1

CONSTANTIN C. POPIAN

OPERA DRAMATICĂ
(Piese de teatru, reviste, scenete, monoloage, evocări, dispuse cronologic, 1897-1969.)

Anul 1897.

ADEVĂRATA AMICIȚIE
Sau
AMOR ȘI CRIMĂ
Dramă în 4 tablouri. (După o nuvelă spaniolă)

Dedic aceasta lui Dimitrie Preda.

Author: Const. Poppianu, clasa II. 1898.1).
Persoanele
(În distribuția studenților și elevilor de la Școala Normală a lui Petre Gârboviceanu, București,1898)

Corneliu ------------------ Dl. C. Popian

Cintu-----------------------Dl D. Preda
= (Briganzi, foști luptători în arenă și cu tauri)
Rutubas, șef de bandă---I. Marinescu
Pajul său------------------M. Preda
Preotul închisorii--------Ș. Dăscălescu
Comandantul-------------I. Voiculescu
Soldatul I
Soldatul II
Soldatul III

1
Așa se semna în acei ani de studenție. Transcrisă în 1901. Adăugat de Autor,cu creion: Prostie în trei tablouri
scrisă în 1897, fiind în clasa II normală.Către nepot: ”Ca să fie salvată, îi trebuie un final religios”. Nepotul, la
distanță de 120 ani, se execută, potrivit conversațiilor cu Maestrul din anii-60; și o transcrie integral, cu mici corecturi
necesare, de pe caietul nr.19, numit ”Piese teatrale, culese de Const. C Poppian”, 1901, Martie,31.
 2

Soldatul IV (ultimii doi, figuranți).

Un militar ceresc.
Domnul Cristos.
Acțiunea se petrece în Spania.

Tabloul I
O cameră frumos luminată,în castel, o masă, câteva scaune, un tablou pe peretele din dreapta, ușă
în fund.
Scena I
Corneliu și Cintu
Corneliu: Hei ! Și după cum îți spusei, iubitul meu tovarăș, suntem pe cale de a pieri. Tatăl meu a
fugit cu tot avutul lui și m-a lăsat pe mine în prada mizeriei. Ce să fac ?Venisem la tine fiindcă te
știam cel mai bun amic al meu. Sunt hotărât să-ți spun gândul meu, acel afurisit gând care mă
muncește ziua și noaptea ! (stau jos).
Numai tu, singur, iubitule vei fi în stare să –mi mărturisești dacă este bine sau nu, să fac ceia ce
inima-mi dictează astăzi.
Tu știi, desigur ce mi s-a întâmplat. Tu cunoști urâcioasa tragedie cu care s-au sfârșit zilele iubitei
mele.
Ah, Livia, Livia ! Ființă scumpă! Odor neprețuit ! Mi-aduc aminte, te aveam odinioară ca singură
lumină ! Ore întregi scriam, privind la tine! Pe cerul vieții mele, tu erai luna mea plină de viață. Eu
pe tine te cântam iubito. Acuma tu, însă, ești în cer, cu falnica ta lucire. Ce farmec viu ! Ce farmec
misterios atrage privirea mea în sus! Mă uit, mă uit, cuprins de nebunie și de multe ori mă uit pe
mine însumi, pierdut în contemplare. Să nu te cânt ! Să nu te ador ! Dar s-ar putea vreodată ? Cât
timp vei fi în inima mea, veșnic vei fi cântată. Ah, Livia, (Se uită continuu la tablou), o singură
ființă în lume a semănat cu tine: (plânge cu hohot) Maria Fecioara !Sfântă Fecioară! Ah, auzi-mă
iubita mea. Privește razele de lumină care pătrund norii spre răsărit. Faclele nopții se sting și ziua se
ridică pe vârful munților plini de ceață. Trebuie, ori să viu la tine și să trăiesc, ori să rămân și să mor
(plânge).
Cintu: Nu mai plânge iubitule, că mi se rupe inima de mila ta. Lasă pe cei morți cu morții și noi cei
vii să ne căznim a trăi pân-ce ora ne va suna și până ce cu toții vom părăsi lumea aceasta plină de
mizerii. Spune-mi acum nenorocirea ta. Spune, ca să pot plânge împreună cu tine. (Îl îmbrățișează)
 3

Corneliu: Imediat după furtul mișelesc ce se comise în casa tatălui meu, el plecă în lume, fiindu-i
teamă de răzbunarea mea ! O, nemernicule părinte! Să nu crezi că vei scăpa vreodată de răzbunarea
mea. O, părinte demn de plâns ! Tu ești aproape înspăimântat, și-e frică să-ți cunoști propriile tale
nenorociri. Să nu te mai numesc tatăl meu, ci mormântul meu. La tine nu mai surâde nimenea afară
de copilul care nu cunoaște relele ce-l așteaptă. Suspinele, gemetele, strigătele lovesc văzduhul și
nimenea nu le bagă-n seamă. Supărarea cea mai violentă pare un rău obișnuit. Când clopotul morții
sună abia dacă se mai întreabă pentru cine. O, te voi omorî, te voi ucide. Voi fi un paricid. (plânge)
Cintu: O, iubitul meu. Nu mai plânge ! Cuvintele tale sunt adevărate. Știu până și ultima ta
nenorocire. Au surprins castelul vostru, servitorii fură măcelăriți într-un chip neomenos, însă nu
deznădăjdui, răzbunarea este o alinare la boala ta. Haidem să pedepsim pe tiran.
Corneliu (scoate pumnalul): Mă duc. Este apropae de ziuă. Voi să săvârșesc cât mai iute această
crimă . Nu știu dacă tovarășul meu va avea aceiași vigoare pe care o simt eu acum. (încearcă
pumnalul): Da, este bun. Mă duc, adio !
Cintu: Vrei să pleci chiar acum ? Ești în nenorocire! Ești pe marginea prăpastiei ! Nu te las ! Stai !
(poruncește): Nu e încă ziuă. A fost privighetoarea și nu ciocârlia, al cărui viers a lovit urechea ta
neliniștită. Ea cântă toată noaptea pe acel portocal ce se vede colo. Crede-mă, iubitul meu amic, a
fost privighetoarea.
Corneliu (cam nebun, cântă ”La țărmul clătinatei mări” și plânge): Mă duc ! Mor !
(Ies, cortina cade).

TABLOUL II
O cameră cu o singură lampă, pat și scaune, arme, o oglindă.
Scena I
Corneliu și Cintu
Cintu: Iată-ne în odaia tatălui tău. Stăpâni pe averea, casa, viața lui. Suntem siguri că nu ne-a văzut
nimeni. Ne vom ascunde numai, și vom sta până ce tatăl tău va veni. Atunci ne vom repezi asupra
lui și-i vom despica țeasta...
Corneliu: Nu, tovarășe de suflet! Voi ca numai eu să fiu omorâtorul. Numai atunci sufletul meu va
fi liniștit, numai atunci conștiința mea va fi împăcată. Nu voiesc ca tu să pătimești o viață întreagă
pentru mine. Nu voi ca sufletul tău să fie supus muncilor eterne pentru un mizerabil ca tatăl meu...
(Se uită în oglindă):O, Corneliu ! Tu, trebuie să curmi zilele, da, zilele lui Juan Rutubas. (nebun):
Da, voi sorbi cu creieri, cu oase, din tidva lui cea scârboasă. Ah, Dumnezeule! (pauză): Tu trebuie
să pleci, Cintule, te rog, de mă iubești.
Cintu: Nu pot pleca, iubitule !
 4

Corneliu: De mă iubești, lasă-mă singur, ca să săvârșesc această faptă atât de mârșavă.

Cintu: Nu plec, voi să fiu martor
Corneliu: Pleacă, îți zic, nu voi ca tu să vezi o faptă neagră, o crimă. Pleacă, te rog ! (plânge).
Cintu: Mă voi piti, frate !
Corneliu: Pleacă ! Îți poruncesc ! (Amenință cu pumnalul)
Cintu: (arată pieptul). Lovesce ! Voi să mor împreună cu tine, voi să pier de pumnalul tău. Voi ca
propria ta mână să curme zilele mele !
Corneliu: Da, mai bine te omor decât să te văd suferind împreună cu mine (Se repede cu
pumnalul): Aaaa! (Plânge): Nu pot lovi !
Scena II
(Aceiași, un paj).
(Se aude ciocănit în ușe. Cintu se ascunde, Corneliu se liniștește)
Corneliu: Intră !
Pajul: Bună seara, Seniore (rușinos).
Corneliu: Bună seara, prietene. Sunt vesel că cineva locuiește aici. Dumneata trebuie să fii un om
cunoscut locului. Și dacă ești bun, te rog să-mi dai câteva lămuriri.
Pajul: Bucuros, Seniore.
Corneliu: Mă rog, unde mă aflu eu aici ?
Pajul: Dumneavoastră vă aflați în casa stăpânului meu
Corneliu: Și cum se numește stăpânul ?
Pajul: Rutubas
Corneliu: (aparte) Aaa, este el. (tare): Și, unde este el acum, acasă sau unde ?
Pajul: Stăpânul meu este dus până la Sevilla.
Corneliu: Și nu știi pentru ce ?
Pajul: Ba știu. El a primit o scrisoare de la fiul său din Corsica, care zicea cam așa: că într-una din
serile de 6,7,8 iunie, așa mi se pare,... să se prepare de moarte. Eu credeam că stăpânul meu nu va
lua în seamă aceasta, crezând-o ca o simplă păcăleală de la vreun amic. Din contră, lucrurile se
schimbară; Stăpânul meu nu mai are somn, nici poftă de mâncare, și dimineața și seara îl aud la
rugăciune pronunțând cuvintele: Livia, Cornelie ! Acum îl aștept să vină de la Sevilla cu o ceată de
soldați care să-i păzească mai îndeaproape zilele.
Corneliu: Eu n-am știut unde mă aflu, dar cunosc demult pe Stăpânul dumitale și acum mă prinde
mirarea când aud niște lucruri atât de grozave. Îți mulțumesc pentru explicație; mă voi duce și eu la
gazdă și peste vreo două ore mă înapoiez. (Se face că pleacă) Ba mai am puțină treabă. (Se face că
scrie ceva).
 5

Pajul: Vă salut, Seniore. (iese).

Corneliu: Ah! Nemernicule părinte ! Acum te căiești de neomenoasa ta faptă? În zadar, e prea
târziu. Crezi tu că vei scăpa ? Îți aduci soldați, să-ți îngrădească zid împrejurul zilelor tale.(Rîde)
Ha, zmintitule! Nu știi tu că răzbunătorul este însuși Satana ? Sunt brigand și nu mi-e frică decât de
cer... ca să nu cadă peste mine. Te voi omorî eu singur . Ca șoimul voi spinteca cu ghiarele pieptul
tău, și-ți voi suge sângele cu gura mea setoasă de răzbunare
Cintu, (eșind): Ah, iubitule, Nu te gândești tu că tatăl tău este vestitul Jago !? Nu-ți aduci aminte
când întreaga Spanie tremura doar când îi auzea numele !Nenorocitule, te va sfărâma !
Corneliu: Sunt fiul lui ! Și sunt mai oțelit decât dânsul. L-am încercat deja, știu ce poate el și știu
de ce e în stare gladiatorul Corneliu. Ani în urmă l-am trântit cu cal cu tot numai cu umărul. Apoi,
nu știi cum am sucit gâtul taurului pe arena din Madrid, numai pentru 10.000 de monedas ? Tu știi
că noi, ca să omorâm o fecioară luăm 100.000 de monedas ! Ei, bine, tatăl meu a vândut pe iubita
fiului său, pe îngerul meu, pentru nimic. În iunie a dat-o morții. N-a ținut la mine ! Ei bine, în iunie
va muri și el. Îl voi omorî. Pentru Livia. Nu mi-e frică. Nu mi-e frică.
Cintu. Chiar frică de ți-ar fi, eu te-aș ajuta după cum ți-am spus și nu mă voi despărți de tine...
Corneliu: De îmi ești amic, de mă iubești, te rog să nu te amesteci. Mă voi omorî singur. Tu să stai
la locul tău. Ori el, ori eu. Cine o fi mai tare. După care mă voi omorî oricum. Cintule, pitește-te, e
ora 12.... ora misterelor !
Cintu (se pitește): Cerul să fie cu tine !
Scena III
Corneliu (singur)
Așa ! Pumnalul meu este bun,brațul vânjos și sigur. Deși tatăl meu e voinic, totuși, îl voi răpune.(Se
examinează, se plimbă, este agitat, se liniștește cum poate. Se bate la ușă).Vine. Mă voi băga sub
patul lui.
Scena IV
Rutubas.
Bat la ușă ca un smintit, când știu bine că nu este nimeni în casă. Astă seară am să dorm fără
vise, căci sunt asigurat. Am 100 de soldați, am revolver sigur, am pumnal, am braț puternic. O,
nenorocite fiu, mă aduci în stare să mă pregătesc pentru ridicarea zilelor tale. O, Dumnezeule, nu
mă gândeam niciodată la așa ceva. (Ia scrisoarea după fereastră): Așa dară:
”18 iunie.
Zilele tale au ajuns la capătul lor. Astă seară le voi înșira pe mânerul pumnalului meu.Sufletul tău se
va justifica în curând, în cer, în fața Tatălui ceresc. Livia, Livia mea te va chinui fără milă, Satano.
 6

Multe suflete ai trimis fără voie pe cea lume. Acum, Corneliu va trimite și spurcatul tău suflet.
Semnat Corneliu. ”
Ah, mă îngrozesc când citesc! Dar de ce mă-ngrozesc? El este un copil, eu sunt un om bătrân!
Rotubas nu s-a temut de nimeni vreodată! Chiar de ar fi el mai tare decât mine, nu va cuteza să sară
asupra mea, îi va fi teamă și poate milă și rușine.... Eu, în tinerețe, am vrut să omor pe maică-mea,
pentru că otrăvise pe Julieta, logodnica mea și mama lui Cornelie. Am întins revolverul, n-a luat foc
și am luat asta ca pe un semn al lui Dumnezeu care nu vrea o asemenea faptă...am căzut în genunchi
înaintea ei și i-am cerut iertare. O, mamă, dulce mamă ! O, Livia și Cornelie, iertați-mă! ( Iese în
dreapta spre dormitorul lui).
Corneliu, (iese din ascunzătoare): Nenorocit părinte ! Acum îmi amintiși și numele iubitei mele
mame, Julieta ! Ea te pedepsește. Glasul ei strigă din mormânt pentru tine. Aaa, ucigașule,
banditule, te crezi mai voinic decât mine. Noo! (Îi pitește armele). Pumnalul meu ! (Îl sărută. Se
plimbă puțin. Se uită pe fereastra care dă spre grădina cu portocali).
Aceste ziduri ce mi-au fost atât de scumpe mie
Pe lângă care mi-am trăit zglobia mea copilărie
Grădina... și această bancă pe care eu întâi iubeam
Și pentru prima oară-n lume pe Livia eu o sărutam
O, brațul tău, unde-i iubito, și unde este al tău sân ?
Și unde-ți sunt buzele tale, unde ți-e fața, să mă-nchin?
Dar, nu mă-nșel, ești în pământ, tu, primul meu amor
De 7 zile nu sunt om, de 7 zile vreau să mor
Dar, înainte de-a muri, eu vreau desigur să-mi răzbun
Vreau răzbunare, negreșit; suprema forță mi-o adun.
Tu m-ai iubit! Și pentru asta, tu să câștigi eterna moarte ?
Și-n veci uitarea să te-ncapă ? O, tu, neîndurată soartă!....
Și cine să te dea uitării ? Și cine moartea să ți-o dea ?
Chiar tatăl meu ! Dar l-a ajuns clipa cea rea !
Eu voi muri, da, voi muri, dar mai întâi, acest pumnal
I-l voi înfige, îl voi scălda în sângele-i de criminal....
Adio, dar, grădină scumpă, adio bancă mult iubită
Căci în curând mă voi întoarce cu haina-n sânge mohorâtă...
(Se duce la icoană, îngenunche cu mâinile la piept):
Tu, Doamne ai născut pe lume din moș strămoș pe-acest bătrân
I-ai dat viață protejându-l.... acum, primește-l l-al Tău sân
 7

E tatăl meu, o recunosc. El m-a făcut pe mine

Dar cugetând la fapta lui nici nu mă tem, nici mi-e rușine.
Viață, lui și mie, Doamne, Tu ne împarți după voință
Mi-a dat lumina, ‘i iau lumina fără să simt nici o căință
Eram ferice-n astă lume; O, Livia, dragă, unde-mi ești ?
El te-a ucis, o, criminalul... tu ești în sferele cerești
El te-a ucis! O, suflet negru, în iad să zboare al tău duh
Purtat să fie el de diavoli, în al abisului văzduh.
Mi-e foame și mi-e sete tare; Voiesc din tine să mă satur,
Să-ți beau din craniu și din sânge... Pe Dumnezeu îl iau de martor,
La fapta mea să-mi dea dreptate, căci m-ai ucis și m-ai zdrobit.
Invoc puterile supreme ! Pe Domnul Sfânt, de-a pururea
O, Creaturi sublime, ‘nalte, favorizați-mi crima mea!
Invoc iubirea-n veci pierdută a scumpei, adoratei mele
Blândețea ei și curăția, în fața miilor de stele;
O, ajutați-mi, ajutați-mi, dați-mi dreptate și iertare (pauză).
El doarme, și-n curând dormi-va, dormi-va somnul cel de veci.
Oh, mâinile-ți sunt calde-acuma, dar în curând îți vor fi reci.....
Ah, sunt nebun, flămând ! Dar brațul meu puternic;
Chiar Dumnezeu te știe că fost-ai un nemernic
Și-oricât închide ochii la faptele lumești
Acuma însă vede că moartea o primești de la un fiu .
O meriți, însă, și, de nu te-aș ucide
N-aș mai trăi, n-aș mai muri, nu m-aș putea decide....
Simt brațul mai puternic, mai ager și mai tare
Simt inima că-mi crește și-mi crește tot mai mare
Oh, Dumnezeu m-ajută, și trebuie s-o fac
Și-a mea nenorocire prin moarte-ți s-o desfac.
Tu dormi. Ei bine, iacă, primește lovitura
Și moartea să-ți astupe pentru vecie gura
(Ese, intrând în dormitorul tatălui său. Se aude răgetul puternic al tatălui înjunghiat, se aud lucruri
căzând, convulsii, gemete, apoi liniște).
 8

Corneliu re-apare cu pumnalul plin de sânge și el însuși plin pe față și pe mâini, cu cămașa
sfâșiată. Ține pumnalul sus iar cu cealaltă mână trage leșul bătrânului, îl aduce în fața scenii și
începe să -l calce în picioare, strigând triumfător):
Acum voi să te sfâșii, și-apoi, pot și-eu să mor. Ah, răzbunare crudă !....
(Își desface haina și-și pipăie locul inimii voind să se străpungă)
Cintu (ieșind de după perdea): Stai, măi, ce faci ? Ești un laș ? Așteaptă să te pedepsească
Dumnezeu ! Nu-l mai călca și nu te omorî ! Ajunge !
(Se luptă amândoi)
Corneliu: Fugi, Cintu, te omor și pe tine !
Cintu: Omoară, de ! (îl ia de spate cu forța)
Corneliu: Pe legea mea, te omor !
Scena V.
Doi militari dau năvală cu săbiile scoase
I Militar: Stați, tâlharilor ! Opriți-vă. (Cheamă ajutoare) Hei, săriți !
Corneliu furios : Pieptul meu este gata. Puteți să mă înfigeți, călăilor ! Corneliu și-a răzbunat
iubirea !
(Jandarmii îi leagă pe amândoi, Corneliu stă rigid, impasibil, Cintu plânge în hohote).

TABLOUL III

O cameră goală de închisoare cu un scaun mic în mijloc. În colț, în loc de pat, un braț de paie ude.
Corneliu în lanțuri. Lumina mică.
Scena I
Corneliu singur
Sunt doi ani de când putrezesc în beciul ăsta și până ce voi părăsi lumea aceasta mai sunt numai
două zile. O, Dumnezeule ! Am omorât pe tatăl meu, iartă-mă. Fă tu, prea milostive să mai văd
odată pe Cintu, pe iubitul meu Cintu ! Oh, sună ora 4. Trebuie să vină preotul să mă spovedească.
O, Doamne, zilele noastre trec ca umbra de nor fără ploaie, ca o barcă pe mare, bătută de vânt, ca o
piatră care se rostogolește din vârful dealului și nu se poate opri....oh, așa se scurge viața noastră
spre moarte. Omule, omule !
De vrei întunecimea nopții
Să o cunoști și s-o măsori
Nu-ți trebuie o viață-ntreagă
Așteaptă mai întâi să mori
 9

Eu m-am uitat în ochii negri

Ai unei dulci, prea dulci femei
Și nicăieri nu cred să fie
Mai întuneric ca în ei...
Moartea, când va stinge ultima-mi suflare
Toți o să primească știrea c-am murit
Dar grăbind să-mi uite urma fiecare
Nimeni n-o să știe cât am suferit
Însă tu, durere, după ce din mine
Vei infige-n altul ghimpele-ți afund
Vor putea să afle numai de la tine
De ce n-am fost tare, ca să te ascund.....
De ce plâng ochii mei ? De ce mă rușinez? De ce am remușcări ? Nu, nu vreau să am remușcări.
Oh, plângeți ochi întunecați cu care am văzut mereu perfect de bine, fără să mă înșel vreodată în
planurile și faptele mele !
Dar acum, când știu că mă-nșelați, vă temeți și vă e rușine !!! (plânge).

Scena II
(Corneliu și preotul).
Corneliu: Părinte, cinstite părinte ! Am auzit că ești bun creștin și iubitor de adevăr
Preotul: Cine ți-a spus, nu ți-a mințit, fiule.
Corneliu: M-am gândit la Sfinția Ta și chiar voiam să te cer sub cuvânt că ești duhovnicul meu. Să
mă ajuți, cinstite părinte.
Preotul:N-ai greșit, fiule, căci râvna mea cea mai mare este de a ajuta sufletele credincioșilor să
intre în împărăția lui Dumnezeu.
Corneliu: Nu mă gândesc la suflet, căci cugetul îmi spune că ceia ce am făcut a fost plăcut
milostivului Dumnezeu.
Preotul: Dumnezeu iartă pe cei care săvârșesc chiar crime pentru sfântul adevăr.
Corneliu: Vreau să-mi scap corpul, cel puțin.
Preotul: Vrei să evadezi de aici, cu ajutorul meu ?
Corneliu: Nu, părinte, nu voi să-ți bag sufletul în foc. Nu vreau să intri în primejdie, ci numai să-mi
dai mână de ajutor ca să dau ochi cu o ființă scumpă, cu un vechi prieten, amic și frate; ca văzându-l
pe el, să-mi fie mai ușoară moartea.
 10

Preotul: Aș dori din suflet, fiule, să-ți fiu de tot folosul dorit, căci te iubesc, cu toate că nu te cunosc
decât din zvon, dar nu știu prin ce chip îți pot veni în ajutor.
Corneliu: Iată ce cer de la Sfinția Ta: să vii cu o jumătate de ceas înainte de osânda mea să mă
împărtășești.
Preotul: Am chiar ordin să te împărtășesc.
Corneliu: Când?
Preotul: Acum.
Corneliu: Acum ? O, cerule, sunt pierdut. Du-te repede, părinte drag, caută în curtea temniței,
întreabă de osânditul Cintu. Vino cu el. Adu-l. Trebuie să-l văd înainte de a mă duce la Livia, la
tata! Trebuie să-l conving. Du-te, te rog, el trebuie să fie salvat !
(Îl împinge pe preot cu lanțurile de la mâini. Preotul iese destul de neconvins și oarecum mirat,
zicând):
Preotul: Mă duc, mă duc, tu liniștește-te !

Scena III

Corneliu (singur) Oh, Cintu, Cintu ! Unde ești? În ce ungher putrezești tu pentru mine ? Ah, cât de
nemernic sunt ! Părinte, părinte, adu-mi un pahar cu apă (Își aduce aminte că l-a trimis afară.
Apucă sticla cu apă.) Oh! Apă, apă, tu ne speli, tu ne răcorești, tu ne crești și nu știi că ne și omori.
Da, eu mă voi omorî. Acum, aici, cum ar fi trebuit s-o fac demult. Nu voi să fiu tăiat de pala
gâdelui! Mă voi otrăvi, dar trebuie să scap pe Cintu. La orele două el va fi împușcat pe locul acesta.
Trebuie să-l scap !
(Scoate un bilet pe care-l scrisese deja și-l recitește):
Iubite Cintu
Eu mă ucid singur, acum. Tu să nu faci asta, căci este cu putință să scapi. Tu ești nevinovat,
Cintu. Arată această scrisoare a mea comandantului temniței. Arată că nu tu, ci eu sunt ucigașul
tatălui meu, Rutubas. La revedere, mai nainte de-a muri, te sărut frățește,
Corneliu.”
Bun!( Îndoiește scrisoarea și o pune la cătușele de la picior).
Acum, dă-i drumnul, mai am puțin timp. Voi pune otrava în pahar și mă voi împărtăși singur
mai nainte de a veni călăul. Nu degeaba i-am dezvăluit soldatului locul comorii. Măcar atât, să-mi
aducă otrava dorită. Acu’ vine călăul. Nu, nu trebuie să mă găsească în viață. O, Livia mea,
primește sufletul meu lângă tine ! (bea otrava). Oh, cât este de amară ! ba nu, cât este de dulce !
 11

(Se îneacă, se așază, își pierde echilibrul) Oleu, cât e de repede, ce tare e ! Voi mai apuca să-l văd
pe Cintu ? Hai, Cintule, vino degrabă, că mă duc ! Oh, m-am îmbătat ! Nu n-am nimic. Ah, văd aici
pe tatăl meu ! (nebun): Fugi, fugi, ah, fugi! M-ai mințit spurcatule, deci n-ai murit, hă ? Eu te urăsc,
eu te urăsc.... (cu vocea jumătate și din ce în ce mai stinsă și mai discontinuă): da, pentru că m-ai
trădat și m-ai constrâns a mă mânji cu cea mai mârșavă ucidere. Vii încoace, hai ? Pleacă, te urăsc.
Mi-ai răpit cea mai dulce femeie. Numele tău va rămâne pomenit cu spaimă și dezgust. Acum,
pentru tine mor în mizerie. Te urăsc ! Livia a murit din cauza ta.... Ah ! ( cade jos). Iată, plec și eu...
fugi, fugi, nu vreau să te întâlnesc...( Se zvârcolește de dureri)... Ou ! Primește-mă, hai, că viu acuși,
acuși.... (cade și moare).

Scena III
Cintu, Comandantul, 4 soldați.

Cintu (Cu mâinile legate la spate, legat la ochi, împins înainte de patru soldați cu puștile).
Comandantul: Stăi !
Cintu: Unde suntem aici ?
Comandantul: În camera de osândă. (rece): Aici se pedepsesc toți cei ce merită pedeapsă. Cine
intră aici nu se mai întoarce decât mort; prin urmare și tu vei muri.
Cintu: Ah, Dumnezeule, unde este prietenul meu? O, Corneliu ! Voinice gladiator ! (Cade în
genunchi). Noi care altădată mânam la moarte turma de osândiți, astăzi ne așteptăm moartea de la
niște neisprăviți. (nebun) Vino, Corneliu, tu, fiul lui Rutubas ! Tu cel ce sfărâmai în pumni tauri.
Tu, luptătorul cel vestit! Nu auzi tu glasul prietenului tău care te venerează? Vino să murim
împreună. Să-mi dau sufletul în brațele tale. (Comandantul îi dezleagă ochii).
Un mort ! (Se repede la Corneliu) Da, un mort ! Corneliu ! Ah, Corneliu ! (strigă disperat. Găsește
biletul. Comandantul i-l ia din mână) Corneliu !!!! (cade peste el plângând în hohote).
Comandantul: (După ce a citit). Să fie adevărat ?
Soldatul I: Se poate să fie adevărat. Dar din iubire pentru el, cestălalt se face părtaș și el. (Aparte)
Încă n-am văzut așa iubire între amici !
Comandantul: Mie îmi vine mai degrabă să cred că acesta se preface; iar celălalt a fost un tâlhar și
a crezut c-o să-l scape cel puțin pe acesta.
Cintu: Nu-i adevărat. Eu sunt ucigașul tatălui său. El, doar din nevinovăție s-a otrăvit. El nu-mi este
amic, ci frate.
Comandantul: Atunci și tu ești ucigaș de tată, tâlharule !
 12

Cintu: Nu, Rutubas nu e tatăl meu. Este doar un criminal patent. Eu l-am omorât, căci merita să fie
ucis. Iar fratele meu Corneliu este nevinovat. (Mângâind trupul lui Corneliu): O, Corneliu ! La
căpătâiul tău trist și atât de rece am venit să plâng amărâta ta soartă ! S-ajung eu, amicul și fratele
tău să te văd mort ! Deschide-te, pământule, înghite-mă, nu mai aștepta un moment. O, Doamne, nu
mă-nșală ochii ?
Soldatul II: Aiurează nenorocitul ăsta.
Cintu (continuând): Odaia aceasta îmi pare strâmtă și streină.Așa întuneric n-am mai văzut.
Comandantul: În loc să te pregătești de moarte, dai înainte cu bălmăjala asta !
Cintu (Fără să-l asculte): Da, e îngrozitor, Corneliu ! Razele plăpânde ale lunii străbat triste printre
zăbrele și luminează cadavrul tău rece; și nimeni nu veghează la capul tău în afară de Dumnezeu din
ceruri ! Corneliu, scoală, Corneliu, sau primește-mă și pe mine în mormântul tău, să fim amândoi
veșnic !
(Deodată se întoarce cu furie către soldați): Ce mai așteptați, călăilor!? Sfârșiți-mă ! Haide, odată,
nemernicilor ! Nu puteți ucide un osândit, nu-i așa ? (nebun).
Comandantul: Să vie preotul !
Preotul (intră): Fiule, primește Sfânta Taină !
Cintu: Oh, da, desigur ! Pomenește-mă, Doamne când voi veni întru Împărăția Ta !
Preotul: Dumnezeu să te aibă în sfânta Lui dreptate. (îl împărtășește).
Soldatul II: Vino-ncoace, osânditule ! (îl leagă la ochi).
Comandantul: Treci acolo ! Drept să stai ! (către soldați): Cinci pași înapoi! Marș! Dați !... Foc !
Soldații acționează.
Cintu: Ah! Mor ! Corneliu ! Dumnezeul meu ! Mor ! (Se târăște peste cadavrul lui Corneliu, unde
își dă duhul!)
Preotul : Dumnezeule ! (plânge).
Comandantul (rece): Soldați ! Afară ! (iese cu ei).
Preotul : Acum înțeleg că era nevinovat. Și totuși, a vrut să moară cu el ! Adevărata prietenie este
aceasta !
(Cortina cade încet).

TABLOUL IV
Scenă unică

O cameră goală, largă și întinsă, într-un loc între cer și pământ. În fund o ușe mare cu 2 canaturi.
În stânga altă ușă mai mică.
 13

La deschiderea cortinei, camera este goală și luminată discret. Așa va rămâne până la capăt.
Se deschide ușa din stânga și sunt împinși în față Rutubas, Corneliu și Cintu, urmați de un militar
îmbrăcat în uniformă albă. Ei poartă hainele dinainte, dar sunt plini de sânge si de răni.Corneliu
este vânăt albastru la față)
Militarul (un fel de înger, fără aripi). Așteptați, vă rog, aici. (iese. Cei trei sunt unul lângă altul,
dar privesc în jos, cu capul plecat, parcă se pregătesc de o întâlnire cu cineva.
După câteva clipe, ușa din fund se deschide numai pe o parte. Apare Domnul Cristos, care se
adresează lor direct,cu o privire mai mult tristă decât mânioasă:
Voi, aici ?
Cei trei cad în genunchi, cu capetele plecate.
Corneliu: Doamne !
Domnul: Care Doamne ? Sculați-vă în picioare.
(Ei se scoală).
Spuneți-mi: voi sunteți normali ? Ce căutați voi aici ? Cine v-a chemat ?
(Cei trei rămân fără răspuns, ca paralizați).
Toți trei ați venit înainte de vreme. Ați forțat vremurile și oamenii să vă-mpingă aici, fără să fiți
invitați. Fiecare-n alt fel, dar fără drept de a veni. Și acum?
Ce să fac eu cu voi acum ? Hai, spuneți, ce să fac ?
Ce minte ați avut voi în viață ? Ce v-a lipsit ?Cum ați ajuns în halul ăsta ?
Hai, răspundeți.
Corneliu: Doamne !
Domnul. Eh, da, numai atâta știi să zici. Și...,unde ai învățat să te rogi să te ajut să omori pe tac-to?
Corneliu: Preotul... părintele mi-a spus că....Tu ierți pe cei ce fac crime pentru adevăr....
Domnul: A, da ? Mare filosof, părintele duhovnic, ăla! Las-că vine el aici, peste câteva clipe. Să-l
întreb în care seminar a pierdut vremea ? Și care evanghelie va fi citit ?
Și de unde atâta credință la voi, fără nici un strop de bun simț și de milă ? Ha ?
(Tăcere disperată)
Ce fac eu acum cu voi ? Ce fac ? Cum fac ?
(Către Rutubas) Tu ești un tată? Sau ești un satâr ?
Rutubas (îngână ceva)
Domnul (către Cintu): Iar tu, ești un băiat sau o găină? Ha ? Nici măcar o cloșcă nu ești...
Cintu (plânge). Doamne !
Domnul: Ai voie să minți de dragul iubirii de om nebun? Unde ai învățat asta ? Tot de la popa ăla ?
Cintu (plângând) Nu, Doamne....
 14

Domnul, (resemnat) Și acum ce fac cu voi ?

Corneliu: Doamne, chiar nu știi ?
Domnul. Tu ce crezi, că nu știu ? Da spune tu, ce fac eu acum cu voi ? Haa?

Cei trei rămân cu gurile deschise. Domnul îi privește fix, fără asprime.
Cortina cade încet.

Anul 1899-1938

ȘEZĂTORI ȘI SERBĂRI

Autor: C.C.Popian, 1899-1938.

Pentru elevi, studenți, seminariști, preoți, militari, ofițeri superiori, premilitari, prizonieri de război, țărani,
muncitori.2

DESFĂȘURAREA.

1.ÎNCEPUT CU COR:

Imnul Regal, sau

O ce veste minunată, sau

Cristos a înviat sau

Tatăl nostru de Ciprian Porumbescu.

2. DISCURSUL OMAGIAL (Al Comandantului, Episcopului, Directorului,etc.)

3. RECITĂRI DRAMATICE

ale Maestrului Actor CC Popian.

Sentinela română de V. Alecsandri.3

2
Unde nu este indicat un alt Autor, textele sunt originale ale lui C.C.POPIAN.
3
Recitată de C.C.POPIAN de sute de ori în 1898-1901,1902-1904, 1921-22.
 15

Greva fierarilor de Fr. Copée

Dormi în pace de Al. Vlahuță

Peneș Curcanul de V. Alecsandri

Scrisoarea III de M. Eminescu

Ucigașul fără voie de Gr. Alexandrescu

Hodja Murat Pașa de G, Coșbuc

Omul nemulțumit de P Dulfu

Noi vrem pământ de G. Coșbuc

El Zorab de G. Coșbuc.

Scrisoare de la Grivița de Ol. Ascanio.

Cetatea Neamțului, de G. Coșbuc, etc....

GRENADIRII

de H Heine. 4

Spre Franța mergeau 2 grenadiri

Ce fură captivi în Rusia.

Și când au ajuns în german Quartier

În lacrimi scăldară câmpia.

Căci ei auziră de vestea cea rea

Că Franța lor dragă-i pierdută

Robit Împăratul ce-atât ei iubeau

Și marea armată zdrobită.

Atuncea au plâns cei doi camarazi

La vestea cea fără pereche

Unul a zis: Ce greu mi-e azi

Cum mi-arde rana cea veche !

Cel-lalt a zis:totu-i sfârșit

4
Traducere și adaptare CC Popian. Pag.129-30.Numărul paginilor se referă la manuscrise și la Carnetul Actorului,
original manuscris.
 16

Aș vrea să mor mai bine

Dar am nevastă și copii

Ce mor fără de mine.

Dar ce-i la om femeie, copii

Când doruri înalte avut-a ?

Umble chiar cerșind, de vor flămânzi

Împăratu-mpăratul căzut-a.

Ascultă, frate, atâta te rog

Că poate moartea îmi vine:

Ia-mi corpul meu rece și-n Franța să-l duci

Să zac în Franța mea scumpă

Și crucea de onor pe piept mi-o pui ca la paradă

Și pușca-n umărul cel drept, și-ncingem lata spadă

Așa voi sta eu gata în mormânt, strejar care veghează

Pân ce-auzi-voi tunul vuind și tropot de cai ce nechează.

Atunci, Împăratul, că trece voi ști, săbii multe că scapăr

Că săbii multe scapăr.

Atunci din mormânt armat voi ieși, Împăratu, ’mpăratul să-mi apăr.

%%%%%

Nu fiți câini de care rânjesc când se gudură înaintea noastră.

Pe cine Dumnezeu voiește să-l piardă, îi ia mintea.

%%%%%

RECITĂRI ALE IUBIRII

Cântece, romanțe, balade.

Muzica de CC Popian, versurile originale sau adaptate, traduse, versificate.

Iubirea este un nu știu ce, care vine nu știu de unde, ne farmecă nu știu cum, și piere nu știu de ce.

Și ochii negri și ochii albaștri sunt ochi de tigru.

O femeie frumoasă e paradisul ochilor, suferința sufletului și purgatoriul pungii.

 17

De nu vei ucide vipera, vei muri înveninat de ea înseși.

MIMI.

Un Rafael dac-ar trăi

Și-n ochi-ți să se oglindească

Îți jur pe cer; n-ar izbuti

Așa de blânzi să-i zugrăvească.

Și când sprâncenele-ar cerca

Cu-al lui penel să le- ncondee

Mă prind c-ar rămânea năuc

Privind la chipul tău de zee.5

Pag.55.

DURERE

De ce, nu știu, dar bine văd

Că traiu-mi se-ngreoaie

Din ochi-mi vânăt cercuiți

Curg lacrimi în șiroaie.

Și fruntea-mi s-a brăzdat adânc

Ca repezile unde

Întreb adesea pentru ce

Dar nimeni nu-mi răspunde

Inima-mi strânsă-n al meu piept

Stă ghem nesimțitoare

5
1898, Cârtojani, Vlașca, satul meu natal. Mica Siefert era fiica unui administrator al moșiei Cârtojanca, (2000 de
pog), o puștancă de 14-15 ani, clasa III-IV de liceu.
 18

Întregu-mi trup a-nțelenit

Speranța-n mine moare6

IUBITEI

(Tradus din Heine de CC Popian)

În scapăt de soare, veșminte de foc

Îmbrac-a munților creste

Pribeag rătăcește sărmanu-mi noroc

Te cată, duioasă poveste.

Dar rumenul serii se stinge în zori

Luceafăr pe boltă se nalță

Cum raza s-așterne pe mii de cărări

Icoana-ți mi-o pune în față

De joacă o rază de lună-n stufiș

De murmură vântul de seară

De caut o clipă în negrul frunziș

Mă-mbăt de chipul tău, iară.

De tunet năpraznic când urlă pădurea

Și trăznetul bezna despică

Cu mintea bolnavă, cu ochiul aiurea

Te văd coborând pe potică

Săgeți veninate când licări din ochi

6
1903, Cățelu-Ilfov. Era acolo o maestră de lucru, era Cecilia Stoenescu Sila
 19

Te legeni în mers pe cărare

De ce-n ochii-ți negri ai atât deochi

De-mi crești durerea mai mare ?

O ciută fricoasă gonind pe cărări

Nebuna sărind peste-abisuri

Nu piere mai iute în negrele zări

Ca tine, din blândele-mi visuri.

Zadarnic în noapte îți cer doar un semn

Când chipu-ți din umbră răsare

Ca bruma ești rece și mersul solemn

Mă-nghiață-n eterna visare.

1917, Breesen.

Pag.131.

VREAU SĂ TE UIT

Vreau să te uit, fiindcă într-o clipă

M-ai năucit, deși sunt om întreg;

Și oricât vreau, nu pot să înțeleg

Cum m-ai purtat pe-a visului aripă ?

Vreau să te uit, de-aceea-ntreg pojarl

Îl sting în somn cu lacrime fierbinți

Aș vrea să spăl dujmanele dorinți

Și chipul tău frumos, și-ntreg amarul.

Pag.152.

VINO CU MINE ÎN PĂDURE (Romanță de CC Popian)

Vino cu mine în pădure, sub bolta mândrilor stejari

 20

Să las gândirea să mi-o fure adâncul ochilor mei mari.

Molatică să-mi cazi în brațe-mi, pe păr buclat să te mângâi

Și istovit de dor și patimi să plâng norocul meu dintâi.

Căci tu mi-ai răsărit în cale ca o crăiasă din povești

Azi sufletul mi-e plin de jale căci nu mai poți să mă iubești.

Mai vino iară în pădure sub bolta mândrilor stejari

Să poat-o clipă să mă fure povestea ochilor tăi mari.

Pustie să rămână șatra și neamul țigănesc pustiu

Blestemul meu pe toată vatra, din neam în neam, din tată-n fiu.

pag.172.

POET NEBUN

Un basm frumos am să vă spun și e frumos cum altul nu e

Odată, un poet nebun se- înamoră de o statuie.

Și cum și-ieșise el din minți, părea că ea se zbate-n spasmul

Săruturilor lui fierbinți; așa ne povestește basmul.

I se părea că mâna-i albă, când o atinge, ea îl strânge

Și, aducându-i flori de nalbă, poetul o credea că plânge.

Când răsărea pe ceruri luna, poetul încerca să ceară

O vorbă bună, numai una, dar ea sta mută ca de ceară.

Cum înghețată sta și rece, părea aiurea, nemișcată

Neîndurându-se să-și plece spre el privirea,niciodată.

Mult timp a plâns așa poetul, țesându-și versurile sale

Dar s-a topit încet cu-ncetul, acum mormântu-i zace-n vale.

Prietenia între două femei nu e adesea decât un complot contra celei de a treia.
 21

A iubi însemnează a cere altuia ceia ce ne lipsește.

Pag.176. Sss.C Popian și A. Verea.

ERA UN PREOT
ERA UN PREOT în Fundeni și-a îndrăgit o fată

Glumeau cu dânsa mulți săteni, dar popa niciodată.

Ci tot mai mult îngălbenea, uitându-se la ea.

Și totuși n-a spus un cuvânt de chinul ce-l doboară

Privirea lui era de sfânt și fața ca de ceară

Dar bietul om mereu pălea, și lumea-l bănuia.

Odată, noaptea a venit, pe vânt și pe furtună

În casa Domnului slăvit, amarul să și-l spună.

O candelă-nvia de sus Icoana lui Iisus.

Acolo-ngenunchează trist și plânge și se roagă

Doar blânda inim-a lui Crist o vrea să-l înțeleagă.

Dar cum stătea în rugi și plâns, sus candela s-a stins.

El vede-atunci că-i blestemat, sărută Sfânta Cruce

Pornește noaptea-ncet din sat și se tot duce, duce

De-atuncea nimeni n-a știut pe unde s-a pierdut.

AM GUST SĂ BEAU

Am gust să beau trei zile-n rând

Și-n alte trei să mă trezesc

Să nu mai am nici dor nici gând, am gust să beau trei zile-n rând

Un foc (dor) să-mi potolesc.

Paharul plin mereu să stea

 22

În fața mea să-l sorb ușor

Paharul plin mereu să stea , să tot privesc în dușumea

Că mâine poate mor.

Și am să cânt trei zile-n rând

Iar vinul de n-o fi prea bun

Eu am să plâng trei zile-n rând să-și zică trecătorii-n gând

Zău ăsta e nebun !

Și de-oi vedea că dorul meu nu voi putea să-l potolesc

Atunci voi suspina din greu și-oi bea vârtos și-oi bea mereu

Să nu mă mai trezesc.7

PIPA

De-aș fi și azi cine-am fost eu cu părul negru inelat

Și să mă soarbă un băiat

Când zugrăveam la chipul meu

Atunci podoabă tu-mi erai

În colțul gurii, pipa mea

Și focul tău nu dogorea

Ca mine când prindeam un crai

De ce nu pot să ard și eu

Azi, doar ca tine,. draga mea

Dar cum să pot ? Cum aș putea

Din gloabă să mai fac un zmeu ?

Dacă te scârm, tu dai scântei

Și rotogoale dai de fum

Eu ce-am iubit s-a făcut scrum

Și trec degeaba pe sub tei.

Balada lui Lae Chioru de Oct. Goga.

7
Ss. D. Galman, 1920, oct. Drăgășani.
 23

”Dă-mi mâinile să le sărut” cântat de Zavaidoc.

4. RECITĂRI și CÂNTECE COMICE

la Cercul Ofițerilor

QUARTIERUL.

(Pe melodia ”Azi am să-mi crestez în grindă”).pag.182.

Ce greu e să faci Quartierul

Da, quartierul

E mai greu decât chiar tirul

Decât chiar tirul

Trebuie să bag la moment

În oraș un regiment

Și să fiu cu toate la curent. (bis).

Unde să duc colonelul

Ca să-l fac mai blând ca mielul

Am să-l duc la clubul mare

Căci foițele-i plac tare

Și cu asta scap de supărare (bis)

Unde să duc eu maiorul

Ca să-și mai aline dorul

Am să-l duc la-o crâșmăriță

Căci el e român de viță

Și îi place-adicătelea ca să-nghiță... (bis).

Unde să duc căpitanul

Ca să-și potolească-aleanul?

Am să-l car la o văduvioară

 24

Care-o fi mai nostimioară

Căci dupe cocoane se omoară (bis)

Dar pe domn locotenent

Că-i mai tânăr și levent?

Am să-l duc ca să-și aleagă

Fata cari i-o fi mai dragă

Ca să nu mă uite viața-ntreagă (bis)

Dar pe domnul sub în fine

Am să-l duc, dar știți la cine ?

Am să-l duc la fata popii

C-are harta Europii

Și cu asta am să mi-l apropii (bis).

ARE SABIE.8

Căpitanul Turturică, ofițer cam tinerel

Trece-acasă-n zori de ziuă, fără sabie la el.

Colonelul Bădăluță deșteptat din întâmplare

Pe fereastră, cum privește, zice-n sine cu mirare:

”Ofițer pe stradă, frate, este lucru neauzit

Fără sabie să iasă, cum se poate,ce-a pățit ?

Bob, boc, boc, în geam deodată face semn, la el să vie

Dacă sabia n-o are, el pricina vrea s-o știe.

- Haiti, mă cheamă Colonelul

Turturică ce te faci?

Tiu, la naiba; ba la dracu; ba la nouă mii de draci!

8
Notă a Maestrului, din 1935:”Învățată la Conservator, 1902; Scrisă din amintire și cred că pe jumătate e proprie a
subsemnatului, C.P. 1935. (Într-o notă e pus ca autor Th. Speranția, n.n.)
 25

Trece strada, în hol intră, ce-ntâmplare minunată !

Înăuntru, jos la scară, vede-o sabie atârnată.

O ia iute, o încinge și la colonel pornește.

Pân- la colonel s-aude sabia cum zdrăngănește.

Intră, se prezintă țanțoș, ca un militar turnat;

-Are sabie, băiatul; pentru ce, dar, l-am chemat ?

Face doi, trei pași prin casă, rușinat ca o fetiță

Ce știa, ca să-l întrebe ? Nu găsea o vorbuliță.

-Dumneata, domn Căpitane, ești de la Galați, de fel!

-Ba eu sunt de la Suceava, mă iertați, don Colonel!

-Cum, nu ești, știi, ăsta, frate, Vasiliu din Galați?

Nu ! Eu sunt chiar căpitanul Turturică, mă iertați !

-Tinere, te rog, mă scuză! Vasiliu chiar te-am luat.

-Nu-i nimica! Am onoarea ! Stânga-n pre... și s-a cărat.

Și pe scară-n jos, sărmanul, cobora ca din balon

Numai sabia-l scăpase de-așa mare ghinion.

Cum ajunge jos, o pune iar în cui, la locul ei

Și ca glonțul trece strada; colonelul, de, ce vrei,

Sare-n grabă la fereastră, minunat de-așa-ntâmplare

Ca să vadă: ofițerul, are sabie, ori n-are ?

Se chiorăște, pune mâna streașină, nu vede el

Ofițerul ce plecase n-are sabie, de fel.

Boc, boc, boc, în geam; la dânsul iar îl cheamă, sus să vie

Are sabie, ori n-are? Asta-i chiar curat drăcie !

Căpitanul se întoarce, dar cu mai puțină frică.

Acum știe ce să facă! Cam ciudat, dar...nu-i nimică.

Intră-n hol, sabia-și încinge, și d-a drept la colonel.

Șeful a-nghețat; băiatul are sabia cu el.

Ce să-i zică? Cum s-o-ntoarcă, ca să scape de ocară?

 26

Nu-i frumos ca să faci omul în zadar să urce-o scară.

Poate ochiul îl înșală; vrea să pipăie cu mâna:

Este sabie, ori vrajă ?

-Dragă, nu-i nici săptămâna, de când Vasiliu-aicea

A stat înaintea mea.

Chiar și sabia-i, întocmai ca și asta el avea.

-Se prea poate, multe săbii seamănă și sunt la fel

Dară eu sunt Turturică, să trăiți don colonel!

Bine, frate, asta-i culmea, o așa asemănare n-am văzut!

-Da, se prea poate, nu-i chiar lucru de mirare.

-Tinere, te rog, mă iartă, din păreri am vrut să-mi ies

Eu am ochi de câmp, și astfel nu mi se întâmplă des,

Aparența să mă-nșele;deci, te rog, din nou, mă iartă

Și tremura de mânie c-o făcuse din nou fiartă.

-Am onoare!

-Am onoare! Și pe scări, din nou, pornește

Sabia la loc o pune și pe stradă o tulește.

Colonelul, ca un tigru la fereastră din nou sare

Și, ca luat din iele, strigă la nevastă-n gura mare:

-Aglăiță, Aglăiță, vino-n grabă, vin-aici

Ofițerul care trece, are sabie? Ce zici?

Aglăița, supărată că-i dădu cafeaua-n foc

Pe sub ochelari, se uită: ”vai, ce mare dobitoc!

Ce, ești chior? Cum o să aibă ? Pentru asta m-ai chemat?

Chiamă-l sus și ia-l la foaie! Ăla e un deșuchiat!

Fără sabie, pe stradă ? Asta-i nemaipomenit!

-Da? Sunt dobitoc ?Așteaptă, ai să vezi ce n-ai gândit.

Cine-i dobitoc, așteaptă, poale lungi și minte scurtă

C-o să rîd acum de tine, să pun mâinile pe burtă.

 27

Boc, boc, boc, în geam cu grabă chiamă ofițerul sus,

Iar Aglaia-ncremenește: Căpitan frumos, dispus

Îmbrăcat corect, cu spadă; pentru ce l-au mai adus?

-Domnul Căpitan, ne scuză, dacă am dorit și eu

Să văd dac-apreciază cu justețe soțul meu.

Bine, dar e chiar minune, aș jura că sunteți frați

Dumneata cu Vasiliu... Vasiliu din Galați.

Se prea poate; însă, Doamnă, Turturică eu mă chem

Și o șterge ofițerul, plictisit de-așa sistem.

Colonelul și Aglaia au rămas stupefiați.

-Dobitoc eu ?

-Mă iertați !

-Vino-acuma la fereastră, să privești și să te-nchini

Și să povestești minunea la prieteni și vecini.

Ofițerul iese-n stradă, fuge ca bătut de vânturi

Dar de sabie, nici vorbă; Aglaia cade pe gânduri.

Colonelul însă fierbe și răcnește ca turbat:

-Mamă soacră, vin în grabă

-Aoleo, ce s-a-ntâmplat ?

-Vino-n grabă; ofițerul care trece-n fuga mare

Are sabie la dânsul ?

-Cum să aibă? N-are, n-are !

-Cată bine, mamă soacră; că Aglaia și cu mine

L-am avut aici de față și rămas-am de rușine !

-N-are, dragă, ce sunt chioară ?Ori am fantasmagorie ?

Boc,boc, boc, în geam cu mâna, iar îl cheamă, sus să vie.

Ofițeru-n disperare se întoarce înc-odată

Pune sabia la coapsă, intră iar; întreaga gloată

A rămas înmărmurită de așa împrejurare.

 28

-Are sabie, băiatul ? -Are, dragă, are, are !

-Este ultima chemare, scumpe dom’le Căpitan!

A dorit și mama soacră să te vadă; nu-i un an

De când toți, cu Vasiliu beam cafea, aicea, chiar;

-Semănați, așa, mă, maică, ca bondarul cu bondar !

Iartă-ne, dar nu putut-am deloc să mă stăpânesc

Ca să te văd lângă mine și bine să te privesc.

Tu ! Dar ce asemănare ! Scuză-ne !

-Nu e nimic !

Și iar pleacă ofițerul. Pune sabia în cui

Și se duce pe sub ziduri. Colonelul stă tehui:

-Aglăiță, mamă soacră, ia-n priviți din nou la el

Are sabie ori n-are ?

-N-are, dragă, chiar de fel!

-Vedeți ? Eu am luat-o-n mână, sabie vârtoasă, tare!

De departe nu se vede; dar când vine-aicea: are !

CEAI CURAT

Ofițeri mai mulți pe seară sunt la ceai, la căpitan ;

Ce să facă omul iarna ? Ziua mică, noaptea an.

Toți de-a rândul stau de vorbă, una, alta, -n jos, în sus

Iar soldatul cu tablaua, gata ceaiul l-a adus.

-D-apoi, ce mi-ai făcut, Ioane, uite, ceaiul nu-i curat !

-D-apoi, de, Don Căpitane, să trăiți, l-am stricorat !

-Ce vorbești, tu? Nu mai spune! Vorbe d-astea nu se-n cap !

-Stricorat, don Căpitane, stricorat printr-un ciorap !

-Cum ? Ciorap ? Nenorocite !

-Da, dar nu vă supărați !

Un ciorap murdar luat-am; nu am luat din cei curați !

 29

UNGURUL ÎN TREN

De Petre Liciu.

Trenul din Predeal sosește; îmbulzeală pe peron

Din grămadă se aude: ici, oleo, colo, pardon!

Unii strigă, alții-aleargă, hamali vin necontenit

Bonjur, neică, ce faci dragă!? Ca la gară, în sfârșit !

Dar din zgomotul cel mare, Șandor strigă și mai tare.

Ca turbat, din tren țâșnește și înjură și pufnește

Iute scoate-o pipă mare, îi dă foc cu disperare

Și, trăgând din ea turbat: No ! Acum pùtem fùmat !

-Dar, ce-i Șandor, îl întreabă un vardist ce-l cunoștea.

Ce ți-e inima-așa rea ?

Pintenii ți-ai prăpădit ? Vreo purciche ți-a murit ?

N-ai unsoare de mustăți? Te-a pus dracu să te-mbeți?

-Lase, glume, Nae,lase, boi la mine nu acase!

Spune singur, nu-i scàndal? Vènim tocmai din Prèdeal

Unde mùncit chit un cal și beut cum un bàron.

Chind ne sùim la vàgon, scotem pipe, vrem fùmat

Noa, dar lucru blestemat! La perete șade scris

Che fùmatul nem permis

Fare voie tùteror care este càletor!

No, acum spune cùrat, chind 5 ceasuri nem fùmat

Nu-i drept se fim superat ?

-Drept e Șandor, dar, la naiba, prost fuseși, zău, mare prost !

N-aveai decât să ceri voie ! Mare lucru ar fi fost ?

-No, la naiba, draghe frate, noi mòghiar civilizate

Știm și noi cerem pàrdon!

Numai asta fost pòcate, c-ai fost singur la vàgon !

IȚIC SANTINELĂ

(Din amintire).
 30

-Ai să intri azi în gardă, Ițic, auzi? Ține minte !

Fin’că ești recrut, ascultă, c-am să-ți spun vreo trei cuvinte.

Ai văzut tu ”rond” vreodată? Știi tu ce-i o santinelă?

Dacă ești cu pușca-n mână mai saluți și la capelă?

-Nu știi! N-ai vuzut nimică, iu sun doar un biet recrut

N-am vuzut nici santinelă și nici ”rund” pi la Sascut.

-Eu te pun azi la gheretă; știi, în post la Arsenal

Rondul poate c-o să vină și pe jos, dar și pe cal.

Tu, când vezi că vine rondul să strigi: ”cine-i?” de trei ori

Și, de vezi că-n naintează, tragi cu pușca și-l omori.

-Ci? Sî fac moarti di oameni? Nu-i pacat di Dumnizeu?

Dacă vini înspre mini nu-i mai bini sî fug ieu?

-Ba să zici”ferește Doamne” poți să fii și împușcat!

Cum să fugi? Asta e crimă! Pușcăria te-a mâncat!

Eu îmi fac doar datoria și te-nvăț să fii ostaș.

Dacă rondu-ar fi un dujman? Un spion? Să fii trufaș!

Și, cum zise vorba asta, don Căprar s-a și cărat

În cazarmă; iară Ițic în gheretă a intrat.

Pe la ora trei din noapte, iacă vine-un rond călare

Ițic stă jos pe platformă și sucește o țigare.

Când aude tropăitul, sare ars cu pușca-n mână

Aruncând jos tabacherea și țigarea în țărână.

-Cini-i, di trei ori, acolo? Stai pi loc, ti manânc copt !

-Rond!

-Ci rond pe vremea asta ? Să vii mâini pi la opt !

Don Căprar de gardă doarme

Să-l diștept, nu e frumos.

Pentru ci nu merji acasî? Ești calare nu pi jos !

A doua zi la cazarmă, cu metoda cea cazonă

Ițic a primit povețe de serviciu-n garnizonă !

 31

ȘEZĂTOARE CU REFUGIAȚII RUȘI

(Notă: următoarele cântece, romanțe sau balade, sunt rusești,cântate de refugiați, toți intelectuali nobili,
unele traduse verbal de un prieten, profesor rus, care știa românește, versificate de C.C.POPIAN și cântate
în românește în cinstea lor și în diferite alte serbări. Nu știm cât sunt traduse, sau chiar re-create de
Maestru).

EI

De Cristo Botev

(Tradus de judecătorul Bunescu Al. și versificată de C. Popian, Vrața, 1913.)

Mă-ntrebi pentru ce am venit

Odată când noaptea era-n toi

Și cum peste gard am sărit

Și ce-am vrut să fur de la voi

Eu nu sunt bătrân ca -al tău-soț

Să nu văd prin beznă de iad

Și port la tureatcă jungher

De șapte naintea lui cad.

Pe tine eu vreau să te fur

Din tot ce-i în casă la voi

Și poți să faci zid împrejur

Tot sar, când noaptea e-n toi.

Sss. Caporal T.R.C. Popian, 1913, Vrața.

ȚIGĂRUȘA. CÂNTEC DE BALALAICĂ

(Subiectul povestit de un rus din lagăr),1930.

Țigărușe, țigărușe, fum albastru și cenușe

Pentru tine, pentru tine, apelez la orișicine.

 32

În compartiment la ușe, mă-ntâlnii c-o țigăncușe

Cu doi ochi ca două mure, gata inima să-mi fure.Tra la la la....

Trenul gata de plecare, mă atacă c-o țigare

Scot și-i dau și foc îmi cere

Dar de-atunci, vai, ce durere, tra la la la....

Urlau roțile pe șine, țigăncușa lângă mine

Ne priveam prin rotogoale și-nșiram la vorbe goale. Tra la la la....

Am ajuns la prima gară, țigăncușa mea coboară

Și în colțul de la ușe, fum albastru și cenușe... Tra la la la....

SONIA

Stepe se întind din zare-n zare

Siberia stă sub veșnice zăpezi

Iar stâncile par porți de iad, bizare

Pe-ntinsul alb, o floare n-ai să vezi.

Zăpada-i până la ferești urcată

Iar în colibă geme-un deportat

Înfrigurații ochi, strigoi arată

Și vorbele-i prin noapte-abia răzbat:

Sonia, Sonia, ochi-ți răpitori

Îi sărut în vis de mii de ori

Nu îmi ieși din minte, nu, scumpa mea floare

De pe-al Volgăi mal!

Sonia, Sonia, an cu an se duce

Dar durerea mea n-are sfârșit.

Îmi ascult blestemul

Astăzi, câtă vreme-ți cânt

Că Siberia îmi este mormânt.

II
 33

Mi-ai fost soție bună, credincioasă

Te adoram ca pe un idol sfânt

Că mă-i trăda, tu, blonda mea sfioasă

N-aș fi crezut-o, până la mormânt.

Orbit de-o pătimașe sărutare

Eu l-am surprins pe sânul tău plecat

Ca un nebun, cuprins de disperare

Cuțitu-n pieptul lui l-am împlântat

Sonia, Sonia, ochi-ți răpitori

Îi sărut în vis de mii de ori

Nu îmi ieși din minte, nu, scumpa mea floare

De pe-al Volgăi mal!....

CAZACA

(Notă CC Popian: Din rusește, localizare C. Popian).

De m-ai iubit, spune, de m-ai uitat, spune

C-am auzit că p-alt-ai cunoscut

Și tot ce-a fost s-a dus, vecinii toți mi-au spus

Că ea, mai mândră e, vai, ce-ai făcut?

Ah, și nu pot să uit cum tu te-ai juruit

Pe ochii tăi, pe tot ce ai mai drag,

Și seara te aștept să-mi cazi cu drag la piept

Și lacrimi curg din ochii mei șirag!

Dar mare-i Dumnezeu, cazacă doar sunt eu

Pistol la brâu purta-voi de acum

Și vai de voi va fi, cumva de voi zări

Călări trecând pe-ntunecatul drum !

 34

Măicuța mi-a șoptit, când noi ne-am întâlnit:

”Cu el, mai mult, de azi, nu te-aduna”!

Dar eu n-am ascultat, tot ce-am avut ți-am dat

Dar jur pe Dumnezeu, m-oi răzbuna!

TROIKA (TROICA)

Haidem troică iar în altă parte, nici aici nu am noroc

Visurile toate sunt deșarte, nu mai am pe lume loc.

Du-mă c-altădată, să găsesc o fată ca să-aline dorul meu.

Ori voi fi sortit ca niciodată să alerg pribeag mereu.

Hai troică, și du-mă-n depărtare să uit tot ce mă doare de când sunt fără ea

Hai troică, spre alte zări pornește, căci ea nu mă iubește, nu vrea să fie-a mea.

Nu te opri, căci totul e zadarnic ! Voi suferi, dar troico nu te opri

Hai troică și du-mă-n depărtare, mă doare inima, și totuși n-aș mai vrea

Să mă întorc la ea !

OCHII TĂI (varianta dramatică a lui C.C.POPIAN).

Într-o toamnă, târziu, rătăcind pe cărări, am zărit printre ramuri de tei

Fioroși ca de draci, zâmbitori ca de zei/ Ochii tăi, ochii tăi,ochii tăi

Mi-ai zâmbit, și-am rămas întristat și mâhnit, desfăcând ramuri negre de tei

Blând de tot mi-ai șoptit:”poți să vii dacă vrei; poți să vii, poți să vii, dacă vrei”!

Și, cuprins de dorinți, singuratic, pribeag, am simțit c-am să mor fără ei

Și-am pornit pe cărări, prin fantastice căi, după ei, după ei, ochii tăi.

Multe junghiuri mi-ai dat, multe nopți de nesomn, și acum te întreb: ”ce mai vrei”?

Nici o șoaptă n-ai spus; mi-au răspuns numai ei, numai ei, numai ei, ochii tăi.
 35

Și, privind în luciul lor, ca și-atunci, în amurg, nu știam că sunt ochi de femei

Blând de tot mi-ai șoptit: ”poți să pleci, dacă vrei, poți să pleci, poți să pleci, dacă vrei”!

VAPMIARKA

DIN VAPMIARKA îndepărtată unde viața este grea

Zboară gându-n libertate, gândul trist la viața mea !

Casa mea este departe și de-aici nu pot zbura

Sârme aspre și-nghimpate îmi înțeapă inima.

Gânduri triste, gânduri negre mi se-nșiră-n lung convoi

La Vapmiarka sunt atâtea griji și doruri și nevoi.

Păsări blânde, călătoare, ce tăiați cerul senin

Luați-mă pe aripioare și scăpați-mă de chin !

IUBESC O FETIȚĂ CU PĂR INELAT, CÂNTEC

(Versificare după o poveste rusească)

Iubesc o fetiță cu păr inelat cum alta frumoasă nu e-n nici un sat

Și inima-mi arde de focul nebun și nu pot aceasta la nimeni s-o spun.

Mă-ntreabă și mama și frați și surori, ba pân-și străinii mă-ntreab-uneori

”Ce ai măi băiete de faci tot pe dos, lucrezi tot în silă și nu drăgăstos”?

Ograda îmi pare un trist țintirim din clipa în care atât ne iubim

Căci eu pe Anușa n-am drept a iubi și-o rază din ochiu-i n-am drept a sorbi
 36

La moarte, de-mi scoateți din pieptu-mi zdrobit o inimă neagră de-atât zvârcolit

Găsi-veți acolo, cu chipul de nea pe-Anușa ce astăzi eu n-o pot avea.

1917, Breesen.

NU INTRA ÎN CRÂȘMĂ, GHEORGHE

(Din rusește)

Nu intra în crâșmă, Gheorghe/ Nu intra în zori

Că-i acolo o drăcoaică/ De te prind fiori.

Nu intra în crâșmă, Gheorghe/ Cu chimirul plin

C-amândoi am făcut banii/ Cu sudori și chin.

Las-nevastă, nu du grijă/ Eu sunt om întreg

Vreau să trag așa, o dușcă/ Glasul să mi-l dreg.

Și-a intrat în crâșmă, Gheorghe/A intrat din zori

Și-a trecut de-amiazi, și Gheorghe/Bea de-l trec sudori.

Cânt-Anușa –n balalaică/Urlă șandramaua

Iar un drac de copiliță/Cară cu ocaua.

……………..

Luna intră-n sat șireată/ Bate vânt domol

Leana plânge, Gheorghe doarme/Cu chimirul gol.

1928, (Seminar R. Vâlcea. Povestit de Prof. Stoianovski, refugiat).

SPUSE:

Femeile iubesc mult pe viteji, dar și mai mult pe îndrăzneți.

Femeia frumoasă trebuie să se teamă de cea urâtă, după cum omul de spirit trebuie să se teamă de cel prost.

Cine are femeie frumoasă, o moșie lângă graniță și vie la drumul mare n-o să știe niciodată ce e pacea.

Oricâtă virtute ar avea o femeie, capriciul și aventura o pândesc.

PROGRAMUL se încheie cu HORA, SÂRBA cu

 37

CHIUITURI9

1. Tinerel m-am însurat

Tinerică am luat

Tinerică frumușică

Mititică subțirică

De la gură pân la nas

Șapte paște și-un popas.

Mândră de la secerat

Guriță nu mi-ai mai dat

Mândră de la strâns de fân

Nu ți-am băgat mâna –n sân

De-nsurat mă însurai

Dar ce mândră îmi luai?

Când o prinde-o sfântă lene

Zvârle furca-n buruiene

Și se-nvelește cu sacu

Și doarme pân-o ia dracu.

Nevestica mea-i cu boală

Dimineața cum se scoală

Nici ochii nu și-i deschide

Prinde a căta prin blide.

Foaie verde de mohor

9
Din caietul 211, cu ”România Mare”, la urma caietului.1904, culegeri CC POPIAN.
 38

Toată lumea vrea să mor

Să rămână mândra lor.

Lume: de-ași muri chiar mâine

Pe mândra o iau cu mine.

Arză-te focul, Mărine

M-ai lăsat cu brațe pline

De nu pot ieși în lume

Că se uită tot la mine. (toți?)

Du-te bădișor de-acum

Că te-așteaptă hâda-n drum

Cu vin roșu îndulcit

Și cu purcelușul fript

Mândruliță te-ai jurat

Că n-ai alt drăguț în sat

Și-aseară veni la voi

Și mi te jucai cu doi

Unul vecinaș cu tine

Unul prieten cu mine.

Nu ești mândră vrednică

Să calci în biserică

Nici crucea să o săruți

Nici la popa să te uiți.

Că biserica-i sfințită

Și tu mândră ești greșită.

10
 39

Te cunoști după cosiță

Că ești dintr-a Mătii viță

Te cunoști pe cingători

Că ești loatră de ficiori.

11

Află neică de la mine

Că-n nadins te vreau pe tine

Și-n nadins m-am lăudat

Că ești câine, nu bărbat.

12

Frunzuliță de cicoare

Dă, Doamne ploaie cu soare

Ca să adoarmă pândarii

Și să le fur armăsarii.

13

Dorul meu e mare domn

Seara să-l mângâi în somn

Dimineața să-l trezesc

Peste zi să-l giugiulesc.

14

Zice taica să mă-nsor

S-aduc maichii ajutor

Dar măicuța nu mă lasă

Să-i aduc pe dracu-n casă.

15

Bădiță cu buze dulci

Seara vii, seara te duci

Doar cu pieptul plin de nuci (sânul)

Tu le-aduci, tu le mănânci.
 40

16.

Toată ziua lasă, lasă

Doru-n pieptul meu să șază

La inimă să mă arză

C-ai fost neichii amurează

17

Frunzuliță mărăcine

Vin mândruțo după mine

Te-oi cinsti cu tescovină

Și-apoi te-oi culca pe mână

18

Foaie verde lămâiță

Rădița neichii Rădiță

Astă vară sugeai țâță

Și-acum dai badei guriță

19

Cât fuși bade pădurar

Urcai seara la lăstar

Și pe Murgu-l priponeai

Și pe mine mă-ndrăgeai

20

Măi bădiță bade, hei

Se scutur floarea din tei

Și nu mai dai pe la noi

Să mai dejugi bieții boi

Și boii s-ar hodini

Și pe mine m-ai iubi

21

Alei, mândrulița mea

 41

Răsărit-ai ca o stea

Ce vânt dulce te-a bătut

La noi de te-ai abătut ?

22

Abia cresc și mă fac floare

Abia mă-ncălzesc la soare

Și pe mine cade-ndată

Umbra neagră-ntunecată

23

Hojma unii tot răcnesc

Să nu fie boieresc

Și pământul să se-mparte

S-aibă și mojicii parte.

24

Din Sibiu până-n Abrud

Olio, lio, ce drum bătut

Bătut de cele vădane

Care plâng după cătane.

25

Cine casă n-a avut

Curte cu porți a făcut

Și coșar cu grajd de boi

Și-i mai mândru decât noi

26

Măi crâșmare intră-n beci

Și-adă două trei glăji reci (sticle, săsesc, de la glass)

Adă vin , că banii vin

Adă alta, c-am bani gata.

27
 42

Măi bădiță, nu-i păcat

Să mă vezi tot cu bănat

Toată ziua, tot oftând

Toată noaptea priveghind.

28

Gândul omului e iad

E ca apa fără vad

Nici nu bea, nici nu mănâncă

De îl bate gând de ducă.

29

Mă dusei cu coasa-n deal

Cosii iarbă ca d-un cal

Dar cosii mai mult amar

Că i-au pus mândrii pândar.

30

Ce folos că trag acasă

Dacă n-am mândră frumoasă

Strâng în brață sloi de ghiață

Parcă e o mogâldeață

31

Cin-nu știe a cânta

Duce viața ca vita

Eu unul cânt tot mereu

Și tot duc viață cu greu.

32.

Frunzuliță, măr sălcuț

Vai, bădița-i sărăcuț

Dară mie mi-e drăguț

Că e tânăr și mândruț.
 43

33

Fă-mă, Doamne-o turturea

Ca să zbor la maică-mea

Fulg de pasăre măiastră

La măicuța pe fereastră.

34

Cântă cucu-n par de vie

Acolo e o chilie

Și-acolo mândruța scrie

Și când scrie, mă mângâie.

35.

Puiculița mea dintâi

Pusei dorul căpătâi

Urâtul mi-l așternui

Și cu dragul mă-nvelii.

36.

Vai, sărmana mândra mea

De mâncare mi-aducea

Lapte acru-ntr-o ulcea

Mâncam și-mi mai rămânea.

37.

Frunzuliță, lapte acru

Mă băgai slugă la dracu

Trăiesc ca un împărat

Dar nicicând nu-s săturat.

38.

Frunză verde, viorea

Viorea și micșunea

Se mărită soacră-mea
 44

Mă scapă dracu de ea.

39.

Fost-ai lele când ai fost

Și-ai rămas un lucru prost

Fost-ai bade, om voinic

Și-ai rămas chiar un nimic10

Fost-ai bade, trandafir

Dar acum ești borș cu știr11

40

Floricică din poiană

Astă iarnă era iarnă

Și ningea de prăpădea

Dar bădița tot venea.

41.

Chiu, chiu, chiu, până ce-s viu

Dac-oi muri, mort să fiu

Că eu, și de-oi fi-n mormânt

Și-acolo trebuie să cânt

42.

Harnică-i nevasta mea

Harnică, dracu s-o ia

Că-ntr-o lună țese-o lână

Și-ntr-un an coase-un suman.

43

Venii și io din armată

Găsii nătăntoala-n vatră

Cu ochii țintiți în grindă

Și pisând la aguridă.

10
(Variante): Și-ai rămas om de nimic.
11
Dar acum mânci borș cu știr.
 45

44.

Vin-deseară, măre vere

Vin-la maica și mă cere

De m-o da de nu m-o da

Vin- cu sila și mă ia.12

45.

Dacă bade nu mă vrei

Ce vii așa des la noi?

Ce nu vii mai amânat

Să pricep că m-ai uitat !

46.

Bade, tare ne iubim

Dar ce rar ne întâlnim

Și ce des ne-am întâlni

Dujmancele de n-ar fi !

47.

Mândra mea se tot oglindă

Și gunoiu-i până-n grindă

Aduceți un car cu boi

Să mai scoatem din gunoi.

48.

La lelița-n joc bărbată

Casa e nemăturată

La lelița-n joc voinică

Spală oala tu, pisică !

49.

Mândrele după vâlcele

Spală iile-n ulcele

12
Tot cu tine oi pleca.
 46

Și le-ntinde pe grădele

Să urle câinii la ele.

50.

Bată-te crucea, nănași

Cu cine mă cununași !

Cu râsul vecinilor

Cu buhna găinilor !

51.

Când vii mândră de departe

Gândurile rău mă-mparte

Când te-apropii lângă mine

Ași fugi-n lume cu tine.

52.

De-ar hi pușca de tocană

M-aș fașie și eu cătană

Dar mi-i pușca cu oțele

Te lasă fără măsele.

53.

Nu mi-i frică de jăndari

Cât or hi pietre și pari

Că jăndariu nu-i de hier

Să nu intre brișca-n iel.

54.

De urât m-aș duce-n țară

Dragostea m-aduce iară

De urât m-aș duce-n lume

Dorul mândrii mă răpune.

55.
 47

Pentru badea, bădițu,

Bucuros mi-aș da șorțu

Și pieptarul mi l-aș da

Numai de l-aș căpăta

56.

De la noi, a treia casă

Rău jelește-o preoteasă

C-a bătut-o preotu

Să-și spună ibovnicu.

Dar, s-o pună p-un cărbune

Ibovnicu nu și-o spune.

57-58.

Mândrulițo, ca luna

Potrivește-ți cununa

Cam pe ochi, cam pe sprâncene

Cam pe strașina de gene

59.

Mândruță, de dorul tău

Nu pot sluji Domnul meu

Și mă ceartă Doamnă-mea

De e vai de pielea mea

Că nu mă iubesc cu ea.

60

Frunzuleană, plop înalt

Suflă vântul alintat

Eu cunosc că nu-i curat

Ci de la mândra mânat.

61.

Frunzuliță, baraboi
 48

Când treci, badeo, pe la noi

Nu te uita oblu-n curte

Că dujmanele mi-s multe.

62-63.

Lelița care –i frumoasă

Nu-i păcat s-o ții la casă

Iar pe lelița urâtă

Nu-i păcat s-o dai pe râpă

64.

Nu te uita că gioc rău

C-așa gioacă niamul meu

Că de-ar hi jucat mai binie

M-ar hi-nvățat și pe minie.

65.

Frunzuliță dintre vii

Spală, mândra, șese ii

Două rupte, două sparte

Două nu se țin de spate.

66.

Lele-a dracului mai iești

Nici nu rîzi, nici nu vorbești

Ceri la ii și la gătele

Și mă-ndemni mereu la rele.

67.

Sub potcoava cizmii mele

Joacă dracu c-o muiere

Și mă-ndeamnă să fac rele.

68.

Fata popii de la noi

 49

Are la plug șase boi

Din nainte nu sunt doi

La mijloc nu sunt deloc

La proțap, acum se fac.

69.

Mere nora la fântână

Cu cămeșa soacrii-n mână

O arunc-odată-n baltă

Și-o întinde peste poartă

Uite-o, soacră, că-i spălată.

70.

Ciobănaș la oi am fost

Oile nu mă cunosc

Ciobănaș la oi m-aș duce

Oile și-or face cruce.

71.

Ciobănaș la oi am fost

Oile nu mă cunosc

Mai bin- mă știu fetele

De când le luam betele.

72.

Badea meu pleacă se dușe

Mândra-n casă stă și plânje

Pune badiu hamurile

Mândra șterje lacrămile.

73.

Curuz dup-arătură

Scoală mândră și-mi dă gură

Că destul nu mi-i da nie

 50

Cât oi hi la cătănie.

74.

Cântă cucu-n vârf de cruce

Badea meu pleacă, se duce

Și se duce-n țări streine

Lasă doruțu cu mine.

75.

Cântă cucu sus pe cracă

Rămas bun taică și maică

Rămas bun frați și surori

Că eu merg cu alți ficiori.

76.

Eu mă duc mândră-n cătane

Tu rămâi și spală haine

Spală-le pân-s-or albi

Și de mine nu jeli.

77.

Bine-i mândruță de tine

Că nu meri în țări striine

Dar de mine-i tare rău

Că mă duc din satul meu.

78.

Dragă mi-i mândruța naltă

Că-mi dă gura peste poartă

Dragă mi-i și mitutica

Că se suie pe opincă

Și-mi dă guruța de frică.

79.

Frunzuliță și-o alună

 51

De când beau rachiu de prună

Nu mai port căciulă brună

Nici nevastă cu cunună.

80.

De cinstit sunt tot cinstit

Dar cu nasu jupuit

Eu iau drumul uliții

Nimeresc pe-al pivniții.

81.

Dorule, bucat-amară

Ieși de la inim-afară

Dorule, bucată rea

Ieși de la inima mea.

82.

De-ai fi mândro colelie

Te-aș purta la pălărie

Dar mi-ești mândră, poamă- amară

Și m-ai făcut de ocară.

83.

Vine dorul badiului

Seara-n vremea somnului

Să-i dau apă din cofiță

Să se ude pe guriță.

84.

Meri, dorule, la fântână

C-acolo-i vădruța plină

Și cănița lângă ea

Bea, dorule, cât ăi vrea.

85.
 52

Vai de maica cu feciori

Că plânje de multe ori

Dar mai vai de cea cu fete

Că plânje-odată cu sete.

86.

Frunzuliță și-o lalea

D-ar fi moartea ca mândra

M-aș duce singur la ea

Și-aș ruga-o să mă ia.

87.

Frunzuliță de susai

Numai ieri mă măritai

Azi pusei ciobu-n fereastră

Să văd, bine-mi stă, nevastă?

88.

Frunzuliță mure coapte

Dragi îmi sunt mândrele toate

Dar mai dragă vecina

Că mă-ntâlnesc des cu ea.

89.

Țucu-ți lele, buzele,

Roșii ca cireșele

Dulci ca și fagurile

De mă prind frigurile...

90.

Câte mândre se ridică

Nu știu face-o mămăligă

Se sculă una bărbată

Și-o lăsă nemestecată.

 53

91.

Ucigă-te crucea, drace

Că nu dai babelor pace

Să mai facă rugăciuni

Să nu tot poarte minciuni.

92.

Brădănaș tăiat d-asară

Mult am plâns în astă vară

Mult am plâns și-am tras năpastă

Pentru-o mândră de nevastă.

Mult am plâns și-am tras dovezi

Pentru una cu ochi verzi,

De-aș mai trage cât am tras

De ochi negri nu mă las.

93-94.

Am auzit nu-ș pe cine

Că te lași mândră de mine,

Lasă-te cu Dumnezeu

Că mie nu-mi pare rău

Că nu-i lumea c-altă dată

Șapte feciori la o fată

Ci-i lumea plină de dor

Nouă mândre p-un fecior.

95.

Nici o boală nu-i ușoară

Ca vara la umbrușoară

Nici o boală nu e grea

Ca vara cu secerea.

96.
 54

Câte fete cu pieptare

Toate drepte de spinare

Numai amărâta mea

E oablă ca secerea.

97.

Vai, săraca, mândra mea

Două cămeșuici avea

Când a rea era pe ea

Pe cea bună o cârpea.

98.

Când te-mbraci, mândră pe față

E cămașa tot o ață

Când te-mbraci, mândro pe dos

Cură fleandurile-n jos.

99.

Sărută-mă bade-n dinți

De buze să nu te-atingi

Că-s buzele subțirele

Or trece dinții prin ele.

100.

Sărută-mă bade-n dinți

De buze să nu te-atingi

Că-s buzele cântărite

Cu cântarul satului

Pe seama bărbatului.

101.

Dragoste de vrei să faci

Trei boale trebui să zaci

Căci o mândră când te lasă

 55

Rămâi cu inima arsă.

102.

Lelița care-i frumoasă

Toată ziua stă voioasă

Iar lelița urâcioasă

Toată ziua-i mânioasă.

103.

Aoleo, bolnavă sunt

La bărbat n-am crezământ

Aoleo, ce boală grea

Toată ziua m-aș primbla.

104.

Tot gândind mândră la tine

S-a uscat inima-n mine

Ca frunza alunului

În postul Crăciunului.

105.

D-al tău dor și d-a ta jale

Mă ține un junghi în șale

Dar gurița ta cea dulce

Cum mă duce-așa m-aduce.

106.

Mi s-au rupt opincile

Tot jucând cu mândrele

Nu mi-e milă de opinci

Că mai sunt ei, boi, pe-aici

Dar mi-e milă de oghele

C-a țăsut muica la ele.

107.
 56

Ține-te, mândră de mine

Cum mă țiu și eu de tine

Adă-mi, mândră, betele

Și ți-oi schimba numele.

108.

Lelița cu nasul lung

Duce mâncare la plug

Ea, de nas se-mpiedeca

Demâncarea c-o vărsa.

109.

Frunzuliță, murele,

Frumoase sunt unele

Dar nu-n toate zilele

Numai sărbătorile.

110.

Lelea cu ghetele-nalte

Și cu oala după lapte

Mai bine cu iminei

Și cu lapte-n putinei.

111.

Curge vinul inie

Fă-te gură, pâlnie.

Și tu, burtă, butie,

Și să torn să duduie.

112.

Decât să înting în unt

Și să mă uit în pământ

Mai bine să-nting în sare

Să mă uit cu drag la soare.

 57

113.

Mă făcu maica fecior

Să fiu taichii ajutor

Nu-mi miji musteața bine

Și pornii în țări striine.

114.

Frunzuleană din trei nuci

Amărât e omu-atunci

Când își dă boii pe junci

Și fetele după slugi.

115.

Frunzuliță trei mlădele

Nu te fuduli, măi lele

Că în gură n-ai măsele

Nici în picioare obiele.

116.

N-ați auzit d-o poveste

La o casă, șapte fete

Și cișmeaua sub părete

Mâța se frige de sete.

117.

Uiuiu, cioaricii miei

Cum se uită la femei

Și femeile la iei

De mă bagă-n năbădăi.

118.

Bate-l-ar de-o boală grea

P-ăl de-a mai făcut argea

 58

Și l-ar mai lovi o brâncă

P-ăl de-a făcut fus și furcă.

119.

Aoleo, ce mamă bună

Mă mână pe drum, nebună,

Aoleo, ce mamă rea,

Cum mă vâră la argea !

120.

Uiuiu, pe dealu gol

Că mireasa n-are țol

I-o face ginerele

Când o tunde cânele.

121.

Ducă-să-n cele pustii

Cine-a pus cânepă-ntâi

Și-ar muri de-amar și dor

Cine a pus inișor.

122.

La puțul fârtatului

Merg babele satului

Merg, sărind ca ielele

Să-și spele zbârcelele.

123.

La crucea din mărăcini

Fac fetele-nchinăciuni

De cu sară până-n zori

Să le vină pețitori.

124.

Hai, mândruță, să fugim

 59

Să fugim, să pribegim

Că dujmanii s-o-nmulțit

Și nu mai e de trăit.

125.

Măi, bădiță, Nicolae/

Câte paie-s într-o clae

De le-am putea număra/

Amândoi ne-am cununa.

126.

Mândro, când ne-om lua-amândoi

Om trăi cu buze moi

Ne-or ajunge buze dulci

Ca altora șase junci.

127.

Măi bădiță, smoc de pene,

Măi, bădiță, brașovene

Dacă-ți trebuie muiere

Vin-la maica și mă cere.

128.

Mândra mea de astă vară

Mă roagă s-o iubesc iară

Dar eu n-am înebunit

Să iubesc ce-am părăsit.

129.
Ține-te mândră de mine
Că m-a făcut muma bine
Bucățică de zahar
Să nu-ți fie traiul amar.
SFÂRȘIT
 60

Anul 1897-1901-1937

NAȘTEREA LUI CRISTOS

Piesă religioasă cu cântece, trei/ patru tablouri prelucrată după Anton Pan.

Autor: CC.Popian, elev la Școala Normală. Scrisă în 1897, în București.13

PERSOANELE14

IROD= împăratul Iudeilor, guvernatorul roman= Ciortan

(barbă neagră, mustăți, platoșe argintie de carton, hlamidă roșie dintr-un macat frumos, tunică scurtă peste
genuchi, coroană bronzată din carton, sabie).

SOLDATUL ROMAN I (sandale, ițari de flanelă,cămașe scurtă,albă, fără flori, platoșe de carton, cască de
carton sau o simplă bandă bronzată pe frunte, suliță lungă.)= Manea

SOLDATUL ROMAN II= Gică

Păstorii: CORIDON= Voinea

ACTEON= Sandu

MIRON, = Ungureanu Gh.

Magii: BALTAZAR= Iacob

GASPAR=Dorin

MELHIOR, crai din răsărit.=Const.

IOSIF=Chelaru

MARIA=Vetuța

ÎNGERUL=Vasilescu

SFETNICUL=Ștefan.

13
Aici copiată după textul tipărit la R. Vâlcea, tipografia Soc. cooperative Matei Basarab, 1912,care are la început
această notiță scrisă de autor: Autor, CC.Popian, elev la Conservatorul de artă dramatică. Scrisă în 1901, București. În
realitate a scris-o ca elev normalist, în 1897 după care a îmbunătățit-o.Noua ediție din 1916 nu schimbă nimic în text;
dar ambele ediții sunt completate cu coruri și cântece diferite integrate de Maestru în timpul spectacolelor ulterioare,
până în anii-30.Ultimele schimbări, la spectacolul din 18 decembrie 1937 la Școala Normală din R.Vâlcea.
14
Cu distribuția din 1916.
 61

Costume biblice, conform iconografiei, reduse la cât mai simplu posibil, folosindu-se cearșafuri, macaturi,
marame, sandale de lemn.

Cei TREI PĂSTORI (Să nu se facă greșală de a fi îmbrăcați ca acei ai noștri. Pantaloni de flanelă strâmți,
sandale, piei de oaie cu lână în afară, capul descoperit, cu păr lung, toiege lungi cu cârlig).

PERSOANELE15

Cu distribuția din 18.12.1937 scrisă cu creionul pe ediția 1916.

IROD= împăratul Iudeilor, guvernatorul roman=Amărăscu, cl. VIII

SOLDATUL ROMAN I =Cornoiu, Ștefănescu,VIII

SOLDATUL ROMAN II=Dumitrescu,VI.

Păstorii: CORIDON= Cosma Gh.VIII

ACTEON= Păsculescu T. VI

MIRON, = Terci M. VIII.

Magii: BALTAZAR= Grama Gh. VIII

GASPAR=Bărbulescu B. VIII

MELHIOR, crai din răsărit.=Popa A. VIII

IOSIF=Armășelu.VIII

MARIA=Popescu C. Gr. VIII

ÎNGERUL=Niță Ion. I.

SFETNICUL=Sbârnea.VIII.

TABLOUL I
O sală în palatul lui Irod.
SCENA I
Corul și Îngerul.
CORUL: (cântul nr.1.)16
Cer și mare și pământ/ Laudă pe Domnul Sfânt /Deci și tu, inima mea /Cântă astăzi slava Sa.

Soarele strălucitor
Dă lumină tuturor
Lună, stele ce lucesc
Despre El mărturisesc.
15
În multe cazuri, distribuția ne descoperă modul de a lucra al Maestrului care alegea tipurile după vârstă, voce,
pregătire, temperamenet, nu numai talent. N.n.
16
Corul cu cântecele nr 1-4 și 6-10, au fost adăugate ulterior în anii-20.
 62

Și pământul rotunjit
Care-a fost împodobit
Cu munți, rîuri și câmpii
Despre El sunt mărturii.

Vedeți păsările-n zbor

Cum se saltă de ușor
Tunet, trăznet, ploi și vânt
Toate, a Domnului robi sunt.

Ce adânc și minunat
Mintea mea s-a bucurat !
De sus, Domnul Dumnezeu:
”Ce ești tu și ce sunt Eu !”

CORUL: Cât de mărit este Domnul în Sion, (Bortnianski)17.

ÎNGERUL (către public):

Bine, bine v-am găsit
Cristos astăzi s-a născut
Pentru-aceia-am îndrăznit
Și aicea am venit
Ca să vă fac pomenire
De a lui Cristos venire ! (Iese prin fund).

SCENA II

Irod, soldați de pază. Corul de afară.

(Se aude afară zgomot și cineva bate la ușă)

IROD (Către un soldat): Mergi degrabă, slugă

Vezi cine mă strigă

Și cu îngâmfare

Strigă așa de tare.

SOLDATUL (se înclină): De-ndată, stăpâne, ieși-voi în curte.

Aci, din porunca-ți, s-au strâns gloate multe

Cu mic și cu mare, aci sunt venite

Neamurile toate dăjdii să achite ! (iese).

17
Înlocuiește celălalt cântec, în ed. 1916.
 63

IROD (singur).

Nu știu de ce, oricât aș judeca

Cu mintea nu pot dezlega

Cum eu, Împăratul Irod

Ce stăpânesc atât norod

De-un vis așa neînsemnat

Să fiu acuma turburat?

Mi s-a arătat în răsărit

Un crai, în aur strălucit

Amar de el, de-l voi afla

Cu mâna mea-l voi sugruma.

CORUL cântul nr.2.

O, ce veste minunată

În Vitleem se arată

Azi a născut Prunc

Prunc din Duhul Sfânt

Fecioara Maria.

Mergând Iosif cu Maria

La Vitleem să se-nscrie

Într-un mic sălaș

Lâng-acel oraș

A născut pe Mesia.

Pe Fiul cel din vecie

Ce l-a trimis Tatăl mie

Ea să-l nască

Și să-l crească

Să ne mântuiască.

Păstorii văzând afară

 64

Din cer o lumină mare

Cu toți fluierau

Îngerii cântau

Cu toți se bucurau.

SCENA III

Cei dintâi, Iosif și Maria

CORUL:18 Sfântul Domn Iisus

Astăzi ni s-arată

Blând și mititel

Lumea spre El cată.

Pruncușor înfășețel

Și la față frumușel

Îngerii veniră

Nașterea-i vestiră, etc....

IOSIF: (intră și se închină. Maria la spatele lui):

Sunt din Nazaret drumeț

Și nu sunt așa isteț

Și mă rog Măriei Tale

La picioare-ți cad cu jale.

IROD: Rostește-a tale cuvinte

Irod vrea să te asculte

Pe la noi ce căutați

Ce așa cu zor umblați ?

18
Adăugat în ed. 1916.
 65

IOSIF:

A Cezarului poruncă

Ne sili la cale lungă

Din Nazaret am venit

Și aicea am sosit

Dar în atâta mulțime

În atât potop de lume

Casele mai s-au umplut

Soția-mi e pe născut

Vremea-i rea, e frig afară

Și din zori și până-n seară

Noi suntem siliți să stăm

Pe afar-să tremurăm.

Ca unui crai ne rugăm

Umiliți și ne plecăm

Să ne dai astăzi sălaș

Din porunca-ți, în oraș.

IROD

Din porunca ce s-a dat

Tot poporu-i adunat

Cum să vă dau eu sălaș

De nu-ncăpeți în oraș ?

Pietrele chiar de-ar plezni

Nu vă pot adăposti

Irod este turburat

De un vis înfricoșat

(Aparte)

Hm, ce-ndrăznire orbească

 66

Mă mir cum pot să-ndrăznească

Tocmai la al meu palat

Să ceară neghiobii pat.

(tare):

Hei, soldat, să-i dai afară

Din-naintea mea să piară.

IOSIF

De-ași fi mare împărat

Tu mie te-ai fi-nchinat

M-ai fi primit poate-n casă

M-ai fi poftit chiar la masă.

Dar sunt un sărac bărdaș

Ce n-am loc într-un oraș

Trebuie să rabd și să tac

C-așa-i dat celui sărac.

Prea puternice-mpărat

Nu cer să dorm în palat

Eu frigul îl pot răbda

Fie vremea cât de rea

Dar te rog, dacă ai milă

Pentru această copilă

Cum porunca tu vei da

Oriunde vrei, vom pleca

(Irod face o mișcare de respingere).

MARIA: Mângăie-te, soțul meu

Că ne-o-ngriji Dumnezeu

La margine de oraș
 67

Am găsit eu un sălaș

O peșteră de păstori

De oameni îndurători

Acolo să ne grăbim

Și să ne sălășluim.

(Lui Irod):

O,-mpărate prea trufaș

Și la inimă vrăjmași

Dumnezeul Cel prea sfânt

Te va milui curând

Să nu crezi că vei trăi

Lumea spre-a o moșteni (Ies amândoi)

IROD (se repede asupra ei, dar e oprit de o putere nevăzută și sabia rămâne sus):

O, asta -i peste măsură

Limba mi-a-nghețat în gură

Brațul meu nebiruit

De cine a fost oprit?

(Se retrage obosit spre scaunul împărătesc).

Dumnezeule puternic

Doamne, văd că sunt nemernic

Nu mă pedepsi, Părinte

Luminează a mea minte !

(Îngenunche cu coatele rezemate pe jeț).

Trimite a Ta îndurare

Dumnezeule prea mare

Impăratului Irod

Ce l-ai uns peste norod

A greșit naintea Ta

Tu iartă-l; se va-ndrepta !
 68

(Rămâne cu capul între mâini și adoarme. Paznicii adorm și ei. Se aude un cor dumnezeiesc cântând):

CORUL19

Saltă-mpărăteasă sfântă

Cărei Îngerii îți cântă

Salte cerul și pământul

Laude-se tot cuvântul

Că îngeri au cunoscut

Sfânt Împărat s-a născut

Pe la toți din peșteră

Trâmbițașii șuieră

Iesle au fost, dobitocești

Leagăne împărătești

Căci cerescul Împărat

În iesle s-a legănat

S-a născut Isus Cristos

Ca un soare luminos

Pe pământul ca un ou

Între un măgar și-un bou.

CORUL II

(nr.3) Pe cel câmp cu flori frumoase

Grea turmă de oi se lasă

Și coboară, cum vedem

Tocmai către Vitleem

Acolo Îngerii cântă

Dumnezeu din cer cuvântă

Staulul pare aprins

Că plânge Cel necuprins

19
Într’o variantă ulterioară, a fost înlocuit cu Îngerul, Corul cântând ”Pe cel câmp cu flori frumoase”, adăugat și aici.
În ed. 1916 înlocuit cu ”În Cetatea Betleem”
 69

Mititel și-nfășețel

Și la față frumușel.

SCENA IV

Aceiași. Îngerul. Soldați.

ÎNGERUL

O, Iroade, Dumnezeu

Și-a trimis pe Fiul Său.

Un glas tainic a și zis

”Slavă întru cei de sus”.

Din cer a căzut cunună

Pacea cea atât de bună;

Staulul pare aprins

Căci s-a născut Cel ne-nvins

Glas de îngeri a cântat

Că s-a născut Împărat.

(Iese prin fund).

SOLDATUL I

Ah, ce vis frate-am văzut

Înger din cer a căzut

La-mpăratul a venit

Și multe i-a povestit (Cască).

SOLDATUL II

Tu dormi, frate Miltion

Că eu nu mai pot de somn

Mi se pare c-am visat

Un vis foarte încurcat. (Arată spre Irod).

 70

Doarme și stăpânul meu

De ce n-aș dormi și eu !?

(Adoarme cu capul pe suliță).

SOLDATUL I

Măăi, că somnuros mai ești

Nicidecum nu te gândești

Că-mpăratu-i supărat

Și știi cât e de turbat !

IROD: (tresărind speriat din somn): Ooo, săriți, cu mic cu mare

Ajutor !

