cânta la pian pentru clienți.
Marta îi spuse într'o zi toate acestea, — i le spu­
se simplu ca și când Ana le-ar fi știut din totdeauna.
Și Ana nu răspunse nimic. Erau obosite, cași cum
mărturisirile Martei le făceau pe amândouă să simtă
mai apăsătoare povara vieții.
Restaurantul se afla în cartierul cimitirelor, sus pe
lângă Bellu. Aci avea o odăiță ca o chilie. Abea în­
căpea în ea. Ușa se deschidea lângă pat. Un scaun,
o masă și un cuier completau mobilierul. Seringa și
fiolele le purta cu ea ziua întreagă în geantă.
O grădină mică, vreo câteva chioșcuri, o estradă
cu un pian. Clienții, mai întotdeauna cetățeni din ma­
hala, oameni de serviciu, dricarii, cioclii și pietra­
rii cimitirelor, ori ceata de rude de-ale mortului proa­
spăt, cari veneau după înmormântare să mănânce
ceva. Chioșcurile erau din zăbrele de lemn de brad
pe cari se urcau zorele cu flori sărace.
Marta sosise în fața pianului cu spaimă. Așezase
 467

mâinile pe el ca pe ceva înfricoșător. Simțise un. fior

și o uimire ca în fața odăilor în cari intri după zeci de
ani și le găsești neschimbate. Sub degetele ei, cla­
pele sunaseră stranii. Le încercase cu prudență, fără
apăsări, stând în picioare în fața pianului. Pianul răs­
punsese. Era docil, ascultător până la servilitate, până
Ia contopire și gata oricând să fie astfel. Degetele
căutaseră un contact mai profund. Ecourile se deștep­
tară. Atingerilor mai adânci răspundea un glas, ceva
sfâșietor, ceva greu de găsit, o lunecare în noapte,
gemete, fiori de teamă în fața adâncurilor prea ne­
gre. Clapele găsite, cu tremurări, descopereau răni
nevindecate. Prinsă, Marta se așeză brusc în fața pia­
nului. Mâinile înviară sunete de mult știute. I se pă­
reau chemări din mormânt. Și deodată își aminti fra­
ze întregi cari de demult, parcă din altă viață, își mo­
dulaseră plângerea. Erau veșnice, erau acolo. Lumea
se pierdu. Nu mai existau decât melodiile cari izvorau
din degetele plimbate pe clape.
Timpul nu mai avea sens. O clipă se putu crede
atunci... își aminti odaia din Leipzig... conservatorul...
sanatoriul... doctorul... tatăl ei... Trecuseră 7 ani. Tre­
cuse viața. In loc de concerte cu săli pline, elegante,
cu briliante și decolteuri, acum cârciuma mizeră, sor­
didă la marginea orașului. Oameni beți, ordinari, sus-
pecți. Strada plină de cimitire. Somptuoase cavouri și
lespezi funerare. ...Moartea era pe aproape. Pândea.
Era sfârșitul. Câte zile, câte săptămâni, câte ceasuri ?
Ah, orele acelea de sârguitoare exerciții pe clapele
albei Ce va aduce moartea? Liniștea? Totala li­
niște ?
Muriseră toți. Tatăl ei, mama ei, Traian... Ii re-
văzu, panopticum nemișcat, înspăimântător de monș-
 468

trii morți. Ii purta în suflet. Nu se putea despărți de-

1 ei. O așteptau acolo. Ii era groază de vreo reîntâlnire
în lumea umbrelor.
— Iartă, strigase Dumitru Vrânceni, tatăl ei, și ea
Marta ieșise din odae îngrozită fără să fi putut ierta.
Camil aștepta și el. Ceilalți toți vor sosi și ei. Ni­
meni nu va lipsi. II revedea și pe André de Bozas,
înalt, cu privirea lui eroică, cu mâinile lui de arhan­
ghel... Marta se cutremură. Accente de deznădejde
izbucniră din pian. Evocări, rugăminți, strigăte. Mira­
culoase, melodiile soseau la viață, străbătând stratul
greu al anilor. Apoi melodiile cunoscute nu o mai
mulțumiră, nu erau destul de intim legate de ea. Acum
ceeace căuta în pian era, trebuia să fie numai al ei.
Luată de o inspirație înaripată, mâinile alergau. Iși
da seama că dacă ar fi avut puterea să rețină și să
scrie ceeace improviza, comoara melodiilor lumii s'ar
fi împlinit cu un cântec mare.
Târziu își dădu seama că o bucurie stranie, bu­
curia marilor izolări și a totalelor satisfacții, se dez-
lănțuise. Ridică privirea. Văzu în jurul ei mesele res­
taurantului chioșcurile, estrada, toate de lemn ordi­
nar. Pomii în grădină, își legănau coroanele pline de
frunze, cu o desăvârșită noblețe. Brusc sfârși melodia
înălțând-o într'un strigăt. In pian coardele se stinseră
cu spaimă, cu vibrații de nervi bolnavi, exasperați,
cu gemăt de copil istovit.
Marta se întoarse către cârciumăreasă și bărba­
tul ei cari se apropiaseră să asculte :
— îmi trebuiesc note, spuse. Să-mi dați bani. Ce
știu eu nu este pentru aci. Au apărut lucruri mai mo­
deme.
— Asta ne gândeam și noi. E cam de înmormân-
 469

tare ce cânți dumneata. Și aici, de, vine omul să mai

uite, să se mai înveselească. Dar văd că știi să cânți
repede.
— Știu. Nici nu ați mai avut o artistă ca mine,
spuse Marta păstrând lăuntric orice surâs.
Ii făcea plăcere această batjocură.
— Dacă voiam puteam să cânt și la centru. Nu ?
— La centru se cere acum orchestră. Pianul nu
mai e modern.
— Da, adevărat, pianul nu mai este modem.
Și Marta închise capacul negru.

