CAPITOLUL I

Familia şi începutul vieţii

FAMILIA
Breslau, oraşul în care m-am născut, se află în Silezia, care, pe vremea ace-
ea, era în Germania. Mama descindea dintr-o familie de pastori, profesori şi
industriaşi, care au fost găsiţi în arborele genealogic al familiei.
Tatăl meu, tot pastor, provenea dintr-o familie de muzicieni, din partea
mamei sale. Bunica mea – în ale cărei vene curgea sânge vienez – cânta la pian
foarte bine, îi plăcea să improvizeze, iar uneori avea compoziţii originale. Din
păcate, a murit de tânără şi despre manierele ei pline de dragoste şi graţie ştim
doar din auzite.
Bunicul dinspre tată se trăgea dintr-o familie de meşteri harnici. Situaţia
financiară era dificilă, ei trebuind să facă să se ajungă banii pentru cei cinci
copii ai lor. Întrucât tatăl său a murit din fragedă tinereţe, o mare parte din
responsabilitatea pentru familie a căzut pe umerii bunicului meu, ce s-a do-
vedit a fi un fiu cu multă răspundere. Ca student, a încercat să câştige bani
suplimentari la orice se nimerea, pentru a-şi ajuta mama şi a întreţine familia.
Cu sârguinţă, muncind din greu, ajutat de numeroasele talente, şi-a asigurat
un fond solid de educaţie superioară. Mai târziu, a lucrat la nivel superior în
administraţia poştei. O trăsătură ce ieşea puternic în evidenţă, fiind remarcată
cu satisfacţie de surorile mele şi de mine însămi, era predilecţia sa de a-i face
pe alţii fericiţi, latură în care dădea dovadă de multă inventivitate. După re-
tragerea la pensie, a trăit în casa noastră mulţi ani de zile. Ba de multe ori ne
însoţea şi în vacanţe. Pe acestea întotdeauna le înviora cu ideile sale originale
şi calda sa generozitate.
Încă din fragedă copilărie, îmi amintesc cum părinţii mei organizau specta-
cole muzicale şi seri artistice, cu lecturi citite de poeţi din propriile lor opere şi
de conferinţe ţinute la vechea şi spaţioasa noastră casă parohială. Toate aceste
evenimente au îmbogăţit şi intensificat tinereţea noastră, care nu era o perioa-
dă deloc uşoară pe plan social. Surorile mele Rosemarie şi Christiane, precum
şi eu personal am crescut în timpul regimului lui Hitler şi al celui de-al doilea
război mondial, cu toate forţele şi terorile asociate, în care viaţa noastră de fa-
milie, fericită şi lipsită de primejdii, era o oază de paradis în mijlocul iadului,
un izvor de tărie şi îmbărbătare pentru fiecare zi a vieţii cotidiene.
128
KRASCHNITZ ŞI CĂMINUL PENTRU HANDICAPAŢI MENTAL
Primele mele amintiri dăinuie din perioada 1933-1937, când tatăl meu era
director al unei şcoli de pregătire a lucrătorilor creştini din Kraschnitz, Sile-
zia. Lucrătorii sociali erau educaţi după principiile Bibliei, pentru a sluji în
biserici, în spitale şi cu cei bolnavi cronic. Mulţi dintre ei mai târziu au activat
într-o instituţie creştină din Kraschnitz. Acest cămin ce găzduia 700 de bolnavi
mental şi 700 de pacienţi cu handicap mental fusese fondat de un nobil devo-
tat, Contele von der Recke. Aici cei cu dizabilităţi mentale erau îngrijiţi cu o
exemplară dragoste creştină.