(Aleargă în toate părțile. Soldații, zăpăciți, le scapă sulițele pe jos. Irod vine în față):

Omul este-o nălucire

Viața din el o clipire

Cine-ar zice că Irod

Împărat peste norod

În viață a mai visat

Un vis atât de ciudat,

Îngerul lui Dumnezeu

Să vie-n palatul meu ?

Și-apoi, glasuri neauzite

Și cântări ne-nchipuite

Proorocii au grăit

În vremur-le de demult

Că va să vină Mesia

Cel așteptat în Iudeia.

Voi pleca după tâlmaci

Voi chema cei mai buni vraci

 71

Visul să mi-l tălmăcească

Și viața să-mi liniștească.

(Iese înfuriat prin fund).

MARIA (de afară, cântă):

Mergi Marie, mergi sfioasă

Spre peștera-ntunecoasă

Acolo coboară stele

Te înalță, treci de ele.

Doamne sfinte, către Tine

Ce te-ai întrupat în mine

Rugăciunea mea s-avântă

Ține-mă sub paza-ți sfântă.

Cerurile se deschid

Iară eu ochii-mi închid

La lumina Ta cerească

Ochi-mi slabi să nu orbească.20

CORTINA CADE.

TABLOUL II

Câmp. Peștera, departe-n fund.Lumină de lună.Trei păstori dorm, lungiți pe jos.Se aude în depărtare
CORUL I

SCENA I

Corul, Arhanghelul Gabriel, Păstorii.

CORUL I 21 :

20
Pe melodia din Freischutz de Weber. Și acest cântec este adăugat ulterior la textul tipărit.
21
Înlocuit în ed. 1916 cu ”Nouă azi ne-a răsărit”
 72

Steaua spre răsărit strălucește

Steaua-mpăratului se ivește

Steaua cu raze mari luminează

Sfânta Naștere adeverează.

Că s-a născut astăzi Cel prea veșnic

Mesia Cristos Cel preaputernic

Din Fecioara Maria curată

Astăzi este lumea bucurată.

Magii steaua pe cer cum zăriră

Câteși trei, spre ea călătoriră

De la stea precum se învățară

Lui Cristos cu daruri se închinară.

CORUL II nr.4.

În cetatea Betleem

Am venit ca să vedem

Pe cel prunc acum născut

De din vremuri cunoscut

După semnul c-o să stea

De deasupra lui, o stea

Un luceafăr lucitor

Pretutindeni vestitor

Că venit-a pe pământ

Fiul Domnului Cel sfânt.

Steaua ne-a călăuzit

Drumul ei l-am urmărit

Însă, când la Betleem

N-am putut s-o mai vedem

Ca o taină s-a ascuns

 73

În văzduhul nepătruns.

ÎNGERUL GABRIEL:

Sculați frați, nu mai dormiți

Și degrabă vă porniți

La orașul evreiesc

Ce Betleem îl numesc

Și acolo veți afla

Că s-a născut Mesia

Plecați, dar, la a mea veste

Căci Pruncul acolo este

Și doarme pe fân uscat

Ne-legat și ne-nfășat.

CORIDON (somnuros): Nu știu ce poate să fie

Un glas necunoscut mie

Parc-am auzit prin somn

Dar nu era glas de om.

(mișcându-și tovarășul):

Tu dormi, frate Acteon

Mai mă culc; ce dulce somn !

ÎNGERUL GABRIEL

Coridon, nu mai dormi

Somnul nu-ți va folosi

Scoal-păstorule, degrabă

Toată lumea se întreabă

Unde este peștera

Cu slăvitul Mesia.
 74

Dumnezeu s-a coborât

Izrail s-a mântuit.

Și de nu mă crezi pe mine

Iată steaua care vine. (Iese).

CORURILE (împreună): Steaua sus răsare

Ca o taină mare

Steaua luminează

Și adeverează

Că astăzi Curata

Prea nevinovata

Fecioara Maria

Naște pe Mesia

În țara vestită

Vitleem numită.

Magii cum zăriră

Steaua,... și porniră

Mergând după rază

Pe Cristos să-l vază.

Și dacă ieșiră

Îndată-l găsiră

La dânsul intrară

Și se închinară

Cu daruri gătite

Lui Cristos menite

Luând fiecare

Bucurie mare.

CORIDON (mișcă pe Acteon): Măi, somnuros Acteon

 75

Ia te deșteaptă din somn

N-auzi glasuri minunate

Nu vezi facle luminate ?

Ce minune va să fie?

Arătatu-mi-s-a mie

În peștera păstorească

O voce dumnezeiască

S-a născut Cristos Cel sfânt

Sfânt în cer și pe pământ.

Scoală dară, scoal-măi frate

Să mergem în acea parte.

ACTEON: Dă-mi tu mie bună pace

Să dorm puțin, cum îmi place

Că tu dormeai cu ticneală

Cât fu oile-n porneală

Toată ziua-am alergat

Toată noaptea m-a plouat

Sunt topit de osteneală

Nu-mi arde de zbenguială.

CORIDON: Scoal-că nu e de dormit

Ci e de călătorit

Uite-te spre răsărit

Să vezi cerul strălucit !

(Îl mișcă tare)

ACTEON

Ia nu-mi face-atâta spaimă

Ca să nu-ți cârpesc vreo palmă

 76

Ți-umblă gura fără treabă

Că zău, parc-ai fi o babă.

De vrei, tu pleacă acum

Lasă-ne să mai dormim.

Tu ești stăpân, nu ca noi

Toată ziua după oi;

Lezne e să stai la stână

Să faci laptele smântână

Și din zori să poruncești

Pe păstori să-i răscolești.

Vezi de teabă, măi fârtate

La noi e pustietate

Și tu-l visezi pe Mesia

Proorocind în Iudiia.

Du-te, caută-n norod

Sau la-mpăratul Irod.

CORIDON:

De ai fi tu cuvios

N-ai fi așa somnuros

Ia-n te uită și te-ncrede

Că cerul deschis se vede

Îngerii din cer coboară

Și spre peșteră, ei zboară

Îngerii lui Dumnezeu

Spun c-a venit Fiul Său.

Scoal-să mergem, să-l vedem

Cu daruri să ne-nchinăm

Eu cred că și Irod vine

 77

Lui Cristos să se închine.

ACTEON (deșteptându-se și văzând cerul luminat):

Acum văd cu-adevărat

Că s-a născut Împărat

Auzit-am pe- un bătrân

Că într-o iesle cu fân

Va să se nască Mesia

Precum spuse prorocia.

Iată, s-a adeverit

Cuvântul proorocit.

Scoală, măi, și pe Miron

Să lase dulcele somn

Să închidem cele oi

Și să ne pornim și noi

Să ne-nchinăm lui Cristos

Venit lumii spre folos.....

Oh, mă frate, eu-s cam prost

Nu știu bine cum a fost.

Irod, dacă va afla

Ce zici tu? S-o bucura

Că din cer s-a pogorât

Alt împărat pe pământ ?

Cât e el de-nfricoșat

De ! Îmi pare cam ciudat.

CORIDON: Apoi, Dumnezeu de sus

Pe Fiu-i drag l-a trimis

Să învețe pe norod
 78

Că-mpărat e tot Irod.

Fiul va stăpâni-n lume

Cu sfat și cu-nțelepciune

Nu-i un rege cu cunună

Să stea cu sabia în mână.

(Cu un aer blând):

Mult o fi el mititel

Și blând ca un mielușel..

(Mișcă cu piciorul pe Miron):

Scoală măi frate Miron

Lasă-l încolo de somn

Tu n-auzi, cum c-am aflat

Că s-a născut Împărat ?

Scoal-c-am scăpat de Irod

Ce-a tăiat atât norod.

Scoal- și ia un berbecel

Și-l gătește frumușel

Lui Mesia, Prunc cu har

Să i-l aducem în dar.

MIRON (căscând și întinzându-se):

Ciudat vis am mai visat

De-ndată ce m-am culcat

Venea dinspre răsărit

Un Împărat strălucit

Cu straie scumpe-mbrăcat

Cu toiag de împărat

Tot așa cum avem noi.

Și mâna turmă de oi.

 79

După el n-avea ostași

Ci cete de îngerași.

Și trâmbițe nu-i sunau

Ci doar îngerii cântau.

Și pe unde el trecea

Iarba arsă înverzea

Apele la vad veneau

Din cer, stele picurau

În lumini se prefăceau

Și cale i-o luminau.

Pe morți din gropi îi scotea

La orbi, lumină le da

Pe săraci îi miluia

Pe bogați îi dojenea.

Și-unde se făcu deodată

Împrejurul lui o gloată

Unu-nainte venea

Pe-mpărat îl săruta.

Ceilalți, fuga, îl legau

Trestie –n mână îi puneau.

Pe cap cunună de spini

Și oribili mărăcini.

Un sobor îl judeca

Și pe cruce-l răstignea

Maica lui amar plângea

Și pe jidovi blestema.

El pe Dumnezeu ruga

Să le ierte greșala

Oh, ce nor s-a mai lăsat

 80

Când El sufletul și-a dat !

Pământul s-a clătinat

Catapeteasm-a crăpat.

Morții din gropi au ieșit

Apa-n sânge s-a-nroșit

Un soldat înfricoșat

În coastă l-a-nsulițat.

Apoi unul l-a-ngropat,

La trei zile a-nviat.

Hei, fraților ! De când sunt

Așa vis n-am mai avut.

ACTEON

Iată cerul strălucit

Visul ți s-a împlinit

S-a născut Iisus Cristos

Soarele cel luminos.

MIRON

Dar oile, măi fârtate

Le lași în pustietate ?

Averea ciobanilor

Este cașul oilor

Dacă vine vreun vrășmaș

Și te lasă păgubaș ?

CORIDON:

Ce vorbe, ce sumeție!

Gândești tot la avuție

 81

Crezi că ai să tot trăiești

Lumea să o moștenești ?

Frate, cine vrea să știe,

În cea lume-e bogăție.

N-avea grijă tu de oi

Ci scoală și mergi cu noi.

Domnul s-a milostivi

Și turma o va păzi.

Îngerul s-a coborât

Și-n așa fel a grăit:

- Auziți aceste toate

Neamuri, noroade și gloate!

Să înțeleagă cuvântul

Oamenii din tot pământul

Auzul să vi-l întindeți

Pildele să le deprindeți

Cine are avuție

Să nu stea în semeție

Pe săraci să-i ajutați

Ca să muriți ușurați.

(Cântă):

Eu am două miorițe

Sunt și dalbe și plăvițe

Am să-i duc doi mielușei

Mititei și bălănei

Cât o fi de mititel

Și blând ca un mielușel

Mărire Ție, Cristoase

Împărate luminoase. (Iese în fund).

 82

ACTEON (pe aceeași melodie):

Cu toate că pic de somn

Dar vreau să fiu și eu om

Înspre Vitleem voi trece

Și-i voi duce un berbece

Cu cornițe răsucite

Și cu flori mândre gătite

Că e -mpăratul Cristos

Ca un soare luminos..

MIRON (cântă):

Spre-mpărătescul locaș

Eu, păstor lângă oraș

O biserică să-i fac

Să-i fie mai mare drag

Din peșteră păstorească

Biserică creștinească

Să mă-nchin lui Dumnezeu

Cum m-o-nvăța Fiul Său.

Și-n dumnezeiesc sălaș

Să-i duc trei sidili de caș

Împăratului Cristos

Soarelui cel luminos.

(Ies încet, cântând împreună cu corul):

CORUL:nr.6.

Trei păstori se întâlniră....

Raza soarelui, floarea soarelui

Și așa se sfătuiră:

Haide fraților să mergem

 83

Floricele să culegem

Și să facem o cunună

S-o-mpletim cu voie bună

Și s-o ducem lui Cristos

Soarele cel luminos.

CORTINA

TABLOUL III

SCENA I

Corul și cei trei Crai.

Scena reprezintă o cameră în palatul lui Irod. Se aude cântând afară.

COR (depărtat, apropiindu-se):

Trei crai de la răsărit

Spre stea au călătorit

Și-au mers, după cum citim

Până la Ierusalim.

Acolo dac-au ajuns

Steaua lor li s-a ascuns

Și le-a fost a se plimba

Și prin oraș a-ntreba:

Unde s-a născut, zicând

Un crai mare, de curând ?

Iară Irod Împărat

Auzind s-a turburat.

 84

(Cei trei Crai intră maiestoși)

GASPAR: Ce ne facem, crai prea-nalte

Că nu știm în care parte

În oraș dac-am ajuns

Steaua noastră s-a ascuns.

MELHIOR

Rege, nu te întrista

Steaua iar s-o arăta

Sau așa de nu va fi

Noi altfel ne-om socoti.

Poate-ntrebăm prin norod

Ori pe-mpăratul Irod.

Pe Irod cel blestemat

Ce poporu- a-nspăimântat

Să-l punem la încercare

Prin a noastră întrebare

Să vedem: e bucuros

De nașterea lui Cristos?

BALTAZAR

Craiule, rău te gândești

Pe Irod să ispitești.

Irod e crud ca o fiară

Tot pământu-ar vrea să piară

El batjocorește rău

Chiar pe Însuși Dumnezeu

Turbează când o afla

Că s-a născut Mesia.

 85

MELHIOR

Ba eu îl voi cerceta

Gândul vreau a i-l afla

Poate fi el chiar cumplit,

De-asta, eu sunt liniștit

E mare-n apusul său

Nu în răsăritul meu.

Și de nu-mi va vorbi bine

Face-voi ce se cuvine.

De nu vrea a ști de noi

Îi așternem un război.

Să nu creadă că-i păstor

Astronomul Melhior

Sau să se creadă mărit

De Craii din răsărit.

(Gândindu-se).

Întâi mergem în oraș

Și ne căutăm sălaș

Iar spre seară vom veni

Lui Irod spre a’i vorbi.

Haideți fraților, și-apoi

Ce-o mai fi ...

BALTAZAR: ...om vedea noi.

(Craii ies pe unde au venit).

SCENA II

Irod, soldatul.
 86

IROD: (vorbește intrând și urmat de soldat): Soldat !

SOLDATUL : Poruncă, Prea Înalte !

IROD: (așezându-se în jeț) : Ce se-aude, e de rău ori e de bine ?

SOLDATUL: Prea puternice și mare Împărate

Faima s-a lățit în Cetate

Trei crai de la răsărit au sosit cu grabă

Și pe cine-ntâlnesc, întreabă:

Nu știți unde s-a născut

Un crai mare de curând ?

La-ntrebarea ce au pus

Nimenea nu le-a răspuns.

IROD

Mergi de-i caută și-i chiamă

Ca să-și dea aicea seamă

Ce crai? Și de unde sunt?

Ce caută și pe cine ?

Să ceară voie la mine

Aici, pe al meu pământ !

(Soldatul iese. Irod se plimbă turburat):

IROD: ( singur și furios):

Cum ? Ce crai s-a mai născut

În al Iudeii ținut?

Împărat peste norod

Este doar numai Irod....

Visul meu cel îndrăcit

Nimeni nu l-a tâlcuit.

Am să poruncesc din zori

 87

La ostașii păzitori

Prin Iudeea să pornească

Și de prunci s-o curățească

Nu-i alt Împărat slăvit

Ca Irod pe ăst pământ !

SCENA III

Irod și Sfetnicul lui. Intră Craii.

CORUL : Marșul regilor magi22Nr.7.

În zori am dat de-alaiul fermecat

A trei mari regi care mergeau departe

În zori am dat de-alaiul minunat

A trei mari regi pe-un lung drum înșirat.

Întâi veneau guarzii ce-i păzeau

Bărbași viteji și treizeci copii de casă

Întâi veneau guarzii ce-i păzeau

Și-n straie mândre îmbrăcați erau.

Și-apoi pe carul lor cel aurit

Stăteau trei regi smeriți ca niște îngeri

Și-apoi pe carul lor cel aurit

Stăteau trei regi de flamuri adumbriți.

O mândră stea pe regi îi conducea

Pe drumul lung, naintea unui staul

O mândră stea pe regi îi conducea

La ieslea-n care Dumnezeu dormea.

La Pruncul sfânt, născut pe-acest pământ

Se duc smeriți trei regi să se închine

22
Bizet. Adăugat manuscris pe carte, ca și celelalte adăugiri.
 88

La Pruncul sfânt, născut pe-acest pământ

Se duc și laude smerite-i cânt.

Din sacul lor, aur lucitor

Dau Pruncului de viață dătător.

IROD: Crailor din răsărit

Pe la noi de ce-ați venit ?

Prin Ierusalim umblați

Și pe cine căutați ?

BALTAZAR:

Împărate prea vestite

Multe zile fericite

Dumnezeu să-ți dăruiască

Fericirea să-ți sporească.

Cum vezi pe-a noastre veșminte

Trebuie să-ți aduci aminte

Noi suntem Crai dinspre Persia

Și ne-mplinim datoria

Căci de un an și mai bine

Umblăm prin intinsa lume

Trecut-am rîuri fără punte

Munți, cetăți, orașe multe

Cu de-amănuntul căutând

Mii și sute de-ntrebări făcând.

Când aicea am sosit

Steluța ne-a părăsit

Ș-asta ne-a încredințat

Că s-a născut împărat

În acest oraș vestit

 89

Precum fu proorocit.

IROD: Mă prinde mare mirare

De această întrebare

Ce-mpărat poate să fie

În a mea împărăție?

Asta nu poate să fie

Fără numai viclenie.

Rege în ținutul meu

Nu e altul decât Eu.

Voi chema pe toți preoții

Și-nvățați, care cu toții

Adevăr vor ști a spune

Despre această minune.

Și vai de a voastră cunună

De vă purtați cu minciună.

GASPAR:

Împărate să trăiești

Dar rău ne mai socotești

Nu ne face de minciună

Căci nu știi ce va fi-n urmă

Noi cu minciuni nu umblăm

Nici coroana n-o pătăm.

IROD:

Voi sunteți spioni de rând

Dar v-am ispitit curând

Cum, în lume ați plecat

 90

Țările spre colindat?

Crailor, ce credeți voi

Că nu vă-nțelegem noi?

Bine că v-am apucat

În curând voi fi turbat

Mila mea-i departe-acum

De iscoade după drum

Voi umblați fără rușine

Prin regatele străine.

MELHIOR:

Tu ne-ntrebi ce căutăm

Și de cine cercetăm.

Noi pe cale am pornit

După steaua ce-a lucit

Și semnu-i fu deslușit

De cititorul vestit

Ce Baltazar îl numim.

De voiești tu, noi murim

Fără să ne tânguim

Noi pe Dumnezeu iubim.

Steaua noastră așa spune

Că Nașterea-i o minune

Naștere în strălucire

A-mpăratului mărire.

IROD

Eu nu știu ce va să fie

Despre această prorocie

 91

În ce țară pământească

Dumnezeu putu să nască.

BALTAZAR: Ba eu îmi aduc aminte

Acele sfinte cuvinte

Ba mai știu încă și locul

Precum spune poorocul.

Lumea trebuie să știe

Că-n Vitleem va să vie

Împărat atât de tare

Că pământu-n mână-l are

Spre a-ntoarce-n calea dreaptă

Toată lumea înțeleaptă.

IROD: Rămâneți atunci la mine

Până voi cerceta bine

Încetați de-a mai străbate

Drumurile neumblate

Dup-o stea amăgitoare

A voastră conducătoare.

Nu credeți în amăgire

Căci este chiar peste fire

Ca o stea să vă vestească

De naștere-mpărătească.

MELHIOR: Tu ce ne-mbii cu de toate

S-ai mulți ani cu sănătate

Dar geaba te-i osteni

Din cale a ne opri.

 92

Smirnă, aur și tămâie noi avem

Ca Pruncului Cristos să ne –nchinăm

Noi suntem soli de credință

De-aceea, scumpa-ne făgăduință

Noi n-o călcăm. Nici că voim

La tine să ne oprim.

Ci, mai bine ne îndreptează

De știi, la dumnezeiasca rază.

Numai așa prieten ne poți fi

Dar nu umblând a ne amăgi.

Cât va sta a ta împărăție

Prin minte asta să nu-ți vie.

IROD: Craiule răsăritene

Ce-mi faci astfel de dojene ?

Ești căzut în țara mea

Pot să-ți fac tot ce aș vrea

De mă-nfrunți cu defăimare

Îți pui capul la picioare

Numai unul e Irod

Împărat peste norod.

MELHIOR:

Poți să fii, Măria Ta

Slăvit de toată lumea

Suntem soli la Împăratul

Și de mândră-ne solie

Tu te-mpiedici dac-ai vrea

Să -ți arăți puterea ta.

 93

IROD: Voi soli ? Năluci pământene

Din unghiuri răsăritene

Ce cu oarbă îndrăznire

Cercați a mea stăpânire.

Cu a voastră-nchipuire

Împingeți în amăgire

Poporul cel din Iudeea

Ca să creadă în Mesia.

Scopul se va-năbuși

Nainte de-a se-mplini

Voi da o aspră poruncă

La gâde, să vă dea muncă.

GASPAR: Împărate, rău gândești

Când munca o pomenești

Tu crezi că ne înspăimântă

Gândirea-ți atât de cruntă?

Vom ști noi să te-urgisim

Și-arma să ți-o ocolim

Să nu te mire deloc

Că nu ne oprești în loc

Noi avem mare credință

În a noastră biruință.

Proorocii au vorbit

De ce-avem de împlinit

Pentru Iisus vom muri

Chiar munci grele vom primi.

O, Iroade împărate
 94

N-avem gând de răutate

N-am venit a cerceta

Despre-mpărăția ta.

Tu, de crezi în Dumnezeu

Crede și în Fiul său.

BALTAZAR: Regi și vrăjitori și preoți

La stea se uitară toți

Și luând încredințare

Ne-a mânat spre cercetare.

Ne-a ales din toți ceilalți

Ca oameni mai învățați

Pentru că toți vor să vază

Biblia cum se-adeverează

Și toți spun cu suflet tare

Că va fi naștere mare

Numai tu, mare-mpărate

Ai gânduri întunecate.

De ce nu vrei să-ți arăți

Credința ce tu o porți?

Nu te temi că te vor bate

Păcatele- acestea toate?

Tot la rele te gândești

Și pe Dumnezeu hulești.

O Iroade, fii cuminte,

Ascultă-aceste cuvinte

Te știm că ești turburat

De un vis înfricoșat,

Dar... e vis dumnezeiesc

Eu așa îl tălmăcesc:
 95

Prea slăvitul Dumnezeu

Și-a trimis pe Fiul său

Să-ndrepteze pe popor

Cu daru-i mântuitor

Iar nu ca să-ți fure ție

Scaun și împărăție.

Hai, convinge-te Stăpâne

Mergi și tu cu-nchinăciune

Și slăvește pe Mesia

Să-mplinim proorocia.

SFETNICUL: Prea mărite împărate

Ascult-a lor vorbe toate

Și, de voiești, ia aminte

Și la a mele cuvinte.

Să-i oprești, nu-i cu putință

Ei sunt orbiți de credință

Și chiar moartea ar primi

Tu dac-o vei porunci !

Precum știi, noi nu putem

În război să ne-ncurcăm

Căci la o așa rea veste

Persia se răscolește

Mai bine, cu-nțelepciune

Îndreptează-i pe căi bune

Ei îți vor da deslușire

Despre a stelei ivire.

Iar de-i prinde cu minciună

Tu le vei plăti la urmă

 96

Când n-ai avea a te teme

De neamuri răsăritene.

IROD: Pre Joe, tu ai dreptate

Bărbate foarte-nvățate.

(Către crai):

Voi plecați în lumea mare

Și-ntrebați fără-ncetare

Și deslușiți-mi și mie

Unde Iisus va să vie

Ca și eu plin de credință

Să mă-nchin cu umilință.

GASPAR:

Să ai tu gânduri curate

Prea mărite împărate

Parcă n-aș putea să cred

Totuși, aș dori să văd.

(către cer):

O, tu, firmament întins

Ce pe toți tu ne-ai cuprins

Trimete-o steluță-anume

Să ne-ndrepte pe căi bune.

IROD:

Eu doresc să mă închin

Împăratului străin

Ce acuma s-a născut

În al Iudeii pământ
 97

Dar n-am avut nici o știre

De-așa mare strălucire.

Deci, mergeți, cercetați bine

Și vă-ntoarceți pe la mine.

BALTAZAR:

Împărate, vom pleca

Și prin oraș vom căta

Și pe el de-l vom găsi

De-ndată te vom vesti.

IROD:

De prânz la mine să stați

Cu bine să ospătați

Iubiți crai, ne-am împăcat

Mă închin l-al vostru sfat

(iese în dreapta împreună cu Sfetnicul).

BALTAZAR:

Să mergem să cercetăm

Dar pe-aici să nu mai dăm

Nu vă-ncredeți în Irod.

MELHIOR: El ne cântă de prohod

GASPAR: Cum vom găsi peștera?

BALTAZAR: Domnul ne va lumina ! (vor să iasă).

SCENA IV

Aceiași, Îngerul.
 98

INGERUL: (vine din fund. Craii se retrag înspăimântați. Deasupra se arată steaua)

Veniți regilor măriți

În drum nu vă mai opriți

Pe aici să nu mai dați

Pe Cristos dacă-l aflați.

Un păstor vă voi aduce

Și la prunc vă va conduce

Ascundeți cu-a voastră haină

Și împărăteasca taină.

Cântați Domnului cântări

În de îngeri trâmbițări

Și la noi dacă sosiți

Împăcare împărțiți. (Îngerul iese prin fund).

GASPAR:

Dumnezeule Părinte

Nu ne ispiti Prea Sfinte !

SCENA V

Coridon

CORIDON: Crailor, bine-ați sosit

Profeția s-a-mplinit

Să mergem la Vitleem

Pe Mesia să-l vedem.

Pe al lumilor stăpân

Cum doarme-n ieslea cu fân

În cântece de păstori

Și de îngeri păzitori.

Pe ascuns și de norod
 99

Să nu vă afle Irod.

BALTAZAR : cântă nr.5.

Craiul Baltazar sunt eu

Și mă-nchin lui Dumnezeu

Îi duc aur lui Cristos

Cu sufletul bucuros.

MELHIOR: Smirnă și tămâie duc

Cu fum ieslea s-o usuc

Și să pară mai frumos

Staulul lui Iisus Cristos.

GASPAR: Eu îi duc ce-i mai frumos

Din lemn sfânt de chiparos

O lădiță aurită

Cu pietre scumpe gătită

Cu scutece necusute

Tocmai din Indii sosite

Să se-nfeșe ca -ntr-un scut

Cel de lume ne-ncăput.

(Ies în stânga, în timp ce Irod intră cu sfetnicul. Afară se cântă nr.8):

SCENA VI.

Corul, Irod, Sfetnicul

CORUL I: 23

Craii dacă au purces

23
Înlocuit în varianta mai nouă cu Ingerul. Rămâne Corul nr. 2, ca singur cor.
 100

Pe altă cale au mers

Au mers până au stătut

Unde- era Pruncul născut.

Pe Cristos dac-au aflat

Cu daruri s-au închinat

Și foarte s-au bucurat

Ca de-un mare Împărat.

CORUL NR 2: (Kiriac).

La, la la

Dacă magii au plecat

De la craiul fermecat

Steaua iar a răsărit

Drumul ei l-au urmărit

Pân-n-a fost oprită sus

Unde s-a născut Iisus.

Magii dorm, visând, și-așteaptă

Răsplătirea lor cea dreaptă.

IROD:

Dascăle prea învățate

Care m-ai învățat carte

Toate tu le socotești:

De Crai, oare, ce gândești ?

SFETNICUL:

Este prea mare minune

Să nu fie-nșelăciune !

Împărate, ce poți face

 101

Dacă ei nu s-or întoarce ?

IROD:

Poruncă oastei voi da

Pe toți pruncii va tăia

De la doi ani mai în jos

Pân va afla pe Cristos.

Dumneata vei merge-ndată

Din ostași să iei o ceată

Orașul să-l înconjori

Pe toți pruncii să-i omori

Oastea mea are poruncă

Prin tot locul să te ducă.

Așadar, sfetnice-ascultă

Vei face tăiere cruntă !

SFETNICUL: Împărate, să trăiești.

IROD: Porunca să-mi împlinești.

*(Sfetnicul iese).

IROD (agitat):

Cum ? Dumnezeu s-a născut

Tocmai pe al meu pământ!

O, aceasta mă omoară

Mă turbează. Cum, Irod

Împăratul cel mai mare

Mai vestit peste norod

La uneltirea vicleană

Să sumeață a lui sprânceană.

Voi fi-n veci posomorât

 102

Pe nimeni nu voi s-ascult,

Voi ucide tot ce naște

Nu voi fi nicicum milos

Și trebuie să-mi cadă-n ghiară

Și acel Iisus Cristos.

(Se aude afară zgomot de popor și apoi se cântă)

CORUL I 24

Vai nouă, vai nouă

Ne rupe în două

Cât e de turbat.

Priviți-l cum zbiară

Parcă e o fiară

Un tigru turbat.

Ce aspră poruncă !

Ce inimă mică

Ai negre-mpărat !

Domnul te blesteme

Toată țara geme

De junghiul spurcat.

CORUL II, nr.9:

O, puternice Iroade

Lumi de lumi sunt supărate

C-ai făcut un mare rău

Urmărind pe Dumnezeu.

IROD (furios):

24
Înlocuit cu Maria Fecioara, în varianta corectată ulterior.
 103

Mie prea puțin îmi pasă

De sângele ce se varsă;

Porunca-mi să se-mplinească

Sufletu-mi să-mi liniștească.

SCENA VII

Coridon pătrunde prin stânga. Mișcare printre soldați.

O, Iroade, împărate

Acum toate sunt stricate

Acum toată țara plânge

Și varsă lacrimi de sânge.

La porunca ce ai dat

Oștile s-au turburat

Iară tu te-nveselește:

Nici un prunc nu mai trăiește.

Paisprezece mii de prunci

De doi ani, chiar și mai mici !

Pe Cristos nu l-au aflat

Căci Dumnezeu l-a scăpat

Îngerul s-a arătat

Și-nspre Egipt l-a-ndreptat.

Geaba moarte ai făcut

Degeaba ne-ai omorât.

Cum blesteamă mumele

Și cum gem sărmanele!

O, Iroade, tiran mare

Scăpat-am din închisoare

Am venit să-ți spun de-a bine

 104

Țara nu mai e cu tine

Copilul mi l-ai răpus

În iad sufletu-ți s-a dus !

(Scoate un pumnal și sare asupra lui Irod)

IROD: (scoate sabia, îl lovește și ciobanul cade trăznit):

Îndrăznirea cea orbească

Cu moarte să se plătească

Cine mâna-a ridicat

La cel mai mare-mpărat !...

Mai bine lumea să plângă

Decât țara-mi să se stingă.

Voi pleca după Mesia

Voi umbla toată Iudeia

Și trebuie să găsesc

Pe Dumnezeu pământesc.

CORUL 25(cântă afară):

Vai ce zi cumplită

Și nenorocită

Ce de copilași

Plâng azi și suspină

Murind fără vină

Sărmani îngerași !

Irod împăratul

Crâncenul, turbatul

Așa-a poruncit

Ca să se omoare

25
Înlocuit cu Maria Fecioara, în versiunea ulterioară
 105

Cu crudă teroare.

CORUL II (de afară continuă: O, puternice Iroade....)

IROD: (vrea să se miște, dar nu poate):

Ohi! Asta-i mână cerească !

Cerul vrea să mă trăzneaască

Ah, nu mi-e nicidecum bine

Aud și să cred nu-mi vine.

SCENA VIII

Îngerul.

INGERUL: (apare si rostește):

Dumnezeu a poruncit

În foc să fii mistuit

O, Iroade împărate

Încărcat ești de păcate.

(Palatul se aprinde, afară se aud zgomote de popor înfuriat).

IROD : cade trăznit de apoplexie

TABLOUL IV

Apoteoza Nașterii.

In fund, ieslea dobitoacelor. Maria cu Pruncul. Iosif rezemat în cârjă. La dreapta, Îngerul. Împrejur
aureolă de făclii. Magii vin și i se-nchină pe rând, prosternându-se la picioarele Pruncului și dându-i
darurile. Nici o mișcare. Păstorii stau neclintiți și plini de smerenie înaintea Nașterii sfinte. Cor general.

CORUL: cântă: Mărește suflete al meu pe Domnul

Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu

Că s-a născut Fiul său

Mărire întru cele înalte

 106

Toate cele mari să salte.

CORUL II nr.10.26 Sfânt Sfânt Sfânt....

CORTINA

Anul 1901-1964.

C. C. Popianu

PĂRINTELE PAFNUTIE.

Monolog prelucrat după o nuvelă de Elie Baican27

1901, Bucureștiu

Scena se petrece la mânăstirea Neamț. Pafnutie este deocamdată paznic la vitele monastirei, dar se
poartă cu rasă de șiac roșcat și cu comănac de dimie. Are plete și bărbuță castanii.
Decorul reprezintă o chilie simplă de mânăstire. La ridicarea cortinei Pafnutie se plimbă prin cameră cu
mâinile la spate și cu metanii în mână.Nu-l călugăreau, îl țineau în observație, la regim, că era bețiv, să
vadă de avea vocație.

Versiunea 1964. 28

26
Adăugat ulterior.
27
”O satiră bine realizată a tagmei călugărilor, în care ironia este însă îngăduitoare, lipsită de aciditate”, scrie
Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900, ed.1979. Nuvela apărută în 1883, ca și altele, la
îndemnul lui Mihai Eminescu, care aprecia talentul lui Elie Baican.(n.1845). Acest text al lui C.C.POPIAN este unul
din multele variante ale scenetei, jucată de sute de ori cu mare succes de Maestru în cele mai diferite împrejurări. A se
confrunta cu aceeași scenetă înregistrată și jucată de CC Popian în noembrie 1964, adăugată aici, la început.
28
Publicată și în Memorii, vol III, pag.545ss.
 107

In finalul piesei, adoarme beat mort, cu capul în piept, sforăind, cu picioarele și mâinile în dezordine. Frăția
sa găsește pretext să bea potrivit cu numărul poruncilor dumnezeiești și al legilor Bisericii.

Maestrul C:C: Popian prezintă piesa:

„....Frate de călugărie de la mănăstirea Neamțului. Pafnutie... (Cineva din public: nu, nu l-am auzit!)

– Îmi pare bine. Îmi pare bine că nu l-ați văzut. (...) Nu, nu prea le făceam când era pauză, ca să nu îi supăr,
era să mă lase damblagiu....

– Da, da, un călugăr...

– Părinte, îi dai drumul când îi crede.

Pr. Marin DIACONESCU-Pitești:

– Ehe, ha, haha...

MAESTRUL:

– Votcă ai? (Îi dau o sticlă, pentru interpretare, care ar trebui să fie cu țuică; dar

era apă. Maestrul continuă:)

– Și nu-l călugăreau, pentru că era bețiv... tânăr, dar scăpase pe beție. Ăștia-l țineau în observație, să-l vadă,
are vocație sau n-are?

(Se aud conversații, intervenții din partea doamnelor.)

El, într-o zi, îi spune starețului (era la Neamț, erau mii de călugări, atuncea, acolo, da, un nor, așa...) De...

(Starețul îi zice:) Să nu mai prind la tine în chilie o sticlă, decât cu apă.

(Râsete, care vor fi prezente pe tot timpul reprezentației).

Aș! El avea o sticlă cu... o jumătate de sticlă, tare, și când vine de la stareț, bătut număru’ unu, cum intră în
chilie:

– Păcătoaso! Pentru tine! Pentru tine luai bătaie ! Nu mă pot lipsi de tine! Oooh, Pafnutie! Nenorocit ești,
Pafnutie! Că 6 luni de zile, ...acum, auzi, că s-o pui bine... O pui, decât să mă dea afară din mânăstire, să mă
fac de râs, de...! Ai, aici te pun, diavolă! Aici te pui; și nu te mai ating, pentru nimic în lume, uite așa!”

Și au trecut 2-3 săptămâni-patru și s-a ținut de cuvânt Pafnutie, și s-a dichisit, s-a spălat, și într-o zi,
plimbându-se așa prin chilie, a dat cu ochii de necurata:
 108

– Faci cu ochii, diavoloaico, ha, ha-ha-ha; ce, crezi că te ating? Nu te ating! Nu, Pafnutie, nu, tu ești... băiat
cuminte, tu ai voință, tu ai văzut că duminică, chiar, te călugărește părintele starețu, ce? Că acum chiar meriți
să te călugărească...Gândește-te numai la atâta, mă, cât cânți tu de frumos, … toată mânăstirea rămânee... de
parcă îngerii lui Dumnezeu cântă. Ăă? (pe nas; râsete continui) „Mărturisiți-vă, Domnului, Aliluia, căci în
veac e mila Lui, aliluia”.

(Privind sticla:)

Auzi, uite, cum cânți tu îngerește, uite-așa, parcă lăcrimează când cânți, uite, tu cu bărbuța, așa, te-ai făcut
băiat frumos, vezi, de când nu mai pui mâna pe afurisita, pe îndrăcita... Îmi faci cu ochiul, he? Nu te ating, nu
te ating! Nu, Pafnutie, nu. D’aia în „Tatăl nostru” spune: „și nu ne duce pe

noi în ispită!” ...„Căci în veac e mila Lui, aliluia”.

(După o pauză:)

Măi, dacă vrei să arăți că ai tărie, he, he, he, nu o lăsa așa, la colț, nu. Mă, pune mâna, mă, atinge-o; dar să nu
guști, Doamne ferește!...Dar, hai să facem o probă! Cum o fi acuma, după 6 luni de zile? Eu cred că e spirt,
nu altceva dar, nu-nu, numai pe limbă! ...pune.

(Cântă iar pe nas:)„Mărturisiți-vă Dumnezeului, aliluia, căci în veac e mila Lui,

aliluia”. (O lipăie, râsete continui din public.)

Măi, ia gândește-te tu!... Mesia, Cristosul, Dumnezeu nostru, în care crede tot pământul acesta, măi, nu a
băut și el la nunta aia din Cana Galileii? Dar o dată! O dată, numai o dată, bei și tu. Lasă-mă, Mântuitorule,
Mielul lui Dumnezeu!... (bea o dată; râsete.) Haaaa, alunică, ca un șarpe; da’ o dată, numai o dată... fin’că
Mesia, Cristos, Dumnezeu nostru, nu a învățat de la El înțelepciunea. El a citit în cele 10 porunci, pe care
Dumnezeu, cu mâna Lui, i le-a trimis lui Moisi, pe muntele Sinai, pe două table mari de piatră!... (cu forță:)
două table ale lui Moise, Pafnutie (bea de două ori), una, două; și din aceste 10 porunci, sfinții părinți au
întruchipat Sfânta Treime, care se compune din Tată (bea), Fiul (bea) și Sfântul Duh (bea; râsete).

Pafnutie, și cine crede în Sfânta Treime înțelege că toate acestea le-au scris cei 4 sfinți evangheliști, fără de
care n-ar fi existat Biserica lui Cristos... și care au fost : Matei (bea), Marcu (bea), Luca (bea) și Ion, fratele
Domnului (bea; râsete continui. Începe să vorbească din ce în ce mai împiedicat, ca omul

care se îmbată).

Ticălosule, a început să umble prin tine argintul viu! Nu-i nimic, că și Mântuitorul Cristos a suferit pentru
păcatele noastre... și ovreii L-au spânzurat pe Cruce; (mai cu forță:) și 5 rane a avut pe Cruce: una la mâna
dreaptă (bea, râsete) și la mâna stângă (bea), una și la piciorul drept (bea), una lapiciorul stâng (bea)... și una
în sfânta lui coastă (bea și începe a vorbi împleticit, râsete mari).
 109

Dar... pentru toate aceste chinuri, astăzi, Mântuitorul să răsfață în mijlocul raiului, între sarafimi și heruvimi;
și 6 sunt aripile serafimilor! (bea de 6 ori).

Eahe, Pafnutie... ptiu, mi se pare că te-ai cam îmbătat, dar tot ții tu minte că astea sunt taine mari, pe care
trebuie numai noi, călugării, să le știm; și încă sunt șapte: întâi Botezul ( bea), al doilea Mirul (bea), al treilea
Cuminecătura (bea), al patrulea, Mărturisirea păcatelor (bea), al cincilea, Maslul (bea), al șaselea nunta (bea)
și-al șaptelea preoția (bea); și... când ai luat darul preoției, hâc, și pe-al beției (bea a opta oară, râsete
puternice); și dacă știi toate astea 7, aste Taine, atât de bine, atuncea tu te duci drept în rai ; și din rai nu cazi,
fiindcă raiul este zidit pe 8 stâlpi: Vivat stâlpii raiului! (bea de 8 ori, râsete puternice). „Fericiiți cei săraci cu
duuhul, că... că a acelora este ÎmpărățiaCeeruriloooor... și 9 sunt fericirile (suge de 9 ori, sughiță, tușește,
râsete). Toate astea, Pafnutie, popii le-au citit pă tablele alea două ale lui Moise, că acolo sunt poruncile. Și
10 sunt poruncile! Întâi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, să n-ai alți dumnezei afar’ de Mine”. (Încearcă
să mai bea, nu prea mai are ce, nu se mai ține drept, râsete în hohot). Unspșe apostoli au mai rămas, când s-
a spânzurat Iuda! Vivat duzina de apostoli!

(Mai suge ce mai poate; râsete mari).

Păcătosule..., nu te mai țin picioarele!... Hehe, stai jos, cine te dă afară, că tu ești la tine în chilie, ești stăpân...
Mâine se duce povestea în toată mânăstirea... iar te bate părintele Starețul. Închină și tu un vivat ușurel
pentru părintele Starețu’! Vivat părintele starețu! (bea) Vivat părintele Egumenu! (bea) Viiivat frații și
părinții, (bea) Vivat sfânta Mânăstire (bea, tușește).

Hăhăhăhă, (tușește) păcătosule, ai ținut și tu de joi până mai apoi!...

„Căci în veac e ... mila Lui... ali... lu...iii...aaa, că 7 sunt... hî-hî, îh,

(Adoarme cu capul pe masă, sforăie. Aplauze, râsete mari. Sculându-se la aplauze,

zice: „am mai lăsat scursura!”)

Versiunea an 1929 din caietul albastru de Teatru, manuscris.

-Așa Pafnutie, ! Bravos ! Vezi, așa mai zic și eu! Ia uită-te la tine: băiat frumos, fercheș, curățel și plin de
sănătate, cum se cade să fie un frate în pragul călugăriei. (Privindu-se): Halal de rasă, metanii, comănac !
Dar când ăi pune tu, camilafcă! Dar glasul ! Hi, glasul; Cucuzel n-a cântat ca tine ! ( Își ia isonul și cântă pe
nas, dar frumos: ) Mărturisiți-vă Domnului, Aliluia, Că în veac e mila lui, aliluia, aliluia.

Ai văzut ? Și asta numai de când te-ai lăsat de îndrăcitul și afurisitul de rachiu. Ian- gândește-te, în ce stare
ajunseseși: barba zburlită, părul încâlcit, rasa boțîtă ca o terfeleagă și huiduiiit de toți frații, de toți părinții, ba
 110

gata, gata să fii aruncat ca o otreapă din sfânta mânăstire. Acuma, hei, s-a schimbat boieriu! Nu vedeai tu,
duminică, cum trăgea cu ochiul părintele starețu? Știi, când cântași: (umflându-se în pene): “Căci în veac e
mila Lui, aliluia!” (Dupe o pauză: ) Păcat mă, Pafnutie că nu ești tu undeva la oraș, să te mai auză și altă
lume ! Păcat de făptura ta ; dar mai ales păcat de glasul tău. (cântă): “Căci în veac e mila Lui, aliluia”

Și asta de când… (se întoarce cu fața spre sobă unde se vede o sticlă cu rachiu ca de un litru, bine astupată
și plină de praf. )

Îmi faci cu ochiul, împelițato, hai? Mă ispitești? Nu te văd, nu te bag în seamă. Domnul Nostru Iisus
Cristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Fecioară, 40 de zile a fost ispitit de Satana, dar voia
Tatălui n-a călcat (Se plimbă). Nu, nu te văd; ca să se plinească Scriptura. Nu, de 6 luni de zile nu te-am atins
și multe luni vor trece și buzele mele, buzele tale nu vor săruta! Nu, Pafnutie ! Fii tare, băiatule! “Inimă
curată zidește întru mine, Dumnezeule și cu Duh stăpânitor mă întărește, până întru cele mai din lăuntru ale
mele! (Cântă): “Mărturisiți-vă” etc. (Se oprește în fața sticlei) Îmi faci cu ochiul, hai? Avestițo, aripa satanei,
nu mă nenoroci! Crezi că mă înspăimânt? Crezi că mi-e frică de tine? Au crezi că sunt covârșit de iubirea
mea către tine? Nu! Uite, dacă vrei te apuc; te strâng la inima mea! (O apasă pe inimă). Hu, și ce plină ești
de păianjeni! Vei fi făcut și mucegai, poate. (O șterge cui poala antereului). Te alint ca pe o fecioară. Dar
nuuuu te desfund. Uite, te plimb așa ca pe o carte de rugăciuni, la subsuoară! (Se plimbă cu ea prin chilie și
cântă): “Căci în veac e mila Lui, Aliluia!”. Și eu cartea o deschid și citesc în ea și... ( Privind-o lung): Nu mă
adăp din înțelepciunea ei ! Nu, Pafnutie; nu e ceasul cetitului. E miezul nopții și vine Mirele; și neferice
sluga pe care n-o va afla priveghind. Asta e o carte pe care, dacă o deschizi, trebuie să o citești din scoarță
până-n scoarță. E o carte plină de spirt. (Fâstâcit) Astaaa, spirit! În cartea asta a cetit și El, Mielul lui
Dumnezeu, dar numai odată. Știi când? La nunta din Cana Galileii. Hei, dar... El unu a fost ! (Privește
sticla). De șase luni de zile ! Trebuie să se fi făcut spirt, nu altceva! (O miroase). Spirt curat.

Ce ar fi, mă, Pafnutie, dacă ai gusta și tu, odată? Nu ! (Oțerindu-se): Nu, niciodată! Hei, hai, de, odată!
Fiindcă odată a băut și Mesia, Cristos, Dumnezeul Nostru! (Pune sticla la gură și o bea jumătate) Iiii, parcă
e spirt nu altceva! Lunică pe gât ca un șarpe, ca untdelemnul! Dar, odată, Pafnutie, că, știi tu că tot ce e mult
nu e bun ! Mesia Cristos a venit pe lume să plinească Legea cea făcută de Moisi. Și Moisi a primit legea de
la însuși Iechova, pe Muntele Sinai. Pe două table mari de piatră era scrisă legea lui Moisi. (Înghite de două
ori). Și învățătura cea nouă a înmănunchiat puterea Tatălui, (bea), a Fiului, (bea) și a Sfântului Duh, (bea).
într-una singură și de o ființă Treime, singură și nedespărțită. Toate acestea, Pafnutie, le-au scris cei patru
sfinți evangheliști și oameni învățați au fost aceia, și plini de darul Sfântului Duh ! Și numele lor era: Matei,
(bea), Marcu, (bea), Luca (bea) și Ion, fratele Domnului, (bea mult;începe a se chercheli).

Pentru învățătura cea nouă și pentru că atâtea minuni a făcut și pentru că tămăduia pe bolnavi și învia morți,
Domnul Nostru Iisus Cristos a fost vândut de ucenicul Său, Iuda, prins și judecat de farisei și cărturari,
(plânge), bătut și batjocorit, (sughiță) și apoi răstignit între doi tâlhari, (plânge tare). Și cinci rane a avut
Mântuitorul Cristos: în mâna dreaptă (bea), în mâna stângă (bea) în piciorul drept (bea), în piciorul stâng,
 111

(bea); și în sfânta lui coastă, (bea lung, apoi ca înviorat), Hei, dar pentru acestea toate și pentru că era Fiul
iubit al Tatălui din cer, astăzi stă de-a dreapta Tronului, purtat pe aripile Serafinilor, și Cheruvimilor ! Și 6
sunt aripile serafinilor ! (Bea de 6 ori) Acestea sunt taine mari, Pafnutie și tainele date sunt să le înțelegem
numai noi, călugării, (beat bine), fiindcă 7 sunt Sfintele Taine: întâi Botezul (bea), al doilea, Mirul; (bea), al
treilea Comincătura (bea), al patrulea, Mărturisirea păcatelor (bea); al cincilea, Maslul, (bea), al șaselea,
Nunta, (bea) al șaptelea, Preoția; și când ai luat darul Preoției, hop! și pe-al beției (bea mult, râde cu hohot).

Da, și dacă păzești cu sfințenie aceste șapte Taine, intri-n Rai și de acolo nu mai cazi, fiindcă Raiul e sprijinit
pe 8 stâlpi! Vivat, stâlpii Raiului! (Bea de 8 ori și cântă per nas, fals): Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora
este ‘mpărăția Cerurilor! (Bea de 9 ori).

Măi, Pafnutie, aceste sfinte înțelepciuni au la temelie cele 10 mari porunci date de Dumnezeu lui Moisi:
(bate cu palma în sticlă): Eu sunt Domnul Dumnezeul tău și să nu ai alți dumnezei afară de mine ! ( Bea de
10 ori, apoi beat cu desăvârșire, plânge): Unsprezece Apostoli i-au mai rămas lui Cristos, dacă s-a spânzurat
Iuda! (Bea de 11 ori și cade pe scaun). Vivat duzina de Apostoli!

(Nu mai poate ridica mâna, cu sticla la gură și o varsă pe piept, apoi îi dă drumul jos. Co ochii bleojdiți,
sughițând mereu, cu balele tâtâș, cântă pe toate glasurile): Mărturisiți-vă Domnului, aliluia; că e bun; și în
veac e mila Lui, Aliluia (cu întreruperi și sughițuri).

De șase luni de zile ! Vezi ce făcuși, mă, Pafnutie? Te îmbătași ca un porc și... ( sughiță): dacă dă peste tine
părintele starețu? (Ridică puțin mâna dreaptă): Vivat părintele Starețu! Da, dar părintele Starețu’ e om aspru
și de -o auzi, te dă afară din monastire și se duce vestea ca de popă tuns. (Plânge). Nu era bine să nu o fi
atins pe necurata? Pe îndrăcita? (Abia mormăe): “Că în veac .... e mila Lui.... (Bolborosește cuvinte
neînțelese): Botezul...Comincătura... (Adoarme cu capul în piept, sforăind, cu picioarele și mâinile în
dezordine).

Sfârșit.

Constantin C Popian

Anul 1901-1966.

SÂNGE NEVINOVAT

Dramă țărănească în 4 acte, originală.

Variantele piesei:
 112

1901- scrisă în București, în 3 acte, tipărită în 1906 si de alte ori până la ed. 4 , 25 martie 1916

1921 revăzută Rm Vâlcea, varianta II

1925 ianuarie, varianta III, a 5a ediție, tipărită la RV deja în 4 acte.

1930 varianta IV manuscris original, caietul gros albastru cu nr.719, pag.80-163.)

1963-65 varianta V și VI, varianta ”democrată”, cu piesa epurată de autor, în 2 și 3 acte

Toate variantele diferă ca formă între ele.Chiar și unde avem acelaș conținut, forma, cuvintele, expresiile
diferă, sau sunt înlocuite, adăugite sau simplificate.

Textul de față este varianta 1930 corectată și completată cu texte suprimate din ediția tipărită la
R.V. în 1925 ianuarie, ca și din varianta intermediară, 1921-25 și din manuscrisul 1963, spre a unifica
textul, până la un anumit punct. Frazele și dialogurile adăugate de autor în diferitele ediții, dar neintegrate
în textul de aici, sunt prezente în note la locul respectiv.Textul de față păstrează și atmosfera piesei în
varianta 1930, care este ultima evoluție normală a piesei, ediția definitivă Popian, înainte de 1944, după
care piesa n-a mai fost permisă, chiar și reformată în mod ”democrat”.Ediția 1925 este mai ales didactică,
adaugând multe părți parenetice, de directă învățătură morală, socială, gospodărească, adresată țărănimii,
oștirii, preoților, și nu numai, pe care versiunea 1930 le elimină, deși sunt foarte instructive și profund
documentare si artistice. Noi le-am re-introdus în textul unificat, păstrând însă separat finalul versiunii din
1925,diferit de cel din 1930 prin moartea bătrânului Anton.

La sfârșit am adăugat finalul variantei 1901-1916 și varianta mistică preconizată de autor.

Regizorii și artiștii pot alege între cele 4 finaluri, până la care textul se prezintă unitar, plus
completările așezate în note .

Persoanele

Cu care s-a făcut proba piesei în forma aceasta în sala teatrului Adreani din Rîmnicu-Vâlcei, în seara zilei
de 24 maiu 1925.

Anton, țăran chiabur, Dl. C Popian

Petre, fiul lui Anton,------------I. Cernăianu

Preotul-----------------------------Virgil Mărășescu

Primarul-----------------------------D. Giulescu
 113

Învățătorul--------------------------C. Ionescu

Moș Vulpe---------------------------Șt. Florescu

Jandarmul----------------------------Virgil Gr. Marinescu

Ciobanul-----------------------------Stelian Nicolaescu

Marin, țăran------------------------Nicu Popa

Smaranda, soția lui Anton (de-al doilea), I. Popescu

Anca, fiica lui Moș Vulpe, ----------I. Conea

Eliza, o parvenită-----------------Pompiliu Găman

Lăutarul I---------------------------Gh. Stochițescu

Lăutarul II--------------------------Gh. Cazacu

Un băiat de prăvălie---------------Oct. Tucu

Țărani, țărance, copii, cor.

Persoanele.

Unificate, spre a fi la fel în toate variantele. 29

Badea Anton, moșnean chiabur, și om cu vază, 45-60 de ani, (îmbrăcat țărănește).

Smaranda, soția a II-a a lui Anton, 25-30 de ani, îmbrăcată țărănește.

Petre, fiul lui Anton, 22-30 de ani, absolvent al Școalei de agricultură

Moș Vulpe, 50-65 de ani, ajutor de primar, fruntaș în sat, cu școală, om corect

Anca, 18 -20 ani, fata lui Vulpe, cu școala profesională de menaj, îmbrăcată țărănește.

Eliza, sora Smarandei, o parvenită, 24 -26 de ani, îmbrăcată modern, exagerat.

Primarul Mandrea Mărgineanu, 40 -45 ani, orășan vioi, foarte deștept și foarte popular

Preotul satului, Miron, 35-50 de ani.

29
Vârstele sunt indicate potrivit cu variantele. Prima vârstă a fiecăruia este cea din varianta 1901/1916, unele fiind
preluate de varianta 1963-65. A doua vârstă este cea din variantele în 4 acte, 1925-30 si următoarele. Popian va fi
ținut seama de timpul piesei și de mentalitatea schimbată, diferită între 1901 si 1925-30, cu sau fără implicarea
politică.
 114

Dascălul Pântea, învățător și cântăreț, 35-50/60 de ani, îmbrăcat țărănește

Notarul, 28 de ani, om de lume nouă

Doi consilieri.

Ciobanul Onea, 60 de ani îmbrăcat ciobănește, ardelean, om înțelept cu știință de carte.

Ion, Gheorghe, Marin, tineri țărani, 25-30 de ani, îmbrăcați țărănește.

Florea zis Mielu, Șeful postului de jandarmi, 30-35 de ani.

Ghiță, băiat de prăvălie, 16-18 ani, cu șorț verde.

Lăutari, țărani, țărance, copii, fete, flăcăi, jandarmi, cor.

Acțiunea se petrece în zilele noastre, într-un sat sub dealuri.30

ACTUL I

„Intriga”31

Scena reprezintă o cameră dintr-o casă țărănească. În fund se află un pat așternut cu scoarță. În perete e
atârnat un covor. La capul patului, o ladă din cele pictate cu trandafiri, pe care sunt așezate perne, scoarțe,
haine nouă,etc. În stânga, pe colț, sobă cu olane. Lângă pat un război cu pânze. Ferestre în trei părți, uși în
fund și la stânga, cari dau în curte. In dreapta, planul prim, o oglindă nu prea mare, pusă pe o măsuță.
Lângă oglindă, în dezordine, stau aruncate obiecte de sulimeneală. O panoplie modestă în perete, de care
atârnă o pușcă cu două țevi și două pistoale vechi, cu cocoș. Diferite cadre cu litografii și o icoană veche
ornează pereții. La fereste atârnă perdele de pânză, simple.

Scena I

Smaranda, Petre

30
Variantele în 3 acte din 1901 si 1963-65 se petrec în 1900-1902 ”într-un sat din regiunea dealurilor”. Prima
versiune, se pare, este pusă în Moldova, folosind regionalisme specifice. Celelalte versiuni au fost coborâte în Vâlcea,
cea de după primul război. Varianta anilor 1963-65 si 66 numite ”democrate” se reîntorc la 1901-2. Noi am mai
reînoit anumite expresii desuete și am unificat textul ca fiind pentru Oltenia. Dar Popian punea în gura protagoniștilor
limba lor originală.
31
În varianta intermediară se numește ”Eva”.
 115

Smaranda (se gătește în oglindă. Lângă ea, toate obiectele de sulimeneală: foicică, dres, pomadă, etc…)

Petre, (continuînd o ceartă) Nu ți-e rușine de lumea bună și cinstită, nu ți-e scârbă, femeie-n toată firea să te
schimonosești toată ziua în oglindă, parcă ai fi acuma de scos în lume!!!!

(Apropiiu-se de ea și răstindu-se cu învrăjbire): Aruncă din mână drăciile alea, (o apucă de umăr și o
întoarce, privind-o cu scârbă):Parc’ai fi o paiață de comedii !

Te-ai mâzgălit ca o brezaie32, te-ai scârlionțat ca un rățoi și acuma, garoafa roșie- n cosiță și apoi,
(batjocoritor)

La horă mă-ndes mereu

Că la furcă prea mi-e greu

Smaranda: ( zmulgându-se din brațele lui și întrerupându-l):

Ce? Nu ești zdravăn, băiete ? (înfuriată, trântește tot din mână și plânge prefăcut):

Doamne, Doamne, ce-am ajuns ! Să am doi stăpâni pe capul meu !!! Ce treabă ai tu dacă mă gătesc? Ce ? Pui
coarne ? Nu mă gătesc ca toată lumea ?

Petre (mâhnit): Ca toată lumea ? Femeile cu griji și necazuri dau pe ochi cu scârbe de-alea și se
împopoțonează ca Dumneata ? Mai ai curaj să spui că te gătești ca toată lumea ? Pui pe Dumneata toate
bulendrele cumpărate de la jidani, numai că sunt de toate culorile… de parcă ai fi o sorcovă! Așa se gătește
lumea harnică? Ia spune-mi, ai ceva în ladă lucrat de mâna dumitale ? Răposata mama era și ea tânără dar
eu nu am pomenit-o să puie pe ea nici măcar o cârpă din târg. Din contră, i-ar fi dat ovreiului cu bucceaua
–n cap, de să ducea dincolo de Marea Roșie….

Smaranda, (adunându-și obiectele asvârlite) Ce-mi pasă mie dacă mă-ta era proastă și nu știa să trăiască !
Mă-ta avea pentru cine strânge, dar eu, pentru ce m-aș chinui ? Mă-ta sta cu nasu-n cenușe, ca orice slugă, eu
nu vreau să rîdă lumea de mine...

Petre: Era proastă mama? Poți să scoți din gură vorba asta fără să te temi de mânia lui Dumnezeu ?
Batjocorești țărâna unei sfinte? A fost proastă mama că ți-a lăsat lăzile pline cu de toate, de te resfeți astăzi
cu atâta fudulie ? A fost proastă mama că a adunat ca o albină ca să mâncați voi ca doi trântori !?

Smaranda: Ce mi-a lăsat ? Ce atâta procopseală?

Petre: Ce ? Poți să-mi arăți cu ce ai venit în casa noastră ? Aaa, uiți acum, când nu mai ai aprope nimic, că te
găteai ca o păpușe până deunăzi. Batjocorești țărâna aceleia care ți-a împodobit gâtul cu șiraguri de
galbeni !!! Bine ! Dumnezeu nu doarme, El vede tot și nu va răbda. Ai făcut pe tata din om ne-om, iar cinstea
casei noastre ai pângărit-o ! Să nu crezi că o să-ți mai meargă mult așa…. ! Am fost la oștire, am îndurat
32
Mască împestrițată de Crăciun.
 116

toate necazurile din pricina sărăciei, fiindcă ai oprit pe tata să-mi trimeată o para frântă. Am fost bolnav în
spital și când v-am scris că sunt pe moarte, știi bine ce mi-ați răspuns….

Smaranda, (întrerupându-l ); Ce ți-am răspuns ?

Petre: Ai uitat? Eu nu ! „De, că n-a murit nimenea în oștire și de-ai muri, are statul grije să te-ngroape ! Ce
atâta frică de moarte ? Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus !” Ai fi vrut să scapi de mine, mașteră fără suflet, să
scapi de cicăleala mea.

Smaranda: (cu răutate, bătând pumnii): Da. Aș fi vrut și aș vrea și acuma. Mi s-a urât să mai trăiesc așa
cum trăiesc. De cinci ani de când m-a luat tact-tu, am eu zi bună cu tine ? Ei, da, aș fi vrut să te duci.

Petre: În lumea celor duși ?

Smaranda: Da, în lumea celor duși. (Schimbând tonul):33Și-apoi, de ce ai intrat în spital ? De boală, ori de
hapsân ce-ai fost cu supiriorii? Învățai pe soldați să urască armata și să nu se supuie ordinilor! Ha !

Petre: Ba era să-i învăț să bată pe țărani la alegeri, de dragul boierilor. Să meargă cântând la secere la
Marghiloman, unde mâncau cir cu poșircă !

Smaranda: (bătând pumnii): Hei și-ai văzut pe dracu’.Te-au bușit majurii-n pumni de-ai ajuns nebun la
spital.34

Petre: Uite că n-am murit. N-a vrut Dumnezeu să pier, căci i-a fost milă de bietul tata. Dacă nu eram eu, îl
căpătuiai demult după pofta inimii Dumitale, crezând că o să rămâi stăpână pe averea adunată de-a gata! ( Se
așează lângă sobă pe un scaun mic și cârpește un ciur pe care se pare că-l avea în lucru de mai nainte.)
Oare de ce tata nu se îmbăta înainte de a te lua pe Dumneata ? A văzut cineva beat pe jupânul Anton ?
Cinstea gospodarilor dintr-un plai întreg. Iar acum ?!

Smaranda (punându-și lucrurile în ladă): Și ce, acuma, îi dau eu să bea ? L-am învățat eu ? Ce, e copil
mic ? Așa vrea omul, așa face !

Petre: Așa vrea omul ? Mă mir că -ți mai vine să vorbești fără să-ți crape obrazul de rușine.

(Pauză)35 :Tata a fost mereu câinos din firea lui și chichineț, dar bețiv nu era. Și mămica era fată de oameni
săraci, nu învățase carte, dar i se rupea inima de mila nevoiașilor, și nimeni nu pleca de la noi cu traista
goală. A ținut în ruptul capului să mă dea la facultate. Dar tata s-a împotrivit : zicea că să n-ajung cumva
judecător !

Smaranda : Bine că s-a împotrivit și nu te-ai făcut judecător, că judecai și pe Necuratu! (iese, trântind ușa)

33
Următoarele replici sunt luate din varianta ”democrată”, din 1963. Le-am lăsat aici, pentru că par sugestive și
posibile chiar și în realitatea piesei scrisă în vremurile normale din anii-1920-30
34
Aici se termină adăugirea din varianta ”democrată”, din 1963.
35
Replica următoare, tot din varianta ”democrată”.
 117

Petre : Praful dupe tine, scorpie afurisită ! (Oftând: ) Sărmană mamă, că nu trăiești să vezi cine-te
moștenește ! (Se uită la sită, o învârtește, o sucește și apoi o pune alături, și, pironind privirea în tavan,
începe a cânta melodios și cu jale, acompaniat de orchestră)

Duce m-aș și m-aș tot duce

Dor să nu mă mai apuce

Duce m-aș pe drum pustiu

De necaz să nu mai știu.

Rău e Doamne, om pe lume

Când n-are jalea cui spune

Ești departe, Maică, tare

Nu-ți pot trimite scrisoare.

Maică, lângă tine-i bine

Dar tu m-ai uitat pe mine

M-ai lăsat cu pacostea

Zile negre lângă ea.

Scena II: Anca, Petre

Petre ( e foarte amărât în urma certei cu maică-sa vitregă. Pe când el cântă, Anca intră încetișor și se
așează la spatele lui. Când are în gură ultimul vers, ea înaintează în vârful degetelor și îi cuprinde cu
palmele ochii. El rămâne încurcat un moment.)

Anca: Așa-i că nu ghicești?

Petre : Ba te ghicesc Ancuțo. (Îi cuprinde mâinile și aplecând-o ușor, îi sărută fruntea).

Of, Doamne, cât sunt de amărât azi ! Numai tu îmi ridici piatra de pe sufletul ăsta amărât. Când durerea mă
covârșește, te trimete Dumnezeu să mă mângâi cu glumele tale nevinovate ! Azi sunt mai amărât ca oricând,
Ancuțo, și numai tu, cu dragostea ta, ai putere să-mi îndulcești necazul
 118

Anca ( mângâindu-l) : Dragostea mea pentru tine nu are asemănare. N-a mai îndrăgit nimeni vreodată așa
cum eu te-am îndrăgit pe tine. (Se așează pe război, în fața lui). Tu ești turburat, Petre. Nu cumva te-ai certat
iară cu Lelița Măranda ?

Petre (dând din cap) Nu!

Anca. Vezi că nu spui drept? Ia să nu te mai cerți. Mai bine să cântăm.

Petre: (Uitându-se lung în ochii ei) Hai, cântă tu ! Cântă tu, fecioară neprihănită, urgisitului! Și-i alină
durerea fără de hotar !

Anca, (duios, acompaniată de orchestră, cântă vechea romanță a lui C.C.POPIAN):

Vino cu mine în pădure/ Sub bolta mândrilor stejari

Să lași simțirea să ți-o fure/ Adâncul ochilor mei mari.

( Rîzând): Nu zici tu așa mereu? Nu-mi spui tu că am ochii mari și adânci ca bezna?
Petre. Hei, lasă ce zic eu și cântă înainte

Anca (continuând): Căci eu ți-am răsărit în cale /Ca o crăiasă din povești

(cântă rîzând) Azi sufletul ție-e plin de jale/ Fiindcă din drumu-mi te ferești !

(reia discuția): Oh ! De ce nu vrei s-o rupi odată cu măiculița ta vitregă, să mergem la noi acasă, și să trăim
cum om putea, din sărăcia lui Moș Vulpe?

O văzui când plecă de-acasă și o zbughi și eu spre tine. Spune drept. De ce v-ați mai certat?

Petre: Certa-o-ar Maica Precistă; Hei, și de-ar fi numai atâta !

Anca: Ce-ai mai pățit?

Petre: Mi-a murit roibul ! 36Tu știi cât țineam la el ! Azi dimineață, eu îi dam târcoale ca la o rudă
d’aproape. Mi se sfârtecau ficații, văzând cum mi-l târau din ogradă. Și când m-am înapoiat, necăjit cum
eram, am dat peste dumneaei ce se scârlionța în oglindă și se sulimenea de mama focului. Nu știu cum mi-a
venit și i-am tras o răfuială de a ieșit pe ușe val vârtej.

Anca: Rău faci, Petre.

Petre : De ce fac rău ?

36
De aici varianta democrată adaugă:”ANCA: Păi cum așa? PETRE: A venit nenorocitul de taica pe capu meu și nu
m-a slăbit până nu l-am dat jendarului să se ducă la o cercetare peste dealuri. Și, câinele atâta a așteptat, să găsească
ceva să se răzbune pe mine.ANCA: De ce ? PETRE:Hei, de când mă urmăresc ei pe mine ! Cică am idei înaintate, că
slujesc pe Bogdan/Pitești și că împart pe sub mână ”Secerea”de la Mușetești (...) Că spun boierilor să nu mai tae
pădurile la ras, că de acolo vin secetele. ANCA: Oh, cine te-a pus să înveți școală de agricultură ?etc...
 119

Anca : Că-ți prinzi mintea cu una ca ea ! Eu, cu așa zgripțuroaică n-aș trăi sub un acoperiș, măcar de m-ar
ține în cătușe. Și-ți aprinzi pae-n cap și cu moșu Anton37…. Și acum, unde o fi alunecat?

Petre: Trebuie să fie la mamă-sa să se tânguiască.

Anca: D’aia trecu pe după grădini, pe muchea dealului. Si Moșu Anton,unde este ?

Petre: El e tocmai la târg. L-a pus pe foc pe amărâtul de taica să vândă din vin să-i ia haină lungă, cum au
cucoanele, cum are soră-sa Eliza, căpităneasa.. Nu-i mai place dumneaei scurteica de catifea, cu vulpi, de la
mama….

Anca: Și ce-ți pasă ție, măi omule ?

Petre: Cum ce-mi pasă mie ? Să-i las să-mi vândă din vinul meu de nuntă? Nu-i destul că de la grâu nu mi-a
făcut parte nici măcar de-o baniță?

Anca: Și ce, n-o să se mai facă vin ?

Petre : Ca ăsta? Tu ești copilă, Ancuțo. Nu se face vin de soi în toți anii. Si eu, la nunta mea, nu vreau să
satur lumea cu poșircă, să mă fac de baftă. 38

Anca: Și v-ați certat rău ?

Petre: Eheee, de mai zicea ceva, o păleam în cap cu oglinda aia în care se strâmbă toată ziua.

Anca: Petre, Petre! Eu nu văd lucru curat în casa voastră. De ce nu asculți tu de bietul taica, om bătrân și
cuminte și să faci cum e bine ?

Petre: N-a venit încă vremea !

Anca: Și de ce n-ar fi venit ?

Petre 39 : Nu vreau să rîdă lumea de mine. Si mai ales, nu vreau să-i fac ei pe plac.

37
Varianta democrată adaugă: ”cu moșul Anton și cu stăpânirea. PETRE: Cum, cu stăpânirea ?ANCA: Păi,moș
Anton e sluga boierilor și cum a-nceput a da de coadă-n vale, a ajuns la mila lor, ca s-o mai ducă de azi pe mâine. Iar
Maranda-i bagă-n cap că tu ești un mare iubitor al plugarilor și dujman al boierilor. După ce-l îmbată bine pe unchiaș,
bea cu jandarii și te așterne cum se pricepe, că doar te-or aresta, ca să scape de tine”. N.N. Aceste texte nu pot fi
introduse în varianta veche, spre a nu crea contradicții evidente.
38
Varianta democrată adaugă : Și, la urma urmei, ești tu care mă bați la cap să grăbesc nunta cu tine și să unim două
sărăcii. Eu nu știu cum poți tu să te lipsești de ogrăzile lui Trandafirescu, care te-a cerut de nevastă și te-ar purta cu
docarul lui pe cauciuc și să bați bătătura noastră.....
ANCA (punându-i amândouă mâinile pe umeri și privindu-l în ochi, recită): Decât să înting în unt /Și să mă uit în
pământ, Mai bine să-nting în sare/Să mă uit cu drag la soare.
39
Aici varianta democrată adaugă un inutil rechizitoriu al lui Petre la adresa exploatării muncitorilor în fabrici, care
pare un hodoronc tronc scris anume de anticomunistul Popian, care sub aparența unui discurs subversiv toarnă
afirmații stranii care nu puteau plăcea în nici un fel cenzurii comuniste: ”Nu vreau să plec dintre țăranii mei. Eu sunt
un biet gunoi în ochii celor care cârmuiesc samavolnic neamul acesta de țărani vrednici și meseriași pricepuți, mai
buni decât stăpânii lor de alte nații.Tu știi că rumânii grădinari au furat tot meșteșugul bulgarilor? Ai fost tu într-o
fabrică ? Ai văzut tu cum schingiuesc patronii pe lucrători și cât încasează pe spinarea lor ?
 120

Anca: Dar dacă o ieși rău ?

Petre: Cum mi-o fi scris, pat, ori pe cine aș asculta.

Anca ( tristă, cu ochii în pământ): Nu știu de ce mi se împăiănjenează mintea. Nu știu ce presimțiri ciudate
îmi turbură traiul zi de zi, dar un glas straniu îmi șoptește la ureche, că noi nu facem casă amândoi.

Petre: Tu, Anco, n-ai trecut încă de vârsta când omul tresare și de umbra lui. Și apoi, tu ai învățat carte. Te
vei încredința că toate gândurile astea sunt năluciri. Vom fi amândoi la vatra noastră, ca doi fluturași pe o
răsură. Atunci n-o să te mai temi de vise și de presimțiri ciudate. 40

Anca: De ce se’mpotrivește ea să mă iei tu pe mine ?

Petre: Pentru că nu vrea să iau pe nimenea. Pentru că, luîndu-te pe tine, care ești fata lui Moș Vulpe, pe
care-l urăște fiindcă o mustră de câte ori poate….

Anca: Eu i-am zis s-o lase păcatelor !

Petre: Moș Vulpe știe el ce știe de ea. De fapt, ea mi-a și spus-o pe șleau, că mă va sili să-mi iau lumea-n
cap

Anca: Petre ! Te-aș întreba ceva. Dar mi-e rușine să te-ntreb

Petre: Ei, haide, că nu mă supăr.

Anca : (copilăroasă):Adică, ce să te mai întreb? Știi foarte bine: I-ai căzut drag, și tu n-ai luat-o-n seamă.
De-aia nu te lasă să te-nsori!

40
Aici varianta democrată înlocuiește următorul dialog cu acesta,mai ciudat:”ANCA: Am câteodată presimțiri ciudate.
PETRE: Presimțiri de femeie.ANCA:Presimțirea femeii nu se înșeală niciodată.Odată o babă pocăltită și rea m-a
privit lung în ochi și mi-a zis rânjind: îl iubești zadarnic, nu va fi al tău. PETRE (mângâind-o duios): Tu m-ai înțeles,
Ancuțo,și toți ai tăi, obidiți de nevoi mă înțeleg și cred în nădejdea mea în zile mai însorite. Petre și Anca nu pot fi soț și
soție prin punerea pecetei de către aventurierul Mărgineanu, aruncat de stăpâni ca primar fără voia celor mulți și orbi.
Și nici Pântea, țârcovnicul nu trebuie să ne urle nouă pe nas ”Isaia dănțuiește” Eu vreau alți oameni la primărie,
oameni de omenie, aleși de mine și de tine. Și atunci și numai atunci, vatra noastră va fi cuib de vesel trai și satul ăsta
un colțișor de rai. ANCA: Mă faci să plâng. Când se vor împlini toate acestea? PETRE: Luna trecută am fost
concentrat cincisprezece zile pentru gardă la penitenciarul Ocnele Mari. Între sutele de deținuți de toate neamurile am
găsit doi tineri gazetari, condamnați, pentru că insultaseră Coroana, la câte 20 de ani muncă silnică. ANCA: Săracii.
Trebuie că erau jidani, că numa ăia sunt gazetari care se iau de Majestatea Sa. PETRE: Dar ”săracii”, dupe zece ani
de ocnă nu învățaseră să se descopere când se cânta Imnul Regal. ANCA: Și nu-i băteau ? PETRE: Zadarnic.La o
anchetă au răspuns că ar fi niște ticăloși dacă acum ar crede altceva despre această paiață numită rege. ANCA (de cât
era de impresionată a pufnit în rîs):PETRE: Tu rîzi dar așa e. ANCA: Nu rîdeam de asta. Pe cei doi îi admir, dar nu te
supăra dacă m-am gândit la altceva. (...)
Se pare că episodul cui cei doi ziariști la ocnă este autobiografic, Căpitanul Popian vizitând Penitenciarul. Vezi
C.C.POPIAN, Memorii, vol II.Pe de altă parte,transformarea evlaviosului PETRE într-o specie de comunist schimbă
întru totul curgerea naturală a acțiunii.n.n.)
 121

Petre: (rîzând): Poate ! Îndrăgi-o-ar ciorile! Acum mă urăște de moarte și mai lesne ar vrea să mă prăpădesc
decât să știe c-am plecat în lume. Ea știe că eu nu sunt om să piară; și când se gândește că aș ajunge bine,
inima i se umple de otravă, de pismă, de furie…41

Anca: Și te-ar răpune mai bine. Dumnezeu să ferească dar…. Mie una…

Petre: Ce ?

Anca: Mi-e frică de răutatea femeii!

Petre: Dumnezeu e stăpân și peste această răutate, (glumeț), care se chiamă femeie.

Anca: Dar Dumnezeu mai permite câteodată răutatea oamenilor

Petre: Domnul Cristos s-a jertfit pentru noi, cu toate că știa că suntem răi, numai ca să facă voia lui
Dumnezeu ! Ce pot face eu, nevrednicul în fața ursitei, decât să primesc și pe cele bune și pe cele rele ?

Anca: O, bunule Iov!

Petre: De-ar trebui să mă prăpădesc, scapă și ea de cicălelile mele. Dar nici de tata nu va fi bine.

Anca: Aiurezi, Petre? Uiți că de sufletul tău e legată viața mea ?

Petre: Nimeni nu moare fără voia lui Dumnezeu, decât dacă-și pune singur capăt zilelor. Și asta n-o s-o fac
niciodată ! Dar tu, Ancuțo, tu ai părinți buni și iubitori, care trăiesc numai pentru fericirea ta, pe când eu…..
(Dă din cap cu amărăciune, dar își revine:)… Tu vei fi cununa casii mele.

Anca: Oh, altfel, ar fi să-mi pierd mintea, să înebunesc și să-mi fac seama decât să fiu de batjocura lumii.
(Plânge).Fericirea mea ești, tu, Petre… tu nu trebuie să mori….de aceea, mă voi ruga lui Dumnezeu și la
culcare și la sculare, pentru viața și fericirea ta.

Petre: (mângâind-o pe păr) Ancuțo, nu te teme. Petre nu moare. Nu e maștera atât de bună în fața lui
Dumnezeu ca să i se împlinească voile. Hai să-ți cânt ceva :

(acompaniat de orchestră)

Să m-aștepți mândro, deseară/ Cu inima arsă-n pară/

Arsă-n para dorului/ De dorul odorului

Ancuța (cântă și ea cu înțeles): Și- aș mai sta, bădică, sta/ Dar mă prinde maică-ta

si mi-e că m-a urzica / De-o fi vai de pielea mea !

41
Varianta democrată 1963 înlocuiește acest dialog cu altul: PETRE: ”Maranda nu e capabilă de iubire.Și-a urât pe
bărbatul dintâi pe care-l sărăcise și urăște și pe Taica pe care l-a prostit de nu mai e în stare să-i facă viață de belșug
și se mai și îmbată.Eu ? Îi sunt negru înaintea ochilor de când i-am spus că va veni vremea să sape cot la cot cu Efimia
lui Frigelinte și cu Ioana lui Cărăbulea, săracele satului; m-a pârât la primar.
 122

(Vede pe Smaranda în depărtare) Uite, vine dujmana !

Petre: (apropiindu-se de geam): Și-a vărsat veninul, dar nici eu nu mă las. Am s-o fac să-și ieie ea lumea în
cap, să vedem cine are mai mult drept în cuibul ăsta.

Anca: Ba te rog mult, las-o-n pace. Mă duc, să nu mă găsească aici. Mai spre seară, vino și tu pe la noi, mai
citim ceva gazete cu tătuțu.

Petre: Numai să nu vină tata trăznit de la târg și să-mi taie pofta de jurnale

Anca: Doamne, și Moșul Anton, că nu se mai lasă de băutură. El se culcă și tu vii. Nu-i așa că vii ?

Petre: (dându-i mâinile amândouă): Viu, viu. (O petrece la ușa din stânga. Îmbrățișând-o îi spune):

Dă pe după magazie, să nu te întâlnești cu ea.

Anca (de afară): Te aștept.

Petre (închizând ușa): Bine.

(Se așează apoi pe scaun, continuând dresul ciurului).

SCENA III

Smaranda-Petre.

Smaranda:(intră posomorâtă pe ușe, caută în lacră42 fără să scoată nimic, înoadă niște fire la război, dar în
realitate nu are astâmpăr. Către Petre, cu răutate)

Ce, n-ai mai isprăvit de cârpeală? Du-te de strigă Nărodul și pune-l să spargă lemne, să vă fac de mâncare! 43
Pierduși o zi cu te miri ce, în loc să…… De la o vreme, tot îți cioplești, și-ți cârpești..

Petre: (ironic) : Nu vezi că-mi cârpesc ciurul pentru nuntă? Vreau să-mi cari dumneata apă cu el !

(pauză)… Sunt aproape flăcău unguresc și trebuie să mă mai gândesc și la mine. Oștirea mi-am făcut-o, de
bine de rău, puțină carte, am învățat, datorii de plătit n-am, mult n-o să mai slugăresc la ușa voastră.

42
Lada de zestre. Vezi în Anton Pan.
43
Aici în varianta democrată se adaugă: PETRE: Nărodul nu mai e nărod. S-a deșteptat și nu mai vrea să taie lemne.
SMARANDA: Uite, mă ! De când asta ? PETRE: Știu eu ?Cică acu vreo săptămână au venit niște târgoveți pe la
ciobanul nostru și l-au întrebat ale cui sunt oile pe care le paște; și a răspuns că ale lui Anton Ciacâru. Și târgoveții au
adăugat: Mâine poimâine vor fi ale obștii, și dumneata tovarășe nu vei mai fi slugă, ci stăpân. Ciobanul a rîs și a rîs și
Ilie nărodul. SMARANDA: Astea sunt baliverne. Ăia trebuia dați pe mâna jandarilor. PETRE: Și ce-or mai fi spus, nu
știu, dar nerodul a priceput că ai putea și dumneata să tai lemne. SMARANDA: Da ce, taie de degeaba ? Doar îl
cinstesc, mânâncă și bea la noi cât are poftă....
 123

Smaranda : Și cam ce-ai vrea să-ți facem noi ?

Petre: Ce să-mi faceți ? Ce face toată lumea. Ce fac adevărații părinți pentru copiii lor; ce ar fi făcut biata
mamă, dacă ar fi trăit.

Smaranda : Te pricep, vrei nevastă dumneata. Nu-mi trebuie gâlceavă în casă.

Petre: În casa mamii? Mă mir că-ndrăznești ! Dar nu voi face prostia asta să-mi aduc eu nevastă în casă
blestemată, de aș ști că mor de foame pe drumuri. Mai bine-mi fac un bordei în pământ.

Smaranda: Tragi a bine, nepricopsitule!

Petre: Nepricopsit ? Bine zici, că muncesc ca să vă îndestulez cu de toate. Muncesc ca să poți dumneata să te
gătești ca o păpușe. Sunt nepricopsit, că vă aduc ca o furnică, pentru ca să puteți petrece cu lăutari și să vă
plătiți cu adunătura altuia. Nepricopsit? Zi-mi mai bine, nenorocit, osândit de urgia lui Dumnezeu. Dac-aș fi
avut noroc numai cât negru sub unghie…..

Smaranda: Eh ! Ce-ai fi făcut ?

Petre: Trăia mama

Smaranda: Si dacă trăia ?

Petre: Aveam o viață adevărată; nici un flăcău n-ar fi avut gătelile lui Petre a lui jupânu’, fruntea
gospodarilor. Tu însă ești o femeie fără suflet, nu te gândești că le-o mai fi și altora drag să trăiască pe
lume ; știi numai să prostești pe bietul tata, ca să-ți facă gusturile dumitale

(Se aude afară glasul lui Anton)

Anton: Ho ho ho Priam, stai cu tata mă, ce nu cumva ai băut și tu ? Ho, boală, (strigă): Petre, mă Petre! Mă,
tu, surdule, ce nu mai auzi?

Petre: Auzi ? A venit. Ieși repede, că ți-a mai adus o catrință nouă, roșie, sai ! ( Se uită la ea urât și iese în
partea de unde striga Anton).

Smaranda (singură): Ha, ha, bun e Dumnezeu și meșter e dracu’. Te pui eu, bine, afurisitule ! Fă-ți tu numai
de cap, sărmane, să nu crezi tu c-o să mă mai amărăști mult. (Se așează pe război, cu capul între palme și
plânge prefăcut)

Scena IV

Anton –Smaranda

Anton, (cam amețit de băutură, intră foarte bine dispus): Bine te-am găsit nevastă.
 124

(Bagă mâna –n brâu și bate chimirul):

Smărăndițo, uite parale proaspete, nouă nouțe. Am luat arvuna vinului. Vino-ncoace să te sărut, puiculițo
albă-n pene. (Văzând-o că nu se mișcă, se-ncruntă): Dar ce ai ? Stai mânioasă ? Ce ți s-a’ntâmplat ? De la o
vreme, de câte ori vin, nu mă mai întâmpini voioasă…

Smaranda : (plângând șiret): Cum să mai fiu voioasă? Mă mir că -ți mai arde de glumă. M-ai luat de la
mama ca să îmbâtrânesc la ușa ta fără vreme.

Anton: Ce-ai frate, ce-ți lipsește ?

Smaranda: Ce-mi lipsește ? Ce e mai scump în lumea asta: liniștea. Nu m-ai lăsat să iau fecior sărac și de
seama mea, să duc viață liniștită, să împart cu el și sărăcia și tinerețea, să mănânc pâine cu sare cu el și să
trăim ca doi porumbei; M-ai orbit cu bogăția ta ca să înghit cu noduri orice îmbucătură.

Anton: Nu pricep nimica.Tu, femeie, nu vorbi în pilde.

Smaranda: Pentru ce să mă turbure atâta feciorul tău ? Nu cumva sunt eu vinovată cu ceva ? De l-aș fi
născut eu, mi-aș zice: îndură, că e din oasele tale. De știam că o să am așa trai, nu te luam nici moartă. Ce, nu
cumva m-am măritat cu doi bărbați ? Ori eu, ori fiu’tău, alege-ți !

De ții mai mult la el, eu mâine plec. Imi dai ce e al meu și….s-auzim de bine. Iar tu rămâi cu fiu-to, să te-
mbogățești la loc…, că eu destul mi-am bătut joc de averea ta. (plânge cu hohot). Auzi ce-am ajuns eu! Să
mă tai, să mă frigi pe jar, eu, nu mai stau aici nici moartă !

Anton, (nedumerit, așezându-se lângă ea) Iar te-ai certat cu Petre ! Bine, femeie, de ce nu mai ai nițică
răbdare ? Nu ți-am spus că-l însor și-l despart de tine ? Ți-l iau de pe cap, dar stai, să mai strângă și el, două
trei parale. Dă-i pace tu, femeie. Tu n-ai băgat de seamă că el e și oleacă țignit?

Smaranda: Țignit? Mi-e lehamite de când îmi spui asta. Petre țignit ? E mai isteț și mai cu judecată decât
toți judecătorii din lume. Nu e țignit, e îndrăcit, din creștet și până în tălpile picioarelor. Dar l-ai certat tu,
vreodată, pentru mine ? (bâzâie): Mi-ai ținut tu, mie, parte vreodată când m-am certat cu el ?

Anton (mânios) Parte ? Când te-ai certat tu cu el, fiind eu față ? Parte? Îi dau eu, lui, parte.Cine i-a dat lui
drept să se certe cu tine? Auzi, parte! Ia să-l chemi încoa!

Smaranda: Ba nicidecum. Nu-l chem deloc. Căci e înfuriat și nu știu ce s-ar putea întâmpla.

Anton: Nu se întâmplă nimic. E fiul meu și nu va îndrăzni să ridice mâna asupra mea.

Smaranda: Ba bine că nu. Păi tu știi ce zice el? „Să nu credeți că nu vă știu cine sunteți ! Am să vă fac să
tremurați numai când vă veți aduce aminte de mine. Ce crede tata, c-o să mă scoată din casă cu una cu două?
Nu, să-mi trânteasc-aici în palmă gălbinașii mamii…”
 125

Anton: Care galbeni?

Smaranda: Galbenii mei de la gât, zice că sunt din salba mă-sii de zestre

Anton: Munca mea, zestrea măsii ? Minte. De unde știe el ?

Smaranda: Ce nu știe el ? Să mă crezi că mi-e groază să rămâi cu el în casă. Mereu, mereu, acelaș cântec:
“Lasă că știu eu cine sunteți voi”. Apăi, chiar ! Cine suntem noi? Ce suntem noi ? Tâlhari ? Ucigași ? Am
omorât pe cineva? Ce suntem ?

Anton (tresare involuntar): Ucigași? Asta de unde o știe el ? Ce, e nebun ? Omorâtori de oameni ? Hei, tu,
muiere, a zis el, vorba asta ?

Smaranda : (cu răutate): Da, a zis-o.

Anton: Trebuie să fie nebun!

Smaranda: Tu știi bine că nu e nebun.

Anton: (după o gândire) Adevărat, nu e nebun. Ucigași! Mare vorbă. Tu, Smarando, a zis el, vorba asta ? (își
dă cu pumnul în genunchi):

Smaranda : A zis-o și o zice mereu. Astăzi striga cât îl lua gura, de parcă vrea să-l audă tot satul. Mi-a
strigat că pentru mine ai ucis pe Lazăr44. Ce va să-nsemne asta ? Lazăr, sărmanul, a murit de moarte bună.

Anton : Da, bună, așa se știe.

Smaranda : Că s-a dus prea de timpuriu, asta e, atâta i-a fost dat să trăiască. Parcă eu o să trăiesc cât
lumea ? Oh, de știam una ca asta, moartă tăiată nu m-aș fi măritat a doua oară, mai bine trăiam cum puteam,
decât să-mi scoată ochii un treeră lume, cum e feciorul dumitale. Cum adică, eu, belea sunt la casa asta ?
Dacă-i așa, atunci, dă-mi ce-i al meu și mă duc cu Dumnezeu, unde oi vedea cu ochii… Auzi, să spună el că
noi am mâncat capul lui Lazăr.

Anton: (Pe tot timpul cuvântării Smarandei devine din ce în ce mai gânditor și mai preocupat) :A zis el așa
ceva ?
Smaranda : Ba mai spunea azi cu o vrășmășie câinească, că va pune el la loc în capul tău ceia ce a gonit
dragostea mea de teleleică.

Anton: Eiii, să-mi dea el minte mie ?

Smaranda: Eu, dacă mai ziceam o vorbă astăzi…

44
Varianta democrată adaugă: și n-ai făcut o zi de pușcărie. Te-au scăpat boierii, fiindcă Lazăr era socialistru.
(…)ANTON: Hii, ce rău că nu l-am strâns de gât când fugea de la școală și-și pierdea vremea la ședințe secrete cu
derbedeii. De nu eram eu libăral,nu mai termena el șicoala aia care l-a trimes în mijlocul țăranilor să-i scoată din
minți.
 126

Anton: Chiamă-l, zic ! Haaa ! Ce noroc pe el să nu fiu eu aici. (Sculându-se)… să nu-l aud eu !

SCENA V

Aceiași, Petre.

Petre: (care ascultase la ușe, intră luînd o poziție dârză): Și dacă m-auzeai, ce se-ntâmpla ?

Anton: ( infuriat, se repede la el, vrând să-l lovească. Petre se ferește spre stânga, Smaranda se interpune):
Lasă-mă să-i arăt eu, nerușinatului…Mă, tu, îți întorc gura la ceafă

Petre: (semeț): Îndărăt, tată, că, pe Dumnezeu de deasupra, intru în păcat.

Anton: Și ce poftești să-ți fac, mă ? ( suflând greoi, se reașează)

Petre: Dă-mi ce-i al meu și lasă-mă să mă duc

Anton: Unde să te duci, mă ?

Petre: În lumea largă, unde m-o lumina Maica Domnului. Cu voi nu mai pot să mai stau. Casa asta mi se
pare ocnă.

Anton: (grav) Ești copilul meu și n-ai să pleci nicăieri fără voia mea, și n-ai să începi nimic până ce nu mă
întrebi pe mine. Mie să-mi răspunzi scurt: Mă, tu, de ce te cerți cu mă-ta ? Ce ai tu să-i scoți ochii pentru ceia
ce îi cumpăr eu ? Nici să gândești, flăcăule, că nevasta mea a ajuns să țină seama de povețele tale. Cât stai în
casa mea, n-ai să poruncești nimănui. Am sărăcit, nu te privește. Am fost vrednic să adun, liber sunt să
risipesc, și de averea mea n-am să dau socoteală nimănui.

Petre : Cu toate astea, tot ai să te răfuiești cu cineva. Si acela cu care trebuie să te răfuiești, sunt eu, feciorul
dumitale și al maicii mele care putrezește lângă temelia schitului din coastă și moșia cu care te fălești
dumneata este moștenire de la răposata mamă. Singur spuneai la toată lumea, că n-ai venit aici în sat decât
cam cu ce era pe dumneata45.Șiii…

Anton: Și dacă nu eram harnic și voinic, nu mă mai aduna maică-ta de pe drumuri

Petre: Ai fost harnic să faci, dar acum ești dator să și păstrezi, ca să-mi lași și mie să te pomenesc cu drag
în toate zilele vieții mele.

45
Aluzie la Bistrița Vâlcea și la cimitirul Păpușa de pe munte. Adăugire după anii 1920.
 127

Anton: Să-ți las? Ești tânăr, băiete și isteț. Fă și tu ca mine și va fi bine. Eu ? Eu fac cum îmi place, ți-am
spus-o! Voi da socoteală lui Dumnezeu de sus, dar până atunci mai e vreme. Stiu că n-am omorât pe nimeni.
Bine, pare-mi-se că am mai făcut pe ici pe colea, pe unde am putut.

Petre: Ai făcut atâta bine că acum ridici troițe la răspântii pentru liniștirea sufletului. Vezi în ce stare ai
ajuns? Băutura te-a făcut să nu mai ții seamă de nimic. Nu mai știi de rușine, nu mai știi de cinste, crezi că
ești fericit dacă ai nevastă tânără, care se scârlionțează toată ziua în oglindă și pune pe trup și poartă tot ce
bruma se mai găsește în lada de la biata mama.

Smaranda: (nervoasă) Auzi, auzi?

Anton : De la mă-ta !

Petre: Mai mult, mama a avut bani. Unde sunt cei 400 de galbeni?

Anton : I-am pierdut în negustorie. Așa a vrut târgul și norocul.

Petre: Care negustorie? Ce negustorie ai făcut dumneata ? Hai tată, e rușine pentru dumneata să mă
păcălești.

Anton: Că doar nu i-oi fi dat pe gârlă.

Petre: Nu ! Destul că i-a păpat dumneaei .46

Smaranda: (cu furie) Ticălosule

Petre: Iar tu, scorpie, să taci, că intru în iad

Anton: (bătând cu pumnul în masă): Ajunge ! Tu, să taci, nu ia !

Petre: Nu tată; desfundă bine urechile și ascultă vorba mea, că poate nu ne mai vedem de azi încolo. (Arată
spre Smaranda): Ia-i seama bine, femeia asta e pieirea ta. Ține minte vorba lui Petre

Anton: Măăă, tu taci, odată ?

Petre: Numai două vorbe tată.

Anton: Nici o vorbă, ieși afară

Petre: (cu încăpățânare): Nu, nu mai ies așa de repede. A venit vremea să mă asculți și dumneata pe mine.

Smaranda: Să-ți bage în cap mintea pe care ți-am scos-o eu.

Anton. (răcnind), Ieși afarăăăă !

46
Aici varianta democrată înlocuiește: ” I-ai depus la club ca să fii în rând cu boierii; ca să te scape de.....
ANTON: Ticălosule ! SMARANDA: Criminalule !
 128

(Se repede la el, îl apucă de piept și vrea să-l trântească jos. Se luptă, dar nu reușește să-l mișce din loc.
Atunci vrea să tragă cuțitul din brîu, dar Petre i-l apucă și i-l aruncă sub pat. Apoi se smucește atât de tare
încât Anton cade cu capul de piciorul războiului și rămâne în nesimțire. Petre iese.)

Smaranda: (Apucând de braț pe Anton): Săriți oameni buni, săriți, vai de mine ! Doamne, Doamne, ce-mi
văzură ochii !

Anton (deșteptându-se năucit, se uită speriat în toate părțile, ca și cum n-ar pricepe nimic. După o pauză,
suflând greu):

Petre, Petre, de-acum, s-a terminat. Să-mi rază mie mustața cu sapa ! Mi-a luat vederea ! Se-nvârtește
pământul cu mine ! (Strângându-se cu mâinile de cap) Cu ce m-a lovit, frate, așa grozav? Smaranda: Te-a
trântit cu capul de piciorul războiului, câinele.

Anton : Trântit el pe mine ? Pe mine nu m-a trântit nimeni și niciodată! Da… M-a trântit unu- când eram
meletar… și i-am sucit gâtul !

Smaranda: Ți-e fecior și-ți seamănă .

Anton: Feciorul meu, copilul meu…. a ridicat mâna asupra mea ca să mă omoare ?

Smaranda: Hei, hei, dacă nu țipam eu, te înjunghia cu cuțitul. Dar i-a fost frică de oameni

Anton: A pus el mâna pe cuțit ? (Fluieră) Și nu l-ai trăznit, Sfinte Ilie ?

Smaranda: (luînd o cârpă albă cu care leagă capul lui Anton): Vai de capul tău! Doamne, Doamne, ce era
să văd?

Anton: (Uitându-se în gura ei): Nu pricep nimic.