Ziua, Marta era liberă, chiar dacă soseau clienți,

dar în după amiezile de Duminecă, trebuia să cânte.
Diminețele, Marta le dormea până târziu, obosită fiind
de serile din ajun petrecute până aproape de zori,
fără somn, la pian. Când se deștepta, căpăta de mân­
care. Apoi imediat ce putea pleca spre Ana să ia
morfina pe care prietena ei o găsise.
Cu o rochie săracă peste măsură, lipită de cor-
tduI ei slab, sosea încet. Intra pe scara din dos. Amân­
două se temeau de părinții Anei. Ei nu-i spuneau ni­
mic, dar privirile lor, iscoditoare, și reci, o turburau.
Nici Ana nici Marta nu știau ce să creadă. O politețe
corectă, distantă, era tot ce arătau când o întâlneau
pe Marta prin casă. Ca întotdeauna. Ana le povestise
oarecari deslușiri cari se țineau prea puțin în picioa­
re : că Martă pierduse averea păcălită fiind de oa­
meni de rea credință, că e bolnavă, singură, că dă
lecții de pian...
Lucia Stavri o întrebase de câteva ori pe Ana de
haine, de bani și Ana răspunsese oarecum evaziv.
 468

trii morji. Ii purta în suflet. Nu se putea despărți de

ei. O așteptau acolo. Ii era groază de vreo reîntâlnire
în. lumea umbrelor.
— Iartă, strigase Dumitru Vrânceni, tatăl ei, și ea
Marta ieșise din odae îngrozită fără să fi putut ierta.
Camil aștepta și el. Ceilalți toți vor sosi și ei. Ni­
meni nu va lipsi. II revedea și pe André de Bozas,
înalt, cu privirea lui eroică, cu mâinile lui de arhan­
ghel... Marfa se cutremură. Accente de deznădejde
izbucniră din pian. Evocări, rugăminți, strigăte. Mira­
culoase, melodiile soseau la viață, străbătând stratul
greu al anilor. Apoi melodiile cunoscute nu o mai
mulțumiră, nu erau destul de intim legate de ea. Acum
ceeace căuta în pian era, trebuia să fie numai al ei.
Luată de o inspirație înaripată, mâinile alergau. Iși
da seama că dacă ar fi avut puterea să rețină și să
scrie ceeace improviza, comoara melodiilor lumii s'ar
fi împlinit cu un cântec mare.
Târziu își dădu seama că o bucurie stranie, bu-
curia marilor izolări și a totalelor satisfacții, se dez-
lănțuise. Ridică privirea. Văzu în jurul ei mesele res­
taurantului chioșcurile, estrada, toate de lemn ordi­
nar. Pomii în grădină, își legănau coroanele pline de
frunze, cu o desăvârșită noblețe. Brusc sfârși melodia
înălțând-o într'un strigăt. In pian coardele se stinseră
cu spaimă, cu vibrații de nervi bolnavi, exasperați,
cu gemăt de copil istovit.
Marta se întoarse către cârciumăreasă și bărba­
tul ei cari se apropiaseră să asculte :
— îmi trebuiesc note, spuse. Să-mi dați bani. Ce
știu eu nu este pentru aci. Au apărut lucruri mai mo­
deme.
— Asta ne gândeam și noi. E cam de înmormân-
 469

tare ce cânți dumneata. Și aici, de, vine omul să mai

uite, să se mai înveselească. Dar văd că știi să cânți
repede.
— Știu. Nici nu ați mai avut o artistă ca mine,
spuse Marta păstrând lăuntric orice surâs.
Ii tăcea plăcere această batjocură.
— Dacă voiam puteam să cânt și la centru. Nu ?
— La centru se cere acum orchestră. Pianul nu
mai e modern.
— Da, adevărat, pianul nu mai este modern.
Și Marta închise capacul negru.

Ziua, Marta era liberă, chiar dacă soseau clienți,

dar în după amiezile de Duminecă, trebuia să cânte.
Diminețele, Marta le dormea până târziu, obosită fiind
de serile din ajun petrecute până aproape de zori,
fără somn, la pian. Când se deștepta, căpăta de mân­
care. Apoi imediat ce putea pleca spre Ana să ia
morfina pe care prietena ei o găsise.
Cu o rochie săracă peste măsură, lipită de cor­
pul ei slab, sosea încet. Intra pe scara din dos. Amân­
două se temeau de părinții Anei. Ei nu-i spuneau ni­
mic, dar privirile lor, iscoditoare, și reci, o turburau.
Nici Ana nici Marta nu știau ce să creadă. O politețe
corectă, distantă, era tot ce arătau când o întâlneau
pe Marta prin casă. Ca întotdeauna. Ana le povestise
oarecari deslușiri cari se țineau prea puțin în picioa­
re : că Marta pierduse averea păcălită fiind de oa­
meni de rea credință, că e bolnavă, singură, că dă
lecții de pian...
Lucia Stavri o întrebase de câteva ori pe Ana de
haine, de bani și Ana răspunsese oarecum evaziv.
 470

lăsând să se înțeleagă că într'adevăr o ajută pe Mar­

ta... până își va aranja o situație...
...Acum, de câtva timp, Lucia Stavri evita orice
discuție cu Ana în privința Martei. Dacă Ana îi pome­
nea numele, mama ei schimba vorba. Părea că e ho­
tărâtă să aștepte, să rabde... Dar cât timp va dura
această răbdare ? Și Ana se simțea stingherită în fața
mamei ei. Câteodată credea că mama ei știe tot, că
într'o bună zi...
Ana cunoștea pasul Martei ușor ca al unei um­
bre, apoi- bătaia în ușă, prudentă și misterioasă ca o
șoaptă. In fiecare zi după masă, Marta intra. Ochii
mai întâi. Păreau că intră singuri cu luciul lor extra­
ordinar, și totuși adânciți într'o astfel de tăcere încât
te înspăimântau ca o veste rea. Apoi gura, și ea atât
de tristă încât părea că niciodată nu spusese vre-un
cuvânt.
Marta se așeza pe marginea patului. In gest era
umilință. Se simțea obosită. Drumul era foarte lung
delà restaurant la Ana. Și Ana nu putea merge acolo :
căutarea morfinei îi lua tot timpul. Ii dădea numai
doza necesară pentru o zi.
Marta nu e în stare să se stăpânească. Dacă i-ar
fi încredințat o cantitate mai mare, ar fi întrebuințat-o
imediat, cu însetare, cu desnădejde. Numai Dumineca
pentrucă Marta nu putea veni la ea, Ana se ducea
până acolo. Astfel cunoscuse și ea locul unde sta
Marta.
Imediat ce erau împreună, Ana simțea o bucurie.
Ii era bine lângă Marta. Orice umbră de urât dispă­
rea. Existența nu mai era monotonă și banală. Se sim­
țea vie, prezentă, plină de posibilități nebănuite și
trăind într'un climat înalt. Marta îi povestea toj felul
 471