Afirmaţia atât de răspândită astăzi, conform căreia viaţa acestor handica-
paţi n-ar merita să fie trăită, e total neadevărată. Multe persoane handicapate
trăiesc o viaţă fericită, împlinită în cadrul limitelor lor, iar noi avem multe de
învăţat de la ei! Suferinţa şi boala – oricare ar fi ea – sunt trimise de la Dum-
nezeu, iar noi ar trebui să le alinăm ori de câte ori suntem în măsură să facem
acest lucru. Uneori suferinţa ne este trimisă pentru dezvoltarea caracterului
nostru şi creşterea noastră spirituală.
Tata şi mama mea uneori îi vizitau pe handicapaţi în timpul lor liber. Şi
nouă ni se permitea adesea să-i vizităm. Îmi amintesc mai ales de un tânăr, de
vreo treizeci de ani, care era întins într-un frumos pat din nuiele. El nu avea
nici braţe, nici picioare – sau, în orice caz, foarte deformate – şi nu putea sta
decât în poziţie întinsă. Însă multor vizitatori le plăcea să-l viziteze, datorită
personalităţii sale radiind de fericire şi credinţă puternică, care-l umplea de
bucurie şi mulţumire chiar şi în această condiţie dificilă în care se afla. Felcerii
îl iubeau şi multe „persoane sănătoase” îl vizitau să primească îmbărbătare.
Mai multe detalii despre această perioadă din viaţa mea se găsesc în bro-
şura redactată de mine The Day Nazi Germany Died (Ziua când a murit Germania
nazistă). Acolo relatez, de asemenea, şi tristele întâmplări din timpul Regimu-
lui Nazist.

HOŢIA ŞI CONSECINŢELE EI
Familia noastră locuia într-o aripă a şcolii de pregătire. Sora mea mai mică
şi cu mine – eram pe atunci cam de şase şi respectiv şapte ani – stăteam pe
gazonul din faţa impunătoarei clădiri şi discutam ce să ne jucăm. Sora noastră
mai mare era încă înăuntru, făcându-şi temele de casă. Era toamnă şi strugurii
de pe casă erau gata de cules. Deşi strugurii creşteau de partea noastră, totuşi
ei aparţineau şcolii de pregătire, iar nu nouă. Noi posedam propria noastră
grădină mare şi frumoasă, cu flori, pomi fructiferi şi un bazin de înot – nu
însă şi struguri! „Da fapt, dacă stăm bine să ne gândim, strugurii de partea
noastră a casei sunt ai noştri, nu ai Lachmanilor”, a început una din noi con-
versaţia. „Sunt cu totul de acord! Cred că putem lua vreo câţiva, cu conştiinţa
împăcată”, răspunse cealaltă, deşi conştiinţa ne mustra zdravăm. Ştiam foarte
bine că e păcat să iei din fructele altora. Nu departe de noi se afla o găleată
129
de tinichea, de care ne foloseam când ne jucam. Ne-am uitat în jurul nostru
cu atenţie, îmtrucât nu voiam să fim prinse, şi repede, cu mâini tremurând,
am cules doi-trei ciorchini de struguri. Deodată, am auzit uşa verandei des-
chizându-se cu un uşor clichet. Cât ai zice peşte, strugurii au dispărut sub
găletuşă şi, ca să fim total sigure că nu vom fi descoperite, ne-am aşezat pe
ea. Ce se-ntâmplase: sora noastră mai mare Rosemarie îşi terminase lecţiile!
Fericită, alergă spre noi să se joace. Cu feţe nevinovate, o salutarăm respectuos
din punctul unde ne cocoţaserăm. Brusc se opri, uitânde-se cu institenţă spre
găleata pe care stăteam şi întrebă: „De unde aţi făcut rost de acei struguri?” În
graba noastră, nu reuşisem să ascundem complet strugurii sub găleată, câţiva
scoţându-şi capetele acuzator de sub găletuşă. Se lăsă o tăcere mormântală.
Sora noastră „suferea” de o conştiinţă foarte delicată şi sensibilă. Nmaidecât
îşi dădu seama ce se-ntâmplase: „Haideţi, să mergem s-o vedem pe mama!”