Smaranda: (cu patimă, dar cu vocea joasă, printre dinți, ca să nu se audă afară): Nu pricepi tu și nu pricepe
nimeni ura cu care mă urăște el pe mine. Tu m-ai luat pe mine, femeia altuia. Știi cum s-a sfârșit răposatul.
Așa că mâine poimâine va începe să urle: Voi l-ați omorât pe Lazăr, crezând că nu v-a văzut nimeni ! Mi-o
spune deja: te faci că nu știi că l-ați omorât hoțește !

Anton: Aiurezi, muiere?

Smaranda: Așa zice fiu-to. Așa-mi strigă de câte ori mă vede !

Anton: Nu se poate ! De unde știe el astea ?

Smaranda : Știe, nu știe, asta spune !

Anton : Păi ce e ghicitor, e vraci ?

Smaranda: Nu, e o pacoste, o nenorocire!

 129

Anton : Și atunci…. ce să facem ?

Smaranda: Ce să facem ? Să mergem la ocnă ! Aia-i calea !

Anton : Eu, la ocnă ? Nu, neică ! Mai bine să-l lăsăm să se ducă, nouă cu a brânzii…

Smaranda: Și așa, nu mai află nimeni? Ce gândești, că Petre o să se piardă în ale străinătăți, să nu se mai
afle de urma lui ? Ascultă-mă tu pe mine: Petre trebuie ascuns bine. Sângele lui Lazăr din mormânt strigă
mereu și altul nu-l poate auzi, fără numai Petre, Petre care i-a văzut sfârșitul, care-i știe chinul!!!

Anton: Și atunci ? Ce-i cu asta ?

Smaranda: Ascultă colea: noi trăim cu șarpele-n casă. El așteaptă numai să-l călcăm pe coadă, și să se
întoarcă să ne muște. Vrei ca taina lui Petre să n-o pătrundă nimeni? Îngroap-o cu el, adânc, în fundul
pământului.47

Anton, (îngrozit): Să-l omor ? Greu, femeie, e al meu și mi-e frică de mânia lui Dumnezeu. Tu, Smarando,
de se va scula cineva cu cuget necurat contra aproapelui său spre a-l ucide, depărtat va fi acela de la casa lui
Dumnezeu! Smarando Smarando, tu ești ispita în carne și-n oase.Tu mi-ai băgat odată sufletul în foc și acum
vrei să mă pui talpă iadului. (Oftând): Smarando, Smarando, când trec pe la sfânta biserică, mi se pare că toți
dracii ăia din tindă rânjesc la mine și întind ghiarele să mă înșface.

Smaranda: Bine, dar în ocnă vrei sau nu vrei să intri ? Crezi c-o să mă mai rabde Petre mult? Nu aștepta să
răbufnească.

Anton: Să mă mai gândesc.( Cu teamă). Mi-e frică, femeie, mi-e frică: e trup din trupul meu

Smaranda: Fă-i lui așa cum te-nvăț eu, de vrei să mai trăim noi amândoi, și de n-o fi bine, răspund eu
înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu ….

Anton: Și zici că a scos cuțitul la mine ?

Smaranda (scoțând cuțitul de sub pat îl dă lui Anton) : Uite-l. Mai vrei vreo dovadă ?

Anton: (Pipăind cuțitul.Gânditor): Du-te și adu-mi nițel vin că mi s-a făcut sete…. De parcă am mâncat
numai pastramă.(Scoate tabachera și cu greutate sucește o țigare).

Smaranda: (aparte ) Aci te vreau. (Se închină. Apoi către Anton): Nu mai bea că uite unde te-a dus băutura.
Ai ajuns de ocara copiilor.

Anton (tresărind) Eu ? N-are să fie. (supărat) Haide, mi-aduci vin ori ba ?

Smaranda: Aduc! (aparte) Meșter e dracu’. (Iese repede pe la stânga cu o oală în mână și cu cheile
zdrăngănind bucuroasă)
47
Varianta 1963:Vrei să n-ai grija șarpelui? Zdrobește-i capul.
 130

Anton: (singur, aprinde țigarea și meditează):

Să fac omor ! Să vărs iar sânge nevinovat. Să ridic viața copilului meu numai pentru bănuieli! (oftează): Nu!
Smaranda e vinovată. Ea să meargă la ocnă, ea m-a îndemnat să ucid pe Lazăr…..

Ea stăruie acum să curm zilele lui Petre ! Hei, cine a ispitit pe Adam ? …Doamne, Doamne, dacă vrei să nu
mă pierzi, mai dă-mi încă odată mintea românului de pe urmă! (oftează). Dar de ce a tras el cuțitul la mine ?
Nu, eu tot trebuie să mă răfuiesc cu el !

Hm... ce-am ajuns eu care eram groaza iscadronului când eram vagmistru de roșiori ! Numai un pumn i-am
trântit unuia la moalele capului și.... banii și cădelnița. Uite, tot eu sunt ! (strigă) Smarando ! Nu mai vii ?
Vreau să dau cu sacâz pă gât, că am răgușit !

Smaranda (vine repede cu oala și vrea să toarne la pahar. Anton stă cu capul între mâini și oftează): Ce te
mai zbați, degeaba ? Ocna e a ta, jupâne Antoane. Petre tăinuiește cu Moș Vulpe și cu firoscoasa de fii-sa.
Ce, gândești că n-o să-i spună unchiașului de pozna de azi? Trebuie să ne grăbim, că nu e vreme de gândire
multă.

Anton: Dă-mi să beau. (Smaranda îi pune un pahar; el îl toarnă pe gât; îi mai pune unul, de asemenea el îl
înghite.) Dă-mi să beau! Vreau să beau până mâine. (cântă răgușit, orchestra îl urmează cu greu).

Am gust să beau pân’ese luna

Si-apoi să dorm, să dorm într-una

Si să visez un vis frumos

Iar tu să-mi cânți la cap duios

Smaranda: Bei, tu, dar ăsta e vinul lui de nuntă

Anton: Las’că la nunta lui n-o să trebuie atâta vin. Pe el, îl însor eu, cu o mireasă frumoasă și mândră, și la
nunta lui nici făclii nu-i trebuie. Stelele cerului vor fi mii de lumânări, iar copacii pădurii în dulce frământare,
îi vor cânta sfânta pogribanie. Dă-mi să beau. (bea pahar după pahar. Smaranda îi pune mereu.)
Și, Smărăndițo, știe el, tot, ai ? Zice el c-am omorât noi pe Lazăr ?

Smaranda (lung) daaa, daaa daaaa…

(Începe a se însera puțin câte puțin)

Anton (amețit) Atunci…. Nu știe bine

Smaranda: De ce nu știe ?

Anton: Pentru că nu am omorât eu pe Lazăr.

 131

Smaranda: Nu-i nimic, l-am omorât amândoi, și e chiar totuna.

Anton (nedeslușit) : Când eram eu vagmistru...erau și între ostași unii cu nasu pă sus.. și-i deznodam în
bătăi.....Câte 100 de trăgători la...(pauză)48... Oare, de ce trăgeau clopotele adineauri? Nu cumva e mâine
vreo sărbătoare ?

Smaranda: Nu, dar au scos pe Sfânta pentru ploaie

Anton. În ce loc au scos-o?

Smaranda: Apoi spuneau femeile, că lângă lacul de la Poiana Caprii, la via noastră

Anton: Și Petre trebe să se fi dus acolo-șa.49

Smaranda: Vezi bine, cu Moș Vulpe și fie-sa.

Anton. Lui îi place slujbele sfinte. (beat de tot). Știi ce? Am să-l fac sfânt. (Cu putere): Tu, femeie, tu, dă-mi
pistolul; pistolul meu cu două țevi… e aicea ?

Smaranda: Da. Cine umblă cu el decât dumneata? (Iese închinându-se și i-l aduce imediat.)

Anton (cercetând pistolul): E plin. Pe la miezul nopții să mă scoli. Să-mi aduci cazmaua și lopata să le am la
îndemână. Ai înțeles ? Tu: ai să rămâi acasă și să taci, să nu vorbești nimica. Petre doarme la vie ?

Smaranda: Da, fiindcă omul de la vie e dincolo, la crama din Seci.

Anton: Bine.(Cască, se lungește de-a curmezișul patului): Tu să nu mai ai grije. Te scap eu de el.

Smaranda: (aparte, tremurând):Doamne, iartă-ne. (Micșorează lampa, se mai uită odată la Anton, îl
acoperă cu minteanul50 și iese în vârful degetelor)

Anton, (dupe o pauză. Afară tună și fulgeră teribil. Anton se scoală, iese în mijlocul casei și ascultă cu luare
aminte, tremură ! ) La ocnă? Nu, eu nu sunt vinovat, Smarando!

(Înfige pistolul în brâu, își ia căciula și pornește spre ușe în vârful degetelor, trăgându-și sumanul pe umeri.
Mai înghite odată, zdravăn din oala cu vin și iese.

(Cade cortina).

48
Frază prezentă în varianta democrată, care continuă cu această adăugire: ”Eu te iubesc mult, Smărăndițo; dar nu
pentru tine am omorât pe Lazăr; nu, Lazăr învăța pe țărani să împartă moșia lu Sofroni și punea lăutarii să cânte
numai ”Noi țăranii de la țară”. Și primaru Mărgineanu... să-mi poarte el, păcatu.. Și cu Mielu jendaru...”
49
Varianta democrată: ANTON: Și Petre tună și fulgeră contra popilor !
50
Mintean : haină țărănească de dimie la guler și până jos cu nasturi de găitan uneori împodobită cu cusături, la zile
mari. Acelaș nume pentru pieptarul de roșiori. Anton ar fi putut să le aibă pe amândouă.
 132

ACTUL II 51

Spre crimă

Scena reprezintă o poiană din pădure. Printre copaci, un lac frumos cu stuf de trestie. În mijloc, un copac
mare, la umbra căruia este pusă o masă pe care este așezată o față de masă albă. La mijlocul mesei,
rezimată în picioare stă o icoană mare, care reprezintă pe Născătoarea de Dumnezeu, precum și toate
obiectele necesare pentru sfeștanie. Popor mult stă grămădit în neregulă și-n genunchi împrejurul mesei.

Scena I

Preotul Nicolae, dascălul Pântea52, Petre, Anca, Moș Vulpe, Eliza, Ciobanul, tânărul țăran Marin,
popor mult, jandarmi,

Preotul, (în ton de rugăciune):

+ Doamne, Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac, Cel care ai făcut cerul și pământul și toate câte sunt
mișcătoare și nemișcătoare, Cel care pe poporul Tău cel ales din robia Egiptului l-ai scos și l-ai hrănit cu
mană în pustiu, Dumnezeule, ascultă rugăciunile robilor Tăi, aceștia, și trimite-le lor ploaie dătătoare de
belșug și bucurie în sufletele lor întristate. Viu, ești, Doamne, Cel care ai hrănit pe Ilie în pustiu și la voia Ta,
ploi nu s-au stârnit trei ani. Si la raza ochiului Tău secat-au izvoarele pământului. Doamne, Dumnezeul lui
Avraam și al lui Isaac, fă să se cunoască azi că Tu ești adevăratul Dumnezeu, că noi, servii Tăi suntem, și că
toate acestea s-au făcut după cuvântul Tău.

Dascălul Pântea: Amin.

Preotul: Doamne, Atotțiitorule, Cela ce ridici norii de la marginea pământului, Cela ce ai făcut fulgerile spre
ploaie, Cela ce scoți vânturile din visteriile Tale, Cela ce chemi apa mării și o reverși peste tot pământul, de
la Tine cerem să deschizi cataractele cerului, să poruncești norilor să plouă ploaie.

Îndură-te de toate cele pământești ale Tale, ai milă de bătrâni, de tineri și de pruncii ce sug; de servi și de
serve, de fii și de fiice, de toate dobitoacele pământului, și fă să crească nouă pâine și hrană dobitoacelor
pământului. Nu respinge, Doamne, suspinele săracilor, nici cu urgia Ta să ne cerți, nici să ne pierzi cu foame
și cu sete. În Tine credem și afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim; de la Tine așteptăm milele
Tale cele bogate, că ești Dumnezeu bun și de oameni iubitor, și Ție, mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sf.
Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Dascălul Pântea: Amin.

51
Scena sfeștaniei este mai amplă sau mai redusă în diferitele variante; în cea democrată lipsește total, căci se
îmbătase popa și lumea se întoarce acasă fără slujbă. In textul de față, care este varianta 1930 am introdus câteva
expresii sugestive din varianta tipărită în 1925, redusă ulterior de Autor.
52
Întrucât dascălul, adică învățătorul din sat era și cântăreț, i s-a zis și cântărețului bisericesc dascăl și așa a și rămas
în limbajul popular până-n zilele noastre, anul 2000.
 133

Preotul: Doamne, Dumnezeul nostru, știm că am lepădat iubirea Ta și, ca fiarele, unul asupra altuia sărim.
Știm că Tu ești drept și noi nedrepți, știm că Tu iubești, și noi dujmănim; că Tu ești binefăcător, și noi
răpitori. Nu ne da pe noi, pentru păcatele noastre, în mâna arșiței; și cu mila Ta, cercetează pământul Tău cu
ploaia Ta cea bogată și înviază creșterile lui cu suflări de vânturi. Că Tu ești fântâna milei și dătătorul
bunătăților și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sf. Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Dascălul Pântea: (lung, cântă): Amin.

(Poporul se scoală în picioare, închinându-se, se aude un fel de murmur, cu vorbele “Doamne, Doamne”)

Preotul, (strângându-și sfintele haine, înfășoară cartea în epitrahil și o pune pe masă):

Așa, fraților, în lupta asta a noastră contra nevoii și a puterii diavolului, am cădea biruiți dacă n-am avea la
îndemână arma aceasta, (arată Crucea). Această armă trebuie să ne îndemne pe noi a ne închina cu tot
sufletul Aceluia care a pătimit pe lemnul ei pentru păcatele noastre. El e bun și îndurător și nu va lăsa
neascultate rugăciunile noastre. Sf. Cruce este semnul prin care noi, creștinii, ne deosebim de celelalte
neamuri cu alte religii. Sf Cruce nu se sfințește, fiindcă este sfântă de la moartea Mielului Care s-a jertfit pe
lemnul ei. Când îți însemnezi pieptul tău cu Sfânta Cruce, te-ai înarmat împotriva diavolului și te-ai pus la
adăpost sub semnul Sfintei Treimi Celei de o ființă și nedespărțită.

Petre: Dumnezeu e milostiv, Taică Părinte, și îndurător. Noi, oamenii, ne ucidem unii pe alții, uitând că
suntem frați, fiii lui Dumnezeu, și râvnim cu patimă, unul la bunul altuia. Ura înveninase inima lui Cain și
otrava nu s-a putut spăla până ce n-a curs sânge frățesc. Lui Dumnezeu îi plăcea jertfa lui Abel, căci mieii cei
mai frumoși îi adusese el. Oamenii noștri aduc jertfa la sfântul altar, prinoase din lucruri însușite prin
înșelăciune și păcat. Vitele lor mor de neîngrijire și chinuite… și neplăcute îi sunt lui Dumnezeu acestea.

Pântea: Aferim ! Frumos grăiești, băiete !

Preotul: Fraților, de ce, numai la ananghie, cunoașteți pe Dumnezeu ? De ce în toată vremea vă străduiți
numai dupe cele lumești ? Secetele, boalele, molimele, vin din ordinul celui Atotputernic, numai pentru ca,
suferind, noi să ne aducem aminte de El, să ne închinăm Lui la culcare și la sculare, să ne adunăm cu gând
curat de ziua Lui în sfânta biserică, și inima înfrântă și smerită El nu o va urgisi, cum zice Psalmistul. Până
când mândrie și semeție față de Dumnezeu? Până când trufie față de semenii noștri ? Până când iubire
vinovată? Până când pizmă? Până când, nedreptate ? Trebuie să vie seceta ca să ne frângem mijlocul pentru
păcatele noastre, de teama foametei? Apoi, îi place milostivului Dumnezeu când vă adunați în jurul sfântului
Antimis, numai de groaza pieirii ? Așterneți, deci, masă curată pentru Pâinea și Vinul Dumnezeului nostru,
pentru ca să ne întărească până întru cele mai dinlăuntru mădulare ale noastre. Fraților, măcar în aceste clipe
de adunare a minții și a simțirii, sub pâcla înăbușitoare, vorbiți cu Dumnezeu, deschideți portița inimii
voastre împietrite și, făcând lui peșteră, lăsați-l să se sălășluiască întru voi.
 134

Pântea: Deschideți urechile, oameni buni, căci, după secetă, Dumnezeu trimite ploaie din belșug. Dar vă
cere și vouă dragoste pentru toate darurile Sale. El nu ne-a depărtat încă de la mila Lui, căci de-ar fi vrut să-și
ia mâna Lui sfântă de pe noi, nu ne trimetea așa minune de păstor sufletesc, (către preot).

Povățuiește-ne, Părinte drag, prin harul Sf. Duh, să umblăm și să lucrăm după cuvântul tău, care e al lui Iisus,
ca așa să se preamărească de către noi și prin noi prea sfânt Numele Lui.

Marin, (E tânăr țăran și vorbește cu necaz) Doamne, Doamne, mai bine îmi luai gura și urechile decât să
rămâi neștiutor de carte. De ce, Doamne, sunt orb înaintea Vivliei picată cu ceară, dîn care numai cărturarilor
le e dat să să adape !?

Moș Vulpe: Taci, băiete, nu vorbi ce nu se cuvine. De asta să mă plâng eu cu Moș Cârje, că ne-a trecut
veleatul, dar tu ? La tine nu se potrivește zicala: calul bătrân nu mai învață buestru. Să te duci băiatule,
seara, regulat la școală, și cum ești tu isteț, într-o iarnă înveți Vivlia pe dinafară.

Gheorghe (alt țăran tânăr): Ne mai putem face copii, ca să ne apucăm de învățat ?

Pântea, Nu-i niciodată prea târziu, eu vă aștept. (Deschizând o biblie mică): Ia auzi cum glăsuiește și sfântu
evanghelist Matei, pentru păcatele noastre: “si veți auzi de războaie și de vești de războaie, dar să nu vă
înspăimântați, că nu va fi sfârșitul. Si se va scula limbă peste limbă, și împărăție peste împărăție; și vor fi
foamete, ciumă…..”

Ciobanul: No, că acuma mă frache, s-o mâniat Dumniezău, drăguțu că mere lumea numa oblu

Pântea: ”Și vor fi cutremure pe alocurea, dar acestea toate vor fi numai începutul durerilor. Atunci vă vor
duce pe voi întru nevoi și vă vor omorî pe voi… și veți fi urâți de toate neamurile, pentru numele meu.
Mulți se vor sminti atunci.”53
53
Varianta 1925-1930 personalizează dialogul referindu-l direct la Anton și fiul său, Petre. În acest caz am lăsat în text
I variantă. Iată și pe cealaltă, care este prezentă într-un fel ca scenă a IIa în varianta 1901-1916. Vezi mai departe
scena III, actul II.

Ciobanul: Ca frachele Anton

Moș Vulpe: Mai tacă-ți lioarba

Ciobanul: No, ghine

Pântea: Și se vor urî tată pe fiu

Ciobanu: No, haa, ca el

Pântea: ”Și se va vinde unul pe altul și mulți proroci mincinoși se vor scula și vor înșela pe mulți. Iar pentru
înmulțirea fărădelegii, se va răci dragostea multora, însă cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui”.

Petre: Așa o să fac eu, Domnule învățător și tată părinte, voi răbda până în sfârșit, deși….

“Amărât ca mine nu-i

Decât puiul cucului

 135

Preotul: Credeți și vă veți mântui, zice Sfânta Scriptură.

Petre: Cuminte grăiește sfânta Carte a Mântuitorului, dar ăsta e păcatul românului că nu crede …

Vulpe: Ei, și apoi românul e și căpățânos. El o ține una și bună: Nu oricine poate învăța carte. Numai cine
are dar de la Dumnezeu.El nu vrea să știe că Dumnezeu dă, dar în gură nu-ți bagă. Românul știe să
muncească fără preget dar nu vrea să priceapă că poate lucra mai ușor cu mijloace moderne. Ține el să
lucreze cum a apucat din moși strămoși.

Pântea: Ei, nu așa, fraților. Luați aminte la sfaturile noastre. N-ați auzit, de pildă, ce spunea domnul
veterinar, duminică, despre creșterea vitelor în străinătăți ?

Ciobanul: Apăi, or auzit, dar priceput-au? Că doar una-i a auzi și alta-i a pricepe.

Marin: Drept să spun, domnule învățător și taică părinte, nu prea am înțeles! Domnul doftor nu vrea să
vorbească să pricepem și noi, țăranii; ori că ascult la brașoavele dumnealui care mi le cântă pe limba
păsărească, ori că mi-ar cânta ovreica aia de la birtu’ lui Șulăm, tot una îmi face.

Petre: Doctorul spune cum scrie la carte.

Gheorghe: La carte scrie, dar dumnealor care au plecat de aici dintre noi sunt datori să ne tălmăcească pe
limba noastră românească. Uite, chiar și coconița de colea, să nu-i fie cu supărare, dar când îi dete manda
mea bună ziua, îi răspunse cu “bonjur”, ca la altă nație!

Eliza: Știi că ești nostim, garsonule ? Societatea te modifică. Ce-ar mai fi la noi la București, la un jour fix să
te pomenești vorbind ca țăranii ?Ce ar zice lumea aligantă ? ”Tel metre tel valetu”.

Când îl lasă maica lui

În mijlocul codrului .

Moș Vulpe: (supărat) Sfârșește, măi cu șotiile !

Preotul: Lasă-l Moș Vulpe. Lui Dumnezeu, inima blândă îi este lumânare și veselia, smirnă mirositoare. (Lui Petre):
Dumitale frate, îți zic și eu: rabdă și crede. Crede și te vei mântui, cercetează regulat sf biserică și vei afla
mângâiere….

Moș Vulpe: Tatăl tău e un căpățânos. Când te-a dat la școală, o ținea una și bună să te scoată curând de acolo. Zicea:
nu oricine poate desluși buchile, ci numai cine are dar de la Dumnezeu, să se țină de carte. Hei, acum erai ca
părintele !

Petre: Și apoi cine învăța ca mine !

Moș Vulpe: Azi, încai, nu mai știe nici să-și ție omenia….

Pântea: Își târăște privirea mândră de altădată prin tina drumului.

Marin: Nici lumea nu-l mai ascultă; la o moșie ca a dumneavoastră, vere, Petre, trebuiesc mașini cum au boierii.
 136

Ciobanul: (aparte): Na, na na, s-a urcat scroafa în salcie.

Petre: (către Marin, ca să evite polemica neplăcută cu sora Smarandei):Și ce n-ai priceput mă, vere, Marine
? N-ai priceput că în străinătate vitele se îngrijesc altfel decât la noi ? Că nu li se pune znopul de coceni
boilor înainte, în noroi și nedezlegat? Că acolo se ține seama și de cantitatea și de calitatea nutrețului.

Marin: Uite, și tu vorbești păsărește.

Eliza, (aparte) Stupizi sunt țăranii. (Către preot) : Mă mir cum puteți suporta, părinte, și dumneavoastră, cei
cultivați, așa societate. Dar soțiile dumneavoastră? Trebuie, sărmanele să fie într-un veșnic relache !54

Preotul: Ăsta e rostul nostru, Doamnă, și pentru asta ne-a pregătit școala. Noi ne mulțumim că sătenii au
început să vie cu drag în jurul nostru.

Pântea: Animalul mănâncă altfel un nutreț preparat cu meșteșug și altfel își umflă stomacul cu coceni și
paie, cum le punem noi aici. Vino seara la școală și ai să te minunezi cum ai să înveți limba păsărească.

Eliza: Ah, și ce căldură insurmenabilă! Și oamenii ăștia se plâng de claritate !(Lui Marin): Dar nu te-nțeleg,
Domnule, de ce m-ai amestecat și pe mine în ciorba doctorului ? Întru cât mă privește, eu am ideile mele
preconcepute mai dinainte.

Marin: Barem de la dumneata, nu pricep deloc.

Eliza: (enervată): Îți interzic orice discuție. Mojic și atât. Uff!

Marin: (către țărani): Așa, măi, nu-mi dați niciunul dreptate, mă lăsați pe mâna cocoanii, hai ? Păi voi știți
măi ce-i aia propegandă, ce-i aia defterită?

Petre: Să vii la școală, Marine, și o să-nveți de toate la bătrânețe, dacă nu le-ai învățat la tinerețe. (Se
întunecă și începe a tuna departe).

Țăranii, Da, da, așa e.

Marin: Da bine, taică părinte, seceta asta va fi cuprins tot pământul ?

Eliza: (aparte): Idiot, nu știe să zică nici plantiglob.

Preotul: Secete sunt peste tot, căci un singur Dumnezeu cârmuiește lumea.

Marin: Apoi, cum dară trăiește atâta sodom de suflare, așa pe uscate?

Eliza: (aparte): Și el nu știe că pe Sodoma și Gomora a căzut foc. (tare):Omule, sunt țări în densitate de
trei-patru mii de oameni, p-un metru. A citit acuma bărbatul meu într-o tipografie că într-o țară în Sahara mi
se pare, nu plouă niciodată și populația trăiește foarte convenabil …
54
Toată această scenă, în versiunea democrată, este condusă cu totul diferit de aici și contradictoriu. Preotul nici nu
există, neprezentându-se.
 137

Preotul: (zâmbind): se poate.

Pântea: (aparte) Ah, spoială, spoială!

Preotul: Secete, oameni buni, sunt peste toată lumea, dar popoarele care au învățătură, își udă holdele cu apa
rîurilor și nu prea simt seceta. Fac ceia ce se numește irigații.

Marin: ( rîzând ): Trăi s-aud și p’asta. Cum udă, ei, părinte, pogoane întregi de moșie, când eu abia ud un
pogon de varză ?

Ciobanul: Măi, soațe, parcă mi-e rușine mie de rușinea ta. Prea nu știi nimica… ( Se întunecă cu încetul și
un fulger licăre ) No, domnule părinte, dar se slobod cataractele ceriului și ploaia dorită va uda până și pe
Sfânta Născătoare, de mai ascultăm la guguștiucul ăsta…

Preotul: Pentru un guguștiuc ca el, plouă Dumnezeu, moșule. Și, la urma urmei, cei ce știu și nu fac, ci
numai bălmăjesc și acuză, sunt cei mai vinovați.

Moș Vulpe: Hiii, ce mai nor se ridică din miază noapte

Anca : Mai abitir decât al moșului Noe.

Pântea: Care a descoperit toiagul bătrânețelor și nebunia tinerețelor.. Oh ! Ce nu poate milostivul când
vrea.

Preotul: Să ridicăm totul și să mergem spre sfânta biserică.

(Toți se închină când tună, femeile fac mătănii.

Preotul (pornind): Nu uitați pe Dumnezeu! Uite ce poate Maica Domnului ! (Pornesc. Preotul cântă “Sfinte
Dumnezeule”, Dascălul ține isonul, doi țărani duc icoana, alții sfeșnicile, în depărtare sună clopotele la
biserica satului.)

SCENA II 55

Petre- Anca.

Petre, (singur privind spre convoi): De ce nu pot, Dumnezeule, să vărs din dragostea mea pentru Tine în
inima împietrită a tatălui meu ? Toată lumea asta bună și rea s-a adunat să te îmbie cu rugăciunea ei, ca să-i
trimiți din cer ploaie. Toată lumea asta ți-a cerut iertare și îndurare, numai tatăl meu s-a îndepărtat cu totul de
Tine. (Rămâne cu mâinile încrucișate la piept și privește cerul).

55
Scena Petre- Anca lipsește în varianta 1901-1916.
 138

Anca: (șezuse la o parte, trece în partea opusă, în fața lui și ia aceeași atitudine):

Petre: Anco!

Anca : Petre!

(Tac amândoi o vreme)

Petre: N-ai plecat cu toată lumea ?

Anca: Lumea mea ești tu, Petre, și unde ești tu, acolo e lumea mea.

Petre: Du-te acasă, Ancuțo, tu ai unde să te duci.

Anca: Și tu rămâi aici ?

Petre: Anco, când n-are bărbatul minte, s-o aibă cel puțin femeia, și-n loc de a-l îndemna la risipă, să-l facă
să înoade banul. La noi am rămas doar eu să mai caut de biata vie (arată spre deal)

Anca: Mă tem să te las singur, la noapte va ploua, va fi întunerec beznă și nu știu de ce mi-e frică să te las
singur.

Petre: Ți-e teamă pentru capul meu ? ”Mai lezne taie cineva tigva Ceahlăului, decât capul meu”, a zis
Codreanu56. Si la urma urmei, dac-o fi să fie, eu caut liniștea și cum pe lumea asta nu e chip s-o aflu…..

Anca: Vrei să bați de pe acum la poarta veșniciei ?

Petre: Aici, pe pământ, dupe legile noastre, tot nu-mi poți fi soție. Ne vom uni în cer, unde deosebire nu este.

Anca: (mângâindu-l): Ce rău ești cu mine !

Petre: Sunt mai rău cu mine decât cu toată lumea.

Anca: Fugi pentru o clipă de omul mâniat și pentru totdeauna de femeia prefăcută.

Petre: O să treacă și asta. Sub cer nu e nimic statornic.

Anca: Ce nenorocită sunt, că tu semeni cu cei puțini și nu cu cei mulți!

Petre: Te-ai gândit bine înainte de a vorbi ?

Anca: De ce nu-mi destăinuiești măcar mie, gândul tău ?

Petre: Celui ce i-e frică, va căuta să înfricoșeze și pe alții, fără să cugete că una chitește și alta nimerește.

56
Corneliu Codreanu. Frază prezentă numai în varianta tipărită a piesei, din 1925. În următoarele variante ale acestei
piese, această frază dispare.
 139

Anca: Dacă vrei ca Dumnezeu să te ocrotească, păzește-te și singur, căci pentru aceea ți-a pus în cap minte și
judecată.

Petre: Eu mă las cu totul în grija Lui, fiindcă sunt făptura mâinilor sale. Tu mă iubești, Ancuțo, și de aceea te
mâhnești de nenorocirea mea, dar dușmana se bucură, văzându-mă astfel.

Anca: De-ar fi numai atâta…

Petre, (apucându-i mâinile): Tristețea-n doi e aproape o bucurie.

Anca: Să fim dară doi, și la pagubă și la câștig, nedespărțiți, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o
lumină, ca-n poezie…

Petre: Ce bună ești tu, și ce rău sunt eu ! Vezi, Anco, tu nu porți ca mine toată ziua crucea pe umerii tăi.

Anca, (duios, privindu-l drept în ochi, recită sau cântă):

”Cu toții, prin lume purtăm câte o cruce,

La deal sau la vale, precum ne e partea. Si nu ne dăm seama cum timpul ne- aduce,

Și vara și toamna, și iarna și moartea.”57

(Rămân uitându-se unul la altul. În vremea asta, ciobanul, care cântase o doină tristă, în timp ce Ana recita,
intră în scenă și se apropie cântând din caval)

Scena III

Ciobanul: A trage nădejde, e o alinare, a iubi mult înseamnă a trăi și numai atuncia când nici una nici alta nu
va hi, noa, mintenaș, trebe să moară omu !

Petre și Ana ( surprinși, se despart oarecum rușinați)

Anca: Dumneata erai moșule ?

Ciobanul: No, drăguților, vreadnică iastă tânărețea de nuntă ca grâul de seacere .

Anca: (în altă ordine de idei): N-ai întâlnit pe tătuca ?

Ciobanul: Hăt, te așteaptă sub goruni..

Anca: Vai, sărmanul, ce rea sunt ! Te las, Petre, fii cuminte, păzește-te.

(Anca iese, privind lung înapoi)

57
Cincinat Pavelescu.
 140

Ciobanul, (privind dupe ea, către Petre): Ce suflet mare în fetica asta! Când vorbește, te vindecă la rană! Ce
păcat a făcut Moș Vulpe că n-o tunat-o în școli mai înalte.

(Scoate tutunul și pune în lulea, se așează pe un trunchi și scapără amnarul)

Dar bine, măi, soațe, cum mere că jupânul Anton lipsi de la sfeștanie, mai ales că sfânta rugare se făcu pe
moșia Domniilor voastre?

Petre: Ce mai întrebi și dumneata, moșule ? Unde ai mai văzut pe tata de la o vreme încoace, între oamenii
cumsecade ? Nici să pomenești de sfintele slujbe!58

Ciobanul: N-o fi acasă.

Petre: Ba, acasă este, l-am lăsat lungit pe podină, jos, beat ca niciodată. A vrut să dea cu cuțitul în mine.

Ciobanul: Taci, măi, te pomeni că ciuma de maică-ta e vina. Bre, bre, v-ați făcut de ocara lumii.

Petre: N-ar avea parte de rai cine a iscodit rachiul.

Ciobanul: Noa, binie, ala dintăi care a avut răcheria a fost dracu’

Petre: Nu știu cine. Ce știu e că mama mea vitregă o să-mi răpună capul de -oi mai sta în casa lor.

Ciobanul: S-or mai auzit de astea, mări ficior. Ce cuminte ar fi să te duci păr la o vreme, o țîră în lume!
Dumnezeu nu uită nicicând pe cei ce-L caută pre El. Îți spun ca la un copil al meu. Totă zavistea casei
voastre e năpârca de Smaranda. Aceia ce vrea ea, este ca tu să ajungi rău,văcar să ajungi, încă, i-ar plăcea.
Așa că du-te pântru o vreme de acasă.

Petre, (revoltat): Ce face? Dar ce, sunt vinovat de ceva ? N-am pentru ce lua câmpii!

Ciobanul: Noa, da’ nu-ți hie cu supărare, doar nu zic că-i așa, doar vorba vine. Si apoi m-am gândit: de ce
nu-ți cauți tu o cophilă de potriva ta cu cevași moșioară și cum ești ficior harnic și ai treabă, scoți aur din
piatră seacă.

Te du’, măi frachie, din casa pângărită de mâini de satană. Va vedea el, Anton, câte parale face șfanțul când
n-a mai hi Petre să poarte jugul când o-nțărca bălaia.

Petre: Bine, grăiești, măre, moșule Oneo; foarte bine mă judeci, și bătrânește, dar vezi, nu știi tot, de-a fir a
păr. Gândești că n-aș porni în lume să mă-nsor ? Hei, ba cum încă ? N-am eu fată de oameni cu stare, și mai
ales cu minte și frumoasă ? Dar cum iei, măi, fata omului, așa ni tam ni sam? Lumea mă ridică în slăvi,
lumea zice că eu trebuie să țin nunta o săptămână, că la nunta mea…..

Ciobanul: (involuntar) O să cadă o stea, vorba cântecului…

58
Replică înlocuită în varianta democrată astfel: El acuma e trepăduș politic și-și macină vremea printre bețivani prin
cârciumi, ca să scoată guvernul în alegeri. Să-l pună primar.
 141

Petre, (închinându-se): Ferește Doamne de ceas rău. Lumea nu știe ce e la casa omului. Lumea crede că mai
suntem ce am fost ! Aveam, moșule, aveam de toate când trăia mama. Când a murit, l-a lăsat pe tata cu 4
pluguri în bătătură, cu patru boi de jug și doi juncani, fiecare cu tamaslâc, cu 6 cai de han și doi de călărie,
trei care ferecate, droșcă pe arcuri, 600 de oi și vreo 40 de capre. Salba ei era întreagă, 400 de galbeni mici și
10 mari, împărătești, cu zimți. ”Ai, noru-mi”, zicea biata de ea, Dumnezeu s-o erte. Unde mai sunt toate astea
? Boi mai avem patru, ca toți săracii; cai, niște mârțoage, vreo 100 de oi și în salbă 50 galbeni mici, ca tot
neamul. Cum să nu mă tânguesc, vere ?

Ciobanul, (uitându-se pe cer): Rău, dragă, rău! Tune dracu’ în muere. Muere tânără cu marafeturi multe e
pieiște la casa omului bătrân. O s-ajungă și mai rău, de iznoavă. (Sculându-se ) Tu fă cum zîc eu și pe el lasă-
l să facă ce vrea…

Petre: Nu știu ce să fac. Mă iau cu mâinile de cap și mă strâng și nu poci să plâng, c-ași boci ca babele, când
mă văz cine am fost și ce-am ajuns !!!!

Ciobanul, (în urma unui fulger și al unui tunet discret, se închină, începe a se înopta)

Mă duc să văz de oi. Poate, deseară, după ce dau oile la strungă, să viu, frache să mai tăinuim. Meri la
cramă?

Petre: Da, la cramă. Vino, moșule, vino sănătos !

Ciobanul (își pune zeghea pe umeri și ese spre fund suflând în fluier, dintr-o doină de jale.(“De jalea vieții
mele”), care se perde cu încetul. În depărtare se aud talăngi de oi, într-o dulce armonie, ca privighetoarea.)

Petre (care se se rezimase de copac în contemplare, ese pe planul I.)

Mare ești Doamne, și atotputernic, milostivule! Ai grije și de mine, lutul mâinilor Tale.

( Se așează pe trunchiul pe care șezuse Onea) …

Să mă mai duc acasă ? Să nu mă mai duc ? Greu e și strein în lume, fără căpătâi, să umbli fugar, să n-ai unde
să-ți pleci capul, să muncești azi, ca să mănânci mâine…. Să-mi las satul meu unde m-am născut și am
copilărit, să nu mai văd pe Anca? (oftează). Anca.. oh…. cum să trăiesc departe de ce am mai scump pe lume
? Oh, blestemată fii tu, Smarando ! Ce jale mă cuprinde, ce greutate mi-apasă sufletul! (Se uită spre pădure):
Codrule codruțule, spune-mi tu, drăguțule, (începe a fredona o doină de jale)

Alei, codrule fârtate

Totdeauna mi-ai fost frate

Si de bine m-ai vrăjit

Si de dor m-ai lecuit.

 142

Dacă vrei să-mi faci un bine

Chiamă-mi puica lângă mine

Ca să-i cânte florile

Florile, surorile.

Si mândruța să-l asculte/Nopți întregi și zile multe

Pân-o prinde să-nțeleagă

Cât mi-a fost mie de dragă.

(Oftează adânc. În dreapta, spre fund se arată Anton cu o cazma la umăr. E beat. Petre, neobservându-l,
continuă a cânta. S-a înoptat.)

Scena III

Anton-Petre.

Anton, (ironic): Cânți, flăcăule ! (rezemând cazmaua de copac). Te-a coprins dorul de ducă și dragoste ! Nu
știi că dragostea este fluture care zboară pe toate florile, pasăre care nu cântă pe locul unde doarme ?

Petre: (uimit și supărat, totodată) Nici aici nu mă lași să mă bucur de liniștea lui Dumnezeu ? Și păsările
pădurii au priceput că sunt amărât. Bufnița a încetat de a mai cobi, numai ca să nu-mi mai tulbure auzul ;... și
în răcoarea asta binecuvântată, la mirosul ce-l dă pământul ars de soare și stropit de rouă, aci simt că e mai
bine de mii de ori decât în casa noastră, unde mă-năbușe acreala vinului. Numai Dumneata nu vrei să-mi dai
pace.

Anton: Astea sunt fapte de om întreg ; om care a făcut militărie ? Vrei să pleci în lume ? Cum crezi tu că o
să te las eu să pleci? Nu, tu trebuie să te împaci cu mă-ta.

Petre: La asta m-am gândit eu, mai bine, tată. Știam că dumitale o să-ți fie greu să alegi între dragostea de
fiu și dragostea de femeia dumitale. Nimic însă nu mă mai poate ține, nimic nu mă mai poate opri. Pentru ca
să scap teafăr, mă voi duce în lume, voi spune tuturor cine sunt și pentru ce am fugit din casa părinților.
Vreau să știe toată lumea cum răsplătesc unii părinți pe copiii buni și vrednici.

Anton: Nu vei mai pleca în lume, mă, tu. Nu vei mai pleca (sughiță). Mai bine plec eu decât tine și de va fi
să plec eu, am să mă duc într-o lume din care să nu mă mai întorc niciodată. Apoi poți să mă pârăști tuturor
că eu am omorât pe Lazăr… și nimeni n-o să-ți ceară socoteală.

Petre, (îngrozit): Tată, aiurezi ? Ce gânduri negre îți mai trec prin minte ?

Anton: Mă gândesc la ce te-ai gândit tu, când ai sărit cu cuțitul la mine.

 143

Petre: Eu ? Când ?

Anton, (rînjind):Când? Azi, când m-a scăpat aia căreia îi zici tu “necinstea casei”.

Petre: Minte! Nu-i adevărat !

Anton: Da, da, azi când era să-mi rupi dinții de piciorul războiului ! Da, da, nu te face că nu știi. Ai vrut să
mă omori !

Petre: Nu-i adevărat ! Tu ai sărit la mine cu cuțitul și eu te-am împins…

Anton (continuând fără să-l asculte): Bine, lasă atunci să mă omor eu singur, dacă nu mai sunt bun de
nimic. Eram beat, fiule, dar n-am uitat și nu-ți iert. Ai ridicat mâna asupra mea cu cuget necurat.

Îți trebuie liniște ? Bine ! Te voi despărți de mă-ta. Îți voi da partea de moșie, te voi însura dupe placu tău și
să trăiești cum te taie capul. Uite, colo, cazmaua, ia-o și să mergem să-ți însemnez hotarele.

Petre: (care, până acum stătuse înmărmurit): Tată, ce vorbă-i asta ? Acum, noaptea? Lasă pe mâine.

Anton: Nu, acuma. Mă, tu, vreau eu acuma.

(Fulgeră. Anton tresare și ascultă). Ia, ce se aude ? Strigă cineva ? N-auzi ? Pe el îl strigă. Pe el. Nu știi tu
pe cine ? Pe Lazăr ! El a murit, dar nu l-am omorât eu, geaba trăncănești, tu. L-a otrăvit Smaranda ! Mă, tu!
De ce spui minciuni?

Petre: Tată, vino-ți în fire, ce vorbești ?

Anton: Ce ? (pare că se pierde) Uite dreapta și stânga, răsărit și apus: moșia mea, a ta să fie. Eu îmi voi
lua….! Dar, nu, n-am făcut nimic. Smaranda e vinovată. Tu știi, și decât tine să nu mai știe nimeni. (arată):
De la nucul cel mare. Vezi ?

Petre: (se întoarce spontan) Și ?

Anton (ridicând cazmaua): Stăpânește-l !

Petre, (cu groază): Tată! (Fuge ocolind scena. Anton după el. Petre fuge prin fund, ocolind copacii. Anton,
după el.)

Anton (îl urmărește într-un moment când Petre întoarce capul. Anton trage un foc cu pistolul lovindu-l în
față)

Petre: Ajutor, ajutor! (orbit de pulbere, sare în lacul din marginea pădurii, în fundul sau în afara scenii. Nu
se aude decât gâlgâitul surd al apei. Fulgeră și tună îngrozitor. )
 144

Anton (reintră în scenă năucit, se uită speriat în toate părțile,cade în genunchi, cazmaua și pistolul îi scapă
din mână. Se apucă nervos cu mâinile de cap și strigă): S-a’necat ! L-am împușcat ! Doamne, Doamne, ce-
am făcut ? (Tună. Cade cu fața la pământ).

Cade cortina

ACTUL III

Căința.59

O cameră a unei cârciumi, curat aranjată, unde petrec mai retras fruntașii satului. Mai multe mese cu fețe
de masă de pânză colorate și scaune în jur. Lumină slabă ca la asfințitul soarelui, care dă un colorit
deosebit tablourilor de pe pereți; tablouri obișnuite în cârciumile de la sate, de ex. cu soarta omului bețiv
comparată cu a omului muncitor și cumpătat. În fund ușa mare și fereastra prin care se poate vedea cum
joacă hora afară în curte. La ridicarea cortinei, prin ușa între deschisă, se aud jocuri de horă și ceva
gălăgie de fete și flăcăi, care însă nu împiedică pe cei ce vorbesc în scenă, în conversația lor. La mese,
țărani cu pahare și sticle cu vin pe mese. Cinstesc în tăcere, ca și cum ar voi să asculte cele petrecute afară.

Acțiunea se petrece la o anumită distanță de timp, poate un an sau doi de la primul și al doilea act

Scena I 60

Afară

Corul cu lăutarii

Hai în horă de-i juca

Lelițo, lelițo fa

Că eu sufletul ți-aș da, lelițo, lelițo fa.

Tu ești mândră la privit/ Eu voinic bun de iubit

Să ne prindem frățiori/ Și să fim ca doi bujori

59
In ediția 1901-1916, actul III se numește ”Dreptatea lui Dumnezeu”.
60
Prezentă doar în varianta 1901-1916 și cea intermediară. Dispare în ediția tipărită în 1925 și-n variantele
următoare.
 145

Unde-ai plecat Petrișor?/ La Craiova să mă-nsor

C-aici nimeni nu mă vrea/C-auzi că-i soacra rea.

(Rîsete în hohot, hora se strică și se aude gălăgie)

Un flăcău: Uite, Petre, Anco !Ăsta-i Petre!

Altul: Păzește, Costine că te pupă Anca.

(După care se face liniște).

SCENA II

Onea- Ciobanul, Moș Vulpe, Ion, Marin, Gheorghe. Țărani la mese. Feciorul care servește.

Onea Ciobanul: Am fost azi pe la Valea Mare, pe la cucuruzul lui Domnu’ Anton. Ce era odinioară și ce-i
amu! Pajiște de bolovani.. iar buruiana și mojdreanul61 înăbușe porumbul. Nici nu cunoști, frachie, c-o purces
om cu sapa, în brazdă. Așa- i de încâlcit și țelenitu !

Moș Vulpe: Îl ajunge blestemul lui Petre cel harnic, gonit de nemernicia lui…. Și de blestemele Ancuții
mele, sărită din minte !

Onea: Om nebun, să asculte el de ticăloasa de muiere și să- oblije pe bunătatea de băiat, voinic ca un brad,
să-și ia lumia-n cap. Noa, da eu goneam maștera de la bătătură !

Moș Vulpe: La Anton nu mai cântă de mult cocoșul, și în capul turmei nu mai merge berbecul. Măi, că nu s-
a mai auzit nimic de bietul Petre, parc’ar fi intrat în pământ. Și, din pricina asta, s-a dus și veselia casii mele

Onea: Biet…!!!

Moș Vulpe: Imi mai văd eu fata în mințile ei ? Doftorii mi’au spus că numai o bucurie mare poate goni
tristețea care-i roade sufletul

Onea: Da’ dacă s-ar întoarce Petre ? Ca mâine auzim….

Moș Vulpe: Asta nu se poate, cum nu e Ceahlăul popă. Dacă ar mai trăi, s-ar fi auzit de el

Ion : Ași, nu se poate, nene,... dacă murea, se făcea publicație prin primărie

Onea: Lumea-i mare vere și din atâta vălmășag, cine bagă în seamă și pe un biet pribeag ? Rătăcește și el ca
un bicisnic pe la poarta domnilor pentru o țîră de pâine. Și moare fără să se știe…Se afundă oameni de
61
Frasin de munte.
 146

seamă care și-au dat sufletul pentru omenire și pentru binele altora. O, Iancu, drăguțu’, Șincai !... Și cei care
mai trăiesc, câte o întâmplare îi îngroapă de vii, de-ai crede că sunt morți de-a binelea.. o, ce știi tu, măi
băiete….

(Afară se aude haz mare. Vulpe, ca mușcat, sare la ușe, iese un moment afară):

Uite-o, iar a venit la horă ! Inima-i zburdă, draga de ea.

Onea: O, ce pereche frumoasă ar fi făcut ea cu bietu’ Petre !

Marin: Ce păcat de biata fată!

Ion : Eh! Unde era alta, la fel ? Nici peste nouă sate

Onea Ciobanul: Dragostea, măre băiete, mănâncă tinerețele oamenilor.

Ion: Ea, ce flăcăi vede, zice că e Petre a lui Jupân Anton.

Gheorghe: Și lumea vorbește în fel și chip: Ruxandra lui Florea zice c-a fost logodită în ascuns cu Petre și
tocmai d-aia s-a smintit.

Ion : Dar ea știți ce spune ? Ține una și bună că e mort.

Marin: Se poate, toți nebunii au câte o nălucă.. dar atunci cum că îl vede pe Petre al ei în noi toți ?

Gheorghe: Ei, și tu, pretinzi judecată dreaptă de la ea ?

Moș Vulpe, (intrând, ștergându-și ochii) N-a vrut Dumnezeu, și mi se zbate inima în coșul pieptului…
Mătușa, încai, nu mai usucă genele.

Onea: Zâceam că nici pe nouă sate nu se află, una, așa ca ea ! Of, arz-o focul dragostea ….

Moș Vulpe: Ea acum știe numai atât: Petre al meu trăiește, dar s-a făcut boer mare și m-a uitat pe mine,
săraca din Măciești.

Tinerii (se miră, fără a zice însă nimic).

Onea: Noa, de ce Dumnezeu, drăguțul, a dat ca și coliba săracului și palatul grofului să ardă tot de o singură
pară de foc. O fi având ea, dreptate, de, se mai fac și minuni.

Moș Vulpe: (dupe o gândire ): Nu ! Nu se poate. Dacă trăia, tot se auzea ceva !

Onea: Ba nu, dimpotrivă ! Dac’ar fi mort, s-ar fi auzit ceva ! Sângele strigă răzbunare și încă, mare. Sângele
nevinovat geme și s’aude din adâncul pământului, din bezna codrilor, scârțâie în copacii pădurii, cântă a jale
în fierul plugului, și Dumnezeu, drăguțul, care iartă toate, pe ucigaș nu-l iartă. Cel ce omoară, geaba mai
 147

trudește pe ogoare. Când împinge cu hârlețul în țelină, i se năzare că înțeapă inima mortului. Mie-mi spune
inima că Petre nu e mort; se afla pân-acuma ! ( gustă din pahar).

Scena III

Aceiași, Primarul, Preotul Nicolae62, Anton, Șeful Jandarmilor, Notarul, Consilierii

( intră gălăgioși și veseli, ca după o conversație plăcută)

Primarul: Bună ziua la oameni cumsecade.

Mos Vulpe: Bună să vă fie inima ! Gândesc că unde suntem noi, gâlceava nu-ncape.

Săru-mâna, taică Părinte !

Preotul: Fiți blagosloviți, fraților !

Onea: Și pe pământ pace să hie, or zis înjerii.

(Toți se salută, sărută mâna preotului care-i binecuvintează și apoi, fiecare se așează pe la mese, aproape
unii de alții).

Anton: (vesel) Ce cauți aici, pădurețule ? Unde-i fluera pe care zici c-o ai de la Horia ? O ai la brâu ori ai
pierdut-o?

Onea: Pierde-oi fluerea, când mi-a suna scândura și popa cu cădelnița. Noao, și-apoi cu ce mi-aș alinta,
copchilele de aș pierde-o ? Iac-am venit și eu ca să mai văz oameni, că aproape că uitasăm că mai sunt și alții
cu simțire ca mine. Si-apoi, să mai gust și eu din poșirca crâșmarului

Primarul, (vesel): Măi, crâșmare, adu să ne veselim !

Jandarmul: Să uităm o țâr’ de chinul cel de toate zilele

Onea: Uiu, mamă mamă !

Primarul, (bate cu inelul în masă) Băete !

Un băiat (de afară): Vineee !

Jandarmul : Veni-ț-ar numele !

62
Preotul apare aici numai în varianta 1901-1916. Când după război, piesa completată a fost dedicată Echipei teatrale
a Episcopiei, preotul în cârciumă, chiar și pentru un păhărel, nu mai cadra. Noi totuși l-am păstrat aici ca în versiunea
originară, spre a nu sărăci piesa. Altminteri, automat, primarul preluînd replicile preotului, se transformă într-un
părinte duhovnicesc al satului, ceia ce a părut mereu exagerat în variantele în care preotul lipsește.
 148

Băiatul Ghiță: (apărând în ușe) : Ce s-a comandat ?

Primarul, (făcând semn grupului să se așeze):

Adu’ o oca de vin și un sifon mare și pune ceva pastramă să se frigă.

Băiatul Ghiță: Domnule primar, vin vechi, ori nou ? Și pastramă, câtă să fie ?

Jandarmul: Nu fii prost, Ghițăăă.

Băiatul Ghiță: (Înfingând creionul la ureche): ‘Înțeles ! (Iese fugind)

Jandarmul, (fugind după el): Vezi, pune și 2-3 pârjoale, că pastrama prea e sărată.

Băiatul Ghiță: Și taie setea. (Iese rîzând)

Anton, (către cioban) :Moșule, ce fac oile mele și câte au fătat?

Ciobanul Onea: (trăgând din pipă) Până acum am numai vreo 70 de negri și codalbi, toți creți și buni de
căciulă

Anton,( punând capul în dușumea): O mai vrea Dumnezeu și cu mine, că prea m-a pedepsit.

Primarul: Ești bun de cinste, măi tătucă

Anton : Toate sunt norocul nevestii -mi.

Primarul : Ca mâine te vedem iar cu turma încheiată.

Anton: De când a fugit nenorocitul în lume, s-a mai întemeiat și casa mea. Își are și femeia mea acuma rostul
ei de mâncare, de roboată, și de câte altele. Când era el acasă, cum aveai să izbutești cu ceva ? Numai a rău
cobea de părea că-și face seama !

Primarul : Așa sunt tinerii.

Mos Vulpe : Dar si dumneata nu trebuia să-i ții toate în seamă. Mi-aduc aminte de câte făceam eu și apoi,
care din noi a fost mai breaz?

Jandarmul : Am auzit că nici dumneata n-ai fost ușă de biserică

Anton : (semnificativ): Eu, de,... ce să zic ? Afurisit am fost și io, dar și vrenic am fost ! Ăsta însă mă
speriase și pe mine !

Feciorul, adică băiatul Ghiță (vine cu o tavă mare cu vin, sifon și fripturi) Gata !

El iese și reintră de câteva ori, ca să mai toarne si să mai aducă pastramă, mămăligă, mujdei, acrituri și
altele, după obicei.
 149

Mos Vulpe: Așa ne pare nouă, că nimeni nu e cum am fost noi !

Băiatul Ghiță:(după ce a servit vinul în pahare, iese fuga, trântind’o obraznic)Generațiune veche !

Jandarmul : Eu dac’aveam minte ! Azi, camarazi de-ai mei, mai proști ca mine la învățătură, sunt ofițeri ! Și
trăiesc în lumea bună, băgați în seamă. Dar de, cine era să bată curvele din Dealu’Spirii ? Când vine p’aicea
aia a lu’ Bâzdoc- să mă ierte domnu-Anton că-i e cumnată-, parcă mai crezi c-a fost bărbatu-s-o chelner ? A
uitat c-a păzit vacile cu Sița mea și-ți vorbește numai de lux și de jour fix.

Primarul: Și e proastă nene de dă- n gropi !

Mos Vulpe: Geaba; vine ea cu doi soldați în conced ? Unu- îi duce copilu-n brațe și altul cățeaua.

Primarul : Vai de țară ! La cine a ajuns să robească biet- român !63

Jandarmul Hei, fiecare cu norocul lui. Ia, hai să ne-mpăcăm ! (pune mâna pe pahar)

Anton : Să bem !

Primarul Noroc, noroc, domnule Antoane și să dea Dumnezeu să vină Petre înapoi !

Jandarmul Că oricum era copilul dumitale

Anton (bând): Nu mai vine; nu, dom-le, că era fire haină, mândru nevoie mare și nu trăgea cu casa mea !
Nimic al meu nu erea bun... N-are la ce veni ! Streini a căutat, să se sature de streini. Să strângă avuțiile lui
Lot, că numai rău nu-mi pare! (Toate acestea le strigă în gura mare, cam pentru toți cei de față).

Ciobanul : Cine știe ce a ajuns că era deștept și cu carte bună !

Marin: O fi mai mare peste vreo moșie, mai știi !?

Anton : Am cheltuit cu el o avere ! Dar m-am trudit de-a surda. Îmi vine să cred că nici cu carte nu se face
mare treabă dacă e soiul rău în rumân. Gândeam să scoț ceva mai bun din el, dar n-am putut. Și știu eu de
ce !

Moș Vulpe: (oftând): Da, da, și eu știu!

Anton (cu răutate): Știi, știi, vulpe bătrână !

Primarul : Glumești, nu-i așa ?

Jandarmul : Se-nțelege !

63
Popian făcea aluzie directă la cel puțin un ofițer din Vâlcea ieșit dintre plotonieri și la nevasta acestuia, anii 1920.
Vezi Memorii, vol.II.
 150

Preotul (intervenind): Ba să mă ierți, aici dumneata ești vinovat. (Anton se uită nedumerit).Cine te punea să
îl iei de la școală să-ți ajute la moșie, ca orice om simplu care nu știe rosturile ? Numai nea Stan sau
dumnealui de colo, Moș Panait, găsesc cu cale să-și ia copiii de la școală tocmai în aprilie / mai când se
termină anul școlar. Când îi e lumea mai dragă bietului învățător, atunci flueră a sărăcie printre băncile goale,
cu mâinile în buzunare, și-și aude vorbe că mănâncă de pomană leafa statului. 64

Anton: Da nu-l luam decât trei patru săptămâni la Drăgaică și nu mereu.

Jandarmul: Trebuia să-l duci la șicoală mai mare, că aveai cu ce !

Anton: Nu mi-a cerut asta. Ș-apoi n-avea cine să-mi facă netrai cu nevasta. Astea-s minciuni de-ale lui,
nemernicul !

Primarul: Bade Antoane, cartea nu se-nvață cum gândești dumneata. Cum o lași, cum te lasă.

Anton: Și dacă l-am adus acasă, ce crezi că s-a-nhămat la treabă ? Umbla brambura, după fata cutăruia și a
cutărichii...

Mos Vulpe : Iartă-mă jupâne Antoane, dacă-ți spun, dar mă crucesc când văd că pe feciorul dumitale îl
laudă tot satul și numai dumneata îi găsești atâtea ponoase. Păi, eu să fiu ăla... cum aș putea zice ? Am avut
un brad de fecior bun de pus la rană și l-am lăsat să plece în lume. Zii că ți-a plăcut muierea mai mult decât
feciorul.

Ciobanul : Heee, lumea zice....

Anton : He, ce zice ?

Jandarmul : Lumea zice că cocoana Smaranda ar fi vina ! Ia să mai bem ! (pune vin și sifon și toți beau.
Anton suge paharul )

Anton : Gura lumii numai pământul o astupă

Moș Vulpe : Da tot lumea le destupă pe toate.

(Țăranii de pe la mesele de alături și din fund se ridică unii după alții, își iau rămas bun, mai ales de la
preot și primar și ies în grupuri prin fund, vorbind reținut, din respect pentru autorități. Taraful de lăutari
care cântase afară, intră. Lăutarii se opresc rușinoși în fund, stând la mese, fără să bea, ci doar în
așteptare să fie chemați).

Scena IV

Aceiași, fără cei plecați, cu taraful în fund.

64
În ediția 1930, replică preluată de primar, căci preotul nu apare în cârciumă.
 151

Anton (schimbând vorba, privește spre lăutari):Uite, am chef azi să cânt și să beau !Și am să beau! Că și-așa
lumea zice că sunt bețiv .

Primarul. Dumneata îți iubiai băiatul ! Da, da, îl iubiai ! Și sunt sigur că-ți pare rău !

Anton : Cum ? (bea iarăși).

Jandarmul : Adică dac-ar veni înapoi, nu l-ai primi ?

Anton (în loc de răspuns mai bea un pahar.După o pauză penibilă pentru Anton):Baaa, l-aș primi..

Ciobanul: I se urăște lui în streini și numai ce te pomeni într-o zî, ca ăla din vanghelie

Anton : (Amețit): A mai fugit vreun fecior cum a fugit al meu ?

Primarul : Ei, te faci că nu știi ! E adevărat că nu prea dai pe la biserică...

Preotul : Dumneata nu-ți amintești de pilda Domnului despre omul cu doi feciori ? Cum unu dintre ei și-a
cerut partea sa de avere și s-a dus în țări străine ?

Anton : I se urîse și ăluia cu pâinea lui tată-său.

Preotul: Se vede treaba; dar crezi c-a stat mult pe-acolo ? Aș, până a isprăvit paralele și a ajuns porcar și
mânca roșcove.... și și-a adus aminte că fie pâinea cât de rea....

Ciobanul : Da, fie pâinea cât de rea !...

Anton : Și s-a întors, nu ?

Preotul: Desigur. Și cu ce bucurie l-a primit bătrânul lui tată !

Anton: O fi mâncând și Petre al meu roșcove...

Vulpe : Datori suntem noi bătrânii să iertăm greșalele tinerilor

Primarul : Dar știți că nu-mi place ?65

Jandarmul : Ce, domnule primar ?

Primarul: Păi, noi ne-am adunat aici să judecăm pe domnu- Anton ? Ia, să mai bem !

(gustă din friptură și iar mai beau. De fapt ceilalți gustă, doar Anton bea vârtos):

65
În versiunea 1930 primarul este mai puțin bănuitor și mai puțin ”copoi” decât în versiunile precedente. În schimb
este mai evlavios, înlocuind pe preot. În versiunea 1925 primarul face cu ochiul celor dimprejur, ca să fie atenți la ce
spune Anton. În versiunile următoare Popian a scos această exagerare.
 152

Notarul: În sănătatea lui Petre ! (Stă ca studiind pe Anton. De fapt, de la început stătuse tăcut, parcă voind
să controleze întreaga situație și să înțeleagă dedesupturile lucrurilor.)

Moș Vulpe: Să vină sănătos !

Ciobanul : Să tăiem juninca aia grasă

Anton (aproape beat) : Să v-audă Dumnezeu. Dar nu cred ! Eu, domnule primar, sunt un om rău, eu nu iert;
dar, uite, câteodată, m-apucă un dor de el și-mi vine parcă să mă duc în lume să-l caut. Vezi, și eu am părțile
mele de santimant. Dar.... (geme).

Notarul: Dar mă mir, cum nu veni și cocoana Smaranda cu dumneata ! Că v-am văzut mereu împreună.

Anton : Muerea ? Da, păi să ține după mine ca să mă bată la cap să nu mai beau. Zice că dacă beau mult am
noaptea vedenii și spun prostii! Zice că vorbesc și-n vis. (unii rîd). Acuma e dusă la mă-sa să aranjeze
pânza...66

Mos Vulpe : Te-ai cam băgat la stăpân

Anton : Tu nu vorbi. Tu, lasă gura și n-o mai bate după nevastă-mea. (dârj):Tu ai spus cam multe și, uite,
Dumnezeu te-a bătut în familie !

Mos Vulpe (vrea să răspundă).

Jandarmul : Nu-l supăra, moșule, pe domnul Anton ! Noi vrem să petrecem !

Mos Vulpe: Iacă, o să tac !

Anton : De nu taci, îți mut căpriorii! (furios, punând mâna pe sifon) Mă, tu ! Nu uita c-am fost vagmistru de
roșiori și....

Mos Vulpe : Știu (stă jos)

Jandarmul : (bate-n masă. Băiatul de prăvălie vine. Jandarmul îi șoptește ceva la ureche.Băiatul iese)

Anton : Vreau să mă răcoresc; vreau să mai răsuflu din chinga muerii. Auzi, tu, că să nu mă -ntrec la
băutură, că spun prostii !!!

Primarul: Dumneata și prostii ! Dumneata ești om cuminte, domnule Antoane! Ia, hai să mai bem !

Toți (ciocnind): Noroc, cele bune să s-adune !

(Lăutarii scapă un acord de instrumente)

66
Aici versiunea 1925 adaugă: Anton : ”Dac-am rămas singur acasă, mi s-a făcut urât și-am plecat încoace. De la o
vreme nu poci sta sângur în casă că-mi pare că pică tavanu pă mine.
Primarul: Bine-ai făcut să vii, căci e cam demult de când n-am mai petrecut îmnpreună, cu toții. Anton: Nu știu de ce,
da mi-e urât tare de când a plecat Petre.Nu-l pot uita și pace (e beat). Primarul : Ei, lasă, c-o să vie. Etc….
 153

Jandarmul Așaaa! Parc-am poruncit eu ! Noi n-avem dreptul la muzică ?

Anton (voios): Să vină țiganii ! Vreau să-mi cânte ! Vreau să petrec cu dumneavoastră ! Mi-ești drag,
domnule primar ! Veniți aici, balaurilor !

Primarul : Ghiță, mai adu vin !

Anton : Vin mult, să curgă valuri (e beat, dârz și susceptibil de arțag) Nemernicul meu de fiu nu mi-a făcut
nuntă ! Aa! (scrâșnește din măsele).

Lăutarii (se apropie, făcând un compliment, după regulă).

Anton : De inimă neagră, mă Gheorghiță !

Vioristul: (dupe ce face un compliment, trage cu arcușul acorduri cu virtuozitate).

Primarul : Să ne cânți și din gură !

Jandarmul: Ori ești răgușit ? Te-ai îmbătat azi-noapte !

Vioristul și ceilalți: Să ne iertați, cucoane, noi nu bem ! Noi trebe să fim treji merău !

Vulpe și Ciobanul Onea: Și pe noi să ne iertați, că plecăm

Anton (crunt): Nici o pagubă (cei doi dau ”bună seara”, ”noapte bună, jupâne” și ies. Primarul îi petrece și
se întoarce.67

Scena V

Aceiași, fără Cioban și Moș Vulpe.

Adică Anton, Primarul, Preotul, Jandarmul, Lăutarii, Notarul, Consilierii.

Feciorul, adică băiatul Ghiță care intră, iese și reintră ca să mai toarne si să mai aducă pastramă,
mămăligă, mujdei, acrituri și altele, după obicei.

67
Versiunile anteriore adaugă suspiciunea primarului: (Mergând, șoptește lui Moș Vulpe):Să nu plecați prea departe.
Poate aflu ceva.Moș Vulpe: Smaranda ? Primarul: Să faceți să nu bănuiască nimic. (Toți ies.n.n.: Rămâne la
inspirația regizorului să aleagă între versiuni, dacă vrea să sublinieze un aspect sau altul al intrigii piesei. ).
 154

Lăutarul ( după ce a cântat din vioară, acompaniat de întregul taraf, zice rar și răspicat din gură, vizând pe
Anton ):68

Frunză verde solzi de pește, Frunză verde solzi de pește

De ce codrul se pălește, măi dorule, măi,

De ce omul se-ofilește, măi dorule, măi !

Codrul de viscole rele (bis)

Omul de păcate grele (bis)

Căci la omul cu păcate

Nu-i mai cresc în lan bucate (bis).

Anton : Auzi, domnule primar ! Dar nu eu sunt ăla ! La mine cresc bucatele !

Primarul: Bine, ca la dumneata mai rar !

Anton : Și nu era așa ! Azi, deși nu mai e vrenicul de fiu-meu ! Așa zic unii !(scrâșnește ) Am eu de gând cu
ăia ! (sughiță): cucuruz ca al mieu n-are nimenia !69

Jandarmul I-auzi, măi Ghiorghiță ! Hai, dăi cu „Cucuruz cu frunza-n sus !”

Anton : Hei, ăla e cântec vechi. Lumea veche era cu inima mai bună și cântarea izvorăște din inimă... Îl știți
mă ?

68
În versiunea 1901-1916 lăutarii trec direct la ”Cucuruz cu frunza-n sus/ Sărut ochii cui te-a pus /Cui te-a pus cu 4
boi/Sărut ochii, pe-amândoi”. ANTON: Auzi, dom-le primar?Cucuruz, adică păpușoi. Ai văzut cucuruzul meu ?
PRIMARUL: Da, e frumos. Nici al lui Moș Vulpe,cât e dumnealui de plugar, nu e ca al dumitale. ANTON (oftând):
Hei, dom Primar, tot nu e ca altădată… (Lăutarii tac). Și numai eu știu de ce. PRIMARUL: Ce poate să fie ? Pământul
e tot acela, noi, la fel, doar vremea s-a schimbat puțin. ANTON: (contrazicându-se, fiind beat): Oamenii sunt alții.
Cine-mi mai muncește mie păpușoiul ca Petre al meu ? (către lăutari) Ia mai ziceți mă cântecul păpușoiului, că mult
îmi place cântecul ăsta. (In versiunea 1901-1916, Anton are mare dor de Petre, pe care-l știa mort. În versiunile
următoare este mai acuzator, cel puțin în fața oamenilor. Versiunea de față oferă o stare intermediară.) LĂUTARUL:
Cucuruz cu frunza-n sus /Badea-l meu departe-i dus/Cucuruz cu frunza-n jos/ Bade-al meu nu s-a întors”.ANTON,
(adâncit în sine): Să se mai întoarcă Petre ? Petre al meu ? Hii, Petre al meu e departe, nu se mai întoarce. (Rămâne
ca amețit cu capul în piept ca adormit).
69
În versiunile vechi, Anton acuza mai puțin pe Petre; îl dorea și-l regreta. In versiunea 1930 se contrazice, coerent cu
descompunerea lui morală și angajarea în beție. De ex.Versiunea 1925: Anton : Auzi domle primar? Eu sunt ăla.
Cucuruzul meu e una cu mohoru. Primarul: Da nu e frumos nici măcar ăla al lui Moș Vulpe, cât e dumnealui de
plugar, darmite al dumitale ? Anton(oftând): Hei, domle primar, cum era porumbul mieu de altădată (lăutarii tac).
Primarul : De, nu mai sunt timpurile de odinioară, dar să ne mulțumim cu ce ne dă Dumnezeu. Anton : Nu e asta, …
știu eu de ce.
Primarul : Ce poate să fie ? Pământul e tot acelaș, noi suntem tot oameni ca cei de acum 10 ani.Doar vremea s-a mai
schimbat o leacă. Anton: Da, da, pământul e tot ăla,oamenii însă sunt alții. De la bun până la nebun (sughiță) sunt
numai două slove, cu toate astea, drumul de la balamuc înapoi acasă e foarte lung și lumea de acum e aproape toată pe
poteca balamucului, din cauză că a uitat pe Dumnezeu.Să încerci s-o-ndrepți este a încerca prostește.. Oh, cine –mi
mai muncește mie cucuruzu ca Petre al meu ? (către lăutari): Mă, voi; știți mă cântecul cucuruzului ? (Către primar)
Domle primar, ăla e cântec vechi. Lumea veche era cu inima mai bună și cântecul izvorăște din inimă
Primarul : Hai, măi ! Faceți gustul jupânului și cântați-i cântecul cucuruzului ! Lăutarii: Cucuruz cu frunza-n sus…..
 155

Vioristul : Cum nu, boierule ! (cântă ușurel):

Cucuruz cu frunza-n sus, frunza-n sus

Badea-al meu departe-i dus

Cucuruz cu frunza-n jos, frunza-n jos

De ce badea nu s-a-ntors, la la la,la la la la la.....

Cucuruz cu foaia lată

Mult mi-e inima-ntristată

De jalea traiului meu

Crește-n lan numai dudău...

Anton : Cum creștea la mine cât era nepricopsitul de fiu-meu. Acum, vorba cântecului: s-a dus departe
(sughiță).

Primarul: Hei, să fie sănătos pe unde-o fi !

Jandarmul: Ia să mai bem câte un pahar și noi... și să ne ducem în ale noastre că e târziu și mâine am o
cercetare cu moștenitorii lui Lazăr !

Anton : (geme): Aaa, Lazăr !

Primarul : Măi, și cum se stinse și ăla, săracu- (Către lăutari): Tăcurăți, mă ?

Jandarmul: (ghiontind pe cobzar): Dormi măi guștere ?

Lăutarul: Nu mă omorî, mâncați-aș găinile !

Anton (beat tare ): Desfaceți-vă pliscu, mă, și ziceți o romanție tristă

Jandarmul : Tristă ? De ce domnule Antoane ?

Anton : Ca inima mea, domnule jandar (geme). Eu sunt omu dracului, dar am și eu coardă santimentală...
(Acest cuvânt convinge pe jandarm să mai rămână, curios).Hai, cântă, cioară, o romanție de care-i place și
lui dom primar!

Lăutarul (cântă foarte stilat și civilizat, nr.6): 70

70
Romanță în vogă la R. Vâlcea în anii1920, adusă de un profesor de la Liceul Lahovary, Preda Antonescu, pe care
acesta o cânta de devenise de pomină în oraș. Pusă aici, pentru bețivi, este o aluzie directă la fapt și publicul avizat din
Rîmnic făcea mare haz. Preda Antonescu era de pomină mai ales cu romanța ”Mâine trebuie să plec, nu voi mai privi-
o,etc…”În versiunea 1901-1916: ȚIGANII cântă din gură și din vioară o romanță la modă în acei ani:” Ai plâns și tu
odată/ Eu zău, nu pot să cred/Căci lacrămi lasă urma/ Ce ani întregi se văd”. Și, după un dialog: ”Un ochi care odată/
A plâns de dor și chin/Mă crede, nu degrabă/Devine iar senin.
 156

Nu știu ce am de tot oftez

Din zi în zi mă întristez

Și zi și noapte, te tot visez

De nu mă crezi, vino și vezi !

E greu, e greu, e foarte greu !

Anton (bătând cu pumnul în masă): Băete ! Mai adă vin !

Băiatul Ghiță (se arată)

Adu vin, mă, și toarnă neică, până s-o răsturna rânza-n tine, cum s-a răsturnat inima mea cu băierile-n jos !

Băiatul Ghiță : Vine îndată !

Primarul (aprinde o țigare și oferă și lui Anton tabacherea): Poftim !

Anton (salută la frunte, turcește, și pune țigarea când cu un cap când cu altul, în neștire, în gură, bleojdind
ochii71): Mersîm ! (Către lăutar): Zii bă !

Lăutarul (reia strofa a IIa. Anton cântă și el cu voce de om beat).

Și cerul s-a posomorât

Să-mi ție mie de urât

Și el e trist, tot ca și mine

El de stele, eu de tine

E greu, e greu, e foarte greu !

Anton (întrerupându-l): Nu e frumos ăsta ! E romanție nemțească, mă face să plâng. Mi se-ntorc mațele
peste ficați. Cântă, țigane, românești, ca la noi, auzi colea. Ziceți mă pe ăla cu : ”lelea mea cea dragă”.
(Cântă împreună cu ei cu înecuri și pe nas).

Lăutarul (începe nr.7):

Lele,-a dracului mai ești

Nici nu rîzi, nici nu vorbești

Ceri la ii și la gătele
71
Versiunea 1930 si următoarele simplifică gestul lui Anton: salută militărește la cap descoperit.
Am preferat să păstrăm în text salutul din versiunea precedentă, 1925, care în acest loc este mai coerent cu contextul.
 157

Și mă-nveți numai la rele

Anton (cântă cu lăutarul cu glas de bețiv pe nas și întrerupt de sughițuri)

Primarul: Dar ai glas de țârcovnic, Dle Antoane. De-aia cânți dumneata la strană

Jandarmul (lingușitor): Ba ce frumos, încă !

Anton: Și e adevărat așa Dom’le Primar. Da, e foarte cu adevărat (sughite).. Ooof, of, muerea te pune talpă
iadului.

Preotul: Păi de aceia a lăsat Dumnezeu femeie, să-i fie omului ispită. Omul însă trebuie să fie tare . Nu
spune în Evanghelie că omul este cap femeii, iar femeia să se teamă de bărbat ?

Anton (geme) Eu, de nu iubiam pe ticăloasa de fomeie, nu făceam ce-am făcut.

Jandarmul: Păi, ce-ai făcut Dumneata ?

Anton: Hei, ce-am făcut, am făcut !... Morții nu mai înviază ! (sughiță. O pauză penibilă, în care fiecare
dintre cei de față parcă se întreabă ce ar trebui să facă în acel moment).

Primarul: (către lăutari, cu înțeles): Ia duceți-vă și beți și voi câte un vin, că apoi vă chem eu.(Lăutarii ies,
mulțumind și înclinându-se).

Notarul (A înțeles că Anton e pus pe secrete și că n-ar vorbi de față cu atâta lume): Să mai bem câte un
pahar că eu, cu domnu Ajutor ne ducem să mai dăm câte o raită pe la caraulă.

Un consilier: Și eu, o să mă rog să mă lăsați să plec, căci mâine o iau de noapte la târg

Altul: N-o să se supere dom Primar

Primarul: Nu, nu, fiecare cu-ale sale. (Cei trei se scoală, unu câte unu- după ce au mai băut câte un pahar-
și dau mâna cu primarul, sărută mâna preotului, salută pe toți cu ”noapte bună”și ies.

(Cei trei ies, primarul îi conduce cu înțeles și apoi se întoarce).72

Scena VI

Aceiași, fără lăutari. Atmosferă de taină. S-a înțeles că Anton e pus pe dezvăluiri.

Preotul (continuând): Dumneata să fii sănătos, că faci averea la loc, precum Iov din Sfânta Scriptură....

Anton : Hiii, părinte...să-mi dea Dumnezeu de trei ori averea lui Iov, nu-mi folosește la nimic

72
În versiunile precedente, scena e mai complicată, primarul e mai bănuitor, organizează pe ceilalți, ca să tragă
împreună de limbă pe Anton, poate va spune ceva despre Petre.Vezi finalul versiunii 1901/1916, la sfârșit.
 158

Averea am început s-o fac la loc... dar pentru cine ? Pentru rudele muierii? Nu ține de cald. 73

Jandarmul: Dumneata strânge; și las că vine el, când o simți că te-ai ajuns iar ”

Anton: Petre ? He, he... (oftează) He, he, nu mai vine Petre ! Pe trupul lui Petre al meu a crescut cucuta cât
stânjenul și a nins zăpada și s-a topit și iar a crescut cucuta....și acum nu mai e cât stânjenu, că uite, e secetă
de la Dumnezeu și... muerea, ... ea să-mi poarte păcatu....

Primarul: (făcându-se că nu pricepe, pune vin în pahare) Ce păcat ? Ce muiere ? Băurăm câte un pahar mai
mult și dumneata începuși să spui năzbâtii ! Bazme. Ia nu mai cobi băiatului așa !

Anton: (bătând cu pumnul în masă) Bazme ? N-are să fie. Muerea m-a îndemnat să-mi omor copilul! Auzi,
și io,... să-l gonesc...Și eu, sec,... eu sunt omul dracului și jalos !

Jandarmul: Cum ți-ai omorât copilul ?

Anton: Când ești pus sub călcâiul muierii, faci orice don’le jandar. Când eram căprar, am băgat sabia –ntr-
unul pentru o steoalfă... Noroc că n-a murit ăla, că-nfundam ocna !74

Primarul: Dar ce-are a face una cu alta ?

Anton: Heee, cum n-are a face ? 75 Când ești cu inima împietrită de mânie, îngerul lui Dumnezeu te
părăsește și sufletul se umple de duh necurat. Ai tăi, toți, îți sunt dușmani, și răpui pe copilul tău ca
și cum ai sfărâma capul unui șarpe.
Primarul: S-au mai văzut asemenea cazuri, dar legea nu poate pedepsi decât fapte bine dovedite.
Preotul: Da, dar dacă faci omor și nu te-a văzut nimeni, legea nu știe, dar Dumnezeu care vede, îți
cere socoteală.
Anton : Aoleu ! Și e rău de tot, nu-i așa ?
Preotul: E cea mai mare vină să omori pe seamănul tău, să verși sânge nevinovat și să nu te
pocăiești.
Anton : Și ce să fac ?
Primarul: Cum ce să faci? Spovedește-te.

73
Varianta 1901- 1925 adaugă: Dacă nu e colea copilul meu, suflet rupt din inima mea., ah…..
74
De aici varianta 1925-30 și următoarele simplifică astfel: Primarul:Ce-are a face, Petre cu ăla din miliție ? Petre
nu e mort. De era mort, răsufla ceva până acuma ! Dumneata, în orice caz, n-ar fi rău, dacă bănuiești ceva, dacă v-ați
bătut cândva și l-ai lovit, de, poate din greșală, nu ține ascuns în inima dumitale. Să verși sânge nevinovat și să nu faci
nimic?

Anton: Dar ce să fac? Primarul: Cum ce să faci? Spovedește-te. Anton: Cui ? Jandarmul: Popii !

Primarul: (făcând cu ochiul jandarmului) Și nu numai popii ! Orice creștin poate fi duhovnic. Hei, hei, câte am auzit
eu în viața mea! De 20 de ani primar, gândește-te și dumneata...
75
De aici, replici specifice variantei 1901, transcrise la finalul nr.3.
 159

Anton: Cui ?

Jandarmul: Popii !

Preotul: Duhovnicului sau unui creștin oarecare, cu frica lui Dumnezeu, om cu judecată care să zică: bietu
om, de mare nevoie trebuie să fi făcut el asta, și tace, nu umple pământul !...

Primarul: Hei, câte d-astea nu știu eu și pe câți i-am scăpat de multe hangarale ! (Către Jandarm, cu
înțeles): Nu-ți aduci aminte, șefule, de Ion al Lupului când omorî pă Marchidan? Și ziceau că l-au găsit mort
în drum.

Jandarmul: Hei, și câte altele ! Eu, în meseria mea, barim, n-am păr în cap....

Anton : Bine, daa... și ăia nu sunt la ocnă?

Primarul: (rîzând prefăcut): La ocnă ? Cine ? Care ? Sunt liberi ca dumneata! Ion al Lupului la ocnă! ? E
portar în tribunal la București ! (tainic): Și cine crezi că l-a scăpat ? (Își bate pieptul): Uite-te colea la
Mandrea! Eu l-am scăpat; (șiret): dar să fie vorba-ntre noi !

Jandarmul: Noi mai lăsăm pe oameni să-i pedepsească și Dumnezeu !

Anton: Știu că dumneavoastră sunteți oameni cuminți, se cheamă că.... (Se ridică să-l sărute pe jandarm
dar cade înapoi pe scaun). Sunteți oameni, odată și jumătate ! (În fine se sforțează și sărută și pe jandarm și
pe primar ).

Jandarmul: Dumneata dacă știi ceva de Petre spune-ne nouă și... habar să n-ai și nici grije să duci...

Primarul: Ușurează-te... că te pun eu la adăpost pe toată viața.

Anton: Știu, și vă spun; dar numai dumitale...și... de șefu nu mă păzesc... Nu e el, omu legii ? (bea).
Dumnezeu e sus, părinte și...vede....domnule primar si domnule jandar (sughite). Petre trăia rău cu nevastă-
mea. Eu, știi că țin la muierea mea ca la ochii miei din cap. Odată am venit beat și i-am găsit certându-se pe
lucruri de nimica. ”Mă, tu” vorba mea, i-am zis: De ce superi pe mă-ta ? Nu mai e chip să țiu casă din pricina
ta. Și muerea, de colo: eu nu mai stau cu tine. De vrei să mai gustăm, amândoi, pâine și sare, să plecăm din
casa lu fiu-to. Și începu să plângă.

Primarul: Ca toate muierile.

Anton: Da, da eu țin la ea ca la Dumnezeu de sus. Și când am văzut-o plângând, am văzut negru în fața
ochilor și am răcnit ca o fiară rănită: Să pleci din casa mea, tâlharule, să te muți în sat. Chiar azi să mergi cu
mine să-ți dau partea ta de pământ.

Și-odată m-am răbufnit spre el. El a scos cuțitul la mine-așa mi-a spus muierea- și-a vrut să mă înjunghie.

Jandarmul: Ia auzi, comedie !

 160

Primarul: Păi eu îi suceam gâtul !

Anton: S-a-nvârtit casa cu mine. Eram beat și copilul voinic, m-a trântit cu capul de război de-am rămas
amorțit. Și a fugit.

Jandarmul. Ei, și-atâta ?

Anton: Ei, nu. Mă trezii și cerui să beau. Nevasta, jurata, îmi mai aduse o oală de vin și o băui toată. Și apoi
m-am culcat. Visai că mă sugruma Petre. Am sărit buimac din somn.

Jandarmul: Zii, Doamne ferește ! Și ?

Anton: Fierbea totul în mine. Zic: Bine, Smărăndițo, te scap eu de el ! Doamne, Doamne, ce nebun am fost !
Eram beat, dom-le... (plânge ca de bețivi).

Primarul: Vezi, ceasul rău, când e să dai de necaz !

Anton: Tocmai se făcea sfeștanie la câmp. Țin minte că trăgeau clopotele. Era pe la toacă. Am așteptat să se
întunece. Tuna și fulgera și el nu mai venea. Am luat o cazma și pistolul meu cu două țevi. Când ajung la
loc...

Jandarmul : La care loc ?

Anton: La porumbiștele mele, lângă lacul cu plopi, chiar în malul lacului. Îmi venise-n gând să-l îngrop dar
ce-am zis ? Lacul cu plopi e mai mormânt decât toate mormintele ! Nu m-am gândit că-l poate scoate apa...

Primarul: (făcându-se că nu pricepe): Ce să îngropi ?

Anton: Stai să vezi, numai Dv vă spun că sunteți ca și copiii miei ! Dar cum oi fi ajuns? Că eram beat și era
întuneric beznă. Când ajung, dumnealui cânta...

Primarul: Tinerețe !

Anton: 76 M-am dus la el dârj: ”Cânți, flăcăule, hai ? Haide cu mine să-ți dau partea de moșie, să te despart
de mă-ta. Uite, colțul pădurii, de la nucul cel mare ! ” Băiatul se-ntoarse să vază. Atunci ridicai cazmaua
și.... Doamne, Doamne, cum nu m-ai pedepsit să mă-nghită pământul?

Jandarmul. Și el a stat?

Anton: Ași, a fugit. Un fulger lumină pădurea și la lumina lui scosei pistolul și trăsei. O bubuitură ca de
trăznet și un gâlgâit de apă. A sărit în lac și sărit a fost.

76
Aici varianta 1901/1916 adaugă:Băiatul cânta sub stejarul cel mare în poiană, era vesel, biet de el, că plouase de la
Dumnezeu (plânge). Petre, Petre! Și ce frumos era dom’le primar, parcă-l văd, înalt ca un brad și rumen ca o răsură.
Primarul: Ei, nu mai plânge, ce să-i faci ? Omul e supus păcatului. Anton : Da eu sunt tare păcătos, Donle primar.
(etc.)
 161

Primarul (curios și înspăimântat): Apoi ?

Jandarmul: Și ?

Anton: (prididit și obosit) Apoi, nu știu. N-a mai ieșit. 77L-am plâns,... am stat mult acolo la țărmul apei, aș
fi sărit să-l scot, dar eram beat, era întuneric, și.78...ce să mai fie ? De atunci, nu l-a mai văzut nimenea.

Jandarmul Păi, nici dumneata nu l-ai văzut mort. Dac-a ieșit înot ?

Anton: Mâna asta, niciodată n-a dat greș!.... Și-apoi, de atunci,... mai am eu zile bune și nopți de odihnă ?
Uite, acu o săptămână, l-am visat cu pieptul sângerat și din gură vărsa apă cu noroi. Apă multă, de se
umpluse casa și valurile se urcau în pat la mine să mă înece. (Cu voce din ce în ce mai plângăreață): Da, uite
și acum vin valuri spre mine (Se forțează să se ridice de pe scaun ca să fugă, dar nu reușește) . Da, da, vin
valurile. Nu mă lăsați oameni buni ! Da, am omorât pe....da, sigur....79. (După o pauză tensionată pentru toți)
Dar nu știu bine dacă am omorât pe Petre !

(Afară se aude gura Smarandei).

Smaranda: Unde e, băiatule ? Vai de mine, la ceasul ăsta ? (Ușa se deschide ca zvârlită din balamale și
intră furioasă Smaranda).

77
Varianta 1901/1916 adaugă: Dumneata știi că lacul acela n-are fund și el nu știa să înoate. Și apoi, eu l-am lovit,
dom’le primar, a fost năucit și furtuna a fost mare. Dumnezeu părea că face înadins că prea era grozav.
78
De aici, replicile precum și scena venirii Smarandei sunt adăugate numai în varianta 1930, lipsind în ed. 1925
tipărită. Finalul acestui act în ed.1925 este următorul: Anton : Și l-am plâns, domnule primar și-l voi mai plânge încă
mult, (pune capul pe masă și plângând înăbușit, adoarme).
Primarul (face un semn jandarmului să plece. Acesta se execută, ieșind în vârful picioarelor.N.n.: Preotul nu există în
această versiune, deci primarul rămâne singur cu Anton, preluând replicile preotului și rezultând mai evlavios și mai
duhovnicesc decât în celelalte versiuni).
Primarul (după ce se plimbă puțin prin cameră discret și gânditor, mai așteaptă puțin, se uită cu băgare de seamă să
vadă dacă Anton doarme într-adevăr, și vine în fața scenii plin de mirare): Doamne, Doamne, mare ești și minunate
sunt lucrurile tale” (Se închină). Îți mulțumesc Stăpâne că mi-ai dat putere și simțire să înțeleg taina cea mare. (Își ia
pălăria și bastonul și iese în liniște).
Anton : (După o mică pauză, se deșteaptă. Se uită amețit în toate părțile. Vrea să se scoale, dar cade cu scaunul. Se
ridică și când se vede singur se umple de groază, făcând gesturile specifice. Vine, clătinându-se, în fața scenii, dar
cade în mijlocul camerii. Amețit și obosit, se agață de scaun, și se scoală în genunchi, privind fix spre public:

Am auzit cântând îngerii din cer, cari lăudau pe Dumnezeu și fiecare rugăciune se sfârșea cu ”aliluia”. Și se ridica fum
de tămâie și de smirnă, bine mirositoare... și am auzit vocea lui Dumnezeu cel drept ca un glas de trâmbiță. Și, la glasul
lui, am căzut cu fața la pământ; (cade în genunchi) și lac de sânge era împrejurul meu, (caută cu spaimă) și l-am pipăit
cu mâna mea și era cald și roșu (se cutremură). Și am ridicat cu groază ochii în sus și am orbit de lumina tronului lui
Dumnezeu. Și am deschis ochii mari și pe Dumnezeu nu l-am văzut căci nimeni vrednic nu e ... să-l vază....(Face un
semn de groază și țipă): Ah! Ce văzui la picioarele lui? Văzui pe Petre al meu care se uită la mine cu ochii plânși și-mi
zise: ”Tată, fii gata, căci Stăpânul a toate te va chema să dai seamă de faptele tale”. Și vorba lui era dulce ca
murmurul izvorului. (Își ascunde fața în palme și plânge):Petre, Petre, eram beat, Petre și nu știam ce fac, Petre!
Iartă-mă copilul meu dulce, că am fost un ticălos. (plânge cu hohote). Cade cortina. Finalul actului III.

N.n.Astfel, actul IV se deschide încă și mai surprinzător ca în versiunea din 1930.

79
De aici varianta 1901/1916 ia cu totul o altă direcție pe care o transcriem separat.
 162

Scena VII

(Aceiași, Smaranda).

Smaranda (cu mâinile în șolduri) Nu ți-e rușine să-ți fie, porc bătrân. Să te furișezi de mine și să petreci
până la miezul nopții. Păi, e frumos așa dom’le primar și domle jandari ? Vai, Părinte, să mă iertați ! Vă
puneți mintea cu un om bolnav, oprit de doftori, nici să guste beutura ?

Anton: (dând cu pumnul în masă) N-are să fie, fac ce vreau !

Primarul: Nu te supăra așa, cocoană Smarando. Uite, întârziarăm și noi nițel. (Calm, se uită la ceas). E
numai 11 și jumătate !

Jandarmul: Să ridicăm ședința ?

Smaranda Ședința ? Va să zică-l judecarăți ! (plânge). Judeca-v-ar Dumnezeu !

Anton: (apucă o sticlă și o trimite-n Smaranda. Sticla izbește peretele și se face țăndări) Taci, nu mă jeli.
N-am ajuns încă la ocnă. Nu merg acasă. Mi-e urât, cade casa pe mine.

Smaranda : Haaaaaa ! (cade leșinată. Primarul o ajută să-și revie. Jandarmul liniștește pe Anton care rage
ca o vită).

Cortina.

ACTUL IV

”Sângele nevinovat strigă prin gura lui Petre”80

(Au trecut câțiva ani, poate 3 sau 4. Oricum, 5 ani de la începutul piesei. Ne găsim acum în fața unei noi
școale primare. Un umbrar de frunză. Sub umbrar o masă lungă, pe care stau frumos aranjate cărțile pentru
premii și cununile. Pe stânga și pe dreapta se întinde alee de pomi. La ridicarea cortinei, jandarmul și doi
țărani continuă cu așezarea lanțurilor de frunze pe peretele școalei, în jurul ușii celei mari. Personajele
apar cum e și natural, îmbătrânite, alte haine, alte maniere, evoluați, oricum schimbați.

Scena I

Jandarmul 81, Marin.

80
În ed.1925, mai simplu: ”Vocea sângelui”.
81
Poate fi altul decât cel din primele acte, putând fi transferat între timp. Rămâne la alegerea regizorului.
 163

Jandarmul (corectând pe Marin) Puțintel mai sus de capul din dreapta. Așa, să iasă lucru frumos să placă
părintelui și domnului Pântea. Azi cuvântează părintele Miron.

Marin : O să tune, nu alta ! E meșter mare, Popa, și te unge pe inimă. Cât suntem noi țăranii de proști, tot
știm și noi ce-i bun și ce-i rău.

Jandarmul : Era bun și răposatul Popa Nicolae, dar ăsta....

Marin :Ți se încrețește carnea pe trup când l-asculți. (rîde înfundat).

Jandarmul: Ce ți-e mă, nebune ?

Marin 82(întrerupt de rîs) Mi-adusei aminte de Chițu când avu procesul cu moștenitorii Lupulesii și îl puseră
martor al Lupulesii. Popa umbla cu botezul și la cotitură la AGherghinii se întâlnește cu Chițu, piept în piept.
”-Unde te duci mă ? -La proces, părinte ! –Mă băiatule, uită-te-n ochii mei. Mergi la judecată. Când te duci
să juri, să te gândești la mine. Nu lua numele lui Dumnezeu în deșert” . Apoi știi ce-a făcut ? Când a pus
mâna pe cruce, a-nceput să tremure. N-a mai jurat Chițu strâmb, n-a mai ținut declarația de la post și de la
instrucție, nimic. I-a dat pe ăia de gol!

Jandarmul: Ha, ha ! Popa nu iartă nimic proștilor. M-am întâmplat odată când a grijit p-aia a lu Niculiță. Și
era o duhoare-n casă de dădeai pe spate. Cum a intrat, a zis cam mânios: dați brânci la geamuri; în casa asta
mori cu zile! Ce Dumnezeu, de ați făcut atâta foc?” Aș , ce să dai drumul ?

Marin: Păi, tocmai, cum să dai drumul ? La noi iarna sunt prinse giurgiuvelile cu cuie și îndopate cu trențe.

Jandarmul: Da, ca să nu cumva să iasă moartea. Am dat ușa de perete să iasă duhoarea. Popa s-a așezat
lângă bolnavă, i-a pus mâna pre frunte, pe urmă a scos patrafirul și i-a citit o slujbă de părea că se prefăcuse
casa aia în sfânta biserică și mie mi se oprire sufletul în furca pieptului...

A spovăduit pe babă, a precestuit-o și când să plece i-a zis: ”crezi în sfintele slujbe, babă Petrio ?- Crez,
maică.- În 3-4 zile te ridici de pe patul durerii!”

Marin Și-acuma muncește baba ca un jidov !

Jandarmul: Părintele nu se lasă; văd că se ține de capu jupânului Anton, să-l întoarcă la biserică.(După un
timp) Popa crede că Petre al lui Anton nu e mort.

Marin: De, de de.

Jandarmul: Primarul...care știi că e copoi, nu jucărie, a făgăduit procurorului; cică ar fi primit un denunț, că
Anton ar avea alt păcat de răscumpărat !

Marin Asta numai lacul ”cu plopii” o știe.

82
Aici, față de ediția tipărită în 1925, ca și de versiunea din 1921-25, rolurile sunt inversate. Probabil la gândul că
Jandarmul nu putea povesti așa simplu o întâmplare din tribunal. N.n.
 164

Jandarmul: M-a chemat Primarul aseară și mi-a spus, amărât de tot: Mă, Floreo, n-am odihnă și vreo
dovadă nu-mi iese-n cale să dau de firul poveștii ăsteia. După seara aia de la cârciuma cooperativei 83, am
sondat, am săpat împrejurul lacului și n-am dovedit nimic. Îmi vine-zicea- să aduc pompele să sec lacul.

Marin: Dumnezeu mai știe, dar Anton, când se îmbată, plânge pe fiu-său, ca și cum ar fi mort.

Jandarmul Florea: În lac nu s-a putut găsi nimica. Eu zic tot ca popa, că Petre nu e mort! Și tocmai d-aia
întoarcerea lui apasă ca o piatră pe pieptul lu Anton. Că, dacă se întoarce, îl va acuza de tentativă de omor,
dacă e adevărat ce povestește Anton când e beat....iar din denunț reiese că Petre ar fi știut ceva de moartea lui
Lazăr

Marin: He, he, vezi ? Oricât l-au tachinit, n-a scăpat o vorbă. Poate nu știe nimic, toate –s basme.

Jandarmul: Ce-i aia tachinit, bre ?

Marin: Ar fi cum că-l ațâță. Vorba am învățat-o de la madam Bâzdoc, care zice tachinat, dar zice și ea așa,
că e proastă...

Jandarmul: Aaa, zălțata aia a locotenentului Bâzdoc? Eliza ? Cumnata lui Moș Anton ?

Marin : Daa, vine și ea acuși !

Jandarmul: Hăăă, iar mai rîdem !

Marin: Au!!! Ce-i face popa ! A auzit că bate nebuna soldații! Și umblă brambura toată ziulica din ușe-n
ușe, cică are jur lis. !