de lucruri căutând să o înveselească și Ana nu putea

desluși partea de adevăr de partea de fantezie și de
umor, în verva uneori sarcastică a Martei.
Ceeace însă o neliniștea pe Ana, era faptul că, din
povestirile Martei, înțelese că acel cârciumar la care
sta, începuse să-i facă curte, iar nevasta cârciumaru-
lui devenise geloasă. Dealtfel acolo, clienții mai toți
îi făceau propuneri.
— Ce or găsi plăcut la mine, surâdea Marta, ară-
tându-se cu un gest uimit! Sunt slabă de nu se măi
poate. Credeam că măcar acum să fiu lăsată liniștită.
Dacă ar ști ce gândesc când îi văd cu ochii lucioși și
mâini cari abea se stăpânesc. Mă admiră toți clopo­
tarii, toți cioclii, toți antreprenorii de pompe funebre.
O fatalitate! Ah! ce oamenii Unul a învățat singur
franțuzește, dar sărmanul pronunță aproape fonetic.
Nu se poate înțelege absolut cu nimeni, în schimb
poate ceti. 11 știe pe Baudelaire așa, rostit literă cu
literă, pe dinafară. Dacă l-ar auzi bietul Baudelaire,
cred că ar înebuni. Și omul se crede superior, îi dis­
prețuiește pe ceilalți clienți ai restaurantului. E amo­
rezat de mine. îmi declamă din Edgar Роё în franțu­
zește cu originala-i pronunție. în timp ce eu cânt la
pian.
Anei îi era teamă. O știa acolo singură. In fiecare zi
când o vedea apărând, avea un suspin de ușurare.

Intr'o zi, într'o după masă, pe timpul unei călduri

cumplite, obosită de alergături zadarnice după mor­
fină, Ana intră într'o cofetărie și bău un pahar cu apă
delà ghiață. Era transpirată. Imediat își dete seama că
a făcut o imprudență. Un junghiu i se așeză în locul
 472

unde acum câțiva ani avusese o pleurezie. Se simți

prost.
Era într'o Vineri după masă. Totuși, cu tot răul,
umblă încă aproape două ceasuri căutând și în sfârșit,
epuizată, din nou transpirată-, se hotărî și merse la
farmacistul cu prăvălioara mică, unde știa că întot­
deauna poate găsi o oarecare cantitate. De cum intră
în prăvălie, farmacistul o întrebă ce are. Ana îi spuse
că se simte rău și îl rugă să-i dea morfina pentru
două zile: Sâmbătă și Duminecă. Se întoarse apoi în
grabă acasă hotărând să se culce imediat, să se în­
grijească și să stea două zile în pat.
Noaptea i-a fost rău. Avea febră. Se simțea slabă și
dintr'odată peste măsură de obosită, deprimată. Jun­
ghiul în spate, stăruia.
Când Marfa sosi a doua zi ca deobicei, Sâmbătă
după masă devreme, Ana îi dădu toată morfina că­
pătată.
— Trebuie neapărat să stau în pat. îmi este rău.
Mâine sunt toate farmaciile închise, iar eu nu pot veni
până la tine. Sunt total istovită. Până Luni mă odih­
nesc și cred că voi fi bine. Am să pot ieși.
Marta luă dubla cantitate, cu un gest grăbit. In cli­
pa asta Ana regretă că i-a dat-o. Văzuse în ochii
Martei o aviditate, o flacără furișe. îngrijorată, Ana
își repetă rugămintea.
— Nu uita că am febră. Trebuie să stau în pat. Și
nici farmaciile nu sunt deschise. Vii Luni după masă.
Promis?
— Bne. Bine.
Marta plecă mai repede ca deobicei. O tristețe grea
o cuprinse pe Ana. Marta nu o întrebase nici macat
în treacăt ce are, dacă îi este rău, cum răcise, ce sim-
 473

te. Afară de morfină nu îi mai păsa de nimeni și de

nimic. Totul la ea se mecanizase, ca într'un straniu
coșmar.
Rămasă singură, Ana închise ochii. O mare obo­
seală, o mare destrămare, o mare tristeță. Un doliu în
suflet. Totul era negru și iremediabil. Ana căută să
gonească gândurile rele, să nu se mai gândească de
loc. Spre seară febra urcă și mai mult. Și, ca mai îna­
inte cu atâția ani, când ar fi trebuit să fugă, să plece
în Moldova gonită de dușman, tot așa și acum Ana
trăi o lăuntrică plăcere simțind că are febră, că este
grav bolnavă, că poate astfel răspunderile nu vor mai
exista pentru ea și, liberă, se va putea odihni, nu va
mai trebui hotărît ce e de făcut. „După aceea", se
gândi Ana, „am să văd ce voi face" și-și dădu sea­
ma că „după aceea" însemna: după moartea Martei.
Se cutremură și puse totul pe socoteala febrii. Totuși
își da seama că e inevitabil, că sfârșitul se apropie.
Totul era luat de o grabă vertiginoasă, irezistibilă.
De câteva zile, tot ce făcuse pentru Marta — goana
după morfină împotriva oricărei oboseli — nu fusese­
ră decât gesturi mecanizate, lipsite de sinceritatea e-
lanului generos. Cu violență. Ana hotărî că orice va
fi, orice piedică, orice oboseală o va ajuta totuși până
la ultima extremitate. Tocmai pentru că se gândise la
sfârșitul Martei, voia acum să răscumpere, să nu ce­
deze, să nu cadă până la urmă. Până la urmă...
Știa că dacă Marta i-ar lipsi din viață, totul ar ră­
mâne fără înțeles. Aceasta era spaima alăturată du­
rerii de-a o pierde.
In noaptea aceia Anei i-a fost rău. Avea febră șl
fiori reci îi treceau prin șira spinării. Simțea că șî de
data asta ceva grav se pregătește în corp. In noapte,
474

în singurătatea întunerecului, gândurile își aveau o

acuitate exagerată. „Poate am să mor eu înaintea ei.
Toți au murit înaintea ei. E poate un blestem" dar
gândind astfel. Ana știa că o face din pricina febrei,
și imediat se căznea să se facă bine, să se simtă să­
nătoasă. Știa că Lunea va trebui să alerge iar după
morfină...
A doua zi. Duminecă, când abea se lumina de zi, o
zi de palidă lumină, la ora când de-abia se destrăma-
se întunericul, Ana într'o semiconștiință, obosită de
noapte și de friguri, auzi la ușa ei o bătae ușoară.
Tresări. Nu era cu putințăl Bătaia se repetă și semăna
leit cu felul Martei de-a bate în ușă. O sudoare rece
umezi fruntea Anei. Poate că Marta murise și venea
acum așa să bată încet la ușă.
— Intră, șopti Ana ca o încercare.
Dar ușa într'adevăr se deschise și Marta apăru atât
de palidă încât Ana din nou într'adevăr crezu că e o
apariție. Fața Martei era de o paloare cadeverică. Și
ochii arătau atât de înfundați în orbite încât făceau
goluri negre, profunde. Intră binișor în odaie și se opri
aproape de ușă. Ana se așeză în mijlocul patului, spe­
riată.
— Marta, ce e? strigă.
Marta mai făcu un pas clătinându-se. Se opri, iar.
— lartă-mă Ana... nu,„
— Nu mai ai morfină. 1
— De ieri de dimineață... Nu mai pot.
— Aveai pentru două zile.
Slab, Marta înălță din umeri. Mâinile avură un gest
umil de scuză.
— Mi-a fost rău, am luat. Nu am dormit, nu am
 475