Noi, să intrăm în pământ de ruşine, nu alta! Când, în sfârşit, o văzurăm, toate
lucrurile se explicară de la sine. Dispărură ca prin minune toate scuzele noas-
tre şubrede, ce mai-nainte le crezurăm solide – beton. Fu numaidecât clar ca
bună-ziua, ceea ce noi deja ştiam foarte bine înlăuntrul nostru. Săvârşiserăm
un păcat: am furat!
Mama făcu singurul lucru corect în astfel de situaţie. Ne luă de mână, doi
copii pocăiţi, şi se duse la mama şcolii de formare. Doamnei Lachmann, căreia
îi mărturisisem fapta, cerându-i iertare. O, ce eliberate ne simţeam acum! Dar
apoi se întâmplă ceva care ne umilise de-a binelea: Buna maică ne dădu un
castron întreg dintre cei mai frumoşi struguri şi, strângându-ne mâna căldu-
ros, spuse: „Dacă mai doriţi struguri, veniţi cu încredere la mine”. În ziua ace-
ea, am învăţat o lecţie pentru toată viaţa şi de-atunci n-am mai uitat-o! Când
veni ora culcării, îi prezentară toată situaţia Creatorului.

LA GHEŢUŞ PE BALTA SATULUI

Una din plăcerile sezonului de iarnă în Kraschnitz era să ne dăm pe gheaţă
pe un lac adânc de la marginea satului, nu departe de moara, cu morarul cel
plinuţ, Dl Schnecke. Ce delectare pură era să alunecăm pe suprafaţa ca de sti-
clă a laculului împreună cu prietenele mele!
Numai o porţiune a lacului ne era strict interzisă de părinţii noştri, anume
partea din care muncitorii tăiau de obicei blocuru mari de gheaţă, ce erau apoi
înmagazinate într-o peşteră toată iarna, fiind pe urmă vândute hotelurilor şi
persoanelor individuale, pentru răcirea alimentelor şi a pivniţelor cu vin, în
locul frigiderelor, care nu erau atât de răspândite pe vremea aceea.
Deşi suprafaţa lacului era suficientă pentru tot felul de sporturi de iarnă,
nu ştiu cum se făcea că simţeam o atracţie irezistibilă faţă de „zona interzisă”,
unde era copca din care se scoteau blocurile de gheaţă. Datorită atenţionărilor
reciproce cu privire la interdicţia părinţilor, până acum rezistaserăm eroic de
a ne apropia măcar de copcă.
130
 Dar veni o după-amiază când noi, cele trei surori, împreună cu tovarăşele
noastre de joace, am cedat ispitei, zicându-ne că doar ne vom apropia de locul
cu pricina, numai „să privim”. Un sloi mare plutea liber în mijlocul apei, din
care fusese tăiat un bloc mare de gheaţă. Un băiat din cartier sări cu uşurinţă
pe sloi, lansând invitaţia tuturor celor curajoşi să-i urmeze exemplul. Şi unu
sau doi mai îndrăzneţi îi urmară sfatul, aterizând fără probleme pe gheaţa
plutitoare. Dar nu era de ajuns, căci mai rămăseserăm noi, cele trei surori, ce
ne-am hotărât să respingem aventura.
Discutarăm între noi încă o dată propunerea şi ne apropiarăm de margi-
nea apei, când Christiane, sora noastră mai mică, sări cu patine cu tot (căci
pe vremea aceea, patinele erau alipite permanent de ghete, nu ca astăzi, când
patinile se dau jos de pe bocanci la plecarea acasă. Dar, între timp, sloiul se
îndepărtase binişor de marginea gropii. În plus, cum şi altora le venise curajul
de a se alătura celor de pe sloiul plutitor, acesta nu mai rezistă la asemenea
greutate şi începu să se scufunde. Nu numai atât, dar, cum spuneam, sloiul
se depărtă de gheaţa solidă, aşa încât acum era imposibil de sărit înapoi. Sora
mea cea mică era, probabil, cea mai tânără din tot grupul temerarilor naviga-
tori. În ultimul moment posibil, cu mare efort, restul plutitorilor de pe blocul
de gheaţă reuşiră să revină pe „terra firma”, dar aceştia nu purtau patine.