Jandarmul: Ce-are mă ?

Marin: Știe naiba ? Jur lis.

Jandarmul: Jurfix, mă Marine, adică vizită la cucoane.

Marin: Naiba s-o mai pieptene !!

Jandarmul: Poate vine iar cu ochii cercănați și cun ghiarele alea lungi și roșii de parcă e Avestița, aripa
satanii din cartea sfântului Sisoie.

Marin : Da glumeț mai ești și matale, don șef !

Jandarmul : Dă-mi Doamne ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit.

Marin : Mai bine zii dac-am pus bine coroanele de frunze?

83
Cooperativa legionară. Cuvânt dispărut în edițiile succesive. Orice referire la Codreanu sau legionari există numai
în ediția tipărită la RV, 1925 și în varianta intermediară 1921-25.
 165

Jandarmul: Bine, bine... Să vezi pe don- Pântea cum să umflă-n pene și se-mbujorează când l-o săruta
domnu Prefect !

Marin: Păi, dacă e șicolaru lui !

Scena II

Aceiași, primarul.

Primarul: (Cam abătut): Gata băieți ?

Jandarmul: Cât p-aci, dom Primar ! De, după noi, parc-ar fi gata !

Primarul: Da, e bine. (stând pe o bancă) Ce căldură, măi ! Da vine ploaia, că pișcă muștele...

Marin: Da, o să plouă, domnule primar ! Văzui că și găinile se scaldă-n țărână.

Primarul: (nervos): Și pe mine mă dor genuchii, că mă mai supără și reumatismul.

Jandarmul: Dacă nu faceți băi !

Marin, (glumeț): N-are omul cu ce !

Primarul: Să știi, mă, că n-am cu ce. Dar n-ar fi tocmai banii, cauza.N-am timp, n-am odihnă !

Mă mănâncă urechile și...

Jandarmul: Și pe mine mă mănâncă urechile !

Primarul: Pe tine nu te mănâncă nimica, Marine ?

Marin: (tot glumeț): Pe mine mă mănâncă-n palmă

Primarul: Aoleu ! Rîzi, drace, hai ? Da, să fac niște băi... Da am prea multă treabă...și nici popa nu mă lasă
nici o clipă din mână. Când mă întâlnește, primul cuvânt, ăsta-i e: ”Nu mai vreau nici o capră în turma mea,
domnule primar. Trebuie să punem cu nădejde mâna pe lopată și să vânturăm grâul de toată zoana ! ” Capre
sunt cam multe....84(Se aud murmure și din stânga și fund, printre pomi vin oamenii încet, în haine de
sărbătoare.)

Scena III85

84
Aluzie la sectanți, pe care Biserica îi urmărea cerând colaborarea autorităților civile și militare, care în schimb
cereau preoților colaborarea la vânarea comuniștilor și mai apoi a legionarilor, grupuri rău văzute pe care guvernul le
urmărea fără scrupule, precum Biserica pe sectanți.n.n.
85
Întreaga scenă este prescurtată mai ales spre sfârșit în varianta 1930. Punem în note expresiile discrepante față de
atmosfera piesei din 1930.
 166

Aceiași, Preotul Miron, învățătorul Pântea, Vulpe, Anca, Anton, Smaranda, Eliza, țărani, țărance.

(Preotul și învățătorul coboară din școală. În urma lor se aude gălăgie de copii. Toți ceilalți iau locuri pe
băncile destinate publicului.)

Primarul: (salutând cu pălăria –n sus) Bine-ați venit, oameni buni !

Pântea ( de pe scara școalei) Adică bine-ați venit Dvstră, fiindcă noi suntem gazdele.

Preotul: Adică, bine ne-am întâlnit ! Hei, ce mai faci, moșule Vulpe ? Sfătosule și drăgăstosule, când te văd,
îmi răsare-n minte bunicu, Dumnezeu să-l odihnească.

Vulpe: Taică Părinte, iertată să-mi fie vorba, de la Dumnezeu aș face bine; dar de la oameni fac tare rău.

Preotul: (tace și se uită la Anca). Dar domnișoara Ancuța ?

Anca (rîzând idiot): Pe câmpul cu florile, a dus Petre oile !

Moș Vulpe: Iată ce face Anca, părinte. Și înțelegi cât mă doare !

Pântea (trist): Și asta tot de la Dumnezeu este !

Preotul : Și tot Dumnezeu o repară

Anton (care stă pe o bancă în fața grupului, cu privirea-n țărână, face semnul crucii în neștire):

Soarele lui Dumnezeu răsare și peste buni și peste nebuni și peste drepți și peste păcătoși 86

Smaranda (trăgându-l de mânică pe Anton:) Tu nu te amestica între oamenii cu-nvățătură

Eliza: În discuții savante !

Preotul: Cerul începe a se deschide și pentru dumneata, dom’le Anton

Anca: În numele Sfântului, taci !Să auzim cum latră cățelul pământului sub crucea de piatră....Și când latră
cățelul și cântă cocoșul, strigă se întoarce în mormânt... (Toți o privesc consternați. Îi face metanie preotului
și zice): ...Părinte, nu-i așa că dacă Petre s-a făcut strigoi, va veni să-și mănânce rudele ?

Anton (face o mișcare de groază): Petre ? Strigoi ?

Smaranda (îl smucește cu furie): Șezi binișor, măi omule !

Eliza: Sărmana, ce iluzii !

86
În versiunile anteriore, unde Anton este mai pocăit și mai puțin înrăit, această frază este pusă în gura Ancăi, iar
Anton, trist și înebunit își face cruci în neștire. 5 ani mai târziu, el nu mai este astfel.
 167

Preotul: (luînd pe Anca de mână): Vino lângă soția mea, domnișoară ! Ea te iubește mult ! (o duce lângă
doamna preoteasă care-i spune pe șoptite ceva și o mângâie).

Anca: Lângă cocoana preoteasă nu mi-e frică de strigoi

Anton: Temeri de oameni bolnavi. ( se uită crunt la Vulpe).

Vulpe (oftând) Dumnezeu e sus și vede

Anca: Elele, șoimanele, s-adune pe otrăvitoarele

De gât să le strângă, oasele să le frângă

Preotul: Ancuțo, ielele, strigoii, sunt din bazme. Tu să ții în brațe iconița cu Maica Domnului, pe care ți-am
dat-o eu.87 Și s-o scalzi în lacrimi... și, de nu va fi mort, Petre se va întoarce; și, cu el, și mintea ta. 88

Primarul. Așa, Domnișoară, ascultă pe părintele . (Cu scop): Și să se cutremure, la mângâierea lui, cei cu
inima împietrită.

Vulpe: Să ne trăiești, Părinte Miroane !

Primarul (schimbând vorba, se adresează tuturor): Dragi săteni, sunt de 10 ani primarul Dv. Satul ăsta era
numit sat de netrebnici și nemernici...

Vulpe: Păi așa era.

Eliza: Din cauza insuficienții, desigur.

Primarul, (zâmbind): Noo, lasă asta ! (Ci pentru că m-a ales de 4 ori primar, contra voinții tuturor
răuvoitorilor, (glumind), chiar contra domnului Anton. Am fost urmărit, arestat, sărăcit, pentru credința ce-
am purtat acestui sat, dar nu m-am dat învins)89. N-am nevastă, n-am copii, sunt copil al nimănui, eu, însumi,
de aceea vreau să dau tot ce se poate da pentru cei nevoiași și neajutorați.

Preotul: În aceasta, voi fi totdeauna alături de dumneata.

Învățătorul Pântea: Și eu, la fel, vom lucra împreună pentru binele acestor oameni !

Preotul: Și nici acum n-ai scăpat.

Primarul: (rîzând): Știu, și sunt mulțumit. Numai că nu prea mai sunt sănătos.
87
... în ziua rătăcirii tale, potrivit ediției 1925. Dacă apare un singur preot, se va suprima dialogul preotului cu Eliza pe
care n-o cunoștea încă, din actul IV, așa cum a făcut Popian însuși pentru varianta 1930. Dar este mai bine, după noi
să fie doi preoți, unul în vârstă și altul tânăr care preia acțiunea, fără să știe toate amănuntele trecutului. Idem și în
cazul Jandarmului.
88
Ed.1921 înlocuiește cu: ” Și să te rogi cu credință la Maica Preacurată. Când boala este în suflet, știința celor mai
iscusiți vraci este fără de folos”.
89
Frază scoasă în variantele viitoare. Prezentă numai în varianta 1921-25 și în ediția 1925 RV.
 168

Anton: Ne-au hodorogit belelele ! Dumneata încai n-ai nevastă

Smaranda : Eee, tronc, Marico !

Eliza: Ești caraghioz, nene, nu vezi ?

Anca (luînd o poză copilărească): Premiul I cu cunună, Vulpe Anca (rîde):Uite, parcă mă văz școlăriță,
spunând poezia.

Vulpe: Fii cuminte, tată...

Pântea: Și, ce-ar fi dacă ne-ai spune și acum una ? Nu știu eu ce frumos spuneai ? Tot trebuie s-așteptăm pe
domnul prefect

Anca (declamă frumos): Bătu- v-ar norocul, oricând și oriunde

Trăzni- v-ar un fulger din doi ochi iubiți

Plezni- v-ar dujmanii în calea vieții

Și fire-ați cu toții trecuți printre sfinți

Toți câinii mânca –v –ar durerea și jalea

Lua-v-ar vârtejul de dulci fericiri

Și arde-v-ar para plăcută și caldă

A unei eterne și sfinte iubiri! Ha ha ha ha ! Așa-i că vă zic frumos ?

Toți, (oarecum înfricoșați și impresionați neplăcut, aplaudă furtunos. Ea face bezele, aruncând cu flori în
toți. Când ajunge la Eliza și-i dă o floare, îi zice): Vezi ce noroc ai avut tu ? Nu era bine să n-ascult nici eu
de nimeni și să fug cu Petre ? Tu ai fugit cu ofițerul și acum ești fericită. Uite ce unghii ai, parcă ești o pisică.
Ha, ha, ha... dacă ai soldați să-ți scalde copiii ? Și păzeai vacile cu Gherghina, cu Safta lui Baraoane ! Și la
școală nu învățai nimic. Ha, ha, ha, vezi ?

Eliza (rușinată): Sărmana, mă confuzionează cu cineva!

Smaranda Nu te ofili dragă, numai pentru atâta

Marin : Ziceți: Doamne ferește !

Eliza (făcându-și vânt cu jurnalul): O biată vizionară !

Preotul (mângâind-o pe păr): Fii cuminte, Ancuțo. Stai frumos ici lângă noi.
 169

Anton: (revoltat): Da-mi pare rău că toate astea se pun în spinarea mea! Ca și cum eu am pus-o să cadă-n
dragoste cu bezmeticul meu de fecior! Ptiu, rușinea dracului ! 90

Preotul: Fii liniștit, dom’le Antoane. Cine se gândește la dumneata ?

Smaranda : Fugarii cu fugarii. Noi, slavă Domnului, avem de toate

Preotul: Aduna v-ați ceva comori în cer, cocoană Smarando ?

Smaranda Așa zicea și răposatu-bărbatu-meu dintâi și, azi așa, mâine-așa, până i-a ros oftica bojogii.

Anton: (semnificativ): Oftica ?

Smaranda: Când a murit m-a lăsat datoare vândută.

Anton : Morții cu morții.

(Mulțimea murmură și face diferite grimase, fixându-i pe amândoi).

Vulpe: A fost o vreme, cinstite părinte, când în satul nostru numai casa domnului jupân Anton Lânaru se
învrednicea să poarte numele de casă. Încolo, vai și amar. De la biserică-n sus erau numai bordee și
cocioabe.

Toți: Așa e

Anton : Bine mă zugrăvești, dujmanule !91

Pântea: Ha, ha, lângă vatră se aciuia familia, în jurul oalelor copiii zgribuliți și golași, pe masă o mămăligă
plină de pelagră, aci era havuzul, aci lazaretul, aci sacul cu mălai, funia cu ceapă, șireagul de ardei uscat,...

Mulțimea (hohotește din ce în ce mai tare).

Vulpe: Parcă citești în carte !

Pântea (continuând): ...Și –n tindă mieii nou născuți, vițelul, ba chiar și Ghiță se mormolea....

Preotul: Și dumneata dom’le Antoane, te simțeai bine între așa consăteni ? Casa prea înaltă nu stăvilea ea
toată furia vânturilor nemilostive ?

Anton: Nu cumva era să dărâm casa mea să le fac lor ?92

Preotul: Cred că a venit vremea să așterni masă curată pentru pâinea și vinul lui Dumnezeu.

90
Varianta 1925, Anton are alt ton : Oh, toate astea pentru Petre al meu ! Da, părinte, pentru Petre al meu !Ce băiat
frumos și voinic ! (apăsându-se pe piept cu turbare): Geme, suflete, zdrobește-te, că de alta nu mai ești bun ! Uită-te la
tine Antoane, vezi ruina casei tale ! Smaranda: Ce ți-e omule ? Hei istoria năibii !Fugarii cu fugarii. Anton : Și morții
cu morții. Și eu ? Mai mă socotesc eu viu între oameni ?Aici e ruina, în inima mea !
91
De aici, aproape toate discuțiile au fost suprimate în varianta 1930 si următoarele. Rămâne completă fraza despre
muzică a preotului și ultima recitare a Ancăi.
92
Și aici, tonul lui Anton este altul : Uită-te la mine, Părinte și vezi crăpăturile ei !
 170

Anton: E târziu, părinte

Pântea Stăpânul viei a primit pe lucrătorii din ceasul al unsprezecelea ca și pe cei dintâi.

Preotul: Dumneata pe ăla să nu-l scapi93

Eliza: Dacă știam că vă cufundați în discuții tehnologice, mă lipseam.

Anton: Așa-i place părintelui, să mă ia la vale de la o vreme. De ce, nu știu.

Preotul: Fiindcă iar ai rărit vizitele la sf. Biserică. De ce ocolești Crucea cu chinurile Domnului și
mântuirea ? Nu știi că Crucea duce la-nviere ? De ce nu vrei și mata să înviezi ?

Anton: Se mai poate ?

Smaranda: (văzând pe Anton prostit, întrerupe brusc): Dom-Pântea, dar nu se mai strigă primurile?Hei,
Doamne iartă-mă, parc-am venit aici să ne spovedim94

Eliza: E o pură ridicolă.

Pântea (privind la ceas): Așteptăm încă puțin, fiindcă vreau să vină și domnul prefect. 95

Jandarmul Auzii că vine și don căpitan al nostru și domnul revizor școlar

Eliza. Don căpitan ? E un băiat de o nostimadă ! Ce bine-mi pare, că mai am și eu anturație !

Preotul: Dupe câte văd, domnule Antoane, cu dumneata am încă de lucru. Nu te dai bătut.

Anton: N-are să fie

Pântea Am dat moșie satului și n-o să-ți dăm dumitale liniște ?

Anton: Mie numai moartea poate să-mi dea liniște Știu că mortu e mort și atâta tot

Eliza: S-a constatat de doctori chiar

Vulpe:Dar sufletul nu moare

Smaranda : Vorbește și nea Ion !

93
În ed. 1925 acest dialog continuă astfel: Anton (tare):Da, da! Dar spânzurații din pârleală,tâmpiții din băutură,
nebunii din bătaie, mă vor ierta ? Preotul (îngânându-l pe acelaș ton ): Ce pot ei cu toții înaintea puterii Tatălui ? e
destul să te faci vrednic de iertarea lui și te vor ierta și ei, dezmoșteniții. Între timp, dezlipește-te din brațele satanei,
mărturisindu-te.
94
Aici Anton în varianta 1925 răspunde femeii: Taci, Satano, că mânii pe Părintele. E evident că evoluția lui Anton în
câțiva ani este de la dorul de Petre si ura în creștere față de nevastă, la o apropiere de ea si la un dispreț din ce în ce
mai mare pentru băiat.Și de a o atitudine de căință, la o mulțumire de sine, înrăire și autojustificare. În acest text
unificat nu am putut elimina aceste tendințe, de aceea le prezentăm separat, ca două posibilități pentru regizor.
95
Varianta 1925 adaugă aici această informație:Oricum, cocoană Smarando, azi nu se mai pun cununi copiilor, în
Măciești. (Este vorba probabil de vreo dispoziție din Învățământ temporară, anii-20, la care s-a renunțat).
 171

Anca : Dumneata domne Antoane ești un duh necurat. Uite pe umărul drept ai un corb alb și pe cel stâng
unul negru.

Anton: Pe mine n-a încălecat încă necuratul. Când l-oi simți aproape te chem eu, părinte.

Preotul: N-aș fi crezut ca un om la vârsta dumitale să vorbească fără pic de gândire în fața unei lumi întregi.
Și dacă e vorba să mă răstălmăcești, atunci dă-mi voie, dom’le Antoane să cred ce-am auzit pe socoteala
dumitale. (schimbă vorba): Va să zică, dragii mei, satul Dv.n-a fost așa cum mi se descria mie la seminar.
Văd însă că multe răni ale sale au fost vindecate.... Parc-aș fi dorit să mai găsesc încă vie primejdia, ca să văd
cât de oțelit sunt întru stăvilirea ei.96

Anca: (Sărută mâna preotului): Mai suntem noi, nemângâiații, oropsiții, blestemații.

Anton: Blestemații sângelui.

Smaranda, (sculându-se nervoasă): Haidem acasă.

Pântea: Ia-o încet, cucoană. Dl. Anton are nevoie de mângâiere Și-a pierdut singurul copil, și...

Smaranda: Dar eu nu mi-am pierdut bărbatul dintâi?

Pântea: Părinte, ai încă mult de lucru. Cu ce ai învățat în seminar, ai să desăvârșești ceea ce eu, bietul, cu
slaba mea învățătură și putere nu am desăvârșit. Eu am dat satului moșie

Anton: Moșia mea !

Pântea: Bancă populară

Moș Vulpe: Ai luat de la nas vaca cu lapte a cămătarilor.

Pântea: Cooperativa forestieră, moară de foc, școală nouă, biserică nouă.

Anton : La care n-am dat nici un ban.97

Smaranda: Tu nu faci troițe ? Fântâni ?

Anton: (ca ars). Acuma, he, he.....

Pântea: Rămâne ca Sfinția ta să te îngrijești de sufletele noastre. Ai dar să ne mântuiești și...

Anca: Și să ne aperi în contra duhurilor necurate.

Preotul: (mișcat):De ce nu te-nțeleg deplin, Domnule Pântea ?

96
Ed.1925 mai adaugă aici: Anton:Acum, eu am mai rămas de batjocoră. Smaranda: Așa au vrut dujmanii, plesnir-
ar !....
97
Ed.1925 adaugă: …Și m-am certat cu fiul meu din pricina asta, (plânge).
 172

Moș Vulpe: Fiindcă ești prea tânăr, dragă părinte

Anton : Va veni și vremea aia, să ne înțelegi, căci Satana n-a pus încă de tot genuchii pe pieptul nostru. Și
când va veni ceasul mântuirii mele, să mă pomenești cu evlavie, că voi lăsa averea mea sfintei biserici....

Smaranda: Că ai și multă....

Preotul: Iisuse, luminează-mă

Pântea: (În paralel fără să ia seama la Anton ): Iisus te va ajuta să faci din acești oameni o turmă de
credincioși blânzi și cucernici.

Anton (sculându-se): Și atunci lupii vor fi goniți din staulul oilor (arătând pe Smaranda), iar vulpile nu-și
vor mai găsi vizuina...

Smaranda: Hai, acasă, omule, c-ai înebunit de tot.

(Din școală se aude un cor cântând. În clasă copiii cântă un cor religios. 98Toți ascultă cu evlavie. Anca
plânge înfundat.)

Corul: Dumnezeul, Dumnezeule al mântuirii mele, nu mă lepăda pe mine de la fața ta, iartă-mi fărădelegea
mea, căci mă întorc către tine mărturisindu-mă.99

(Pântea intră și iese din școală, controlând situația. Primarul, la fel, în acest răstimp).

Anton: Așa cânta nepricopsitul meu de fecior când ierea mic. Îngerește cânta ! Și când s-a mărit....

Preotul: Muzica, domnule Antoane este legătura sfântă între sufletul rupt din slavă și trupul de humă. Ea
înalță ființa omenească la scaunul Celui necuprins de fire. Muzica duce de o potrivă pe viteaz și pe fricos la
moarte de erou, cântarea îmblânzește fiarele pustiului. Nu cu pungi de bani și cu hârdaie cu rachiu se
cucerește un loc în Împărăția cerurilor! Nici făcliile de ceară nu răscumpără sângele nevinovat. Voi, dintre
oile mele, dezmeticiți-vă cei rătăciți, căci mă doare nepăsarea voastră.

Anton (Tresare, Smaranda-l stăpânește. Se uită crunt la Smaranda,care-l trage de mână să plece): Lasă-mă.

Corul (reîncepe, condus probabil de Pântea sau de un alt învățător ajutor al său):

”P-aicea au trecut legionarii100

P-a noastre stânci, ei slovele și-au pus

98
În ediția 1930 este înlocuit cu ”Pe-al nostru steag”. În versiunea intermediară din 1921-25 se descrie astfel: ”se
aude în școală un imn de slavă cu acompaniament de orgă. Toți ascultă,” etc…
99
Compoziție pe muzică de Gr. Gâlcescu, cl. VIII.
100
Se referă la legionarii romani care au trecut pe Valea Oltului, lăsând urme și inscripții. N-au nici o legătură decât
de nume cu cei ai lui Corneliu Codreanu. Dar epoca și atmosfera ajuta la această identificare. Popian, oricum, l-a
înlocuit în variantele următoare lui 1925.
 173

Strămoși viteji ne fost-au legendarii

Cari faimă și lumină au adus.

Și preoți fost-au ei, care cuvântul

L-au semănat, încrezători în lege

Și s-au jertfit și au sfințit pământul

De el pe noi de-a pururi să ne lege”.

Preotul: (înflăcărat): Români să fim, în cuget și-n simțire, în cuvânt și în cântare. Neamul nostru să fie
mândria noastră, limba să fie comoara noastră, să simțim românește până la ultima bătaie a inimii noastre.

Toți Să trăiești, gură de aur.

Smaranda (care simte că nu mai poate stăpâni pe Anton): Domnule Pantea, nu mai vin mărimurile?

Eliza O să fie nevoie să plecăm.

Vulpe: Voia Dv ....

Eliza: Ei, bine, dar asta e lipsă complectamente de promititudine. E îngrozitor să aștepți și să nu vină.

Smaranda: (cu necaz): Așa suntem noi, ăștia de la țară.

Eliza: Părinte, eu sunt sora ei mai mică, actualimente doamna locotenent Bâzdoc din infanterie.

Preotul: Știu, Doamnă.

Eliza: Sunt născută aici și-mi pare curios că nu mai cunosc pe nimeni.

Vulpe: Păi e și cam mult de când ai plecat de aici cu don Jidoreanu...

Eliza: (privindu-l cu dezgust, continuă): Sunt foarte aferată să văd o serbare la țară. Trebuie să fie nostim.

Preotul: Da, e frumos și la noi. Ne pare bine, Doamnă că avem prilejul să ne desfătăm laolaltă cu orășenii,
atât de rari pe la noi.

Eliza: Da ? Mersi pentru simpatie.... Să fiu discretă, dragă părinte, mă agasează aerul de la țară, dar la oraș,
da, e altă viață. Mă mir de Dv.oameni mai subțiri cum puteți suporta această melancolie !

Preotul, (ironic):Trebuie să trezim la viață pe semenii noștri, ursiți să trăiască în acest mediu.

Eliza: Și ei înțeleg ? Știu că bărbatu-meu se plânge grozav de tâmpenia țăranilor.

 174

Preotul: Țăranii sunt făpturi minunate, Doamnă, și au suflet mare și dorinți și mai mari de a ieși din starea în
care se află. Și orășenii Dv. au dorinți. În fața unui cinematograf am zărit odată niște ucenici de cizmărie și
câteva servitoare care se înghesuiau la o crăpătură a perdelii, să vadă și ei ceva.

Eliza: Idioții !

Preotul: Zicea una: Of, de ce n-am eu banii pe care-i pierde cocoana mea la cărți într-o seară, că m-aș duce
în toate duminicile la cinema.

Eliza: Oooo!

Preotul: Am intrat înăuntru și m-am așezat într-un stal. În fața mea două coconițe comentau: vezi dragă, eu
prefer pe Steier. Eu prefer o limuzină, zise cealaltă.... Ce deosebire de dorințe între cei de afară și cele
dinăuntru !

Eliza (care n-a înțeles nimic): Da, se poate.

Preotul: Iacă e aproape să sosească domnul Prefect. Domnule primar, domnule Pintea, să fim gata, să
începem....(Se duce de-i caută prin școală sau prin parc. Se întoarce, urmat la depărtare și de cei doi).

Moș Vulpe: Să mai fi cântat copiii ceva !....101

Anca (izbucnește declamator): Dă-mi un țăpoi, o furcă ori o greblă

Eu nu mă sperii de zăduful verii

Sub sărutarea soarelui fierbinte

Vreau să trăiesc... la țară !

Preotul: Ce zici, tu, Ancuțo?

Anca: Părintele meu cel bun și cuminte, să cânte îngerii. (cântă ea, frumos) nr.4.

Frunză verde foi de tei/ Pentru ochișorii tăi

Cheltui trei mii de lei Leano, leano.

Ochii tăi arme nu poartă/ Mă mir de ce mă săgeată

Ochii tăi cuțite n-au/ Mă mir junghiuri de ce-mi dau

(Aplauze furtunoase din partea publicului din scenă. Se aud comentarii:”păcat, sărmana”.)

101
În ediția 1925, în loc de declamația Ancăi intervine Anton: Să cânte îngerii!... Da, să cânte îngerii, așa cum cântă
lângă scaunul Tatălui. Să cânte îngerii să-mi lumineze întunecimea sufletului meu! Să cânte îngerii,da. Să cânte
îngerii! (Rămâne cu ochii aiuriți spre albastrul cerului, pe când apare tânărul orb).
 175

(Între timp,dinspre dreapta, planul I, de dintre copaci, apare un tânăr ca de 30 de ani,cu părul și barba în
neregulă, e prost îmbrăcat și în mână are un toiag lung. Din privirea fixă pare a fi orb. Fredonează o
romanță plină de durere și în timp ce cântă, rămâne cu prvirea fixă spre public.Vocea-i tremură și vorbește
dulce și obosit):

Scena IV.

(Varianta tipărită în 1925 cu mici corecturi din manuscrisul intermediar, 1920-25)102

Aceiași, Petre

Câți sunteți aicea, frați și surioare

La lucru, la horă, ori la șezătoare

Vedeți p-un biet orb.

El nu are casă, nici mamă, nici tată

Pe el nu-l mângâie o scump-adorată

Și inima-i corb

Sub cerul albastru, ori în noaptea sură

Când vede și buhna ce soare nu-ndură

Eu doar beznă văd

Și dacă măicuța mă făcea pe mine

Orb chiar din născare, fără de lumine

Al sorții prăpăd

Atuncia, durerea cu mine-mpreună

Se purta prin lume cerșind voia bună

Ori pe unde trec

102
Între diferitele variante, deosebirile sunt multe, dar încă se mai pot pune de acord, ca în cazul acesta, să prezentăm
varianta 1930 doar cu câteva completări din cea din 1925. Finalul însă este prea deosebit, așa că îl punem separat, pe
variante, adăugând noi, una inedită, a noastră, scrisă potrivit unei intenții a Maestrului.
 176

Dar eu văzui ziua, frumosul văzut-am

Doar cinci ani trecură, de când eu putut-am

Ca voi să petrec.

Groaznică poveste am eu a vă spune

Inima mi-e neagră și nu pot răpune

Clocotul din ea.

Mă iertați c-o clipă vă-ntunec gândirea

Eu sunt prigonitul care fericirea

N-o poate avea.

Anca (profetic, privind aiurea): Vorbește, vorbește,

Sărmane, vorbește !

Glasul tău răsună

În biata nebună

Și duios se-ngână

Ca-n noaptea cu lună

Când rătăcitori

Ne purtam prin nori !

Vorbește, tu, rătăcitor cu ochii tulburi, cu trupul istovit de cale.

Preotul: (apucă mâinile orbului și-l privește drept în lumina ochilor): Au, tu, au părinții tăi greșiră de s-au
împăienjenit ochii aceștia plini de-nțeles și lumina totuși, nu e stinsă? Ce zdruncin sufletesc ți-a răpit
comoara lor ?

Anton (ridicându-se de pe bancă, se freacă la ochi. Începe să urle din ce în ce. Smaranda și Eliza îl rețin și-
l zguduie):

Smaranda: Ce ți-e mă, omule ?

Eliza: Vino-ți în fire, bre, omule !

 177

Anton: E năbușală și amețesc. Urechile-mi vâjie și glasul lui îl cunosc. Dați-mi apă !Vreau apă multă, și
răcnete vreau să aud, ca-n noaptea păcatului ! (Lumea toată se adună-n jurul lui și-l privește curioasă,
făcând fel de fel de gesturi).

Petre (cu putere):

Venisem pe-acasă; de trai bun, flămândă

Maica mea, sărmana, ființă plăpândă

Sufletu-și dăduse

Tata, om cu stare și încă-n putere

O altă soție își luă, dupe plăcere

Și-averea-și vânduse

Maștera, pe mine, nu m-avea-n plăcere

Singură, o fată, mi-era mângâiere

După ea dorii

Visând-o-ntr-o noapte, aprinsă în pară

Și mugind pe patu-mi, cum muge o fiară

Eu s-o scap, sării.

Dar somnul se duse și pe pat de trudă

Bietul trup, de-a surda se svârcole; asudă

Ochii să-și închidă

Ploaia pleznea-n geamuri, vântul urla tare

Lampa micșorată-n lină tremurare

Pâlpâia-n firidă

Și-ntre vis și viață, auzii o șoaptă:

-Tu i-ai dat otravă, știi tu ce te-așteaptă

Salbă de nu-mi faci ?

 178

Strig în gura mare !

Anton : (repezindu-se ca un tigru, apucă-ntr-o palmă capul orbului și-l privește sălbatic în ochi. Toți rămân
înmărmuriți.) Cine ești tu, milogule nețesălat, care fabrici povești frumoase și grozave ? Care este numele tău
?Mă, tu din ce lume vii ?

Petre: Mă cheamă Petre și vin din lumea orbilor, unde m-a trimis tata într-o noapte cu trăznete și vedenii.

Anton: Oprește-ți firul poveștii și lasă-mă să te cunosc.

Toți: Petre, Petre !

Anca: Petre ? Se poate ? Sunteți nebuni ? Petre, cum ? Voi îmi ziceți mie nebună ? Ha, ha, ha!

Moș Vulpe: (plânge și îmbrățișează capul Anchii): Copila mea, lumina mea.

Petre (îmbrățișând pe Anton): Unde sunt? Tată, eu văd. Doamne, milostivule, eu văd. Te văz pe Tine,
Doamne, plutind pe norii cerului ca-n ziua când ai despărțit întunericul de lumină. Vă văd pe toți, oameni
buni!

Anca (se repede și îmbrățișează pe Petre. Toți rămân consternați; unii se închină): Petre, lumina minții
mele, tu ești. Te cunosc Petre ! Vă cunosc pe toți, oameni buni.(Fața ei devine matură, normală, încât toți
sunt convinși că nebunia i-a pierit).

Primarul: El să fie ?

Toți: El este.

Anton (împingând la o parte pe Petre și pe Anca, ei rămânând îmbrățișați): Taina nu mai e taină, oameni
buni ! Fiul meu, acesta, pierdut a fost și s-a aflat, și învierea lui aduce învierea acestei copile și moartea mea
și a nemernicii acesteia (arată pe Smaranda).

Primarul: Tinere, urmează-ți povestea

Moș Vulpe: Povestea are cântec

Toți: Da, da, să ne spuie povestea !

Anton: Nu mai e de trebuință! Oameni buni, povestea v-o spun eu: eu am omorât pe Lazăr Cârciumarul și..
(se îneacă), Smaranda mi-a ajutat și povățuit.

Smaranda, (repezindu-se la el): Minți, ticălosule ! (Ținută de Eliza, un moment, se prăbușește).

 179

Anton: Nu mai pot trăi și auzi în toată clipa vocea sângelui nevinovat zicându-mi: locul tău e la ocnă ! Am
vărsat sânge nevinovat și am voit.... (cade în genunchi). Iertați-mă, oameni buni ! (se prăbușește la pământ).
Iartă-mă, tată părinte ! Domnule Primar, fă-ți datoria !(cade jos și moare). 103

Preotul: Dumnezeu să te ierte, omule !

Smaranda: Minte, minte ! (tremură).

Primarul: În numele legii, te arestez ! (tumult, consternare generală.Doi țărani și jandarmul o arestează.
Ea plânge, Eliza plânge și ea).

Petre: (care până acum rămăsese năuc, cade peste tatăl său): Doamne, ce am făcut ?

Preotul: N-ai făcut nimic, tu. E Domnul care a făcut dreptate !...(Spre public): Și s-a făcut lumină!.104

VARIANTA 1930 MANUSCRIS.

*redusă de autor.

(Între timp, cum se face liniște, prin dreapta, planul I, de printre copaci, apare un cerșetor tânăr, orb ! Are
părul și barba în neregulă, e prost îmbrăcat și în mână are un toiag lung. Vocea-i tremură și vorbește dulce
și obosit):

Scena IV.

Aceiași, Petre.

Petre : Aicea e nuntă, e petrecere, e o adunare a poporului ? Spuneți orbului! Orbul n-are casă, n-are masă și
inima lui este neagră ca și bezna ochilor lui. Orbul care trece are o poveste grozavă, oameni buni, dați-i
numai ascultare !

Anca (profetic:)

Vorbește, vorbește, sărmane, vorbește

Glasul tău răsună în biata nebună. (Se apropie, și se oprește la o anumită distanță):

Vorbește, tu, rătăcitor cu ochii tulburi, cu trupul istovit de cale !

103
În ediția tipărită, 1925, Anton moare. În varianta 1930, ca si în ediția 1916 în 3 acte, și în manuscrisul intermediar,
1920-25, nu moare, ci merge la ocnă. Varianta ”democrată” din 1963 este mai scurtă, se termină cu uciderea lui Petre
și cu plânsul lui Anton, după care cade cortina.
104
Expresie din versiunea intermediară, 1921-25, care lipsește din celelalte, dar este sugestivă și o păstrăm și aici.
Regizorul care folosește finalul versiunii tipărite din 1925, când Anton moare, poate scoate această expresie despre
lumină.
 180

Preotul: (Apucă mâinile lui Petre și-l privește atent în ochi)

Jandarmul. (se apropie) Nu e lucru curat !

Preotul: Au, tu, au părinții tăi greșiră de ai rămas orb ?

Anton (smulgându-se de lângă Smaranda face un pas spre Petre) Lasă-mă.

Eliza: Nene, ce Dumnezeu ? Fii mai pacient !

Anton : E năbușală și mă-neacă năduful !Dați-mi apă !Vreau apă multă,ca-n noaptea cu fulgere și cu tunete !
(mișcare-n mulțime).

Petre: Maica mea, sărmana, a murit demult. Tatăl meu mi-aduse o mașteră și maștera dădu iama în averea
mamii. Tata se-mbăta de vin și de dragoste și maica mea vitregă mă prigonea. Puse pe tata să mă gonească !

Anton (ca un leu): Destul orbule care vezi ! Erai mai bine surd și să nu auzi.

Petre: Sunt un surd care aude numai glasul lui Dumnezeu care mă luă de la ușa streinilor și mă trimise spre
prispa binecuvântată a maicii mele!

Anton: Ei, da, și ce vrei ? De ce vii ca un milog nețesălat, fabricând povești frumoase și grozave? Care e
numele tău ? Mă, tu din ce lume vii ?

Petre : Vin din lumea unde Lazăr se odihnește-n sânul lui Avraam. Viu din lumea din care m-a trimis tata,
într-o noapte cu tunete și cu trăznete.

Toți: Petre, Petre !

Anca: (Se repede nebună prin lume și-l ia de gât pe Petre, acoperindu-l de sărutări) Petre, Petre! Tu, așa
trențăros și cu părul ca un sălbatic? Doamne, Doamne !

Vulpe : E Petre, copila mea, lumina mea!

Petre (tare, deschizând ochii): Oameni buni, nu sunt orb. Ochii i-am închis de rușinea ce a căzut pe casa
noastră ! Vă văd pe toți, oameni buni !

(Toți rămân consternați, unii se închină).

Anca: Petre, lumina minții mele, tu ești. Te cunosc Petre ! Vă cunosc pe toți, oameni buni.

Anton (repezindu-se la el și apucându-l de gât) Da pe mine nu mă vezi, tâlharule ?

(Jandarmul și alți oameni pun mâna pe Anton ) Lăsați-mă să-l întreb numai cu ce gând a venit !

Petre: Cu niciun gând, tată. Mi-era dor de casă.

 181

Smaranda Bine c-ai venit. De-acum să ne vedem sănătoși, jupâne-Antoane (vrea să plece).

Anton : (apucând-o de mână) Nu mai pleci ! Nu, nu mai pleci !( se îneacă) Domnule jandar și dom’le
primar, să-și dea socoteală ! Eu.. eu.. cu ea am ucis pe Lazăr, cârciumarul! (cade în genunchi). Iertați-mă,
oameni buni ! (se prăbușește la pământ).105

Petre: (care până acum rămăsese năuc, cade peste el ): Tată, tată !

Smaranda : (se apără) Minte, minte oameni buni !(tremură)

Jandarmul: În numele legii, te arestez ! (tumult, consternare generală. Ea plânge, Eliza plânge și ea).

Petre: Doamne, ce am făcut ?

Preotul: N-ai făcut nimic, tu. E Domnul care a făcut dreptate ! (Spre public): Și s-a făcut lumină.

Cortina

1930, febr. 3. RV. C. Popian.

2 sept. 2017 Bistrița.

VARIANTA MISTICĂ .106

(Ținând seama de o conversație avută cu Maestrul prin 1960-62).

Tot actul IV se întâmplă după 5 ani de la actul III.

Această variantă cere să fie prezent acelaș preot de la începutul acțiunii, nu prea tânăr.

Scena IV

(Între timp, prin dreapta, planul I, de dintre copaci, apare un cerșetor tânăr, orb, intrând orbecăind,ajutat
de un copil. Are părul și barba în neregulă, e prost îmbrăcat, plin de noroi și în mână are un toiag lung.
Vocea-i tremură, cântă și vorbește dulce și obosit):

Scena IV.

105
În ediția tipărită, 1925, Anton moare. Aici, ca si în ediția 1916 în 3 acte, nu moare, ci merge la ocnă. În varianta
intermediară, ca și în cea ”democrată” din 1963, Anton plânge cu capul în mâini.
106
În cadrul textului original al lui Popian au fost adăugate câteva fraze și gesturi, plus apariția Îngerului, care
schimbă finalul, așa cum Maestrul l’a comentat în secret și ar fi dorit probabil să-l rescrie într-o Românie liberă,
necomunistă, tot în folosul vreunei echipe de teatru a Episcopiei.
 182

Aceiași, Petre

Câți sunteți aicea, frați și surioare

La lucru, la horă, ori la șezătoare

Vedeți p-un biet orb.

El nu are casă, nici mamă, nici tată

Pe el nu-l mângâie o scump-adorată

Și inima-i corb

Sub cerul albastru, ori în noaptea sură

Când vede și buhna ce soare nu-ndură

Eu doar beznă văd

Și dacă măicuța mă făcea pe mine

Orb chiar din născare, fără de lumine

Al sorții prăpăd

Atuncia, durerea cu mine-mpreună

Se purta prin lume cerșind voia bună

Ori pe unde trec

Dar eu văzui ziua, frumosul văzut-am

Doar cinci ani trecură, de când eu putut-am

Ca voi să petrec.

Groaznică poveste am eu a vă spune

Inima mi-e neagră și nu pot răpune

Clocnetul din ea.

Mă iertați c-o clipă vă-ntunec gândirea

Eu sunt prigonitul care fericirea

N-o poate avea.

 183

Anca (profetic, privind aiurea): Vorbește, vorbește,

Sărmane, vorbește !

Glasul tău răsună

În biata nebună

Și duios se-ngână

Ca-n noaptea cu lună

Când rătăcitori

Ne purtam prin nori !

Vorbește, tu, rătăcitor cu ochii tulburi, cu trupul istovit de cale.

Preotul: (apucă mâinile orbului și-l privește drept în lumina ochilor): Au, tu, au părinții tăi greșiră de s-au
împăienjenit ochii aceștia plini de-nțeles? Ce zdruncin sufletesc ți-a răpit comoara lor ?

Anton (ridicându-se de pe bancă, se freacă la ochi. Începe să urle din ce în ce. Smaranda și Eliza îl rețin și-
l zguduie):

Smaranda: Ce ți-e mă, omule ?

Eliza: Vino-ți în fire, bre, omule !

Anton: E năbușală și amețesc. Urechile-mi vâjie și glasul lui îl cunosc. Dați-mi apă !Vreau apă multă, și
răcnete vreau să aud, ca-n noaptea păcatului ! (Lumea toată se adună-n jurul lui Petre, dar și al lui Anton și-
i privește curioasă, făcând fel de fel de gesturi).

Petre

Sunt orb, de când fui aruncat în ape

De fulgerul unui glonț care nu mă atinse

Dar privirea-mi orbi.

Un înger m-aduse la maluri și de atunci

De la un mal la altu-al lumii, prin praf, nori și zgură

Lumina ochilor o caut.

Cinci ani eu n-am văzut pământul, nici soarele

 184

Dar ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă

Azi, un cuvânt din cer mi-a îndrumat pașii

Să vin la casa părintească

Și să le spun l-ai miei părinți:

Tăticule, mămico vitregă, eu vă iubesc...

Trec peste toate, treceți și voi

Vă iert, iertați-mă și voi

și să trăim în lumina fără de apus, ca trei nevinovați....

Anton și Smaranda (uimiți): Să fie adevărat ? Să fie el ?

Petre: O, nu vă temeți, dragii mei... Eu nu vă cer nimic. Sunt orb.Vă cer doar mângâiere, și să mă credeți că
vă iubesc și că vă știu nevinovați. Tăticule, aveai tot dreptul să te-nsori, după moartea mamei mele. Și eu
aveam datoria să te las fericit. Ce n-am făcut atunci, vreau să ți-o spun acum: fiți binecuvântați.

Anton : (repezindu-se la Petre apucă-ntr-o palmă capul orbului și-l privește în ochi. Toți rămân
înmărmuriți.) Cine ești tu, milogule, care fabrici povești frumoase și grozave ? Care este numele tău? Mă, tu
din ce lume vii ?

Petre: Mă cheamă Petre și vin din lumea orbilor, ca să te îmbrățișez și să-ți spun că te iubesc.

Anton: Oprește-ți firul poveștii și lasă-mă să te cunosc.

Toți: Petre, Petre !

Anca: Petre ? Se poate ? Sunteți nebuni ? Petre, cum ? Voi îmi ziceți mie nebună ? Ha, ha, ha!

Moș Vulpe: (plânge și îmbrățișează capul Anchii): Copila mea, lumina mea.

Petre: Acum pot pleca, dacă primești iubirea mea de fiu.

Anton (rămâne cu gura căscată, fața i se schimbă în mii de feluri. Petre încearcă să-l îmbrățișeze, dar nu-l
nimerește bine).

Anca (se repede și îmbrățișează pe Petre. Toți rămân consternați; unii se închină): Petre, lumina minții
mele, tu ești. Te cunosc Petre ! Vă cunosc pe toți, oameni buni. Petre, cum să pleci? Pe mine cui mă lași ?

Petre: Sunt un biet orb. Tu ești lumina mea, dar ai dreptul la viață cu un mire care să te vadă, nu să te
chinuie.
 185

Anca: Petre, dar tu ești lumina vieții mele. Mă vor vedea copiii tăi și-ai miei. Și eu voi fi toiagul tău, cum tu
ești viața mea.

Mulțimea (impresionată, unii plâng, alții se închină, Smaranda și Eliza plâng și ele, neîncrezătoare).

Petre. Nu pot să-ți cer asta, Ancuțo. Eu am venit pentru tăticu și mămica vitregă, să mă împac cu ei și să plec
din nou în lumea largă.

Anton: Ba nu. Ba nu pleci. Îți voi face o nuntă ca-n povești.

Smaranda: Și eu voi dansa la nunta ta.

Petre: Sunteți prea buni !

Preotul: Ești tu, cel binecuvântat, doar Iisus Cristos te putea inspira să faci ceia ce faci !

(Din dreapta apare un Înger, pe care nu-l vede decât publicul din sală. Trece prin mulțime care, tocmai
pentru că nu-l vede, nu face nici o mișcare diferită de uimirea produsă de comportamentul lui Petre. Se
apropie întâi de Anca, pe fruntea căreia face un semn al crucii. După care se apropie de Petre și-i acoperă
ochii cu aripa. După care dispare în fund. Muzică de fond, sacră).

Petre (îmbrățișând pe Anton, pe Anca, pe Smaranda, pe Eliza, împreună, strigă ca în extaz): Unde sunt?
Tată, eu văd! Doamne, milostivule, eu văd. Te văz pe Tine, Doamne, plutind pe norii cerului ca-n ziua când
ai despărțit întunericul de lumină. Vă văd pe toți, oameni buni! Am simțit o mână caldă pe ochii mei. Cine a
fost ? Tu, Ancuțo ? Dv. Părinte ?

Toți (rămân fără răspuns).

Preotul (care privise ochii stinși ai lui Petre, se apropie, îl observă mai bine și zice): Dacă acum vezi, ai
avut o minune de la Domnul. Am spus eu că aceste lucruri numai Domnul le vindecă.

Anca: O, ce bine mă simt acum, parcă m-am trezit dintr-un somn lung. Petre, mirele meu, dacă mă vrei, eu te
vreau pentru totdeauna.

Primarul. Vă cununăm pe dată. Nu-i așa, Părinte ? Doar să-și dea jos aceste țoale înnoroite, să-și radă barba
și să se scalde în apă neîncepută !

Voci din mulțime (care, înțelegând minunea, ovaționează): Nu se putea o serbare mai frumoasă astăzi !

Să vă fie de bine!

Să ne fie de bine !

La mulți ani cu sănătate !

Anton, (îmbrățișând pe Vulpe ): Să-mi trăiești, cuscre. Și să mă ierți !

 186

Vulpe (îmbrățișându-l ): Mare e minunea lui Dumnezeu, să trăiesc s-o mai văd și p-asta !

Anton (împingând la o parte pe Petre și pe Anca, ei rămânând îmbrățișați): Taina nu mai e taină, oameni
buni ! Fiul meu, acesta, pierdut a fost și s-a aflat, și învierea lui aduce învierea acestei copile și învierea mea
și a femeii mele (arată pe Smaranda).

Petre: (în culmea bucuriei și neîncrezător): Doamne, ce -ai făcut cu mine ? M-ai iertat într-adevăr?

Preotul: Fiule! E Domnul care a făcut milă, mai presus de dreptate !

Corul (cântă, condus de Pântea: ”Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând. Lumea se
îmbrățișează și discută vioi cu mare bucurie).

CORTINA

2 sept. 2017, Bistrița.

VARIANTA 1901/1916 ÎN TREI ACTE.

ACTUL III

Finalul scenei V

Notarul: Să mai bem câte un pahar că eu, cu domnu Ajutor ne ducem să mai dăm câte o raită pe la caraulă.

Un consilier: Și eu, o să mă rog să mă lăsați să plec, căci mâine o iau de noapte la târg

Altul: N-o să se supere dom Primar

Primarul: Nu, nu, fiecare cu-ale sale. (Cei trei se scoală, unu câte unu- după ce au mai băut câte un pahar-
și dau mâna cu primarul, sărută mâna preotului, salută pe toți cu ”noapte bună”și ies.

Primarul îi petrece și, ieșind, îi șoptește Notarului la o parte, tainic)

Știi cum vei pregăti lucrurile. Eu o să încerc, poate o să aflu ceva. Stați p-aci. Să ai coală preparată.

Scena VI

Aceiași, fără lăutari. Atmosferă de taină. S-a înțeles că Anton e pus pe dezvăluiri.

Preotul (continuând): Dumneata să fii sănătos, că faci averea la loc, precum Iov din Sfânta Scriptură....
 187

Anton : Hiii, părinte...să-mi dea Dumnezeu de trei ori averea lui Iov, nu-mi folosește la nimic

Averea am început s-o fac la loc... dar pentru cine ? Pentru rudele muierii? Nu ține de cald. Dacă nu
e colea copilul meu, suflet rupt din inima mea., ah…..
Primarul: Nu te teme; îți vine feciorul ca mâine !

Anton: Petre ? He, he... (oftează) He, he, nu mai vine Petre ! Pe trupul lui Petre al meu a crescut cucuta cât
stânjenul și a nins zăpada și s-a topit și iar a crescut cucuta.... Muerea, ... ea să-mi poarte păcatu....

Primarul: (făcându-se că nu pricepe, pune vin în pahare) Ce păcat ? Ce muiere ? Băurăm câte o lulea de vin
și dumneata începuși să spui bazme ! Ia nu mai cobi băiatului așa !

Anton: (bătând cu pumnul în masă) Bazme ? N-are să fie. Muerea m-a îndemnat să-mi omor copilul! Auzi,
și io,... să-l gonesc...Și eu, sec,... eu sunt omul dracului și jalos !

Jandarmul: Cum ți-ai omorât copilul ?

Anton: Când ești pus sub călcâiul muierii, faci orice don’le jandar. Când eram căprar, am băgat sabia –ntr-
unul pentru o steoalfă... Noroc că n-a murit ăla, că-nfundam ocna !

Primarul: Dar ce-are a face una cu alta ?

Anton: Heee, cum n-are a face ? Când ești cu inima împietrită de mânie, îngerul lui Dumnezeu te
părăsește și sufletul se umple de duh necurat. Ai tăi, toți îți sunt dușmani, și răpui pe copilul tău ca
și cum ai sfărâma capul unui șarpe.
Primarul: S-au mai văzut asemenea cazuri, dar legea nu poate pedepsi decât fapte bine dovedite.
Preotul: Da, dar dacă faci omor și nu te-a văzut nimeni, legea nu știe, dar Dumnezeu care vede, îți
cere socoteală.
Jandarmul: Noi mai lăsăm pe oameni să-i pedepsească și Dumnezeu !

Anton : Aoleu
Preotul: E cea mai mare vină să omori pe seamănul tău, să verși sânge nevinovat și să nu te
pocăiești.
Anton : Și ce să fac ?
Primarul: Cum ce să faci? Spovedește-te.

Anton: Cui ?

Jandarmul: Popii !

Preotul: Duhovnicului sau unui creștin oarecare, cu frica lui Dumnnezeu, om cu judecată care să zică: bietu
om, de mare nevoie trebuie să fi făcut el asta, și tace, nu umple pământul !...
 188

Primarul: Hei, câte d-astea nu știu eu și pe câți i-am scăpat de multe hangarale ! Nu-ți aduci aminte de Ion
al Lupului când omorî pă Marchidan? Și ziceau că l-au găsit mort în drum.

Anton : Ba da.. Păi nu e la ocnă?

Primarul: Cine ? Ion la ocnă ? E portar în tribunal la București ! (tainic): Eu l-am scăpat; eu am făcut-o
moartă ! Fie vorba-ntre noi !

Anton: Știu că dumneata ești om cuminte, se cheamă că.... (Se ridică să-l sărute pe primar dar cade înapoi
pe scaun). Sunteți oameni, odată și jumătate ! (În fine se sforțează și sărută și pe jandarm și pe primar ).

Jandarmul: Dumneata dacă știi ceva de Petre spune-ne nouă și... habar să n-ai...

Primarul: Ușurează-te

Anton: Știu, și vă spun; dar numai Dumneavoastră... (bea). Dumnezeu e sus, părinte și...domnule primar si
domnule jandar (sughite). Petre trăia rău cu nevastă-mea. Eu, știi că țin la muierea mea ca la ochii din cap.
Odată am venit beat și i-am găsit certându-se pe lucruri de nimica. ”Mă, tu” vorba mea, i-am zis: De ce
superi pe mă-ta ? Nu mai e chip să țiu casă din pricina ta. Să pleci din casa mea, tâlharule, să te muți în sat.
Chiar azi să mergi cu mine să-ți dau partea ta de pământ. Și-odată m-am răbufnit spre el. El a scos cuțitul la
mine-așa mi-a spus muierea- și-a vrut să mă înjunghie.

Jandarmul: Ia auzi, comedie !

Primarul: Păi eu îi suceam gâtul !

Anton: S-a-nvârtit casa cu mine și am răcnit ca o fiară rănită. Eram beat și copilul voinic, m-a trântit cu
capul de război de-am rămas amorțit. Și a fugit.

Jandarmul. Ei, și-atâta ?

Anton: Da de unde ? Muerea, de colo: eu nu mai stau cu tine. De vrei să mai stăm amândoi, să plecăm din
casa noastră. Și începu să plângă.

Primarul: Ca toate muierile.

Anton: Da, da eu țin la ea ca la Dumnezeu de sus.Și ea, necurata, nu tace din gură. Zice: Ce, gândești c-o să
scapi de el ?Ași, eu mă duc, te las.

Tocmai se făcea sfeștanie la câmp. Țin minte că trăgeau clopotele. Era pe la toacă. Eu cerui să beau. Nevasta,
jurata, îmi mai aduse o oală de vin și o băui toată.Și apoi m-am culcat. Visai că mă sugruma Petre. Am sărit
buimac din somn.

Jandarmul: Zii, Doamne ferește ! Și ?

 189

Anton: Fierbea totul în mine. Zic: Bine, Smărăndițo, te scap eu de el ! Doamne, Doamne, ce nebun am fost !
Eram beat, dom-le... (plânge ca de bețivi).

Primarul: Vezi, ceasul rău, când e să dai de necaz !

Anton: Am așteptat să se întunece. Tuna și fulgera și el nu mai venea. Am luat o cazma și pistolul meu cu
două țevi. Când ajung la loc...

Jandarmul : La care loc ?

Anton: La porumbiștele mele, lângă lacul cu plopi, chiar în malul lacului. Îmi venise-n gând să-l îngrop dar
ce-am zis ? Lacul cu plopi e mai mormânt decât toate mormintele ! Nu m-am gândit că-l poate scoate apa...

Primarul: (făcându-se că nu pricepe): Ce să îngropi ?

Anton: Stai să vezi, numai Dv vă spun că sunteți ca și copiii miei ! Dar cum oi fi ajuns? Că eram beat și era
întuneric beznă ... Când mă duc la loc, băiatul cânta sub stejarul cel mare în poiană, era vesel, bietu de el, că
plouase de la Dumnezeu (plânge). Petre, Petre! Și ce frumos era dom’le primar, parcă-l văd, înalt ca un brad
și rumen ca o răsură.

Primarul: Ei, nu mai plânge, ce să-i faci ? Omul e supus păcatului.

Anton : Da eu sunt tare păcătos, Donle primar..... M-am dus la el dârj: ”Cânți, flăcăule, hai ? Haide cu mine
să-ți dau partea de moșie, să-ți arăt hotarele. Uite, colțul pădurii, de la nucul cel mare ! ” Băiatul se-ntoarse
să vază. Atunci ridicai cazmaua și.... Doamne, Doamne, cum nu m-ai pedepsit să mă-nghită pământul?

Primarul (curios și înspăimântat): Apoi ?

Anton: (plictisit și obosit) Apoi, nu știu, a sărit în lac și sărit a fost, că n-a mai ieșit. Dumneata știi că lacul
acela n-are fund și el nu știa să înoate. Și apoi, eu l-am lovit, dom’le primar, a fost năucit și furtuna a fost
mare. Dumnezeu părea că face înadins că prea era grozav. Și l-am plâns mult pe Petre... și am stat mult acolo
la țărmul apei, și... (cască), l-am plâns și-aș fi sărit să-l scot, dar eram beat, era întuneric, și....

Primarul și Jandarmul împreună: Și ?

Anton: L-a scos apa către ziuă. Acolo, sub pluta aceea mare de la marginea lacului e o momâie cu un lemn
înfipt.

Primarul : Momâie de hotar107 !

Anton : Da. Și sub momâe, e Petre al meu. (se zmiorcăie)Petre al meu despre care zice lumea că a fugit în
străini....

107
Expresia ”momâie de hotar” în loc de prăjină sau semn se folosea până la război în mod curent.
 190

(Primarul, Preotul, jandarmul se uită consternați unii la alții. În tăcerea covârșitoare, Anton , horcăind,
gata să adoarmă de beat mai îngână): Și l-am plâns mult domne primar... și-l voi plânge încă mult.
(Adoarme cu capul pe masă sforăind și horhăind ca bețivii).

Preotul (se închină, sculându- se și zice ): Doamne, Doamne, mare ești Tu și minunate sunt lucrurile Tale !

Primarul (se scoală și el de la masă, se plimbă puțin prin cameră gânditor, urmărit de privirea celor doi..
Se uită cu băgare de seamă să vadă dacă Anton doarme într-adevăr și cu fața plină de mirare, dar parcă și
de bucuria de a fi descoperit ceva, zice către ceilalți, dar și cu fața la public):

Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că mi-ai dat putere și simțiri ca să înțeleg taina cea mare !

Jandarmul: Deci, trebuie să purcedem, dom primar !

Primarul: Dragă Floreo, pune să vină toți jandarmii noștri, să nu lase pe nimeni să intre aici, nici Anton să
iasă afară. Noi să mergem unde ne-a spus el.

(Jandarmul iese în fugă. Între timp, primarul deschide ușa larg. Pe ușe reintră Notarul, consilieri, și diferiți
oameni ai primăriei. )

Primarul (le spune tainic): Suntem, pe urmele lui Petre. (Toți se miră, se impresionează, fără însă să facă
zgomot)Vreau ca ochii mei să vază oasele lui.

Intră Florea cu alți doi jandarmi

Dumneavoastră să aduceți aici pe muma cea fără frică de Dumnezeu

Notarul: (Care ascultase din camera vecină ultimele mărturisiri ale lui Anton): A spus tot ?

Primarul: Tot.

Notarul : De totdeauna am avut bănuiala că ei știu ceva. Dar nu credeam că ajung chiar la atât....

Preotul: Să vedem. Să nu fie bălmăjală de om bețiv.

Primarul: Să mergem. Vii cu noi, părinte, nu-i așa ?

Preotul: Desigur. Dacă o fi adevărat, măcar să dau o blagoslovenie oaselor, chiar la locul blestemat.

(Ies cu toții tiptil. Jandarmii se opresc în camera vecină. O clipă scena rămâne în umbră și goală. Doar
Anton sforăie și horhăie cu capul pe masă).

Scena VII Tablou

 191

O lungă pauză, în timpul căreia scena rămâne în întuneric.

Au trecut câteva ore. Se apropie zorile.

Anton (singur. A dormit, a sforăit, a horhăit, s-a liniștit. În sfârșit se deșteaptă. Se uită amețit în toate
părțile. Vrea să se scoale, dar cade cu scaunul. Se ridică și când se vede singur se umple de groază, făcând
gesturile specifice. Ascultă ca și cum ar auzi ceva. Se duce clătinându-se către fereastră, se uită, nu vede
nimic, fiind întuneric. Vine în fața scenii, se forțează să vorbească. Încet și cu voce obosită, ca după o
inspirație începe, ținând ochii fixați într-un loc):

Am auzit cântând oamenii din cer...îngeri ? Îngeri, care lăudau pe Dumnezeu și fiecare rugăciune se
sfârșea cu ”aliluia” așa că nu mi se părea a fi oameni din lumea asta... Și se ridica fum de tămâie și smirnă, ca
niște nourași alburii... și am auzit vocea lui Dumnezeu cel drept ca un glas de trâmbiță. Și, la glasul lui, a
fugit ceata îngerilor, iar eu am căzut cu fața la pământ; (cade în genunchi) și lac de sânge era împrejurul
meu, (caută cu spaimă) și l-am pipăit cu mâna mea și era cald și roșu (se cutremură). Și am ridicat cu groază
ochii în sus și am văzut lumina tronului Său.... și vocea Lui mi-a zis: ”Eu v-am trimis vouă prooroci și voi i-
ați ucis cu pietre, v-am trimis pe Fiul meu și L-ați răstignit pe cruce; și iată că și pe fiii voștri vi-i ucideți, căci
ochii voștri au rămas închiși, urechile voastre surde, la cunoștința Numelui Meu”....

Și am deschis ochii mari și pe Dumnezeu nu l-am văzut căci nimeni vrednic nu e ... să-l vază....

(Țipă): A! Ce văzui la picioarele tronului lui Dumnezeu: un tânăr frumos. Cu ochii plini de lacrămi s-a uitat
la mine și mi-a zis: ”Tată, ziua ta s-a apropiat. Fii gata, căci Dreptul Judecător te va chema să-ți dai socoteală
de faptele tale”. Vorba curgea din gura lui, dulce ca mierea iar glasul lui semăna cu murmurul izvorului. Din
pieptul lui curgea apă multă și neagră ca smoala. Era apa ce-o înghițise Petre al meu...pe care eu l-am înecat,
netrebnicul de mine...

(Se uită înapoi).Hâu, ce văd ? Iad ? Draci, satane ? (Scuipă și se-nchină).Piei ! (Se freacă la ochi). Ha!
Oameni ? Soldați ? (Halucinează). Lăsați-mă ! Nu mă omorâți ! Da, eu l-am ucis pe bietu Petre, dar voi
spune lui Dumnezeu... (Către un scaun): DomnulePrimar, fie-ți milă de mine. Ia-mă pe seama dumitale, că
mă cunoști. (Se ridică pe un scaun lângă masă, nu reușește, cade pe scaun): Sunt legat fedeleș ! Bre, ce
oameni ! Da, da... eu l-am omorât pe Petre ! (Obosit, rămâne cu ochii țintiți în tavan)

Scena VIII

Anton, Primarul, consilierii, notarul cu ajutorul.

Primarul (intrând cu gălăgie, alături de ceilalți, inventează un fel de scenetă, ca să învioreze pe Anton. Doi
feciori aduc lămpi. Se luminează camera. De afară, murmuri de glasuri ca de mulțime adunată. Încet, se
face ziuă. ):
 192

Nu vă e rușine, oameni în toată firea, ce-ați făcut, v-ați îmbătat ?

Anton (curios) Domnule primar, ce s-a-ntâmplat ?

Primarul : Aaa, niște bețivi au făcut gâlceavă afară și a trebuit să-i împac. (Privindu-l cu atenție): Dar de ce
ești dumneata așa obosit ? Ce sufli așa greu ? (Îl șterge de sudoare pe frunte. Între timp, Notarul scrie tot ce
aude, după regulă. Ajutorul îi dă foi).

Anton: Am visat urât, dom’le primar.

Primarul (rîzând): Hei, aș! Când avuseși vreme să visezi ?

Anton: Nu știu... venise cineva și-mi spusese că a murit Petre al meu

Primarul: Păreri!

Anton : Dar ce să-nsemne părerile acestea ?

Primarul: Ce, dumneata n-auzi ce vorbesc oamenii afarră ?

Anton : Ce ?

PRIMARUL Petre trăiește și s-a-ntors acasă.

ANTON Ei, taci ! (caută prostește la primar).

Primarul : Nu mă crezi ? Poftim probă. (Un consilier îi întinde o tabachere). Fă-ți țigare.

Anton (tremurând): Tabacherea lui ? Doamne, ce s-a-ntâmplat ? Dom’le primar, cine ți-a dat-o, cine? ( Îl
apucă nervos de mână)

Primarul: Liniștește-te, bre, omule. Cine să mi-o dea ? Chiar el. Nu ți-am spus c-a venit ? E slab ca

vai de el, numai oasele. A venit drept la cârciumă, lihnit de foame, vrea să lase inelele amanet lui jupân
Christea, să-i dea o buca’ de pâine,.. (îi arată inelele) și i le-am luat eu.

Anton : Inelele lui ? (Vrând să tăgăduiască). Nu se poate, nu e adevărat, dom’le primar. Petre s-a’necat, nu
se mai întoarce.

PRIMARUL Și, cu toate astea s-a întors. Dumneata nu știi că așa e făcut omul ? Că nu se ține de făgăduială
nici mort?

ANTON (cu nerăbdare): He, unde e dacă s-a întors ?

PRIMARUL Ai să-l vezi îndată

ANTON Pe Petre să-l văz ?

 193

PRIMARUL Da. (Se duce la ușa din fund și o deschide larg): Să intre toată lumea. (Intră cârciumarul,
feciorii, țărani, țărance, între care Eliza, jandarmi, gură cască, se umple scena. Doi jandarmi trag cu ei pe
Smaranda care geme.)

ANTON (Se uită mirat să vadă pe Petre): Ce atâta lume ? Jandarmi ? Tu, Smarando ?

Smaranda,(gemând): Da, nenorocitule, eu.

PRIMARUL (Schimbând tonul): Se vede cât de colo că dumneata nu mai ții minte nimic din cele ce mi-ai
spus. Toți acești oameni au venit să te încredințeze că Petre s-a întors.

Smaranda (dându-și seama de unde vine nenorocirea, vrea să se repeadă cu unghiile la Anton, dar
jandarmii o rețin): Nepricopsitule, bețivule, ce-ai făcut, ce-ai bălmăjit ?

ANTON(mârâie)

Primarul: (serios) Femeie, stai locului. Ce-a făcut el, ați făcut amândoi. Legea vă va pedepsi deopotrivă. Să
se aducă oasele.

(Un țăran pune un sac cu ceva jos. Jandarmul desface sacul și i-l arată lui Anton). Acum nu te mai fă că
te-ntristezi și că-ți pare rău de ce-ai făcut. Dumnezeu, al cărui ochi nu doarme niciodată, a vegheat asupra
oaselor acestora, iar sângele nevinovat a strigat răzbunare, ca odinioară sângele lui Abel.

Țăranii: Să te trăiască, Dumnezeu, domle primar !

PRIMARUL Dumnezeu plătește fiecăruia după faptele sale.

Anton, (care între timp se zvârcolea, încât doi jandarmi îl apucaseră deja de brațe, să-l țină): Petre!
Petreee! (Cade în genunchi și sărută oasele zdrobit de durere).

Primarul: Luați seama, oameni buni ! Să nu gândiți că fiind nevăzuți denimeni când făptuiți răul, ochiul lui
Dumnezeu nu vă vede. Toate le-am crezut despre sărmanul Petre, dar numai că era mort, nu puteam să-mi
închipui. Tată blestemat, tată ucigaș de feciuori

Țăranii ( se închină, murmură, Eliza, femeile suspină): Doamne ferește, Doamne iartă-ne, Doamne, iartă-l !

Anton (Cu mâinile la piept și cu ochii spre cer) O, Doamne, milostivule, de ce n-ai trimis trăznetul tău
asupra mea în clipa în care am ridicat mâna asupra acestor oase? (Cade cu fața pe ele, plângând în hohote ).

CORTINA
 194

Anul 1905-1966.

RĂSTIGNIREA

ȘI

ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI

Piesă religioasă în 6 tablouri, aranjată după Evanghelii și după diferiți autori

De absolventul de conservator C C Poppianu.

1905, Martie 23, Bistrița.

Pentru Orfanii C C Didactic, găzduiți în mânăstire.108

PERSOANELE

Domnul Iisus Cristos

Fecioara Maria

108
(N.n. Să notăm că tânărul Poppianu nu avea în 1905 nici o referință pe care putea să o aibă decenii mai târziu: nici
Biblia din 1914 nu exista, traducerile NT erau foarte aproximative, textele apocrife nu erau disponibile, viețile lui Iisus
de Renan sau de Strauss și alți autori nu erau răspândite, ”Istoria lui Cristos” de Papini nu exista, nici M. Bulgakov,
etc... deci originalitatea textului este impresionantă, ținând cont și de faptul că acesta era pregătit mai ales pentru copii
și puținii intelectuali ai satuluiBistrița, deși textul va fi fost început deja la București, prin 1901-1903. În text, se resimte
flexiunea oltenească dar și de Vlașca a conversațiilor, parfumul arhaic al traducerii textului sacru,după Biblia lui
Șerban. Textul de față este prezentat cu minime îndreptări și completări potrivit cu indicațiile Maestrului din anii 1960-
66, precum și corecturi tacite, spre a putea fi jucat cu folos și în timpurile noastre, ale anului 2000).
 195

Apostolul Petru

Apostolul Iacov

Apostolul Ioan

Apostolul Juda Iscarioteanul

Marcu, (Evanghelistul).

Maria Magdalena

Femeile mironosițe

Ponțiu Pilat

Rufulius, centurionul

Caiafa

Ana

Alți Cărturari și Farisei

Un servitor

O servitoare

Un înger

Întâiul ovrei

Al doilea ovrei

Al treilea ovrei

Al patrulea ovrei

Un ostaș

Simon Cirineanul (rol mut).

Întâiul tâlhar

Al doilea tâlhar

Apostoli, ostași, ovrei, femei, copii, farisei, târâtori, popor, etc...

 196

TABLOUL I

Cina cea de taină

O cameră spațioasă și frumos împodobită, în mijloc o masă largă, în fund ferestre, în dreapta și în stânga
uși. Se ia ca model tabloul lui Leonardo da Vinci.

Scena I

Ioan / Petru/ Marcu

Petru: (intrând, arată pe Marcu): Iată omul.

(Către el): Învățătorul zice ție: unde este casa în care să mănânc Paștele cu ucenicii mei ?

Marcu: Aaa, da !.... Iată: afară este un foișor. Acolo este curat și frumos și acolo veți face

sărbătoarea Paștelui.

Petru: Nu afară. Nu vom ieși afară, dragul meu. Ci, în odaia asta vom găti sălaș pentru Învățătorul nostru.
Tu, Marcule, adu cele de trebuință pentru gătirea ospățului

Marcu: O, bietul de mine ! N-am pregătit nimic pentru masa aceasta. Ce rușine mi-e, de nu voi putea
mulțumi pe Mântuitorul meu !

Petru: Nu spune asta, fiule! Căci binecuvântată va fi casa în care se ospătează Fiul Omului.

(Câteși trei aranjează masa, aducând străchini de ceramică specifică locului, linguri de lemn, pahare de
pământ; acoperă masa cu pânză albă și șervete albe, iar pe etajerele de la perete aranjează sfeșnice pentru
lumânări și candele. Marcu și Apostolii aduc pâini, vin, ierburi, mielul pascal,cu toate cele necesare unei
mese de Paști evreesc, potrivit cu indicațiile Sf. Ioan Gură de Aur de la care avem amănuntele privitor la
Cina cea de Taină.109 După care se retrag pe ușa din stânga. Pentru un timp, scena rămâne goală, în timp ce
soarele apune, se face seară fără a fi încă întuneric.

Un cor misterios din afară, ca de îngeri, acompaniat de o orchestră în surdină cântă mistic în stil
Palestrina sau chiar rusesc pe 4-8 voci : Cinei Tale celei de taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaș mă
primește.110

Scena II

109
Ed franceză: Jean Chrysostome, De proditione Iudae homiliae 2 (PG 49, 389, n. 5). Și: Jean Chrysostome, In
Matthaeum, Hom. 82 (PG 58, 737-46). J. Chrysostome, L’Eucharistie (ed.2009).
110
Corul la acest punct poate interpreta și Hieruvicul de Bortnianski.
 197

Scena se luminează discret din ce în ce mai puternic, în timp ce pe ușa din stânga, îndreptându-se spre
centrul scenei intră Iisus, urmat de cei 12 ucenici și apostoli.

Iisus: Pace vouă, copilașii mei...

Apostolii: Pace, Ție, Doamne.

Iisus: Iată ce masă frumoasă ne-au pregătit cei ce ne iubesc pe noi !....

(Se așează cu toții la masă la locurile unde îi vedem așezați în tabloul lui Leonardo da Vinci).

Cu dor am poftit aceste Paște, ca să le mănânc cu voi înainte de patima mea. Că zic vouă: mai nainte nu voi
mânca din acestea, până ce se va împlini Împărăția lui Dumnezeu. Însă iată mâna vânzătorului meu este cu
mine la masă. Oricum, v-am mai spus-o, mâncarea mea e să fac voia Celui ce m-a trimis pe mine, până la
ziua împărăției mele.

Ioan: Învățătorule, bine că ai pomenit de ea. Ne era greu să te întrebăm, dar acum că Tu ai amintit de
Împărăție, te întrebăm: ceea ce vom cere ne vei da nouă?

Iisus: Ce voiți de la mine ?

Jacob: Să ne dai nouă ca să stăm unul de-a dreapta și altul de-a stânga ta întru mărirea Ta.

Iisus: (privindu-i cu înduioșare): Știu că asta e mai mult dorința mămicii voastre. Ehi, mama e mamă. Dar,..
voi nu știți ce cereți. Puteți să beți paharul pe care eu îl beau și să vă botezați cu botezul cu care eu mă
botez ?

Ioan. Da, putem !

Iisus: Oh, dragii miei, paharul pe care eu îl beau îl veți bea și cu botezul cu care eu mă botez, vă veți boteza;
dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga mea nu este al meu de a-l da vouă, ci celor ce s-a gătit.

Petru: Învățătorule, eu nu pricep mărirea gătită la doi dintre noi. Au, noi, ceilalți nu vom sta în jurul
scaunului împărătesc ?

Iisus: Au, doară cine va fi Împăratul ?

Ioan. Tu , Doamne!

Iisus: O, puțin înțelepților, Fiul omului se va da arhiereilor și cărturarilor și-l vor judeca pre el spre moarte
și-l vor da pe El neamurilor și-l vor batjocori pe el și-l vor scuipa... și paharul meu voi nu-l veți primi.
Amarul meu însă îl veți bea și greutatea mea veți purta la timpul său.
 198

Iuda: Nu e cu drept, Învățătorule, ca Jacov și Ioan să primească favoarea ta; căci toți deopotrivă îți suntem...

Iisus: Amărât este sufletul meu în ceasul acesta. Ochiul meu vede chinul ce va să sufăr și voi vă certați
pentru măririle închipuite și pe care în lumea asta, oricum, nu le veți întâlni.

Petru: Doamne, tu nu trebuie să suferi mai mult decât ai suferit cu noi în acești ani !

Apostolii: Doamne, noi nu vrem măririle acestei lumi. Ne ajunge că ești cu noi, să nu ne lași singuri
niciodată. Toată viața vrem să fim pe lângă tine....

Iisus: În toată viața voastră să știți acest lucru pe care vi-l spun acum. Împărații păgânilor îi domnesc pe ei și
cei ce-i stăpânesc se cheamă făcători de bine; dar între voi să nu fie așa; ci acela ce este mai mare între voi va
să fie mai mic. Cine este cel mai mare ? Cel ce șade, ori cel ce servește ? Au, nu este cel ce șade? Dar eu sunt
în mijlocul vostru ca cel ce servește; iar voi sunteți cei ce ați petrecut cu mine în ispitele mele.

(Privind spre Simon-Petru):

Simone, Simone, iată, Satana v-a ales ca pe neghină din grâu. Tu să nu pierzi credința ta și du-te de întărește
pe frații tăi.

Petru: Doamne, cu tine sunt gata să merg și în temniță și la moarte.

Iisus: Ași ! Fii serios, copilul meu. Când va cânta cocoșul a doua oară, tu deja te vei fi lepădat de mine, de
trei ori, că, în fond, nu mă știi, nici mă cunoști pe mine....

Petre: O, Doamne, să nu fie !

Iisus: (După o pauză, schimbând vorba): Luați aminte: când v-am trimis fără pungă, fără traistă, suferit- ați
ceva ?

Toți: Nu, Doamne.

Iisus: Acum , însă, cel ce are pungă să și-o ia și să-și vânză haina lui și să-și cumpere sabie.. Așa, eu cu cei
fără de lege voi fi socotit și acum, cele ce sunt pentru mine iau sfârșit...

Petru: Doamne, aici sunt două săbii, pe acestea le voi lua.

Iisus: Nu sabia se va prinde la coapsa ta, ci cuvântul meu în inima ta... dar nu va cânta cocoșul de trei ori și
te vei lepăda de mine

Petru: Doamne, nu mai zi așa !

Iisus: Dați-mi un prosop. (I se dă unul. Iisus se încinge cu el)

Și un vas cu apă curată. (I se dă. Iisus se duce cu el la Petru)

 199

Petru: Doamne, nu cumva tu vrei să-mi speli mie picioarele!

Iisus: Ceia ce eu vreau să fac, tu nu înțelegi acum, dar vei cunoaște după aceasta.

Petru: Nu vei spăla tu picioarele mele în veac.

Iisus: De nu te voi spăla, nu vei avea parte de mine.

Petru: În cazul acesta, nu numai picioarele, dar și mâinile și capul.

Iisus: Cel spălat nu are trebuință, fără numai picioarele a-și spăla, și este curat. Și voi toți sunteți curați,
numai unul nu este curat, acela care mă va vinde....(după ce le spală picioarele la toți)

Înțelegeți acum acest gest al meu ?

Ioan: Nu, Doamne, explică-ne nouă

Iisus: Voi mă numiți Învățătorul și Domnul vostru și bine ziceți, căci sunt, într-adevăr. Deci, de am spălat
picioarele voastre, datori sunteți să spălați și voi picioarele unul altuia. Acum zic vouă, nu este servul mai
mare decât stăpânul său. De știți acestea, fericiți sunteți de le veți face. ( După o pauză, în care fiecare gustă
câte ceva):

Dar,... Adevăr adevăr grăiesc vouă, în noaptea aceasta unul din voi mă va vinde.

Petru: Doamne, eu sunt acela ?

Ioan : Eu ?

Jacov: Eu ?

Ceilalți apostoli: Eu, Doamne ? (Se uită jenați unii la alții).

Iisus: Acela care este, aici este, și fericit era sânul maicii lui de nu-l năștea pre el. Fiul Omului merge după
cum îi este orânduit, dar vai omului aceluia prin care se vinde..

Petru: Care dintre noi va fi acela ce va face aceasta ?

Ioan: Doamne, spune-ne nouă, că mâhnit este sufletul nostru...

Iisus: Mâncați ! Cuvântul acesta nu este pentru voi, ci pentru el. (Juda apucă pâinea ) Cel ce a întins cu mine
mâna în blid, acela mă va vinde.

(Apostolii nu văd gestul).

Iuda (întreabă încet): Învățătorule, nu cumva sunt eu acela ?

Iisus: Tu zici.
 200

(După care Iisus apucă pâinea, o frânge și o împarte cu simplitate dar și cu oarecare solemnitate):

Luați, mâncați, acesta este trupul meu, al legii celei noi, care se frânge pentru voi spre iertarea
păcatelor ! Să faceți aceasta spre pomenirea mea.

(Toți rămân o clipă uimiți, dar apucă pâinea și o mănâncă cu evlavie)

Ioan (care stă cu capul pe umărul Mântuitorului) Doamne, milostiv fii mie !

Iisus: Tu vei urma mie și fiul Femeii te vei chema, căci tu vei mângâia amărăciunile ei.

Ioan: Nu voi plânge Doamne nepriceperea mea, căci nu am lacrimi din destul !

Iisus: Mângâiat va fi sufletul tău până la moarte.

(O pauză, în care ei consumă cea mai rămas de la cina pascală.După care, Iisus, luând paharul îl oferă ):

Luați și beți dintru acesta, toți, căci acesta este sângele meu al legii celei noi care pentru voi și
pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Faceți aceasta întru pomenirea mea. Că zic vouă că nu
voi mai bea de acum din această roadă a viței până –n ziua când o voi bea înnoită întru împărăția
Tatălui meu. Deci, vă spun: faceți aceasta mereu, ca Eu să fiu cu voi ca și acum. Nu de alta, dar veți vesti
moartea mea până mă voi întoarce.

(După un timp): Voi toți vă veți amărî pentru mine în seara aceasta și vă veți împrăștia, căci zic vouă: bate-
voi păstorul și se vor risipi oile turmei....Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră și mă veți vedea !

Apostolii (neînțelegând): Vom fi totdeauna cu tine, Doamne !

(Cu toții beau cu evlavie și reținere din Paharul sângelui Domnului,cu uimire dar și cu expresii de
bucurie. Iuda bea cu o față prefăcută).111

În timp ce cade încet

Cortina

TABLOUL II

(Ghetsemani)

Grădina Ghetsemani. Întuneric de tot.

Scena I
111
Părinții Bisericii se împart în două între cei ce cred că Iuda a ieșit înainte de împărtășire și cei care cred că s-a
împărtășit și el, deși cu nevrednicie. Popian preia varianta sinoptică, mai aderentă la logica istorică a faptelor, ca și
Sf. Ioan Chrisostom, de fapt. Vezi 42 In Matth., Hom. 82 (PG 58, 737). J. Chrysostome.
 201

Iisus, Ioan, Iacob, Petru și ceilalți apostoli

Iisus: (adresându-se lor): Întristat este sufletul meu până la moarte.. Rămâneți și veghiați împreună cu
mine...

(Toți îngenunche cu capul în mâini. Iisus se duce mai spre fundul grădinii (scenii) și după ce se roagă
câteva minute, pe șoptite zice ): Părintele mieu, Părintele mieu, de este cu putință treacă de la mine paharul
acesta, însă nu precum voiesc eu ci precum voiești tu.

(Rămâne cu capul în mâini în timp ce apare Îngerul. Glas de trâmbiță prelung , apoi se aude un cor de
îngeri care cântă)

Corul de voci albe: „Cor dumnezeesc” și „Cer de stele-mpodobit” de Beethoven.

Scena II

Îngerul.

Îngerul: (îi întinde un potir):

Blândule Iisus ! Nu șovăi în speranța Tatălui. Paharul acesta ți s-a dat ție de la Tatăl Cel din ceruri Nu se va
înapoia de la tine. Nimeni altul nu va înghiți paharul mântuirii neamului omenesc! Mari vor fi patimile tale,
amare suferințe; pe cruce țintuit în dureri vei muri; și de la tine moartea nu se va lua. Întărește-te pentru a
șterge păcatele oamenilor

(dispare în timp ce un cor mixt cântă o strofă din „Cât de mărit este Domnul în Sion” de Bortnianski.

Scena III

Iisus (ridicându-se): Părintele meu ! Părintele meu ! Iartă-mi mie înfricoșarea mea, întru numele Tău și al
patimilor mele

(Vine la apostoli care dorm)

Petre, astfel priveghiați? Sudorile mele curg în picături mari de sânge pe chipul meu și frica de moarte a
pătruns până-n oasele mele și voi, fără grijă vă odihniți ! N-ați putut o oră priveghea împreună cu mine ?
Rugați-vă să nu cădeți în ispită că duhul este viu, dar corpul este neputincios...

Petre: (trezindu-se) :Doamne, iartă-ne nouă nevrednicilor. Gândul nostru la tine este și sufletul nostru ți-l
dăm ție.
 202

Ioan. Apăi, această, minune este, de somnul a cuprins ochii noștri tocmai în ora privegherii

Jacob: Nu nouă trebuie să ni se arate îngerii lui Dumnezeu, ci Ție, învățătorule

Iisus: Priveghiați și vă rugați căci de acum nu vă veți mai ruga împreună cu mine

(Ucenicii se îngenunche care încotro, dar sunt toți cuprinși imediat de somn)

Părintele meu, Părintele meu, Părintele meu ! Oare nu poate trece de la mine paharul acesta ? Fie voia Ta!

(Se aude zgomot și zăngănit de arme. Iisus se uită în stânga apoi vine la ucenici:)

De acum puteți dormi în pace și fără să priveghiați; iată s-a apropiat ora și Fiul Omului se va da în mâinile
păcătoșilor. Sculați-vă, să mergem, s-a apropiat cel ce m-a vândut.

Petru ( se dezmeticește): Doamne, cu mâna mea te voi apăra !

Ioan: Mai bine să fugim, Doamne.

Iisus: Nu vom fugi, nici ne vom apăra, căci va să se împlinească Scriptura.

(Intră Iuda urmat de arhiereii Ana, Caiafa, farisei, ostași, popor cu felinare și făclii aprinse. Apostolii se
agită)

Iisus (venind în fața lor): Pe cine căutați ?

Scena IV

Un ostaș: Ce îndrăzneală !

Altul: Să ne întâmpine el, singur ?

Al treilea ostaș: Cum știi că e el ?

Al doilea ostaș: Păi nu l-am văzut și auzit predicând zilele acestea prin fața templului ?

Al treilea : Adevărat ? Fiul lui Dumnezeu este acesta?

Iisus: Prietenilor, pe cine căutați ?

Rufulius: Pe Iisus Nazarineanul

Iisus: Eu sunt ! Ce voiți de la mine ?

Rufulius: Nu poți fi tu acela. Noi pe Nazarineanul îl căutăm, ca să-l ucidem... și dac-ai fi tu acela, nu ai avea
puterea să stai liniștit în fața morții.
 203

Iisus: Nu poate să se teamă de moarte cel ce învie morții, iar moartea este viață pentru Fiul lui Dumnezeu.

(Ostașii și gloata venită cu ei se trag înapoi, împinși de o putere nevăzută. Unii cad pe spate. După ce își
revin):

Rufulius: Unde este Juda, cel care cunoaște pe cel pe care l-a vândut ?

Iisus: S-a retras și el înfricoșat de fapta ce a făcut. Nu vă temeți, mai spuneți încă odată pe cine căutați.

Toți: Pe Nazarineanul, pe Cristos. (În această clipă se repetă mișcarea dintâi: toți se retrag spre fundul
scenei, unii cad. Se ridică, în timp ce Iisus îi întreabă):

Iisus: Dacă pe mine mă căutați, ce mai așteptați, dară ? Făceți-vă datoria. Dar lăsați nesupărați pe oamenii
aceștia.... (arătând spre apostoli și făcându-le semn să plece. Toți pleacă, alergând sau furișându-se, numai
Petru rămâne).

Iuda (iese din mulțime și se aruncă în brațele lui )

Bucură-te, învățătorule !

Iisus, (respingându-l): Prietene, pentru ce ai venit în gloata asta ca să mă vinzi cu o sărutare !! Care este
prețul vânzării mele ?

Poporul : E mare, e mare ! Treizeci de arginți.

Rufulius: Vai, vouă, blestemaților

Iisus: Rușine vouă, fariseilor și cărturarilor, voi învățați ai poporului. Vă temeți de lumina zilei, fiindcă fapta
voastră nu se aseamănă luminii , ci întunericului. Ca la un tâlhar mi-ați ieșit cu săbii și cu puști. În toate
zilele am fost cu voi în biserică, de ce n-ați întins mâinile voastre asupra mea ? Acesta este ceasul vostru și
stăpânirea întunericului.

Ana: Cei ce strică legea sunt tâlhari și tâlharii noaptea se prind și se judecă. Întunecată este mintea celor
întunecați și întunericul este partea lor. Slujitorilor, luați-l !

(Slujitorii pun mâna pe el, dar apoi se retrag):

I Ovrei: Niciodată un om n-a grăit ca omul acesta !

II Ovrei: Acesta este cu adevărat Proorocul

III Ovrei: Au doară, acesta este Cristosul ?

IV Ovrei: Din Galileia va să vină Mesia ?

Caiafa: Băăă, voi sunteți nebuni !? Puneți mâna pe el !

 204

Un Servitor: Nimeni nu-și poate pune mâna pe El, căci așa cum el a vorbit, nimeni nu mai vorbește....
Adevărurile pe care el le spune în fața noastră ne pun mai presus de putința de a pune mâinile pe el .

I Ovrei: Au n-a zis Scriptura că din seminția lui David și din orașul Betleem va să vie Cristos ?

Caiafa: Băăă, nebunilor, v-ați amăgit . Cine din boieri sau din farisei au crezut într-însul ? Voi care nu
cunoașteți legea sunteți într-adevăr blestemați, băăăă !

Nicodem: Au, legea noastră judecă pe om înainte de a-l auzi și a cunoaște ce face ?

Ana : Tu ești galileu și de aceea ții cu el. Cearcă și vezi că prooroc din Galilea nu s-a pomenit.

Caiafa: Noi suntem conducătorii poporului întreg și poporul numai nouă ne-a urmat. Vai de aceia ce ascultă
de proorocii mincinoși !

Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi, numai Fiul Omului nu are unde să-și plece capul!

Un fariseu: Fără rușine s-a numit fiul lui Dumnezeu.

Cărturarul: Să moară mincinosul !

Poporul : Să moară, să moară

Rufulius (face semn soldaților să pună mâna pe Iisus): Liniște ! Nazarineanule, supune-te legii !

(Soldații pun mâna pe Iisus)

Petru (scoțând sabia): În lături !

Iisus: Bagă sabia ta în teacă, Petre, căci cine dă cu sabia, de sabie va muri. Au ți se pare că nu pot cere de la
Tatăl meu să-mi pună înainte cel puțin 12 legiuni de îngeri ? Dar cum o să se împlinească Scripturile ? Și
cum să fie dovedită altminteri răutatea lumii acesteia și nevoia ei de izbăvire ?

(Soldații leagă pe Iisus)

Un fariseu: Să-l ucidem ! Cu pietre ! Fără rușine a zis în fața poporului: pot să stric biserica lui Dumnezeu și
în trei zile s-o rezidesc !

Poporul: Să moară, să moară !!

IV Ovrei: (dând o palmă lui Iisus): Proorocește nouă Cristoase, cine este cel ce te-a lovit

V Ovrei: (scuipându-l): Tu care strici biserica lui Dumnezeu și în trei zile o re -zidești. Hai, răspunde cine
te-a scuipat !

Poporul : E un mincinos, e un tâlhar

 205

Caiafa : Nu răspunzi nimica ? Ce mărturisesc aceștia asupra ta ? Jură-te pe Dumnezeul cel viu ca să ne spui
de ești Cristosul lui Dumnezeu.

Iisus: (cu un zâmbet trist): Eu de față am grăit lumii. Totdeauna am învățat în sinagogă și-n biserică 112 unde
toți iudeii se adună; și-n ascuns n-am grăit nimic. Ce mă întrebi ? Întreabă pe cei ce m-au auzit ce am grăit
lor: iată, aceștia știu cu toții ceia ce eu am vorbit !

II Ovrei ( dă o palmă lui Iisus): Nerușinatule, astfel răspunzi tu arhiereului ?

Iisus: Dacă am vorbit rău, arată-mi ce, iar dacă am grăit bine, pentru ce dai în mine ?

Caiafa: Jură că ești Fiul lui Dumnezeu

Iisus: Da, așa este cum zici tu. Iar de acum veți vedea pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta puterii și
viind pe norii cerului.

Caiafa (furios își rupe hainele de pe el și se bate cu pumnii în cap): Auziți, noroade, cum hulește pe
Dumnezeu, cum își bate joc de noi și de ce avem mai scump !

Iisus: Ce aveți voi mai scump ? Pe Dumnezeu sau obiceiurile voastre? Voi, care mâncați casele văduvelor,
voi care închideți ușile cerului pentru biata lume și nici voi nu intrați, morminte văruite, pui de vipere !

Caiafa : Mai și vorbești, tu care hulești ? Iată, ați auzit hula lui ! Ce ne mai trebuie mărturii ? Ce vi se pare
vouă?

Poporul : Moarte ! E vinovat ! Să fie dat morții !

Caiafa : (sare asupra lui Iisus și-l lovește cu pumnii în cap. Poporul îl scuipă) Luați-l și-l dați morții! E
vinovat !

Poporul : Să moară, să moară ! (Îl scuipă, îl lovesc, și împingându-l cu pumnii, ies cu toții. Dacă este scenă
turnantă, peisajul se schimbă, trecându-se în curtea arhiereului Ana. Intră cu toții în casă printr-o ușe mare
care rămâne între deschisă, cam pe la mijlocul scenii spre fund, de unde se aude mereu zarva gloatei. În fața
porții rămâne Petru și cei de la foc.)

Scena V

Servitorul, Servitoarea și Petru

(Scena este foarte agitată, mișcările bruște, mai mult se strigă decât se vorbește)
112
Popian folosește cuvântul biserică deoarece așa erau traducerile Noului Testament la îndemână în românește până
în 1914. Deci fără referințe polemice, care au apărut ulterior.
 206

Servitoarea: În gloata asta mi se pare că am zărit și mulți dintre ucenicii acestui nazarinean

Servitorul: Da! Numai să îndrăznească ! Ei îl vor urma până la moarte

Servitoarea (apucă pe Petru de haină) Hei tu, grăiește ! Nu cumva erai și tu dintre ucenicii omului
acestuia ?

Petru (smucindu-se) Nu știu ce zici. Lasă-mă-n pace ! Cine este omul acesta ?

Servitoarea: Nazarineanul ! Te faci că nu-l cunoști ? Minți ! Chiar graiul te arată că ești galileu

Servitorul: Și e vai și amar de te vom afla că ești ucenicul lui

Petru : Ce tot spuneți voi ? Eu nici nu cunosc pe omul acela și nu știu ce vrei să zici.

Servitoarea: Nu mințiii..., ești ucenicul acestuiaaaa.

Un Ovrei: Te-am văzut eu când ai scos sabia ca să-l aperi !

(Se aude cântecul cocoșului )

Petru: Vă jur pe Dumnezeul cel viu că nu este adevărat, habar n-am despre ce vorbiți

Servitoarea: Așa jurați voi galileii. Așa jură și tâlharul acela cum că e fiul lui Dumnezeu

Petru: Voi mă bănuiți pe nedrept; dar eu mă jur că nu sunt din oamenii lui, nici nu-l cunosc, nu l-am văzut în
viața mea, nici nu știu ceva de el !

(Cântă cocoșul a doua oară, din casă se aud zgomote și țipete, ies cu toții din scenă, intrând pe ușa
deschisă, atrași de vociferările lui Ana și Caiafa; în scenă rămâne doar Petru singur):

Petru: Ah, bine că s-au dus! Și cocoșul acesta, cântă de-ți ia auzul ! (Se uită prin ușa deschisă) Uite Mielul
lui Dumnezeu cum merge spre junghiere. Hii, privește la mine. Cum mă privește fix !!!

(Cântă cocoșul a treia oară. Petru cade în genunche): O, nenorocitul de mine. Cocoșul a cântat a treia oară!
Învățătorule, eu m-am lepădat de tine ! Nu-mi vine a crede ! El mi-o spusese... (Se scoală, pune mâna pe
spadă): Ce să fac acum ? Eu care vroiam să-l apăr cu sabia ! M-am lepădat de tine ! Cum mi-au venit pe
limbă toate acele cuvinte ? Ce groază m-a putut cuprinde ! Cum ? De frica unei femei spurcate ? Nu se
poate ! Și totuși, m-am lepădat, am zis că nu-l cunosc ! Cum mai pot repara ? Cum să-l scap de răufăcătorii
aceștia ? Unde mi-e sabia ? Oh, e prea târziu ! Și uite cum, mă privește ! A trecut ! ( Strigă): Învățătorule !
Dumnezeul meu, iartă-mă pe mine păcătosul ! Iartă-mă! Nu, nu pot fi iertat ! Nu, nu merit iertare ! ( Plânge
cu capul în mâini)

Poporul din năuntru: Să fie răstignit, să fie răstignit ! Să-l răstignească ! Să-l ucidem cu pietre! Să-l
omorâm acum aici !!!!
 207

Petru (auzind, plânge și strigă): Nuuuu! Nuuuuuu! (strigă și mai tare, plângând în hohote.)Nuuuu!

(Cortina cade repede).

Tabloul III

Judecata

Tribunalul sinedriului. O tribună înaltă pe care stă Pilat, mai multe bănci pentru judecători.

Scena I

Pilat/ Rufulius

Rufulius (intrând): Te salut, nobile Ponțiu! Ce zi călduroasă, după o noapte așa de rece ! Zeii să vă aducă
fericire și dreaptă judecată!

Pilat: Fii binevenit la noi, Rufulius. Da, astăzi am nevoie de multă înțelepciune.

Rufulius: Cred că te covârșește urâtul în această cetate pustie, lipsită de orice fel de jocuri și petreceri. Din
nenorocire, aici nu suntem nici în Antiohia, nici în Cezarea ca să avem circuri și teatre... și chiar dacă s-ar
clădi, fanaticii ăștia de evrei le-ar dărâma în trei zile.

Pilat: În țara asta nu se aude decât cuvântul ”lege”. Și Legea zădărnicește totul. Nici ăștia nu se distrează și
nu lasă nici pe alții să se bucure de viață.... Aș fi voit mai bine să trăiesc în Sciția decât aici.

Rufulius: Totuși, astăzi vom beneficia de un spectacol. La Jerusalim trebuie să ne mulțumim cu puțin.

Pilat: Da, e grozav. Trei oameni vor muri astăzi pe cruce. Trei tâlhari, dintre care unul foarte periculos, unu-
Baraba. Dacă nu chiar patru.....

Rufulius: Și ce ciudați, locuitorii aceștia. Din toate părțile aleargă să vadă grozăvenia de la cetatea pe care ei
o numesc sfântă. E singura lor distracție.
 208

Pilat: Sunt sigur că osândiții vor muri cu bărbăție. Mie îmi pare ciudat acela care se numește fiul lui
Dumnezeu. E blând ca o porumbiță și, drept vorbind, nimic n-a făcut ca să i se cuvină osânda.

Rufulius: Și l-ați osândit la răstignire ?