mâncat. Sunt pe drumuri. M'au dat afarâ delà restau­

rant.
— Pentruce?
— Ea. Cârciumarul îmi da bani în ascuns. Ea a
înțeles...
— Și unde ai să stai acum?
Marta făcu un gest evaziv, apoi șopti:
— Astă noapte am dormit la Matei.
— La Matei?
— Da. înțelegi.
Intr'adevăr Ana Înțelegea. Spuse:
— Acum, ce facem. îmi este rău. Sunt bolnavă.
Marta își acoperi fața cu mâinile. Era în mijlocul
odăii nemișcată. Deodată se prăbuși în leșin. Ana
sări din pat. O cuprinse în brațe, o ridică, o duse pe
pat. Era ușoară ca un copil.
Marta își reveni imediat și deschise ochii. Se uită
cu spaimă la Ana. Implorarea din ochii ei era insu­
portabilă, sfâșietoare. Ana simți că preferă să moară
decât să se împotrivească acestei mute rugăminți.
— Mă îmbrac și plec, spuse Ana. Să stai aci
nemișcată. Dacă bate cineva în ușă să nu deschizi.
Au să creadă că dorm încă. Nimeni nu o să intre.
Ana se îmbrăcă în grabă. Mâinile îi tremurau.
Simțea că e bolnavă, că are febră, dar totul i se pă­
rea fără însemnătate. Nu știa ce va fi mâine și cum
va fi sfârșitul; dar în clipa asta i-ar fi fost imposibil
să asiste nemișcată la chinul Martei. își azvârli haina
pe umeri, se încălță, își așeză oarecum, părul și, fără
să se privească în oglindă, pomi. Marta era tot a-
colo, întinsă pe pat, nemișcată. Din timp în timp
pleoapele i se deschideau. Aceiași privire plină de
 476

implorări înspăimântate iiltra printre gene, plină d«

lumini verzi, lichide.
Ana plecă. Aerul rece, curat, o izbi în față ca o
îmbrățișare din altă lume. Strada era pustie. Abea se
ținea pe picioare. Inima îi bătea repede. Cunoștea
casa farmacistului cu care era acum prietenă. Luă
imediat o mașină. In câteva minute ajunse acolo. Dar
lucrurile se complicară. Casa întreagă dormea, ușile
încuiate, perdelele lăsate. Totuși Ana sună de câteva
ori insistent. O servitoare apăru la un geam de sub­
sol, despieptănaiă, speriată. Când Ana îi spuse că
trebuie să vorbească neapărat cu domnul, femeia o
privi ca pe o nebună. Ii spuse să vie mai târziu. Dar
Ana insistă. Ii spuse că e ceva foarte, foarte urgent și
important pentru domnul farmacist, că trebuie să-1
deștepte. Ana știa că omul este însurat, că ceeace face
acum îi va strica posibilitatea de-a mai cere ușor
morfină...
Aștepta încă afară în poartă. Ii era rău. Totul se
clătina. Peste câteva minute farmacistul apăru. Era
îmbrăcat cu o pijama, ochii roșii de somn, părul vâl­
vei. Când o văzu pe Ana se sperie.
— Ce e? Ce s'a întâmplat? Pentru ce vii aci? Ce ai
pățit?
— lartă-mă. Trebuia. Marta e rău bolnavă. îmi
trebuie neapărat. Dacă nu capăt imediat va fi impo­
sibil de ascuns... Moare.
— I-am dat Vineri pentru trei zile.
— Da, dar a fost bolnavă...
— Eu cred mai curând că dumneata ești bol­
navă. Iți dai seama în ce hal ești? Te omoară. Ești
descompusă.
— Mi-a fost puțin frig. Dă-mi te rog.
 417

— Nu am aci.
— Mergem la farmacie. Am un automobil în
stradă.
— Acum?
— Te rog.
— Până la urmă tot o să pățim ceva.
— Nu, nu știe nimeni...
— Șezi. Vin îndată. Să iau o haină.
Când ajunse la ușă se întoarse și întrebă iar:
— Dar dumneata ce ai?
— Sunt răcită. Desigur puțină febră. O să-mi
treacă.
Omul o privea dând din cap. Era și milă și dis­
preț în gest. Dar se hotărî și plecă.
Rămasă singură, Ana își dădu seama cât îi era
de rău. Odaia se învârtea vertiginos. Nu-și mai sim-
ția trupul, părea inconsistent. O treceau sudori reci
și fiori o scuturau neîntrerupt. Câteodată i se părea
că e pe punctul să aiureze. O surprindeau clipe de
totală neatenție, de pierdere de sine.
Foarte repede farmacistul se întoarse. Părea su­
părat. Probabil se certase cu soția lui, gândi Ana.
Fără nici un cuvânt ieșiră împreună și se suiră în au­
tomobilul care aștepta. Pe drum omul întrebă:
— A luat totul din prima clipă probabil.
— Da, desigur.
— Și ai de gând să te maj ocupi mult de lucrul
acesta1.?
Ana înălța din umeri.
— Nu știu. Cât oi putea.
— Și apoi?
— Nu știu. Cum o vrea Dumnezeu.
— Ți-e rău? i
■478

— Da. J
— Ai febră?
— Cred că da.
— Nici nu își dă seama că te omoară.
Ana își îngroapă fața în mâini.
— Nu mai pot, șopti.
Farmacistul îi luă mâna într'o lui.
— Vai de mine, ce febră!
O mângâie pe frunte.
— Să știi că niciodată nu am auzit o astfel de
poveste. Nu te înțeleg. Nu pot înțelege. Pe ea o pri­
vește... dar dumneata! Și nu ajuți cu nimic. Ii întreții
agonia...
— Taci. Nu pot astfel.
— Cum are să se sfârșească povestea asta?
— Nu știu.
Ana închise ochii. In fața gândurilor îi sta Marta
așa cum o lăsase în odaie: întinsă pe pat, palidă, cu
ochii închiși, ca o moartă. Profilul era de o puritate
de vis. Părul bogat, dezgolise urechile mici și fine ca
niște bijuterii. Sprâncenele negre, lungi, superbe dă­
deau frunții o nobleță imuabilă.
Intr'adevăr o găsi pe Marta în odaie în aceeași
poziție, nemișcată. Când intră, numai ochii bolnavei
se deschiseră. O privire atât de umedă, transparentă,
încât părea sosită din abisuri de inconștiență.
— Ai găsit, murmură gura.
— Da.
— Nu mai am putere. Dă-mi.
Ana luă cutia cu seringă din poșeta mizeră a
Martei. Era fără alcool.
Mașinal Ana căuta chibrituri prin odae. Dar gla­
sul Martei sfâșietor, imploră.
 479

— Lasă fleacurile. Repede Ana. Mor.