O groază cumplită puse stăpânire pe Rosemarie şi pe mine. Oare o vom pu-
tea salva pe Cristiane? Ne asaltau groaznice mustrări de conştiinţă. O. dac-am
fi ascultat de părinţii noştri! Dacă i se va întâmpla vreo nenorocire Chritianei,
nu mai puteam da ochii cu părinţii noştri. Ne simţeam nenorocite; groaza ne
cuprinse inima. Deodată, Rosemarie văzu un băţ lăsat de cineva parcă anume
pentru noi, pe gheaţă. Apucându-l îndată, Rosemarie îi strigă Christianei de
pe sloiul plutitor: „Încearcă să te prinzi de capătul acestui băţ, iar noi te vom
trage”. Christiane apucă băţul şi, după multă muncă de lămurire şi încurajări,
în sfârşit ea se decise să sară. Cu o patină atinse gheaţa solidă, pe când cu celă-
lalt picior şi majoritatea trupului, ateriză în apă, dar noi două reuşirăm s-o tra-
gem şi, târâş-grăpiş, reuşirăm să ajungem la mal, cu Christiane udă leoarcă!
Dar pericolul nu trecuse încă. Cu apa curgând de pe era, putea foarte uşor
să facă pneuomie. Din fericire, fiul morarului, Paul Schnecke, se număra prin-
tre prietenii noşti. Îndată ne invită în casă, unde un foc ardea în soba de tera-
cotă. Acolo Christiane se dezmorţi şi hainele de pe ea începură să se usuce, iar
soţia bunului morar ne servi cu ceai fierbinte.
Peste câteva ore, când am ajuns, în sfârşit, acasă, mai aveam de rezolvat
câteva probleme. Când ne-am dus la culcare, l-am implorat pe Tată nostru
Ceresc să ne ierte pentru neascultarea noastră şi I-am mulţumit pentru mâna
Lui cea bună, care ne-a scos la liman, păstrându-ne viaţa. Părinţii noştri ne-au
învăţat încă din fragedă copilărie, să medităm asupra celor întâmplate peste zi
şi să ne cerem iertare de la om şi de la Dumnezeu. Ce dulce a fost somnul după
aceea, cu o conştiinţă curată!
131
ANII DE DINAINTEA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial au fost ani grei de de-
privaţiuni şi mizerie. Mulţi oameni erau fără slujbă şi trăiau greu, în sărăcie
lucie. Răzvrătirea şi criminalitatea înfloreau. În vremea aceea, tatăl meu era
pastor luteran într-unul din cele mai sărace cartiere ale Berlinului. Mizeria în
care trăiau oamenii din jurul nostru au cauzat multe nopţi albe lui şi mamei.
Astfel au iniţiat un adăpost cald şi o bucătărie, unde se servea supă şi unde oa-
menii sărmani găseau un adăpost de vremea geroasă a iernii şi hrană pentru
stomacurile lor goale. Prin îngrijirea oamenilor săraci, ei au câştigat încrederea
lor, putându-le spune despre vestea bună a Evangheliei (pentru detalii supli-
mentare vezi broşura mea The Day Nazi Germany Died (Ziua în care a murit Ger-
mania nazistă).