Pilat: Am ținut să-nlătur tot felul de neplăceri și în același timp să nu mă ating de cuibul viespilor care
sbârnâie în jurul templului. Fariseii și Cărturarii poporului au trimis la Roma deja destule plângeri în contra
mea.

Rufulius: Ș-apoi nu-i vorba de un cetățean roman.

Pilat: În tot cazul, osânditul nu va suferi mai puțin. Nu sunt deloc om crud, aș fi voit cu tot sufletul să-l scap
de moarte. Pe când îl băteau, era îngăduitor ca un mielușel și binecuvânta poporul care-l defăima. Mi se rupe
inima de milă. Când sângele țâșnea, își ridica ochii la cer și se ruga. E omul cel mai minunat pe care l-am
văzut în viața mea. De atunci, femeia mea nu m-a lăsat un moment în pace. Mereu îmi spune: „Nu lăsa să fie
omorât acest om ! Nu lăsa să moară un nevinovat”.

Pân-acu n-a intervenit vreodată în execuțiile care au avut loc cu toptanul... De data asta zice că nu mai poate
nici să doarmă, de vise rele, din cauza lui.

Rufulius: Poate are dreptate, Diva Claudia și, cu sensibilitatea dânsei...

Pilat: Bine. În două rânduri am ieșit din pretoriu să vorbesc acestor preoți înfuriați, care nici n-au vrut să
intre înăuntru, nu știu de ce... cum că ar avea ei azi o mare sărbătoare, ...niște fanatici.... Cui să vorbești ? Ți-
ai găsit ! Ca un singur om, strigau: „răstignește-l”

Rufulius: Și... te-ai supus voinței lor ?

Pilat : Cred că nu am avut de ales. Altfel s-ar fi făcut turburări în oraș iar eu sunt pus aici ca să mențin
liniștea. Trebuie să-mi fac datoria. Nu-mi plac dojenile, sunt sătul de ele până-n gât. Mai ales dacă vin de la
Cezarul. Augustul nostru împărat nu vrea să știe de profeții aceștia.

Ca să mă scap, l-am trimis la Irod, care crede că e mare rege. Dar nici el, cu toate că e un șiret și un pervers,
nu l-a condamnat. Am înțeles că numai și-a rîs de el. Mi l-a trimis înapoi. Eu, cu gândul că-i îmblânzesc, am
pus să-l bată, cum se face cu toți criminalii. Da – nu i-am convins. Îl vor mort cu orice preț. Eu încă nu m-am
pronunțat, dar nu văd cum să-l scap....

Rufulius: Va să zică, poate cineva să sufere și să moară, oricât de nevinovat ar fi.

Pilat: Acum totul e târziu. Hotărârea, odată luată, singur Cezarul o mai poate ridica. Așa că... și dacă vreau,
nu mai pot.
 209

(După o pauză, confidențial): Mai am o scăpare. Am un plan cu fanaticii ăștia de preoți. Am să-mi folosesc
prerogativa mea de a slobozi un întemnițat. Tot spun ei că azi e mare sărbătoare. O să mă adresez direct
poporului, nu lor... Să văd cum fac !

(Zgomotul mulțimii de afară crește. Voci care strigă: „să moară”).

Scena II

Intră un Ostaș

Ostașul: (se înclină): Prea mărite, după ordine, fariseii îți aduc ție pe Nazarineanul acela.

Pilat (către Rufulius) Vezi ? Ți-am spus eu ?

Să vină !

Rufulius, vei fi martor ! Ăștia nu renunță !

(Soldatul iese)

Pilat (la auzul strigătelor „să moară” se uită pe fereastră și zice ):

Ce nebun e poporul acesta !

Rufulius: Sufletul lui e impietrit de ură și care alta decât ura e în stare să ceară crucea pentru un nevinovat?

Pilat: Da, ura și mai ales invidia.

Scena III

Cei dinainte, Iisus

Iisus (intră cu mâinile legate și plin de răni și sânge. Pilat rămâne uimit de rezistența sa și de faptul că mai
poate merge, după biciuire).

Pilat, (care nu-și ascunde uimirea): Fii binevenit la noi, tu care te numești fiul lui Dumnezeu. De data
aceasta îmi vei răspunde la toate câte te voi întreba. Înțelegi că nu mă preamăresc singur, ci vreau să-mi fac
datoria !

Iisus: Tu zici; dar tu nu ești vinovat cât cei ce m-au adus înaintea ta

Pilat: Așa este. Încă nu pricep pentru ce oamenii aceștia te-au adus la mine legat. Fă-mă să-nțeleg.

Iisus: Ca să se împlinească Legea și proorocii.

 210

Pilat: Ei strigau în gura mare că „de n-ar fi acesta un făcător de rele nu ți l-am fi adus ție”.

Iisus: E destul de greu ca să înțelegi, tu, o, Pilat. Viața lumii trebuie să aibă la bază dreapta judecată. Virtutea
este cea care trebuiește, mai nainte de toate. Eu le-am cerut să se lipsească de toate, începând de la avere și
până la pâinea cea de toate zilele

Pilat: Dar ești tu într-adevăr împărat după cum zic ei ?

Iisus: Îmi pui întrebarea aceasta ca de la tine, ori în numele acuzatorilor miei ? Aprobi tu, ca om al Cezarului
că eu aș fi împărat ?

Pilat: Sunt eu, oare evreu ? Ăștia din neamul tău, popii lor cei mai mari te-au dat în mâna mea, ei te-au adus
aici și susțin că tu te-ai proclamat împărat. Ce nebunie mai e și asta ?

Iisus: Împărăția mea nu e din lumea aceasta, că de-ar fi așa, supușii mei nu m-ar lăsa pe mâna iudeilor.

Pilat: Te întreb încă odată, în ce chip ești tu împărat, fiind totuși așa de blând ?

Iisus: Da, sunt împărat. Și pentru aceasta am venit în lume ca să mărturisesc adevărul. Tot ce este născut din
adevăr ascultă cuvântul mieu. Acel care dorește să afle adevărul crede ceia ce grăiesc eu.

Pilat, (surâde sceptic cu umor):Ce este adevărul ? Ce-i aia adevăr? O, naivule galileu ! Nu vezi tu că în
lumea asta totul e numai lustru, minciună și ipocrizie ? Că nu e nimic adevărat ? Tu ești un visător ! Ce este
adevărul ? Nimic. Dacă cei mai mari filosofi n-au fost în stare să afle adevărul, cum oare îl vei afla tu ? Și
chiar dacă-l afli, cui vrei să-l predici ? Ăstora care strigă afară contra ta ? Îi auzi ? Ei îți cer moartea și tu vrei
să le spui adevărul !! Ha, ha ! Gogoși vor, gogoși, da, îți spui io! Gogoși să le dai! Ura acestor iudei, confrații
tăi, face imposibilă aplicarea dreptății. Ei recurg la neadevăruri, la minciună continuă, ca să-și susțină
patimile lor, care-i duc la pieire. Mai întâi, prietene, ei nu vor să te recunoască de împărat, mesia, sau cum ți
se spune. Și chiar recunoscând în inima lor că n-au dreptate, încăpățânarea nu-i lasă să se dea învinși. Ei sunt
ca omul acela care a început să se prăbușească într-o prăpastie, care își vede pieirea, s-ar opri, dar nu mai
poate; închide ochii și așteaptă să se sfarme de stâncă.

Iisus: E mai multă lumină în raiul Tatălui meu decât în toată lumea de sub soare; și cine suferă pentru
adevăr, acela va intra mai ușor într-însul.

Rufulius: Și ce trebuie pentru aceasta ?

Iisus: Nimic, decât să iubești, să iubești și iar să iubești pe toți, fără deosebire.

Rufulius: Sfântă învățătură ! Și mulțimea strigă „răstignește-l”!

Pilat: Te mai întreb încă : ești iudeu ori galileu? De ce Irod te-a trimis din nou la mine ?
 211

Iisus: Acelaș soare încălzește și Iudeea și Galileia. E deja prea mult că nu m-a condamnat; dar el l-a ucis pe
proorocul care m-a vestit pe mine. Ce să te aștepți de la el ?

(Intră un ostaș):

Ostașul: A venit sinedriul și vrea să te vadă, Mărite ! Iar gloata asta nu mai are răbdare !

Pilat: Să intre !

Scena IV

Cei de sus, Ana, Caiafa, Fariseii și poporul.

Ultimii care intră, cam pe ascuns, Ioan cu Fecioara Maria și Maria Magdalena, care rămân ascunși în
gloată.

Pilat (cu mâhnire): Ce mai vreți de la omul acesta ? L-am biciuit destul. Acum îi voi da drumul !

Caiafa: Nici gând să faci așa ceva. Trebuie să moară și gata.

Pilat: Voi singuri să răspundeți înaintea dumnezeului vostru de omul acesta, că eu nu aflu vină într-însul.

Caiafa: Cum ? N-ai auzit tu singur cum se numește împărat?

Pilat: Pentru un cuvânt pe care voi nu-l pricepeți ? Eu nu găsesc că-i o vină în asta.

Caifa: Cum, nu pricepem ce-i aia împărat ?

Pilat. Da, nu pricepeți. El e împărat peste visele lui, împărăția lui e o filosofie , o poveste și nimic mai mult.

Caiafa: Tu ca procurator nu găsești vină, dar ca om trebuie să condamni învățătura lui.

Ana: El strică legea dată nouă de Jehova, Dumnezeul lui Moisi.

Pilat: Ce-mi pasă mie de legea zeului vostru !

Caiafa (schimbând foaia): Spune, tu, Pilat, tu care ești om cu judecată: ce ți-ai închipui de mine dacă, fără
cel mai mic motiv, aș da această casă acelui pierde vară care cerșește lângă poarta Jaffei, cum zice omul
acesta ?

El caută adevărul și echilibrul omenirii, dar nu face decât să sape la temelia societății... Echilibru !!! Nu se
găsesc nicăieri, la oameni, și nici în natură, echilibrul și pacea. Uită-te la primăvara aceasta: nopțile sunt atât
de reci de îngheață apa; și zilele atât de calde încât îți ard tălpile picioarelor. Păi dacă e așa în natură, despre
oameni mai bine n-am mai vorbi.
 212

Ana: El, contra legii, stă de vorbă în drum cu o femeie...el care se numește pe sine fiul lui Dumnezeu.

Un fariseu: Și încă ce femeie ! O străină, o samarineancă, o stricată...

Alt fariseu: Ba mai mult, femeia, îmbătată de vorbele și de meșteșugirile lui, uită vadra cu apă, aleargă în
oraș și spune tutulor că la marginea orașului s-a arătat Mesia, Mântuitorul lumii

Cărturarul: Și așa se vor înșela toți lesne încrezătorii..

Ana: Și-apoi nu sfințește ziua sâmbetei. Cum ? Vindecă bolnavi sâmbăta ? Nu s-a mai pomenit. Ba mai
mult, le poruncește să-și ia patul lor si să umble

Poporul: Ce oroare, ce nebunie, ce nerușinare !

Cărturarul: Orice muncă, orice mișcare, sâmbăta e pedepsită ca o profanare a celor sfinte. Nu se cuvenea
să-și ia patul și să umble

Pilat: Cel bolnav s-a sculat și a pornit ?

Fariseul: Da ! Și striga cu nerușinare: „ cel ce m-a vindecat mi-a poruncit și numai lui mă voi supune”. Deci,
el se substituie autorității recunoscute. Întrebați-l pe el, să vedem cum se justifică în fața ta !

Pilat: Și l-a vindecat, într-adevăr ?

Poporul și fariseii: Da, da!

Pilat: Voi nu sunteți în toate mințile ! Munca neobosită a acestui om se aseamănă cu valurile mării care
plecând dintr-un centru oarecare se lărgesc treptat în cercuri din ce în ce mai mari, mai năvalnice ! ( Spre
Iisus) : Tu ai vindecat oameni ? Dacă ai făcut așa ceva, rău ai făcut. Tu nu vezi pe cine ai vindecat ? Tu nu
vezi cum au priceput ei filosofia ta ?

Iisus: Eu doar le-am spus: „iată, te-ai făcut sănătos, din orbie, din muțenie, bagă de seamă să nu mai greșești,
ca nu cumva să pățești mai rău, și atunci nu vei mai avea iertare de la Tatăl meu”.

Pilat: Va să zică, cunoșteai de unde le vine boala?

Iisus: Da, știu că toate boalele lor sunt urmele păcatelor lor.

Pilat: Asta chiar că nu ți-o pot ierta, nici ei, nici alții....Să le mai știi și păcatele! Ei care fac totul pe ascuns.
Ei care vor să pară niște sfinți, fățarnici afurisiți ce sunt !

(Îndreptându-se spre farisei): Și acum lămuriți-mă: care e răul pe care l-a făcut nevinovatul ăsta ?
 213

Caiafa: A strica legea este păcatul cel mai mare, care cere pedeapsa cu moartea. Bolnavul acela pe care el l-a
vindecat, înainte de a fi vindecat, striga de fapt contra celui ce a batjocorit ziua sâmbetei. Era un om evlavios.
Dar când s-a văzut sănătos, a –ntors-o ca la ....113

Pilat: Deci s-a făcut sănătos ! Păi cred și io c-a întors-o ca la....

Ana: (neascultând): Și mai mult ca orice, el își zice fiul lui Dumnezeu.

Caiafa: Cu aceasta el zdruncină temeliile societății, deci face rău oamenilor. Creadă el singur ce va voi, dar
să nu zdruncine temeliile. Ca om și preot, mă ridic contra învățăturii sale.

(dându-și arama pe față) : Să fie că nici eu nu cred în nimic. Cu toate acestea eu recunosc trebuința
religiunii. Religiunea este un frâu de care nu te poți lipsi, când e vorba de popor. 114

Poporul : Da, așa este, părintele nostru Caiafa este inspirat de Dumnezeu !

Ana (întorcând și el foaia): Și-apoi moartea nu trebuie să-l înspăimânte, că el pretinde că va învia.

Pilat (pufnind în rîs) Va învia ?

Poporul: Minte, minte !

Rufulius: Tăcere !

Caiafa: În trei zile. Nici mai mult nici mai puțin. De asemenea și apostolii lui propoveduiesc aceasta.

Pilat ( mirat, către Iisus): De unde știi Iisuse ?

Iisus: De la Tatăl tuturor oamenilor, care e unul singur și milostiv.

Pilat (ca paralizat, apoi izbucnește, tot către farisei și cărturari) Băăăă ! Ce lege e asta a voastră ? Să
osândiți pe un ins pentru un vis al lui, pentru o prostie ? Auzi tu, că învie ! Ori vreți să-l vedeți cum învie ?
(semne de dezaprobare între farisei și în public) Ce vină e asta, mă?

Caiafa, Ana și ceilalți farisei (strigând și acoperindu-se reciproc): După legea noastră, el trebuie să moară.

Pilat: Luați-l, atunci, și judecați-l voi, după legea voastră

Caiafa: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni.

Pilat: Atunci eu îl eliberez.

113
Ca la Ploiești. Dar Caiafa nu a terminat fraza, căci Ploieștii încă nu existau la vremea aceea. n.n.
114
Aici tânărul Popian face aluzie directă la polemicile din epocă, (1900-1914) privitor la un mare scandal în Sf. Sinod
și la declarațiile unor mari prelați care se acuzau reciproc că ar fi atei si masoni. Declarația lui Caiafa aduce cu cele
din ”Dujmanul poporului”, piesa lui H. Ibsen apărută și jucată cu succes în acei ani.n.n.
 214

Caiafa, confirmat de Ana : De vei elibera pe acesta, atunci nu ești prieten Cezarului. Tot cel ce se face pe
sine împărat se ridică contra Cezarului.

Pilat (un pic speriat): Bine, dar este împăratul vostru. Să răstignesc pe împăratul vostru?

Poporul și arhiereii (de-a valma ): Nu e adevărat ! Nu-l cunoaștem ! Răstignește-l !

Caiafa: Noi n-avem împărat decât pe Cezarul !

Pilat: Ipocriților ! Faceți revoluții în fiecare zi contra Cezarului, uneltiți și complotați zilnic contra noastră și
a Cezarului, și azi, numai de pofta de a ucide pe un naiv din mijlocul vostru care a pierdut vremea cu voi să
vă dreagă la cap, acum „n-aveți decât pe Cezarul” !

Preoții și poporul (incitat de ei, nu ascultă, ci strigă din ce în ce mai tare): Să moară, răstignește-l!

Pilat (se așează pe tron cu capul în mâini și stă câteva clipe nemișcat. Deodată se ridică și se adresează
poporului).

Pilat: Bine. Vreau să fiu bun și drept cu voi azi, cum am fost totdeauna.

( Ifose în mijlocul preoților, care îl privesc zeflemitor)

De sărbătoarea Paștelui, în numele Cezarului, eu vreau să eliberez pentru voi un condamnat.

Poporul, (fără preoți și cărturari): Așa este, fă-o și vei fi binecuvântat!

Scoate pe nevinovați din temniță !

Pilat (încurajat, profită):

În temnițele Jerusalimului se află închis ucigașul Baraba. Ucigaș și răufăcător. Ei bine, vă pun să alegeți. Pe
cine voiți să vi-l eliberez: pe Baraba sau pe acest Iisus care e numit și Cristos, împăratul vostru?

(Mișcare și nelămurire în popor. Toți strigă unii peste alții, nelămurit)

Unii (strigă): Mai sunt și alții

Alții: Baraba este un erou !

Câteva voci timide: Eliberează pe Iisus !

Nicodim, Joan, Maria Fecioara, Maria Magdalena: Eliberează pe Iisus !

Preoții: Ia pe acesta și eliberează-ne pe Baraba!

(spre popor): Dacă nu cereți slobozirea lui Baraba sunteți blestemați !

 215

( un oftat prelung în popor, un zgomot superstițios de oroare). Vrem pe Baraba !

Pilat: (neîncrezător): Nu se poate !

Poporul cu preoții: Baraba e un erou. Eliberează-l, ai promis.

Pilat: Dar e un hoț și ucigaș !

Caiafa: Un călcător al legii sfinte e mai rău decât orice hoț și ucigaș. Iată-l aici, de față !

Pilat: Legea voastră sfântă e o poezie. A ucide, însă, este o faptă care nu se poate repara... Eu îl voi elibera
pe Iisus.

Preoți și popor: N-ai voie să eliberezi decât pe unul din ei: pe Baraba !

Pilat : Nu pot elibera pe un ucigaș și condamna un nevinovat.

Preoții: (urlând din ce în ce ): Să se răstignească !

Pilat: Invidioșilor, numai invidia e de voi !

Preoții : Nu ne pasă: să fie răstignit !

Pilat (descurajat): Acum nu mai găsesc nici un mijloc pentru înduplecarea voastră. Mi-am făcut datoria de
om și de guvernator. Declar că nu iau parte la vina voastră. Îl osândesc, dar pe voi vă fac răspunzători de
sângele lui

Caiafa: E de datoria noastră să-i vărsăm sângele acestuia !

Pilat ( ia apă din ligheanul la îndemână și se spală înaintea mulțimii): Eu sunt nevinovat de sângele acestui
drept. Treaba voastră !

Caiafa și toți preoții și poporul : Sângele lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri !

(Se strigă aceasta repetat și de-a valma, amestecat cu „să se răstignească”)

Pilat, (după ce se spală, cu mâinile ude, stopește pe cei de față, strigând): Nevinovat este ! Sângele lui să fie
asupra voastră și asupra copiilor voștri !

(În timp ce stropește în stânga și-n dreapta, vacarmul crește. Iisus stă cu ochii aplecați la pământ. În fundul
scenii se vede Maria Fecioara frântă de durere, sprijinită de Joan. Maria Magdalena plânge în hohote.
Nimeni nu-i observă, toți privesc spre Pilat. Centurionul face un semn către un ostaș roman să se ducă. Se
înțelege că e trimis să elibereze pe Baraba).

Cortina cade încet

 216

Tabloul IV

Un platou. În fund se văd munți, departe. Zi frumoasă.

Scena I

Ioan, Fecioara Maria, Maria Magdalena

Ioan: Iată locul. Blestem ție, Jerusalime, cetate a lui David. Cutremură-te la vederea morții Fiului lui
Dumnezeu

Maria Fecioara: Trebuie să fie adus în curând mielul spre junghiere. Oooo! Ce frică mă cuprinde gândindu-
mă la chinul lui !

Ioan: Unii râvnesc la putere, el n-o dorește deloc și rămâne umilit. Alții doresc palate, bogății, mese întinse,
veșminte de purpură. El a trăit ca un păstor în mijlocul nostru, propoveduind dragostea și mila. Dacă el spune
adevărul, moartea fie binecuvântată. Moartea, sfârșitul suferințelor pământești, schimbul unei fericiri mai
mici cu alta mai mare. Lumină pentru ochii stinși, aripi care duc către locuința fericirii veșnice.

Maria (uitându-se): Vai ! Cât de mare e ceata, se pare că e una cu deșertul pietros. Pe poarta cea mare a
cetății năvălesc într-una valuri de oameni. La mijloc scânteie sulițele ostașilor.

(Încep să se audă murmure) .

Ioan: Uite cum se reped ca și cum se ceartă unii cu alții. (se aude gălăgie mare. Către Fecioara Maria):

Bine ar fi să fugim. Oamenii aceștia sunt gata să ne lovească cu pietre.

(Se retrag; apoi, după ei intră gloata, în care se amestecă și ei).

Scena II

Intră gloata zgomotoasă. Înainte merg tâlharii numai în cămăși, cu crucile pe spate; apoi Simon Cirineanul
cu crucea lui Iisus, care este în hlamidă roșie, cu spini pe cap. Soldații înconjoară mulțimea.

Maria Maagdalena (aruncând cu flori în Iisus): Tu ești adevărul

Poporul : Moarte ! Răstigniți-l ! (ridică pumni, scuipă, înjură)

 217

Rufulius: Tăcere ! Ostașii să țină liniștea !

Iisus: Ce rău v-am făcut ?

Maria Fecioara : Pământule, cum nu te cutremuri ? Soare, cum nu te întuneci ? Ce este această călătorie
grabnică, fiul meu ! Unde mergi tu, soare luminos, ca să merg împreună cu tine, vreau să mor împreună cu
tine, Cuvinte. Nu mă lăsați singură și fără fiu, o, voi, oameni !

Maria Magdalena: Ca un miel spre junghiere te pleci, tu cel ce ridici păcatul lumii. Doamne, milostiv fii
mie, păcătoasa !

Ovreiul Marcu: Am fost orb și m-a vindecat

Alt ovrei: Am fost mut și mi-a dezlegat limba

Alt ovrei: Mi-a înviat fiica ! (cad la picioarele lui)

Poporul : Minte, minte, sunt părtașii lui.

Maria Fecioara: Fiul meu, unde mă voi duce acum ? Pe cine voi chema fiu, vai mie !? O, voi, răilor !
Lumina mea s-a- ntunecat, omorâți-mă și pe mine cu el, și inima-mi rupeți.

Iisus (punându-și mâinile peste capetele femeilor): Fiicele Jerusalimului, Nu mă plângeți pe mine, ci vă
plângeți pe voi și copiii voștri. Căci iată vin zile în care veți zice : Fericit pântecele care n-a născut și sânul
care n-a lăptat. Va fi război mare, de nu va rămâne din Jerusalim piatră pe piatră. Vai vouă, vă veți mânca pe
fiii voștri !

Rufulius ( se uită la soare): Ora răstignirii a sosit. Luați-l voi și executați-l.

(Soldații dau femeile la o parte)

Iisus: (Cu voce tare): Vai vouă, fariseilor și cărturarilor ! Vai vouă bogaților !Vai vouă celor ce sunteți sătui
acum, că veți flămânzi ! Vai vouă, celor ce rîdeți, că veți plânge și vă veți tângui ! Vai vouă când toți
oamenii vă vor vorbi de bine, că tot în acest chip făceau proorocii lor mincinoși părinților lor!

(Soldații întind pe cruci întâi pe tâlhari care se vaită înăbușit, apoi pun mâinile pe Iisus, îl dezbracă de
hlamidă și o sfâșie, împărțind-o între dânșii. Cămașa o pun deoparte, vor trage-o la sorți, după terminarea
răstignirii. Bat apoi cuiele. Iisus tace, nu strigă, nu se aude văitând. Maria Fecioara rămâne în picioare,
mută de durere, rezemată pe umărul lui Ioan. Când se ridică crucea, cerul se întunecă. Pun tăblița cu INRI,
se întunecă de tot.)

I Ovrei: Bucură-te, împăratul iudeilor !

II Ovrei: O, rege ! Chiamă oștile să te scape !

 218

III Ovrei (scuipându-l): Dacă ești tu fiul lui Dumnezeu, mântuiește-te ! Hai, fă o minune !

(Femeile cad la picioarele crucii)

Iisus : (către Fecioara): Femeie, iată fiul tău. (Către Ioan): Și ție, fiule, iată mama ta...

(Ridică ochii la cer): Dumnezeul mieu, Dumnezeul mieu, de ce m-ai părăsit?

Poporul : Mântuiește-te, împăratul iudeilor ! Salvează-te, fugi de pe cruce (Unii scuipă)

Iisus: Iartă-le Doamne, că nu știu ce fac !

I Tâlhar: Dacă ești într-adevăr fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce, și te scapă, pe tine și pe noi.

II Tâlhar: Nu te temi de Dumnezeu să zici aceasta ? Noi dacă suferim, suferim pentru păcatele noastre, dar
acesta ce rău a făcut ? Doamne, milostiv fii mie păcătosul, pomenește-mă!

Iisus: Adevăr, grăiesc ție: astăzi, vei fi cu mine, în rai ( pauză)

Mi-e sete. (I se dă un burete cu oțet la gură, pus în trestie).

Dumnezeul mieu, în mâinile tale îmi dau duhul. Oh! Săvârșitu-s-a !

(Capu-i cade pe piept. Se aude un sunet puternic, pământul se cutremură tare. Poporul cade spăimântat)

Centurionul: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!

I Ovrei: El propoveduia adevărul

II Ovrei: El învia morți

III Ovrei: Nenorocire ție, Jerusalime

(Mulți se bat cu pumnul pe piept, se retrag îngroziți)

(Noapte, întuneric. Cortina cade încet)

Tabloul V

Odihna
 219

Intuneric. În fund, mormântul nou, ca o movilă de piatră. Piatra de pe mormânt este verticală, ca o poartă
grea. Femeile mironosițe plâng pe el și pe lângă ușă.Corul cântă afară. Femeile cântă împreună cu corul:

Corul (mixt, acompaniat de orchestră, cântă melodia tradițională):

In mormânt viață, pus ai fost Cristoase și s-au spăimântat oștirile îngerești. Plecăciunea ta cea multă
preamărind

Cel ce-ai pus pământul cu măsuri, Cristoase, cum șezi astăzi în mormânt, ziditorule ?

Și din gropi pe cei ce-au murit înviezi

Cel frumos cu chipul, decât oamenii toți, ca un om se vede mort și fără de chip, cel ce firea toată a
înfrumusețat.

Scena I

Maica Domnului

Maica Domnului intră, alături de Maria Magdalena.

Dulcea mea lumină... Mântuitorule ! Cum te-ai încuiat în groapă întunecoasă? Cum ai apus în mormânt și
cum de sân părintesc te-ai despărțit Iisuse?

Maria Magdalena:

În mormânt când te-au pus, Mântuitorule, temelia dedesupt s-a cutremurat și gropile morților s-au deschis

Corul: (cântă)

Groază au luat și pământul și soarele, Doamne, apuind tu, ne-nseratul soare, Cristos, și-n mormânt cu trup
acum puindu-te.

Ruptu-s-a acum a bisericii catapeteasmă și luminătorii și-au stins lumina lor sub pământ. Tu soare
ascunzându-te, iadul s-a-ngrozit dătătorule de viață, Doamne, dacă s-a văzut prădat de averea lui și înviați pe
morții cei din veac legați.

(Femeile se retrag. Corul cântă din ce în ce mai pierdut)

Scena II
 220

Pilat, Rufulius, Ana, Caiafa, Fariseii, Cărturarii

Caiafa: Doamne! Adusu-ne-am aminte că amăgitorul acela a spus fiind încă viu : după trei zile, voi învia.
Deci poruncește să se pecetluiască piatra și să fie păzit mormântul până a treia zi; ca nu cumva ucenicii lui să
vie și să-i fure trupul ca apoi să spună poporului că a înviat din morți. Nu de alta, dar va fi înșelăciunea din
urmă mai rea decât cea dintâi.

Pilat: Aaa, deci, așa ! Ei bine, măcar atâta pot aprecia în voi, că nu credeți, ca și mine de fapt, în niciuna din
poveștile religiei voastre. E adevărat că eu nu sunt preot ca voi ! Oricum, măcar știți că povestea cu învierea
e o înșelăciune și atâta tot !

Fariseii ( tac jenați.)

Pilat (indignat)Aveți custozi ! Mergeți și întăriți cum știți.

(Către Rufulius): Dă-le, dragă, ostași romani care vor avea ordine aspre ca nimeni să nu se apropie de
mormânt sau să se atingă de sigiliile arhierești.

(Rufulius salută, se înclină și iese cu arhiereii în stânga)

Pilat (gânditor) Ipocriții ăștia de sinedriști! Nici nu-și dau seama de înțelesul faptei lor. Întrebuințează forța
noastră spre a pune stavilă unor planuri oarecum dumnezeești, după cum a zis nazarineanul. Va să zică, ei,
fără să știe, recunosc marea importanță a celui din mormânt.... Pun să-l păzească de parc-ar fi un împărat.
Ha ! Recunosc că cel înmormântat este un împărat. Împăratul lor, al iudeilor ! Ce ironie a zeilor !

(Intră Rufulius cu ostașii, pe care îi așează într-o anumită ordine în jurul mormântului)

Pilat: Fiți cu pază ! ( Se uită nelămuriți unul la altul cu un zâmbet aproape ironic. Cortina cade pe acest
tablou.)

Tabloul VI

Învierea

Întuneric. Un cor de îngeri cântă un imn dumnezeesc. („Îngerul a strigat”, cu acomp. de orchestră).115

Deodată o lumină roșie; apare Îngerul lui Dumnezeu

115
Într-o altă versiune, în acest moment apare în scenă Iisus, dintr-o lature a mormântului, luminos, îmbrăcat în raze și
trece prin fața mormântului pecetluit, provocând groaza soldaților, deoarece a ieșit din mormânt prin piatră.După care
Îngerul dă la o parte piatra de la mormântul gol, care se vede gol înăuntru.
 221

Scena I

Îngerul

Îngerul

Luminează-te noule Jerusalime, că slava Tatălui peste tine a răsărit! Saltă acum și te bucură Sioane

(dă piatra la o parte de pe mormânt)

Iisus (se ridică din mormânt, îmbrăcat în raze albe strălucitoare.)

Soldații stau trăzniți jos.Unii strigă înăbușit: Aaaaah!

Iisus :Pace vouă! Împlinitu-s-a scriptura (rămâne cu mâna sus)

Corul (cântă acompaniat de orchestră) : Cristos a înviat

Iisus iese spre fund.

Soldații fug, aproape împiedicându-se unii de alții.

Scena III

Îngerul116, Maria Magdalena, Maria Fecioara, Femeile mironosițe ( vin cu miruri și miresme în vase de
preț; se uită în mormânt)

Îngerul : Știu pe cine căutați. Nu vă temeți ! Știu că voiți pe Iisus cel răstignit. Nu este aici, ci a înviat
precum a zis. Iată locul și giulgiurile lui. Degrab- mergeți și spuneți aceasta ucenicilor lui (iese)

Maria Fecioara: (cu siguranță în glas ): Cristos a înviat !

Femeile: (privind unele către altele cu nedumerire și fericire în glas): Adevărat a înviat. ( ies fuga. Maria le
urmează)

Se cântă tare „Cristos a înviat”

Maria Magdalena: (Plângând neîncrezătoare): Eu mai rămân o leacă. Vreau să întreb pe acei doi tineri
dacă știu ceva. Cum seamănă cu îngerul ! Or fi și ei, îngeri ! (privind spre dreapta scenei, în afară): A, uite
și grădinarul, se apropie.

( continuă):

116
Într-o altă versiune, Îngerii sunt 2.
 222

Vreau să-l întreb: ei, Domnule, Domnule, l-ai luat dumneata ?

(Repetă chemarea și iese spre dreapta).

Scena IV

Pentru un timp scena rămâne goală. Se aude doar corul depărtat care cântă : Cu trupul adormind ca un
muritor, până la versurile „a treia zi ai înviat” după care se oprește).

Petru și Ioan. Apoi Maria Magdalena.

(Intră repede, se reped la mormânt):

Petru: Ce spun muierile astea ? (văzând mormântul deschis și gol): Poate fi adevărat ? (Intră în mormânt).

Ioan, (îl urmează pe Petru și intră și el în mormânt. Iese primul și strigă cu bucurie reținută):

A înviat ! Am văzut și cred. Nu încape îndoială. Femeile nu s-au înșelat.

Petru: (ieșind și el): Ce te face să spui asta ?

Ioan: E clar ca lumina zilei. Nu vezi giulgiul lăsat în jos, cu fâșiile nedesfăcute ?

Petru: Da. Și ?

Ioan: Și ștergarul care era lipit de fața lui e făcut sul și pus colo deoparte...

Petru (înțelegând): A ieșit.... a trecut cu el prin giulgiu.

Ioan: O fi avut fața pe care i-am văzut-o noi pe munte, toată numai lumină...

Petru : Și trupul la fel.... A înviat, e limpede, ai dreptate (îl îmbrățișează.): Unde se va fi dus ? Să mergem
să-l căutăm ! Ne-a spus că-l vom vedea în Galilea !

Maria Magdalena (intră în fugă, fericită): L-am văzut, nu era grădinarul, era chiar El, a înviat precum a zis,
m-a chemat pe nume, m-a învăluit în lumină, fericirea mea întrece orice gând !

Petru și Ioan, (entuziazmați): Bine, du-ne la El, haide, repede, și să le spunem și celorlalți !

(Petru și Ioan ies din scenă, în urma Magdalenei, în timp ce Corul și orchestra cântă din ce în ce mai
însuflețit imnul): Cristos a înviat !!!
 223

(Între timp, intră tânărul Popian Constantin, proaspăt Educator la Orfelinatul din Mânăstirea Bistrița.

Se adresează publicului, recitând):

Va învia Cristos cel sfânt

Au zis cei mari profeți

Trei zile stat-a în mormânt

Cel dătător de vieți

Venit-a ziua, glasul sus

Sărac și împărat

Din răsărit până-n apus

Cristos a înviat.117

Corul și orchestra: cântă imnul: Cristos a înviat

Popian :

Se nalță soarele măreț

Fug norii duși de vânt

Căci a-nviat Cel fără preț

Lumină din mormânt

Scânteia fulgerului sfânt

Pământu-a despicat

Un înger ține pe mormânt

Veșmântul luminat

117
Datată: Aprilie, 1901.
 224

De spaimă graiul li s-a stins

Strejeri ei n-au mai stat

Dumnezeirea a învins

Cristos a înviat !118

(Se înclină la public. Aplauze.

Cortina

Bistrița, 1905, Martie, 28.

Anul 1908-1968.

IISUS CRISTOS
Din copilărie la trădarea lui Iuda.

Piesă în 3 acte și 12 tablori, după Evanghelii. Originală.

De tânărul absolvent de conservator CC Popian.1901.

(Cu completări din 1960-66).

Jucată într-o primă versiune în 1908, la Mânăstirea Bistrița și în 1916 la Episcopia Rîmnicului.

(Urmată de partea II-a, cu Piesa ”Răstignirea și Învierea Mântuitorului”).

118
Datată: 1901, april.
 225

PERSOANELE

în ordinea intrării pe scenă.

Din Prolog

Domnul Dumnezeu.(Poate fi reprezentat ca un om între două vârste, înconjurat de lumină, sau

numai ca o lumină orbitoare îndreptată spre public și vocea să vie din lăuntrul luminii).

Arhanghelul Mihail (reprezentat potrivit picturii lui Gh. Tătărăscu din biserica de la Bistrița)

Fecioara Maria (cu un chip de fată ca în picturile lui Rafael Sanzio).

Evanghelistul Luca

Evanghelistul Matei

Actul I

Copilul Iisus la 12 ani

Dreptul Iosif, personaj mut.

Maica Domnului

Cărturarii Templului.

Ioan Botezătorul

Credincioși care vin la el

Iisus Cristos la 30 de ani. (reprezentat potrivit picturii mele din altarul Mânăstirii Bistrița).

Vocea Tatălui din Cer

Demonul din deșert

Actul II

Lumea din sinagogă și de pe cale

Cei 12 Apostoli.

Poporul predicii de pe Munte

Poporul care a asistat la minuni

 226

Lazăr, Marta și Maria

Poporul intrării în Jerusaalim

Actul III

Văduva săracă

Cele 10 fecioare cu scena nunții.

Mirele

Apostolii și ucenicii de față la descriereea distrugerii Ierusalimului și a lumii.

În Scena Judecății Universale:

Aleșii

Condamnații

Mai mulți Îngeri.

Iuda.

Diavolul de la început.

Final.

(Pentru regie, a se imita picturile lui Gh. Tătărăscu din Episcopia RV și din biserica Mânăstirii
Bistrița, când nu se au la îndemână albume cu picturile lui Rembrandt).

PROLOG

TABLOUL I

SCENA I

Domnul Dumnezeu,(într-o mare de lumină).

DOMNUL DUMNEZEU:
 227

Am vorbit în vechime prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri. Acum, la plinirea vremii,
voi vorbi prin Cuvântul meu direct, prin care am făcut toate câte sunt și care se va coborî în lume și
se va naște ca Om și va fi Fiul meu. Lui îi voi spune: Tu ești Fiul meu, eu astăzi te-am născut.
Da. Și voi trimite pe Duhul meu prin care Fiul să fie zămislit în pântecele unei Fecioare. Am și ales-
o, este Maria, din casa lui David, pe care o știu fecioară fără de păcat. Ea îi va fi mamă. Cine-l va
asculta și-l va urma, se va mântui.
(Face un semn. Apare Arhanghelul Gavriil).
Te vei duce la Maria, fecioara din Nazaret, la ea acasă, o vei saluta cu plecăciune, precum merită,
și-i vei da vestea cea bună că va fi Maica lui Mesia; și-i vei spune și cum va fi posibil aceasta. Bine?
(Arhanghelul se înclină și iese.
Lumina se stinge, totul dispare. Noapte.)
CORUL (nevăzut, cântă ”Cămara Ta, Mântuitorule”)

PROLOG
TABLOUL II
SCENA II.
În casa din Nazaret a Fecioarei Maria și a dreptului Iosif la câțiva ani după Învierea lui Cristos.

Maria Fecioara, Evanghelistul Luca, Evanghelistul Matei.

MARIA (îmbătrânită, dar păstrându-și tinerețea pe față, continuând o conversație cu cei doi
evangheliști. Stau toți în jurul unei mese joase unde s-au servit diferite gustări specifice și vin):
Da, dragii mei, Matei și Luca, eu mă voi muta definitiv la Jerusalim unde fiul meu și fratele vostru
Ioan a dobândit o căsuță, nu departe de Ioan Marcu, în care se întâlnesc toți ucenicii Fiului meu
pentru Marea Taină a Trupului Domnului. Casa aceasta din Nazaret va rămâne rudelor noastre, mai
ales cele din partea bunului meu Iosif. Este mai bine așa. Nu are rost să rămânem aici, ca să
întreținem ura din partea iudeilor. În orașul sfânt suntem mai feriți, nu ne cunoaște multă lume.
MATEI: E foarte bine, vom avea ocazia să ne povestești pe larg viața ta, a dreptului Iosif, a
părinților, a bunicilor, ca să am ce scrie în cartea mea pe care am început-o deja pe drumurile Iudeii,
luându-mi notițe de tot ce spunea și făcea Domnul nostru.....
MARIA: (uitându-se galeși la ei): ... Da, scumpii mei fii, nu prea mai am multe de adăugat față de
cele ce v-am spus încă de când ați devenit ucenicii și frații Fiului meu drag.
 228

LUCA: Eu insist să-mi spui cât mai multe, scumpă Mamă, că doar știi că vreau să scriu și eu o carte
amănunțită despre tot ce a făcut și a învățat Maestrul nostru iubit, după cum mi le-au încredințat cei
ce le-au văzut cu ochii lor de la început. Dar despre cum s-a născut și cum a copilărit El, numai tu
ne mai poți spune mai multe. Sunt lucruri pe care nici tatăl meu, Paul din Tars nu le știe bine și care
se înțeleg mai bine acu’, după ce l-am văzut cu toții înviat din morți și cunoaștem, fără nici o
îndoială, puterea Lui.
MATEI : Acum este și mai clar că numai un om născut din Duhul lui Dumnezeu putea fi și putea
săvârși ceia ce El a săvârșit. Nu te mai miri de nimic. Nici de steaua magilor, nici de inteligența lui
cerească, de mic copil.... Chiar credea Irod c-o să-l poate ucide pe Fiul lui Dumnezeu !! Ha, ha !.
MARIA: Mare dar am avut, să-l am pe Iosif care m-a crezut și a crezut și visele pe care le-a avut: și
cel privitor la mine și cele privitoare la Irod. Imaginați-vă doar o ezitare din partea lui ! S-ar fi
terminat în dezastru. Ori ar fi obligat pe Dumnezeu să găsească pe altul, cum a fost în cazul lui
bietu’ Iuda.
LUCA: E adevărat, Mamă. Totul a fost o minune de la bun început. Dar cea mai mare rămâne taina
ta, adică faptul că ai născut fără ca trupul tău să fie schimbat. Poate că asta ar trebui să ne-o
povestești mai adânc.
MARIA: Copiii mei, eu nu m-am îndoit nici o clipă de ce mi-a spus îngerul, sau de tot ce a ieșit din
gura Fiului meu Iisus. Dar modul în care l-am născut m-a ajutat să înțeleg cum a înviat cu adevărat.
Voi puteți înțelege doar prin credință cum a trecut El prin giulgiu fără să-l desfacă; cum a trecut prin
piatra mormântului fără s-o dea la o parte; cum a intrat la mine și la voi prin ușile încuiate, fără să le
deschidă. La mine, însă, nu mai este credință, ci doar un simplu gest trupesc. A ieșit din pântecele
meu fără să-l deschidă, de aceea n-am avut nici o durere, m-am pomenit cu el în fața mea, de am
crezut o clipă că este o vedenie. Dar era un copil adevărat, cum a și fost, om adevărat... a și fost
omorât, ca un om adevărat. Dar când a înviat, n-a deranjat nici piatra, nici ușile, și totuși l-am pipăit
cu toții, a mâncat cu noi, avea trup, avea haine adevărate, mai frumoase chiar decât cămașa țesută
de mine întreagă, fără cusături. Mulți s-au mirat, dar eu, deloc, căci mi-am zis: aaa, iată! Ca la mine,
exact ca la mine... Poate și d-aia a vrut Domnul ca eu să rămân fecioară și după naștere: ca să pot
înțelege mai bine ca oricine taina învierii și a puterilor trupului înviat, care străbate trupuri și
rămâne un trup.
LUCA: Cu care s-a suit la cer în fața noastră, străbătând cerurile, fără să le deschidă porțile.
MATEI: Și cu ce viteză se ducea, abia dacă l-am putut vedea, că a și atins norii...
MARIA: Și totuși, în loc să ne dea tristețe pentru despărțirea de El, ne-a dat bucurie, bucurie
imensă... Chiar dacă dorul după El rămâne neschimbat....
MATEI (schimbând vorba): Mamă, dar de Magii de la răsărit nu s-a mai știut nimic?
 229

MARIA: Da, eu am știut, căci s-au interesat de noi, aflând de grozăvia uciderii pruncilor. Cum au
aflat că eram în Egipt nu pot să-mi explic decât tot prin puterile speciale pe care le aveau ei de la
Dumnezeu. Cred că tot steaua li s-a arătat. Și taina lor, tot după Înviere am înțeles-o în mod
desăvârșit. Dumnezeu dă puteri tuturor celor ce vor să-l asculte, nu numai poporului nostru ales.
Așa că ei au trimis imediat un alai de curteni cu alți bani și cadouri la noi, în Egipt. Acum cred că
sunt alături de Fiul meu în cer, căci erau în vârstă, deja de atunci...
MATEI: Dar, atunci când au venit la Betleem, ai avut răgaz să vorbești cu ei mai mult ?
MARIA: Scumpule, totul s-a petrecut într-o singură noapte, avea Iisus un an și jumătate. Abia
închiriasem o căsuță, nu departe de staulul păstorilor unde s-a născut Iisus. Și am fi cumpărat-o, ne-
am fi stabilit acolo, dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat. Ei, dragii de ei, au făcut o singură greșală,
fără să vrea, bineînțeles, dar totuși....s-au dus să-l întrebe tocmai pe Irod de Iisus...Steaua le era
deajuns ca să ne găsească, s-au grăbit, au intrat în panică... Și i-au mai spus și vremea nașterii lui.
De-aia Irod și-a făcut socoteala să ucidă pe copiii de sub doi ani....
MATEI și LUCA : Ce nenorocire, într-adevăr !
MARIA: Dar, cred că a fost voia Domnului să ducă în cer direct pe toți acei prunci evreești, care să
nu se întineze mai târziu cu moartea Domnului nostru, precum cei de-o seamă cu ei, care l-au
răstignit... Dincolo de asta, Magii ne-au fost de mare ajutor. Nu numai că ne-au confirmat în
certitudinea noastră cum că Iisus era Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, nu al nostru. Și că eu am fost
mireasa Domnului, altminteri nu puteam avea un asemenea copil și nici alți copii, căci Iosif a fost
ca un înger, a știut să accepte și să trăiască precum drepții aleși ai Tatălui ceresc. Dar banii și
bunătățile pe care ni le-au dat magii ne-au fost de mare folos pe drumul spre Egipt, în noaptea aceea
de groază și pe tot drumul, unde am plătit în dreapta și-n stânga, soldați, bande de hoți, vameși, pe
urmă gărzile egiptene, pe urmă închirierea casei în Egipt și traiul de zi cu zi, doar a fost mai mult
de-un an. Ne-a apărat Dumnezeu, nimeni nu ne-a furat, nimeni nu s-a atins de noi, dar nici nu ne-a
ajutat, decât ei. Banii au fost destui, cu ei am revenit și ne-au rămas cât să răscumpărăm casa asta di
Nazaret, căci știți că scumpul meu Iosif a mai avut un vis în care i s-a spus să vie aici și să nu
mergem la Betleem. Așa că, acum, mergând eu cu Ioan la Ierusalim, mă apropii de locul nașterii
Fiului meu drag. Poate mai mă duc să văd locurile, deși eu, din fericire, nu sunt legată de nici un
loc, mai ales de când Iisus a înviat....
MATEI și LUCA împreună: Vom fi mereu pe lângă tine, cât vom trăi; și vom merge împreună prin
toate locurile, mai ales la mormântul lui cel gol....
MARIA: (Profetic): N-o să fie pentru multă vreme. Voi va trebui să vă despărțiți fiecare, ca să
mergeți în lumea largă spre propoveduirea Veștii celei bune, iar eu voi sta pe lângă Ioan. Oricum,
 230

va trebui să plecăm cu toții din Cetate, cum ne-a spus Iisus. Căci va fi distrusă peste câțiva ani, nu
va rămâne piatră pe piatră.
MATEI: (Cu tristețe). Daa, știm. Eh !
LUCA: Acum ne ducem, mamă. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să-ți pictez chipul. Toți apostolii vor
să-l aibă, voi picta mai multe copii. (Maria surâde). Iar când voi termina cartea, viu să ți-o citesc.Să
știi că am să pui în ea și cântarea pe care ai compus-o în casa verișoarei matale. Știi că am vizitat-o
și pe dânsa, te așteaptă, că e cam în vârstă și vrea să te mai vadă, mai ales acum, după Învierea lui....
MARIA: Daaa, ce frumos a fost și acolo, dar și ce durere a avut și ea, pentru nepotul meu Ioan ! Dar
tu, Levi, parcă și tu scriai....
MATEI: Eu am terminat-o pe a mea, am scris-o în ebraică. Vreau s-o rescriu în aramaică și să-i
adaug niște amănunte. Așa că tot ce mi-ai spus, mi-este foarte util. Știi, noi ne completăm prin
cărțile noastre. Nu ne repetăm. Și Ioan a început să scrie, a descris minunea de la nuntă unde ai
intervenit Tu... E foarte cu haz.... Mulțumesc, mamă, pentru tot.
MARIA: (surâzând): Mergeți acum prin oraș și întoarceți-vă la masă. Nu plecați așa pe drum lung.

(Evangheliștii se înclină și ies. Maria îi urmărește cu privirea. Muzică lină de orchestră).

CORINA cade încet.

ACTUL I
TABLOUL III
În fața Templului din Ierusalim.
Copilul Iisus iese din templu singur și se oprește pe terasa de la marile uși.Mai târziu vor ieși din
templu doi-trei Cărturari ai Templului.
După ei, vor ieși din templu Maria Fecioara și Iosif.
COPILUL IISUS: (adresându-se publicului): Acești oameni știu Legea foarte bine, dar nu înțeleg
nimic din ea, chiar dacă sunt teologi desăvârșiți. Iar Maestrul de morală știe toate mișcările și
gesturile din Lege, plus cele adăugate de tradițiile cărturarilor, dar nu pricepe că respectând toate
aceste obiceiuri, iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu se pot împlini. Oamenii nu mai au timp și
putere să se ocupe de suflet, de fapte bune, de adevărata rugăciune, cu tot potopul acesta de reguli și
obiceiuri. Cum voi putea oare să-i conving că, prin venirea mea, vremea acestor legi s-a plinit?
Acum Legea devine cu totul duhovnicească. Oamenii vor fi liberi de orice gest, de orice joc, de
orice mișcare nefolositoare. E clar, nu pot ieși în lume să predic până nu împlinesc 30 de ani. Atunci
voi avea autoritate, nu vor putea spune că sunt mic și nu știu nimic. Iar laudele, pe care acești
 231

oameni mi le-au făcut aici, nu mă încântă, căci dacă le-ași cere să-i învăț ceva, m-ar înfrunta cu
dispreț. Eu pentru ei sunt un copil minune, o jucărie și atât. Habar n-au ei că, pentru mine, tot ce fac
ei, ba chiar însăși existența lor ca maeștri ai Templului, nu înseamnă nimic și că ei, cu toate
ceremoniile lor, trebuie să dispară.....Ceva îmi spune că ei nu vor ști niciodată să se închine
Domnului în Duh și Adevăr.....

(În timp ce privește spre public, în spatele lui, ies trei Cărturari ai Templului,care se apropie de
Copilul Iisus, urmați la o oarecare depărtare de Maria Fecioara și de Iosif.)

UN CĂRTURAR: (către Iisus): Recunosc că ai urmat o școală foarte bună la Nazaret. Nu credeam
că-ntr-un orășel de provincie atât de neînsemnat să fie profesori atât de pregătiți.
ALT CĂRTURAR: Da, dar și el a fost silitor, că prea le știe, de parc-ar fi un mare savant.
ALT CĂRTURAR: E drept că și-a băgat părinții în sperieți. Noi nu știam că el a rămas de familie,
că nu l-am fi ținut atât cu întrebările.
IISUS : Nu dumneavoastră m-ați ținut, ci eu am dorit să rămân, că doar Templul este casa Tatălui
meu.
I CĂRTURAR: E frumos pentru tine să numești Tatăl tău pe Dumnezeul nostru al tuturor. Totuși,
cred că tocmai părinții tăi ți-or fi insuflat o așa iubire de Dumnezeu, pe care nu o vezi la toți copiii.
Dacă ei vor, te pot lăsa în templu, cu noi. Noi am mai avut în urmă cu câțiva ani o fetiță care a
crescut aici, era fata unuia, Ioachim, din neamul lui David.
MARIA: (intervenind repede): Da, da, știm, dar acum ne grăbim să ajungem acasă, căci Nazaretul
este departe. El ne va fi supus, va fi cuminte, dar eu voi ține minte invitația dumneavoastră, precum
și tot ce a spus el aici.
II CĂRTURAR: Îi urăm să sporească în înțelepciune și cu vârsta și cu harul, la Dumnezeu și la
oameni.
(Sfânta Familie se înclină respectuos în fața Cărturarilor și iese. Cei trei oameni ai Templului îi
privesc cu admirație.)

CORTINA.

TABLOUL IV
 232

Pe malurile Iordanului. Ioan Botezătorul stă în apă și botează pe cei ce se apropie. Mulțime multă
și pestriță, la dreapta și la stânga scenii: oameni simpli, femei, copii, dar și vameși, soldați evrei și
romani, farisei, saducei, cu slujbașii lor, etc...

IOAN BOTEZĂTORUL: (către mulțimi): Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: mergeți drept, pe
calea Domnului, căci vine după mine Cel ce mai nainte de mine a fost.....
(Între timp, apare Iisus care este și el la rând în mijlocul mulțimii. Ioan îl vede de departe. O
lumină reflectă fața lui Iisus. Ioan se uită către El, se oprește din botezat, iese din apă și vorbește
către public):
Deci El este. Iată că văd Duhul coborându-se din cer ca un porumbel și rămânând peste El. Oh, și
vocea lui Dumnezeu o simt. Doamne, Savaot, ce spui ? Deci, Acesta este Cel ce botează cu Duh
Sfânt ! Ooo, ce mirare ! Ce surpriză neașteptată ! Dacă nu aș vedea Duhul, dacă nu ți-aș auzi vocea,
Doamne, n-aș putea crede. Păi, acesta este Iisus, verișorul meu. Cum, adică ? Mesia să vie tocmai în
familia mea ? Și eu să-i fiu înainte mergător ? Doaaamne ! Chiar n-aș crede, dacă nu mi-ai vorbi Tu
în acest moment ! Păi cum ? Eu am plecat în pustie de mic, iar el a rămas acasă, răsfățat de unchiul
Iosif și de tanti Maria. Eu mănânc lăcuste și miere sălbatică, iar pe el l-au desfătat cu toate
bunătățile. Eu port haina asta de păr de cămilă, iar el s-a îmbrăcat toată viața cu cele mai frumoase
cămăși pe care i le țesea tanti Maria. E adevărat că și mama îmi făcea hăinuțe frumoase și când mă
jucam cu Iisus eram drăguți amândoi și răsfățați.... dar un Mesia ar trebui să fie mult mai aspru
decât mine, în timp ce El... uite-l și acum, ce haină frumoasă are, parcă e regele Iudeii...
(Se întoarce către Iisus care se apropiase): Tu, aici ? Deci ești, Tu, Mesia ! Și nu mi-ai spus nimic
până acum, ai ținut taina asta în tine până astăzi ?
IISUS: ( îi face un semn de binețe, zâmbind și-i zice): Eh, acum știi. Hai, botează-mă !
IOAN (căzându-i aproape în genunchi, dar sculându-se imediat, la un semn al lui Iisus): Dar nu se
poate ! Mesia ești Tu ! Eu am trebuință să fiu botezat de tine, și Tu vii la mine ?
IISUS: Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Prin botezul meu, nici un gest
din Legea veche nu va mai fi necesar, în afară de virtuțile sufletului și rugăciunea inimii.
IOAN: Știu. Nu degeaba Tu vei boteza cu Duh Sfânt și cu foc ! Tu plinești legea aducând libertatea
și mântuirea, deschizând cerurile și iertând păcatele.
IISUS: (merge cu Ioan către apă, mulțimile stau la dreapta și la stânga, ei intră amândoi în apă;
Iisus se înclină în fața lui Ioan și aproape că se afundă în apă, iar Ioan îi toarnă apă pe cap cu
mâinile. În acest timp din cer vine o lumină orbitoare, din care se aude vocea lui Dumnezeu):
VOCEA LUI DUMNEZEU: Tu ești Fiul meu cel iubit întru care am binevoit!
 233

CORUL (din afară, împreună cu mulțimile cântă troparul): În Iordan, botezându-te, Tu, Doamne,
închinarea Treimii s-a arătat. Că glasul Părintelui......
IISUS (iese din apă cu fața luminată).
IOAN: (mulțimilor): Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este despre care eu
am zis: după mine vine bărbat căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. Și ca El
să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. (Către Iisus): Și acum, Doamne, unde
te duci ?
IISUS: N-ai spus Tu că eu n-am fost niciodată în pustie ? Iată, mă duc acum. Prin botez, am
desființat regulile de cult și toate faptele din afară. Ducându-mă în pustie, voi desființa și pustia.
(Toți se înclină cu respect și mirare. Iisus iese spre dreapta. Muzică lină de orchestră.)

CORTINA cade încet.

TABLOUL V
Deșertul Iudeii.
Diavolul
DIAVOLUL: (E un domn bine, cu cravată, sau papillon, și joben, dar de sub care îi apar niște
cornițe. Are bărbiță ascuțită și vorbește în vârful limbii, cu accent permanent batjocoritor, dar și
banal, speriat, când se teme. Poartă în gheara dreaptă un baston ca o baghetă. Poate fi alb sau
negru, dar gheara e neagră și se vede bine de către public.Privind în zare, spre Iisus care se
apropie):
Îl văd că vine. E flămând, n-a mâncat nimic, nici n-a băut. E tare, dar nu e ca mine care nu
am nevoie de nimic decât de o singură chestie: să-l distrug pe el și tot ceia ce Stăpânul cerului a
creat. Dar 40 de zile e mult, oricât ai fi de tare. S-ar putea să fie el Mesia, într-adevăr ? Uite, pe cât
de multe știu, de asta nu sunt sigur. Hai să-l ispitesc. Știu eu cum să-l iau, ca să cadă în capcană.
Mie, nimeni nu-mi rezistă.
IISUS (intră de la stânga și trece spre dreapta pe lângă diavol, fără să-l privească).
DIAVOLUL: Bună ziua Domnule. Nu mă vezi, nu mă cunoști ? Se vede că ești tare flămând. Eu, în
locul dumitale aș preface aceste pietre în pâine și în alte bunătăți. Doar nu degeaba ești Fiul lui
Dumnezeu.
IISUS: (îi răspunde fără să se oprească din mers): Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu
tot cuvântul care iese din gura lui Dunezeu. (Iese).
DIAVOLUL (uitându-se descumpănit după el): Iete-te ! Cine știe cine se crede ! Domnule, te pot
ajuta eu să le prefaci, dacă nu știi !... Nimic. Lasă c-o să mă bag în gândul lui. Să-i iau siguranța
 234

cum c-ar fi Mesia....Adică, să fie ca mine: să nu fie sigur de nimic. Dar eu am ceva în plus: nu-mi
pasă. (În sine): Dăă! O fi adevărat că nu-mi pasă ? Tot mă roade ceva și nu știu ce....
(Dacă există scenă turnantă, ajungem pe o aripă a clădirii Templului. Dacă nu o avem, ajunge că
Iisus se întoarce în scenă și trece înapoi, tot fără să privească pe diavol ).
DIAVOLUL: Degeaba îți dai aere, Domnule. S-ar putea să nu fii Fiul lui Dumnezeu. Dacă totuși
ești, aruncă-te jos de pe acoperișul templului. Astfel vei demonstra tuturor că ești tare și puternic.
IISUS: (acelaș joc): E scris: să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău !
DIAVOLUL: (acelaș joc): Serios ? Vino, atunci, cu mine, să-ți arăt ceva ! Acum, aici !
(Îl oprește din drum, îl ia de mână și, cu o oarecare insistență îl aduce în fața scenii și-i arată
publicul): Vezi această mare adunare ? Câte doamne, domni și domnișoare! Numai lume bună,
elegantă și atentă! Nu-i așa ? Toți aceștia se uită cu atenție numai la noi doi, Domnule ! Dar numai
aici, în teatru. Aici, da, suntem interesanți amândoi. Acasă la dânșii, însă,.... ei zic că te iubesc pe
tine, dar fac numai ce zic eu. (Se hlizește diabolic). În tine ei cred, dar nu te ascultă. În mine nu
cred, mulți zic că eu nu exist. Mai ales ăștia cu... ”cultură”, cu barbișon și cu cioc, care mă imită pe
mine.......Uite-i colo, îi vezi? Dar toți fac ce zic eu; ba, mai mult, vor să fie tari și înțelepți ca mine,
nu ca tine. Și știi de ce ? Că tu, admițând că ai fi Mesia, le promiți iertarea păcatelor, pace, bucurie
și viață pe lumea cealaltă, veșnică. N-au ei grijă de astea. (Apăsat): Eu, domnule, le promit bani,
glorie, putere, bogăție, trupuri goale și proaspete, de sclave și de sclavi, aici și acum; adică eu le
ghicesc dorințele și promit, ba chiar și dau câteodată ceia ce promit. Hm ? Ce zici ? Nu e mai bine
ca mine ? Tu n-o să ai nici un succes, dacă nu renunți la veleitățile tale. Ba dimpotrivă. Cocoana aia
de colo visează un colier de diamante și tu îi promiți Împărăția cerurilor. Domnul acela se gândește
cum să-i fure nevasta prietenului și tu îi promiți viața veșnică. Ba mai mult, îi ceri feciorie, ori
fidelitate conjugală și alte... nimicuri burgheze.... Colonelul de colo vrea puterea în Stat. Și tu îi
promiți iertarea păcatelor și... sfârșit creștinesc... Oooh, emoționant ! Vezi, nu nimerești nimic ! Dă-
le domne ce visează ei, nu ce visezi dumneata !
(Iisus îl privește doar o clipă, cu milă și dispreț).
Da, văd că mă disprețuiești. Dar eu știu ceva ce tu nu știi. Tu nu dai acestor oameni nici bani, nici
onoruri, nici cariere strălucitoare pentru că nu le ai în puterea ta. Ele sunt ale mele și numai eu le
dau cui voiesc eu. Dar eu sunt generos. Ți le dau dumitale. Nu știu dacă ești Mesia, dar știu că vrei
să fii o persoană importantă, capabilă să dea oamenilor fericirea. Ei, bine, dându-ți eu toate
împărățiile pământului și banii acestei lumi, aurul și strălucirea, puterea politică și militară asupra
întregului univers, tu le poți da, pe toate, acestor oameni care stau aici cu gurile căscate la noi și
abia așteaptă să-i umpli cu toate aceste bunătăți. Dă-le domne, să se sature, că doar noi nu avem
nevoie de ele, noi facem imediat altele. Dă-le toate astea și vei fi iubit de toți și adorat așa cum vrei.
 235

Nimeni nu te va mai înjura, nimeni nu va mai pomeni de dumnezeii măsii, ai lui taică-său sau de
paști sau de grijanie. Și-n loc să zică: du-te dracului, cum zic acum, trimițându-i pe toți la mine, de
nu mai am loc de iei, vor zice: du-te la Mesia, du-te la Fiul lui Dumnezeu, că el ne-a dat bani, el ne-
a dat femei ușoare, el ne-a dat grămezile cu aur, el ne-a dat ocazia să ne distrăm tăind capete și
arzând copii de vii... (Sfătos): Ascultă-mă pe mine și-ți va fi bine.
IISUS: (îl privește cu asprime).
DIAVOLUL: Degeaba mă sfidezi. Dacă nu mă asculți, rău va fi de tine. Cu ce ai tu în cap, cum vei
deschide gura, lumea te va urî și te va goni. Dacă te apuci să faci minuni, o să zică că eu te-am
ajutat. Da, da. Și ca recunoștință, te vor bate și te vor omorî. Și pe urmă vor spune că eu i-am
învățat, că eu sunt contra ta. Dar eu te asigur de pe acum: eu nu mă bag. Răutatea lor e mai mare
decât a mea, pe mine nu mă duce mintea la ce-i duce pe fariseii acestui templu și ai tuturor
templelor de pe pământ, inclusă biserica pe care vrei tu s-o întemeiezi. Femeile astea pe care le vezi
hlizindu-se aici cu colierele astea de perle pe la grumaz știu mai multe decât știu eu. Popii ăia cu
bărbi lungi pe care-i vezi colo în staul, sunt mai vicleni decât taică-meu pe care ei îl numesc ”cel
viclean” în nu știu care rugăciune pe care o cântă ei pe nas prin biserici. Nu te uita la derbedeii de la
galerie, ăia sunt niște dobitoci, dar oricum, mai curați decât ăștia din primele rânduri care au plătit o
leafă ca să ne aplaude și să fie puși în ziar ca mari oameni și evlavioși iubitori de cultură.....Deci, fă
ce zic eu: acceptă darurile mele și-ți va fi bine.
IISUS (privește cu resemnare, spre public, tăcând).
DIAVOLUL : Îți dau tot ce am, dar cu o condiție: să cazi înaintea mea și să mi te închini mie!
IISUS (privește tot spre public, niciodată spre diavol, cu un început de zâmbet).
DIAVOLUL: Eh, și tu ! Ce-ți cer eu, e o nimica toată. Doar așa, un gest de... stimă...Dar ce-ți dau, e
mult mai mult: este secretul acestei lumi perverse, căreia îi place răul și minciuna și hoția și crima,
după care dă vina pe mine ! Dar pe care tu o vei ține în mâna ta cum vrei și o vei manipula fără
greș. Hai, îngenunche. Te rog, am și eu nevoie de un pic de respect, de la unul care crede că eu
exist, de la un om serios, de la un bărbat nevinovat... că de bețivi și curvari, de bandiți și de ipocriți,
de falși credincioși care mă jignesc cum că n-aș exista, dar care mă imită în toate, sunt și eu sătul !
IISUS : (teribil): Termină odată, nemernicule ! Mergi înapoia mea, satano ! Mergi ! Cară-te de-aici!
(Diavolul speriat se dă la o parte, în spatele lui Iisus).... Căci scris este : Domnului Dumnezeului
tău să te închini și Lui singur să-i slujești ! (Se îndreaptă spre ieșire, fără să se întoarcă să-l
privească, dar nu iese, ascultând vocea diavolului cu spatele la el și cu fața spre dreapta. Publicul
îl vede din profil).
DIAVOLUL (revenindu-și): Așa deci ? O să-ți pară rău. Îți promit că mă voi introduce în inima
unui bun prieten al tău pe care tu însuți îl vei numi diavol. Nu va rezista înaintea mea, căci îl voi
 236

ademeni cu bani, care sunt ochii mei. Și vei sfârși rău de tot, ai să vezi. Dacă nu vrei să mi te arăți
acuma cine ești într-adevăr, vei fi obligat să te arăți atunci. Abia aștept. Tot eu voi birui. (Iese
mândru și trufaș).
(Intră mai mulți îngeri foarte luminoși, care înconjoară pe Iisus. Iisus privește spre public. Fața lui,
luminată de un far puternic, revarsă lumină în jur.).

CORTINA CADE.
ACTUL II
TABLOUL VI
Predica lui Iisus.
Scena înfățișează un mic munte în spate. Iisus intră cu cei 12 apostoli, urmat de o mare mulțime
pestriță care îl ascultă și-i pune întrebări. Grupul de femei mironosițe în frunte cu Maria
Magdalena sunt împreună într-o parte, în jurul Fecioarei Maria. Toți ascultă cu evlavie cuvintele
lui Iisus și întrebările Apostolilor).
APOSTOLUL PETRU: Doamne ! Ne-ai promis atâta fericire dacă suntem săraci, curați cu inima,
milostivi... și ne-ai spus să nu ne îngrijim de viața noastră, de ce vom mânca și cum ne vom
îmbrăca. Și nici de ziua de mâine să nu ne îngrijim. Cum vom fi în stare de așa ceva? Cum ?
IISUS: Într-un singur fel: să aveți credință, măcar cât un grăunte de muștar. Credință în Tatăl ceresc
și în mine. Și să chemați numele Domnului. Să cereți și vi se va da. Să bateți și vi se va deschide.
Dar să nu vă îndoiți. Deloc.
APOSTOLUL ANDREI: Ba ai mai zis și să vindem tot ce avem, să dăm săracilor totul și să-ți
urmăm. Noi acum te urmăm. Cât ești cu noi, totul este minunat. Dar dacă tu ești departe ? Și cei
care nu sunt din grupul nostru de 12 ce se fac, singuri, fără tine ?
IISUS: Nimeni pe acest pământ nu este singur și fără mine. Să-și spună în suflet: Iisuse, eu te
urmez. Ei bine, în acea clipă, el devine ca și voi; el va fi oriunde și oricând ca și voi, care mă
urmați acum, aici. Iar dacă două ființe se vor învoi să ceară un lucru de la Tatăl în numele meu, ei
bine, îl vor avea. Iar unde vor fi doi sau trei adunați în numele meu, acolo voi fi și eu în mijlocul lor.
APOSTOLUL BARTOLOMEU: Da, dar vei fi nevăzut și mulți se vor pierde de tine.
IISUS: No, no no! Oile mele, care ascultă de glasul meu nu se pierd, căci Însuși Tatăl mi le-a dat și
nu vor pieri în veac, și nimeni nu le va răpi din mâna mea. Căci eu și Tatăl una suntem. Pe de altă
parte, mă voi arăta multora, aievea.
APOSTOLUL TOMA: Este ușor să ai credința aceasta ? Este ușor să te învoiești cu altul ? Este ușor
să nu te îndoiești ? Dacă este ușor, vor face-o toți. Și atunci, toți vor fi mântuiți, nu-i așa ?
 237

IISUS: Da, este ușor, foarte ușor. Jugul meu e dulce și sarcina mea ușoară. Dar puțini vor face ceia
ce vă spun eu acum, căci nu au încredere. Nu au credință. Și dacă nu au credință, Eu, însumi nu pot
face prea mult pentru ei. Îi ajut oricum, dar minuni nu pot face. Ați văzut de fapt, de atâtea ori, în
acest timp. Unde nu m-au crezut, n-am reușit să fac decât câteva tămăduiri...
APOSTOLUL IOAN. Te rog din suflet, fă o minune ca să-ți arăți slava ta tuturor celor ce mai au
îndoieli.
IISUS. Bine. De dragul tău o voi face. Chiar mâine. Dar s-o notezi în cartea pe care o vei scrie, ca
să aibă prietenii de ce rîde.
(Ioan îl privește șașiu).
APOSTOLUL IACOB: Deja mulți se distrează cu pildele ce ni le spui.
APOSTOLUL SIMON: Ba uneori se enervează, pentru că își dau seama că faci multe aluzii la
păcatele și la ascunzișurile lor....
APOSTOLUL IUDA: Cea mai rea este aia cu samarineanul. Mulți s-au supărat foc. Mai ales șeful
sinagogii, leviții, preoții. Ba chiar și lumea proastă. Că s-au simțit mai răi ca un samarinean.
APOSTOLUL PETRU. Da, o fi; dar este și cea mai grăitoare. Vai, Doamne, câte ne spui prin ea, ne
răstorni toate ideile noastre de până acum....
APOSTOLUL IUDA: Și totuși, pe cea cu fiul risipitor n-o înțeleg cu totul. Ce vrei să ascunzi în ea ?
Ce altă aluzie răutăcioasă ? Vrei adică să spui că fratele fiului risipitor e mai rău decât el ?
IISUS: În aceste pilde ca și în toate celelalte spun mereu acelaș lucru: bunătatea spontană este cea
adevărată, fapta bună care vine din instinct, nu din calcul, și faptul ca să fii bun pentru toți, nu
numai pentru unii. Și să te ocupi cu o meserie cu care să-i servești pe toți, fără deosebire.
Muncitorul, doctorul, avocatul sunt pentru toți. Omul milostiv e milostiv cu toți. Dar preotul nu este
pentru toți, ci numai pentru cei de o credință cu el, bună sau rea. La fel omul legii, la fel omul
puterii, la fel fariseul, la fel saduceul. Toți sunt numai pentru grupul lor, pentru cei de o părere cu ei.
Pe ceilalți îi urăsc, îi disprețuiesc. Pe când prostituata nu alege. Vameșul nu alege. Nici hoțul nu
alege. Nici vânzătorul de pâine sau de legume. Nici meșteșugarul, fierarul sau tâmplarul. Ei servesc
pe toți. Doctorul servește pe toți. Și eu, tot așa, am venit să servesc pe toți, să-mi dau viața pentru
toți. Și voi fi primit de mulți, dar nu de toți. Dar nimeni nu va putea spune că l-am gonit. Pe cine
vine la mine, eu nu-l voi da afară.
APOSTOLUL TOMA: Dar tu îi amesteci pe cei buni cu cei răi ?
IISUS: Da, îi amestec. Cum îi amestecă Tatăl ceresc, care revarsă, ca și soarele, razele lui peste toți,
fără deosebire. Dintre cei răi, numai cei ce nu aleg se pot converti și deveni buni. De aceia, curvele,
hoții, bandiții, vor merge înaintea multora în Împărăția cerurilor. Cei ce aleg, se cred primii, dar vor
rămâne ultimii. Ceia ce mă doare este că puțini, sau mai niciunul din fariseii și teologii care mă vor
 238

condamna,... oh, puțini se vor pocăi....Pentru că viața lor este toată o simulare; a gândi una, a vorbi
alta și a face pe dos de ce au gândit sau vorbit este felul lor normal de viață. A se minți pe sine, a
păcăli pe altul, a voi să pari ceia ce nu ești, și asta, mereu, fără un moment de sinceritate, oh, asta
duce la o învârtoșare a minții, care te poartă la moartea veșnică... în timp ce mulți din soldații care
mă vor ucide se vor converti....
APOSTOLUL PETRU: Doamne, nu mai vorbi așa ! Tu nu poți fi omorât. Să nu ți se întâmple
niciodată așa ceva.
IISUS: (aspru): Înapoia mea, satano. Că tu nu cugeți potrivit cu gândul lui Dumnezeu, ci potrivit cu
al lumii acesteia....Fiul Omului trebuie să fie omorât de preoți, de farisei, de teologi, adică tocmai de
oamenii acelui popor, ales ca să mă primească și să mă vestească păgânilor; și, datorită lor, și
păgânii se vor întina cu moartea Fiului Omului. Dar vai de acela prin care se vor întâmpla toate
acestea.
IUDA: Cine va putea fi acela ?
IISUS: Un om care într-o zi va întinde mâna cu mine odată, în acelaș blid....
(O anumită jenă și tăcere adâncă între apostoli și în mulțime).
TOMA: Acum ai luat-o prea tragic. Nici eu nu cred până nu văd, și sper să nu văd niciodată
moartea ta. Hai, spune-ne lucruri mai vesele. Mă distrează idea că aș putea muta un munte sau
dezrădăcina un copac cu simpla credință în tine. E uimitor!
IOAN MARCU: Da, dar credința trebuie să fie cel puțin la fel de mare cât un grăunte de muștar.
(rîsete).
PETRU: Tu ești un copil. Îmi place să te am pe lângă mine, să-mi notezi amintirile, dar nu prea ești
serios. De-aia nici nu prea mă încred în notițele tale.... O zi scrii, cinci nu, așa că o să dai la iveală o
carte numai în fragmente....
IOAN MARCU: Hai, tăticule, nu mă mai lua așa și tălică....
IISUS: (lui Petru): Lasă, că ai să ții minte tot ce e de ținut minte și fără carte.(Zâmbete).
APOSTOLUL MATEI : Și totuși nu ne-ai spus cum să ne rugăm. Să ne rugăm ca la sinagogă? Ca
în templu ? Ca ucenicii lui Ioan care au o regulă precisă ? Sau cum ?
IISUS: V-am spus. Ai și scris-o pe carnetul tău. Ai uitat ?
MATEI: Nu, n-am uitat, am scris-o...dar sunt doar câteva vorbe. E drept că ne pui să-l numim Tată
pe Domnul, cum faci tu. Dar, numai atât ? Psalmii sunt cu sutele, cărțile de rugăciuni ale părinților
noștri au sute de pagini și ei spun că nu ajung. Iar noi ?
IISUS: Și asta parcă v-o lămurisem. Ce, voi sunteți păgâni să credeți că Dumnezeu are nevoie de
multă vorbăraie? Iar ai noștri o fac tot din lipsă de credință. Dar nu cuvintele contează. Ajunge
numai un cuvânt: ”ajută-mă”. Atât. Sau, hai, două: ”Doamne ajută”. Cel mai bine este să cereți în
 239

numele meu, căci sigur voi face tot ce-mi cereți. Deci, trei cuvinte: Tată, ajută-mă prin Iisus! Atât.
Dar trebuie să vă încredeți în mine. Încrederea în mine, credința în Tatăl, este religia adevărată, nu
vorbele, nu mișcările, nu sentimentele, nici măcar inspirația. Fiți atenți, însă, că puțini o fac. Puțini
intră pe poarta cea strâmtă care duce la viață. Cei mai mulți se duc pe cea largă, care duce la pieire.
Eu îmi voi da viața pentru toți, dar nu toți vor viața, asta e durerea....
APOSTOLUL ANDREI: Dacă vom fi mereu împreună, nu va fi greu. Dar dacă ne despărțim....
IISUS (către Petru): Ai auzit ce zice frate-tău ? Ei, bine, Simon, ție ți-am dat misiunea să-i ții
împreună, chiar și dacă ar fi la mari depărtări. Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credința ta.
Și tu, oarecând întorcându-te, să-i întărești pe acești frați ai tăi, nu să te lași pe tânjală... Știi că ești
cam distrat și te repezi, deci, să fii cu luare aminte.
PETRU: Dar noi rămânem cu tine pentru totdeauna. Și pe urmă, unde ne vom duce ? Tu ai cuvintele
vieții de veci. Iar eu, eu îmi voi da viața pentru tine.
IISUS: Eh, o să vie vremea să-ți povestesc istoria unui cocoș. Acum, să binecuvintez aceste
mulțimi. (Spre ele, după ce le-a binecuvântat, înălțând mâinile asupra lor în formă de cruce): Bine,
hai, mergeți acasă, ne vedem zilele următoare, tot pe aici prin Galilea. (Către Apostoli): Iar noi, să
ne îndreptăm spre Cana Galileii. Am fost invitați cu toții la nuntă, mirii ne sunt prieteni de familie.
O să vină și mama. Să fiți cumpătați, să nu beți prea mult, că sunt cam săraci și odată li se termină
vinul. Oricum, ne vom distra. Vinul îmi va da ocazie să-mi arăt gloria mea.
(Apostolii rîd de ironia lui Iisus și comentează vesel. Iisus abia surîde și el. Ei cu toții ies spre
dreapta. Mulțimile se dispersează cu evlavie).

CORTINA.

TABLOUL VII
Minunile.
Grădina casei lui Lazăr din Betania. În fund se vede casa, specifică Palestinei. În fața casei, mese
întinse, pline cu bucate și oale cu băuturi. Tăvi cu toate bunătățile specifice locului și timpului sunt
așezate și pe alături de mese, în iarbă, pe taburele, pe blocuri de piatră. Forfotă de prieteni și de
cunoscuți ai familiei lui Lazăr. În această mulțime, se văd Lazăr, Maria, Marta, femeile mironosițe,
Fecioara Maria cu Ioan Apostolul alături și restul Apostolilor. Pe pragul casei, Iisus conversează
cu Lazăr.
UN GRUP DE OASPEȚI (se apropie de Maria și de Marta. Cel mai în vârstă din grup spune):
Fetelor, noi am venit să auzim pe Iisus, dar acum suntem mai curioși de Lazăr. Spuneți-i că vrem
să-l salutăm.
 240

MARIA, (sora lui Lazăr): Cu plăcere, dar să știți că e cam obosit. Nu l-au lăsat o clipă cu întrebările
și nu prea mai are chef de vorbă.
LAZĂR (se apropie, împreună cu IISUS): O, dragi prieteni, dar Dv.veniți de departe !
BĂTRÂNUL: Să ne ierți că ți-o spunem. Cineva ne-a păcălit că murisei și venisem la
înmormântare. Ce bine c-a fost doar o minciună!
ALTUL: Lumea noastră e pusă pe glume proaste.
LAZĂR (rîzând): Ba n-a fost o glumă, dragilor. A fost adevărat. Am murit și am înviat.
GRUPUL (se prăpădește de rîs): Așa gras și frumos cum ești, numai de pe lumea ailaltă nu vii...
IISUS: (vrea să salveze situația): E adevărat că n-a murit. Oricine trăiește și crede în mine nu va
muri în veac. Credeți voi asta ?
BĂTRÂNUL DIN GRUP: Credem. De-aia am și venit. Să te vedem și să-ți reproșem că nu l-ai
salvat. Știam că era bolnav, știam că ești pe aproape și nu ne închipuiam să lași să moară pe amicul
tău cel bun. Și de fapt, nu ne-am înșelat....
MARIA și MARTA (privesc mirate, dar nu răspund, ci se uită la Iisus).
IISUS (continuând): Sunt fericit pentru voi că credeți. Căci Eu sunt învierea și viața. Cel ce crede în
mine, chiar dacă va muri, va trăi.
BĂTRÂNUL: (între uimire și ironie): Știam că faci minuni, dar nici chiar așa.
MARIA (izbucnește): Tăceți din gură că nu pricepeți nimic. Fratele nostru murise de 4 zile,
începuse să putrezească, iar Iisus a venit, l-a chemat din mormânt afară și a ieșit cum îl vedeți, gras
și sănătos, de parcă n-ar fi fost niciodată bolnav !
GRUPUL (rămâne uimit. Ei nu mai au răgaz să răspundă căci alții din curte se apropie de Iisus,
iar din afară se adaugă un nou grup de bărbați și femei)
GRUPUL NOU: Pace și bucurie de la Domnul prieteni. (Îl văd pe Iisus și-i cad la picioare).
Doamne, ce bine că te-am găsit. Cum să-ți mulțumim ? Cum ?
IISUS (este singurul care-i cunoaște. Ceilalți fac gesturi de uimire): Să credeți că Fiul Omului este
Fiul lui Dumnezeu care-și dă viața pentru a voastră mântuire. Dacă eu vă pot mântui, nu-mi trebuie
altă recunoștință.
(Din grup se desprinde): FIUL VĂDUVEI din NAIN și IAIR cu FIICA SA. (vorbind unii peste
alții): Dar tu ne-ai înviat pe noi din morți, aici și acum. Și știm ce ne așteaptă și în veșnicie. Ce să-ți
cerem mai mult ?
APOSTOLII PETRU, IACOB și IOAN (se apropie): Iair, asta e fetița ta ? Ce mare s-a făcut ! I-a
prins bine călătoria pe lumea cealaltă !
IAIR: Ah, nu glumiți, prieteni, că Iisus, și pe mine m-a înviat din morți cu ea odată ! (Cade la
picioarele lui Iisus, plângând de emoție. Lumea emoționată la culme)
 241

FIUL VĂDUVEI din NAIN: Și eu am vrut să te mai văd și să-ți mulțumesc că mi-ai redat tinerețea.
Dar mai ales să-ți mulțumesc pentru tot ce am văzut dincolo și că am înțeles că m-ai înviat ca să
cred în tine și să nu mă mai cobor în Șeol ca prima oară, ci să merg la tine în Rai.
IISUS: Da, așa este. Prin moartea și învierea mea, șeolul se desființează și se deschide raiul pentru
cei buni și credincioși. Deci, fii înțelept, nu te scandaliza de ce-o să vezi că mi se întâmplă, și vei fi
cu mine în rai, dar nu acum, căci tu vei mai trăi încă mult. Eu mă duc curând ca să -ți pregătesc un
loc.
FIUL VĂDUVEI din NAIN: Te rog, să-i scoți din șeol și pe bunicii mei. Și nici pe mama să nu o
lași să cadă acolo.
FATA lui IAIR: Și eu tot asta te rog. Nu vreau să mai văd ce am văzut. Șeolul e tare întunecos și
plictisitor. Dar... până și părintele Adam e acolo. Și profeții, și regele David. Numai pe Ilie nu l-am
văzut !
IISUS : Fiți liniștiți. De azi în opt zile toți se vor sui în rai.
IAIR: Te duci tu să-i iei ? Cum faci?
IISUS: Mă vor ajuta colegii tăi de breaslă, farisei și cărturari.
IAIR : Au ei atâta putere?
IISUS: Au, au ! E doar specialitatea lor să trimită în șeol profeți, oameni credincioși, oameni de
caracter, oameni nevinovați, femei nevinovate cu copii, care nu se duc în gheenă, acolo se duc ei, nu
pot sta împreună. Și deci, dumnealoor mă obligă să mă duc eu personal în șeol să-i scot pe acești
nevinovați și să-i duc în cer.
IAIR : (naiv) Dar dacă colegii mei preoți și teologi pot, eu, ca șef al sinagogii, de ce nu pot ?
IISUS (privindu-l cu iubire): Ai putea și tu dac-ai vrea. Dar ești prea bun la suflet ca s-o faci. Mai
degrabă fii atent să nu te trimită ei, și pe tine....Așteaptă măcar până după învierea mea.
PETRU: Doamne, Doamne, cum ne sperii cu moartea și cu învierea ta, nu mai pot suporta acest
cuvânt. Nu mai glumi așa macabru cu noi.....
IISUS: De ce să te sperii ? Nu vezi pe Lazăr ce bine, sănătos este, după înviere ? Eu n-aș putea fi
măcar ca el ? Și apoi nu înțelegi din Lege, din prooroci, din psalmi și din cuvântările mele că
trebuie ca Cristosul să pătimească toate cele scrise, să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de
teologi și să fie omorât, iar după trei zile să învieze ?
PETRU: Da, bine, dar nu acum. Ești tânăr. Când vei avea 120 de ani ca strămoșul nostru Moise,
vom vedea atunci....
LAZĂR : Doamne, dar dacă va fi să fie, până și tu te vei coborî în șeol ?
IISUS: Da, ca să-l curăț și să-l desființez.
 242

LAZĂR: Bine faci, că urât mai e. Păi ei doi se plâng c-au stat acolo, cât ? Câteva ceasuri ? Dar eu,
patru zile ? Mi s-au părut patru mii de ani.
FIUL VĂDUVEI din NAIN: Da, da, dar și ți-a părut bine. Cred că i-ai cunoscut pe toți ai noștri, ai
avut timp.
LAZĂR: E adevărat. De la Adam la Noe, la Avraam, la Moise, la Daniel, la frații Macabei....de fapt
eram sigur că voi rămâne cu ei definitiv, cine credea că va veni amicul meu cel bun și mă va scoate
de acolo ?
FIICA lui IAIR: Eu am cunoscut pe părinții Ioachim și Ana, pe bunicii tăi, Doamne. I-am spus asta
mămicii noastre, Maria.
FECIOARA MARIA (surâde grațios).
LAZĂR: Doamne, dar și tu vei învia tot ca noi ? Mă cuprinde un fior! Pe tine cine te va învia ? Vei
putea să învii singur ?
IISUS: Eu nu voi învia ca voi. Voi învia altfel. Vei vedea peste puțin. Iar pe mine mă va învia Tatăl
nostru cel din Ceruri, în persoană. Și o va face de dragul vostru. Că tot de dragul vostru voi și muri.
Altminteri nu veți putea fi mântuiți... decât dacă....
PETRU: Decât dacă ce ? Hai, nu ne mai ține încordați.
IISUS: (surâzând amar): Decât dacă se va întâmpla o minune: ca preoții Templului, fariseii,
teologii, să mă recunoască drept Mesia, cum mă recunoașteți voi; și să mă primească, să nu mă
omoare, ci să creadă în mine. În acest caz, eu voi mântui lumea prin schimbarea mea la față, cum
am făcut-o pe munte...
(Cei trei Apostoli, prezenți atunci pe Tabor, dau semne de aprobare cu bucurie).
M-aș sui la cer, ca să-l deschid, de unde aș veni foarte curând să înoiesc întreaga făptură. Și niciunul
din voi nu va mai muri, căci eu voi veni în gloria mea înainte de moartea vostră. Voi doar vă veți
schimba în nemuritori, așa, într-o clipeală a ochiului. Șeolul va fi desființat, cerul se va uni cu
pământul, Ierusalimul ceresc se va coborî din cer, va fi Învierea cea de obște și viața veșnică, nu
numai cu sufletul, ci și cu trupul. Mântuirea va fi întreagă, nu numai sufletească. Toți morții vor
învia nestricăcioși, iar voi toți vă veți schimba.
MARIA MAGDALENA (rupând tăcerea): Când asta, Doamne ?
IISUS : Hm ! În câțiva ani ! Dacă mâine, Preoții Templului mă recunosc, eu voi săvârși totul cel
mult într-un an, doi.
TOȚI : Aaaaa!
IISUS : (oprindu-i) Ei, ei, nu vă bucurați degeaba. Minunea convertirii Preoților e puțin probabilă.
Fiul Omului va merge la moarte, după cum este scris. Cine a scris, știa că schimbarea inimilor
acestor oameni nu este posibilă. Ei țin la mărirea lor deșartă, nu la cele sfinte și adevărate.... Așa că
 243

totul se va întârzia. Pentru voi nu se va schimba mult căci vouă vă este deja deschisă Împărăția.
Acum însă pregătiți-vă să intrăm în Ierusalim. Va fi ultima oară că mulțimile mă vor primi cu
brațele deschise....
APOSTOLII, IACOB, IUDA, BARTOLOMEU, TOMA, MATEI,(amestecat): Învățătorule, cum
așa? Iudeii caută să te ucidă și tu te duci chiar acolo ? Mergem să murim cu toții la Ierusalim ?
IISUS: Nu. Voi nu veți muri acum. Veți muri mai târziu, pentru Evanghelie,... afară de fiul pierzării.
Și de fapt, noi umblăm ziua și nu ne vom împiedica, pentru că vedem lumina acestei lumi.
(Toți îl privesc descumpăniți)
FECIOARA MARIA (salvează situația): Fără îndoială. Tu vei face atâtea minuni, Fiule, că totul va
decurge minunat de bine. Tu care ai schimbat apa în vin, vei schimba și inimile lor. Tu care ai
umblat pe ape, nu vei fi atins de loviturile nimănui. Tu care ai scos demoni din atâția necăjiți, vei
scoate demonii și din oamenii templului. Tu care ai dat lumină orbilor.... Mergem cu tine la
Ierusalim fără teamă, Fiul meu.
APOSTOLUL MATEI: Când vom merge ?
IISUS: Mâine. Mâine dimineață trecem dealul. Să-mi găsiți un măgăruș. Vă voi spune mâine cum și
unde.
GRUPUL CELOR ÎNVIAȚI, cu LAZĂR: Mergem și noi cu tine, ca să spunem la toată lumea cum
ne-ai înviat din morți. În fața mărturiei noastre, nu pot să nu te primească, să nu te recunoască, să nu
îți ceară în genunchi să le înviezi și morții lor, ... măcar de asta, dacă nu din iubire și recunoștiință.
IISUS: (ironic și serios): Da, da, desigur. Nici nu încape îndoială. Deci, să ne grăbim....
MARTA: Ba nu, să nu vă grăbiți deloc. Luați loc și înfruptați-vă din toate aceste bunătăți. Nu
degeaba m-am muncit să le așez, ca să serbăm învierea fratelui nostru și dragostea noastră pentru
tine, Iisuse.
IISUS: Bine, Marto. Acum nu te mai dojenesc. Să ne înfruptăm. Poftiți, prieteni.
(Toți se îndreaptă spre mese. Se pune vin în căni, se frânge pâinea, se gustă din fripturi. În veselia
naturală a acestei sărbătoriri),
CORUL cântă: ”Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema”.

CORTINA cade.

TABLOUL VIII
SCENA I
Strada principală a Ierusalimului în fața Templului. Lume multă, gălăgie, confuzie de pelerini, gură
cască,schimbători de bani, vânzători de cărnuri de sacrificat, de păsări vii... Preoți și cărturari
 244

care se plimbă prin mulțime. Ici și colo soldați romani, câte doi sau câte 4, cu platoșe, căști și suliți
romane. Multe femei cu copii mici în brațe.
Din stânga intră IISUS călare pe mânzul asinei. Ioan Marcu ține de căpăstru asina, înveșmântată și
ea cu hainele apostolilor.
La intrarea lui Iisus, mulțimea se întoarce spre El uimită. Apostolii și multă lume poartă ramuri de
palmier și de măslin în mână. Strigă:
Osana ! Osana, Fiul lui David !
FEMEILE CU COPII ÎN BRAȚE: Osana, Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru Numele
Domnului. Osana întru cei de sus !
(Copiii fac gesturi de bucurie și de parcă ar vrea să se suie la gâtul lui Iisus).
UN INS DIN MULȚIME: Cine este acesta ?
MULȚIMEA: Este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii.
UN OM din MULȚIME: Este cel ce a înviat pe Lazăr !
FIUL VĂDUVEI din NAIN: Și pe mine m-a înviat din morți, m-a sculat din șeol ! Osana !
MULȚIMEA: Osana ! Osana !
FIICA LUI IAIR: Și pe mine m-a înviat !
LAZĂR: Și pe mine !
MULȚIMEA (entuziasmată, ia ramuri de finic în mâini): Osana, fii binecuvântat, Fiule al lui
Dumnezeu !
UN PREOT FARISEU: Ce vorbă e asta ? Maestre, ceartă-ți ucenicii !
ALT FARISEU: Păi zău așa. Să nu mai strige. Deranjează liniștea templului.
ALT FARISEU: Era așa ordine în această piață! Ai venit dumneata cu partizanii dumitale să strici
liniștea.
IISUS (de pe măgar): Domnilor, dacă nu vor striga ei, pietrele vor striga. Și vor face gălăgie și mai
mare !
FARISEUL (nu se aștepta, uimit): Asta n-am mai auzit-o.
PRUNCII, în cor: Aiaaaaa, aiaaaa!
COPIII mai mari: Osana, Fiul lui David ! Osana ! Fii binecuvântat !
IISUS: Să creșteți mari, copii.
(Fariseii vor să cheme soldații să depărteze pe copii).
IISUS: Lăsați copiii să vie la mine, nu-i opriți. Că a unora ca ei va fi Împărăția Cerurilor.
UN FARISEU: Măcar spune-le să tacă. Mi-au asurzit urechile de țipetele lor năroade !
IISUS: (oprind măgărușul): A, da ? N-ați citit chiar niciodată că din gura sugacilor, Domnul și-a
țesut laudă ? Degeaba vă mai mâniați. Rătăciți doar, neștiind Scripturile, nici voința lui Dumnezeu.
 245

UN VÂNZĂTOR DE PĂSĂRI: (strigând cu vocea specifică): Ia pasărea, ia pasărea. Doi franci

pasărea. Doi franci ! Îți schimb banii la negru, neamule !
IISUS (coboară de pe măgar furios, ia niște joarde mai mari de pe jos și începe să bată pe spinare
pe vânzători și să le răstoarne mesele) Na-vă păsări, na-vă bani la negru, nenorociților. V-arăt eu
vouă porumbei ! (Merge către templu, vânzătorii fug din calea lui, intră în templu, de unde imediat
încep să iasă în fugă alți negustori, strigând):
NEGUSTORII: Ajutooor, ăsta ne strică lucrul nostru...
(După un timp iese și Iisus din Templu, strigând după ei):
IISUS: Casa Tatălui meu este casă de rugăciune ! Și voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari !
MULȚIMEA (entuziasmată de ceia ce vede, sare să-l ajute la alungarea negustorilor. Se aud
strigăte): Bine le face ! Bine vă face, bandiților, hoților! Că ne-ați mâncat zilele ! Slugi ale popilor !
Duceți-vă pe pustii, tâlharilor !
FARISEII: (îngrijorați): Ce faci, Domnule, faci revoluție ? Păi nu e voie de la poliție să faci
răzmeriță. Lasă că te pârâm noi lui Pilat. Păi cine te crezi ?
IISUS : Cine mă cred ? Sunt trimisul lui Dumnezeu ca să vă mântuiesc, nenorociților ! Am venit să
vă deschid ochii, orbi și nebuni ce sunteți !
UN FARISEU: Ce școală ai tu să ne înveți pe noi, închipuitule ?
IISUS: Tu ești o călăuză oarbă, șarpe veninos, pui de viperă !
UN SADUCHEU: Cum îți permiți să-l jignești așa, domnule ? Cine te crezi, dumneata ?
IISUS: Până adineauri i-ai spus și tu la fel, mormânt văruit. Acum îl aperi, ca să lovești în mine ?
Tu îl urăști, pentru că asta ai învățat la tact-o, diavolul, care a fost ucigaș și mincinos de la început.
Tu ești și mai viperă ca ăsta, nebunule, și nici eu nu știu cum să te ajut să te mântuiești, tu care nu
crezi în Inviere și-n trimișii Domnului, îngerii....
SADUCHEUL: Păi ce, eu sunt fanatic și superstițios ca tine, prostule ? Înviază tu, dacă-ți place, eu
știu că post mortem nulla voluptas. Măcar atâta bine ne-au învățat pe noi stăpânii noștri romani.
FARISEUL: Lasă-l în pace, că trimit acum să-l aresteze. Ce, vrei să vie romanii să ne distrugă de
dragul lui ?
IISUS: Faptul este că voi cu toții ați întrecut măsura părinților voștri. Și ca șerpi și pui de vipere ce
sunteți, nu știu cum veți scăpa de osânda gheenei.
SADUCHEUL: Eu sunt șarpe și mă și laud, că șarpele este chipul înțelepciunii. Dar tu ești doar un
prost, pe care-l vom arunca în gheena aia de colo din valea lui Iosafat, după ce te dăm pe mâna
romanilor să te taie-n bucăți. Că, vorba aia, gheena aia veșnică cu care ne ameninți tu, este doar în
capetele, în fanteziile voastre seci de farisei și sectanți de două parale....
 246

FARISEUL : (saducheului): Ia nu mă jigni, nemernicule ! Ce mă amesteci cu ăsta ? Eu sunt un om

de cultură și educație. Am studii superioare și filacterii cu ciucuri câștigate pe merit.
APOSTOLUL PETRU (intervenind cu asprime): Sunteți amândoi niște nemernici. Dacă nu vă
cărați, vă tai cu cuțitul ăsta, ați înțeles ? Voi știți cine este acest om? Este Mesia, Fiul lui Dumnezeu
celui viu. El are cheile Împărăției Cerurilor și le dă cui vrea el.
CEI DOI (se retrag oarecum speriați. Petru , după ei):
PETRU: Și va dărâma templul acesta în trei zile și va construi Biserica Sa pe piatra cea din capul
unghiului, care este chiar El. Boilor ! Și dacă vreți, Biserica lui pe mine și pe apostolii lui o va
construi. Iar din templul vostru nu va rămâne piatră pe piatră, ați înțeles ? Ignoranți ce sunteți !
MARIA MAGDALENA (apropiindu-se de Petru): Lasă-i, ca să nu pățești ceva. Hai să mergem
acum, să nu stricăm sărbătoarea Domnului nostru.
FARISEUL (privind pe Magdalena): Ei, fetico ! Nu erai aia de colo din Magdala de care zicea
lumea că ai șapte draci în tine ?
MAGDALENA (oțărâtă): Îi aveam, da. Nu-i mai am, că mi i-a scos cineva. Da nu mă pune să mă
dezbrac de caracter, că ți-i trimit ție, de te duci învârtindu-te, ca un titirez !
FARISEUL: Haoleu, tot a dracului ai rămas. Ce să-mi pun eu mintea cu tine ! (Pleacă, urmat la
distanță de saducheu).
MULȚIMEA (s-a liniștit după ce a alungat pe negustori. Înconjoară pe Domnul care rămăsese
nemișcat pe mânz. Mai multe voci vorbesc împreună, completându-se): Doamne, ține-o așa mereu.
Noi vom fi veșnic de partea ta. Contează pe noi, nu te vom trăda.
O VOCE: Tu ne vei scăpa de preoții templului care ne sug sângele.
ALTA: Tu ne vei scăpa de romani, ca un adevărat Mesia.
ALTA: Tu vei da cinstea pierdută, poporului nostru, ca să devină, precum a zis Scriptura, stăpâna
tuturor popoarelor.
ALTA: Cu tine vom cuceri tot pământul.
ALTA: Cu puterea Ta vom elibera pe toți prizonierii. Vom merge până la Roma, să dărâmăm
Coloseul pe care-l construiesc păgânii ca să se distreze cu jocuri interzise de Legea Domnului.
ALTA: Da, Cezarul trebuie să se taie împrejur, nu mai merge așa !
UN BĂTRÂN: După cum vezi, dacă bandiții ăștia de popi ai Templului nu te recunosc drept Mesia,
noi te recunoaștem. Că doar nu poate un om să vindece un orb din naștere dacă nu e Fiu al lui
Dumnezeu.
ALTUL: Sau să învieze atâtea ființe, să le tragă afară din șeol !
ALTUL: Așa vei trage și pe evrei din robia păgânului.
ALTUL: Și vom recâștiga pământurile noastre de la Mare până la Eufrat.
 247

ALTUL: Ba chiar și până-n Babilon.