Marta se ridică și cu mâinile tremurătoare îșî
(făcu imediat o injecție. Ca de obicei, peste câteva
minute, întreaga ei ființă învie. Tenul se lumină, ochii
căpătară viață, gura se deschise. Era parcă La?.ăr
chemat dintre morți. Ana o privea cu uimire. Intr'ade-
văr, un miracol. Deci de atâta lucru depindea viața
din Marta. Cu atâta lucru viața putea fi chemată îna­
poi și imediat întregul trup să fie iar plin de dorința
de-a trăi... Odaia se clătina. Ana se simțea pe margi­
nea leșinului.
Și pentru prima oară, Marta își dădu seama că
Ana e palidă.
— Ți-e rău?
— Da.
— Ai găsit pe mai multe zile?
— Da. Trei.
— Ce facem?
— Iți dau tot. Mâine nu poți veni aci.
Ana își da seama ce riscă, dar vorbea și acționa
purtată de o forță care o întrecea.
— îmi dai adresa de unde ai căpătat acum? în­
cercă Marta.
— Nu. E inutil. Ție nu ți-ar da. Altfel te-aș fi tri­
mes acum pe tine.
— Ai bani?
— Foarte, foarte puțin. Unde ai să stai?
— La Matei câteva zile până te faci tu bine...
Apoi om vedea. Și acum trebuie să plec. Dă-mi te rog
banii pe cari îi mai ai. Mâine caut eu. Ca să te odih­
nești. Pe urmă vedem noi ce putem face...
— Bine.
Și Ana îi dădu uliimile sute de lei. I le dădu cu
480

exaltare. Ar fi vrut să aibe mult, mii și mii de lei și să

îi dea totul, grămadă.
— Culcă-te. Văd că îți este rău. Ai febră mare.
Trebuie să plec. Să nu fii prea îngrijorată...
Marta se pregăti să plece. Când a fost gata să
iasă pe ușă, 6 privi pe Ana cu intensitate și deodată
se înapoie în odaie, se apropie de Ana, îi întinse
mâna și șopti:
— Ana, îți mulțumesc.
Era umilință în glas și spaimă. Ana își simți gât­
lejul strâns de o mare emoție. Ar fi vrut să o îmbrăți­
șeze, să plângă, să o implore...
Marta plecă. Ana rămase singură. Se culcă ime­
diat. O tristeță mortală îi cuprinsese tot sufletul. In
febră i se părea că fusese vis: Marta leșinată, farma­
cistul, răcoarea transparentă a dimineții atât de cu­
rată încât păcatul părea imposibil... Odaia se legăna,
se învârtea. „Ah, își spuse Ana, și iluziile își au reali­
tatea lor", dar nu își dă seama dacă ceeace a gândit
este important sau o prostie fără sens.
„ Mi-e frig, își spuse, trage în odaia asta, am să
răcesc".
„Nu e nimic deschis, nu poate să tragă",îi spuse
alt glas, dar pe care Ana îl bănui că ar fi tot al ei.
„Ba da, e curent", reluă Ana, „e un curent anti­
semit" și jocul de cuvinte îi păru atât de stupid încât
se zvârcoli în pat, dar fără să poată râde. își da sea­
ma că din ochi îi curgeau abundente lacrimi. Plângea
amar. „Așa cum aș plânge în urma unui dric", își
spuse. Vroi să'-și amintească ce ar căuta în urma unui
dric și cine ar fi putut muri, și i se păru că merge așa
în urma Martei, înapoi la restaurant.
Merge cu dricul, pentrucă e în cartierul cimitire-
 481

lor, gândi Ana și nu a avut altceva la îndemână de­

cât un dric. Totul e simplu, foarte simplu și nu trebuie
plâns. Adineauri am fost la farmacist, am căpătat
morfină, deci eu pot să fac ce vreau. Absolut orice
vreau. Și acum dacă aș vrea așa aș putea din nou să
merg acolo, să-i cer și mi-ar da. Dacă Marta ar veni
iar în odaie și mi-ar spune: „du-te", m'aș duce. Aș
putea să merg la Matei, să stau cu ei... Acum dacă
aș vrea, aș putea să încerc să mor. Scoți din trup
viața, o lași să curgă. E foarte ușor. Trebuie numai
să fii atentă ca la momentul culminant să oprești
scurgerea și să aduci din nou restul lumii când iese
din trup, așa cum trupul nu se confundă cu restul lu­
crurilor printre care trăiește. O pieliță subțire des­
parte sângele de revărsare. Și sufletul are ceva ce îl
izolează... Aș putea în tot cazul să încerc... Orice se
poate".
Auzi o bătae în ușă Tresări. Marta se reîntorsese
poate. Iși da seama că are febră mare și să nu este
stăpână pe ce gândește.
— Intră, spuse.
Și într'adevăr, ușa se deschise, dar de data asta
în prag apăru Lucia Stavri mama ei. Părea supărată
și începu imediat să vorbească.
Intru câtva părea că evită să o privească pe Ana,
ca omul care a hotărât, călcând peste orice timidi-
tate, să spună ce are de spus.
— Ana, voiam de mult să-ți vorbesc. Credeam că
are să dureze câtva timp, așa mim ai spus tu la înce­
put, deaceea nici nu ți-am vorbit până acum, m'am
prefăcut că nu văd nimic, că nu știu nimic, nu bă­
nuiesc nimic, dar acum nu se mai poate...
Ana simți că inima îi bate tare.
13
482

— Viața noastră din casă a devenit imposibilă.