E uşor de înţeles de ce în 1933, când Hitler a promis să dea de lucru la toţi
germanii şi pâine pentru toată lumea şi să construiască o Germanie puternică
şi respectată, a fost ales cu o mare majoritate a populaţiei germane. Şi înda-
tă Hitler a trecut la împlinirea promisiunilor sale. Dar, în acelaşi timp, foarte
puţini s-au întrebat cu ce preţ teribil au fost aduse toate acestea – războiul al
doilea mondial şi Holocaustul (vezi The Day Nazi Germany Died). Numai dacă
ar fi citit oamenii cartea lui Hitler Mein Kampf, care era dăruită fiecărui cuplu
de căsătoriţi la nunta lor! În această carte Hitler şi-a dezvăluit clar intenţiile de
instaurare a unei tiranii mondiale, de a-i lichida pe evrei şi pe non-arieni şi de
a stabili domnia prin suprenaţia Rasei Superioare Germane asupra lumii.
Dar cei mai mulţi oameni nu doresc să pună întrebări, atâta timp cât au ce
mânca şi sunt prosperi. Din nefericire, ei trebuie să plătească din greu pentru
această atitudine necritică şi egoistă mai târziu în cursul vieţii.
Cred că fiecare persoană este confruntată o dată sau de două ori în viaţă
cu o decizie similară: Hrana, o slujbă, o carieră, prosperitate, onoare sau con-
vingerile personale, adevărul, sacrificiul absolut, sărăcia, umilirea, etc., care
pot conduce la mari renunţări şi sacrificii, ba chiar uneori la pierderea vieţii.
Întotdeauna sunt foarte puţini cei care aleg a doua alternativă, deşi cei mai
mulţi oameni ştiu în adâncul inimii lor care e decizia corectă. Şi totuşi, dacă
facem alegerea corectă – deşi adesea dureroasă – inima noastră e într-o stare
de pace, iar conştiinţa noastră netulburată, deoarece ştim că Dumnezeu e de
partea noastră.

GOLLNOW
Cea mai mare parte a primei mele copilării mi-am petrecut-o cu Rosemarie
şi Christiane şi părinţii noştri într-un mic oraş hanseatic în partea de răsărit a
Germaniei. Oraşul Gollnow se afla în centrul unei frumoase păduri de pini şi
case vechi, istorice, înconjurate de un pitoresc zid al oraşului cu patru turnuri
şi porţi ale oraşului. Bătrâna şi întinsa noastră parohie se afla în apropiere de
impresionanta biserică gotică din cărămidă, unde tatăl nostru predica de regu-
132
lă, şi piaţa pavată cu piatră. Familia noastră trăia fericită împreună, iar părinţii
noştri ne înconjurau cu dragoste. Ei trăiau o autentică viaţă creştinească, fiin-
du-ne un exemplu de urmat pentru noi. Etalonul în familia noastră era Sfânta
Scriptură, Biblia, după care ne străduiam să ne trăim viaţa – nu legalist, ci în
ascultare plină de iubire faţă de Tatăl Ceresc.
Cel de-al doilea război mondial a izbucnit pe fondul acestor ani plini de
armonie. Cei mai mulţi pastori au fost recrutaţi în armată. Întrucât tata suferea
de o boală de inimă, nu a fost recrutat, rămânând acasă. Dar, pe lângă proprii-
le sale biserici din Gollnow şi în împrejurimi, el a trebuit să îngrijească de mai
multe biserici acum, ai căror păstori fuseseră luaţi în armată.
Datorită absenţei automobilelor – toate maşinile particulare au fost rechi-
ziţionate de către autorităţile militare – el a fost nevoit să se deplaseze în dife-
ritele biserici cu căruţa, iar iarna cu sania trasă de credinciosul „Herr Grund”.
De obicei, mama îl însoţea, fiind organista bisericilor. Iarna, erau înfofoliţi în
haine îmblănite, picioarele fiindu-le învelite în saci de castane fierbinţi. Când
eram mai mititei, noi copiii rămâneam acasă cu dădaca noastră, în special iar-
na, când termometrul cobora mult sub zero. Când am crescut puţin mai mari,
ne plăcea să-i însoţim pe părinţii noştri şi să călcăm pedalele orgii (de fapt,
era mai mult un armoniu). Iarna era un peisaj de basm cu sania trasă de cai în
acorduri de zurgălăi şi pădurea împodobită cu promoroacă.