MULȚIMEA. Uraaa ! Osana! Osana ! Fii binecuvântat, Fiul lui David, Regele Iudeilor !
IISUS: Nu, vă rog, nu mă proclamați rege. Ați mai încercat odată, dar nu e bine. Împărăția mea nu e
din lumea aceasta !
BĂTRÂNUL: Ba da. Este și din asta și din aia de după înviere. Tu ești universal.
IISUS: Dar nu acum, imediat.
BĂTRÂNUL : De acord, noi așteptăm !
IISUS: S-a făcut seară. Mergeți la casele voastre. Și eu mă retrag să mă rog. Mâine ne vom revedea
aici, pe terasa Templului. Am multe să vă învăț, dacă aveți plăcerea să mă ascultați.
MULȚIMEA: Îți mulțumim. Mâine vom fi aici. Și te vom susține până la capăt. (Mulțimile ies. Se
face seară).
SCENA II
(Iisus rămâne cu Apostolii, cu Femeile, cu amicii, cu cei înviați).
IISUS : Eh, cum vedeți, nu m-au recunoscut. Mulțimea nu știe nimic, se așteaptă de la mine altceva
decât ce-i trebuie. Dar preoții, teologii, mai marii Templului, știu foarte bine semnele și profețiile
despre mine. Nu m-au recunoscut. Îmi închipuiam.
PETRU: Poate te vor recunoaște mâine, poimâine, sau cu ocazia Paștilor.
IISUS: Nu mă vor recunoaște nici mâine, nici poimâine. Nu le voi mai da nici un semn, decât cel al
proorocului Iona. De când m-am născut, Eu și Tatăl, cu care sunt Una, le-am dat toate semnele
descrise în proorocii, despre Mesia. Azi le-am dat pe tavă ultimul semn, cel mai clar. Dar nu l-au
înțeles. Știam. Dar trebuia s-o fac, ca să nu aibă cuvânt de justificare și să plinesc Scripturile.
IOAN: Care era semnul, tăticule ?
IISUS: Cel descris de proorocul Isaia și de Zaharia: ”Iată, Împăratul tău vine la tine, blând, și
șezând pe asină și pe mânz, fiul celei de sub jug”. Regii acestei lumi nu vin pe măgar la sărbătoare.
Semnul a fost inventat de Dumnezeu înadins ca să nu existe echivoc.
PETRU: Dar poporul a înțeles. El știe mai bine Scripturile și se așteaptă de la tine să cucerești
ogoarele pierdute, de la rîu și până la marginile pământului. Asta tot Zaharia o spune.
IISUS: Da, așa este. Dar mai întâi le dădeam Împărăția Cerurilor; iar toate celelalte, pământuri,
bogății, glorie, fericire, se adaugă de la sine, dar numai într-un al doilea moment.
APOSTOLII: Da, știm....
IISUS: Ei vor bunurile pământești înainte. Ori, asta nu se poate. Dacă nu ai Împărăția lui Dumnezeu
mai nainte de toate, lumea aceasta cu bogățiile și onorurile ei te duce la pierzanie.
PETRU: Știm. De aceia, noi am lăsat totul și te-am urmat. Noi simțim deja, alături de tine, fericirea
Împărăției Cerurilor. Pe noi nu ne mai poate păcăli bogăția acestei lumi.
 248

IUDA: Eu aș prefera să avem ceva mai mulți bani.

IISUS: O să-i ai. Dar nu-ți vor da satisfacția pe care o dorești tu. Din nefericire. (Către apostoli):
Haideți că mi-e foame. Văd colo un smochin. Hai să gustăm. (Se apropie cu toții de copac, în
partea stângă a scenei): Ooo, n-are fructe... E ca saducheul de adineaori. Ca sinagoga. Ca templul.
Ca toată această lume fără Dumnezeu.
IOAN MARCU: Tăticule, dar nu e vremea smochinelor.
IISUS: Dacă aștepți să vină vremea la toate lucrurile, dacă viața ta depinde de anotimpuri, de locuri,
de alți oameni, sau de vânt, de iarnă ori de vară, de apă sau de foc, și de ce ai visat azi noapte, nu e
nimic de tine. (Către smochin, cu putere și apăsat): De acum înainte, rod din tine, nimeni, în veac
să nu mai mănânce!
TOMA: O, Doamne, l-ai blestemat ! Păi acum chiar că o să rămână neroditor.
IISUS: (cu gândul la sinagogă): Totdeauna a fost; dar acum se vede mai clar că trebuie tăiat și
băgat pe foc.
MARIA LUI CLEOPA: Doamne, ai momente în care ești foarte aspru, parcă nu te recunoaștem. Tu
ești întruparea bunătății și a păcii.
IISUS: Te înșeli, fata mea. Eu n-am venit să aduc pacea pe pământ. Ci dezbinare, după cum știi, și
am mai spus-o. Acum, Fiul Omului a venit în haina iubirii, și-și va da viața pentru cei mai răi
oameni ai pământului, ca să se mântuiască. Pentru că nu cei buni și drepți au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi, răi și tâlhari. Dar când Fiul Omului va veni a doua oară, întru gloria Sa, va răsplăti fără
cruțare pe cei nedrepți și ipocriți cu focul iadului, cu scrâșnirea dinților și cu chinurile de veci.
FEMEILE afară de FECIOARA MARIA: O, Doamne !
IISUS: Dumnezeul nostru este, El însuși, Foc mistuitor. Cine crede că-l poate cumpăra cu mătănii,
cu păsărele, cu tămâie și candele, se înșeală amarnic. (Privind spre templu): Nimic nu mai are
valoare din tot ce se face aici, de când a venit Împărăția lui Dumnezeu pe pământ: nici ritualuri, nici
ceremonii, nici obiecte, nici jertfe, nici reguli. A venit vremea, și acum este, când cei ce se închină
Domnului o fac doar în duh și în adevăr. Iar cine nu are roadă, va avea soarta acestui biet smochin.
IACOB: Doamne, dar Legea e plină de reguli și ceremonii amănunțite, cerute nouă de Dumnezeu
prin Moise.
IISUS: De acum înainte, toate se vor celebra în adâncul sufletului, în mișcările inimii, în judecățile
minții, în puterea voinței. Nimic în afară. Fiilor Împărăției, dintre care primii sunteți voi, apostolii
mei, ucenicii mei și mironosițele, iar dintre rudele mele cei ce fac voința Tatălui ceresc, mama mea
și alții câțiva, ei bine, vouă vi se va cere să propoveduiți Evanghelia mea, să botezați, să
binecuvântați, și, peste puțin vă voi mai învăța să mai faceți ceva întru pomenirea mea. Adică să
 249

mâncați trupul meu și să beți sângele meu, așa cum v-am explicat mai demult. Atât. Orice altă
mișcare e de prisos. De aceea, nu va fi nevoie de tot ce vedeți aici, în fața voastră.
(În spate, un apus frumos de soare face templul strălucitor în raze).
APOSTOLUL IUDA TADEU: Doamne ! Și totuși, iată ce clădiri frumoase, ce pietre prețioase, ce
daruri ! Templul nostru e minunat.
IISUS : (din ce în ce mai trist): Oh ! Vor veni zile când nu va mai rămânea aici piatră pe piatră care
să nu fie dărâmată.(Suspinând, adresându-se templului și orașului direct): Oh, cetate a Templului
Legii vechi ! Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar astăzi, ceea ce putea să-ți dea pacea ! Dar acum, totul
este ascuns de ochii tăi...Vrășmașii te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strâmtora
din toate părțile... și te vor face una cu pământul.. și pe fiii tăi care sunt în tine îi va nimici...pentru
că n-ai cunoscut vremea în care ai fost cercetată.....
(Apostolii, femeile, îl privesc îngroziți. El începe să plângă): Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe
prooroci și omori cu pietre pe cei trimiși la tine de Dumnezeu ! De câte ori am voit să adun pe fiii
tăi, după cum cloșca adună puii săi sub aripi, dar n-ai voit ! Iată, casa voastră vi se lasă pustie !
(Plângând din ce în ce mai tare și mai frânt): Și nu mă veți mai vedea, și nu voi putea să vă dau
vouă pacea, până când nu veți zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului! (Plânge
în hohote, cu fața în mâini, aruncat pe caldarâmul templului).
MARIA FECIOARA: Fiule, îmi rupi inima în două, sufletul meu este străpuns de o sabie, te rog,
liniștește-te și liniștește-mă și pe mine !
IISUS: (sculându-se înlăcrimat, răspunde dureros): Da, Femeie, căci sabia care-ți străpunge inima
descoperă gândurile ascunse ale multor inimi. Suferința ta nu mai permite acestei lumi să se
ascundă sub false imagini. Cât despre mine, eu am fost rânduit spre ridicarea... dar și spre
prăbușirea multora în Israel, eu sunt semn de contradicție...ah... (plânge iar).

(Maria Fecioara, femeile, Petru, Ioan îngenunche lângă El.Ceilalți privesc cu durere, apropiindu-
se mai mult. Se face noapte).
CORTINA cade.

ACTUL III

TABLOUL IX
VĂDUVA. FEMEIA ADULTERĂ.
Scena I
Suntem tot pe terasa Templului. Este marți după Florii. După prânz, târziu.
 250

Lume pestriță, mai puțină decât ieri. Mai mulți farisei, saduchei, teologi, soldați ai templului și
romani, care circulă în grupuri.
IISUS (vine din stânga cu apostolii și câteva femei mironosițe, fără Fecioara Maria; se așează pe
niște lespezi de piatră și privește spre dreapta și spre poarta Templului din fundul și mijlocul scenii.
Fariseii pun oferte în cassa templului.)
IISUS: (către Apostoli și Femei): Priviți ca să învățați, nu de altceva, pentru că nu trebuie să
judecați, așa cum v-am spus. Priviți cum fac acești oameni.
APOSTOLUL FILIP: Pun și ei oferte pentru templu. Un ban, doi acolo.
IISUS: La bogăția lor ? Atâta merită Tempul lui Dumnezeu ? Oricum, ei nu dau din ce le folosește,
ci din ce le prisosește....
IUDA: Păi dacă dai la toți săracii mai mult de un ban, oricât ai fi de bogat, sărăcești și tu și mori de
foame....
(Nimeni nu răspunde. Se apropie și o femeie bătrână și săracă, îmbrăcată în haina specifică
văduvelor evreie și aruncă în casa templului un săculeț cu bani mărunți).
IISUS: Vedeți această femeie ? E săracă, lipită pământului, și totuși a dat tot ce avea ca să trăiască.
După filosofia unora, ea acum va muri de foame. Și totuși nu-și pune această problemă. A dat tot,
nu a dat doar așa, din ce i-a prisosit, căci ei nu-i prisosește nimic; de aceea, eu vă spun: această
femeie a dat mai mult decât toți acești farisei și cărturari bogătași la un loc !
(Toți o privesc cu admirație, afară de Iuda care se întoarce cu fața spre public și face o grimasă de
scârbă).
TOMA: Și totuși n-am înțeles bine răspunsul pe care l-ai dat Preoților apropos de bir. Dar nici ei,
pe cât de învățați, n-au înțeles; ai văzut ce fețe mirate aveau ! Cum adică, să dăm Cezarului ce este
al Cezarului și lui Dumnezeu ceia ce îi aparține lui Dumnezeu ? Păi nu-i aparține totul lui
Dumnezeu ? Cum poate să împartă Cezarul lumea în două cu Dumnezeu ?
IISUS: Fii liniștit, prietene. Nu numai tu și ei. Nimeni nu va înțelege bine aceste cuvinte ale mele
atât de simple. Și chiar când le vor înțelege, se vor face că nu le-au înțeles.... (Se pune de scrie și
desenează pe nisipul caldarâmului ).
APOSTOLII (nu mai au timp să răspundă căci fariseii cu teologii Templului, înconjurați de câțiva
soldați, târăsc după ei o tânără femeie, plină de noroi, lovită și cu hainele rupte, care se
lamentează. Urmați de popor gălăgios și cu priviri de ură.)
Scena II
Fariseii și Adultera
 251

FARISEII (se opresc în fața lui Iisus. Apostolii și Femeile se dau oarecum mai la o parte, în fundul
scenii). Învățătorule, învață-ne, că nu știm ce să facem ! Această femeie a fost surprinsă în adulteriu.
Își trăda soțul cu un amant al ei. Este o mare păcătoasă. Potrivit Legii...
O PARTE DIN FARISEI și POPOR: (strigând vehement): Trebuie să moară, cu pietre aruncate din
mâinile noastre consacrate. Ce mai întrebați pe Învățătorul ? Legea lui Moise este clară, nu există
discuție....
ALȚII cu o parte din POPOR: Da, dar Dumnezeu este milos și mai sunt cazuri când pot fi date
pedepse mai ușoare, nu moartea.
(În timpul discuțiilor, Iisus tace și scrie pe pământ. Apostolul Ioan vine în fața scenii și se
adresează publicului):
IOAN: Ei știu prercis care este Legea și ce trebuie făcut. N-au venit să ia învățătură, ci au venit să-l
ispitească, să vadă dacă pot să-l acuze și să-l condamne. Levi-Matei îi știe foarte bine, doar a lucrat
cu ei amar de ani, ca vameș. Ce falși, ce prefăcuți ! O, Doamne, în ce grea situație este acum
Învățătorul nostru !
FARISEII (dând zor lui Iisus): Hai răspunde-ne, ce facem cu curva asta ? N-o mai putem suporta
nici măcar s-o vedem. Pute din cauza păcatului ei...
IISUS: (ridicându-se ) A, da ? Numai ea pute din cauza păcatului ? Voi nu ?
UN FARISEU (obraznic): Și ce, numai noi ? Tu cum ești ?
IISUS: Cum sunt ? Cine mă poate acuza pe mine de păcat ? Hai, zii !
(Toți se uită încurcați): Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează, nu va merge întru întuneric....
ALT FARISEU (mai smerit): Bine.Și totuși, acum, ce facem cu femeia asta ?
IISUS: Păi, voi știți precis care este legea. Și, unde-i Lege, nu-i tocmeală. Partea grea este, cine
execută gestul de a o ucide ? Cine are dreptul s-o facă ? (Tăcere). V-o spun eu: cine este fără de
păcat.... Deci, cine dintre voi este fără de păcat, să ia cel dintâi piatra și să arunce în ea. Ne-am
înțeles?
(Se așează din nou pe caldarâm și reîncepe să deseneze pe nisip).
(Toți se uită descumpăniți unii la alții. Cei ce aveau deja pietre în mână, le aruncă jos, rând pe
rând și pleacă rușinați, de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Până și fariseii, soldații,
mulțimea, încet, încet, plecând capetele, toți ies din scenă prin toate părțile. Rămâne doar Iisus în
mijlocul scenii, cu femeia, culcată pe caldarâm. În fund, Apostolii și Femeile privesc scena cu
uimire).
IISUS: Femeie, unde sunt pârâșii tăi ? Nu te-a osândit niciunul ?
FEMEIA: Niciunul, Doamne.
IISUS: (cu blândețe fermă): Nici Eu nu te osândesc. Mergi ! Dar de acu-să nu mai păcătuiești.
 252

FEMEIA (se scoală neîncrezătoare, se uită la Iisus, se uită în toate părțile. Apostolii, Femeile se
apropie și o încurajează. Ea, cade încă odată la picioarele lui Iisus, se înclină până la pământ și
iese spre dreapta, urmată de câteva din grup, care se întorc. Între timp):

Scena III
MARIA MAGDALENA: (vorbind publicului): Ah, ce emoție ! Mai vedeam astăzi încă o ucidere,
dacă nu era Domnul Nostru ! El mi-a salvat viața și mie, că a scos din mine 7 demoni. Dar n-am
fost o femeie păcătoasă, cum or să scrie unii despre mine, ci doar bolnavă. Oricum, și boala mea, tot
din păcat vine. Nu din cel trupesc, ca al acestei femei, ci din cel sufletesc, că mă voiam o mare
filozoafă și magă, vorbitoare cu morții și ghicitoare a viitorului. Da... pentru că așteptam și eu, în
felul meu, un profet, un prooroc, un salvator care nu mai venea. Și iată că a venit El, în sfârșit.
Mântuitorul vieților și destinelor noastre. Acum, toată viața și simțirea mea este dedicată Lui și
Impărăției Sale...... (Iese, și mai târziu se întoarce și se unește cu grupul mironosițelor).
MARIA LUI CLEOPA: Ah, ce bine că i-ai salvat viața. Au avut totuși conștiință răii aceia, le-a fost
rușine să se declare fără păcat....Femeia asta a devenit deja prietena noastră. A spus că vrea să-ți
facă un dar, un vas scump de alabastru cu mir și parfumuri.
IISUS: Îi sunt iertate păcatele, fiindcă a iubit mult.
GRUPUL (se uită mirat la Iisus).
APOSTOLUL PETRU: Și totuși, Doamne ! Preoții templului au pus pariu să te ucidă chiar pe tine.
Pregătesc pe comandanții romani și vor să intervină pe lângă Pilat... E periculos să mai stai pe aici,
la vedere. De ce nu ne întoarcem acasă la noi ? Casa mea din Capernaum este casa Ta.
IISUS: Ei, Simone, Simone, eu trebuie să lucrez cât este lumină. La întuneric nimeni nu poate să
lucreze...Trebuie să le spun și acestora să se pocăiască, fiindcă s-a apropiat Împărăția Cerurilor.Și
Împărăția Cerurilor nu este o joacă. Fără de ea, nimic nu are valoare. Ori tu știi asta.
PETRU: Știu, Doamne, dar tremur pentru tine. Cu fiecare vorbă ce o spui, ei se întărâtă și mai tare.
Chiar și acum, fii liniștit, că n-au plecat mulțumiți. S-au simțit murdari, păcătoși, nevrednici de a
omorî pe biata femeie, dar tare ar fi vrut s-o ucidă, acești iubitori de sânge.... Ori tu le-ai tăiat tot
gustul.....
IISUS: O, Simone, Simone, nici voi nu veți avea o soartă mai bună decât a mea. Nu poate ucenicul
să fie mai presus de maestrul său... Cum pe mine mă vor omorî, așa vor voi să facă și cu voi..... Dar
vă spun de acum: Când va veni momentul, voi să mă ascultați: să fugiți, să nu stați pe lângă mine.
Să vă duceți și să mă așteptați în Galilea. Eu voi veni la voi, după ce voi învia. Acolo ne vom vedea.
APOSTOLII (rămân înmărmuriți).
 253

IISUS (către Petru): Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar eu m-am
rugat pentru tine să nu piară credința ta. Și tu, oarecând întorcându-te, întărește pe frații tăi. (Ca
pentru sine). Și nimeni din voi nu se va pierde.... afară de fiul pierzării....
(Iuda dă un semn de neliniște).
IOAN: Bine, dar Împărăția......
IISUS: Împărăția mea v-o dau vouă. Eu vă rânduiesc ca să mâncați la masa mea, în Împărăția mea
pe care v-o rânduiesc, și să ședeți pe tronuri, ca judecători ai lui Israel și ai întregului pământ.
IUDA: (nerăbdător): Când asta ?
IISUS: Când puterile cerurilor se vor clătina și când toți vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu
putere și cu slavă multă. Numai că fiți atenți: poate veni dintr-un moment într-altul. Veghiați
continuu și vă rugați, ca să vă întăriți și să scăpați. Căci sfârșitul va veni ca o cursă. Și va fi o așa
spaimă, că mulți vor muri numai de frică. Dar voi, dacă rămâneți credincioși cuvântului meu și nu
vă îngreuiați cu băutură și cu grijile vieții, nu aveți nici o teamă. Când veți vedea toate acele
nenorociri, prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că victoria voastră se apropie.
MATEI: Și cum va fi ?
IISUS: Cum va fi ? V-am dat multe exemple, pe care tu le-ai și notat în cartea pe care o vei scrie.
Dar acum, vă duc undeva unde veți vedea ceva sugestiv, o întâmplare, cu care se va asemăna
Împărăția Cerurilor, despre care tot vorbim. Să mergem....
APOSTOLII, FEMEILE, PRIETENII, (se uită oarecum mirați în jur, se scoală, și ies ușor prin
stânga, în urma lui Iisus).
CORTINA.

TABLOUL X
CELE 10 FECIOARE
Scena I
Pe o stradă strâmtă a Ierusalimului, nu departe de grădina Ghetsimani. Strada străbate scena în
diagonală, de la dreapta la stânga, lăsând foarte vizibilă o casă bogată cu intrare mare în colțul
din dreapta.Ușa împodobită cu ghirlande și flori.
Iisus cu Apostolii și Mironosițele intră și se opresc în colțul din stânga din față, de lângă public,
privind spre acea casă. Este noapte târzie.
IISUS: Aici se va întâmpla ceva interesant. Vă rog să urmăriți cu atenție orice mișcare. După care
vom mai vorbi. Oricum, ce vreau să vă spun este că Împărăția Cerurilor se aseamănă cu ce veți
vedea aici.
APOSTOLUL MATEI: Aici se pregătește o nuntă. Curios că nu a început, este cam târziu....
 254

MARIA Mironosița: A, uite fecioarele, vin în întâmpinarea mirelui.

(Intră 10 fecioare care se așează în fața marei uși, câte cinci de fiecare parte a ușii.Grupul lui Iisus
fiind mai departe,în stânga și în umbră, se pare că fecioarele nu-l observă).
O ALTĂ MIRONOSIȚĂ: Ce frumoase candele au !
ALTA: Dar vezi ceva? Unele din ele nu au vasul cu untdelemn.
ALTA: Le-or ține prin vreun buzunar.
ALTA: Nu-ncape dragă în buzunar coșcogeamite de clondir!
IISUS : (intervenind): Nu au untdelemn.
MARIA: Vai de mine, cum se poate ? Ce vor face ?
IISUS: Speră că vor lua de la celelalte.
MARIA MIRONOSIȚA: Dar n-o să le-ajungă pentru toată noaptea....
ALTA: Uite p-alea cum se așezară pe trepte și adormiră buștean !
ALTA: Aaa, păi și ai noștri, nu vezi cum ațipiră pă colo-șa pă colnic ?
MATEI: Nu, nu, eu nu dorm. Eu vreau să urmăresc tot; că El ne-a spus că trebuie să vedem ceva
special....care nu vreau să-mi scape.
MARIA: Da, dar și mirele ăsta, cum se lasă așteptat ! Biata mireasă, atâtea ceasuri în picioare !
(O pauză. Fecioarele au ațipit cu toatele. Iisus s-a așezat și el pe o grămăjoară de pământ, cu capul
în mâini ca de rugăciune. Apostolii și femeile s-au așezat fiecare pe cum au găsit, ca să se
odihnească.)
UN ARGAT (intră în fuga mare, și strigă la fecioare): Mirele, mirele, iată vine mirele ! Ieșiți întru
întâmpinarea lui !
(Fecioarele se scoală îngrijorate și -și pregătesc candelele și le împodobesc, le umplu cu ulei și le
aprind. Se vede că unele au intrat în panică. Apostolii se trezesc și ei cu Mironosițele și toți privesc
cu atenție la ce se întâmplă):
5 FECIOARE NEÎNȚELEPTE: Vai de noi și de noi, c-am uitat să luăm uleiul cu noi.
ALTA: Dar cum nu ne-am dat seama ?
ALTA: N-avem de ales. Vă rugăm să ne dați din uleiul vostru.
ALTA: Dați-ne din untdelemnul vostru că ni se sting candelele. A mea are numai pe fund.
O FECIOARĂ, (apoi mai multe,cu candelele aprinse): Nu putem, că nu ne ajunge pentru toată
noaptea. Am luat cât trebuie să țină pentru nuntă.
ALTA: (oarecum enervată): Dacă împărțim, n-o să ne ajungă nici nouă nici vouă.
ALTA: Mai bine mergeți la cei ce vând și cumpărați și pentru voi.
O FECIOARĂ NEÎNȚELEAPTĂ: Dar dacă n-o să am timp să mă întorc ?
ALTA: Daaa, nu știu dacă mirele ne așteaptă pe noi.
 255

O FECIOARĂ CU CANDELA APRINSĂ: Mergeți în fugă, grăbiți-vă, o mai fi vreun sacagiu care
nu s-a culcat...
ALTA: La Obor, lângă Templu, e un magazin deschis.
(Cele 5 fecioare ies în fugă spre stânga).
O FECIOARĂ CU CANDELA APRINSĂ: Eu de azi dimineață o tot împodobesc și mă grijesc. Și
ele....
ALTA: Mă mir de ele, că-s fete serioase, muncitoare, atente. Cum au putut să uite tocmai acum ?
APOSTOLUL IACOB: Bietele fete, nici noi nu le puteam ajuta, de unde ulei la ora asta ?
MARIA MIRONOSIȚA: Eee, ba să mai facă nuntă și cu cinci candele. Ce mare lucru ?
ALTA: N-ai dreptate. Dacă era ziuă, mai era cum era. Dar noaptea... Și apoi, dragă, e nuntă, nu e
înmormântare....
ALTA: Mirele nu e oricine. Și ele, tocmai că au fost alese de un așa om, trebuiau să fie mai atente.
Așa pe tânjală și fără nici o grije, nu e frumos....
IOAN: Sperăm să vie, să apuce să intre cu mirele.

Scena II
(O Pauză.Deodată se aude o mică trâmbiță și intră o mică procesiune cu cântăreți din harpe mici și
alte instrumente, precum și prietenii și martorii Mirelui, urmați de mire, îmbrăcat foarte elegant, în
fața căruia se închină ușor cele 5 fecioare cu candelele aprinse. Mirele vede pe Iisus și grupul, îl
salută cu un zâmbet și-i face semn să intre cu toții la nuntă. Iisus îi face semn cu mâna că vine și el
imediat cu ai săi. Mirele intră în casă. ”Cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa s-a
închis”.)
MARIA MAGDALENA: Maestrul nostru drag, nu știam că acest mire pretențios ne-a invitat la
nunta lui.
IISUS: Da. Așteptăm să vină și celelalte fecioare.
(După o altă mică pauză în care se aud urale și muzici din casă, apar și cele 5, cu candelele pe
care și le aprind în fața ușii, în timp ce bat în ușă):
FECIOARELE FĂRĂ ULEI: (insistă, strigând și bătând de mai multe ori): Doamne, Doamne,
deschide-ne nouă!
(Într-un târziu, cineva dinăuntru întreabă):
SERVITORUL: Cine sunteți voi ?
UNA DIN FECIOARE: (enervată): Cum cine suntem ? Cele 5 fete lipsă dintre domnișoarele de
onoare ale Mirelui.
SERVITORUL: Păi acu veniți și voi ? Eu nu știu nimic. Mă duc să întreb pe Mire.
 256

ALTA DIN FECIOARE: Ce să tot întrebe? Deschide, ce, tu singur ești străin în Ierusalim?
ALTA: Hai, du-te mai iute și întreabă, dacă vrei....
ALTA: După ce cutreierarăm tot orașul să găsim un pic de ulei....
ALTA: Cu criza de anu ăsta, mă și mir c-am găsit și p-ăsta....
(Din năuntru se aud pași mari și rari)
MIRELE (din spatele ușii, pe care o întredeschide): Cine sunteți, ce doriți ?
O FECIOARĂ (mieros): O, mire drag, ce fericite suntem că te vedem! Am venit să te întâmpinăm,
dar ni s-a terminat uleiul pe drum.
ALTA : Cu criza de azi, nu mai era ulei pe nicăieri.
ALTA: Așa că am avut prea puțin.
ALTA: Noroc cu un nene care ne vându adineauri, cât să ne ajungă în noaptea asta.
ALTA: A cerut chiar preț dublu.
MIRELE (cu fața severă, din ce în ce mai încruntat, răspunde scurt): Adevărat zic vouă: nu vă
cunosc pe voi. (Închide ușa cu zgomot. Se aud din năuntru pașii lui mari și rari care se depărtează.
Fecioarele rămân înmărmurite, fiecare având câte o reacție de durere și uimire)
O FECIOARĂ: Cum, Doamne, nu ne știi ? Poate că e prea întuneric afară.
ALTA: Da, nu ne-a văzut, să mai batem odată în ușă (Bat. Nimeni nu răspunde, muzicile din
năuntru acoperă orice voce de răspuns).
O FECIOARĂ: Doamne, Doamne, dar iartă-ne, n-a fost vina noastră.
ALTA (disperată) E inutil. Doar îl cunoaștem. Când zice o vorbă, aia e ! Am pierdut nunta, asta e,
fetelor. Hai acasă, încercăm să ne întoarcem mâine dimineață, poate s-o milostivi.
ALTA: Ce rost are mâine ? Acum era momentul nostru. Ooooh! (plânge de ciudă).
(Cu acelaș plâns de ciudă, ies cu toatele spre dreapta, pe lângă casa mirelui, plângând și
suspinând).
APOSTOLUL TOMA: (jenat îngaimă): Și una dacă era și nu era frumos. Dar cinci dintr-odată, să
lipsească, are și el dreptate....
IUDA: Păcat de ele, sărmănicele. Au rămas și pe afară, și bătute și cu banii luați.....
IISUS: (către grupul său care a rămas profund impresionat): Eeeeh! Prea târziu ! Ați înțeles ceva
din asta?
GRUPUL (dă semne din cap că toți au înțeles).
IISUS: Cu aceasta se aseamănă Împărăția Cerurilor, în care Fiul Omului este Mire și Judecător: cu
zece fecioare care-și iau candelele lor în întâmpinarea lui. Când El vine, trebuie să fie toate pregătite
cu tot ce se cere. Nu cu mai puțin.
(Toți rămân înmărmuriți, nimic zicând).
 257

IISUS (continuă): Priveghiați, deci, că nu știți ziua, nici ceasul, când vine Fiul Omului.
(Toți rămân profund impresionați, uitându-se după fecioarele care au ieșit plângând.Apoi se întorc
cu privirile la Iisus, care-i mângâie cu privirea foarte blândă și le face semn să iasă, să meargă cu
toții) :
IISUS: Să ne odihnim în noaptea aceasta, care pentru mine va fi ultima cu adevărat liniștită....
(Încă odată uimiți de cuvintele lui, ies cu toții, cu o oarecare teamă. Nimeni din ei nu se gândește
de ce Iisus nu mai merge la nuntă unde a fost invitat de mire.).
CORTINA.

TABLOUL XI
JUDECATA DIN URMĂ
Scena I
(Miercuri după masă. În Valea lui Iosafat, lângă peștera unde se ascundeau să doarmă, Iisus cu
Apostolii, nu departe de Grădina Măslinilor).
APOSTOLII (preocupați pentru Iisus): Învățătorule, azi ai fost mai sever ca oricând. N-ai menajat
pe nimeni, cum mai făceai, n-ai economisit nici un cuvânt, ura lor acum nu mai are limită contra ta,
Doamne.
IISUS: (schimbând vorba): Acum vă voi oferi o priveliște asupra viitorului. Nu trebuie voi să nu
știți cum se va termina totul și ce aveți de propoveduit lumii: iubirea pentru aproapele vostru, cu
condițiile care vi se vor descoperi în vedenia ce vă voi arăta.
APOSTOLII: Ce priveliște ne arăți și unde se va întâmpla ?
IISUS: Vă arăt sfârșitul acestei lumi. Ultima scenă. Căci pe celelalte vi le-am descris cu amănuntul.
Dar sfârșitul este cel mai important. Și voi trebuie să-l trăiți și să-l propoveduiți așa cum vi-l arăt eu,
pentru ca să ajungeți judecătorii neamurilor pe acelaș Tron cu mine, precum v-am promis.
APOSTOLII: O, Doamne, ce mare cinste ne dai, vom fi noi oare în stare ?
IISUS: Da, veți fi. Cine rabdă până la capăt se va mântui. Iar jugul meu e dulce și sarcina ușoară.
Desigur, va fi strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum, dar, pentru cei aleși,
acele zile rele se vor scurta. Fiți vrednici de această alegere, nu deveniți nici unul din voi fii ai
pierzării.
IUDA: (se uită lung).
APOSTOLUL MATEI: E adevărat, ne-ai spus pe șleau multe rele despre sfârșitul lumii. Dar cea
mai frumoasă veste ce ne-ai dat-o este că Evanghelia ta va fi propoveduită la toate neamurile, toți te
vor cunoaște, toți vor putea să se mântuiască.
IOAN MARCU: Începând cu poporul nostru.
 258

IISUS: Ba nu. Terminând cu el. Din cauza înmulțirii fărădelegii, un voal va rămâne peste mintea
evreilor și abia după ce toate popoarele mă vor cunoaște și mă vor voi ca Mântuitor, vor veni și ei.
Și imediat după aceea, va fi sfârșitul.
APOSTOLII: Adică, după întoarcerea poporului nostru, ales, vom avea veștile despre războaie și
cutremure ?
IISUSE: Acelea vor fi mai nainte. Veți auzi veștile acelea imediat ce se întâmplă, de pe tot
pământul. Toți vor ști totul despre toți, dacă vor să afle. Știe Dumnezeu cum, nu v-o spun eu acum.
Și nu vor avea cuvânt de dezvinovățire, cum au mulți astăzi, când acest dar nu a venit peste lume.
APOSTOLII: (din ce în ce mai uimiți, vorbind completându-se): Și vor veni Cristoși mincinoși și
prooroci mincinoși, cum ne-ai spus? Dar vor reuși să amăgească pe cei aleși ?
IISUS: Nu, dar vor încerca. Și pe unii îi vor ucide. Tocmai pentru că nu se vor lăsa amăgiți. Dar din
ceilalți, mulți vor fi slabi de înger și se vor vinde unii pe alții. Oricum, nu va fi greu să vă dați
seama de înșelăciune. Nici eu, nici Tatăl meu, nu facem nimic pe ascuns, nimic greu de înțeles,
nimic cu două înțelesuri. Mesia, adică Fiul Omului, adică Eu, nu va veni pe ascuns. Ci ca fulgerul
care pornește de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi venirea mea glorioasă.
APOSTOLII: Când, Doamne, când ?
IISUS: Eh ! După strâmtorarea acelor zile, în care, mai rău ca orice, va fi că veți fi urâți de toate
neamurile, pentru numele meu, tocmai pentru că voi și ucenicii voștri vor propovedui Evanghelia la
toate limbile și nimeni nu va putea spune că nu a auzit de mine și de mântuire; atunci soarele și
luna se vor întuneca, stelele vor cădea din cer, puterile tăriei se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer
semnul Fiului Omului, (face o cruce mare cu mâna), și toți vor vedea cu frică pe Fiul Omului
venind pe norii cerului, cu putere și cu mărire multă. Între timp, la glas de trâmbițe, îngerii mei vor
aduna pe toți aleșii pământului, iar voi veți primi scaune de judecată și veți judeca alături de mine.
APOSTOLII: Când, Doamne, când ?
IISUS: Pe neprevăzute și pe nepregătite. Ați văzut mirele de ieri ? A venit când nimeni nu se
aștepta. Și fecioarele întârziate au rămas pe afară....N-ați înțeles ? De fapt nici Fiul Omului nu știe
ceasul acela, ci numai Tatăl. Dar, de ce să vă temeți? Voi veți fi mereu pregătiți, oricând e bine
pentru cei credincioși mie și cuvântului meu.
APOSTOLII: Și unde va fi ?
IISUS: Lumea noastră știe că se va întâmpla chiar aici, în această vale. Eu nu contrazic pe nimeni,
ci doar spun că, oricum, în lumea înoită a lui Dumnezeu toate sunt aceleași și cu totul altele, căci
devin curate și nemuritoare și nu cum le vedeți acum. Și, cum zice Dumnezeu în profeți, gândurile
mele nu sunt gândurile voastre și judecățile mele nu sunt judecățile voastre. Deci, fiți cu luare
aminte, ca să nu confundați realitățile, precum fariseii și cărturarii, sau păgânii.
 259

APOSTOLII: (tac uimiți).

IISUS: Și așa, când se va așeza Fiul Omului în jețul slavei sale, se vor aduna înaintea lui toate
neamurile și-i va despărți pe unii de alții precum desparte ciobanul pe oi dintre capre. Și va pune
oile de-a dreapta sa și caprele de-a stânga.

Scena II
(Iisus se așează pe un bolovan în Valea lui Iosafat, în partea stângă a scenii, cu fața spre partea
cea dreaptă. Apostolii și femeile se pun în jurul său și privesc și ei ca Iisus, deocamdată nimica
văzând. Deodată partea scenii unde sunt Iisus și Apostolii se întunecă, iar partea dreaptă a scenii
se luminează din ce în ce, până devine o lumină orbitoare.
O trâmbiță răsună. Patru Îngeri, luminați cu reflectoare puternice aduc un tron împărătesc, tot
luminat, pe care ei îl așează în dreapta scenii, cu fața spre stânga, în linie dreaptă cu Iisus. Doi din
ei ies și se întorc escortând cam 10-12 persoane; 5-6 din ele sunt îmbrăcate în tunici albe,
strălucitoare. Ele sunt invitate în dreapta tronului, și stau cu fețele spre public, luminate și ele.
Celelalte sunt îmbrăcate mai ponosit, cu diferite haine la nimereală. Ele rămân în colțul scenii din
dreapta, lângă public, oarecum în spatele Tronului, cu fețele spre tron, dar așezate în așa fel încât
spre a vedea tronul trebuie să-și sucească ușor gâtul spre dreapta.Stau în semi-întuneric.
Mai multe trâmbițe sună una după alta și împreună).
APOSTOLUL IOAN: Acei oameni par înviați din morți. Au trupurile altfel decât ale noastre.
MARIA FECIOARA: Ce trup luminos au unii și ce trup întunecat au ceilalți !
IISUS: Eh, așa vor fi cu toții după Înviere. Luminoși sau întunecați. Eu v-arăt de acum ce va fi, ca
să știți.
TOȚI (rămân muți în admirație).
IISUS: (se scoală de pe bolovan, din zona întunecată și merge spre Tron. Un comandant de Îngeri
îi oferă o splendidă hlamidă împărătească, un alt înger îi aduce coroana imperială, formată din 3
coroane puse una peste alta și dominate de crucea din mijlocul coroanei. Iisus o ia din mâinile
Îngerului, sărută crucea și-și pune coroana pe cap. Lumina puternică este continuă. Apostolii și
Femeile au rămas pe loc, înmărmurite, în zona întunecată. Trâmbițele tac. Iisus se așează pe Tron.)
IISUS (adresându-se celor luminați din dreapta sa. Fața lui nu se vede, fiind îndreptată spre fundul
scenei. Dar fețele lor se văd, luminoase și fericite): Bine ați venit ! Ce mai faceți, cum vă simțiți ?
UNUL DIN EI: Bine, Doamne, suntem fericiți să te vedem pe Tronul Tău glorios.
IISUS: Și eu. Mai ales că sunteți binecuvântații Tatălui meu. Iar astăzi vă dau în chip solemn să
moșteniți Împărăția cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii.
 260

ALTUL, și MAI MULȚI DEODATĂ: O, Doamne, cum să-ți mulțumim, nu ne așteptam chiar la
atât... Fericirea de a fi cu Tine ne este de-ajuns.
IISUS: Da, dar eu vreau să vă răsplătesc, pentru binele pe care mi l-ați făcut.
EI: Care bine, ce bine Ți-am făcut ?
IISUS: Flămând am fost și mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și mi-ați dat să beau; strein am fost
și m-ați adus la voi și mi-ați dat casă și masă; m-ați ajutat să am documente și pașaport; gol am fost
și m-ați îmbrăcat; bolnav am fost și m-ați cercetat; ați venit cu doctorii la mine, ați trimis salvarea,
m-ați internat în spital, ați plătit operațiile; în temniță am fost și ați venit la mine, ba m-ați și cerut
guvernatorului să-mi fac închisoarea în casa voastră.... pentru care eu vreau să vă mulțumesc.
TOȚI cei din DREAPTA (din ce în ce mai uimiți): Cum, când te-am văzut flămând și te-am hrănit?
ALTUL: Sau însetat și ți-am dat să bei?
ALTUL: Când te-am văzut strein și te-am primit?
ALTUL: Tu ai fost străin? Te-am adus eu pe tine în casa mea?Te-am ajutat să ai documente și
pașaport? Eu am fost șef la pașapoarte dar nu-mi amintesc să te fi văzut acolo.....
ALTUL: Gol ai fost și te-am îmbrăcat? Eu am avut un mic magazin de haine și tricouri, dar nu-mi
amintesc....
ALTUL: Ai fost bolnav tu ? Am venit eu cu doctorii la tine?
ALTUL: Am trimis eu salvarea pentru tine?
ALTUL: Eu am fost doctor, dar nu-mi amintesc să te fi internat eu în spital, și să-ți plătesc
operațiile; ce operații ai avut ?
ALTUL: Eu am primit câțiva pușcăriași cu arest la domiciliul meu, dar erau niște tâlhari, hoți, nu
erau oameni de treabă. Cum adică, tu, închis?
IISUS : (de pe tron). Tocmai aceasta e frumusețea, că ați făcut-o fără intenția de a mă sluji pe mine.
Că dacă ați fi știut că mă serviți pe mine, ați fi făcut-o din interes, ca să vă dau răsplată cerească.
Ori voi ați făcut totul fără gând de răsplată. Ați făcut-o unor frați de-ai miei mai mici și neînsemnați,
care n-ar fi putut nicicând să vă răsplătească.(Apăsat și solemn): Ei bine, făcând și unuia singur
dintre ei, mie mi-ați făcut.
TOȚI, (cu Apostoli și Femei și cei din stânga): Aaaaaa!
(Iisus se scoală de pe tron, se duce spre ei și-i îmbrățișează pe toți odată, și apoi pe fiecare, într-o
lumină orbitoare. Se aud clopote în depărtări și o muzică de vis). Duceți-vă, dragii mei, duceți-vă.
(Ei ies prin fund în dreapta, pe un drum de lumină cu doi îngeri în față).
IISUS (se reîntoarce pe Tron și se adresează celor din stânga, cu față severă, dar resemnată, pe
care publicul o vede. Fețele lor nu se văd, dar ei stau zgribuliți și înfricoșați, aproape căzuți la
pământ.):
 261

Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui.
(Condamnații se zmiorcăie):
CONDAMNAȚII: Doamne, de ce ? Nu am predicat în numele Tău ? Nu am făcut minuni în numele
Tău? Nu am mâncat și băut cu tine la masă ? Cum așa ?
IISUS: Depărtați-vă de la mine toți cei ce ați lucrat fărădelegea !
CONDAMNAȚII: Ce-am făcut, ce ne-a scăpat nefăcut ?
IISUS: Hm ! Flămând am fost și nu mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu mi-ați dat să beau;
strein am fost și nu m-ați primit; nici că m-ați ajutat să am documente și pașaport; gol am fost și nu
m-ați îmbrăcat; bolnav am fost și nu m-ați cercetat; în temniță am fost și n-ați venit la mine, nici
măcar să-mi aruncați un zâmbet....
CONDAMNAȚII: (din ce în ce mai uimiți): Cum, când te-am văzut flămând și nu te-am hrănit?
ALTUL: Sau însetat și nu ți-am dat să bei?
ALTUL: Când te-am văzut strein și nu te-am primit?
ALTUL: Tu ai fost străin? Eu nu te-am ajutat să ai documente și pașaport? Eu am fost șef la
pașapoarte... E adevărat că n-am ajutat pe nimeni, eu am respectat legea,... e adevărat că am primit
multe peșcheșuri... dar nu-mi amintesc să te fi văzut acolo.....
ALTUL: Gol ai fost și nu te-am îmbrăcat? Eu am avut un mare magazin de haine și mătăsuri, n-am
ajutat pe nimeni, dar dacă te-ași fi văzut, ți-aș fi dat tot magazinul, oh......
ALTUL: Ai fost bolnav tu ? Eu am fost doctor, am lucrat numai pe bani, știi, aveam leafă mică, noi,
doctorii... trebuia să jumulim de la bolnavi.... dar nu-mi amintesc să te fi văzut internat eu în spital,
păi... dacă te-aș fi văzut, vaaai, cum te-ași fi tratat, gratis, desigur....
ALTUL: Eu am fost director de pușcărie, dar nu te-am văzut acolo, că, sigur aș fi...... erau toți niște
tâlhari, hoți, nu erau oameni de treabă. Cum adică, tu, închis?
IISUS (teribil): Întrucât nu ați făcut nimic din tot ce am spus aici, nici măcar unuia dintre frații mei
mai mici și neînsemnați, pe care nimeni decât voi nu i-ar fi putut ajuta, ei bine, mie nu mi-ați făcut.
Căci eu eram, fiecare dintre ei !
CONDAMNAȚII (rămân uimiți, îngroziți, fără glas).
IISUS: Hai, cărați-vă de-aici. (Îngerilor): Duceți-i, vă rog.
(Îngerii îi împing spre dreapta scenii, din spatele tronului, pe întuneric. Se aud plânsete și vaiete.
De departe o toacă bate ca de vecernie. Iisus se așează pe tron cu capul în mâini. Apoi se scoală,
face semn celor doi îngeri ce s-au întors de la cei luminoși. Unuia îi dă coroana, altuia mantia,
rămânând îmbrăcat ca mai nainte. Îi binecuvintează. Îngerii ies. Alți patru îngeri iau Tronul și ies
cu toții spre dreapta în fund, pe drumul de lumină. După aceasta, scena se luminează normal, în
 262

întregime. Iisus se îndreaptă spre grupul de Apostoli și Femei și ei toți spre El; se întâlnesc în
mijlocul scenei).
APOSTOLUL IOAN: Doamne, a fost aievea, sau a fost un vis tot ce am văzut ?
IISUS: A fost, este și va fi aievea, dragul meu copil. Vei mai vedea din acestea, spre bătrânețe, mai
cu de-amănuntul. Și va trebui să le scrii, ca nimeni să nu fie în necunoștință.
APOSTOLUL TOMA. Doamne, să ne pui pe toți la dreapta ta, nu la stânga !
IISUS : Nu-mi este dat mie aceasta, ci vouă, dacă vă lăsați conduși de Tatăl meu.
MARIA LUI CLEOPA: Dar ne va fi oare greu să facem ca acei drepți ?
MARIA FECIOARA: Nu, nu e greu. Sunt gesturi pe care le faci spontan, instinctiv, automat, atunci
când te lași ajutat de Fiul meu și de Duhul Fiului meu. Nu-i așa, Fiule ?
IISUS: Așa este, mamă. Iar eu fac noi toate lucrurile.(Către Apostoli): Acum vă veți risipi, dar
îndrăzniți, Eu am biruit lumea.
APOSTOLUL PETRU: Iubirea, iubirea, da. Ea ne dă puterea de a face tot ce ne-ai spus. Iubirea nu
ne va rispi. Cu iubirea, Tu biruiești lumea. Eu te iubesc Doamne.
IISUS: Mă iubești tu mai mult decât aceștia ?
PETRU: Doamne, Tu știi că te iubesc.
IISUS: Te voi mai întreba acest lucru, dar nu acum, ci mai târziu, când toate se vor împlini.(C ătre
apostoli si ucenici): Acum că toate s-au sfârșit, cred că ați văzut și ați înțeles ceia ce nu vă puteam
spune chiar din prima zi : Iubiți-vă unii pe alții, așa cum eu v-am iubit pre voi. Dacă vă aduceți
aminte de tot ce am făcut pentru voi, de tot ce v-am spus, de toate puterile și onorurile ce v-am dat,
fără să vă cer nimic pentru mine, vă va fi ușor să înțelegeți adâncimea iubirii mele pentru voi. Și
trebuie s-o înțelegeți, ca s-o dați altora, adică tuturor, și prietenilor și dujmanilor, în felul deosebit
cum am dat-o eu. Dacă faceți aceasta, ați împlinit întreaga lege, pentru că acest fel de iubire vă va
da vouă puterea și înțelegerea cum să vă comportați cu Dumnezeu și cu viața voastră. Altminteri, nu
veți înțelege nimic și nu veți putea da lumii vestea mântuirii.
APOSTOLII: Te vom iubi până la moarte.
IISUS: Nu vreau ca să muriți pentru mine. La un semn al meu, trebuie să fugiți. Să fugiți mereu, să
nu vă dați în mâinile fariseilor și dregătorilor. Nu veți termina cetățile din Israel unde să fugiți, până
când Fiul Omului va veni întru Mărirea Sa. Dar vreau să vă iubiți între voi cum v-am iubit eu. Iar pe
mine, dacă mă iubiți, să păziți poruncile mele și spuneți asta tuturor popoarelor. Căci poruncile mele
nu sunt grele, fiindcă sunt acelea înscrise în suflet, fără de care nu poți trăi, decât spre a sfârși în
gheenă. (Face câțiva pași și grupul după El. Schimbă vorba).
Știți că peste două zile vor fi Paștele și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.
(Toți îl privesc cu groază și neîncredere).
 263

O FEMEIE MIRONOSIȚĂ: Ah, din nou asta ! Și când mă gândesc că mi-ai spus că mirul pe care ți
l-am turnat pe cap în casa lui Simon leprosul l-am pus pentru înmormântarea Ta. Nici prin cap nu
mi-a trecut, îți place așa să cobești despre tine, Doamne, Doamne.....
IISUS (nu răspunde nimic, ci merge înainte și iese spre stânga, încet, urmat de tot grupul. Pentru
câteva clipe, scena rămâne goală).
TABLOUL XII
(Aceiași vale, seara târziu. În întunericul aproape desăvârșit, numai fețele protagoniștilor se văd
bine cu un far discret îndreptat asupra lor).
SCENA
Iuda Iscarioteanul.
IUDA (reîntorcându-se di stânga, se oprește în mijlocul scenii cu fața la public):
Nu mai pot. M-am săturat, nu mai pot. (Sacadat): Nu mai pot ! Nici eu nu știu cine m-a pus
să merg după omul ăsta și cum am avut atâta răbdare să stau după el. Să-mi pierd cei mai frumoși
ani din viață ca să ascult niște baliverne care nu m-au interesat niciodată și să văd minuni care nu
mă privesc și care nu mi-au adus nici un folos. (După o pauză, în care se plimbă nervos): E
adevărat că nu eu am vrut neapărat să viu după el. El mi-a făcut semn, cum a făcut și ăstorlalți și l-
am urmat, gândind că vom câștiga ceva. Dar numai eu sunt sincer între ei să-mi exprim
dezamăgirea. Ăilalți sunt niște falși. Sau naivi. Ioan, ăsta micu, e și una și alta. Și e și cel mai
șmecher dintre ei. Și-a dat seama că eu fur banii din pușculiță. Nu știu dacă m-a pârât lui Iisus, căci
el nu mi-a zis nimic, dar tot face aluzii cu unul care l-ar păcăli, l-ar vinde.... (Așteptând aprobarea
din partea publicului): Păi, da, îl păcălesc. Îl păcălesc pentru că și el m-a păcălit pe mine. Dac-aș
putea, aș fura tot, dar e prea puțin, ca să mă expun pentru nimic la răzbunarea lor. Îl păcălesc pentru
că eu vreau bani. Bani, nu povești. Bani, nu împărăția de după moarte. Afaceri, nu predici. Să fiu
colo, Șef al Templului, nu vagabond de doi bani si sărac cu duhul. Hă, auzi tu! Fericiți cei săraci.
Eu sunt un om sărac, dar n-am simțit niciodată fericirea până acum...... Ăsta promite-ntr-una
Împărăție, mărire, glorie, victorie, mântuire, eliberare... De unde ? Împărăție înseamnă bani. Bani,
aur, bogăție, putere, influență, carieră, alungarea romanilor, el, rege peste Israel și preot al
Templului. Eu, vicarul lui sau unul din vice regi. Să am aici, la teșcherea, saci de bani. (Se bate
peste raniță). Și dacă tot mi se cere să fac milostenie, să îngrijesc de bolnavi, să plătesc hotel la
străini, păi, să am de unde da: un sac de bani la stânga, unu la dreapta. Acum, ce pot da? N-am nici
măcar o lăscaie în buzunar. De ani de zile ne ține vagabonzi pă drumuri, de dormim și mâncăm pă
unde apucăm, fugăriți și amenințați permanent de oamenii Templului și de romani. Eah, ne grijesc
câteva muieri de-astea, moarte după el, care nu-s bune la nimic, decât să ne mai coase câte o haină
și să ne arunce niște pogace. Suntem și noi bărbați, nu ? Păi e aia de zice că s-a convertit, de și-a
 264

ascuns părul sub bazma, dar are un vino-ncoace de te...hm... Stă numai pă lângă Iisus, dar El nici nu
se uită la ea, nu-l interesează femeile, nu-l interesează decât împărăția cerurilor. Ba mai mult, zice
că fecioria e mai bună decât căsătoria. Asta-i prea de tot ! Deja o femeie e prea puțin...Deja legea
noastră e așa de aspră, la asta romanii, grecii sunt mult mai șmecheri.... Ei trec de la femei la bărbați
și invers, fără nici o problemă.... Iar noi, 12 bărbați, cu Mesia lângă noi, toți feciori, ai auzit ? Păi nu
degeaba s-a îmbolnăvit soacra lui Petru. S-a îmbolnăvit de supărare, că prostu n-a mai dat pe la
nevastă deloc.....Ba i-a intrat în cap c-o să-l facă pe el mare șef... Ei, asta ar fi prea mult.
Deocamdată e șef de vagabonzi. (Iar se plimbă dintr-o parte a scenii cu mâinile la spate, supărat și
gânditor. Se oprește iar în mijloc, spre public):
Nu știu de unde or face bani șmecherii ăstia de colegi ai mei, dar eu trebuie să fac
numaidecât rost de ceva arginți. N-am nici măcar de curve. Cu atât mai puțin, de nuntă. Că mie,
sigur, n-o să-mi schimbe apa-n vin, că tot zice că moare, că-l omoară.... uita și asta mă plictisește
peste poate119. Se așteaptă să fie răstignit pe cruce peste două zile ! E nebun ! Asta nu s-a mai
pomenit. Numai marii tâlhari, hoți, bandiți, au parte de asta, dacă intră pe mâna romanilor..... Ori el
e nevinovat, asta e clar. Că eu sunt nemulțumit e un cont. Dar că el e cel mai curat om, că e omul lui
Dumnezeu, nu încape îndoială. Face minuni cum nimeni nu face, și spune chestii pe care nimeni nu
le spune și știe viitorul ca cel mai grozav dintre profeți.... în sfârșit e cel mai bun om creat de
Dumnezeu pe pământ. O fi chiar cum se spune, că Maria l-a născut de la Duhul Sfânt. Nu pun la
îndoială fecioria Mariei. Dar n-are de-a face cu mine. Eu vreau muieri, vreau bani, vreau bogăție,
palate, vinuri alese, și... între două mese îmbelșugate și cu oale de vin înainte, și cu o femeie pe un
genuchi și cu alta pe ăstălalt genuchi, tot să predic evanghelia asta pe care ne-o învață El....
Hm, ia ascultați-mă un pic ! Uite, să presupunem că El va birui și că va înființa biserica pe care tot
spune că o clădește pe temelia noastră. Păi ce, credeți Dv. Domnilor spectatori, că urmașii
Apostolilor, adică urmașii mei, vor trăi ca Iisus și ca noi ? Fără casă, fără masă, fără moșii, fără bani
mulți, fără haine bogate, fără servitori, fără trăsuri de lux, fără onoruri, fără neveste, fără amante,
fără sclavi, și permanent amenințați de toată lumea ? Ar trebui să fie țigniți ! Ei vor avea dorințele
mele, aspirațiile mele, morala mea, care este rațională și omenească, nu visătoare și contra vântului
ca a Ăstuia....Ei, între două mese bogate, vor boteza niște nătăfleți, între alte mese, cu băuturi alese
și joc de zaruri, vor predica fericirile alea cu săracii și persecutații, dar la alții, căci vor sta la masă
cu Împăratul romanilor, cu Irod, cu Marii Prelați, cu Marii Șefi, cum îi stă bine unui Împărat. Căci
așa zice Ăsta, că ne face Împărați.... Dacă nu-s minciuni, sunt iluzii, toate elucubrațiile lui....Eu m-
am săturat. De aceea, m-am decis. Azi vreau să fac bani. Nu mâine. Azi. De ani de zile n-am mai
văzut o para chioară. Azi îi voi vedea. Cum au pus o mare sumă pe capul lui, mi se pare, zece sute

119
Preferabil și modern spus ” mă stresează la maximum”.
 265

de mii de arginți, ei bine, și dacă-mi dau jumate din ei, tot mă declar mulțumit. Tot pot face o mică
afacere cu ei. Deschid un restaurant, chiar aici lângă templu, scot banii repede la loc. Și o vilă în
Cezarea, în orașul romanilor. De acolo scot alți bani, că pot să le vând păgânilor toate felurile de
cărnuri și de nebunii, că ei nu sunt proști ca ai noștri să se ție de opreliștile fariseilor care nu sunt
scrise nici măcar în legea lui Moise. Vezi, și aici, Iisus are dreptate. Aaa, multe pot să fac cu acontul
pe care-l iau de la popii ăștia... Le spun unde e Iisus, îi duc chiar eu la el, o să găsesc eu un truc
acolo, cum să fac, să nu-și dea nimeni seama, dintre ei, că vorba aia, de ce să-mi fac atâția dujmani
de pomană ? Și n-au decât să-l aresteze. Dacă pot. Păi ce, pot ? Au vrut să-l prindă de zeci de ori, și
el, țac, a fugit din mâinile lor, și s-a ascuns. Și acum o să facă la fel. Păi ce, o să se dea în mâinile
lor ca prostu ? Nu ne-a spus el chiar acuși că și noi trebuie să fugim, să nu ne dăm în mâinile lor.
Fugim cu toții. La Antiohia, la Roma chiar. Ce, să putrezim în orașul ăsta de fanatici ? Eu, cu banii
și afacerile mele îl pot ascunde chiar și pe Iisus. Cumpărăm împreună o vilă la Roma, pe vreuna din
colinele Romei, zic unii că sunt vreo 7. (Răzgândindu-se, cu o oarecare grijă). Dar, hai să zicem că-
îl arestează. Doar nu l-or omorî. Nici nu pot. El care a înviat pe Lazăr ? Ba chiar, machia zău ! El
tot vorbește de înviere! Poate că vrea să spună că se va preface că moare, dacă-l bagă ăștia în
cisterna aia a lui Caiafa .... O să-i arunce hoitul în Gheena, el se scoală și, p-aci ți-e drumul. Tot eu o
să mă duc să-l iau și să-i propun să ne suim pe o corabie, plătesc eu drumul. Phăăăă, ce viață mă
așteaptă ! Și ce gagici corpolente sunt p-acolo prin grădinile Cezarului ! Mamăă, când vine Cezarul
cu sclavele, mamăăă, îți lasă gura apă....
Oh! Se făcu târziu. Mă duc la Ana, la Caiafa, la toți ăștia din Sinod, care așteaptă bosumflați....
Chiar acum mă duc. După care, o să serbez Paștele cu Iisus și cu ăștelalți. Să vedem când vor ei să-l
dau în mâinile lor. Poate că după Paști, ca să mâncăm mielul liniștiți. Dar poate e mai bine înainte,
ca să mă scap de-o grijă și să aranjez banii cât mai iute, să-mi iasă pasența cu prăvălia și cu toți
muștereii care vin zilele astea la Ierusalim... Hăăăă ! Doamne, să fie-ntr-un ceas bun !
Asta fac. Mă duc acum. Și să-l vedem pe Iisus, cât îl duce capul. Ori așa, ori așa....(Se uită în
dreapta și-n stânga și iese ).

DIAVOLUL: (intrând tot de la stânga, vine spre public): Iată-mă, m-am întors. Tot zicea El că nu-
mi sosise ora mea. Acum însă cred că mi-a sosit. De fapt, toate orele sunt ale mele; e drept, până
acum n-am reușit să-i fac nimic acestui...”Mesia”. Dar acum, s-a isprăvit. (Arătând spre partea pe
unde a ieșit Iuda). Am intrat personal în acest băiat prost care se crede șmecher. I-am prins
slăbiciunea, și pe aia m-am așezat ca pe o sanie, care m-a dus direct la inimioara lui. Și așa eu îl duc
tot ca o sanie, direct la sinod. Și de acolo, mai departe. Am cu fiecare câte un program: cu Iuda
unul, cu Petru un altul, și cu Iisus,...îîîî... nu mă deranjează că nu i-am intrat în inimă și nu mi-a
 266

făcut niciodată pe voie. Dar... dacă mă pot distra cu moartea lui, mă declar mulțumit. Îl trimit în
Împărăția lui cerească din care tot El m-a exclus,... iar eu mă mulțumesc cu asta de aici.....În care,
planul lui a dat chix. Tot eu rămân șef aici. Unde El s-a lăudat că m-a văzut căzând. Oi fi căzut, dar
am pus stăpânire vârtoasă pe acest pământ creat de El, dar devenit al meu. Ah, ce satisfacție îmi dă
gândul ăsta ! Și aici, în domeniile mele, să poftească să facă ei, apostolii ăștia speriați, o biserică,
cum zic ei c-o fac. Să-i văd cât rezistă contra mea. Mda, poate nu reușesc să-i acaparez pe apostoli.
Nici pe maică-sa n-am reușit, și mi-a scăpat din ghiare si ticăloasa aia de Magdalena, auzi tu, Ăsta a
scos 7 servitori de-ai mei din ea.... Nu-i nimic. Prevăd că viitorul va fi al meu. Urmașii urmașilor lor
or să fie cum a povestit Iuda acum. Cu jucării pentru copii și cu judecăți primitive cu care am
păcălit eu pe popii păgâni și ei pe credincioșii lor, tot așa, voi păcăli și pe popii puși de apostoli. Ba
nu. Prevăd că mă vor întrece. Mi-e scârbă de unii care spun și fac lucruri atât de perverse, de nu-ți
imaginezi, și pe urmă dau vina pe mine. Dar și eu mă uimesc câteodată de ce sunt ei în stare și jur
că n-am nici un amestec... Oricum, mie-mi face plăcere, îi mai împing, dar tot ei încep și nu sunt
niciodată mulțumiți cu inspirațiile mele, mai pun și de la ei, nu se lasă depășiți.....Cei mai șmecheri
pe lumea asta sunt popii, dar și magistrații, regii, amantele lor, amanții lor, mai ales...pe
urmă....teologii, doctorii, farmaciștii și, de ce nu, muncitorii ”specialiști”....ăia care se pricep la
vinuri, la apă, la gaze, la mașinării, la vânzare, la cumpărare.... comandanții de armate, spionii
lor,...mă întreb cine rămâne afară ? Toți se-ndeasă la mine, mulți mă depășesc.... Cu popii slujitori
ai acestui pretins Mesia va fi simplu și mai ușor să păcălesc lumea, decât cu alte categorii. Că, știți,
se prezintă bine, drept campioni ai adevărului și ai sfințeniei, deci pot păcăli mai bine. Așa
nerușinare n-a atins-o nici o altă categorie. Păi da, că oricare dintre ăștelalți, dacă se vor proclama
vicari ai Ăstuia, nimeni nu-i va lua în serios. Dar pe capii Bisericii da. Eu pe popi doar îi voi învăța
jocurile, iar ei le vor da mulțimilor: ceremonii, reguli, opreliști, bucate, cârpe sfinte, tot felul de
farafanstâcuri. Iar ei, fără să creadă în ele, precum proștii ăștia de vrăjitori greci și romani, le vor
folosi ca să uimească mulțimile neroade, in numele domnului Mesia. Iar marii șefi ai bisericii lui
Mesia, vor fi cum a zis Iuda, că doar tot de la mine se inspiră toți: plini de bani care sunt ochii mei,
plini de plăceri trupești, care tot de la mine vin, chiar dacă eu nu le am.....Noooo, domnule care te
crezi Mesia, nu vei birui. Te vor urma câțiva, pe care voi avea grije să-i chinuiesc folosind chiar pe
șefii lor popi, urmași ai apostolilor. În rest, ei toți vor construi Împărăția lui Dumnezeu pe pământ,
care, în realitate va fi a mea. (Rîs diabolic specific). Ha ha ha ha ha ! Și nu vor crede în mine, vor
zice că nu exist, ha ha ha ha ha, dar eu voi fi cu ei, sub ei, între ei, și în ei....Și vor zice că cred în
tine, domnule Mesia, dar nu va fi adevărat, nimeni nu va crede. Se vor proclama credincioși ooooo,
evlavioși, ooooo, cruci maaari, bărbi maaari, mitre maaaaari, dar ei vor fi tot ai mei, ai meeeeeei,
(îngroșând vocea din ce în ce), ai meeeeei....vor fi ateeeei, adică ai meeeei, vor fi agnoooostici,
 267

adică ai meeeeei,vor fi laaaaici, adică ai meeeei, vor fi perverși, adică ai meeeeei, he, he, he,
domnule Mesia...(Brusc amintindu-și): Sigur, o durere tot am. Și iat-o: că oricât de răi și de falși vor
fi, cu ajutorul meu, popii și credincioșii lor, eu nu voi reuși să-i distrug Biserica Ăstuia. L-am auzit
spunând că ”porțile Iadului n-o vor birui”. Și tare mi-e teamă că așa va fi. Vor fi destui, chiar prea
mulți, printre ai lui, pe care nu-i voi putea convinge.Grupuri, grupuri de copii, de tineri, de bătrâni și
de fecioare nu vor fi niciodată ai mei....Îi vor pune și-n calendar ca să-mi facă necaz mie. Oh ! O să
umple lumea de semne sfinte de n-o să pot merge comod pe nicăieri. De, ce să fac ? Dar mă
consolează o idee: O să-i fac să sufere, o să ațâț contra lor pe șefii lor, pe barbari, pe păgâni, pe ăia
care ca prostul ăsta de Iuda se vor lepăda de domnul Mesia. Să-i bată, să-i îmbolnăvească, să-i
trimită prin pustii, să-i reducă la tăcere, să-i batjocorească, să-i facă ridicoli... Deci, tot o să mă
distrez suficient.
(Amintindu-și): Oh, e târziu. Mă duc să aranjez. Trebuie să ațâț pe evreii ăștia contra Lui. Rîsul
lumii, ca să fie urât tocmai de poporul pe care și l-a ales. Ah, ce satisfacție supremă ! Să văd dacă
pot să-i conving să-l omoare. Că nu mă las până nu-l văd mort. Dar trebuie să inventez ceva așa,
distractiv, cum să zic, ceva care să nu semene cu nimic. În primul rând să-l oblig pe Ăsta să se
declare pe față: ori e ori nu e. Așa ca ei să aibă motiv să-l omoare. Să ațâț norodul ăsta idiot să
prefere un criminal, și să se lepede de Ăsta. Dacă se mai și blesteamă singuri, asta e tot ce-mi pot
dori. Să îi inspir să amestece și pe păgâni în această afacere, pentru ca să nu zică cezarul că e
nevinovat. Să-i arunc pe toți în rușine, nu numai pe unii..... Da, da. Așa o să fac. Și să-i conving pe
toți să-i dea Ăstuia o moarte rușinoasă. Să vedem: să-l taie în bucăți, să-l ardă de viu, să-l dea la
câini... nu-mi dau seama....Oricum, dacă nu voi reuși cu ei, voi reuși cu urmașii Ăstuia. Să-i fac
adică specialiști în arderea de vii și tăierea în bucăți, indiferent dacă sunt sau nu ai mei. Uciderea
oamenilor între ei este suprema mea satisfacție....Ah! Acum Iuda e la ieeeei, dar eu trebuie să fiu de
față, ca să-l păcălească bine ticăloșii ăia...Să văd cum îl omor și p-ăsta, lacom de bani cum e, nu
vreau să-mi scape din gheare.....Mă duc. Să mai învăț și eu ceva de pe la acești popi ai Templului,
că doar nu sunt ei degeaba șefii poporului ales....hă hă hă, și cu ce oi ști de la ei să-i instruiesc pe
urmașii apostolilor, care să întreacă în fariseism și pe evrei și pe păgâni. (Arătând spre cer): Așa, și
numai așa, răzbunarea mea contra Ta va fi pe placul meu, și-mi va da în sfârșit satisfacția dorită...
ca să-ți pară rău că m-ai alungat din cer. Ha ha ha ha ha ha, ..... (rîde diabolic din ce în ce și dispare
în întuneric).
CORTINA FINALĂ CADE.
 268

AURUL AMĂGEȘTE

sau

MINCIUNĂ E AURUL

(Goldene Luege)

Dramă în 4 acte de HERMAN FABER

Leipzig.

Traducere, în 3 acte,120 de CC. Popian, 12 mai, 1918, Crefeld.121

PERSOANELE:

(în interpretarea ofițerilor prizonieri români la Crefeld, 1918).

Doamna Gerland - Sasu- Sublocot. Sm. Grigorescu

(Doamna, în haine negre, pe cap cu o bonetă neagră de casă).

Rudolf, fiul ei, de 28 de ani . C. Popian-

Gasparri- Georgescu- Sublocot. Șt. Vișan

Eugenia, fiica lui- Aurel- N. Hagiescu

Sabina Vogt - M.C.P. Sublocot C. Călinescu

Loefler - Rădulescu V.- S. Al. Provian

120
Tradusă în 3 acte, fiind prea lungă: nota trad.C.C.Popian. Prescurtând-o un act, Popian a aranjat piesa ca să nu
piardă nimic din dramatismul ei.
121
Orașul Crefeld s-a scris Krefeld un an mai târziu.n.n.
 269

Malow - Hubert- S. I. Rotărescu (cam de 30 de ani, dar trecut. Părul capului deja cărunt și lung, de artist,
în plete subțiri. Atitudine gheboasă, merge târșind picioarele. Îmbrăcăminte burgheză sărăcăcioasă, pălărie
moale, mare, nu pare bețiv; făptură ursuză, voce răgușită).

Schenk- Locot. C. Cleanoveanu

Alvine- servitoare- S. I. Iliescu

Sofia, servitoare- idem.

Grădinarul- X

Dreapta și stânga actorului

(Reprezentată pentru prima oară la 13 martie, 1893 în teatrul comunal din Altona, Germania).

ACTUL I

(Atelierul lui Rudolf. O cameră în culoarea pământului, cu decor necesar: ușă în dreapta și în stânga; ușa
din stânga conduce în atelierul Sabinei Vogt. În peretele din mijloc, ușe către curte. În dreapta, lângă
această ușe, un cuer cu haine în perete. La stânga, înainte, o măsuță; în stânga, deoparte un dulap. Tot în
stânga, înapoi, o sobă cu lada de cărbuni și făraș. Modele moderne și sculpturi antice. Mai multe piedestale
de modelat cu și fără schițe de pământ. Pe unul, mai departe, înapoi spre dreapta, un mare grup de pământ,
acoperit cu pânze: prima schiță a grupului lui Rudolf. Lângă acesta, lada cu pământ și un mare lighean de
zinc plin cu apă din care atârnă cârpe. Pe masă scaun și pe jos, unelte de sculptură. Este noiembre după
prânz).

SCENA I

Doamna Gerland- Loeffler.

(Doamna, în haine negre, pe cap cu o bonetă neagră de casă, stă la măsuța cea mică din față și răscolește
într-o mapă de biuro care conține diferite schițe de planuri de arhitectură. Deodată se oprește asupra uneia
și-și șterge ochii cu batista).

LOEFFLER (om de 40 de ani cu haine după vechea modă, merge neobservat pe ușa dinspre verandă, spre
doamna Gerland)

DOAMNA GERLAND (observându-l se ridică ușor în sus): Domnule Loeffler!

 270

LOEFFLER (dă mâna cu jumătate de inimă, apoi, gesticulând, cu degetul): Doamnă Gerland, un mort nu
trebuie plâns neîncetat, căci nu are odihnă.

DOAMNA GERLAND (ținând încă mapa în mână): Voiam să pun nițică ordine în schițele
sărmanului meu bărbat. Vedeți ce grămadă.
LOEFFLER (rece, modest): Da, da, bărbatul Dv. a făcut multe planuri; foarte multe!

DOAMNA GERLAND: Acesta este planul unei mari clădiri în stil renaissance! Nu e așa că e frumoasă?

LOEFFLER: Bine; dar cum putea să se gândească la specularea unei clădiri așa de uriașe?

DOAMNA GERLAND Ar fi fost casa cea mai frumoasă din întregul oraș.

LOEFFLER Și cea mai scumpă. (După o pauză): Doamnă Gerland, este în camera sa domnul Rudolf?

DOAMNA GERLAND Este încă dincolo, în atelier.

LOEFFLER (scoate din buzunarul din năuntru mai multe coale îndoite pe care le desface): Aș voi să
vorbesc ceva cu Domnia Sa despre afaceri ce au rămas nedescurcate.

DOAMNA GERLAND Ah, te rog, nu acum. Azi este prima zi după nenorocirea noastră, când el are poftă
de lucru. Ar fi păcat să-i stricăm dispoziția. (Privind bilanțul ce-i prezintă Loeffler) Doamne, Doamne,
sărmanul meu copil! (izbucnește-n plâns) Când va afla el adevărata stare de lucruri! ( În grădină de aude
vocea lui Rudolf, care cântă tare) Auzi, vine ! ( Ea șterge repede lacrimile și ascunde bilanțul sub birou.)
Te rog, nu-i spune așa, deodată!

SCENA II

RUDOLF: (de 28 de ani, intră cântând; văzând pe mama sa, întrerupe repede cântecul, schimbă figura,
aruncă pălăria sa moale pe un scaun, și întinde mâna lui Loeffler): Bună dimineața, domnule Loeffler.
(Îmbrățișează pe mama sa, lipind obrazul lui de al ei, jumătate gingaș, jumătate morocănos).

Mamă, de ce plângi într-una? Nu știi tu cât îmi zdrobește sufletul, aceasta? Apoi, noi trebue să pășim înainte.

DOAMNA GERLAND Da, Rudolf, tu ai încă viitor și încă frumos!

RUDOLF (ca luminat) Da, am. Poate dracu’ numai să născocească ceva, să-mi stea-n cale. ( Apucă pe
Loeffler de amândouă mâinile și-l scutură): Ah, Domnule Loeffler , ce păcat că viața noastră este așa scurtă!
Să pot, aș cere bunului Dumnezeu 20 de vieți și tot nu mi-ar părea destul. Astăzi m-a prins un chef nebun de
lucru.(Întinde mâinile). Știi, mamă? În 8 zile n-am lucrat cât în dimineața asta.

LOEFFLER: Ai început ceva nou ?

 271

RUDOLF (senin) Da. (rîzând). Ceva nou. Numai de-aș izbuti.

LOEFFLER: Și va eși curând gata?

RUDOLF :Despre asta vorbim noi peste vreun an! De altfel, e ceva pentru care n-ai da arvună 200 de franci.

LOEFFLER Ce anume?

RUDOLF Un grup de lucrători. Da, un lucrător bătrân șade pe o piatră, obosit, trudit, istovit. Mi-l închipui în
timpul repaosului pentru prânz, mâncându-și pâinea sa. Femeia lui stă lângă el. Aceasta i-a adus oala cu
mâncare la locul de muncă și așteaptă acum lângă el până ce și-a terminat bătrânul de golit oala, până ce a
râcâit resturile de pe fundul ei și între timp îl privește dintr-o parte, îngrijorată, amărâtă. Ea observă cum el
îmbătrânește zi cu zi, cum lucrul și câștigul se micșorează și se gândește în sine: “ Ce mă fac eu cu sărmanii
miei copii, dacă bunul Dumnezeu ne ia de lângă noi pe acela care ne hrănește? ( Însuflețit până la
expansiune): Apoi vine un copil, o fetiță de 6 ani, care a venit dupe mamă. Ea stă rezimată de mamă și se ține
cu mânuțele ei de fusta mamei. Ah, ce frumos! Mânuța de copil în cutele fustei! Mica creatură, cu formele ei
gingașe, ieșind din hăinuțele zdrențuite, lângă statura înăsprită de muncă a mamei; figura senină de copil,
lângă aceea , brăzdată de necazuri și grije a mamei! (Îngrijorat). Numai dacă aș avea un model pentru un
asemenea grup, dar până acuma, încă n-am găsit. (Triumfând vesel) Dar trebue să găsesc! Aceasta e ceva
cum rar se găsește, ceea ce eu fac!

LOEFFLER (simplu și rece) Faci aceasta pe comandă?

RUDOLF (rîzând batjocoritor): Credeți Dv. că lumea vrea așa ceva?

LOEFFLER Dar Dv. credeți că veți găsi un cumpărător pentru aceasta?

RUDOLF Nu, aceasta n-o cred. Bineînțeles, dac-ar fi fost o statuie fadă de grădină, sau o fântână cu ninfe
adormite à la bonheur ! (Enervat) Dar cu forme de-astea moarte nu mă mai încurc eu! Ce dracu? Poeții sunt
moderni, pictorii se inspiră din lumea ce-i înconjoară și noi sculptorii trebue să avem veșnic în fața ochilor
antichitățile? Și noi nici măcar nu înțelegem ca cei vechi aceste lucruri! Așadar, este mai onorabil pentru noi
să fim ceea ce suntem: oameni moderni. Cei vechi au fost și ei moderni la vremea lor.

LOEFFLER Da, dragă domnule, însă gustul publicului....

RUDOLF Da, domnule dragă, însă gustul meu.. (Către mamă-sa): Mamă, de ce n-a venit domnișoara Vogt
în atelier?

DOAMNA GERLAND Tu știi că ea are lecție de desen astăzi.

RUDOLF O, aceste lecții!

LOEFFLER Dar ele îi aduc destul ca să poată trăi.

 272

RUDOLF Și-i răpesc timpul cel mai frumos din zi. Și cu tot talentul ce are în sculptură, nu va ajunge la
nimic. Asta e ce vă pot spune: eu n-aș face-o. Dumnezeu știe, n-aș putea s-o fac.

LOEFFLER Da, dar ce-ați face Dv. dacă restul de....

RUDOLF Ce-aș face? Mulțumesc lui Dumnezeu că din toată încurcătura afacerilor noastre, mie-mi rămâne
de-ajuns ca să pot să lucrez nesupărat.

LOEFFLER (schimbând priviri cu doamna Gerland): Eu am înmânat doamnei, mama dumitale, bilanțul.

RUDOLF (lipsit de curaj) Așa!? ( El merge spre verandă)

DOAMNA GERLAND (mânioasă) Rudolf, trebuie să-l examinăm împreună.

RUDOLF (vine înapoi): Dragii mei, vă rog, vă conjur. Lăsați-mă în pace cu asemenea afaceri plictisitoare!
Acum vin de la lucru, sunt încă enervat, n-am acum nici liniștea, nici mintea limpede pentru așa ceva. Te
rog, domnule Loeffler!

LOEFFLER Eu am aflat pe cineva care gândește să cumpere villa dumneavoastră.

DOAMNA GERLAND Cine este acela?

LOEFFLER E un vechi cunoscut al mieu,122 domnul GASPARRI.

DOAMNA GERLAND A! Rudolf a fost adesea în casa lui. Fiica lui nu ia lecții de la d-șoara Vogt?

RUDOLF Natural, chiar eu am recomandat-o d-rei Vogt. De altfel modelează frumos și e și la modă. ( Se
vede d-șoara Vogt prin fereastră, Rudolf se repede): Domnișoara Vogt! În fine !

SCENA III

Cei dinainte, SABINA:

SABINA VOGT, (22 ani, îmbrăcată simplu de tot, însă cu îngrijire, părul înodat cu cărarea la mijloc și
prins cu un piepten; vorbire, atitudine, mișcare foarte libere, chiar puțin copilăroase, dar nimic falș. Ea
poartă în mână un coșuleț): Doamne Dumnezeule, unde te-ai ascuns? Vreau să intru în atelier și totul este
încuiat și zăvorât.

RUDOLF (foarte vioi): Te-am așteptat până acuma.

SABINA: Ghici, ce am să-ți spun?

RUDOLF Ce?

122
Popian folosește numai acest cuvânt, pe care nu-l schimbăm, căci este familiar în vorbirea curentă a vremii.n.n.
 273

SABINA: Ghici, ce lucru mare am descoperit?

RUDOLF Hei, ce, spune!

SABINA ( către Loeffler și Doamna Gerland) Bună ziua doamnă Gerland, bună ziua domnule Loeffler. ( lui
Rudolf) Ghici, ce am pentru dumneata?

RUDOLF Nu cumva ai un model pentru lucrătorul meu?

SABINA: Da. Căci Dumnezeu l-a născocit anume pentru dumneata. Nimic nu trebue să schimbi la el; să-l
copiezi așa cum este, întocmai.

RUDOLF Unde e pungașul, în ce buzunar l-ai vârât?

SABINA: (îl apucă cu mâinile de umeri și-l întoarce) La stânga! Privește drept înainte, ce e lângă atelier?

RUDOLF (cu mâna streașină) Sfinte Dumnezeule, unde l-ai găsit?

SABINA: (triumfând): Lucra la canal! Cât crezi că m-am chinuit până să-l smulg? În tot minutul căuta să-mi
scape. A trebuit să-l țin cu fel de fel de făgădueli.

RUDOLF Un exemplar extraordinar

SABINA: (bătând din palme): Și eu m-am bucurat ca un copil

RUDOLF( scuturându-i mâinile): Și dumneata ești un exemplar extra ordinar. (Amândoi ies).

SCENA IV

DOAMNA GERLAND- LOEFFLER:

LOEFFLER: (privind spre Sabina cu surâs plăcut): Trebue să se chinuiască și să se restrângă mult, sărmana!

DOAMNA GERLAND: Și totuși, e mereu veselă.

LOEFFLER: Și se poartă așa de curat și potrivit!

DOAMNA GERLAND: Își face singură totul.

LOEFFLER: Își face singură? (Gândindu-se). O fi pricepând și gospodăria casii așa bine?

DOAMNA GERLAND: Chiar trăindu-i părinții ea se îngrijea de toate.

LOEFFLER: Așa? Ar fi un noroc pentru bărbatul ce ar avea-o. (După o pauză, zâmbind: ) Nu cumva e ceva
între ei?
 274

DOAMNA GERLAND: Până acum n-am observat nimic

LOEFFLER: În situația Dv. actuală, ar fi o neghiobie. Domnului Rudolf îi trebue o fată bogată, cum ar fi de
pildă D-ra Gasparri, care azi va veni cu tatăl ei să vadă vila. Eu vă spun cinstit: trebue să deslușesc pe
domnul Rudolf. Cei 40 de mii de lei ce-mi datorați, pe urma soțului Dv. nu pot să-i las mai mult decât trei -
patru luni; noi, oamenii de afaceri....de…

DOAMNA GERLAND: O! În ce strâmtoare ne aflăm! Ce bine ar fi dacă Gasparri ar cumpăra casa! (Ies
împreună prin ușa din dreapta).

SCENA V

Rudolf, Sabina, Schenk

RUDOLF: (intrând înainte): Veniți, dragii mei, înăuntru! În această arșiță de soare nu se poate vedea nimic.

SCHENK: (rămâne în ușe).

SABINA: (întinzând de Schenk, care stă proțăpit în ușă): Haide!

RUDOLF: (întocmai ca ea): Haidi. Ah, sublim! Sublim!

SABINA: De ce tremuri?

RUDOLF: Ah, golanul este așa de original, așa l-a ros mizeria! (Strigă la Schenk): Haide, vino, odată,
înăuntru!

SCHENK: (împotrivindu-se): Eu nu pot să mă opresc așa mult.

RUDOLF: Numai un moment, vreau să te privesc șezând.

SCHENK: Eu trebue să merg iar la lucru!

SABINA: (privindu-l comic): Omule, n-auzi? Ai să rămâi nemuritor!

SCHENK: Eu vreau să știu cât am să câștig eu din asta!

RUDOLF: (aducând securea lui Schenk de la ușe): Cât vei pretinde?

SABINA: Hai să zicem o marcă pe oră.

SCHENK: (se așează. Pe statura lui cocoșată poartă un cap mare, foarte caracteristic prin expresia figurii,
întunecată, obosită, în urma lucrului greu și lipsei. Obrajii năruiți, pe fața neted rasă. Sub cămașa de lână,
se vede pieptul gol, păros. Pantalonii sunt vârâți în cizme răsfrânte. Mânicile suflecate peste coate. El
privește sălbatic și sfios în acelaș timp) Haidi, să nu ziceți că sunt om rău.
 275

RUDOLF: Așa, securea s-o punem aici. (O reazimă de piciorul lui Schenk) și șapca dumitale de lucrător o
lăsăm pe cap. (Îi așează șapca pe cap și-l privește de la distanță) Nu, mai bine descoperit. De altfel, mai
facem noi o probă, dincolo.

SABINA: (trecând lângă Schenk, cu un vas de flori): Să zicem că aceasta reprezintă oala cu mâncare. (Dă
vasul în mâna lui Schenk). Așa! (Ea merge lângă Rudolf și observă amândoi).

RUDOLF: Aceasta este exact ceea ce am căutat.

SABINA: Și femeia lui stă lângă dânsul. Nu?

RUDOLF: Cu mâna ține pe fetița care privește flămândă la tatăl ei, până ce fiecare înghițitură a scăpat pe
gâtul tatălui.

SABINA: Te rog să nu-mi-o iei în nume de rău! Ce-ar fi dacă mama ar mai ține un copil în brațe?

RUDOLF: Dacă crezi!

SCHENK: Eu am cinci.

RUDOLF: (lui Schenk) Te rog, stai ceva mai drept.

SCHENK: Aceasta nu se poate! Spinarea mea s-a strâmbat de prea mult lucru. Eu am fost țesător cu mâna.

RUDOLF: Așa ?

SCHENK: Da, aceasta am făcut eu de copil, la ai noștri, acas’. Toată familia noastră, părinți, surori, frate,…
și câștigam binișor. Mai pe urmă, însă, au venit mașinile și ni s-au pus în cale. Așa că noi, copiii, n-am mai
putut duce meseria mai departe. Surorile merseră mai departe, în fabrică, și eu și fratele meu, după lucru. Și
ne tăie tot curajul. Părinții muriră,… (Urmează în ton obosit) După aceea, surorile nu mai rămaseră nici ele
în fabrică, că, vezi, Doamne, nu erau mulțumite!...(Rîde înfundat). Voiau să ajungă ceva mai sus. Eu nu știu
ce o mai fi cu ele. Bine, nu prea cred… Și de astea toate, sunt vinovați numai inventatorii și mașinile alea
afurisite. (Se ridică enervat în sus) Afurisiții ăia, ticăloșii ăia! Și ce bine aduce mașina, lucrătorului?
(Liniștindu-se) Na! Dar ce puteți face Dumneavoastră? (Vrea să meargă).

RUDOLF: Așadar, după o oră te aștept iară.

SCHENK: Pot să aduc cu mine și un copil? Poate câștigă și el ceva.

RUDOLF: Bine.

SCHENK: Am de tot soiul. (Face semn din umeri și iese).

SCENA VI
 276

Rudolf-Sabina.

RUDOLF: (privind după Schenk): Acesta mișcă inima mai mult decât toți zeii și semizeii morți ai
blagoslovitului Olimp. Arta viețuiește prin ea însăși.

SABINA: Arta are idealul ei propriu.

RUDOLF: Idealul timpului este și idealul ei, năzuințele timpului sunt năzuințele noastre! Dumnezeu să fie
lăudat și să-i mulțumesc că eu am putința de a crea ceea ce Eu vreau; că nu trebue să mă conduc de gustul
cumpărătorilor; că sunt liber și independent. Însă această independență trebue s-o merit. Să se usuce mâinile
astea, dacă voi lucra cu ele vreodată o jucărie pentru copii ori altceva. Ar trebui să fiu numit un meseriaș. Cu
rușine și ocară ar trebui să fiu isgonit din templul artei. O frânghie de grumazul tâlharului și svârlit cu el în
apă unde e mai adâncă. (Se plimbă enervat în sus și în jos).

Opera mea trebue desăvârșită chiar dacă aș sparge –o de o sută de ori, dac-aș lucra la ea 20 de ani, până la
sângerare.

SABINA: (mergând la machetă): Aceasta este opera care va arăta lumii că și la noi răsare ceva nou, ceva
mare și frumos.

RUDOLF: (cuprinzându-i amândouă mâinile): Ah, în asemenea momente, simți plăcerea de a trăi.

SABINA: Cu toate grijile și nevoile, totuși, viața nu e cumpărată scump.

RUDOLF: (ținând-o încă puternic): Nu pot să spun cât de recunoscător îți sunt pentru găsirea modelului.
(Vrea să o atragă la sine).

SABINA: (desfăcându-se de el, șiret): Nu era nevoe de compliment.

RUDOLF: Dumneata ești o ființă genială

SABINA: (nu fără amărăciune): O ființă genială ! Mai bine mi-ar plăcea să-mi spui că pricep și eu ceva.

RUDOLF: Se-nțelege. Când cineva își pierde tot timpul, dând lecții la diletanți! Dar ce-mi mai usuc gâtul să
te fac să-nțelegi că...

SABINA: Pst! Pentru gâturile uscate, am eu ceva bun. (Scoate ceva din coșulețul adus). Proaspăt, din piață.

RUDOLF: (mușcând din măr) Delicios.

SABINA: Două bucăți, 5 bani.

RUDOLF: Aduci poți să-mi mai dai unul.

SABINA: ( întinzându-i încă un măr): Întâi făgăduește-mi solemn că nu mai începi...

 277

RUDOLF: (respingând mărul): Nu, așa nu primesc. Asta e ispită.

SABINA: ( se întoarce și pune mărul la loc): Bine.

RUDOLF: (urmărind-o): Adică, dumneata ai pierdut lucruri mai mari. Ia dă-l încoace !

SABINA: (dându-i mărul): Vreau să trăesc prin mine însămi. Nu aștept bucuria de la nimeni. Sunt singură.

RUDOLF: Dar dacă eu, însă....

SABINA: Dumneata mi-ai făcut destul. Ieri s-au împlinit trei luni de când m-ai primit în atelierul dumitale.

RUDOLF: Primit? Așa ceva mă revoltă! Dumneata nu poți să-mi lipsești, mă pricepi?

SABINA: Dumneata ai așa de puțini prieteni.

RUDOLF: (ironic) Domnii prieteni! Nu pun nici un preț pe domnii prieteni, care strâmbă din nas și critică
din invidie ori laudă din interes. (Apucându-i mâinile): Dumneata ești prietenul mieu: Suntem doi buni
camarazi, Sabino. Așa ne vom zice de azi înainte. Iar nu solemn și rece: Domnule Gerland, domnișoară
Vogt! Nu-i așa, Sabino?

SABINA: (cu humor, nu fără respect, însă): Eleva către Meister? Dar unde rămâne respectul?

RUDOLF: Hei, respect. Zii ca mine: (îi întinde palma).

SABINA: (bătând palma puternic) Înțeles. (Din inimă): Rudolf!

(Se privesc câteva momente fix, ochi în ochi).

SCENA VII

Doamna Gerland-Loeffler

LOEFFLER: (venind cu doamna pe ușa din stânga): Acum trebue să explicați totul domnului Rudolf.

RUDOLF: (observându-i): Ah, dumneavoastră? Vreau să arăt domnișoarei Vogt ce am lucrat astăzi.

DOAMNA GERLAND: Să știi că am de vorbit cu tine.

RUDOLF: (indispus): Asta nu trebue s-o facem chiar acum.

DOAMNA GERLAND: (puternic): Rudolf!

SABINA: Pot deocamdată să merg singură.

LOEFFLER: (prietenos, Sabinei): Pot să merg și eu cu Dumneavoastră?

 278

RUDOLF: (dând Sabinei cheia atelierului ei): Iată cheia, vin și eu numaidecât.

( Loeffler și Sabina ies).

SCENA VIII

Rudolf- Doamna Gerland:

RUDOLF: (privește un moment după ea, apoi, venind la mama sa): Nu e așa că e o copilă drăgălașă?

DOAMNA GERLAND: (stând la masă) Tu știi cât o iubesc!

RUDOLF: (stând lângă mama sa): Mamă! Ași putea eu să-mi doresc un mai bun tovarăș de viață?

DOAMNA GERLAND: Pot să-ți vorbesc deschis, Rudolf?

RUDOLF: Știi tu că nu-i plac?

DOAMNA GERLAND: Sabina este săracă.

RUDOLF: (ridicându-se): Mamă, nu suntem noi în stare? Nu aș putea eu..?

DOAMNA GERLAND: Tu n-ai putea. Da. Tu nu mai poți încă mult să mai lucrezi de plăcere. Loeffler mi-a
arătat clar situația. Iată, ai aci bilanțul.

RUDOLF: Ah! Iar fițuica asta scârboasă! Mamă, dar renta?

DOAMNA GERLAND: Loeffler a evaluat situația: o primejdie ne amenință dacă nu vindem casa, cât mai
curând posibil și nici atunci nu vom putea obține cât ne trebue.

RUDOLF: (sărind): Cum?

DOAMNA GERLAND: În cazul cel mai bun, abia ne plătim datoria.

RUDOLF: (disperat): Mamă, dar e imposibil. Doamne, ce să fac? Grupul statuar la care lucrez acuma,
Dumnezeu știe când va fi gata. Să lucrez busturi pe comandă mi-ar fi imposibil; n-am nici o tragere de inimă
pentru așa ceva. Și-apoi, chiar dacă aș voi, sunt prea tânăr și necunoscut; cunoștiințe nu ne-a putut face bietul
tata, căci era prea mândru pentru aceasta, iar eu sunt la fel. Cine dă astăzi comenzi unui tânăr fără nume, fără
amici și fără nici o protecție?

DOAMNA GERLAND: Bine, Rudolf. Atunci cum voiești să ajungi artist în viitor ? Și cred că vrei să rămâi
artist?

RUDOLF: De ce altceva aș fi bun? Sunt și vreau să rămân artist. Nimeni nu mă va arunca din șa. Și opera
mea o voi duce la cap, creindu-mi mijloacele cu orice preț.
 279

DOAMNA GERLAND: Mă duc, Rudolf. Trebue să aștept dincolo pe doamna Gasparri, care vine să vadă
casa. (Iese).

SCENA IX

Intră Sabina-Loeffler, (care se așează la masă făcând calcule).

RUDOLF (începe să lucreze la model, udând mereu cârpele).

SABINA: (dându-l la o parte, vioi): Nu, nu se poate. Voi fi neînduplecată. Ce, vrei să strici tot ce ai început?
Nu este aceasta dispoziția în care cineva crează opere!