Din principiu nu am vrut să mă amestec în viața ta.
Mi-am dat seama că nu semeni cu mine și că nu am
dreptul să te forțez să fii așa cum aș fi dorit poate să
fii. Mi-am spus că prietenia asta pentru tine va fi o
experiență... că singură îți vei da seama de inutilita­
tea efortului... această prietenie asupra căreia delà
început, din .prima clipă, nu m'am înșelat, niciodată
presimțirile mele nu mă înșeală... înfine așa a fost să
fie, dar acum ai întrecut măsura. Am ajuns să cred
că te-a hipnotizat! Dacă ți-ar cere să omori, ai face-o!
Nu .îți este teamă de nimic, milă de nimic, în afara ei.
Tatăl tău a vrut de mult să-ți vorbească. Nu l-am lă­
sat eu. Tot așa: am vrut să înțelegi singură. Dar tu nu
ai margini, nici echilibru. Cum? te-ai hotărât să-ți
treci viața satisfăcând slăbiciunile, ca să nu spunem
viciile unei histerice?
— Pe mine nu m'a atins cu nimic, încercă să răs­
pundă Ana, sperând că asta e grija mamei ei.
— Știu. Slavă Domnului. De tine nu m'am îndoit
niciodată, spuse Lucia Stavri cu simplicitate. Te cu­
nosc, adăugă surâzând trist. Tocmai pentrucă știam
că de tine nu se poate atinge așa ceva te-am lăsat.
Am primit scrisori anonime. Dar nu am crezut. Știam.
Și Ana își dete seama că se înșelase și de data
asta crezând că mama ei nu bănuiește ce e cu Marta,
că ar fi putut-o amăgi, înșela.
Sângele îi vâjâia în urechi cu violență. Glasul
mamei ei îi sosea depărtat ca și cum ar fi fost învă­
luit în vată.
— Dar, continuă Lucia Stavri, viața ți-o poți strica
și altfel decât luând morfină. Nu vezi în ce hal tră­
iești? Te-aî gândit vreodată la asta?
 4 83

Ana nu avu putere să spună că da. O oboseală

curioasă o cuprinse deodată. I se păru că se despăr­
țise demult și iremediabil de Marta, că nu o va mai
revedea niciodată oricât de dor îi va fi de ea, oricât
de aprins ar fi dorit să o vadă, și că mama ei vor­
bește inutil, martirizând-o. Ar fi vrut să închidă ochii,
glasul mamei să nu mai răsune și să adoarmă. Ar fi
vrut să plângă, să plângă infinit de mult... „Totul a
fost consumat" își spuse:
Dar cuvintele mamei nu se opreau, și păreau un
rechizitoriu făcut după pedeapsă.
„Remușcări nu am", își spue Ana și închise ochii.
— Zilnic când pleci, mă întreb dacă nu ai să fi
prinsă. Те-a văzut lumea în toate colțurile București­
lor, alergând, desmetică. In cele mai suspcte cartiere,
și în relații cu oameni tot atât de suspecți, oameni
cari într'o bună zi, pentru un șantaj, pot chema po­
liția.
Ai cheltuit până și ultimul ban care ți-a fost dat
pe mână, ți-ai vândut din dulap și haine și rufe, fără
măcar să te gândești dacă sunt sau nu ale tale, căci
în definitiv tatăl tău a muncit pentru tot ce avem. Re­
pet: mereu am crezut că se va termina. Chiar eu, și
asta ți-o spun ca să nu crezi că acum vorbesc din rău­
tate, i-a mdat bani când mi-a cerut.
— Ție?... ți-a cerut...
— Da, mie. Oricui. Bineînțeles că mi-a cerutl Sau
crezi că se poate opri? Face orice. Te va omorî fără
măcar să-și dea seama că o face, fără să-și dea sea­
ma cât ai iubit-o. Dacă nu te-aș cunoaște, aș fi putut
crede orice despre tine. Ce vă leagă? Nu vezi că ești
răcită, Marfa știe lucru acesta și totuși vine la patru
dimineața, îți joacă o comedie, te scoală din pat și
 484

te trimete pe drumuri cu febră ca să aibe o porție du-

' blă. După ce ai plecat, am intrat la tine ca să văd ce
e cu tine, auzisem zgomot și am crezut că îți este rău.
Am găsit-o aci și ce crezi că a făcut când m'a văzut?
A găsit puterea să-mi ceară bani pentru o chirie ne­
plătită. Cică îmi va da banii la vânzarea unor tere­
nuri din Covasna... înfine, povești știe ea multe...
Ana suferea peste măsură. Delà un timp simțea
că din nou gândurile îi vin fără șir, aduse de febra
prea mare. I se părea că și glasul mamei ei tot din
pricina febrei îl aude. închise ochii lui. Dar glasul
continua. Acum însă Ana nu mai percepea decât un
vuet fără sens.
— Acum s'a terminat. șopti Ana în neștire. E
moartă.
Glasul se opri brusc și, pentru Ana, pauza a fost
ca o adiere de răcoare peste fierbințeala din trup și
suflet.
— A murit, șopti încăodată Ana, fără voia ei, cu
o neașteptată luciditate interioară și nerecunoscân-
du-și glasul.
— Ana!
Era spaimă în glasul mamei ei. Ana căută să se
stăpânească. I se părea ridicol că vorbește așa fara
Șir.
— Mi-e rău, șopti.
Simți mâinile mamei ei cari o pipăe pe frunte pe
gât, pe piept.
— Ce ai? Ai febră? Vai cum arzi!
— Nu e nimic mamă. Dacă mi-ar spune- „Du-te",
aș pleca iar. Dar acum s'a terminat: a început altceva.
Acum ne întrecem: ori ea, ori eu.
— Ce?
 485

Lucia Stavri își da seama că Ana aiurează, totuși

nu se putea stăpâni să întrebe.
— Să murilm, șopti Ana. E foarte ușor. Eu știu. O
să învețe și ea.
— Ana taci. Aiurezi.
— Da, așa simt și eu. Nu știu ce vorbesc.
Și lacrimi mari curseră din ochii Anei.
— Nu te supăra pentru tot ce ți-am spus, spuse
Lucia Stavri, știu că o iubești, dar dacă ai știi cât am
suferit și eu 1 Nu mai pot să te văd chinuindu-te. Și mie
mi-e milă de ea... dar te omoară!
Lucia Stavri plângea. Ana ridică încet cu greu
mâna care i se păru desprinsă din umăr și că se
mișcă singură și își făcu semnul crucii.
— Și acum, niciodată să nu mai vorbim despre
asta.
In odaie se făcu o liniște atât de deplină încât
Ana se cutremură.
In clipa asta înțelese că este adevărat tot ce vor­
bise, că într'adevăr lucrul se împlinise. Simțea abisuri
negre deschise în fața ei, cari o trăgeau.
— Să nu mă lași singură mamă. Să stai cu mine.
Se agăță de mama ei cu disperare, dar adâncul o
chema...
Și după aceea Ana nu își mai aminti nimic. Căzu
intr'un gol negru, fierbinte, în care se lăsă dusă. Pu­
terea ei de viață se scurgea din trup cu durere, — și
un vârtej amețitor i se înfipsese în mijlocul trupului.
 CAPITOLUL XLII.