În vechile biserici cochete de la ţară, în care pe vremea aceea nu se făcea
niciodată focul, eram întâmpinaţi întotdeauna de o mulţime de oameni, dor-
nici să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. În pofida opoziţiei naziştilor, care erau
foarte antagonici faţă de adevăratul creştinism biblic, oamenii aceştia nu se lă-
sau intimidaţi, ci se ţineau strâns de Biblie şi de păstorul lor. Mersul la biserică
în satele acestea era foarte ridicat, ceea ce nu plăcea deloc liderilor nazişti.

ŞCOLARIZAREA MEA: TOT FELUL DE ÎNVĂŢĂTORI

De la bun început, părinţii mei au făcut eforturi mari să ne pună la dispo-
ziţie, nouă celor trei fiice – eram toate foarte apropiate ca vârstă – o educaţie
bună, şi teoretică, dar şi practică. Deoarece ani de-a rândul am beneficiat de
ajutorul a două domnişoare la munca de pe lângă casă, mama era degrevată
de majoritatea treburilor casei, putând, în schimb, să se ocupe de educaţia fii-
celor ei, pe lângă munca la biserică, unde îl ajuta pe soţul ei, păstorul bisericii.
Era o foarte bună consilieră, pentru surorile din biserică, ca să nu mai spunem
despre ajutorul de mamă pe care îl dădea multor suflete sărmane.
Ambii părinţi aveau înclinaţii muzicale. Chiar înainte de a merge la şcoa-
lă, ne-au cumpărat o vioară mai mică. Mama ne-a învăţat elementele de bază
ale cântatului la vioară. Şi, bineînţeles, a început cu lecţiile de bază, cu citirea
notelor prin folosirea culorilor, chiar şi a corzilor colorate ale viorii. Primii ani
de lecţii de pian ne-au fost predate tot de mama noastră bună, până când am
crescut şi am fost date în grija unor profesori consacraţi. Când am ajuns la vâr-
133
sta adolescenţei, Rosemarie s-a specializat la pian, Christiane la vioară, iar eu
la violoncel. Am format propriul cor al familiei, cântând chiar şi piese clasice,
tata cântând cu multă măiestrie la pian sau la orgă. Uneori organizam seri mu-
zicale. La Crăciun sau la ziua de naştere a cuiva, adesea însoţeam pe tatăl nos-
tru în vizitele sale la cei bolnavi sau bătrâni, cântând piese corale sau imnuri.
La vârsta de şase ani, am intrat la şcoala publică din Kraschnitz, iar la zece
ani la liceu (Gimnaziu) în Gollnow. Întrucât Gollnow era un mic orăşel de vreo
13 mii de locuitori, nu avea decât liceu pentru băieţi, Barmim-Obserschule. Pe
vremea aceea, în timpul erei lui Hitler, exista o lege care interzicea fetelor să
facă primii doi ani de latină. Dar dacă puteai să iei lecţii particulare de latină,
şi reuşeai să treci examenele, ţi se permitea să continui la şcoală în anii de mai
târziu şi ţi se dădea voie să daci examenul numit Abitur. Întrucât noi voiam
toate trei să dăm la facultate, pentru care ce cerea latina, tata ne-a învăţat pe
noi şi pe câteva fete limba latină acasă. Fiind un grup mic, am învăţat mai re-
pede decât am fi făcut-o la şcoală. Mai târziu, s-a abolit legea respectivă. Astfel
ne-am trezit că posedam cunoştinţe avansate de latină faţă de băieţii care învă-
ţaseră latina în şcoală.