RUDOLF: De ce mă scoți de la lucrul meu? Oriunde aș merge, unde aș sta, aud acest grup de statui
strigându-mă; ziua, noaptea, văd această statuie în fața mea. În vis, cioplesc și modelez la ea. Și acum, vrei să
mă despart de ea? Pentru totdeauna?

SABINA: Nu, aceasta nu. Curaj, căci curajul este deja o jumătate de viață.

RUDOLF: Curaj? La ce bun? Nu-mi ajută mai mult decât muștelor de la fereastră care zbârnăe încoace și-
ncolo, pentru a ieși, până ce, obosite, istovite, cad la pământ. Hei, dom’le Loeffler, câte talente nu s-au văzut
pierzându-se și stingându-se! Nici cea mai tare sămânță nu crește și nu se desvoltă totdeauna, nici în pădure
și nici în câmpie. O mlădiță slabă prinde o rază de soare și dă nainte; iar frate-său mai voinic, lângă ea,
moare în umbră.

SABINA: De ce noi, oamenii, avem doi ochi, dacă nu rânduim lucrurile mai bine decât natura oarbă?
RUDOLF: Noi? Un singur avantaj avem: putem grăbi moartea și nebuni sunt aceia care n-o fac.

SABINA: Rudolf, de ce vorbești așa?

RUDOLF: (nervos) Nu vreau să îngheț în umbră. (Se plimbă agitat).

SABINA: Liniștește-te. Eu am încă multe de învățat de la dumneata. Ia până una alta o țigare! (Îi dă o țigare
pe care Rudolf o ia distrat cu o mână, cu cealaltă mângâindu-i părul. Sabina aprinde un chibrit, dar el
întârzie să aprindă țigarea.) Aprinde, hai, și alungă-ți gândurile negre. Hai, repede, că-mi arde degetele și se
duce pe copcă mâna mea de maestră. Aceasta ar fi o pierdere ireparabilă pentru artă.

RUDOLF: (aprinde țigarea; în vremea asta intră Schenk).

SCENA X

Schenk .

SCHENK: Bună ziua!

 280

SABINA: Ah, Schenk. Bine c-ai venit. (Își îmbracă mantela și își pune pălăria). Așa, domnule Rudolf, acum
nu te mai uita în dreapta și-n stânga, ci vezi-ți numai de opera dumitale. Pe Gasparri eu nu-l mai pot aștepta.

LOEFFLER: (care până acuma a făcut socoteli la masă se ridică însuflețit): Voiau să vină aici?

SABINA: Ei voiau să mai vadă ce am mai lucrat din nou. Normal la 11 trebuiau să vină. Sigur că au uitat.

LOEFFLER: E deja 12.

SABINA: 12 ? Doamne, Dumnezeule, am întârziat. Na, acum trebue să iau o trăsură. Schenk, fii gata, căci se
lucrează. Adio!

SCENA XI

RUDOLF: D-le Loeffler, vă rog să mă iertați, dar astăzi, după cum vedeți, mi-am adus modelul!

LOEFFLER: Îmi pare rău, dar...

RUDOLF: (enervat) Dumneata știi că n-am timp de pierdut.

LOEFFLER: (arată hârtiile): Da, însă termenul ipotecii....

RUDOLF: Te rog, nu acum.

LOEFFLER: E grabă. Weber vrea să vă dea în judecată.

RUDOLF: (aruncă enervat lemnul de modelat la pământ): Schenk, nu putem lucra nici acum.

SCHENK: Păi da, dar eu mă ostenesc degeaba.

RUDOLF: Îmi pare rău, dumneata vezi că nu stric eu nimica.

SCHENK: Dacă eu bat drumurile degeaba, cum îmi țin viața?

RUDOLF: Vino peste o oră, iarăși.

LOEFFLER: (bate pe Rudolf pe umeri): Nici asta nu se poate. Mama dumitale are un post în perspectivă și
tocmai de aceea vine să se sfătuiască cu dumneata.

RUDOLF: (către Schenk): Atunci peste două ore, Schenk.

LOEFFLER: (ca mai sus): Peste două ore trebue să aranjezi cu Weber să nu te acționeze în judecată.

RUDOLF: Dar mâine ce mai este? Dar poimâine? Ce-a mai iscodit dracu’?

LOEFFLER: (înălțând din umeri): Da, toate trebuie rezolvate cât mai curând.

RUDOLF: (lui Schenk): Schenk, vino când poți.

 281

SCHENK: Mă purtați degeaba pe drum. De azi încolo, nu mai vin de fel.

RUDOLF: Schenk!

SCHENK: Nu, ăsta e ultimul meu cuvânt. Ne-a trecut timpul de plimbare, nouă, lucrătorilor.

RUDOLF: Vouă, lucrătorilor! Vouă vă merge de o mie de ori mai bine decât unora din noi!

SCHENK: Na, mulțumesc!

RUDOLF: (plimbându-se în sus și-n jos): Voi faceți scandal. De voi vorbește lumea; dar la noi cine se
gândește? Dacă munciți, sunteți răsplătiți, dacă iubiți vreo fată, poate fi a vostră și vă hrăniți, bine, rău, după
cum vă merge.

SCHENK: Sau cum nu ne merge.

RUDOLF: (mereu plimbându-se): Însă noi, cu îndatoririle și pretențiile noastre, cu toată cultura și situația
noastră, cu toată inima și corpul nostru sănătos și talentul nostru, putem muri de foame.

SCHENK: Eu vreau să ne schimbăm rolurile, noi amândoi.

RUDOLF: Sunt și eu un lucrător ca și dumneata.

SCHENK: Eu n-am încreedere în lucrul coconașilor (Se uită împrejur) Aici sunt numai lucruri de plăcere, nu
de nevoie. (Ieșind).Rămâneți cu bine!

RUDOLF: Schenk!

SCENA XII

Rudolf-Loeffler

RUDOLF: (strigând după el): Schenk ! (În adâncă neliniște): Ah! (Cade pe un scaun din față)
LOEFFLER: (venind la el):Așadar, lăcătușul Weber vrea să te dea în judecată, dacă dobânda...

RUDOLF: (sărind în sus): Nu poți dumneata să mă îndrepți la cineva unde să pot găsi capitalul necesar?
LOEFFLER: Contra cărei garanții?

RUDOLF: Atunci dă-mi dumneata un sfat

LOEFFLER: Un sfat? Un sfat...Hm!...

RUDOLF: Numai unul nu! Vreau să rămân om de treabă.

LOEFFLER: (înălțând umerii, apoi privindu-l binevoitor): Ați căutat elevi prin reclama jurnalelor?
 282

RUDOLF: Nici o ofertă! Natural. Cine sunt amatori? Mai mult fetele tinere și acestea cum pot lua lecții cu
un maestru tânăr?

LOEFFLER: Cred că va fi un loc liber la fabrica de monumente.

RUDOLF: Acesta ar fi ultimul la care m-aș hotărî.

LOEFFLER: (strânge hârtiile în buzunar, apoi dupe o pauză, rece):Ia te rog un scaun mai întâi!

(Rudolf se uită la el uimit, apoi stă pe un scaun. Loeffler ia asemenea un scaun lângă Rudolf și-i oferă
tabacherea)

Vrei o țigare? Sunt veritabile!

(Rudolf refuză, Loeffler aprinde una apoi, cu blândețe): Crezi că eu vă vreau binele?

RUDOLF: (după o pauză): Desigur, domnule Loeffler, desigur.

LOEFFLER: Crezi că eu cunosc viața?

RUDOLF: Da, da.

LOEFFLER: Crezi că mă pricep și-n artă?

RUDOLF: În artă? Treacă și asta!

LOEFFLER: Tot atât de mult ca și dumneata.

RUDOLF: Fie.

LOEFFLER: Mă ocup de multișor cu aceasta. Acum ascultă propunerea mea.

RUDOLF: (care până acum șezuse aspru și întors, acum se îndreaptă spre el) Ah, iubite domnule Loeffler !
Dacă m-ai putea ajuta să mai pot sta odată pe picioare, nu te-aș uita toată viața.

LOEFFLER: (mereu conștient, rece și simplu): Hm! Dumneata ai talent!

RUDOLF: Ce bine era dacă aveam mai puțin sau deloc!

LOEFFLER: (urmează fără a se turbura): Dumneata, fără îndoială, ai mare talent, dar îți mai trebue încă
ceva.

RUDOLF: Aceasta Dumnezeu o știe. Oh! Cine-mi mie doi ani de liniște, doi ani în care să lucrez pe plac?

LOEFFLER Eu îți voi plăti timp de doi ani o rentă de trei mii de lei anual și iau și hipoteca de la Weber
asupra mea.

RUDOLF: Domnule Loeffler aud eu bine? Vorbești cu adevărat ori glumești?

 283

LOEFFLER: În afaceri de bani eu nu glumesc.

RUDOLF: Domnule Loeffler! (Îl sărută cu căldură)

LOEFFLER: (respingându-l): Vino-ți în fire!

RUDOLF: (săltând): Dumneata știi ce însemnează asta domnule Loeffler? Meriți să-ți cad în genuchi 123. Ah!
Mama! Dac-ar ști mama! În 5 ani domnule Loeffler, vei avea tot înapoi, până la centimă.

LOEFFLER: Nu pun eu mare preț pe asta.

RUDOLF: Opera mea, domnule Loeffler, de voi lucra la ea și ziua și noaptea, sper s-o dau gata într-un an.

LOEFFLER: Eu cred mai bine c-o vei lăsa la o parte.

RUDOLF: Domnule Loeffler, dumneata mă ții drept un om de nimic ? Crezi dumneata că atunci când voi
avea bani de buzunar voi duce o viață trândavă de fachir indian?

LOEFFLER: Înțelege-mă cum trebue ! Dumneata vei lucra, trebue să lucrezi, dar nu la aceasta. Cu un așa
grup statuar de lucrători nu momești pe nimeni, nu faci nici de bani de buzunar. La aceasta vei lucra poate,
mai târziu. Acum însă trebue să lucrezi după gustul publicului: statuete de salon, modele de bronz, motive
plăcute; când e posibil, subiecte umoristice; cu acestea îți va merge cu totul altfel. Atunci vei putea să-mi dai,
în fiecare săptămână, ceva nou pentru magazin. Mă înțelegi ce vreau să spun?

RUDOLF: (privindu-l cu progresivă dezamăgire, amar): Da, înțeleg! Îmi oferi pâine și-mi dai pietre!

LOEFFLER: Da, dar ce ați crezut Dumneavoastră?

RUDOLF: (întorcându-se): O! Ai rîde domnule Loeffler, dacă ți-aș spune!.......(Se plimbă. Loeffler rămâne
oarecum mirat).

CORTINA.

TABLOUL II

Peste câteva săptămâni, în locuința cea nouă a lui Rudolf și a mamei sale, după ce au vândut vila familiei
Gasparri.

SCENA XIII

123
Rudolf zice totdeauna ”genuchi”.n.n
 284

Loeffler , Rudolf. Intră Gasparri, Eugenia.

LOEFFLER: (întâmpinându-i): Ah! Domnul Gasparri! Domnișoară!

RUDOLF: (urmându-l încet, salută la ușe).

EUGENIA: Domnișoara Vogt nu este aici?

RUDOLF: Este la lecții. Dar nu voiți să poftiți înăuntru?

GASPARRI: (până acum, în convorbire cu Loeffler): Dacă domnul Gerland ne permite, să profităm de
ocazie, pentru a privi puțin.

EUGENIA: (uitându-se cu lorneta la o schiță mare): Pot să-mi permit indiscreția de a vă întreba ce
reprezintă aceasta?

RUDOLF: Un grup de lucrători, primul început.

( Loeffler trage deoparte pe Gasparri și convorbesc asupra lucrărilor)

EUGENIA: Voiți să faceți ceva foarte serios.

RUDOLF: (simplu, modest): Nădăjduesc să iasă ceva bun!

EUGENIA: Și plin de succes.

RUDOLF: Dacă voi reuși.

EUGENIA: Și de ce n-ar reuși?

RUDOLF: (privind-o cercetător): De ce ?....

EUGENIA: (neobservându-l) Cred că e șarmant, să fie cineva om cu renume! Pretutindeni lumea se

interesează de el.

RUDOLF: Ar fi mai bine dacă lumea s-ar interesa de opera lui.

EUGENIA: Domnișoara Vogt crede de asemenea că dumneata vei deveni un om mare și că, aceasta, nu
târziu.

LOEFFLER: (în convorbire cu Gasparri): Dacă voiți să vedeți și lucrările domnișoarei Vogt. (Arată spre
stânga).

EUGENIA: (lui Rudolf): Domnișoara Vogt lucrează mult la dumneata?

RUDOLF: O, nu ! Dânsa nu vine adesea zile întregi la lucru.

EUGENIA: Și atelierul dumneavoastră este așa de departe!

 285

RUDOLF: Cel vechi era mai frumos.

EUGENIA: Este și acum tot cum îl știi. (Gasparri, Loeffler ies. Ușa rămâne deschisă).

SCENA XIV

Eugenia-Rudolf

EUGENIA: (urmând mai departe) Papà ar fi vrut să dărâme întreaga clădire- fiindcă noi găseam locul acela
foarte bun pentru grajd și remize.

RUDOLF: Așa?

EUGENIA: Însă eu m-am împotrivit la aceasta. Eu nu sunt sentimentală-absolut- însă aceasta ași fi
considerat-o ca un vandalism.

RUDOLF: Și dumneavoastră ați putea să vă folosiți de dânsul?

EUGENIA: Da, sigur. Și eu lucrez, însă nu în camera în care lucrai dumneata. Aceea era prea mare pentru
mine. Eu lucrez în cea de alături, unde lucra domnișoara Vogt. Acolo am aranjat tot: un piano, un șevalet-
pictez puțin, apoi un mic dulap cu cărți.. (Rîde); mă amestec în tot ce e posibil, însă cu cea mai mare
sârguință, lucrez la sculptură. Hotărât, aceasta este ocupația mea de predilecție.

RUDOLF: Cum poate avea cineva timp pentru atâtea?

EUGENIA: Nu mă ocup prea mult cu nimic. Eu nu cunosc cuvântul “răbdare”. și apoi eu sunt așa de mult
timp acasă! ( Rîde): Când cineva, 10 ani în șir, face acelaș lucru!....

RUDOLF: Este o onoare pentru dumneavoastră că nu vă mai fac nici o plăcere toate aceste deprinderi.

EUGENIA: (gânditoare): Domnișoara Vogt are foarte mult talent !

RUDOLF: Dac-ar avea mai mult timp, ar putea lucra mai mult.

EUGENIA: În timpul lucrului, stați de vorbă împreună?

RUDOLF: (arătând ușa din stânga): Ușa între atelierele noastre este mereu deschisă.

EUGENIA: (bucuroasă):Daaa?! Aceasta e frumos! Ah! Nu știți cât de mult invidiez pe Domnișoara Vogt !
RUDOLF: Dumneavoastră, domnișoară?

EUGENIA: Natural! Ea poate să facă ce vrea! Ea trăește liber!

RUDOLF: Numiți dumneavoastră libertate când muncești din greu pentru a agonisi pâinea?
 286

EUGENIA: Credeți dumneavoastră că eu duc o viață de invidiat?

RUDOLF: Dumneavoastră, domnișoară? Dumneavoastră n-aveți nici un motiv să vă plângeți!

EUGENIA: (enervată): Dar ce am eu?

RUDOLF: Dumneavoastră, aveți tot ce doriți.

EUGENIA: (tristă) Eu?

RUDOLF: Doar atât că să luați în chip mai serios ”Arta”.

EUGENIA: Crezi cu adevărat că aș fi mai fericită?

RUDOLF: Nu numai că cred; dar am făcut experiența cu mine.

EUGENIA: (cochet): Aș putea să învăț cu dumneata ?

SCENA XV

Gasparri-Loeffler

GASPARRI: (vine cu Loeffler din stânga): Iubite domnule Gerland, primiți cordialele mele mulțumiri. A fost
ceva cu adevărat interesant. Mă despart așa de greu de aci, datoria însă mă cheamă la viața reală. Dragă
Eugénìe...

EUGENIA: (lui Rudolf): Trebue să-mi arăți întâi ce a mai lucrat Domnișoara Vogt.

GASPARRI: (uitându-se la ceas): Da, însă vă rog să vă grăbiți !

EUGENIA: (iese cu Rudolf către stânga)

SCENA XVI

Gasparri-Loeffler

LOEFFLER: (privește ca și Gasparri dupe ambii tineri, apoi se apropie de Gasparri): Te rog să mă asculți o
singură dată.

GASPARRI: (nu așa prietenos ca până aci): Acum?

LOEFFLER: Ceia ce v-am spus dincolo, (arată la stânga) a fost doar o simplă părere.

GASPARRI: Bine. (Cu jumătate de glas): Dar spune, rogu-te, pentru câștig, el nu face nimic?

LOEFFLER: Câștigul vine artiștilor deodată, dacă ei sunt la modă.

GASPARRI: Dar el avere n-are deloc, nu-i așa ?

 287

LOEFFLER: Acum? Acum nu.

GASPARRI: Dumneata nu-mi arăți totuși felul dumitale de-a vedea.

LOEFFLER: Se înțelege, dacă dumneata cauți numai banii..

GASPARRI: (respingând aspru): Slavă Domnului, că n-am nevoe de bani, însă el n-are nici măcar nume.

LOEFFLER: Ah, dumneavoastră sunteți așa de strein de artă.

GASPARRI: S-ar fi auzit totuși, de el, dacă...

LOEFFLER: E un băiat admirabil ! Și dacă fiica dumneavoastră într-adevăr....

GASPARRI: Ei, și dumneata ! Ea este o fată așa de tânără!

LOEFFLER: Totuși, e la vârsta când cineva poate alege.

GASPARRI: (sensibil): A ajuns la acea vârstă? Crezi cu adevărat aceasta?

LOEFFLER: Și-apoi părinții nu totdeauna fac alegerea cea mai bună. Ei sunt datori să cerceteze propriile
sentimente ale copiilor.

GASPARRI: De aceea, noi am stricat prima logodnă. (Se uită la ceas). Dar, trebue să merg la afaceri.
(Deschide ușa din stânga).

SCENA XVII

Eugenia-Rudolf ies de acolo.

GASPARRI: (iarăși cordial): Iubite domnule Gerland, cum mai spusei, rar mi-a fost dat să gust arta chiar de
la izvor. Știi, proaspătă, din butoi, ha, ha, ha! Sper să ne vedem în curând la noi! (Iese cu Eugenia prin fund).

LOEFFLER: (din ușe către Rudolf): Hm! Ce-aveam să-ți mai spui? Da, da, cei 40.000 de lei pe care mi-i
datora tatăl dumitale. Îți mai las încă timp!

RUDOLF: Trei luni! Mi-ai mai spus odată! Mulțumesc!

LOEFFLER: (ca pentru sine): Trei luni?Am zis trei luni! Hm! (Își ia pălăria și bastonul și iarăși stă) Ea se
interesează de dumneata. Bagă de seamă, dumneata ești o floare care nu poți sta mult în glastră! Eu sunt
hotărât să-ți mai înmânez și alți bani, dacă....

RUDOLF: (întrerupându-l cu refuz): Domnule Loeffler !

LOEFFLER: Aceasta ca să nu fii nevoit chiar în primul an de căsătorie să simți dependința de...

RUDOLF: Domnule Loeffler, te rog ! (Loeffler ridică di umeri și iese).

 288

SCENA XVIII

Intră Malow.

MALOW-(cam de 30 de ani, dar trecut. Părul capului deja cărunt și lung, de artist, în plete subțiri.
Atitudine gheboasă, merge târșind picioarele. Îmbrăcăminte burgheză sărăcăcioasă, pălărie moale, mare,
nu pare bețiv; făptură ursuză, voce răgușită, vine pe intrarea generală).

RUDOLF: Mulțumesc că ai venit Malow. Tocmai voiam să te întreb ceva.

MALOW: (neprietenos). Ce? Nu cumva?

RUDOLF: Șezi puțin.

MALOW: Nu poți să-mi spui de-a-n picioarele? Am timp puțin pentru masă și cale destul de lungă.

RUDOLF: (invitându-l) Ia o țigare.

MALOW: ( o ia ursuz, neprietenos): Fie.

(Rudolf îi dă chibrit, el refuză). Trebue să fie ceva bun. O fumez după masă.

(Pune țigarea în buzunar).

RUDOLF: (aduce o sticlă cu coniac din dulap și o pune pe masă):Vrei coniac?

MALOW: Aa, asta mai bine.

RUDOLF: Dar nu găsesc paharele de coniac (căutând).

MALOW: ( toarnă într-un pahar de apă și-l bea tot): Nu te mai osteni degeaba.

RUDOLF: (învins): Spune, Malow: Locul de la voi e încă liber?

MALOW: (privind o clipă pe Rudolf): Vrei și tu să vii?

RUDOLF: Tu ce crezi?

MALOW: Te-ai oferi să iei acest loc?

RUDOLF: Poate !

MALOW: Așa de departe au ajuns lucrurile? Da? ( pauză). N-am fost eu profet? Nu ți-am bătut eu capul?
Da, nu se putea altfel. Nu eram eu un răsfățat la Academie? Mă, noi suntem jocul de cărți al lui Dumnezeu!

RUDOLF: Cu cât e plătit acest loc la voi?

 289

MALOW: Eu câștig 120 de franci. (Privindu-l): Tu ești mai prezentabil. Poate să iei mai mult.

RUDOLF: Și cât timp lucrați în zi?

MALOW: Dimineața de la 8 la 12 și după prânz, 2-6.

RUDOLF: 8 ore?

MALOW: Se înțelege, 8 ore, ce, vrei mai mult? La ora 6 seara ești liber și vara, dacă e lumină, mai poți lucra
o oră, două și pentru tine, bine-nțeles dacă te mai țin picioarele. Dar, lasă, nu mai purta grije, asta n-ai s-o
poți face; în curând îți va pieri pofta de a mai lucra ceva pentru tine.

RUDOLF: Și activitatea voastră e întotdeauna aceeași?

MALOW: Nu. Odată ciocănim pietre, altădată tăem în marmură. Pentru creștini cioplim cruci, pentru ovrei,
coloane drepte și tu trebue să le șlefuești. Tu vei sculpta ghirlande de trandafiri, coroane de ederă și, dacă ai
norocul să moară vreun deputat, atunci vei lucra și basorelieful vreunui cap.

RUDOLF:(se plimbă agitat, apoi cade învins pe un scaun din față).

MALOW: (vine și-l bate pe umăr): Hei, să nu-ți pară așa greu. (Sec): Trebue să uiți totul…. toate planurile și
speranțele. (Respiră greu, apoi și-apasă cu mâna pe ochi).

RUDOLF: Hei, dacă nu se poate altfel… și dacă ar fi numai atât….

MALOW: Și dacă aceasta e de lungă durată.. (îi arată sticla cu coniac).

RUDOLF: (sare în sus, rîzînd dureros).

MALOW: Te-nveți și cu asta. Pentru noi nu este clădit drumul cel mijlociu, cel de aur. Noi, dimpotrivă, ori
prea sus, ori prea jos. ( Arătând spre marea lucrare, grupul statuar). Și…pe-aceasta s-o lași, n-o vei putea
isprăvi niciodată.

SCENA XIX

Doamna Gerland (vine prin intrarea generală).

MALOW: (o întâmpină și o salută, și-i arată rîzând pe Rudolf): Și fiului Dumneavoastră i-a ajuns sufletul la
gură. Îi merge și lui ca și mie.

Dna GERLAND: (merge la Rudolf și-l sărută).

MALOW: Și-ai mei tot ziceau că eu aș fi un geniu! Lumea replica însă: ”N-are avere, nu face nimic. Geniul
își croește drum și nu se sfarămă pe drum.” Natural, ce știe lumea din toate acestea? Noroc, noroc trebue
geniului, altfel nu-și croește drum, își frânge gâtul. Fără noroc, n-ajungi nimic, nici în istorie și nici în
 290

muzeu. Fără noroc (arată la cap) ajungi cioplitor într-o fabrică de monumente, ori te cufunzi în mizerie.
Există mai multe genii decât secăturile voesc a crede.

(Foarte serios): Nenorocirea este numai că nimeni nu le poate demostra, căci mormintele sunt mute. Asta e
chestiunea. (Iese moțăind).

SCENA XX

Rudolf- Doamna Gerland

RUDOLF: (se plimbă agitat câtva timp, apoi cade zdrobit pe un scaun)

DOAMNA GERLAND (după o pauză): Rudolf, eu am un post în perspectivă.

RUDOLF: Tu, mamă?

DOAMNA GERLAND: La o familie engleză care vrea să voiajeze, iar copiii rămân în Londra.

RUDOLF:(amar și cu durere abținută): Și te oferi tu pentru așa ceva?

DOAMNA GERLAND: Familia pleacă chiar mâine de aici.

RUDOLF: Și tu crezi că ai putea îndeplini o asemenea sarcină? Ai uitat cât de greu ai condus unica noastră
gospodărie în ultimii ani? Dar acum, și într-o țară străină?

DOAMNA GERLAND: E mai bine decât aici unde ne cunoaște lumea.

RUDOLF: Vrei să pleci departe de aici, de unde te leagă atâtea amintiri?

DOAMNA GERLAND: (ștergându-și ochii): Poate nu pentru mult timp.

RUDOLF: Și eu s-aștept să mă hrănești tu?

DOAMNA GERLAND: Altfel nu se poate, dragul mamei.

RUDOLF: Nu, asta n-o putem face, nu.

DOAMNA GERLAND: Loeffler propune pentru tine un loc de desenator.

RUDOLF: Toată ziua la biurou? Ori decorator să lipesc tapete pe tavanul odăilor, ori să fixez ornamente
deasupra ușilor?

DOAMNA GERLAND: Aceasta nu pentru mult timp; poate vin vremuri mai bune.

RUDOLF: Mai târziu, poate. Se-nțelege, când lucrul de tipul acesta m-o istovi, când voi îmbătrâni, când totul
va muri aici înăuntrul mieu, atunci poate că voi putea intra în atelierul mieu pentru a mătura păianjenii de la
ferestre; și cu degetele înțepenite, să ridic pânzele uscate de pe lucrările mele- dacă gerul nu le va fi înghețat
 291

între timp- și pe mine!... Nu i-ai spus: o haină trebue să fie purtată, altfel se umple de molii! Nu l-ai trimes
hotărâtă la plimbare?

DOAMNA GERLAND: Nu, Rudolf.

RUDOLF: (trântește pumnul pe masă, mama îi mângâe pumnul). Mamă, ceri serios aceasta de la mine?
(Zâmbind dureros). Ce frumos se așează mâna ta mlădioasă pe pumnul mieu! Aș putea să iau o schiță ! Nu,
mamă, tu nu faci parte din sufletele josnice care cred că arta se poate arunca, precum un lucru fără preț.

DOAMNA GERLAND: Rudolf, cum poți vorbi așa?

RUDOLF: (sărind nervos): Nu pot vorbi altfel. Trebuia să mă alungați de la planșeta de desemn. Nu trebuia
să lăsați scânteia să ajungă flacără. Astăzi trebue să fac toate sforțările ca să rămân la meseria mea ! Drumul
spre glorie trece prin spini și cine se înfricoșează de orice tufiș nu mai ajunge în pădure! (Se plimbă
gânditor). Lasă-mă, mamă! Du-te acum! (Doamna Gerland iese plângând, după ce l-a sărutat, iar el șade
abătut pe un scaun).

SCENA XXI

Sabina.

SABINA: (intră, atârnă pălăria în cuier, vine încet și pune mâna pe umărul lui).

RUDOLF: (se ridică, merge în sus și-n jos, se oprește în fața Sabinei, trăsăturile lui sunt dârje, cu puternică
stăpânire de nervi, rece): Sabino! Trebue să mă angajez alături, la fabrica de monumente sau altundeva.
Trebue, în loc de a crea ceva, să cioplesc pietre pentru alții, până ce mă voi odihni și eu sub una din ele!

SABINA: (cu stăpânire, obosită, și cu adâncă milă): Nu, Rudolf ! Aceasta nu trebue s-o faci, aceasta nu poți
s-o faci! Loeffler nu ți-a dat nici un sfat?

RUDOLF: O, da; mă ajută, mă hrănește doi ani, dacă eu îi prescriu sufletul, dacă îi vând pielea mea. Trebue,
pentru aceasta să-mi terfelesc onoarea, să-mi vâr în noroi numele?

SABINA: (cu teamă crescândă): Nu, aceasta să n-o faci!

RUDOLF: (merge la Sabina și-i întinde mâinile): Sabino, dă-mi mâna. Uită-te-n ochii miei! Te întreb acum,
nu ca pe un prieten, nu ca pe un camarad, mă îndrept către o artistă, una și singură: Spune-mi deschis și
cinstit, ochi în ochi, mână-n mână, fără a denatura adevărul, fără a voi să mă încurajezi prin minciună
lingușitoare…(Cu însemnătate): Faci o faptă bună dacă-mi sdrobești nebunia. Am eu dreptul să mă încred în
mine?
 292

SABINA: (privindu-l limpede și puternic): Eu cred în dumneata și opera dumitale o va dovedi! Ca dumneata,
nimeni altul n-o vede și înțelege!

RUDOLF: Atunci trebuie să-i jertfesc tot ce am mai scump: bucuriile mele, tot norocul meu: (pauză) Mă
duc.

SABINA: (cu sfială): Ce vrei să faci?

RUDOLF: (mângâindu-i părul): Mă duc să-mi înfăptuesc opera. (Se duce până la ușe, se oprește, o privește
și cu inima frântă:) Adio, Sabino!

SABINA: (Rămâne nemișcată pe un scaun ceva timp. Scrie apoi o scrisoare la masă, o pune-n plic pe
adresa ”D-lui A. GASPARRI”. Se duce la ușe, și cu mâinile implorând cerul): Doamne, Dumnezeule, dă-mi
putere să-l ajut, căci îl iubesc, da, îl iubesc !

CORTINA.

ACTUL II

(Salon la GASPARRI, în vila cumpărată de la Rudolf Garland. Aranjament luxos în stil modern, 1890. În
dreapta, o bibliotecă și un cămin. La stânga înainte o canapea otomană. Deasupra ușilor deschise de la
veranda din fund sunt atârnate perdele de rețea brodate.)

SCENA I

Alvina, Eugenia.

(Eugenia, lungită pe otomană, ține în mână un roman franțuzesc legat în galben.)

ALVINA (la oarecare depărtare înapoi:) Mai dorește ceva, domnișoara?

EUGENIA (întâi nu răspunde, apoi căscând, fără a fi văzută de Alvina) : Se poate ieși?

ALVINA: Imposibil, este timpul prea umed pentru domnișoara.

EUGENIA: (căscând): Ah, această ploaie veșnică ! (Plictisită, indiferentă) E revoltător!

ALVINA: Da, este foarte supărător.

EUGENIA: (continuă a nu privi la Alvina): Azi nu par tocmai bine, nu?

 293

ALVINA: Puțin palidă, însă aceasta o prinde așa bine pe domnișoara!

EUGENIA: Cât e ceasul?

ALVINA (merge la căminul din dreapta unde e ceasul): Trei fără zece minute.

EUGENIA: Nu e încă trei? Trebuie să fi stat.

ALVINA: (ascultând): Nu, țăcăne.

EUGENIA: Ai grijă să fie cald în atelier. Azi vine domnișoara Vogt la lecție.

ALVINA: Am înțeles. (Ia o pernă dupe otomană și o pune sub capul Eugénìei).
EUGENIA: (fără a se uita la Alvina): O găsești frumoasă pe domnișoara Vogt?

ALVINA: Nu știe să se îmbrace!

EUGENIA: Dar indiscutabil că are o figură interesantă.

ALVINA: Nu se poate pune alături de drăguța domnișoară.

EUGENIA: (tot întoarsă, indiferentă): Alvine, ce-ți dorește ție,inima?

ALVINA: (surprinsă): Mie?

EUGENIA: Uite, mi se pare că-mi faci prea multe complimente.

ALVINA: (supărată): O, dacă se poate domnișoară, să-mi permiteți să ies astăseară!

EUGENIA: Astă seară?

ALVINA: (deplasat mânioasă): Societatea corală “Armonia” dă azi o mică serată dansantă. Trebuie să fie
foarte frumos. Ei s-au străduit mult să iasă bine.

EUGENIA: (privind pentru prima oară la Alvine, prin lornetă): Și… e și el membru în această societate?

ALVINA: (privind în pardoseală): Da.

EUGENIA: Eu găsesc însă că nu e tocmai frumos ca să ieși așa, singură.

ALVINA: Pe noi n-are cine să ne-nsoțească.

EUGENIA: De aceea trebue să stați seara acasă.

ALVINA: În bucătărie, n-am voie să-l primesc.

EUGENIA: Vizite aici, în casă? Știi c-ar fi frumos!

 294

ALVINA: Dar nici întâlniri pe stradă, ca fetele destrăbălate, eu nu voi să am. Și Dumneavoastră știți că ochii
care nu se văd se uită și fiecare trebue să se gândească la viitorul său.

EUGENIA: (cu interes):Vă iubiți voi, mult?

ALVINA: (răcorită): Ah, Doamne! El e bărbat serios și are și bani la cassă.

EUGENIA: (întrerupând-o repede): Ei, atunci poți să te duci !

ALVINA: (bucuroasă): Mulțumesc mult, mult, domnișoară!

SCENA II

Aceleași. Intră Gasparri.

GASPARRI: (cu mantilă și pălărie) Bună ziua, Eugénìe!

EUGENIA: (ridicându-se indiferentă) Bună ziua, Papà. (Îi întinde obrazul spre a fi sărutată)

GASPARRI: (o sărută, apoi dă matela și pălăria Alvinei care ese).

SCENA III

GASPARRI, (luînd jurnalul, se așează la stânga, înainte, și citește): Ce-ai făcut toată după amiaza?

EUGENIA: (plimbându-se): M-am plictisit. Grozav m-am plictisit.

GASPARRI: (citind mereu): De ce nu te-ai plimbat puțin?

EUGENIA: Unde?

GASPARRI: Ai fi avut tu vreo prietenă pe care ai fi putut s-o vizitezi!

EUGENIA: (ca mai sus): Cum, mă mai pui alături de ele?

GASPARRI: (ca mai sus):Cum așa? De ce nu ?

EUGENIA: Ele sunt toate măritate.

GASPARRI: Și ?

EUGENIA: Se gândesc la bărbații lor, la copiii lor. Sunt forțată să le ascult într-una povestindu-mi cât sunt
de fericite.
 295

GASPARRI: Vei fi și tu fericită, copila mea, ca ele!

EUGENIA: (oftând): Suferința durează cam demult papà!

GASPARRI: (oftând, sculându-se supărăcios): Să telefonez pentru o loje la teatru.

EUGENIA: (nepoliticoasă): Nu-mi face nici o plăcere.

GASPARRI: (dându-i jurnalul): Vrei să-ți alegi un teatru?

EUGENIA: (citind): Ce se joacă? “Stăpânii colibelor”! Ah, o batjocură! “Fecioara de Orleans”! Demodată.
“Părintele din Kirschfeld”: Pentru țărani nu simt nici o atracție. “Marchiza”… Hm! Ce părere ai despre asta,
papà?

GASPARRI: (însuflețindu-se): A, fermecătoare! Schick! De spirit ! (Stăpânindu-se repede): Nu, nu e pentru

tine!

EUGENIA: Eh, eram sigură ! Natural, sufletu-mi tânăr s-ar putea influența.

GASPARRI: Când facem un voiaj undeva într-un oraș străin, atunci poți vedea orice; aici, însă, unde așa de
ușor întâlnim cunoștințe....

SCENA IV

Intră Alvina.

ALVINA: (dă un bilet Eugénìei): Pentru domnișoara. (Iese).

EUGENIA: (deschide, citește, schimbată, însuflețită, bucuroasă) Ah!

GASPARRI: De la cine este scrisoarea?

EUGENIA: (stăpânindu-și bucuria și privind pe Gasperi): De la el!

GASPARRI: Ce scrie?

EUGENIA: (dă scrisoarea tatălui ei): Își anunță vizita pentru azi după amiazi.

GASPARRI: (citind scrisoarea, apoi gândind): Așa?

EUGENIA: Chiar noi l-am invitat ieri, să vină cât mai curând pe la noi.

GASPARRI: (cercetător): Și tu crezi că vizita lui n-are nici un scop?

EUGENIA: Tu ești în stare să crezi altceva!

GASPARRI: Te invit să păstrezi cea mai mare rezervă.

 296

EUGENIA: (se așează pe un scaun, ironică): Liniștește-te, fiica ta e destul de bine educată.

GASPARRI: Și-n afară de asta, tu cunoști punctul meu de vedere.

EUGENIA: (privindu-l): Natural, voi privi lucrurile cu cea mai mare indiferență.

GASPARRI: (iute, hotărât) Da, da.

EUGENIA: (cu excitare crescândă): Îi voi da a-nțelege, însă, că sunt anturată de nenumărați curtezani.

GASPARRI: (puțin jenat) Hm, hm…

EUGENIA: Dar, că eu nici nu mă gândesc la căsătorie.

GASPARRI: Aceasta este foarte prudent.

EUGENIA: Fiindcă sunt încă prea tânără.

GASPARRI: (iarăși jenat): hm, hm.

EUGENIA: Și fiindcă eu acasă mă simt excelent, toată ziua singură, papà fiind la afaceri; seara, singură,
fiindcă papà e la club; mereu singură fiindcă prietenele mele sunt toate măritate și eu numai o biată rămășiță;
și, în fine, îi voi declara scurt și cuprinzător că o viață așa de încântătoare n-aș schimba-o cu nimic, că aș
putea s-aștept până ce voi încărunți… (Într-un ton plin de amărăciune). Atunci poate aș ști pentru ce am
trăit.

GASPARRI: Eugénìe, eu nu știu ce trebue să cred de purtarea ta. Tu ești veșnic iritată, enervată! De ce nu
voești să-mi spui ceea ce gândești?

EUGENIA: (ridicându-se): Da, îți voi spune!

GASPARRI: Și consimțământul meu?

EUGENIA: Îl vei da.

GASPARRI: Dar dacă îți spun că nu-mi convine acest lucru?

EUGENIA: Motivul, papà?! Arată-ți motivul! Ai ceva de obiectat contra familiei lui?

GASPARRI: Familia este respectabilă, chiar cu oarecare renume. Însă, dragă copilă, starea materială e
mizerabilă.

EUGENIA: Dar a noastră nu e destul de suficientă?

GASPARRI: Nu cumva ai intenția de a-ți hrăni bărbatul?

EUGENIA: O, Doamne! Mai bine bărbat fără bani decât bani fără bărbat!
 297

GASPARRI: Frumoasă perspectivă!

EUGENIA: Ți-ar plăcea mai bine să mă hrănească el?

GASPARRI: Eu n-am strâns bani pentru domnul Gerland.

EUGENIA: Fiica ta vrea bărbat după gust; iar nu unul din pricina căruia să se poată arunca în brațele celui
dintâi ieșit în drum!

GASPARRI: N-am muncit ca să te arunc unui sculptoraș fără nume!

EUGENIA: Și dac-aș lua un om bogat, atunci tu n-ai mai lucra nimic.

GASPARRI: Dacă vrei un artist, ia cel puțin pe unul cu renume!

EUGENIA: Căruia trebue să-i fiu recunoscătoare că, între atâtea femei ce a încălzit, m-a preferat pe mine. La
urma urmei, și Gerland va deveni cunoscut!

GASPARRI: Numai pentru averea ta te ia el, numai pentru avere.

EUGENIA: (supărată):Ești extra-galant, papà. Da, ai dreptate. Pe mine nu mă mai place nimeni. Azi nu mă
mai mărită decât banii tatălui meu.

GASPARRI: (revenindu-și): Nu te supăra, Eugenia ! N-am socotit aceasta. N-o lua așa !

EUGENIA: (cu crescândă enervare): Nu întâmpin eu, zilnic, aici, aceste amărăciuni, suferințe, scăderi
morale, aici și pretutindeni, dela tine și de la toți? Ce suntem vinovate noi, fetele, dacă n-am putut la timp și
prin orice mijloace să ne găsim bărbați? Ce suntem noi vinovate, să primim de la oameni numai priviri de
compătimire sau batjocoră? Îți foarte mulțumesc pentru un asemenea viitor și dacă mă iubești, conservă-mă
mai departe!

GASPARRI: (moale): Eugenia, ce voiesc eu decât norocul tău?

EUGENIA: Atunci dă-mi consimțământul pentru această căsătorie.

GASPARRI: Dragă copilă, ține seamă că o căsătorie fericită este în strânsă legătură cu starea materială.

EUGENIA: Dragă papà, nu confunda fericirea ta cu a mea.

GASPARRI: Tocmai fiindcă te iubesc prea mult, fiindcă ești unicul meu copil, am nădăjduit să te căsătoresc
strălucit.

EUGENIA: Atunci, tu mă iubești mai mult pentru tine, decât pentru mine. Dacă mă iubești, atunci nu-mi dori
căsătoria pentru onoarea ta, ci pentru fericirea mea.

GASPARRI: Eu știu mult mai bine ca tine ce te poate face fericită.

 298

EUGENIA: Pardon, dragă papà, acelaș lucru mi-ai spus la logodna mea, și de aceea te-am crezut și ascultat
și de aceea, strălucita căsătorie era să fie o curată mizerie.De data asta ascultă dumneata de mine, trebue să
hotărăsc eu, nu tu, ce fel de căsătorie trebue să fac. Lasă-mă să-mi croiesc eu drumul spre fericire. Tu știi că
nebună nu sunt, dar pe Gerland îl vreau. Îmi place, îl iubesc mult de tot. Și dacă mă întreabă, îi voi spune, da.
(Pune încrezătoare brațul pe umărul lui Gasparri):

Fii vesel, că prin el scapi în fine de demonul tău capricios și insuportabil; și să crezi că e o fericire de a-l fi
primit în casa noastră. Și dacă, tu, seara, ai poftă să hoinărești singur câteva clipe, nu mai ai nevoe să cauți
sprijinul rudelor, care să-mi ție companie.

GASPARRI: (depărtându-se): Dar dacă ți-aș spune.....

ALVINA: (deschide ușa Sabinei): Fraulein Vogt! ( iese).

SCENA V

Sabina Vogt, Eugenia și Gasparri.

EUGENIA: (întâmpină pe Sabina salutând-o): Ah, domnișoară Vogt! ( Luîndu-i mâna). Întâi să-mi
făgăduești că nu ești supărată pe mine.

SABINA: (rîzând): Sigur că astăzi nu vă simțiți inspirată să luați lecție.

EUGENIA: Dumneata rîzi. Așadar nu ești supărată. Îmi pare foarte bine; mai mult nu pot să-ți spun.

SABINA: Chiar fără aceasta, eu aș fi venit. (Lui Gasparri cu ton tremurat): Ați primit biletul meu?

GASPARRI: (dă mâna, amintindu-și de asta): Ah, drept, dumneata dorești o întrevedere cu mine.

EUGENIA: Secrete?

SABINA: Nici un secret față de dumneavoastră.

EUGENIA: Foarte bine. Eu am ceva de aranjat. (Iese).

Scena VI

Gasparri -Sabina.

GASPARRI: (așezându-se): Nu luați loc?

SABINA: (Se așează, apoi vorbește foarte stingherită): Regret foarte mult că trebue să vă răpesc timpul cu
afacerea mea. Aș fi fost foarte bucuroasă să vă cruț, însă nu știu cum m-aș putea ajutora altfel.

GASPARRI: Aș fi încântat dacă v-ași putea servi cu vreun sfat.

 299

SABINA: (scoate dintr-o mică servietă un bilet): Nu vreau să vă obosesc cu povestea mea. Pot să vă rog să
citiți această scrisoare? (Ii dă scrisoarea). De la o doamnă, Steiner, proprietara unui atelier fotografic.

GASPARRI: (citește apoi răspunde): Da, aceasta este o propunere foarte favorabilă. O, eu aș putea ușor să
mă hotărăsc,… ca să nu vă scape o situație așa de sigură.

SABINA: (zeloasă și plină de nădejde): Nu așa?

GASPARRI: Dumneavoastră știți cum stă adevărul lucrurilor; cu toată înalta considerație pentru artă, ea este
totuși, hotărât, o pâine nesigură. Da, ea este sigur foarte frumoasă, când cineva nu este restrâns; dar, totuși....

SABINA: (dă o a doua scrisoare): Aici, în această a doua scrisoare, doamna Steiner îmi enumără condițiile
în care aș putea trata mai departe.

GASPARRI: (citește, apoi cu fața schimbată): Hm, se-nțelege! 5000 de mărci; pretinde bine. Mult, foarte
mult. Ați economisit ceva în ultimii ani?

SABINA: 275 de mărci. Cu cea mai mare bunăvoință, n-am putut economisi mai mult. Toate sunt îngrozitor
de scumpe, domnule Gasparri. Locuința, îmbrăcămintea, chiar dacă agonisesc ceva peste iarnă, când vine
vara se duce totul, când orele de lecții se restrâng. Domnișoarele, mergând în vilegiatură...

GASPARRI: (dându-i-o înapoi): Da, cred că e greu.

SABINA: Nu v-aș fi supărat, desigur, cu această afacere, însă nu știam ce altă cale să apuc. Am rugat pe
domnul Loeffler, însă mi-a răspuns că nu-și poate vârâ banii săi în asemenea lucruri.

GASPARRI: Natural, nouă, negustorilor, ne trebue bani în afacerile noastre.

SABINA: Așa?

GASPARRI: Și-apoi, dragă domnișoară, cine poate fi sigur că acest atelier fotografic este o antepriză
rentabilă? Eu mă tem că această doamnă Steiner vă promite munți de aur, pentru a vă amăgi.

SABINA: O, nu, domnule Gasparri. Pe doamna Steiner eu o cunosc demult. A fost prietenă cu părinții mei,
și aici am extrase din corespondența lor, privitoare la afaceri. (Îi dă niște coale de hârtie). După cum vedeți,
au avut în penultimul an o afacere din care au avut câștig net de 10.000 de mărci, iar în ultimul an, 12.000. Și
acum, ea speră că eu aș putea dezvolta această întreprindere, încurajată fiind de familiile unde eu predau,
(rîzând modest), poate încă prin puțină pricepere artistică. Eu am fotografiat deja, mult, pentru mine.

GASPARRI: (care a răsfoit hârtiile): Dumneavoastră trebue să încheiați un contract care trebue să cuprindă
un șir întreg de condițiuni și sarcini. Aceasta se știe.

SABINA: Contractul îl am aici. (Îi prezintă contractul): Trebue semnat numai.

 300

GASPARRI: (aruncă o privire peste el): Hm! (pauză). Știți dumneavoastră, dragă domnișoară, că eu vă
resping rugămintea?

SABINA: (stăpânindu-se): Adevărat?

GASPARRI: Dumneavoastră știți că concepeți o nedreptate, o crimă, chiar, și de aceea nu pot să vă ofer nici
o mână de ajutor?

SABINA: De ce spuneți aceasta?

GASPARRI: După cum m-a asigurat fiica mea, dumneavoastră aveți un talent ascuns, care țâșnește sigur,
pentru sculptură; și domnul Gerland, care este un bărbat capabil, ne-a comunicat asemenea.

SABINA: (iute) Mă rog, cu domnul Gerland eu n-am vorbit de asta.

GASPARRI: Natural, dumneavoastră vă temeți de sfatul lui, el v-ar aduce imputări.

SABINA: Da. El nu trebue să afle aceasta, până ce contractul nu e încheiat.

GASPARRI: Fiindcă el n-ar accepta- și are dreptate-! Nu, domnișoară, dumneavoastră trebue să rămâneți în
Artă.

SABINA: O, mi-e greu, mi-e foarte greu să mă despart de artă.

GASPARRI: Tocmai d-aia. Eu v-aș da bucuros banii în altă împrejurare, cu totul bucuros. Dar vedeți, după
convingerea mea, nu v-aș duce spre fericire. Dumneavoastră n-ați putea rezista unei vieți de afaceri. Arta
este, hotărât, cea mai demnă de răsplată- absolut hotărât. Averea nu face fericirea. Până acum ați avut
permanent cu ce să trăiți. Mai bine destul decât prea mult.

SABINA: (uitându-se în pământ): O, pentru mine aș avea destul!

GASPARRI: Grija părinților nu o mai aveți!

SABINA: (privind încă în jos): Părinții mei sunt morți.

GASPARRI: (luminat, și foarte mulțumit): Așadar...

SCENA VII

(Eugenia vine din dreapta)

EUGENIA: S-a terminat consfătuirea secretă? (Către Gasparri): Ai putut fi de folos domnișoarei Vogt?

SABINA: Ne-am tocmit prea mult, dragă domnișoară, pentru 5000 de mărci. (Către Gasparri cu mare jenă):
Însă voi face tot posibilul ca eu să încep afacerea aceasta. Vă pot asigura că mi-ați face cel mai neprețuit
serviciu dacă mi-ați avansa banii. (În explosivă senzație): Neînchipuit de mare bine mi-ați face, nu numai
 301

mie -încă altora ați face un mare serviciu-, altora la care țin mai mult ca la mine însămi, mult mai mult. Nu
mă întrebați cine sunt aceia, nu v-aș putea spune, domnule Gasparri, dar sper că mai târziu veți vedea ce
mare prosperitate au adus banii Dumneavoastră.

EUGENIA: (vioi): Papà, înlesnește-i!

GASPARRI: (dojenitor) : Eugénìe!

EUGENIA: Eu, te rog pentru aceasta ! Pentru cine economisești tu, banii tăi, Papà?

GASPARRI: Caraghioasă întrebare!

EUGENIA: (plăpând): Pentru iubita ta fiică, nu-i așa? (Îl sărută). Așadar, eu, Eugenia Gasparri (oftând),
până acum, încă nemăritată, declar aici formal și solemn că renunț la 5000 mărci, pentru ajutorul cuvenit
domnișoarei Vogt. Na, nu este acum totul în perfectă regulă?

GASPARRI: (sculându-se): Dacă mă voi putea hotărî în sensul ăsta. (Sabinei): Însă, dragă domnișoară, dacă
cu toată obiecțiunea mea...

SABINA: În alt chip eu nu pot.

GASPARRI: Atunci, eu sunt gata să-ți înmânez această sumă.

SABINA: (dându-i mâna). N-am cuvinte să vă pot arăta câtă bucurie împlântă în inima mea înalta
dumneavoastră îndurare.

GASPARRI: Eu vă scriu un Cec și dacă dumneavoastră aveți bunăvoință, să ne mai uităm odată peste
contract și peste restul de acte...

SABINA: Aceasta mi-ar plăcea chiar.

EUGENIA: (uitându-se la tatăl ei): Atunci puteți fi mai liniștiți, în camera ta, papà.

GASPARRI: (înțelegând semnul ei): Da, tu ai dreptate. (Sabinei): Poftiți, domnișoară!

EUGENIA: (Sabinei): Acum ești mulțumită?

SABINA: (o sărută,spunându-i cu o voce foarte mișcată): Nu numai eu! (Ea continuă cu batista la ochi;
apoi, Eugénìei, zâmbind): Ne vom mai vedea, încă. (Ea uită umbrela și mânușile pe masă, la dreapta și
urmează pe Gasparri, pe ușa a doua din stânga).

EUGENIA: (în completă neliniște, stând în așteptare, se plimbă-n sus și-n jos, apoi se aruncă pe otomană,
citind în romanul franțuzesc; lasă apoi cartea să-i alunece în poale, dă capul pe spate și privește-n vid).

ALVINA (vine din dreapta)

 302

SCENA VIII

Eugenia-Alvina.

EUGENIA: (sare speriată în sus): A venit cineva?

ALVINA: Nu, domnișoară.

EUGENIA: (se ridică și merge înaintea oglinzii): Astăzi m-ai frizat iarăși mizerabil și scandalos!

ALVINA: (se ocupă cu frisura Eugénìei).

EUGENIA: (ascultând): Nu cumva a sunat? Ia, vezi, repede!

ALVINA: (iese în grabă prin intrarea generală)

EUGENIA: (rămâne în aceeași poziție, fără a respira și ascultă).

ALVINA: (vine din dreapta, aducând o carte de vizită): Domnul dorește să fie primit.

EUGENIA: (citește, apoi, vădit emoționată): Poftește-l pe Domnul.

ALVINA: (iese în dreapta).

EUGENIA: (vâră repede romanul franțuzesc în bibliotecă și își ia un volum din operele lui Goethe, în
intenția de a poza drept cunoscătoare a literaturii clasice. Se așează la stânga, în față pe un scaun, citind în
carte.)

RUDOLF: (condus de Alvina, apare în haine negre-sacou, cu pălărie moale, neagră, mănuși glacé, închise,
în mână):

SCENA IX

Rudolf-Eugenia

EUGENIA: (se ridică, merge încet, în aparentă liniște, îl întâmpină, întinzându-i mâna): E frumos din partea
dumneavoastră că ne prezentați ocaziunea de a vă vedea iarăși.

RUDOLF: (stăpânindu-și adânca enervare): Am a vă prezenta felicitările mele, pentru mutarea în vilă.

EUGENIA: Găsiți desigur multă schimbare!

RUDOLF: (privește în juru-i, își presează descurajarea față de schimbare) Intrând aici, am simțit greutatea
ce-ți apasă inima pentru o amintire plăcută.

EUGENIA: Ați locuit mult timp aici?

 303

RUDOLF: Am trăit aici zile bune și fără grije. (Aruncă repede privirea pe cartea din mâna Eugénìei).
Aber… eu v-am întrerupt din lectură!

EUGENIA: (vine înainte, ia loc înaintea mesei, în dreapta și invită pe Rudolf să ia loc): E un vechi amic
care - mi mângâe orele de singurătate. (Îi întinde lui cartea).

RUDOLF: (se așează, răsfoind îngândurat cartea) Goethe! ”Ani de călătorie”. Pentru acest om am un
respect nemărginit.

EUGENIA: Da?

RUDOLF: Eu n-am citit această carte.

EUGENIA: Ah, aceasta mă surprinde.

RUDOLF: (mereu îngândurat) Dumneavoastră citiți mult?

EUGENIA: De multe ori, întreaga noapte. Cunosc tot ce e mai de seamă: Samaros, Kielland, Ebers, Tolstoi
și mulți alții, (cu rîs cochet), pe care nu vi-i pot numi acum. (Continuând repede): Citiți și Dumneavoastră
mult?

RUDOLF: Eu nu citesc mai nimic.

EUGENIA: Nu vă interesează?

RUDOLF: Ah, domnișoară! Eu sunt așa de mărginit, așa de incult; eu nu am pe lumea aceasta zidită de
Dumnezeu pricepere și interes decât pentru un singur lucru.

EUGENIA: Pentru arta dumitale.

RUDOLF: (cu însuflețire, pentru a pricepe Eugenia): Aceasta o resimțiți, nu?

EUGENIA: Găsesc aceasta foarte natural.

RUDOLF: (ca mai sus): Adevărat? (În alt ton, nu fără humor, jucându-se câtva timp cu umbrela Sabinei)
Însă aceasta este o mare nenorocire. Arta îmi robește inima și capul. Ah, adesea aș voi s-o înving, să respir
numai câteva ore ușurat. Însă ea nu mă lasă! (Ridicând tonul): Eu sunt sclavul acestei despote. Când alții se
desfată, admirând natura, eu lucrez. Când alții se distrează în familie, sau în cercul prietenilor, eu lucrez.
Când alții se gândesc și îngrijesc de ai lor, eu nu gândesc la nimic altceva decât la sculptura mea: și de
voiește cineva să mă schimbe, să mă îndrepte, atunci devin supărăcios, supărător, nervos, rău.

EUGENIA: (participând, nu fără căldură): Și regretați iarăși?

RUDOLF: De câte ori n-am căzut în genuchi mamei mele, cerându-i ertare!

EUGENIA: (cordial) Și mama v-a iertat!

 304

RUDOLF: (privind-o cu oarecare căldură): Aceasta o puteți înțelege.

EUGENIA: Contrariul nu l-aș putea înțelege. Există o greșală pe care mama să n-o erte?

RUDOLF: Mama, da! Credeți, dumneavoastră însă, că un asemenea suflet schimbăcios ar găsi și o femeie
care să-i sufere totul?

EUGENIA: (ridică rîzând din umeri).

RUDOLF: (continuând): Eu aș sfătui pe orice femeie să se ferească de o atare căsătorie. Mai ales de o
căsătorie cu un artist.

EUGENIA: (rîde).

RUDOLF: (cinstit, simplu, serios): Nu, domnișoară. Acestea nu sunt niște vorbe goale! Noi artiștii suntem
mai toți, cu toane. Supărăcioși, nervoși, cu un cuvânt, insuportabili. Noi știm, cu o minunată îndemânare, să
facem amare orele cele mai frumoase celor care ne înconjoară, precum și nouă înșine.

EUGENIA: Pentru aceea, trebuie apoi ca pedeapsă să împărțiți cu ei onorurile și succesele.

RUDOLF: Și încă o mare greșeală mai avem noi toți, pentru care oamenii ne condamnă: cu toată sârguința
noastră, suntem totuși...

EUGENIA: (tăind repede): Gândesc totuși că tindeți la ceva mai mult.

RUDOLF: Dumneavoastră judecați cu atâta blândețe aceste greșeli; însă eu cred cu toate acestea că
dumneavoastră n-ați putea primi să fiți soția unui om atât de defectuos!

EUGENIA: (după o scurtă pauză): Credeți dumneavoastră că eu n-am nici un cusur? Și să încep prin a arăta
pe cel mai mare. (Privind prin luneta cu care apoi continuă să se joace): E cam mult decât am descălțat
săndăluțele de copil.

RUDOLF: (rîzând): Dacă este, aceasta,unica vină....

EUGENIA:(nu fără agerime): În ochii lumii, cântărește destul de greu: și apoi, (mânioasă), încă unul: am
mai fost odată logodită. (Își cufundă privirile pe mâini, cu semeție grațioasă). El n-a știut să se poarte cu
mine- el nu m-a înțeles- era mai ales prea pretențios.

RUDOLF: (pune la o parte umbrela Sabinei, vioi): Domnișoară, știți dumneavoastră pentru ce am venit eu
astăzi aici?

EUGENIA: (cu cochetă naivitate): Pentru a convorbi puțin, cred.

RUDOLF: Pentru a vă pune o întrebare!

EUGENIA: O întrebare?
 305

RUDOLF: Și aceasta, bazat pe ceea ce am discutat ieri, în atelierul meu, când dumneavoastră fără să vreți,
sau fără să gândiți...

EUGENIA: Anume?

RUDOLF: Mi-ați spus că viața dumneavoastră nu e chiar o comoară de fericire; că nu se poate chema
fericire când cineva, singur, tot timpul, își petrece zilele fără o ocupație proprie. Credeți Dumneavoastră,
domnișoară, că ați putea fi mai fericită dacă ați lua parte, dacă ați fi soția pricepută a unui om sucit ca acela
pe care vi-l descrisei adineauri?

EUGENIA: Domnule Gerland, întrebarea Dumneavoastră..

RUDOLF: Dumneavoastră nu trebue să-mi răspundeți acuma. (Ridicându-se). O singură asigurare aș putea
să vă dau: am voința vie, hotărârea fermă să vă fac fericită. (Îi întinde mâna).

EUGENIA: (tace, privind în pământ).

RUDOLF: (continuând): Trebue să-mi făgăduiți un singur lucru: veți fi binevoitoare față de mama mea?

EUGENIA: (se ridică și-i dă rîzând mâna): Aceasta se înțelege de la sine.

RUDOLF: (sărutându-i mâna): Pot acum să vorbesc tatălui Dumneavoastră?

EUGENIA: Vă voi anunța numai decât ! (Sună clopoțelul).

RUDOLF: Ați voi, după aceia, să faceți o vizită mamei mele? Ea vă cunoaște așa de puțin!

EUGENIA: Poate veniți cu mama dumneavoastră aici!

RUDOLF: Găsesc că ar fi mult mai frumos dacă dumneavoastră ați vizita-o !

EUGENIA:(amenințând în glumă): Cred că ați constatat la mine încă un defect!

RUDOLF: Anume?

EUGENIA: (ca mai sus): O oarecare încăpățânare!

SCENA X

Alvina (vine din dreapta).

EUGENIA: (către Alvina): Anunță pe domnul Gerland

ALVINA ( merge prin ușa a doua din stânga)

 306

EUGENIA: (despărțindu-se de Rudolf): Îmi voi schimba puțin toaleta.

RUDOLF: Toilette? Sunteți și așa destul de elegantă.

EUGENIA: O simplă rochie de casă (Cu ușor reproș): Cu aceasta nu pot să fac vizite.

RUDOLF: (cu gingașe imputare) Oh, la mama mea !

EUGENIA: (salutând ușor, ese prin stânga)

RUDOLF: (privește serios după dânsa).

ALVINA: (vine pe ușa a doua din stânga): Poftiți, vă rog, Domnul vă așteaptă. (iese în dreapta).

RUDOLF: (se îndreaptă spre ușa de unde a venit Alvina).

SABINA: (vine pe aceeași ușe, cu niște manuscrise în mână).

SCENA XI

Sabina- Rudolf

SABINA: (întâmpină pe Rudolf, îl salută vioaie, cu voce pe jumătate): Naa, în sfârșit te-ai hotărât să faci o
vizită în oraș. Domnul Gasparri te așteaptă.

RUDOLF: Dumneata ce ai căutat aici la Gasparri ?

SABINA: (privește la el ștrengărește) Trebue să vă spun?

RUDOLF: Ce conțin aceste hârtii? (Vrea să i le ia).

SABINA: (le ferește veselă, triumfătoare): Nu, acum nu. Vin astă seară acasă, la mama Dumneavoastră; și
când vom sta așa, în trei, în jurul mesei, la lumina lămpii, când ceaiul va fumega în ceșci, atunci voi țăcăni în
pahar, voi striga -silentium- și voi dezvălui marea noutate. Da, sunt o fină ștrengăriță.

RUDOLF: Ce sunt acestea?

SABINA: Ceva despre care dumneata nu știi, despre care nimic nu ți-am vorbit până acum. Însă, ascultă:
dacă dumneata ai venit aici, hotărât să faci o vizită, apoi ar trebui să nu lași pe oameni să priceapă cât de acru
e mărul. Descrețește fruntea! De altfel n-ai nici un motiv să faci aceata!

RUDOLF: (izbucnind deodată încet): Sabino! Eu n-am venit aici să fac numai o vizită.

SABINA: Cum?
 307

RUDOLF: Dumneata nu trebue să cercetezi nimic: eu trebue să ți-o spun.

SABINA: Nu înțeleg.

RUDOLF: (o observă pe ea meditând): Te vei depărta de mine dacă vei afla, te voi pierde? Sau mă vei
înțelege și ierta?

SABINA: Rudolf, ce însemnează asta?

RUDOLF: Sabino, eu m-am logodit.

SABINA: (scuturându-se): Logodit? Cu domnișoara Gasparri?

RUDOLF: Trebuia să mă ajut singur și m-am ajutat. (Pauză). Sabino, n-ai să-mi spui nimic?

SABINA: (cu trudită stăpânire de sine, privește scriptele un moment, apoi mândră): Îți doresc să fii fericit.

(Pune încet actele în buzunar).

RUDOLF: (stă drept înaintea Sabinei și încercă, cu o sforțare de simțire, să meargă spre ea; dar înaintea
atitudinei ei, el se abține, respiră adânc și trece pe dinaintea ei în camera lui Gasparri).

SABINA: (trage încet contractul din buzunar,observă un moment cu ochii încremeniți, apoi îl sfâșie
încetinel și prelung).

CORTINA.

ACTUL III

Noul atelier al lui Rudolf, în vechea lui vilă regăsită. E mai mare, mai luminos și mai plăcut decât cel vechi,
aranjat cu gust. Uși în peretele din fund, stânga și dreapta. Lângă ușa din mijloc, la intrarea generală, o
toaletă. Pe o masă de modelat în gips, o floră terminată și alte cunoscute figuri alegorice. Pe o alta, un
portret –bust turnat în gips, pe o a treia, o schiță în pământ, în primul început al unui bust portret.

SCENA I

Rudolf-Loeffler

RUDOLF: ( lucrează la schița în humă).

 308

LOEFFLER: (bate și intră prin ușa din mijloc, îmbrăcat îngrijit, vioi): Bună ziua, domnule Gerland.

RUDOLF: (serios) Guten tag!

LOEFFLER: Ei, acum te afli bine?

RUDOLF: Mulțumesc.

LOEFFLER: Natural, îți merge bine! Și Doamna?

RUDOLF: Mulțumesc, foarte bine.

LOEFFLER: (bătând pe Rudolf pe umeri, încrezător, ușor rîzând): Na, na, te-am sfătuit eu bine. Nu ți-am
arătat eu că cunosc viața? O, Doamne! și frumosul dumitale atelier! Ți-a revenit iarăși, căci tatăl dumitale nu-
l zidise doar pentru alții. Aici se lucrează mai bine ca-n altă parte. Nu? Iese curând ceva gata?

RUDOLF: Deocamdată, nu.

LOEFFLER: Nu trebue să te treci cu firea, nu e nici o grabă.

RUDOLF: (amar): Așa? Credeți Dumneavoastră?

LOEFFLER: În orice caz, acum poți aștepta până ce-ți vine chef de lucru. Dar știi dumneata pentru ce am
venit eu aici?

RUDOLF: Da.

LOEFFLER: Am să-ți comunic ceva. Ghici pe cine ai în față, domnule?

RUDOLF: Da.

LOEFFLER: Vorbești cu un ginere.

RUDOLF: Hei!

LOEFFLER: Se-nțelege. M-am logodit. Și știi cu cine? Cu doamna Feldmann.

RUDOLF: Văduva negustorului de obiecte de artă?

LOEFFLER: Noi vom uni amândouă magazinele.

RUDOLF: Foarte practic! Te felicit! (îi dă mâna).

LOEFFLER: Mulțumesc, mulțumesc! Nu e așa tânără și frumoasă ca domnișoara Vogt.

RUDOLF: Domnișoara Vogt?

LOEFFLER: Da. Nu știi nimic?

 309

RUDOLF: Nu.

LOEFFLER: Eu îi făcusem într-un timp o propunere de căsătorie. Da.

RUDOLF: Când?

LOEFFLER: Puțin înainte de logodna dumitale. Era ocazia optimă pentru dânsa ca să nu mai aibă nici o grije
în viață… însă a spus “nu”. Greșește omul, când e să-i meargă tot rău. (Rîzând ușor). Dar eu cred că domnul
Rudolf Gerland o scosese din minți.

RUDOLF: (se trântește pe un scaun în față și încremenește cu privirea fixă).

EUGENIA: (intră într-o elegantă toaletă de vizită, pălărie, umbrelă de soare și mânuși în mână)

SCENA II

Eugenia.

LOEFFLER: (merge întâmpinând-o) Stimată doamnă, cum vă aflați, cum vă simțiți?

EUGENIA: (dându-i mâna): Mulțumesc.

LOEFFLER: Ați reflectat asupra tabloului ce v-am oferit?

EUGENIA: Dau 2000 de franci.

LOEFFLER: (negustorește). Eu voi vorbi mai întâi cu pictorul. O, e ceva... (îi sărută vârful
degetelor)...superb. Trebue cercetat cu lupa, altfel nu se poate observa cât e de frumos. Pentru 2500 de franci
ar fi de pomană. Cu adevărat!

EUGENIA: (terminând rîzând) 2000, domnule Loeffler.

LOEFFLER: 2000 ați spus? Vă voi aduce chiar azi răspunsul. Domnule Gerland! Stimată doamnă! (Iese).

SCENA III

Rudolf-Eugenia.

EUGENIA: (rămâne în ușe, se uită un moment la Rudolf, apoi ascuțit): Bună dimineața !

RUDOLF: (care până acum era absent, privind înainte, se întoarce și se ridică): Cum? (Rece): Da, ai
dreptate, noi n-am vorbit azi. Bună dimineața.

EUGENIA: Galant bărbat! Adevărat!

RUDOLF: (încă îngândurat, indiferent): Cu ce am greșit azi, iară? (Se spală de noroi pe mâini la lighean).
 310

EUGENIA: Mă rog, în fiecare zi, mai galant, mai atent cu mine! Nu cunoști altceva pe lume, decât a trăi cu
nevasta ta!

RUDOLF: (simplu, cinstit): Acest lucru nu e adevărat. Hotărât o tăgăduiesc. Dar eu am și altceva încă de
făcut, ceva mai important!

EUGENIA: O, natural. Și aceasta te împiedică de a da bună dimineața soției tale până la ora 12.

RUDOLF: Te-am așteptat cu cafeaua o groază de vreme; și dacă am văzut că nu vii, m-am apucat de lucru în
atelier.

EUGENIA: Se-nțelege, în fața lucrului tău, totul rămâne în umbră, chiar și nevasta ta.

RUDOLF: (vădit obosit, stăpânindu-se): Odată pentru totdeauna, Eugenio! Tu știi că vreau să lucrez (Cu
intonație) . Eu nu sunt rentier și nu voiesc să fiu rentier. Tot așa de puțin acum, ca și mai nainte. (Încă
hotărât). Acum, mai puțin ca mai nainte. Căci...

EUGENIA: (îl întrerupe repede): Te rog, nu-mi repeta scena de ieri.

RUDOLF: Tu cunoști vederile mele.

EUGENIA: O, prea destul!

RUDOLF: (drept, cinstit.): Să lăsăm acum discuția aprinsă. Nu-i așa? Nu duce la nimic bun. Eu nu sunt
obișnuit cu astfel de discuții și nu le pot suporta. Dacă nu-ți place ceva la mine, spune pe față deschis.

EUGENIA: Și te schimbi atunci?

RUDOLF: Poate că da, poate că nu. Însă, în orice caz, să ne înțelegem deschis, cinstit. ( Merge la ea). Eh,
încăodată, bunădimineața. ( O sărută rece și ușor pe obraz).

EUGENIA: (cu ironie dureroasă): Aceasta veni din inimă?

RUDOLF: (îndepărtat deja; ca desvinovățire) Voiam să nu mă apropii prea mult de toaleta ta cea prețioasă.

EUGENIA: Mai puțină considerație pentru toaletă ar fi mai agreabilă. Un lucru am de observat la tine: nu te
mai poți preface.

RUDOLF: (merge la ea s-o îmbrățișeze): Eugenio!

EUGENIA: (îl respinge cu ușoară voce tremurătoare): Te rog, lasă-mă. (Se întoarce și duce batista la ochi,
apoi învingând plânsul): Nu vrei să te îmbraci?

RUDOLF: (se așează iar în scaun, în față): Pentru ce?

EUGENIA: Papà a fost așa gentil și ne-a făgăduit trăsura pentru ora 1.
 311

RUDOLF: Eugenio, ți-am spus în nenumărate rânduri, nu pot să mă tolănesc în echipajul vostru. N-am fost
în stare să fac aceasta înainte de căsătoria noastră, mi-e greu s-o încep acum de-odată, așa. De data asta chiar
nu vreau, mi-e penibil.

EUGENIA: Dar și mie mi-e tot așa de penibil să mă ghemuiesc într-o droșcă oarecare- într-o așa toaletă. Cu
așa ceva nu sunt obișnuită. Ce vor crede oamenii de aceasta?

RUDOLF: Și dacă eu te rog?

EUGENIA: E un capriciu al tău-nimic mai mult. Pentru azi, mai ales, este chiar imposibil, dacă noi voim să
terminăm toate vizitele.

RUDOLF: (enervat de data asta, mai tare ca până aici): Aceasta eu n-o admit.

EUGENIA: (tot așa): Tu nu voiești să răspundem la vizite?

RUDOLF: Nu.

EUGENIA: Nu voiești nici o legătură cu prietenii noștri?

RUDOLF: Cei mai mulți mă supără, îmi răpesc timpul și dispoziția, cu nimic și iar nimic.

EUGENIA: Trebue, deci, pur și simplu s-o rup cu prietenele mele?

RUDOLF: Cum ai tratat tu pe prietenii mei? Și aceasta aș putea să ți-o trec cu vederea; dar cum te porți cu
mama mea? Nu mi-ai făgăduit tu, la logodna noastră, să fii binevoitoare cu mama mea?

EUGENIA: Am luat ca exemplu atitudinea ta față de papà.

GASPARRI (intră)

SCENA IV

Gasparri

GASPARRI: Bună dimineața copii! Hei, sunt eu punctual? Trăsura așteaptă afară, la discreția voastră. (Își
freacă mâinile). Hamuri noi, trăsura din nou lăcuită, vă spun, e fain, Rudolf! (El o sărută pe Eugenia).

EUGENIA: (cu scop, foarte fragedă): Cum te simți, papà?

GASPARRI: Cum se poate afla un tată părăsit, rămas singur!

EUGENIA: Nu ți-e comod în noua ta locuință?

GASPARRI: Oriunde intru, tu-mi lipsești.

EUGENIA: Tu nu trebuia să ne cedezi nouă vila.

 312

GASPARRI: Pe tine nu trebuia să te cedez. (Lui Rudolf care stă deoparte): Rudolf, eu cred că dumneata nu
știi, nu prețuiești îndestul ce jertfă am făcut eu cu dumneata.

EUGENIA: Ai putea foarte bine să locuiești împreună cu noi. (Ageră) Nu-i așa, Rudolf?

(Rudolf tace.)

GASPARRI: Poate mai târziu. Mai întâi doresc să voiajez câtva timp și în primul rând în Italia. Vrei să mă
crezi, Rudolf ? Nu cunosc încă Roma! Ce zici de aceasta? Când se vorbește despre Roma eu trebue să ascult
și să tac.

RUDOLF: (privind mai mult înainte) Nenorocirea nu este așa de mare.

GASPARRI: (nu înțelege): Cum?

EUGENIA: (excitată de observația lui Rudolf): Eu găsesc hotărârea ta justă, papà.

GASPARRI: Însă așa, singur? Mi-e groază de singurătate, copii.

RUDOLF: (intervenind nu fără ironie): Invită un artist tânăr cu dumneata!

GASPARRI: (apăsat de tot): Un artist, eu?

RUDOLF: Câți n-ar dori să vadă Italia? Și ai avea un conducător agreabil și un bun companion.

GASPARRI: (aproape dezarmat): Nici nu mă gândesc la așa ceva. Pe un asemenea tovarăș nu l-aș mai putea
scoate din galeriile de tablouri. Să mă ferească Dumnezeu! Eu vreau să văd numai ceea ce-mi trebue și restul
de timp să mă recreez, amuzându-mă. Dar acum, grăbiți-vă! Și-n orice caz trebue să luați un servitor cu voi,
dacă voiți să aranjați cu toate vizitele. (O observă pe Eugenia). Și tu, vei străluci în noua ta toilette. Rudolf,
eu cred că nu-ți dai încă seama de ce femee ai.

EUGENIA: (plină de aluzie): O, papà, mă flatezi peste măsură.

GASPARRI: Ce?

EUGENIA: Da, într-adevăr, eu sunt capricioasă, răsfățată, ursuză, arțăgoasă. Ah, eu nu știu încă totul!

RUDOLF: (sculându-se) Eugenio, te rog, lasă acestea acum!

GASPARRI: Îmi pare că a fost ceva între voi! Hm! Nu răspundeți?

EUGENIA: O, nu, papà. Rudolf mi-a declarat azi, pur și simplu: el nu mai vrea să știe de cunoștiințele
noastre.

RUDOLF: Eugenia exagerează.

EUGENIA: Așa socotesc, când cineva nu vrea să întoarcă vizitele.

 313

GASPARRI: Toate vizitele trebuesc întoarse, toate, fără alegere. Se înțelege de la sine. Dumneata ne datorezi
nouă, aceasta.

RUDOLF: Și față de mine sunt dator să-mi întrebuințez timpul altfel decât schimbând vorbe cu oameni care
pentru mine sunt indiferenți și pe care nu pun nici un preț.

GASPARRI: (enervat, cu ton larg): Fără nici un preț? Dar domnul meu, dumneata ești artist, și dacă
dumneata vrei să ai succes ca artist, nu poți spune niciodată că ai prea mulți prieteni.

RUDOLF: Succesele pe care le-aș avea pe urma prietenilor, nu m-ar măguli.

EUGENIA: Așadar renunți de a deveni celebru?

RUDOLF: Pentru un atare renume, mulțumesc.

EUGENIA: Însă eu, eu voiesc ca pe tine să te cunoască lumea, numele tău să devie cunoscut, așa bine ca și
al altora, care valorează mult mai puțin ca tine.

RUDOLF: Speri să te fac și mai interesantă.

EUGENIA: Sper că atunci vei amărî mai puțin viața ta și a altora.

RUDOLF: Când voi fi mai mult decât soțul Eugénìei Gasparri?

GASPARRI: (împiedică pe Eugenia de a răspunde, în anevoioasă stăpânire de sine): Taci, nu răspunde. E

rândul meu să vorbesc. ( Lui Rudolf cu reținută enervare): Nu poți să ne fii îndestul de recunoscător pentru
legăturile ce voim să-ți creem. Dumneata ai văzut cum se trăiește în lume, când cineva stă singuratic, fără
relațiuni sociale, când se furișează de lume. Pentru ce vezi pe domnii artiști -colegii dumitale- ( cu intonație)
în toate societățile? De ce ei sunt numai decât acolo unde se aprind câteva lumânări în plus? Pentru ce se lasă
serviți cu trufe și zmeură? Pentru plăcerea lor? Nu. Ei știu perfect pentru ce: vor să devie cunoscuți, văzuți;
comenzi voiesc să primească! Și ei au dreptate, căci aceasta este singura cale pentru artiști tineri.

Acum voiesc să-ți dau numai un exemplu palpabil. La un dineu, unde numai deunăzi fusei și eu, un pictor
necunoscut- tânăr- nu știu cum se chema, a primit o comandă –așa, între fructe și cafea- care comandă îi
poate aduce ca nimic 3000 de mărci. Și apoi ia cazul Wiederhold.

RUDOLF: (rîzând): Acesta îmi poate fi dat ca exemplu?

GASPARRI: Rogu-te! Îmi pare că dumneata nu știi că acest Wiederhold câștigă 30.000 de mărci anual. Și
crezi dumneata că acel om s-ar fi înălțat aci, dacă în viața lui ar fi declarat pur și simplu: ”eu nu schimb
cuvinte cu cine nu mi se potrivește; eu nu voiesc a face nici o vizită, eu nu voi merge în nici o soirée !”
Socotești dumneata că oamenii vor alerga după dumneata pentru a-ți închina supuși comenzile lor?
Dumneata trebue să te faci plăcut publicului, ca artist tânăr. Dumneata trebuești văzut, de dumneata trebue să
se audă și vorbească, trebue să se citească în jurnale, cu un cuvânt, trebuie mers mereu înainte. Da, dragă
 314

domnule, căci te întreb: cum vrei dumneata să devii la modă? (Pauză. Se plimbă puțin în sus și în jos).
Dumneata trebue să fii gentil cu lumea, să nu atingi partea ei sensibilă, să te lași oarecum protejat de ea.
Aceasta o distrează. Aceasta o știu de la mine însumi. Și, hotărât, eu socotesc că oamenii au drept să pretindă
așa ceva pentru banii pe care-i dau.

RUDOLF: (adânc amărât): Dacă lumea pretinde aceasta de la mine, atunci poate rămâne acasă, cu
comenzile ei.

GASPARRI: Cum? Dumneata nu vrei chiar nimic? Așa? Pardon! Aceasta bine înțeles, eu n-am știut-o.
Dumneata, care va să zică, nu vrei nici o comandă. Dumneata nu vrei să câștigi nimic. Dumneata vrei artă,
numai așa, numai ca o plăcere....ca o jucărie... ca un sport.!

(Rudolf rîde mânios, apoi lovind cu piciorul în podele)

GASPARRI: Cum? Dumneata nu voiești chiar nimic? Voiești ca lumea să se întrebe “ce lucrează ginerele lui
Gasparri? În definitiv, ce e el?”

RUDOLF: (izbucnind) Pentru ca să i se răspundă: Ginerele lui Gasparri trăiește pe socoteala lui socru-său
care-i dă mâncare și îmbrăcăminte. Nu așa? Aceasta voiai să-mi spui! Lasă-mă, te rog, aceasta n-o aud astăzi
pentru prima oară. Dar dumneata ai tot dreptul. Eu însă nu mai voiesc această umilitoare, înjositoare
dependință de dumneata și de nevasta mea.. Aceasta mi-a devenit insuportabilă, mă apasă ca o piatră de
moară pe piept, înăbușind în mine orice plăcere de a crea. Vă închipuiți că altfel aș putea efectua pe comandă
aceste busturi plictisitoare, aceste statui de grădină?

GASPARRI: În orice caz , sunt mai de valoare ca grupa dumitale de lucrători...

EUGENIA: Care ar dura ani îndelungați.

GASPARRI: Și ca rezultat final, ar rămâne nevândută.

RUDOLF: Credeți voi că aș putea eu da la o parte cu inimă ușoară această lucrare, care însemnează viața
mea, pentru care nici o jertfă nu ar fi prea mare? (Ușor, repetând în sine) Nici o jertfă. (Continuînd):O, aveți
numai puțintică răbdare. Mă veți aduce acolo că voi uita tot ce am învățat, tot ce am voit, că voi mă veți
învârti după degete, mă veți face să joc așa cum îmi veți cânta voi. (Iese grăbit prin dreapta, trântind ușa).

SCENA V

GASPARRI: (se uită după Rudolf uluit): Am dat de bucluc. O situație foarte înveselitoare. Cu adevărat, cea
mai mare bucurie pentru un părinte care vrea să trăiască încă.

EUGENIA: (mergând la Gasparri): Este de neiertat pentru el, ca să te supere în așa hal.
 315

GASPARRI: O, nu mă surprinde câtuși de puțin. Nu s-au îndeplinit, punct cu punct, toate prezicerile mele?
Hei, toate părerile mele și toate sfaturile mele au fost vorbe în vânt. La toate propunerile mele și directivele
mele, n-am primit alt răspuns decât: “Îl iubesc pe el,” “îl vreau pe el”; și mi se aruncau veșnic cuvintele: “tu
nu pricepi aceasta”. Cine a priceput mai bine? Eu ori tu? Acum te-ai vindecat de dragoste, numai că, dragă
Doamne, prea târziu.

EUGENIA: (îmbrățișându-l, plângând): Nu. Nu, Papà; eu îl iubesc ca și mai nainte, încă mai mult, mai mult.
Însă el, el nu mă iubește.

GASPARRI: (desfăcându-se de lângă Eugenia) Cum? El n-aduce nimic în căsătorie; nici o avere, nici o
situație, nici un nume și nu vrea nici să te iubească? Tocmai aceasta e ceea ce ar putea oferi în primul rând:
iubire pentru copilul meu. Cum ? Tocmai asta n-a avut el niciodată pentru tine? ( Rîde). Apăi, de ! Așa sunt
domnii idealiști, care ne privesc de sus pe noi, profanii, pentru care noi niciodată nu suntem destul de buni.
Pentru a trăi cu venitul nostru, se căsătoresc cu fetele noastre, nenorocesc familiile noastre, și cu toate astea
nu suntem destul de buni.

EUGENIA: Nu, papà, nu vorbi așa despre el. El nu e vinovat, sigur nu. Toată vina e a mea. Eu sunt prea
puțin amabilă cu el. Cred că trebuia să-i arăt mai multă dragoste. Eu îl iau întotdeauna de sus când suntem
împreună și-l văd așa rece cu mine, când fiece cuvânt îi iese așa de forțat și nu din inimă, atunci simt ca un
laț în jurul gâtului și nu pot să-i arăt nici o iubire. Nu, papà, eu cred că eu nu sunt femeia potrivită pentru el.

GASPARRI: Se-nțelege, ești prea fină, prea bună pentru el.

EUGENIA: Nu. Eu cred că nu sunt. Nu sunt destul de cultă pentru el.

GASPARRI: Ceee? Tu nu ești destul de cultă pentru el? (Rîde) Asta e chiar frumos. Eu spun că ești de 1000
de ori mai cultă ca el. A cheltuit cineva cu el, până la căsătoria lui, 40 de franci săptămânal, bani peșin pentru
lecții particulare? Cântă el pe Chopin din foaie până-n foaie? Vorbește el patru limbi ca tine, una mai bine
decât alta? Nici franțuzește nu poate vorbi.

EUGENIA: (voind să vorbească).

GASPARRI: Nici cumsecade franțuzește nu vorbește bine. Câte vorbe, atâtea greșeli. Și exprimarea, cum dă
Dumnezeu. Nimic decât sculptură și iar sculptură. (Simțindu-se). Dacă eu, din tinerețe, nu m-aș fi ocupat cu
altceva, dacă mă țineam numai de artă, ajungeam la vârsta lui mai departe, mult mai departe. Aș vrea să știu,
unde ar fi putut găsi el o femeie mai cultă ca tine?

EUGENIA: (încremenită, ușor): Eu știu una.

GASPARRI: Cum?

EUGENIA: El n-ar fi trebuit să caute prea mult.

 316

GASPARRI: Nu cumva...

EUGENIA: Da, papà, tocmai ea.

GASPARRI: (încordat): Săraca aceea? Crezi tu cu adevărat?

EUGENIA:(tace).

GASPARRI: I-a scăpat vreun cuvânt cumva?

EUGENIA: N-a vorbit niciodată de ea.

GASPARRI: Ai adus tu vorba despre ea?

EUGENIA: Poate fi vorba despre alta?

GASPARRI: (liniștit): Așadar...

EUGENIA: (care s-a uitat încremenită până acum, și drept înainte, cade de gâtul tatălui său): Tocmai
pentru aceia....

GASPARRI: (îndepărtând pe Eugenia): Atunci să plece de aici; pur și simplu să plece.

EUGENIA: Dragă papà, cum poți să te gândești la așa ceva?

GASPARRI: La toate trebue să mă gândesc, când e -n joc binele tău.

EUGENIA: Însă domnișoara Vogt își are existența aici.

GASPARRI: (rîzând): Aceasta ar fi numai o chestie bănească.

EUGENIA: Jură, papà?

GASPARRI: (liniștit): E ca și făcut. (O sărută) Fii fără grije. Liniștește-te, acum, puțin. (Își ia bastonul și
pălăria și vine încăodată la Eugenia): Facem noi. (Moțăie din cap spre Eugenia): Facem totul. (Iese).

EUGENIA: (își ia pălăria, umbrela și mănușile și vrea să iasă).

RUDOLF: (vine după o pauză, încetișor, din dreapta).

SCENA VI

Rudolf-Eugenia.

EUGENIA: (în ton supărat) Acum nu mai am nici un chef de a face vizite. Nu pot să mă prezint în această
splendidă dispoziție cunoștințelor mele. (Vrea să iasă).

RUDOLF: (se apropie de ea, liniștit, aproape blând) : Eugenia! Am să te rog ceva.
 317

EUGENIA: (se uită la el).

RUDOLF: Eugénìe, vreau să plecăm departe de aici.

EUGENIA: Departe de aici !!

RUDOLF: Vreau să ne retragem în alt oraș, la țară, unde vrei tu, numai să fim departe de aici.

EUGENIA: Și casa noastră pe care d-abia am mobilat-o, acum?

RUDOLF: O dăm înapoi tatălui tău. Noi închiriem pentru noi o locuință modestă undeva. Ne retragem, ne
mulțumim cu puțin.

EUGENIA: Bine, dar noi n-avem nevoie de așa ceva !!

RUDOLF: (însuflețindu-se treptat): Eu, eu am nevoie; eu nu mai pot suporta mai departe dependența de tatăl
tău. Aici, în acest cerc, în aceste condițiuni, mă înăbuș. Vreau să respir liber.

EUGENIA: Dar eu nu pot să las singur pe papà.

RUDOLF: Te asigur. Am dorința fermă să te fac fericită, dar aici nu pot.

EUGENIA: Dacă dorești cu adevărat asta, de ce n-o faci aici, așa de bine ca și-n altă parte?

RUDOLF: (încăodată, cu liniște forțată, încercând s-o încânte): Împlinește-mi dorința.

EUGENIA: (mânioasă) Nu !

RUDOLF: Fă-mi plăcerea.

EUGENIA: Nu.

RUDOLF: Dacă mă iubești.

EUGENIA: (îl privește, apoi ageră): Dacă te iubesc? (Reflectând). Bine, o voi face. Voi merge cu tine, vreau
să uit totul, să uit felul nostru de viață, vreau să uit că las pe papà aici, singur. Însă, mai întâi privește-mă în
ochi, dă-mi mâna, Rudolf, și jură-mi pe viața mamei tale (îi întinde lui mâna) : mă iubești numai pe mine, pe
mine singură și pe nici o alta pe lume, numai pe soția ta?

RUDOLF: (tace și privește încremenit înainte. Pauză).

EUGENIA: Vezi? Și acum îți spun: nu vreau. Nu știu pentru ce m-aș restrânge în altă parte, undeva; pentru
ce m-aș despărți de papà, care e singurul om pe lume care mă iubește și mă poate proteja în orice
împrejurare, atunci când tu mă superi și năpăstuiești, și te uiți pe tine însuți în incalculabilele tale capricii, în
firea ta excentrică. (pauză).
 318

SCENA VII

Doamna Gerland (vine sfioasă și timidă).

RUDOLF: (merge plăpând și o întâmpină): Tu ești, mamă? (Cu înfățișare stăpânită): De ce pășești așa
îndurerată la mine, la fiul tău? (Către Eugenia). Eugenio, nu saluți pe mama?

EUGENIA: (privind înainte, și apoi mergând la stânga, dârje): Am salutat-o.

RUDOLF: Însă nu așa cum eu ți-o pretind.

DOAMNA GERLAND: Rudolf!

EUGENIA: (plecând încetișor): Așa cum tu întâmpini pe papà! (Iese).

SCENA VIII

Rudolf- Doamna Gerland

RUDOLF: Da, nu pot să te învinuesc că vii din ce în ce mai rar la noi, că eviți casa noastră.

DOAMNA GERLAND: (întorcându-se): Ooooh !

RUDOLF: Eu a trebuit să mă despart de tot ce mi-a fost mai drag, mai scump: prietenii mei se depărtează
într-una de mine. Aici este o lume streină pentru ei, în care ei simt răceală, în care ei n-ar putea fi veseli. Și
pentru mine este o lume streină.

DOAMNA GERLAND: Nu te mai întâlnești seara cu ei ca mai nainte?

RUDOLF: Mai nainte! Atunci eu puteam să le citesc prietenia în ochi, când mă duceam la ei; ne înțelegeam
așa de bine! Acum, apariția mea în mijlocul lor le strică dispoziția. Ei se retrag de mine, tocmai de mine! Și
eu rămân veșnic departe de ei. Aceasta însă, aceasta aș putea-o învinge. (În adâncă isbucnire sufletească)
Numai pe un iubit și credincios camarad pe care l-am pierdut- nu-l pot uita, mă doare. Inima se sbate-n coșul
pieptului. O, dacă ascultam eu sfatul lui Malow și intram la fabrica de monumente!

DOAMNA GERLAND: Tu n-ai fi putut suporta acea viață.

RUDOLF: A iubi fără să mai ai alături pe persoana iubită este mai rău decât a sparge pietre.(Cade lângă
mama sa, pe canapea. Pauză).

DOAMNA GERLAND: Nu v-ați mai văzut deloc?

RUDOLF: Eu am fost dincolo la ea în atelier; însă ea, până acum, nu s-a putut hotărî să-mi întoarcă vizita. Și
chiar dacă ar veni, ce ar însemna asta? Când mă gândesc cum era mai nainte aci (Se duce spre stânga). Cum
 319

lucra alături de mine. Cum eu…. Oh, să nu mă mai gândesc la trecut! Și totuși, trebue să mă gândesc. Toate
bucuriile mele zac în acel trecut. De acum ce mai am de așteptat? (Sec, încet): Mamă, am adesea o presimțire
fioroasă: eu nu mai am viitor.

DOAMNA GERLAND: (ștergându-și mâna pe părul lui): Fiul meu!

RUDOLF: (cade în genunchi lângă mama sa și o cuprinde cu brațele): Așa de mult m-am zbătut și la ce am
ajuns? (Pauză). Măcar dacă te-aș fi făcut pe tine fericită, dar nici atât.

DOAMNA GERLAND: (nemângâiată) Cum puteam fi eu fericită, dacă tu nu ești fericit?

RUDOLF: (în puternică isbucnire): Nu, mamă, eu nu sunt. (Își ascunde capul în poala ei. Pauză. Cineva
bate la ușe odată, apoi mai tare).

DOAMNA GERLAND: Rudolf, îmi pare că vine cineva.

RUDOLF: (Se ridică, merge obosit către ușe și deschide).

Intră MALOW

SCENA IX

Malow.

MALOW: (morocănos, neprietenos, cu o privire spre Doamna Gerland): Eu iar am venit. Aș vrea să vorbesc
numai cu tine singur.

DOAMNA GERLAND: (ridicându-se): Mă rog, poftim.

MALOW: Este pur și simplu o afacere secretă, de încredere.

DOAMNA GERLAND: Eu plec, Rudolf. (Ea salută pe Malow, merge șovăind spre ușe,dă mâna lui Rudolf,
cu privirea turbure, și-l sărută pe frunte, fără a fi observată de Malow)

SCENA X

Rudolf-Malow

RUDOLF: (Venind înaintea lui Malow) Ce vrei?

MALOW: (dându-i brânci): Bă, mai dă-mi 100 de franci. Ție acum îți dă mâna. Ori te ține numai cu bani de
buzunar? Dacă primești numai atâta, nu te fericesc. Din partea mea, nu te învinovățesc. Totuși, să n-o fi făcut
!!...

RUDOLF: (dându-i banii): Ține.

 320

MALOW: (punând banii în buzunar): Vezi, mă? Eu iau de la tine, fără să fac multe mofturi. Și de ce nu? Eu
nu fac ca prietenii tăi, boieri, eu nu m-am depărtat de tine. Sunt acum ca și altădată. Te vizitez din când în
când, cu toate că tu, pe mine, nu m-ai invitat la nunta ta. Ție îți merg afacerile minunat. Ție îți este mult mai
cald acum, îmbrăcat în aur. (Se șterge pe haină). Na, tu acum te învârtești în lux și bogăție, te tolănești în aur.
Acum poți să-ți răsucești țigarea cu bancnote de 100 de mărci. (Se scarpină în cap) Mă, fiindcă vorbirăm de
țigări….

RUDOLF: (îi oferă o țigare): Mai ai să-mi spui ceva?

MALOW: (punând țigarea în buzunar): Plec. (Privind dintr-o parte pe Rudolf): Mă, mie-mi pare rău de tine.
Tu trebuia să intri de-atunci în fabrica noastră. Ți-ar fi mers mult mai bine, dacă tu te obișnuiai cu sticla. Și
fiindcă tot vorbirăm de sticlă....

RUDOLF: (arătându-i fără bunăvoință): Uite sticla, bea de ți-e sete !

MALOW: (privind la sticlă): Brr! Apă! Nu ! Trebuia să faci ca mine!

RUDOLF: (întorcându-se cu spatele la el, stă jos): Văd, după tine, unde aș fi ajuns!

MALOW: (se ridică supărat) Ce? Ce-ai zis? Ce crezi tu!? (Își bate pieptul): Oho, nu tot ce e-ngropat e mort!
Numai să mai vreau odată, i-aș băga la traistă pe toți cei cu renume. Chiar astăzi; dar nu vreau, nu am
nevoie! Nu vreau să mă țin de glume; Și apoi nu știu la ce bun? Pentru lume? Turma nu cunoaște pe marii
păstori. Ea nu pricepe ce e frumos și mare. Pentru mine? Pah! Dacă gloata mă va uita cu 100 de ani mai
devreme sau mai târziu, mi-e egal, atunci când mă voi odihni în pământ. Și tu? Tu vii tot acolo, doar pe alt
drum și cu un dric mai luxos. Tu decazi în aur și eu în mizerie. (Se uită împrejur): Însă pentru ceea ce tu
creezi acum, eu nu mi-aș pironi libertatea mea. Tu cioplești acum busturi pentru boeri și statui pentru
saloanele lor. (Cu bucurie vicleană): eu ciocănesc pietre pentru mormintele lor. (Plecând): Nuu! Cu tine nu
schimb eu niciodată!

SCENA XI

Sabina (intră, dar rămâne pe loc, văzând pe Malow în dreptul ușii).

MALOW: (către Sabina): Cu acesta eu nu schimb! Să mă ierte Dumnezeu, nu!

RUDOLF: (se ridică, dar rămâne nemișcat, până s-a depărtat Malow)

MALOW: (întinzând mâna Sabinei) Mie nu-mi dai mâna?

SABINA: (mânioasă, nu se mișcă).

 321

MALOW: Na, cum voiești.( Spunând lui Rudolf) Nu mai am noroc la muieri. (Scoate o sticlă de coniac din
buzunar) De altfel nici nu mai am nevoie. (Iese.)

SCENA XII

Rudolf-Sabina-Grădinarul.

RUDOLF: (merge acum la Sabina și-i ia mâna, i-o apasă pe inimă, o scutură foarte emoționat și încurcat):
Veniși în fine și aici?

SABINA: (privindu-l palidă și zdrobită, foarte încurcată, căutând cuvintele, foarte emoționată): Aș fi
răspuns de mult la vizita dumitale, dar dumneata bine știi cât de puțin timp am.

RUDOLF: Da, știu, nu mai ai timp pentru mine.