Când se deșteptă i se păru că este cu ani și ani

înapoi, în timpul războiului, copil încă. Aceiași odaie,
aceiași părinți, același miros pătrunzător și dulceag
de gaicol, acelaș pahar de apă molcomă la căpătâi.
Pe urmă își aminti totul, dar în suflet îi stăruia a-
cum o liniște nemișcată. Absolut totul devenise străin
și depărtat. Văzu fața mamei ei, slăbită, trasă, aple­
cată asupra ei cu emoție.
— Mamăl
— Ana.
— Mamă.
— Taci să nu te obosești.
Iși amintea încă de abisuri negre, înfricoșătoare
prin cari rătăcise.
Căutase cu mâinile parcă lumina ca să se în­
toarcă, și revenise apoi din locul aceluiaș suflet, ace­
luiași trup al lumii acesteia de pe pământ. Se simțea
slabă ca și cum ar fi desprins de ea tot ce îi în-
greuiase sufletul și trupul. Acum era aproape fără
nici un gând, iar cele rămase erau și ele aeriene, in­
consistente, și mai ales, simțul de răspundere, al
vieții de până atunci îi lipsea. Desprins, ca un fruct
 487

prea copt și căzut alături de trup, separat, străin și

în imposibilitate de-a mai fi alimentat de gânduri, de
iiința ei.
Trecură zile. Anei i se păru foarte natural să nu
mai afle nimic despre Marta. Singurul lucru pe care
îl știa perfect, era că totul se terminase. Cum ? Nu ar
fi putut spune, dar își da seama că dacă „totul" nu
ar fi fost terminat, nu ar fi putut fi atât de liniștită, cu
deplina liniște a omului care și-a împlinit datoria pâ­
nă la urmă, până la ultima posibilitate.
Câteodată o simțea pe Marta aproape, ca o mân-
gâere. Ceva imaterial și totuși concret ca o atingere.
Iși cuprindea fața în mâini și sta așa o clipă. Atunci
credea că fusese totuși cu Ea.
Convalescența fu lungă. Se simțea obosită, parcă
cu ani în urmă obosită. Sta ziua întreagă nemișcată
și nici un impuls, nici o dorință nu o aprindea. Rar,
din timp în timp, o înfricoșa gândul că poate, odată
cu sănătatea regăsită, să nu fie din nou cuprinsă de
sensul zădărniciei vieții ei. Ar fi dorit să poată lucra
cu mâinile, să frece scândurile, să care pământ, să
tae lemne, să facă paturi în spitale...
Intr'o zi înțelese că mama ei vrea să-i spuie ceva.
O vedea ocolind stângaci, cu încercări dibuite.
— Mamă, vrei să-mi spui ceva.
Cu o privire mirată Lucia Stavri recunoscu.
— Da, Ana.
— Poți vorbi acum.
Ana știa că nu va simți nimic, că totul fusese con­
sumat.
— Poate ar fi trebuit să mai aștept. Totuși e da­
toria mea...
— Poți vorbi.
488

— Voiam să-ți spun... Uite... Nu mult după ce te-ai

îmbolnăvit... Marta a murit... A iertat-o Dumnezeu.
Ana nu spuse nimic. Nu făcu nici un gest și nu ar
fi putut spune ce simte.
— Bine, mamă, Iți mulțumesc, șopti mult mai târ­
ziu.
Intimidată, Lucia Stavri nu știa ce să mai spună.
Era nemișcată în picioare în fața Anei, care sta în­
tinsă pe canapea. Ana închise ochii, dar nu simțea
nimic, absolut nimic.
— Cum ai aflat ? întrebă mai mult pentru mama
ei decât pentru ea.
— A venit Matei Banea. Voia să vorbească cu
tine. Mi-a spus.
Ana își aminti de ligheanul de mangal care reu­
șise atâta vreme să o înspăimânte, să o chinue.
— Cum a murit ?
— De o infecție tetanică. Iși făcea injecțiile chiar
prin rochie, fără nici o precauție de dezinfecție. Lo­
cuia la Matei. El a dus-o la spital, la Colțea. Ție ți-era
rău, foarte rău. Nu am putut să plec de lângă tine.
Nu am putut să fac nimic pentru ea. Nu mai știu ni­
mic. Ți-a lăsat Matei o scrisoare însă...
— O ai?
— Da.
— Ai să mi-o dai ?
— Da.
Lucia Stavri plecă. Ana râmase nemișcată. Era li­
niștită. Totul fusese consumat. După câteva clipe
mama ei se întoarse. Ii dădu scrisoarea. Ana o des­
chise imediat. Discretă, mama ei se retrase din odaie.
Ana recunoscu scrisul lui Matei.
 489

„Dudue Ana.
Mi-e greu ca tocmai eu să fiu nevoit să-ți scriu
scrisoarea asta. Marta s'a prăpădit astă noapte. O in­
fecție, un tétanos. Nu s'a putut face nimic. Era la
mine. Am dus-o la spital, la Colțea. Acum nu are nici
cine să-i ridice de acolo trupul. Să nu aibe nici moar­
tă parte de o soartă de creștin ? Eu n'am nici un ban.
Va servi studenților la disecție, — oasele risipite cine
știe unde. Nu pot face nimic. Te rog pe dumneata să
faci acest din urmă bine pentru ea. De data asta în-
tr'adevăr cel din urmă bine : un loc de odihnă.
Iți sărut mâna cu tot respectul ce știi că ți—1 port.
Matei Banea".
Scrisoarea nu avea nici un fel de adresă și nici
dată.
Când Lucia Stavri se reîntoarse în odaie o găsi
pe Ana tot nemișcată în acelaș loc. In mână ținea
scrisoarea deschisă.
Ana întoarse fața către mama ei. întrebă.
— Ai cetit... scrisoarea asta ?
— Nu... Știi bine...
— Citește și tu te rog.
Când termină fața Luciei Stavri era tristă, pro-
fund deprimată. Bâlbâi.
— Dacă aș fi știut... dacă...
— Nu face nimic, mamă. Așa a fost să fie.
— Dumnezeu să o ierte pe ea și pe toți cei cari
au păcătuit față de ea.
Ana nu adause nimic, Totul i se părea fad și
inutil.
 CAPITOLUL XLIII

După aceea viața reîncepu ca deobicei. Zile și

nopți și iar dimineți victorioase și asfințituri roșii, cu
înserări melancolice.
La Marta se gândea foarte rar și niciodată nu își
putea imagina că murise. I se părea mai mult că fu­
sese între ele o înțelegere tacită, de provizorie dar
lungă despărțire. Niciodată, în nici o clipă, până la
sfârșitul vieții ei, Ana nu gândi că e cu putință moar­
tea Martei. Adesea pe stradă, umblând, i se părea că
pe neașteptate o va întâlni. Marta îi va șopti : „Știi că
numai așa te puteam salva, dispărând din viața ta.
Am hotărât, împreună cu mama ta și cu Matei, po­
vestea morții mele. Eu trăiesc. Nici bine nici rău. Ca
un miracol. Exist".
Noaptea o visa adesea. Erau totuși întâlniri din
cari Ana se deștepta mulțumită, ușurată și cu o infi­
nită dragoste pentru toată lumea.
Timpul trecea. Pentru Ana, inutil. Nu se plictisea,
însă îi era rușine. Ii era rușine de întreaga ei ființă și
de inutilitatea vieții ei. Celelalte fete de vârsta ei se
măritaseră, aveau copii, greutăți, slujbe, munceau; nu­
mai ea, Ana, călca pe pământ cu un pas nesigur, ca
 491