În clasa a şasea, învăţătorul nostru era un om deosebit, pe care-l iubeam,
dar de care ne şi temeam. Era un dascăl foarte strict, dar drept; ne pedepsea as-
pru, dar ne şi elogia, ori de câte ori o meritam. Era înzestrat cu un talent excep-
ţional pentru predat, deşi era singurul profesor care nu absolvise vreo univer-
sitate, preferând să urmeze cursurile unui scoli pedagogice. Preda germana,
matematica, biologia şi religia. Gramatica şi matematica orală predate de el au
rămas neuitate pentru restul vieţii. Adesea în cursul vieţii i-am mulţumit pen-
tru educaţia care mi-a predat-o. Ca fiinţă umană, era întotdeauna disciplinat,
altruist, oricând gata să sară în ajutorul elevilor săi, deşi unii din ei se temeau
de pedepsele sale cam severe, pe care ni le aplica ori de câte ori nu ne ridicam
la standardele cerute de el. Era un creştin şi nu se temea s-o mărturisească cu
vorba şi fapta, chiar în timpul erei Hitler, care dezaproba acestea.
Vara, fiecare elev trebuia să aducă la şcoală o plantă în întregime, inclusiv
rădăcinile ei, la ora de biologie. Apoi urma identificarea şi clasificarea ei, după
florile, frunzele şi rădăcinile sale. Aproape nu era plantă pe care Domnul Geh-
rke să nu poată s-o identifice, deşi noi ne dădeam silinţele să-i prezentăm cele
mai rare specii. Şi atunci ne-a venit ideea năstruşnică să-l punem în încurcătu-
ră. Dând dovadă de mult efort şi toată îndemânarea de care eram în stare, am
asamblat o plantă, ale căror flori, frunze şi rădăcini proveneau fiecare de la o
plantă diferită, părând totuşi foarte originală. Domnul Gehrke a luat această
plantă rară în mâini, inspectând-o din toate părţile; de sus, de jos, punându-şi
ochelarii ca să vadă mai bine, dar, în cele din urmă, a scuturat din cap, încur-
cat. „Această plantă n-am mai întâlnit-o. Ba, mai mult, nu pare să se potriveas-
că niciunei clasificări. Înainte de a vă putea spune cum o cheamă, va trebui
s-o caut în catalogul meu”. Satisfăcuţi, noi am rânjit cu gura până la urechi. În
134
ce-l priveşte pe el, nu s-a simţit deloc în largul lui, însă n-a spus nimic, ci a luat
planta cu el acasă. La următoarea oră, a sosit vesel, râzând cu poftă. „Bună fes-
tă mi-aţi jucat cu această misterioasă plantă! Îndemânarea voastră a fost atât
de perfectă, încât nu m-am prins de glumă, până ce-am ajuns acasă”.
La orele de religie, ne-a imprimat dragostea de Biblie şi de adevărurile cu-
prinse în ea. De repetate ori, ne îndemna să nu lipsim de la Şcoala Duminicală,
întrucât aceasta ne putea sădi în noi o temelie trainică pentru viaţă.
De îndată ce-am ajuns să stăpânim materia pentru un semestru, revizuia
şi repeta cu noi, până când şi cel mai slab la învăţătură cunoştea toate regulile
de gramatică şi punctuaţie, tabla înmulţirii mare şi mică, teoremele şi funcţiile
matematicii, pe dinafară, chiar şi-n somn cum se spune, iar apoi, ca răsplată, în
ultimele ore dinaintea vacanţei, Domnul Gehrke ne citea povestiri dintr-o car-
te galbenă, numită Spioni. Erau povestiri captivante, întâmplări din viaţa unor
vestiţi spioni din diferite ţări, ce erau extrem de atrăgătoare pentru nişte copii
de zece-unsprezece ani. Aşteptam cu nerăbdare sfârşitul semestrului cu săp-
tămâni înainte şi ne dădeam toate silinţele să terminăm cu bine toată materia.
Am fost atât de captivată de aceste povestiri cu spioni, încât pentru ani de zile
n-am visat la altceva decât să mă fac spioană renumită, când voi fi mare!
Aveam însă şi alţi profesori la şcoală. De exemplu, un profesor de istorie
şi germană, un zelos şi lipsit de scrupule nazist, care spiona conversaţiile şi
eseurile elevilor săi. Nu se sfiia să ne întrebe despre părerile politice ale părin-
ţilor, pe care apoi îi denunţa fără pic de ruşine. Obişnuia să-i trădeze pe evrei
şi chiar pe unii care aveau în familie unii evrei – care curând dispăreau fără
urmă. Nu era simpatizat de niciun elev, datorită firii sale morocănoase şi sla-
bei pregătiri profesionale, sfidând tot ce era sfânt. Multe suferinţe i-a creat el
sorei mele mai mari.
Apoi aveam o altă profesoară, Fräulein Dr. F., la gimnaziul nostru, care s-a
transferat acolo de la Stettin şi care era un personaj unic în felul ei. Părinţilor
mei s-a prezentat cu aceste cuvinte: „Sunt Fräulein Dr. F. – Doctor, vă rog, de-
oarece am sacrificat mult timp şi bani pentru a-mi obţine doctoratul. Eu pre-
dau germana, engleza şi franceza. Cânt la pian (cânta superb!), recit şi dansez
solo! Ei, oare ce altceva şi-ar mai putea dori cineva?” Locuia cu tatăl ei bătrân,
de care această deloc necomplicată şi foarte sigură de sine doamnă se îngrijea
cu dragoste şi devotament.
Muzica noastră era asigurată de un foarte capabil director şi dirijor, care
ne-a făcut cunoştinţă încă de timpuriu cu elementele de bază şi regulile armo-
niei, cu istoria muzicii şi cu coralele. Muzica era viaţa sa. Când le-a descoperit
pe surorile mele şi propriul meu interes şi talent pentru muzică, a alocat mult
timp şi a făcut mari eforturi să sporească educaţia noastră. Noi am continuat
lecţiile noastre de pian cu el. El mi-a făcut rost de un violoncel „trei sferturi”
(nu ştiu unde l-a găsit în vremurile acelea de război, când nimic nu se găsea)
şi m-a învăţat să cânt la el. În plus, un cvartet, alcătuit din cele trei surori Gott-
135
waldt şi o prietenă cu talent muzical. În orăşelul nostru, ea a organizat astfel
multe seri muzicale, fie vocale, fie instrumentale – adesea împreună cu corul
şcolii, iar uneori acompaniat de orchestra sa.
Educaţia noastră muzicală a fost ulterior completată de către doi muzicieni
competenţi de la Stettin; pianistul Suske-Fromm şi violoncelistul O. Philipp.
Aceşti doi artişti călătoreau cu trenul de la Stettin o dată pe lună ca să-i instru-
iască pe copii. Stettin era adesea atacat ziua şi noaptea de către bombardierele
britanice, americani şi ruseşti, iar artiştii se bucurau să călătorească la Gollnow
să fie în afara pericolelor pentru câteva ore pe lună. După lecţiile de muzică
din casa noastră, artiştii cântau uneori împreună cu tatăl nostru. Asta era tot-
deauna deliciul muzical pentru familie.
Mai târziu, am devenit studentă a cântăreţei la violoncel din Frankfut, Ilse
Bernatz.
O profesoară de germană, franceză şi engleză din Gollnow şi-a schimbat
personalitatea în timpul ultimilor ani ai erei Hitler, până acolo încât le reproşa
elevilor ei în orele de germană de fiecare dată când foloseau cuvinte ca „în-
durare”, „milă” sau „compătimire”. „Poporul nostru trebuie să fie cu sufletul
tare, mândri şi învingători. Astfel, aceste cuvinte trebuie eradicate din vocabu-
larul nostru german, nemai trebuind să fie folosite”.

136