și când nu ar fi avut dreptul să o facă. „Respir, tră-

iese, mă mișc și nu știu pentru ce. Sunt inutilă și mie
și celorlalți".
De Matei nu mai auzi multă vreme nimic și nici
nu îl mai întâlni. Numai pe el l-ar fi putut întreba, nu­
mai el ar fi putut crea în Ana siguranța acelei morți
oribile. Dar Matei dispăruse și el de tot.
Intr'o dimineață, ceti în „Universul" un anunț mor­
tuar. Era al lui Matei Banea. Era scris „moarte su­
bită".
„Și acum, își spuse Ana, nu am mai rămas decât
într'adevăr eu". Se pustiise tot, tot, pieriseră toți cei
ce fuseseră lângă Marfa. Și, cu toată senzația de inu­
til și de izolare în care Ana trăia, își da câteodată
seama cu uimire, că totuși așteaptă ceva. Era o stare
simplistă, aproape infantilă de așteptare, de încredere
inexplicabilă. Câteodată i se părea că așteptarea își
va împlini făgăduința, izvorând din legănarea -aeru­
lui, din căldura soarelui, din catifeaua nopții. împlini­
re-a o simțea aproape ca o atingere. Credea că odată,
cu împlinirea asta, totul va fi apoi ușor. „Aș fi în sta­
re să mă mărit, poate să mă călugăresc sau să plec
în lumea largă pe jos. In orice caz, totul va fi posibil,
și ușor". Dar pentru nimic în lume nu ar fi putut spune
ce aștepta. Câteodată i se părea că poate însăși.
moartea ei.
„Dealtfel se prea poate, ca într'o bună zi să mă
sinucid, căci în definitiv multă vreme nu o mai pot
duce așa. Nu pot trăi fără să știu pentru ce trăiesc.
Nu pot". Dar gândul sinuciderii i se părea abject, re­
pulsiv, de proastă calitate și inutil. Mai ales inutil.
Părinții ei, îi propuseseră să plece din nou în
străinătate. Ana refuză. Spațiul și cu schimbările pe
492

cari le poți afla mișcându-se de colo, i se părea că

nu pot aduce vre-o schimbare fundamentală. Ce aș­
tepta era de cu totul altă natură, calitate și consis­
tență.
„Nu vreau să mă distrez. Nu vreau să uit. Vreau
să știu".
într'o zi pentrucă servitoarea lor avea dureri la
un deget care cocea și pentrucă trebuia neapărat un
doctor Lucia Stavri o rugă pe Ana să telefoneze me­
dicului familiei. Doctorul nu era acasă, își ținea cursul
la Facultatea de medicină.
Ana plecă într'acolo. Umbla grăbită. Era drumul
de atâtea ori făcut delà ea de-acasă până la Marta.
Fiecare pas o iluzie, o halucinație. I se părea că nu
va merge la Facultate ci, fantomatic, se va îndrepta
către casa |Martei. Va intra în curte. Va găsi grădina
părăginită, casa cu geamurile fără perdele și pră­
fuite... Va urca scările spre chioșc, va bale la ușă, va
intra și o va găsi pe Marta acolo. La un moment dat
într'adevăr i se păru că nu se va putea stăpâni atât
de violent îi era dor de Marta, de glasul ei, de privi­
rea ei, de mâinile ei...
Dar Ana se reculese. Lăsase acasă pe servitoa-
rea bolnavă... Plecase să aducă doctorul.
Ana se grăbi. Ajunse la Facultate. Rătăci prin să­
lile lungi. Avea un gol în suflet. Infine găsi pe cineva
care o desluși. Deschise o ușă și pătrunse într'o sală
de cursuri cu bănci goale și o catedră. O tablă mare
neagră ocupa aproape un perete întreg. Lângă tablă,
în picioare, un schelet. Ana rămase înmărmurită. Era
un schelet de o mărime potrivită. Un schelet de fe-
 493

mee. Gracil, cu umerii mai largi și șoldurile înguste...

Capul cu orbitele mari...
Ana fugi înspăimântată. Inima îi bătea tare, și
totuși nu era spaimă ci o profundă emoție, dragoste
și milă, o inutilă milă și dragoste.
Când îl găsi apoi pe doctor, o clipă nu-și aminti
îndată pentruce venise. Ii făcu un semn. Doctorul își
luă pălăria și o urmă pe Ana. Repede, duși de un
taxi, fură acasă.
Ana se duse deadreptul la ea în odaie. Ceva do­
goritor îi trecea prin corp și se simțea rău. Istovită,
se întinse pe pat. Câtva timp rămase absolut nemiș­
cată. Absolut fără nici un gând.
Dar apoi ca aripi întinse și negre, o disperare fără
nume și fără margini o cuprinse. Nimic nu o lega de
nimic pe pământ și totuși sufletul era peste măsură
de fierbinte. Simțea că dacă nici acum nu află, îne-
bunește, că dacă nici acum nu va căpăta ce aștepta,
nu va mai putea să rabde.
Și, fără voia ei, cu respirația oprită coborî din
pat și, îngenunchind, își împreună mâinile. I se păru
că moare. Sângele i se opri în vine. Acesta era cea­
sul din urmă.
Și acesta a fost ceasul din urmă.
A fost fulgerător. Ceva miraculos, ceva ce nici un
cuvânt 'omenesc nu poate spune, ceva de dincolo de
întrebări și totuși ceva ce dezlega totul pentru tot­
deauna. Știă pentru ce trăiește, știă că moartea nu
este sfârșitul, că infinitul există.
Se trezi târziu. Aerul pătrunse din nou prin plă­
mâni într un trup nou. Lacrimi de recunoștință îi cur-
494

geau șiroaie din ochi în timp ce, fiorul din altă lume
îi aluneca încă în trup cu o fericire deplină și pentru
totdeauna găsită.
Mai târziu, își aminti visul de totdeauna, visul aș­
teptării, al goanei după fericire,, și un surâs de emo­
ție îi destinse fața : fericirea din vis se împlinise.
Exista.

SFÂRȘIT