SABINA: (voind să răspundă) O! (Privește în pământ) Drumul mi-e așa de lung! ( Pauză plină de
încurcătură):

RUDOLF: Nu voiești să stai puțin?

SABINA: Nu, mulțumesc.

RUDOLF: Așadar, numai o vizită de formă.

SABINA: Am așa multe de făcut... Nu pot sta astăzi. ( pauză)

RUDOLF: Te obosești încă, așa, ca mai nainte?

SABINA: Nu e chiar așa greu!

RUDOLF: (privind-o): Eu cred totuși că te trudești prea mult.

SABINA: O, nu, și nici nu s-ar putea face vreo schimbare. Fiecare vrea să trăiască.

RUDOLF: Dar dumneata ar trebui să te gândești mai mult la sănătatea dumitale.

SABINA: ( dându-și curaj cu rîs forțat): O, mă simt așa de bine, foarte bine!

RUDOLF: (aducându-i un scaun): Nu voiești să stai?

(El rămâne în picioare).

SABINA: (așezându-se) Mulțumesc. (Privește-n juru-i) N-ai schimbat nimic aici, în atelier.

RUDOLF: (cu vocea înecată în lacrimi): Este totul ca mai nainte. (Se întoarce și usucă ochii cu mâna).
 322

SABINA: (se ridică, se întoarce invers și duce batista la ochi; apoi obosită, înfrânează plânsul): Ai putea
să-mi arăți ce-ai mai lucrat?

RUDOLF: Ții într-adevăr?

SABINA: De ce mă întrebi?

RUDOLF: Fiindcă eu credeam că nu te mai interesează ce lucrez eu:

SABINA: (voind a răspunde): Oh!

RUDOLF: Nu spune, nu. Eu știu că așa e! Ai lucrat prea mult alături de mine, ca să nu simt acum că te-ai
răcit de mine. (Însuflețit) Însă eu, eu am încă acelaș interes pentru dumneata și pentru tot ce te privește.

SABINA: (pentru sine): Am văzut.

RUDOLF: (n-o aude): Cum îți merge în atelierul dumitale? Nu ai putut să te hotărăști încă să ieși din
bujdula aceea întunecoasă?

SABINA: (scutură din cap, foarte serioasă, privind înainte) Nu.

RUDOLF: Dar veșnicul urlet al fabricii?

SABINA: O, nu-l mai aud!

RUDOLF: Și aceeași priveliște a monumentelor?

SABINA: (ca mai sus): Acum m-am obișnuit.

RUDOLF: N-ai putea găsi pentru acelaș preț ceva mai bun?

SABINA: Da, aș putea plăti mai mult. Am mai multe comenzi.

RUDOLF: Da? Îmi pare bine.

SABINA: O, nu e nimic serios. Numai lucruri de galanterie. Modele de cutii de scrisori, călimări... Mai
lămurit, lucruri convenabile, cari trebuesc făcute în grabă. Totul numai pentru a câștiga mai mulți bani
momentan.

RUDOLF: (cu bruscă suferință): Eu nu mai am nevoie să câștig nimic. Eu stau acum în îmbelșugare și am
tot ce-mi trebue din plin. Și ce lucrez? Privește. Sau nu, mai bine închide ochii. Ași putea să le ascund, să le
învelesc de fața dumitale, aceste vechituri, aceste fleacuri. Nu, dumneata nu vei găsi nici un cuvânt de laudă,
căci ești o artistă prea cinstită ca s-o poți face! Și eu mă rușinez până-n suflet înaintea dumitale!

SABINA: Pentru ce n-ai mutat aici, din vechiul atelier, grupa dumitale de lucrători? Acum la începutul
iernii?
 323

RUDOLF: Am lăsat să treacă zi cu zi, săptămână după săptămână. N-am găsit curajul necesar, am fost prea
laș. De câte ori voiam s-o fac, mă apuca o frică. Îmi ziceam: aici nu vei putea continua. Întâi trebue să fii
liber, independent de Gasparri. Întâi trebue să dovedești tu, prin succese repezi, sunătoare, că ești mai mult
decât bărbatul nevestei tale.

SABINA: (se uită la el): Atunci, nu vei duce la sfârșit niciodată, opera dumitale.

RUDOLF: Oferta lui Loeffler, cum știi, am zvârlit-o la picioare. Și ce sunt acum? Un sărman turnător, un
amărât cioplitor de piatră, nimic mai mult. Fiindcă odată, într-un ceas bun, mi-a reușit în minte o grupă de
lucrători, am crezut, ca orice naiv, că portul mi-e deschis și barca mea plutește în melodia valurilor.
(Încleștând mâinile): Fiindcă înțeleg pe marii artiști, simt ca ei, m-am umplut de speranță nebună, că voi
pătrunde în rândurile lor. (Iar împreună mâinile) Dar cum au știut ei să-și poarte crucea lor; cum au luptat cu
toate soiurile de griji și turburări ?! Și cum au învins ei, așa cutezător, așa dumnezeește! Și, mai bine s-au
năruit în frig și îngheț, decât să se tăvălească într-o casă de răsfăț, ca mine!

SABINA: (după o pauză) Cum ai putut dumneata să crezi că drumul acesta va fi drumul cel drept?

RUDOLF: Dacă se întâmpla cu totul altfel!

SABINA: Ce ai atins prin această căsătorie?

RUDOLF:(cu adâncă seriozitate): Numai mâinile curate crează opere de artă. Eu m-am înșelat pe mine și am
înșelat și pe alții. Însă nu vreau să continuu cu înșelăciunea, numai pentru că am început-o! Trebuie să pun
un sfârșit vieții pe care am dus-o până acum! Aceasta o simt acum, când ești dumneata aici, Sabino! (Merge
la ușe și face un semn).

GRĂDINARUL (apare în ușe).

RUDOLF: (lui): Mergi până dincolo și chiamă pe nevastă-mea.

(Grădinarul iese).

RUDOLF: (închide ușa și se plimbă nervos în sus și în jos).

SABINA: Ce ai de gând?

RUDOLF: (apucându-i mâinile): Sabina, noi întotdeauna ne-am înțeles. Ce nu ne-am putut spune cu vorba,
ne-am citit în ochi. (În crescândă suferință) Sabino, pot eu să mă întorc la dumneata? Să fiu iar în apropierea
dumitale? Să lucrez cu dumneata?

SABINA: (îi respinge mâinile și clatină din cap).

RUDOLF: (în genunchi înaintea ei): Mai pot încă odată să prind aripi? Mai pot să mă ridic încă odată până
la dumneata, dacă dumneata te-ai coborî până la mine, dacă m-ai ierta? Numai un cuvânt al dumitale și aș fi
 324

iar fericit. Dumneata mi-ai dat foarte mult; mai fă un ultim sacrificiu. Voi spune nevestei mele deschis și
cinstit: Sabino, numai pe dumneata te iubesc. Cu dumneata pot să-mi înfăptuesc opera.

SABINA: (cu o mișcare bruscă, se întoarce de la el, în durere sălbatică): O!

RUDOLF: (îi apucă mâinile și i le acoperă cu sărutări): Da, pe dumneata, pe dumneata singură! Și
dumneata trebuie să fii a mea !

SABINA: (încearcă să se desfacă printr-un gest de disperare și suferință de nedescris): Oh !

RUDOLF: Da, cu dumneata, cu dumneata. Și dumneata trebue să lucrezi cu mine!

SABINA: (întoarsă de la el, ca în dubiu): Și aceasta mi-o spui acum, numai acum? (Amar). Dar atunci când
nădăjduiai că prin căsătorie să ajungi la succese și onoruri, ce însemnam eu atunci pentru dumneata? Atunci
treceai pe lângă mine fără a mă băga în seamă, trecând ca o furtună spre ea, spre zeița norocului dumitale. Și
acum, dovedit înșelat de această zeiță, cauți o alta,… acum mă cauți pe mine!

RUDOLF: Mă respingi? (Se ridică). Fiindcă nu mai ai încredere în puterile mele, că eu nu mă voi mai putea
reface? Însă trebue să crezi în mine! Dumneata! Trebue să crezi! (Apucă furios un ciocan și se năpustește
asupra unei statui)

SABINA: (tăindu-i drumul): Ce vrei să faci?

RUDOLF: (o împinge la o parte și distruge statuia) Cum această statuie-minciună o sfârâm acum în bucăți,
așa voiesc să isprăvesc cu viața de minciună ce am trăit. În bucăți s-o sfărâm!

(Intră Eugenia).

SCENA XIII

Eugenia

EUGENIA: (rămâne încremenită înaintea ușii și se uită cum Rudolf dă statuii ultima lovitură): Rudolf,
Rudolf! (Merge între el și Sabina): Ce ai făcut?

RUDOLF: (stă cu ciocanul în mână triumfător): Un lucru cinstit.

EUGENIA: (cu plină ură către Sabina) Cine te-a adus aici?... Dar ce mai întreb? Dumneata stai aici,
dumneata ai lăsat să se întâmple acest lucru. Dumneata ai condus la aceasta. ( Ironic) O, înțeleg, însă
răzbunarea a fost mică.

RUDOLF: Răzbunarea?

SABINA: Pentru ce răzbunare?

EUGENIA: (ca mai sus) Fiindcă dumneata n-ai avut curajul să-l nimicești pe el, ai nimicit opera lui.
 325

SABINA: (tremurând): Pentru ce trebuia să-l nimicesc ?

EUGENIA: (continuând): Dar la ce puteai dumneata să te aștepți decât ca el ....

RUDOLF: (amenință cu ciocanul pe Eugenia, apucând-o de braț): Taci!

EUGENIA: (se smucește din mâna lui, și se îndreaptă spre el): Așa? Așa stau lucrurile? Na, zdrobește-mă și
pe mine, ca pe această statue. Atunci vei fi iar liber, veți putea duce iar împreună, ca mai nainte, viața plăcută
de artist. (Rîde).

RUDOLF: (voiește din nou s-o înlăture): Nu-ți permit!

SABINA: (trece între ei, cu stăpânire trudită): Nu! Eu ar trebui să răspund soției dumitale pentru urâcioasele
cuvinte; dar la ce bun, dacă dânsa vede lucrurile așa de mic și josnic? (Vrea să iasă).

RUDOLF: (îi taie drumul): Rămâi , te rog.

SABINA: Lasă-mă să plec.

RUDOLF: (se pune în ușe) Nu! Așa nu! Nu acum! Eu nu rabd asta!

SABINA: (rămâne în fund, lângă ușe).

RUDOLF: (din ușe către Eugenia) : Cere iertare.

EUGENIA: (la stânga, în față, tăcând mândră).

RUDOLF: Auzi, tu? Trebue să-i ceri iertare!

EUGENIA: (sarcastic): Poate vrei să-i cad în genunchi?

RUDOLF: Da, în genuchi, acolo ar fi locul tău; și să privești la ea ca la o sfântă.

EUGENIA: (rîde sarcastic).

RUDOLF: Ce te îndreptățește pe tine să te înalți mai presus de ea? Spune! Poate faptul nașterii tale plin de
noroc? Ce cântărește asta în fața nobleței sufletului ei? Banii tatălui tău? Ce însemnează asta față de micul ei
câștig cu care-și hrănește părinții? Tu ești crescută în răsfăț și capricii, ea de mică copilă a fost împinsă în
lupta pentru pâine, cu grije și economie. Ție nu ți-a rămas nici o poftă neîmplinită și ea a trebuit să se priveze
de la orice. Și totuși, ea este așa de bogată, că poate ferici pe oricine, iar tu, atât de săracă, încât toți pleacă
goi de lângă tine. Lasă deci mândria ta de cerșetor și mergi de cere din averea ei.

EUGENIA: (întorcându-se spre el): Pentru ce ai părăsit pe această regină și te-ai însurat cu o cerșetoare?
(Sarcastic) Sau nu păream pe atunci marelui om, așa de săracă, precum par azi? (Rîde).

SABINA: (către Rudolf) Lasă-mă să ies!

 326

EUGENIA: (Sabinei) Nu! Rămâi! Te rog eu, acum, să rămâi. Vreau să pun o întrebare, dumitale și lui: este
deci adevărat că v-ați iubit? Și totuși tu ai venit la mine și m-ai cerut în căsătorie? Cum? De ce ? Spune asta
acum, înaintea ei și a mea!

RUDOLF: (privind liniștit în pământ). Eu nu am știut încă, până în clipa asta, că domnișoara Vogt a simțit
pentru mine ceva mai mult decât o prietenie.

EUGENIA: (cu liniște artificială, privindu-l ager): Însă tu, tu ai iubit-o. Cu iubire în inimă pentru ea, ai venit
la mine și mi-ai spus: vei fi nevasta mea! Nu așa? Dă-mi un răspuns! Vreau răspuns.

RUDOLF: (privind-o foarte liniștit): Așa e !

SABINA: (cade pe un scaun din dreapta și-și acoperă fața cu batista).

EUGENIA: (mai mult Sabinei, cu liniște artificială, sarcastic): Natural, a fost și el un copil gingaș și răsfățat
la părinții lui, ca și mine. Și apoi? Apoi, tocmai de-aia i-a lipsit și lui curajul de a primi lupta pentru
susținerea lui și a iubitei lui. Atunci a preferat să-și continue viața de artist în strălucire și bogăție… (Cu
crescândă enervare, în ton serios). Și, într-adevăr, la aceasta ți-am fost bună. Sau nu? Și acum cutezi să mă
azvârli? Să mă batjocorești tu pe mine? Eu trebue să te disprețuiesc. Da, eu.

RUDOLF: Disprețuiește-mă, nu merit mai mult. Nici nu poți tu să mă disprețuiești atâta cât mă disprețuiesc
eu. Se-nțelege, eu am amăgit în chip rușinos fericirea ta; (și arătând-o pe Sabina), eu am trădat iubirea mea
și mi-am vândut inima; eu n-am mai gândit la altceva, n-am mai văzut nimic decât opera mea.

EUGENIA: Și ca să-ți ajungi scopul, trebuia să-ți servesc eu ca mijloc. Ce te putea îndreptăți pe tine să
sacrifici planurilor tale viața mea? De unde ți-ai luat acest drept? Tu puteai duce ușor înainte jertfa inimii
tale. Ce fu pentru tine iubirea, căsătoria? Tu găseai despăgubirea în lucrul tău, în cinstirea ta. ( Tremurând).
Dar eu, unde trebuia să-mi caut eu fericirea mea, dacă n-o găseam nici în căsătoria cu tine?

RUDOLF: (simplu, cinstit): Fu intenția mea cea mai cinstită să te fac fericită, dar n-am putut. Desigur, vina
cea mare o am eu; eu nu vreau să-mi înfrumusețez imaginea, dar și tu, niciodată n-ai văzut la fel cu mine; la
creațiunile mele n-ai participat niciodată; eu voiam opera, tu, numai numele. Desigur, am greșit adesea și de
neiertat. Pe cunoscuții voștri i-am întâmpinat nepoliticos, dar și tu m-ai separat complet de prietenii miei. Am
fost neprietenos cu tatăl tău, dar și tu ai desconsiderat pe mama mea. Am fost adesea supărat, indispus, ursuz
cu tine. (Pauză). Dar tu, de câte ori ai făcut să simt dependența mea de voi? Îți dau cuvântul mieu, Eugenio,
că-n fiecare dimineață îmi ziceam : ”astăzi, să te schimbi, să fii mai bun cu nevasta ta. Abține-te, dacă nu-ți
place ceva. Stăpânește-te, uită totul pentru o clipă”. Și totuși, în fiecare zi, vedeam seara, sfârșitul unei întregi
serii de certuri și neplăceri.... Desigur, Eugenio, că tot ce eu am suferit de la căsătoria noastră și până acum
este numai pedeapsa meritată pentru greșala comisă. Când eu simt cum puterile mi se duc într-o luptă
distrugătoare; că fantezia mi se-ntunecă și că planurile mele se rostogolesc, acestea toate mi le-atribui numai
 327

mie, mie singur. Însă te întreb, Eugenio: are vreun sens să mai continuăm o asemenea viață? Fiindcă eu am
greșit față de tine și de mine, trebue să ducem la infinit păcatul?

EUGENIA: Și ce pretinzi de la mine?

RUDOLF: Spre binele meu și-al tău, nu-mi rămâne nimic să te rog decât atât: lasă-mă să mă întorc la sărăcia
mea.

EUGENIA: Acum, după ce mi-ai distrus viitorul?

RUDOLF: Viitorul tău și al meu ar fi deplin distrus, dacă am continua să mai trăim împreună.

EUGENIA: Și mie să-mi rămâie numai rușinea femeii divorțate?

RUDOLF: Iau toată rușinea asupra mea.

EUGENIA: Dar lumea va zice: ”el a lăsat-o, fiindcă nu mai putea suporta traiul cu ea”. Și tu, devenit liber, te
vei uni cu ea.

SABINA: (se ridică, și aruncă dârje capul pe spate).

EUGENIA: (continuând): Și voi veți fi fericiți, veți rîde de mine, pe când eu, uitată și părăsită, voi tîrî o viață
îndurerată și penibilă. Nu, această bucurie nu trebuie să o aveți; nu meritați această răsplată de la mine. Nu-ți
voi procura plăcerea de a mă despărți de tine. Insultă-mă, tratează-mă cât de prost, voi primi totul. Vrei să
mergi mai departe! Bine ! Acum te urmez ori unde voiești: însă locul meu, lângă tine, nu-l las ei niciodată.
Nu poți să te lipsești de ea, nu poți trăi fără ea, atunci poți să mergi în vizită pe la sfânta ta, fă-o amanta ta.
(Ea voiește să iasă repede).

SABINA: (îi taie drumul, tremurând de enervare): Rămâi, te rog. Dumneata crezi că cu aceste cuvinte m-ai
zdrobit, m-ai nimicit? O, a fost un timp în care, dacă eu aș fi găsit curajul necesar, căsătoria noastră ar fi
plăcut mai mult lui Dumnezeu decât căsătoria dumneavoastră

EUGENIA: (vrea să iasă).

SABINA: Rămâi, te rog. Dumneata mi-ai pus întrebări; acum voiesc eu să-ți dau dumitale răspuns. Este
adevărat că l-am iubit. Pentru cele ce el, astăzi, mi-a mărturisit, pentru aceea am așteptat în liniște luni
întregi, înăbușind dorințele. O, Doamne! Dacă mi-ar fi spus atunci aceasta! Ce fericită aș fi fost, aș fi lucrat și
câștigat pentru el! Ca....

RUDOLF: (în ton liniștit, slab): Ar fi avut ceva mai bun de făcut decât să retușeze ca fotograf?

SABINA: (îl privește cu mirare.)

RUDOLF: Am aflat pentru ce te duseseși atunci la Gasparri. Însă, crezi tu că te-aș fi sacrificat planurilor
mele?
 328

SABINA: (de tot slab): Și totuși, ai făcut-o. Altfel, dar ai făcut-o. Și încă mult mai rău….părăsindu-mă…

RUDOLF: (întreabă încet, vibrând): Sabino!

SABINA: (respingându-l) Nu puteam fi nimic pentru dumneata, în sărăcie și strâmtorare. N-aș putea fi nimic
nici în viitor.

RUDOLF: Pune mâna pe inima mea. Uită-te în ochii mei, ca atunci. Nu mai crezi în viitorul meu? În opera
mea?

SABINA: Opera dumitale s-a surpat. Gerul a distrus-o în timpul iernii.

RUDOLF: (pe când Sabina spune acestea, se retrage înspre ușe, palid, cu privirea încremenită spre
amândouă). Și pe mine! (Iese).

SCENA XIV

Sabina-Eugenia.

SABINA:(se uită încremenită spre ușe, involuntar): Rudolf! (apoi, cuprinsă de un fior, se înghesuie spre
Eugenia, cuprinsă de groază): Mergi dupe el.

EUGENIA: (îi cade în grabă, în genunchi): Dumneata nu mi-l vei lua! Eu l-am insultat, ocărât; însă n-am
voit, n-am știut ce vorbesc; am fost nebună, m-a orbit gelozia. Iartă-mă!

SABINA: Îl iubești?

EUGENIA: (plânge, afirmând din cap).

SABINA: (o ridică în sus și o sărută) Urmează-i lui! Dar acum, du-te după el !

EUGENIA: (continuând): Și dumneata vei fi așa tare ca să-l refuzi, atunci când va veni la dumneata?
Făgăduiește-mi aceasta!

SABINA: (afirmă foarte serios din cap și cu tot corpul.)

EUGENIA: Altfel, el are dreptate. Dumneata ești așa bogată și eu așa de săracă. Eu n-am nimic altceva decât
pe el; însă eu îl voi face fericit, sigur. Nu-l voi mai târâ în nici o societate, pentru ca el să se ocupe numai cu
ceea ce lui îi face plăcere. Mă voi îmbrăca simplu, simplu de tot, așa cum îi place lui. Voi face numai ceea ce
voi citi în ochii lui, nici o altă atitudine nu voi mai cunoaște. Aceasta o făgăduiesc eu dumitale. Și dumneata,
dumneata mă vei ajuta. Dumneata îl înțelegi mai bine ca mine și dumneata trebue să mă înveți cum să câștig
iubirea lui. Vreau să mă interesez mai mult ca până acum de lucrările lui și iarăși voiesc să învăț cu dunneata.
Vreau să învăț temeinic sculptura, ca să pot să discut cu el și să-l înțeleg. Nu-i așa că și dumneata crezi că-i
voi câștiga din nou iubirea? Că totul va fi iarăși bine? Și dumneata mă vei ajuta, vei fi amica mea. Te rog, nu
mi-l lua. Dumneata poți să nu mi-l iei.
 329

O VOCE: (se aude de afară strigând neînțeles) Iute, unde e Doamna?

SABINA: (ascultând) Ce e?
EUGENIA: Cum?

SABINA: Auzi.

SCENA XV.

Loeffler intră speriat, grăbit

LOEFFLER: Doamnă! (Nu mai poate vorbi)

EUGENIA: (spre ușe) Ce este? Ce e cu dumneata?

LOEFFLER: Tocmai cu Dumneavoastră… Voiam.... (Nu mai poate vorbi).

EUGENIA: Pentru numele lui Dumnezeu, vorbește!

LOEFFLER: Bărbatul Dumneavoastră…..

ALVINA: (apare la ușe, palidă, tremurând) Doamnă!

EUGENIA: (Iese afară. Îndată se aude țipătul ei afară, strident și prelung).

SABINA: (se ține sdrobită de un scaun). E târziu, domnule Loeffler?

LOEFFLER: (clătinând din cap, împreună palmele): Nu pricep nimic! Nu pricep nimic….. Nu mai pricep
ni…..

SABINA: (cade pe un scaun)

(Afară se aud voci, țipete, mișcare, vorbe neînțelese).

CORTINA

Gott sei dank!

Crefeld, 23 mai, 1918.

BRAND
 330

Poem dramatic în 5 acte și 10 tablouri

De Henrik Ibsen

Traducere din limba norvegiană în germană de L. Passarge

Traducere din germană cu mici adăugiri de Locot. C. C. Popian / Offiziersgefangenenlager Krefeld-

Deutschland,1918.

Din ediția gotică: Universal Bibliotek, Nr.1531-32

Verlag von Filip Reklam.Leipzig .124

Ediție îngrijită de Lino Dragu Cătălin Popian.

PERSOANELE

Brand, preot-pastor în costumul obișnuit al preoților catolici și luterani 28 de ani125

Mama sa

Einar, pictor, 22-23 de ani, cu păr lung și șapcă de catifea.

Agnes draga pictorului și devenită apoi soția lui Brand, 20 de ani

Administratorul ținutului, Primar; (om ca la 50 de ani, mustăcios, cu păr chică, cărunt, gros, cu haine largi
neasortate ca culoare, tipul omului hrăpăreț, vorbăreț, naiv și șiret, în acelaș timp)

Doctorul circumscripției

Protopopul

Paracliserul

124
Este o traducere în proză, realizată în lagărul de prizonieri, în condiții vitrege, dar este totuși fidelă și păstrează
ceva din atmosfera versului, drept pentru care frazele au câteodată forma de poezie. Noi am dres textul în puține
cazuri, completându-l și comparându-l cu o altă traducere românească (în versuri, a lui H. Grămescu, Ed.pt. Lit Univ.
Buc.1966,) cu traducerea în italiană, direct din norvegiană a lui A.M.T. Johannessen, ed. Mursia, Milano, 1968 și,
trad. lui L. Bragaglia, 1993 și trad. engleză a lui F.Garrett, Londra, 1894.
125
Pe tot parcursul piesei, C.C.POPIAN nu-l numește niciodată Pastor, ci numai preot, voind să reprezinte piesa în
România, și pe Brand ca exemplu de preot, valabil și pentru Biserica Ortodoxă Română. A și jucat-o cu seminariștii din
R.Vâlcea.
 331

Învățătorul

Gerd, o fetiță de 16 ani, bolnavă, nebună.

Un țăran

Fiul său, copil de 14 ani

Alt țăran

O femeie

Altă femeie

O țigancă

Un notar, conțopist, secretar al Primăriei, (tânăr ca de 25-28 de ani; tip de bețivan cu mustăți mici, plouate și
păr netuns. Haine strâmte sărăcăcioase. Obraznic și lingușitor în acelaș timp.)

Umbra (Ispititorul din pustie)

O voce

Un cor nevăzut, preoți, funcționari, jandarmi, popor, bărbați, copii, femei.

CC Popian

Un nepot al său de 14-16 ani, seminarist.

Acțiunea se petrece în zilele noastre (1866) într-o localitate din fiordurile Norvegiei de Vest. Dar se
întâmplă oriunde, chiar și după 2000.

ACTUL I

TABLOUL I

Scena reprezintă un platou norvegian. Ploaie și negură deasă, pe jumătate întuneric. Scena, de la jumătate
este platou tăiat cu cărări care urcă în zig –zag în fundalul pictat in munte de ghiață.

SCENA I
 332

Brand, îmbrăcat în negru, cu baston lung și sac de voiaj în spate. Merge în silă prin zăpadă, spre Apus.Un
țăran, al cărui copilandru vine în urma lui, îl întâmpină de la distanță. Brand e ras complet, e tânăr încă,
are 28 de ani.

ȚĂRANUL1: (către Brand, strigând): Hei, creștine ! Oprește-te! Unde ești ?

BRAND: Aici!

ȚĂRANUL1: Stăi, nu mai merge ! Negura se îngroașe din ce în ce, eu abia mai văd cât să dibui cu bățul.

BĂIATUL: Tată, aici e o crăpătură.

ȚĂRANUL1: Aici e alta.

BRAND: Prin ceața sură, nici o dâră de lumină, am pierdut poteca.

ȚĂRANUL1: (strigând): Stai, omule ! Trăznește-mă, Doamne. Ghiața e burdușită pe dedesupt, e numai
crăpături, te scufunzi !

BRAND: (ascultând): E urletul unei căderi de apă !

ȚĂRANUL1: Ceva mai nainte de aici se varsă un șuvoi într-o prăpastie fără fund care ne poate înghiți pe toți
trei deodată.

BRAND: Fie orice-ar fi, eu trebuie să merg înainte.

ȚĂRANUL1: Nimeni n-ar îndrăzni să facă asta, ghiața toată e burdușită și tu îți poți frânge gâtul în fiece
clipă: omul e dator să cumpănească între viață și moarte.

BRAND: Eu trebuie să merg. Unul mai mare decât mine îmi poruncește !

ȚĂRANUL1: Și cine este acela ?

BRAND: Dumnezeu! Ce suntem noi altceva decât uneltele Lui ?

ȚĂRANUL1: Dar cine ești tu ?

BRAND: Un preot. Sunt un preot.

ȚĂRANUL1: Ha, poți să fii protopop, episcop chiar, nu scapi de moarte dacă în îndrăzneala ta nebună mergi
înainte. (Se apropie de el cu precauție voind să-l înduplece ). Bine, dumneata poți să fii un om învățat, totuși,
nu poți face ceia ce nimeni n-ar putea să facă. Întoarce-te înapoi, nu fii încăpățânat și neînduplecat. Omul n-
 333

are decât o singură viață și dacă a pierdut-o, apăi, gata. Și-apoi până la marginea satului nu e mai mult de un
sfert de ceas. Vezi bine că ceața e groasă de-o poți tăia cu barda. Haide cu noi, înapoi.

BRAND: Cu atât mai bine, nici un luciu de ghiață nu mă înșeală, nici o strălucire de lumină nu mă amăgește.

ȚĂRANUL1: Da; dar aici tot cuprinsul e tot un lac cu sloi care nu se poate ocoli.

BRAND: Voi trece pe deasupra sloilor.

ȚĂRANUL1: În loc să mori cu capul pe căpătâi, să mori înecat ca neoamenii ?

BRAND: Cu toate astea, a fost Unul care s-a purtat pe deasupra apelor. Cine crede, merge fără frică, pe orice
drum.

ȚĂRANUL1: A fost odată ca niciodată, astăzi, cine mai crede în basme se duce pe copcă.

BRAND: (vrând să plece): Cu bine !

ȚĂRANUL1: Va să zică, tu te lepezi de viață !

BRAND: Dacă Tatăl din cer mi-o cere, nici rîul, nici prăpastia nu mă înspăimântă.

ȚĂRANUL1: Ce mai, ăsta nu e-n toate mințile !

BĂIATUL (scâncindu-se):Tată, mie mi-e frig, haide, tu nu vezi ce viscol se rădică din miază noapte?

ȚĂRANUL1 : Da’ nu pot să-l las, băiete, p-ăsta să moară ca prostu !

BRAND: (liniștit): Ascultă, omule! Nu m-ai chemat chiar dumneata să mergem împreună ? N’ai spus tocmai
dumneata că ai o fată care locuiește acolo la malul mării, și că e pe patul de moarte și te cheamă plină de dor
și iubire, fiindcă nu poate pleca din lumea aceasta, împăcată, dacă nu te duci ? Și să iei un preot să-i ducă
Sfintele ?

ȚĂRANUL1: Să mă bată Dumnezeu, dacă nu !

BRAND: Și nu ți-a dat termen decât până azi, nu-i așa ?

ȚĂRANUL1: Da.

BRAND: Nici un ceas mai mult ?

ȚĂRANUL1: Da, și?

BRAND: Atunci, hai să mergem.

ȚĂRANUL 1: Dar nu se poate. Întoarce-te și dumneata, nu numai eu.

 334

BRAND: Dar în caz că ți -ar trimite vorbă că ar pleca pe lumea cealaltă mulțumită, dacă ai da 100 de taleri,
de pomană, ce faci, i-ai da ?

ȚĂRANUL1: Mai e vorbă ?

BRAND: Chiar 200 ?

ȚĂRANUL1: Și casă și ogradă și întregul meu avut, numai să aibă ea pacea și fericirea veșnică.

BRAND: Atunci, dă-ți bucuros și viața !

ȚĂRANUL1: Viața mea ? Nu. (Scărpinându-se după ureche): Nu uita că Cristos... De, eu am femeie și alți
copii care cer pâine.

BRAND: Și El avea o mamă săracă.

ȚĂRANUL1 : Bine, dar pe atunci se întâmplau semne și minuni. Acum nu mai e așa.

BRAND: Uite, vezi ? Aici drumurile noastre se despart: tu nu cunoști pe Dumnezeu și Dumnezeu nu te
cunoaște pe tine.

ȚĂRANUL1: Hăăă, tu ești grozav !

BĂIATUL: (trăgând pe taică-său de mânecă): Tatăăă, haide, lasă-l.

ȚĂRANUL1: Nu, el trebuie să se întoarcă înapoi cu noi.

BRAND: Trebuie ?

ȚĂRANUL1: Da, pentru că dacă tu, pe această vreme cețoasă, te surpi în prăpastie și lumea află că noi te-am
întâlnit și nu te-am oprit, vom fi traduși în judecată. Dacă noi te-am lăsa să te îneci, am ispăși aceasta în
lanțuri și butuci.

BRAND: Haa, d-aia, nu de dragu.... Ei, bine, știi ceva ? A îndura așa ceva în numele lui Dumnezeu, nu e
suferință, ci onoare !

ȚĂRANUL1: N-am vreme să desființez toate fleacurile pe care le spui.

BRAND: Atunci, rămâi cu bine !

(Se aude un troznet surd).

BĂIATUL : (țipând): Tată, s-a huruit un ghețar !

BRAND: (către țăranul care l-a înhățat de piept): Ești nebun, omule ? Lasă-mă-n pace !

ȚĂRANUL1: Nu!
 335

BRAND: Nu?

BĂIATUL : Lasă-l, tată !

ȚĂRANUL1: (luptându-se cu Brand): Dracul să mă ia !

BRAND: Așa ? (Se zmucește puternic și trântește pe țăran în zăpadă): Desigur că aici e mâna diavolului.
Numai el face de-astea. Acum poți fi sigur c-o să te ia. (Brand urcă pe cărare-n sus.)

ȚĂRANUL1: (frecându-și brațul): Aoleo-leo-leo! Tâlharul ăsta are putere năpraznică ! Și la asta, tot
Dumnezeu l-o fi ajutând? (Se ridică, strigând): Heei, măi popo !

COPILUL (scuturând pe taică-său de zăpadă): A urcat spre culme.

ȚĂRANUL1: Da, îl zăresc prin negură. (Strigând): Hăăi, ți-aduci aminte, în numele Satanei, de locul unde
ne întâlnirăm ?

BRAND: (din negură): Drumul crucii nu-l poți urca tu; dar drumul larg pe care ți l-ai ales ți-e mult mai
prielnic !

ȚĂRANUL1: (neînțelegând sensul): Dea Domnul să-mi fie bine pe drum și să ajung acasă, la căldurică,
unde este cel mai bun adăpost al meu (dispare în stânga cu fiu-său).

SCENA II

Brand.

BRAND: (din înălțime, după o pauză): Bâjbâiți prin întunericul vostru, tovarăși josnici ! O, sclav nebun,
dac-ar clocoti în tine ceva izvoare de voință și de ți-ar fi lipsit numai puterea fizică, puteam să-ți dau eu totul
spre a te scoate la limanul adevărului. Obosit de moarte, cu picioarele însângerate, te-aș fi ridicat până sus,
din beznă, și la propriu și la figurat; dar ajutorul este fără de folos omului care nici nu voiește ceia ce îi pare
că nu se poate. O, viață, viață! Pe ce criteriu lumea te iubește așa de mult ? Cerșetorul te strânge la sân cu
atâta căldură, ca și cum pe umerii săi el ar purta toată fericirea omenirii. A aduce o jertfă oarecare nu le pare
greu, a jertfi viața însă, niciodată. (Rîde ca amintindu-și de ceva): Când eram copil, două lucruri mă făceau
să rîd cu poftă, așa că dascălul, ca să mă liniștească, vorba vine, nu arareori îmi tărbăcea pielea. Îmi puneam
înainte o gravură cu o bufniță care se ascundea în întuneric și un pește care, sătul de apă, năzuia, ca prostul,
să iasă la uscat. Fără să vreau, mă umfla rîsul, ori de câte ori vedeam acest tablou, căci vedeam în el
contrastul dintre cum e realitatea și cum ar trebui să fie. Unde mai este astăzi la mine acea poftă de rîs? Azi
trăiesc pe viu ceia ce de copil vedeam prin poze....Acum mă învăluie situația atât de neplăcută care desparte
aparența de realitate, care pune în contrazicere chemarea cu sarcina de a o’mplini, și care înconvoaie
spinarea. Aici, orice om, fie el zdravăn sau nevoiaș, este o atare bufniță, un atare pește. Pus în întunericul
 336

pământului, el se lipește acestuia, disprețuind năzuința naturală de a ieși din el. Într-un târziu, cuprins de
teamă, cearcă să iasă la liman, dar evită firmamentul, din cauza stelelor nopții negre și aleargă fără folos
așteptând lumina zilei, care... he he, ajunge prea târziu.

(Stă un moment și ascultă, făcând pâlnie la ureche. Se aude un cântec ușor de veselie, se aud chiote și dans
în depărtare, tamburine, etc...Brand comentează cu un ușor sarcasm):

Ce să fie asta ? Cântă cineva? Da, rîs amestecat cu cântec ! Strigăte de uraa! Acum se stinge ! Soarele se
înalță peste vale, negura se împrăștie ! Câmpia se însuflețește. (Arătând în dreapta). Aha! Acolo, pe spinarea
dealului sunt cetele-‘lea, ale căror cântece răsună. Uite cum se aștern spre apus umbrele lor ! Ha ! Tovarăși
de petrecere care își strâng mâna pentru rămas bun. Acum, se despart. Doi inși chefuiți vin încoace. Ceilalți
se duc spre răsărit. Ei își fac semne cu batistele, cu vălurile lor, cu mâinile...(Vorbind simbolic): Eh, își dau
jos vălurile pe pe umăr, dar nu de pe ochi ! Ai, ai, aiai.....

(Soarele pătrunde încet, încet, risipind negura. Brand privește liniștit în jos, cu atenție spre acei oameni
petrecăreți): Rîzi sfinte soare, cu tine rîde toată firea, iar negura fuge înfricoșată. Ce frumoasă e câmpia când
razele tale zburdă pe buruienile înflorite ! Și, uite și pe ăștia doi care saltă mână-n mână pe covorul smălțat.
Ea, ușoară, mlădioasă ca o smicea, el zvelt ca o dungă de sălcii.

(Se aude chihotit de femeie). El o aleargă, ea fuge ca o căprioară. Eh, se joacă și ei, de....

SCENA III

Einar și Agnes

(În haine ușoare de călătorie, amândoi înfierbântați și radioși vin dinspre șes. Negura s-a împrăștiat
complet. O dimineață de vară se așterne peste ținut.)

EINAR (pictor tânăr, de 22-23 de ani, cu păr lung și șapcă de catifea. Are în spate un sac de voiaj. Poartă
pantaloni scurți și pantofi. E cam zăpăcit din fire și flușturatic): Agnes, fluturașul meu zglobiu, fugi tu, dar
eu te voi prinde iarăși. Cursa ce eu îți întind nu e chiar așa fără preț, căci lațul meu sunt cântecele mele.

AGNES: (20 de ani, simplu îmbrăcată, cu păr pieptănat cu cărare la mijloc și bucle mari pe tâmple, haină
de catifea și foi scurte. Merge de-a-ndaratelea spre culme, dansând în fața lui): Dacă sunt un fluturaș, mă
așez din floare –n floare și tu ca un copil zburdalnic mă alergi; dar de prins, nu trebuie să mă prinzi.

EINAR: Agnes, fluturașul meu călător, când eu întind mreaja mea, zadarnic încerci să scapi, drăgălașă
făptură, căci trebuie să cazi în ea.

AGNES: Vreau să arunci mreaja ta peste aripile mele, dar nu trebuie să le atingi.
 337

EINAR: Și să te așez blând pe mâna mea și pe urmă să te închiz în inima mea, pentru ca întreaga ta viață s-o
petreci în joc și desfătare. (Amândoi, fără să observe, se apropie de marginea prăpastiei).

BRAND: (strigând din înălțime): Eeeei! Feriți-vă, dați în rîpă !

EINAR: Cine strigă ?

AGNES: (arătându-i în sus): Uite-te !

BRAND: Feriți-vă, căci zăpada se poate surpa cu voi, fugiți de pe margine !

EINAR: (îmbrățișând pe Agnes, rîzând): Nu purta dumneata grija noastră.

AGNES: Viața toată e un joc!

EINAR: Ne-ar plăcea să hoinărim pe raza soarelui strălucitor și o sută de ani dacă s-ar putea.

BRAND: Dacă dați în prăpastie, o să vedeți voi rază de soare!

AGNES: Ooo, nu, vom zbura spre cupola albastră a firmamentului și vom continua jocul nostru în cer !

EINAR: O sută de ani în jurul făcliilor, pe care le vom aprinde în fiece noapte, o viață de veghe, ca un vis
frumos.

BRAND: Și-apoi ?

EINAR: Apoi, iarăși acasă, în cerul nostru.

BRAND: Aaa! De-acolo veniți voi ?

EINAR: Da, din armata de îngeri !

AGNES: Nu înțelegi? Eh, ca să spunem drept, Cerul nostru acum e valea aceea verde, spre răsărit.

BRAND: Mi se pare mie că v-ați plimbat pe luciul apelor, în fiord, odată; după care, hop, pe coasta
muntelui...

EINAR: Da, acolo am legat scumpa noastră prietenie, acolo ne-am strâns mâna, acolo ne-am dat prima
îmbrățișare și sărutarea am pus-o ca pecete a iubirii noastre. Și tot acolo ne-am separat de restul prietenilor
noștri. Vino și dumneata aici. Să-ți dăm tot ce putem da din prisosul norocului nostru dăruit de
Dumnezeu.Vino, ia și dumneata parte la triumful nostru. Haide, ce stai așa rece? Mișcă-te ! Eu sunt pictor și
noi, pictorii, urâm ființele reci. Eu mă bucur când pot da ființă cu penelul meu, din miile de culori
fermecătoare, miilor de lucruri, așa cum Dumnezeu dă viață nimfelor din care creiază fluturii cei mai
frumoși. Frumusețe nu mi-a dat Dumnezeu mie, dar mi-a dăruit în schimb mireasă pe Agnes. Tocmai mie
care viu din sudul țării, cu cutia cu vopseluri ce port veșnic în spate și alerg neobosit.
 338

AGNES: (cu căldură): Vesel ca un rege, fermecând lumea cu cântecele lui.

EINAR: Când norocul m-a adus întâi aici, ea tocmai se plimba acolo sus. Trebuia să soarbă din aerul
muntelui, din soare, din rouă, din mirosul brazilor. Pe mine Dumnezeu mă îndreptă spre fiordul stâncos, ca s-
o găsesc pe ea. Așa-mi suna-n urechi un veșnic îndemn: mergi, că acolo este izvorul frumuseții, în pădurea
de brad, în șopotele pădurii, în lumea de păsări, în seninul cerului. Acolo am pictat eu cea dintâi pânză: doi
obraji fragezi și rumeni ca răsura, doi ochi ce licăreau de fericire, un surâs ce da suflet chipului de pe pânză.

AGNES: Daaa! Nu se-ngrijea el de viitor. Se adăpa din izvor și odată cu zorii dimineții era gata de pribegie.

EINAR: (către Agnes): Șiii... deodată îmi căzuși tu dragă. Tu ai uitat poate clipa în care te cerui. Eu n-am
uitat însă. Ee, tu mi-ai răspuns și totul s-a aranjat. N-am uitat nici pe doctorul, care, așa s-a bucurat ! Nici
casa cea veche care ne-a pus-o la dispoziție, în care veselia nunții noastre ținu trei zile. Întreaga
administrație, ceata preoților, tineretul sburdalnic, toți au fost invitați. Numai adineauri părăsirăm casa. Dar
asta nu înseamnă că am terminat de sărbătorit. Uite-i și acum, cu steaguri fâlfâinde, cu cununi în păr, ei merg
peste munți și poiene în larmă și veselie, gloată gălăgioasă.

AGNES: De acolo am pornit cu mare veselie; și mai apoi.... spre cununie.

EINAR: Fierbea vinul în spumă în urcioare de argint.

AGNES: Șopoteau de vuiet zorii dimineții, că am cântat toată noaptea.

EINAR: Parcă și ceața de la nord se retrăgea în fața noastră !

BRAND: (după ce i-a ascultat cu răbdare): Ahaaa! Și acum, unde mergeți?

AGNES: Spre casa părintească.

EINAR: Ne coborâm la fiord și călări pe calul Agiss cu coamă de aburi, ca două lebede care-și iau zborul
pentru întâia oară, mergem spre sud, spre a întinde acolo a nunții sărbătoare.

BRAND: Și apoi?

EINAR: Vom trăi o viață îmbătată de iubire, scufundată-n vise și-n basme norocoase. Noi n-am avut nici un
preot la împerecherea noastră. Pe noi ne binecuvintează doar ceata veselă a prietenilor noștri, fără slujbe
sfinte de nici un fel.

BRAND: (ironic) Ei, taci, ce vorbești ?

EINAR: În ciocnet de pahare blestemarăm fiece nor ce ne-ar prevesti vreo furtună capabilă să vâre frica în
inimi, care ar despărți cuvântul de sărutare, care ar vrea să întunece fericirea noastră. Prieteni de-ai noștri ne
vrăjiră sub cununi de flori, contra gerului și a înghețului.

BRAND: Atunci, rămas bun, vouă, amândoura. (Vrea să plece).

 339

EINAR: (ezitând și fixând pe Brand): Rogu-te, dacă nu te superi, eu citesc multă evlavie pe chipul dumitale,
însă eu....

BRAND: (rece până la asprime): Oo, eu sunt un biet străin, mai ales pentru voi.

EINAR: Din viața mea de școlar, îmi amintesc un atare chip...

BRAND: Da, și eu îmi amintesc, căci eram prieteni atunci; dar eram un copil, acum sunt om, am crescut.

EINAR: Dumneata îmi pari din ce în ce mai cunoscut. Dumneata ești.... (cu voce înecată): Brand.

BRAND: Oo, eu te-am cunoscut la prima vedere, Einar.

EINAR: Din sufletul mieu mulțumesc ursitei de a te revedea ! Dumnezeule, fii lăudat. Da, da, tu ești copilul
bătrân care era mulțumit cu sine însuși, care rămânea mereu străin de cârdul vesel de copii nebuni unde
răsunau cântece și jocuri, care nu te atrăgeau....

BRAND: Da, eu eram străin între voi. Pe tine te iubeam, cu toate că voi, cei din sud, erați clădiți din altă
stofă decât a mea. Eu crescusem într-o casă afumată, învăluită de stânci îngrozitoare....

EINAR: Totuși, casa ta de baștină..Tu ești de aici...așa e.

BRAND: Drumul mieu era fără popas și fără popas e și azi.

EINAR: Fără popas, încă ?

BRAND: Singuratic, departe, mereu înainte, doar nu mă opresc.

EINAR: Tu ești un purtător al Cuvântului divin, nu-i așa ?

BRAND: (zâmbind): Sunt un capelan. Asemenea iepurilor pe colnicele munților, îmi caut culcușul, când ici,
când colo.

EINAR: Și ai să mergi mult așa ?

BRAND: (aspru): Nu întreba.

EINAR: Nuu? De ce nu?

BRAND: (schimbând tonul, duios): Numai dacă acea corabie care vă așteaptă pe voi m-ar lua și pe mine de
aici.

EINAR: Calul meu de ginere ? Aaa, bine, dar acela mă duce numai pe mine și pe Agnes.

BRAND: Dar eu aș merge numai la o înmormântare.

AGNES: (îngrozită, se retrage vârându-se în Einar): Înmormântare ?

 340

EINAR: Și, cine e mortul care trebuie să fie îngropat?

BRAND: Dumnezeul pe care tu și tovarășii tăi îl adorați.

AGNES: (înspăimântată): Einar, mi-e frică, vino.

EINAR: Brand !

BRAND: Da, va fi închis în sicriu dumnezeul sufletelor josnice, pe care și voi îl ascundeți în inimile voastre.
Va fi un eveniment de mare necesitate în lâncezeala ce dăinuiește de mii de ani în lumea voastră.

EINAR: Brand, tu ești bolnav.

BRAND: Slavă lui Dumnezeu, niciodată n-am fost mai sănătos ca acum. Eu mă simt foarte bine și cu vlagă
cât bradul muntelui, cât fagul codrului; dar vouă, seminției noui, a acestor vremuri nemernice vă vine ziua
îngropării. Voi nu doriți decât râs, petrecere și joc. Nu vreți să simțiți credința și evlavia cea adevărată. Voi
nu duceți decât prea puțin pe umerii voștri. Că, ziceți că El... El, Isus, și-a luat tot asupra Lui atunci când
Dumnezeu l-a trimis în lume. Odată, doar, a venit El la voi și pentru voi El a suferit încununarea cu spini;
tocmai d-aia, voi aveți dreptul să vă gândiți numai la țopăieli și la cântece. Bine; jucați înainte, petreceți în
nelegiuire, și unde veți ajunge eu mă abțin în a vă spune.

EINAR: Am înțeles. Asemenea predici ne bat la cap demult, nu e loc să nu le auzi. Tu ești un bigot șiret și
viclean care amenință lumea cu focul iadului, o trimiți la sacul cu cenușe....

BRAND: Nu sunt fățarnic moralist și nu vorbesc ca un popă. Ce, ați auzit cumva pe popi vorbind așa ? Eu
abia știu dacă eu, însumi, sunt creștin. Dar Om cred că sunt, căci privesc drept în față boala care roade și
dărâmă viața oamenilor noștri și pustiește orașele noastre.

EINAR: (rîzând): Asta acum o aud întâi! Plăcere de viață fără măsură, tocmai în țara noastră cea atât de
severă...

BRAND: Heee, dac-ar fi așa ar fi bine ! Dar izbânda binelui nu umflă aici nici un piept, și nici fericirea de
dragul fericirii..., căci atunci ar fi perfect. Secretul este să fii un sclav conștient și continuu al plăcerii și nu
ieri într-un fel și azi în altul. Dacă ești ceva, trebuie să fii în întregime și până la capăt. Nu câte ceva din
toate. Bacantele lucrau ideal, că îmblânzeau pantere și lei; Silenus genial, că doar era tutorele lui Dionisos,
dar un simplu bețivan este numai o caricatură artistică a acestora. Colindă și tu țara aceasta și vezi oamenii
ei: fiecare din ei a învățat să fie câte puțin din ceva; sunt puțin, doar o picătură, credincioși în datinile
strămoșești, dar și lacomi după ospețe, fiindcă așa au fost și scumpii lor strămoși; eleganți, dar doar un pic, în
sărbători; nonșalanți în alte zile; în cele mici și-n cele mari, câte un pic; în gând și-n fapte, câte o țâră; așa cât
să-mpace capra cu varza; și-i vezi cât sunt de reci dacă cumva, în adunări, ar reveni vreo cinste și celor
neimportanți; mai vezi și câțiva ușuratici în vorbă, foarte țăndăroși, deși poate cineva a greșit numai c-un
 341

cuvânt. Din toate câte puțin. Dar cu acest amestec din toate, nu ești nici nobil, nici mojic. Rămâi pe veci o
picătură, un strop. Oo, dar aceste micimi nu vor mai merge...căci cu un singur strop n-ajungi la nimic.

EINAR: E ușor să critici; un pic de indulgență nu strică. Pe cei învrăjbiți e mult mai ușor a-i batjocori decât
a-i împăca.

BRAND: Atunci, unde e vindecarea ?

EINAR: Tocmai pentru că știu cât de greu e jugul de mântuitor, de ceia zic: amin, ai dreptate. Dar ne-am
depărtat de vorba noastră: ce e cu Dumnezeul pe care tu voiești să-l îngropi? Pe care atât îl urăști, și de care
eu sunt mândru?

BRAND: Prietene, tu spui că ești pictor. Arată-mi cum îl faci tu pe dumnezeul tău. Un chip de om cu o
figură expresivă, nu-i așa ? Un moș bătrân?

EINAR: Da, desigur.

BRAND: Așaa.. după modelul oamenilor noștri bătrâni, cu barba ca argintul, blajin, însă destul de fioros ca
să poți speria copiii cu el. Nu te mai întreb dacă poartă și sandale. Unii îi pun dumnezeului vostru până și
tichie pe cap și ochelari.

EINAR: (mânios): La ce-mi spui toate astea ?

BRAND: Crezi că spre batjocoră? Nuuu, eu mă conduc după cele ce văd și simt la poporul acesta. Catolicii
reprezintă pe Mântuitorul printr-un copil mic. Voi îl batjocoriți, transformându-l într-un unchiaș bătrân, care
spre sfârșit chiar dă în mintea copiilor; și după cum Papa, din tot ce înseamnă Sfântu’ Petru, păstrează, ca
simbol al stăpânirii, cheia dublă, așa voi închideți în mica voastră cristelniță, de forma globului pământesc,
întreaga Împărăție a Domnului.Voi despărțiți credința și învățătura de viață, ca și când morala n-ar exista. A
fi, nu e important pentru voi.Voi ați și putea eleva spiritul vostru, dar nu cutezați să viețuiți pe deplin. Vă
închinați unui dumnezeu pe care îl întoarceți după degete fiindcă și viața voastră este o schimonositură cu
chelie și ochelari. Pictează-l, pentru a se potrivi perioadei sale, un Dumnezeu pleșuv, încărunțit....

EINAR: Dar....

BRAND:(continuând înflăcărat): Dumnezeul meu e puternic, al vostru e istovit. Dumnezeul meu e furtună,
al vostru doar un vântuleț. Neînduplecat e Dumnezeul meu, al vostru, doar indispus și surd. A toate iubitor al
meu, un biet spălăcit, al vostru. Al meu, tânăr și puternic, ca Hercule, un haham netrebnic al vostru. Vocea
Dumnezeului meu este urletul vijeliei, care din Rugul lui Moise a detunat pe Muntele Horeb. Gigant în fața
unui pitic. Soarele s-a oprit în valea Gabaonului la porunca Lui. A făcut minuni nenumărate și ar mai face și
astăzi minuni ca acelea, dacă lumea n-ar fi așa nemernică și lașe ca tine.

EINAR: (neîncrezător, surâzând fără chef): Și au fost acestea cu adevărat ? Și acum, cine ar putea să
schimbe lumea?
 342

BRAND: Unul ca mine, da. Celor nesinchisitori ca tine, slabi cu simțirea asemenea simțirii tale, bolnavi,
rătăciți ca tine, acelora le țin eu calea; căci așa fui ursit pe lume. Asta e misiunea mea !

EINAR: (clătinând din cap): Nu stinge facla până ce focul nu s-a aprins cu totul; ferește-te de a desființa o
lege, până când nu ai alta pregătită, în locul ei.

BRAND: Nu mă străduiesc după noutăți fără valoare; eu apăr Dreptul, eternitatea lui cea fără de preț. Legile
și așezămintele Bisericii eu le respect, fiindcă prin ele s-au păstrat si se vor păstra legile eterne, în cursul
vremii. Dar și ele pot pieri, mâncate de viermi și molii. Dar există ceva care rămâne și se întoarce la
suprafață. Care rămâne în viață după ce toate au murit. Spiritul. Da. Spiritul rămâne etern, nemăsurat,
necreat; el este aducătorul de viață; și pe cei tari în credință îi poartă la ceruri. Dar Spiritul s-a făcut bucăți
din cauza ideii slabe și neserioase pe care lumea de azi și-a făcut-o despre Dumnezeu. Ei, bine ! Din
micimile acestea, din capetele acestea sucite, din fragmentele dispersate, eu trebuie să scot afară pe omul plin
de vlagă, pe noul Adam, unicul pe care Domnul îl va recunoaște ca adevărata creatură a Lui.

EINAR: Eu rămân în credința că tot mai bine este cum trăim noi viața. Cu bine ! Ne grăbim! (Vrea să plece).

BRAND: Cu bine. Drumul ne e deopotrivă de lung.Voi mergeți spre fiord, eu merg spre Nord.

EINAR: Cu bine.

BRAND: Numai un cuvânt să-ți mai spun: Drumurile tale, două sunt: lumina și întunericul. Alege bine,
prietene, viața e o artă.

EINAR: (cu un gest respingător): Creiază tu, o lume nouă. Eu rămân credincios dumnezeului meu.

BRAND: Nu uita să-i pui și cârjă. Eu voi lupta totuși pentru înmormântarea lui. (Merge urcând).

(Einar privește lung după Brand care dispare peste culme. Agnes rămâne un moment ca distrată, apoi
pornește deodată și face câțiva pași și caută-n juru-i neliniștită).

SCENA IV

Cei doi.

AGNES: A apus soarele.

EINAR: Nu, un nouraș îi turbură lucirea. O să apară din nou.

AGNES: E așa frig! Și vântul ăsta !

EINAR: Prăpastia aceasta aduce suflare de ghiață. Să mergem jos pe partea asta!

AGNES: Îmi pare pustiu în jurul meu și spre fiord mi se pare așa de stearpă întinderea asta!
 343

EINAR: Până ce nu întâlnirăm pe smintitul acesta, vedeai numai joc și veselie înaintea noastră. Lasă-l pe el
să-și ție calea apucată; noi, să începem iarăși jocul nostru....

AGNES: Nu, nu așa în grabă; nu mai pot. Mă simt așa... obosită !

EINAR: Obosit mă simt și eu acum, mai mult indispus, și drumul în jos este așa de pietros și silnic; mult mai
ușor era peste culme; dar vom ajunge la fiord ; și acolo, (mângâind-o) ne vom juca de zece ori mai bine decât
în această pustietate. Măcar așa, de ciudă. Vezi în zare cum strălucește bolta albastră pe care lumina cade
tremurând? Apele se-ncrețesc ca și cum ai fi trântit în ele un glob de aur. (Continuă aproape cântând): Acolo
este marea cea mare și aducătoare de viață care se lățește până la orizont.Vezi tu, acolo un punct negru?
Aceea este corabia care ne va duce departe. Deseară suntem pe bordul ei, în largul mării. Negura dispare,
cerul zâmbește. Spune-mi, Agnes, vezi ce culori frumoase pe cer și pe mare !?

AGNES: (cuprinsă de un gând, privind uluită și distrată, în depărtare): Da, văd și eu. Ia caută bine și tu.
Ascultă.

EINAR: Ce ?

AGNES: (privind în zare și răspunzând cu vocea înăbușită, de parcă ar fi fost într-o biserică, cu gândul în
altă parte): Cum creștea, cum devenea un gigant, în timp ce pronunța acele cuvinte!

(Pornește în jos ca dusă de o putere nevăzută. Einar o urmează, neînțelegând.)

TABLOUL II

(Drum de-alungul peretelui de stâncă. În dreapta o prăpastie sălbatică. Sus, dincolo de culmea muntelui se
întrezăresc alte piscuri, mai înalte, pierdute în cețuri și zăpezi).

SCENA V

BRAND: (vine de sus, stă liniștit pe un vârf de stâncă și privește în abis): Phiu! Ce înseamnă să te reîntorci
după ani de zile pe locurile copilăriei ! Totul îmi apare atât cunoscut acolo jos. Fiecare luntre de la țărm,
fiecare colină, fiecare prăpastie și povârniș, precum și bătrâna și înegrita biserică.... Zăvoiul de anini de pe
malul rîului. Totul e tânăr, ca și în copilăria mea, dar acum totul îmi pare acoperit cu mușchi, totul îmi pare
atât de cenușiu, de mic, de neînsemnat ! O, aceste stânci care par că și mai mult se înalță deasupra, cu frunțile
acoperite de zăpadă, ghețarii cu pereții lor care lasă vederii numai fâșii înguste din albastrul cerului. Era deja
prea strâmt orizontul atunci, acum parcă e și mai și, cu ghețarul acesta crescut care mai fură din soare și ce
mai era... (Mai face doi pași și iar se așează și privește departe): Fiordul ! Tot așa strâmt și mohorât era și
atunci ? Jos în fiord fâlfâie pânza unei corăbii. Departe, spre miază-zi, în umbra stâncilor protectoare văd
 344

luntrii, magazii, clădiri roșii cu coperișuri ce scânteie în lumina soarelui. Aa, uite și casa văduvei... casa
copilăriei mele. O, patria mea, m-am întors să te revăd. Cu câtă durere îmi amintesc de copilăria mea ! Sub
pereții stâncilor rătăcea sufletul mieu de copil singuratic; acolo am învățat să fiu singur! O, simt greutatea
vieții mele ștrangulate de legăturile de sânge, precum și atunci apăsa pe fruntea mea gândul de clică, adică de
a fi rudă cu niște ființe atât de depărtate de mine, robi ai pământului; grea îmi este această moștenire.
(Pauză). Acum aripile mi se îngreuiază ca plumbul; vechile și marile mele năzuințe sunt azi o umbră fără
preț; parcă ascunse de o bazma. Curajul și puterea îmi sunt legate, sunt istovit și dezaripat. Acolo jos
veghează patria ce m-a pierdut pe mine, casa mea, pe care o simt mai străină ca niciodată; o privesc ca un
sclav îmblânzit, ca Samson cel tuns în poala curvei de Dalila. (Privind în abis): Dar ce-o fi acolo ? Ce
învălmășeală, ce roboată dealungul țărmului? Prin labirintul de stânci văd cum se îngrămădesc laolaltă
moșnegi și copii, bărbați și femei; și poposesc în dreptul vechii biserici. (Ridicându-se).Ooo, eu vă cunosc pe
voi, așa de bine ! Suflete mici, suflete slabe și optuze ! Rugăciunea voastră, și ”Tatăl nostru” să fie, nu-și
poate croi drum către cer, fiindcă voi intrați în luptă fără nici un avânt. Numai porunca a patra din lege se
cunoaște în țara aceasta, iar căința s-a șters. Pe inimi zac doar cioburile credinței vechi, iar ziua judecății
eterne e înmormântată ca restul unei corăbii în nisip și iarbă de mare. La ”pâinea de toate zilele” se reduce
strigătul vostru, nimic mai mult n-ați reținut din Rugăciunea domnească.... Aa, nuu! Trebuie să fug departe
de această prăpastie strâmtă unde miroase a putregai ! Departe, în aer primenit, unde flamura mea poate să
fluture liber, în vânt liber...

(Voiește să pornească, dar o piatră se pornește de sus rostogolindu-se și cade lângă el): Heeei ! Cine aruncă
cu pietre ?

SCENA VI

Gerd.

GERD (O fetiță de 15 ani, bolnavă, nebună, care coboară dinspre munte, în jos. Are costum de pescăriță din
nord. Are șorțul plin cu pietre). Zbiară tu ! Eu dau mereu!

BRAND: Hei, copilă, lasă jocul.

GERD: S-a pus pe un colț de stâncă să nu-l ajungă nimeni.(Aruncă mereu cu pietre și strigă):O, ce fioros se
uită !Ajutor, ajutor ! Huuu! Mă sugrumă cu ghiarele lui !

BRAND: Pentru numele lui Dumnezeu !

GERD: Stai binișor, stai binișor, lasă-l. Uite-l că zboară !

BRAND: Pe cine să las ? Cine zboară?

GERD: Tu nu vezi huligania ?

BRAND: De aici nu văd nimic.

 345

GERD: Nu vezi o pasăre mare și urâcioasă cu coamă roșie, cu privire fioroasă și cu ochii aprinși de turbare ?

BRAND: (schimbând vorba); Dar unde mergi tu ?

GERD: Eu mă duc la biserică.

BRAND: Bine, atunci mergem împreună

GERD: Împreună ? Nu! Eu merg departe, sus.

BRAND: Bine, dar biserica e jos în vale.

GERD: (rîzând viclean): Acolo ? Aia ?

BRAND: Desigur, vino cu mine .

GERD: (privind cu dispreț): Aceea e o sluțenie, nu e biserică.

BRAND: Sluțenie ? De ce ?

GERD: E așa de mititică...

BRAND: Dar știi tu undeva alta mai mare ?

GERD: Haide cu mine și vei vedea pe cea mare. Adio ! (Începe să suie pe munte).

BRAND: Drumul acela copilă merge printr-un labirint de stânci goale, ce biserică ai tu acolo?

GERD: Haide cu mine și acolo sus vom găsi o biserică de ghiață și zăpadă.

BRAND: De ghiață și zăpadă? O, te-nțeleg. Îmi aduc aminte. Când eram mic, se vorbea despre o peșteră
adâncă între vârfuri de stânci, numită ”biserica de ghiață”. Despre ea s-au iscodit multe basme. Ea este zidită
pe un pod de sloi; de la un perete la altul se întinde un tavan de ghiață pe care odihnește o zăpadă veșnică.

GERD: În zare ea apare numai ca o stâncă luminoasă, totuși ea este casa lui Dumnezeu.

BRAND: Să nu te duci acolo. Un vânt puternic a dărâmat deja niște bolți de ghețari. E de-ajuns un urlet sau
o detunătură de pușcă și....

GERD: (fără a-l auzi): Haide cu mine. Hai să-ți arăt acolo niște reni pe care ghiața i-a acoperit anul trecut.
Acum i-a descoperit boarea primăverii, odată cu dezghețul.

BRAND: Oprește-te ! E o proastă amăgire !

GERD: Și tu ? Ia nu te du’ acolo jos, unde e așa de urâtă biserica aia, groaznic de urâtă....

BRAND: Oh, Domnul să te păzească !

 346

GERD: Mai bine vino cu mine ! Ce frumos e acolo ! La fiece pas scuții 126 de ghiață cântă, târâți de căderea
apelor. Din peșteri șuieră vântul care face predica și cu tot curentul rece, care liturghisește, totuși sufletul se
încălzește. Uliul zboară peste sfintele bolți și se așează pe tindele întunecate, pe turnuri, ca un cocoș, vestitor
al vremii, sus, pe biserica mea.

BRAND: Ți-e rătăcită calea, copilă; iar simțirea ta zbârnâie asemenea unei corzi pleznite. Un lucru lipsit de
valoare rămâne tot fără valoare; iar un suflet spart nu se poate lipi cu clei.

GERD: (neascultându-l): Uite-l, demonu’ ! Vine zuzuind cu ghiarele întinse și îndrăzneala lui mă îndârjește.
Eu trebuie să merg la sfintele mele bolți, cari sunt adăpostul meu. (Zbierând): Lasă-mă. Vrei să mă apuci cu
ghiarele? Oo, am aici niște bolovani pentru tineeee ! (Fuge).

SCENA VII

Brand, (singur după o pauză își spune):

BRAND: Iacă-tă, încă una din ceata veritabililor credincioși ! Ăia, colo jos, în vale, asta ici sus în ghețuri !
Ha ! Cine aleargă mai departe de rațiune dintre toți ăștia ? Cine bâjbâie mai rătăcitor? Cine oftează mai
înfricoșat? Spiritele ușuratice, adică nesocotiții care se împopoțonează cu flori și frunze și joacă pe marginea
prăpastiei ? Ori poate prostălăii care urmează o cale fără culoare și se îngrădesc cu datini ce au fost odată ?
Ori zmintiții care în întunecata lor minte văd bine în tot ce e rău ? Nu, nu, nu ! E absolut obligatorie lupta
până la cuțit cu această trinitate de demoni 127, pentru întronarea lui, a Mielului bun, Isus Cristos. Ținta mea o
știu, o văd ca o fulgerătură prin crăpătura unui zid. Distrugând această trinitate, servesc omenirea. Asta e
vocația mea. Atunci când această trinitate va zăcea în fundul pământului, lumea va scăpa de mizerie. Pentru
aceea, înarmează-te suflete, trage sabia; acesta este scopul luptei adevărate. Trebuie luptat pentru Omul,
moștenitor al Cerului. (Coboară către sat).

CORTINA

ACTUL al II –lea.

TABLOUL III

126
Țurțurii.
127
Wotan, Mamon, Priap,= nota lui CC Popian.
 347

(Sub fiord, pe țărmul mării. De jur împrejur, pereți de stâncă. Vechea biserică ruinată, se vede pe o mică
înălțime din apropiere.La ridicarea cortinei, o furtună.)

SCENA I

(Popor: bărbați, femei, copii, parte grupați pe țărm, parte pe înălțimi. Administratorul,(Primarul) în
mijlocul lor pe o piatră înaltă. Un notar, conțopist, de fapt, secretar al Primăriei, îl ajută să împartă grâu și
pește. Einar și Agnes stau mai înapoi, mai răzniți, pe o stâncă. Câteva luntri staționează la chei. Brand
coboară neobservat dinspre biserică).

UN ȚĂRAN (îndesându-se): Faceți loc !

O FEMEIE: E rândul meu.

ȚĂRANUL: (împingând-o cu forța): Dă-te-n paștele mătii. (Către primar): Pune-mi și mie în sac, domnule.

PRIMARUL: Ce-ai frate ? Răbdare ! Așteaptă-ți rândul.

ȚĂRANUL: Trebuie să mă întorc acasă, domnule. Sunt patru guri flămânde care-așteaptă,... poate cinci.

PRIMARUL: Știi că ai haz ? Patru ori cinci? Nu știi să numeri ?

ȚĂRANUL: Unul îl lăsai pe moarte.

PRIMARUL: Așteaptă. Să vedem cum ești trecut în condică. (Răsfoind în registru): Nu. Ba da. Spre norocul
tău te găsești la numărul 29.

(Țăranul trece ca să primească). Răbdare, oameni buni ! Cum vedeți, eu mă îngrijesc de toți. (Strigă): Nils
Șnemyr !

ALT ȚĂRAN: Aici !

PRIMARUL: Astăzi primești numai trei sferturi din rația nouă, fiindcă azi sunteți numai trei capete.

ȚĂRANUL: (ștergându-se cu mâneca la ochi):Da...Biata mea muiere, Ragnhild, se prăpădi ieri !

PRIMARUL: (notând): O gură mai puțin; primează, azi, economicul.(Către omul care se îndepărtează): Nu
te înfierbânta așa grozav, că te însori iară ! Și e mai bine să n-o faci !

CONȚOPISTUL: (hâhâind): Hîhîhî !

PRIMARUL: (aspru) Dom-le ! De ce rîzi dumneata?

 348

CONȚOPISTUL: (scărpinându-se în cap): Fiindcă, fin’că dumneavoastră... sunteți foarte hazliu.

PRIMARUL: Aici nu e tocmai de rîs, dar cu o glumă aruncată bine, înfrânezi multe lacrimi.

EINAR: (iese din mulțime cu Agnes): Din portofelul meu a zburat tot capitalul. Am scotocit toate colțurile.
Merg acum la bord ca un fante și pun amanet ceasul și bastonul.

PRIMARUL: Ați venit la timp, într-un ceas bun. Ceia ce noi am adunat este prea puțin pentru atâția
flămânzi. Abia cu jumătate de mână putem împărți, între morți de foame și cine nu mai are nimic. (Zărind pe
Brand): Acolo văd încă unul. Bună ziua ! Ajutați-ne rogu-vă, în nenorocirea noastră. La noi e secetă, lipsă,
punga noastră e nevoiașe, provizia noastră pe sfârșite. Ajutați, și gândiți-vă la răsplata lui Dumnezeu. Vedeți,
azi cu 5 pești nu mai poți sătura mulțimea, făcând minuni.

BRAND: (teribil): De-ați avea voi și 10.000 de pești, nu veți putea sătura pe flămânzii voștri, în numele
dumnezeului vostru fals.....

PRIMARUL: Mai puține sfaturi și mai multă faptă. Pentru flămânzi, vorbele sunt pietre.

EINAR: Tu nu știi, Brand, de când se zbate acest popor nenorocit, sărman și totuși liniștit. Aici foametea a
adus cu sine molime, care au umplut văile de hoituri.

BRAND: Se vede după brazdele adânci de pe chipuri și după cearcănele vinete de sub ochi, ce înfricoșată
judecată a fost pe aici.

PRIMARUL: Și dumneata rămâi rece ca stânca ?

BRAND: (adresându-se mulțimii): Dacă în munca voastră zilnică v-ați fi luptat cu traiul destrăbălat și cu
lâncezeala, atunci m-ar fi înduioșat sbieretul vostru după pâine. Dar cine se târăște pe brânci ca animalele
viclene ușor e învins de animalul lăuntric. Când zilele cuiva se strecoară uniform și nesimțitor ca un convoi
funerar, și deodată se trezește omul strigând îngrozit: ”Dumnezeu m-a șters din cartea sa”, eheee, e prea
târziu! Dumnezeu a fost prea bun cu voi; El, mai întâi, v-a vârât în suflet groaza și prin groază v-a deșteptat
curajul de a crește. N-ați înțeles nimic. De-aia v-a izbit cu frica de a muri și și-a luat înapoi tot ce vă dăduse.

VOCI: (întrerupându-l amenințător): După ce că suntem nenorociți, ne mai și batjocorește !

PRIMARUL: Ne dă el povață nouă, care dăm pâine !

BRAND: Oh, să pot eu să vă înalț spre Dumnezeu, ce bucuros mi-aș da și inima din mine ! Dar ar trebui să
curgă din inima mea atâta sânge până ce i-ar încetini bătăile și tot n-aș putea birui concepția voastră de viață.
A vă ajuta pe voi este deja o vină; totuși, Dumnezeu vrea să vă ridice din mocirlă. Un popor nobil, oricât de
mic, poate suge, din chinuri și nervi, putere de viață. O privire searbădă devine ageră ca aceea a șoimului
dacă nu se sinchisește de lucruri josnice și o voință oricât de slabă, oțelită prin suferință, trage spada și târăște
 349

după ea victoria în bătălie. Dar dacă prin suferință un popor nu se înnobilează, acel popor nu merită nici
libertatea, nici mântuirea cea atât de prețioasă.

O FEMEIE: Îndrăzneala lui stârnește furtuna peste stânci. Mai avem noi una-n sat care e atât de rea că dacă
deschide gura, vine potopul imediat.128

FEMEIA II: El gonește pe Dumnezeul cel adevărat.

BRAND: Ooo, dumnezeul vostru se odihnește acasă la el, nu face minuni.

FEMEILE: Uite furtuna ! A și venit !

VOCI: Ce, ne dă el sfaturi ? Alungați-l cu pietre și cu ciomege pe acest tip fărădelege !

(Poporul se îngrămădește amenințându-l. Primarul intră între ei.Dar între timp:)

SCENA II

Cei mai de sus, Femeia III.

FEMEIA III: (vine coborând din sus, sălbatică, cu hainele sfâșiate și strigând din depărtare): Pentru numele
lui Iisus, ajutor, îndurare !

PRIMARUL: Ce e? Ce-ți lipsește, femeie nenorocită ?

FEMEIA III: Nimic nu-mi lipsește, dar e grozav, e înspăimântător, e fără asemănare !

PRIMARUL: Ce e ? Vorbește-ne !

FEMEIA III: Nemaipomenit ! Nu e pe aici un preot ? Spuneți-mi !

PRIMARUL: Niciunul.

FEMEIA III: O, Doamne, sunt pierdută. Dumnezeule, de ce mi-ai mai dat lumina ochilor ?

BRAND: (apropiindu-se): Poate că se găsește unul !

FEMEIA III: (luându-i mâna): O, chiamă-l, adu-mi-l !

BRAND: Spune mai întâi ce-ți trebuie ?

FEMEIA III: Ooo, tocmai peste stânci, departe.

BRAND: Ei !
128
La Bistrița-Vâlcea am găsit această superstiție și azi, în 2018; satul acuză o femeie că printr-un gest al ei considerat
păcătos (fără să fie, e numai o părere, n.n.) aduce furtuna și inundațiile în sat.
 350

FEMEIA III: Bărbatul meu, trei copii flămânzi, casa goală... Ooo, nu-l blestema, el e mut, nu mai poate vorbi
! Hai, spune că nu, spune că nu !....

BRAND: Ei, lămurește-mă !

FEMEIA III: Pieptul meu a secat, m-au uitat și Dumnezeu și oamenii; copilul cel mic se bătea de ceasul
morții. Bărbatu-meu văzându-ne așa, își pierdu mințile, rânji sălbatic, trase cuțitul și...

BRAND: Împunse !

POPORUL (îngrozit): Pe copilul lui ? Și-a omorât copilul?

FEMEIA III: Oh, da ! Dar deodată își veni în fire, o prăpastie i se deschise nainte...și... în remușcări nebune
își înfipse mâna-n beregată.. Oo, haide, mântuiește-i sufletul ! Nu te uita la mare și la furtună! Aplecat pe
trupul copilului, el se luptă cu moartea și-l strigă pe Necuratu- !

BRAND: (stând nemișcat): Da, aici e nevoie, într-adevăr !

EINAR, (palid): Îngrozitor!

PRIMARUL: Slavă Domnului, acolo nu e circumscripția mea.

BRAND: (către mulțime, aspru și sec):Desprindeți repede o luntre și duceți-mă acolo !

UN OM: Pe vijelia asta ? Du-te singur de ai poftă !

PRIMARUL: Este un drum pe la poalele stâncilor.

FEMEIA III: Nu, nu se mai trece. Pe acel drum, chiar, veni eu, dar numai cât apucai să trec, și pârâul veni
turbat, și luă podețul într-o clipă.

BRAND: Dezlegați o luntre !

ALT OM: Peste putință, omule ! Nu vezi cum fierbe și spumegă marea ?

ALTUL: Ia uite cum căzu stânca aia! Vântul suflă năpraznic, golful este tot un fum și-o ceață.

ALTUL: Pe o asemenea vreme și protopopul renunță la Missă.

ALTUL: Prin inspirație divină vă spun că asta a trimis Dumnezeu înadins, ca pedeapsă păcătosului.

BRAND: Ha! După voi, un suflet mârșav, în fața judecății divine, așteaptă să treacă furtuna ? (Se urcă-ntr-o
luntre și ridică pânza). De luntre vă lipsiți cel puțin ?

ȚĂRANUL III: Hei, ce mai întrebi și dumneata ! Dar ai face mai bine să nu te duci !

BRAND: Numai cu prețul vieții se fac fapte adevărate !

 351

ALTUL : Eu nu merg.

OMUL CU INSPIRAȚIA DIVINĂ: Ce faptă este aceasta ?

MAI MULȚI : Să te duci de-a dreptul în ghearele morții !?

BRAND: (aproape strigând zeflemitor și teribil): Tocmai voi îmi purtați mie de grije, care voiați să mă
lapidați ?Va să zică dumnezeul vostru nu ajută niciunuia să treacă fiordul ? Ei bine, al meu vine cu mine-n
barcă, mai mult, mă așteaptă la celălalt mal.

FEMEIA III: (frângându-și mâinile): O, bărbatu-meu moare nespovedit !

BRAND: (strigă din barcă): Aș vrea să pornesc singur, dar îmi trebuie neapărat unul lângă catarg să arunce
afară apa cu putere. Să vie vreunul din ăia care-au dat obolul ! Hai, dați totul acum, chiar și viața !

MAI MULȚI (dând înapoi): Asta nu poți să ne-o ceri ! Nu te bizuì pe niciunul !

OMUL CU INSPIRAȚIA DIVINĂ: (amenințâd): Ia dă-te jos din barcă! Tu hulești pe Dumnezeu ! Lasă
barca !

MAI MULȚI: Furtuna a-nceput !

ALȚII: Se rup pânzele !

BRAND: (ținându-se de mal cu cârligul, cheamă pe femeia cu pricina):Haide, vino tu...mai repede!

FEMEIA III: (retrăgându-se): Cum aș merge eu, când nimenea nu îndrăznește ?

BRAND: Ei sunt orbi ! Dar tu ?

FEMEIA III: Nici eu nu pot.

BRAND: Nu poți ?

FEMEIA III: Gândește-te că mai am și alți copii !

BRAND: (rîde): Voi clădiți totul pe temelie de nisip.

AGNES (cu obrajii aprinși se întoarce spre Einar și pune mâinile pe umărul lui): Auzi ! Tu auzi ?

EINAR: E tare! Dar eu mă îndoiesc de puterea lui.

AGNES: Dumnezeu să te binecuvinteze ! Asta e datoria ta, acum ! Du-te cu el ! Spor la lucru. ( Strigă pe
Brand): Heeei! Uite-te aici ! Einar e bucuros să te însoțească pe calea spre mântuire.

BRAND: Așa ? Să vină !

 352

EINAR: (palid): Eu?

AGNES: Eu te dau spre jertfă cu bucurie. Căci ochii mei învăluiți în ceață s-au deschis și acum pot privi spre
înălțimi !

EINAR: Ooo, nuu! Sigur, înainte de a te fi întâlnit pe tine, m-aș fi oferit imediat, dar acum, că tu mi-ai dăruit
iubirea, eu mi-am jertfit viața pentru tine,... acum mă trimiți bucuroasă la moarte?

AGNES: (scrâșnind din dinți): Cum ? Tocmai acum nu te duci ?

EINAR: Viața mie mi-e scumpă. Asta nu pot s-o fac.

AGNES: Te dai în lături ?

EINAR: Nu pot.

AGNES: Fă-o măcar de dragul meu !

EINAR: (deznădăjduit): Nu pooot !

AGNES: (cu un țipăt): O, ce moment ! O lume de valuri ne desparte, cu curenții și furtunile ei ! Tu cu soarta
ta, eu cu hotărârea mea ! (Lui Brand): Merg eu cu tine !

BRAND: Așa? Hai degrabă !

FEMEILE: (îngrozite, pe când Agnes sare în luntre):O, Doamne !Ajută-ne !

EINAR: (disperat încercând s-o oprească): Agnes !

MULȚIMEA: (fugind spre ei): Oprește-te! Întoarceți-vă !

BRAND: Unde e casa aia ?

FEMEIA III: (arătând cu degetul):Uite, colo în fund pe stânca aceea de la poalele munților. Dincolo de
Vârful Negru ! Vezi coliba aceea ?

(Barca pornește în larg)

EINAR: (strigând după ei):Oooh, nu vă duceți, vă rog ! Gândește-te, Agnes, la iubitul tău, la mama ta, la
surori !

AGNES: Pe această luntre suntem trei. (Pleacă luntrea, toți o urmăresc cu privirea încordată)

ȚĂRANUL III: Drept spre munte !

ȚĂRANUL IV: Văd.

 353

ȚĂRANUL V: Maaamă, ce repede merg ! Au lăsat deja vântul în urmă. Ea stă la spatele lui.

ȚĂRANUL VI: I-a cuprins un vârtej !

PRIMARUL: Ei, ei, vântul îi luă pălăria !

FEMEIA 1: Îi flutură în vânt părul ud ca aripile fâlfâinde ale unui corb !

ȚĂRANUL III: Fierbe și fumegă marea !

EINAR: Furtuna e grozavă. Ce țipăt se aude ?

FEMEIA II: Și drept dinspre munte vine !

ȚĂRANUL IV: Aia este Gerd. Ea aleargă prin munți rîzând și chiuind și înjurându-ne.

ȚĂRANUL III: Ea suflă toată ziua într-un bucium ciobănesc și învârte pietrele ca la râșniță.

FEMEIA III: Acum strigă făcându-și pâlnie cu mâna.

OMUL CU INSPIRAȚIA DIVINĂ: Fată de om nebun, urlă cât vrei ! (Schimbând vorba) E tare omul acela !
Se vede cât de colo că este apărat și protejat de Cer !

ȚĂRANUL III : Cu acel om la cârmă, pe cât e de grozavă furtuna, și eu aș îndrăzni să înfrunt marea.... cu
altă ocazie.

ȚĂRANUL IV: Dar cine, ce este el ?

EINAR: E un Teolog.

ȚĂRANUL III: Apoi, ăsta e un om și jumătate, și mare creștin: îndrăzneț, puternic, curajos... El, sigur că se
poate lăuda cu ce spune din gură...

ȚĂRANUL IV: Așa popă ne-ar trebui nouă.

VOCI: Da, da, ar fi un bun popă pentru noi.

(Poporul iese prin toate părțile scenii)

PRIMARUL: (singur, își adună hârțoagele): Oricum, ăsta încalcă orice uzanță. Și-n ultimă instanță
uzurpează și îndatorirea altuia, bunăoară a parohului din acel loc. Și pe urmă... să-ți riști viața fără vreun
motiv de forță majoră....Desigur că și eu sunt omul datoriei, dar nu înțeleg să lucrez în afară de plasa mea, de
jurisdicția mea ! (Iese. Întuneric).

TABLOUL IV
 354

(In fața colibei femeii, pe vârful de stâncă. Decor: în plină zi, marea strălucește și e liniște. Agnes stă sub
mal; curând după aceea, apare Brand care iese din colibă. El n-o vede.)

SCENA I

BRAND: O! Moarte, o ispășire care șterge de pe față orice spaimă, chin și nevoie ! A fost omul acesta oare
conștient de acest păcat de moarte ? Crimă asupra copilului său, o eternă amintire pentru a-l rușina ! Dar
acest om n-a văzut decât aspectul imediat, brutal al faptei sale. Dar n-a putut gândi, nici vedea urmările
asupra celorlalți doi, micuți, care se îndesau în cămin, ca două păsărele sfioase. Cum stăteau încremeniți,
gata să plângă, ochii lor păreau șireți. Dar pe sufletul lor se punea deja pecetea vicleniei, a crimei, care nu se
va mai șterge. Vor purta, în toată viața lor, aducerea aminte cea mai dureroasă. Da, vor fi marcați pe viață.
Gândul la acel moment nu va fi șters nici de focul unui rug. Și așa, poate, din tată în fiu, puși pe hulă și păcat.
Vor ucide și ei, că doar sunt fiii tatălui lor ! Ce moștenire grozavă ! Acest om care n-a văzut în cei doi
copilași viitoarele instrumente ale ispășirii păcatelor sale... Cine le va acorda indulgență ?Unde este avocatul,
unde este judecătorul, unde sunt martorii care să hotărască cine, cât, ce se cuvine fiecărui vinovat ? Și dacă
moștenirea ereditară a crimei este o vină valabilă sau doar circumstanță atenuantă? Formidabilă enigmă!
Nimeni n-o va rezolva, aici. Ooo, și acolo, lângă prăpastie, ceata chefliilor joacă, inconștientă de primejdiile
vieții. În loc să plângă și să se cutremure !

Atâta doar că nici unul din o mie nu-și dă seama de masa de crime dar și de muntele de datorii care pot
izvorî din simplul cuvânt: a trăi.

SCENA II

Brand, Țărani, (care vin pe lângă colibă și se îndreaptă spre Brand).

ȚĂRANUL V: Pentru a doua oară când te aflăm, părinte

BRAND: El a scăpat acum de chinuri, și eu nu mai am nevoie de ajutorul vostru.

ȚĂRANUL V: De el nu ne mai pasă, dar în colibă mai sunt încă trei.

BRAND: Așa dară ?

ȚĂRANUL V: Noi trebuie să împărțim acum cu ei din bucățica noastră de pâine ce am primit-o.

BRAND: Aceasta nu înseamnă nimic. Binele trebuie dus până la sacrificiul vieții.

ȚĂRANUL V: Dacă acest om ar fi fost în pericol de moarte.... și s-ar întâmpla din nou un asemenea caz,
acum și eu mi-aș da bucuros viața.

BRAND: Sufletul n-are și el nevoile lui, dreptul lui ?

ȚĂRANUL V: Noi, părinte, suntem niște bieți oameni, o seminție de viermi ai pământului.
 355

BRAND: De ce întoarceți vicleni privirea, când la albastrul cerului, când la țărână ? Așa cum sunteți înjugați
în jugul vostru, n-are rost să vă mai pierdeți timpul cu amândouă. Pironiți-vă privirea numai spre tină și
gata !

ȚĂRANUL V: Da, așa este, suntem înjugați în jug. Dar nu trebuie ca cineva să ne dea slobozenie ? Noi ne-
am gândit la dumneata.

BRAND: Cum, la mine? Ce să fac eu ?

ȚĂRANUL V: Dumneata poți, am văzut asta.

BRAND: Crezi dumneata așa ceva ?

ȚĂRANUL V: Drumul l-au mai arătat și alții, dar numai tu singur merseși pe el.

BRAND: Chiar așa ?

ȚĂRANUL V: Cuvântul este ca o potecă pe mare, fapta este însă ca o brazdă adâncă. Noi am venit în
numele comunei să te cerem. Dumneata ești un Om. Ești Acela care ne lipsește.

BRAND: (agitat): Dv. voiți deci?

ȚĂRANUL V: Să fii păstorul sufletesc al turmei noastre.

BRAND: Eu? Aici ?

ȚĂRANUL V: Dar n-ai văzut că de multă vreme suntem fără un conducător, că suntem un popor rătăcit?

BRAND: Vreau să vă aud păsul.

ȚĂRANUL V: Dumneata pricepi că noi suntem nevoiași. Satul nostru era mare odată, acum s-a micșorat !
Mai nainte a mers cum a mers, acum însă suntem la aman. Din pricina gerului prea tare toate holdele au
degerat... veniră și lipsurile, veniră și molimele cu pași grăbiți și ne izbiră... vitele pieiră și nevoia ne
îngenunchie. Fără pâine în colibă foametea ne aduse aminte că ne trebuie preot.

BRAND: Aaaaa, numai de asta vă plângeți ?Apoi, eu nu sunt pentru voi. Eu am o datorie mult mai mare. Eu
trebuie să merg acolo unde izvoare de apă clocotesc, nu mâluri.... unde găsesc urechi care să vor să mă
asculte! Oceanul vieții, pământul întreg ! Cum să rămân aici unde stâncile, ca să nu zic mai mult.... închid
puterea cuvântului ca-ntr-un mormânt ?

ȚĂRANUL V: Da, dar când cuvântul este spus cu putere, muntele îți dă puteri îndoite, cu ecoul lui.

BRAND: Cine aleargă la întuneric, poate privi, oare, albastrul cerului ? Cine se obosește numai spre lucrul
de toată ziua poate, oare, să-și îndrepte privirea spre Dumnezeu ? Și apoi, cine ar fi dispus să se închidă într-
o peșteră, când ar avea la îndemână o câmpie liberă și fără limite ? Cine s-ar pune să îngrijească un teren
 356

pietros, dac-ar avea un teren fertil ? Cine s-ar pierde în meschinăriile vieții când el tinde spre lumină și la
zborul către marile misiuni ?

ȚĂRANUL I : (clătinând din cap) : Eu fapta ta am înțeles-o, dar ce spui acum, nu.

BRAND: Nu stăruiți mai mult de mine ! Hai ! În barcă, în barcă !(Vrea să plece).

ȚĂRANUL V: (îi taie drumul): Îți este scump țelul pe care alergi?

BRAND: Este viața mea!

ȚĂRANUL V: Atunci rămâi ! (Cu intenție): De nu sacrifici viața, n-ai făcut nimic. Chiar tu ne-ai spus-o.

BRAND: Aa, nuu! Un singur lucru nu poți da: propriu tău eu, ființa ta intimă. Nu mă pot răpi sfintei Biserici,
ca să mă dau vouă. Nimeni nu poate stăvili fluviul vocației vieții mele. El are nevoie de o matcă slobodă,
căci spumegă văpaie, se umflă până ce se varsă în marea dorințelor și numai acolo se liniștește.

ȚĂRANUL V: Dar dacă se pierde în mlaștini, se preface în rouă și până la urmă tot atinge marea ?

BRAND: (îl privește fix): Cine dă așa cuvânt gurii tale ?

ȚĂRANUL V: Tu însuți, în ora cea mare, când pentru scăparea unui păcătos, te aruncași pe o scândură,
înfruntând vijelia și valurile. Atunci ne pătrunse în suflete îngheț și dogoare totodată; gestul acela sună
pentru noi ca un clopoțel de alarmă; dar în dimineața asta beția sbură și tocmai de-aia luarăm steagul și-ți
ieșirăm din nou în cale. Această fervoare nu trebuie irosită....

BRAND: (prinzând mișcarea ): Unde nu e vlagă, nu poate fi chemare. (Cu asprime): Dacă nu ți-e posibil să
fii ceia ce trebuie, încearcă măcar să fii cu totul ceia ce poți să fii: în cazul vostru, întru totul, supuși țărânei.
(Se îndreaptă spre barcă, să plece).

ȚĂRANUL V: (uitându-se la Brand ciudat):Vai, ție, care, părăsindu-ne, stingi și ultima pâlpâială. Vai, nouă,
că pentru o clipă am văzut-o și acum rămânem în întuneric ! (Ies toți, triști și abătuți, tăcând).

SCENA III

Brand.

BRAND (privind lung după ei): Tăcuți și amărâți, mergeți spre cuibul vostru, ca și cum vocea răgușită a
Arhanghelului v-ar fi izgonit din Paradis. Ha! Acești oameni se întorc triști și abătuți, cu pecetea vinei lipită
pe frunțile lor ca și primul om. Ca și el, se înfundă într-o cunoaștere deșartă, a întunericului, ca și el ei poartă
povara propriei orbiri....Noo, aici nu e loc pentru un om curajos! Oameni vechi am în ei, oameni noi doresc a
crea, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Departe de aici, la lumină, în zarea largă, ca să lupt, ca să
birui, sau măcar să încerc....
 357

(Vrea să plece, dar privind spre țărm o vede pe Agnes și-și șoptește sieși ): Liniștită ca un copil stă fata asta
la țărmul mării liniștite. Tot așa de liniștită ședea în barcă, atunci când furtuna zbuciuma luntrea în goana
valurilor. Și-i asculta gemetele, ținând cârma și ștergându-și fruntea de spuma mării cu aceeași seninătate.
Nimic de zis, are daruri speciale. Pare că în loc de urechi, ascultă cu ochii....(Strigă către ea): Ei ! Te
încătușează, fetițo, aceste stânci întortocheate ?

AGNES: (cu privirea fixă pe mare): Stâncile nu mă încătușează, nu mă întristează. Nu le văd. În schimb, văd
în zare o țară frumoasă cu fluvii care scânteiază în soare, văd arzând o lumină roșie care trage negura după
munți. Nici o viețuitoare nu există în această lume neînțeleasă, care seamănă cu un aluat în frământare, de
parcă ar fi fost creată ieri. Aud acolo glasuri care cântă o rugăciune: ”azi, și numai azi, poți fi salvat sau
pierdut. Învinge, deci, făcându-ți datoria, îndreaptă-te spre această lume și dă-i viață”.

BRAND: (entuziasmat) Și ce mai vezi, încă ? Spune-mi !

AGNES: (încrucișând mâinile pe piept): Aici, înlăuntru, în suflet, simt cum curge un fluviu care se umflă,
năvălește cu valuri, luminate de aurora dimineții. Inima mea crește cât lumea de mare și-mi strigă: ”umple de
suflete acest pământ”. Apoi se depărtează de lume, căci de acolo, din albastrul cerului, El, luminos și blând
ca zorii zilei, apasă pe ea și privește plin de iubire și întristat de moarte. Și aud o voce răsunând: ”cu prețul
vieții tale, acum sau niciodată, cutează numai și pătrunde spre lumină”....

BRAND: Da, acesta este adevăratul cuvânt și adevăratul drum: să privim în noi înșine; și nu ”mâine”; ci
”acum, imediat”. Căci acolo, înlăuntru, stă El, Mântuitorul. Cine luptă acolo, acela învinge. Acolo se naște
noul Adam. Lumea merge mereu numai pe calea desfrâului, ori în sclavie ori cântând, ori în ambele feluri;
treaba ei; dar dacă îmi stă în calea misiunii mele, ei nu, eu strig la cer și apoi lovesc. Lumea e liberă să fie
meschină, dar este spațiu suficient pentru a putea fi tu însuți. Acesta este adevăratul drept al omului. Ori eu
asta cer, eu îi cer ce e al meu; și ceia ce este al meu nimeni să nu atingă. Adică a putea fi eu însumi. ( Îl
cuprinde un dubiu): Dar... oare e posibil ? Cum rămâne cu moștenirea, cu greșelile moștenite din neam în
neam?

(Tace și privește în zare). Ce femeie vine încoace ? Și de ce aleargă deznădăjduită ? Se sprijină în băț ca să
se odihnească și veșnic ascunde ceva la sân. Membrele uscate și le încolăcește ca o păsărică bătută de
grindină. Ce mâini, ca niște ghiare de pasăre de pradă ! E clar, ghiare curate ! Ce amintire grozavă din
copilărie îmi înghiață sufletul ? Dumnezeule mare, este o părere, sau este un tablou înfiorător ? Ooo, îndoiala
piere, acea femeie este mama mea !

SCENA IV

Mama, Brand, Agnes.

 358

MAMA: (suie, rămâne la jumătatea drumului, face mâna streașină și privește uluită împrejur): Mi s-a spus
că el e aici. Du-te la dracu de soare, lumina asta mă orbește ! Fiule, tu ești?

BRAND: (sobru): Da.

MAMA: Blestemata asta de lumină mă împunge drept în ochi, așa că nu te deslușesc bine...Nu pot deosebi
un popă de un țăran !...

BRAND: (scârbit): Acasă la noi eu n-am văzut soare de la căderea frunzelor până la cântatul cucului.

MAMA: (rânjind): Nu, dar se stă chiar bine. Acolo judecata îngheață și nimeni nu mai cugetă la prostii.

BRAND: Eu, unul, părăsesc aceste locuri. N-am timp de....

MAMA: He... copil fiind, erai deja cu gândul în zare !

BRAND: Ai dreptate, fugeam adesea de acasă. Și nu era bine?

MAMA: Eh ! Ce să mai zic? Acasă nimic nu s-a schimbat. Într-un timp, te văzui în haine de seminar;
datorită mie, ești acum mare de tot, totuși ascultă sfatul mamei tale. Prețuiește viața !

BRAND: Și alt nimic ?

MAMA: Ce mai e, mai presus de viață?

BRAND: Acesta e tot sfatul tău ?

MAMA: Care ar mai fi altul pentru o mamă ? Fii prudent cu viața ta, că ieu ți-am dat-o ! (Cu mânie): Că tu ai
rămas orb ca și mai nainte, o văd foarte bine. Crezi că eu n-am auzit de calea ce ai apucat? Mă îngrozesc de
tot ce aud că faci ! Crezi că n-am aflat cum te dăduși pradă valurilor, fără a mai gândi la viața ta, adică la
mine ? Tu ești al meu, carnea mea, sângele meu, deci oprește-te, cruță-te ! A trăi este de datoria
moștenitorului.

BRAND: Și, de aceia ai alergat după mine cu buzunarele pline ?

MAMA: Brand, ești nebun !? Nu te apropia că voi folosi bastonul ! Îți scot ochii cu pulbere. Ei, asta e! N-am
nimic aici cu mine, dar e totul acasă. Ca mâine, eu intru în pământ; cui las eu strânsura mea? Multă nu este,
dar atâta cât este nu vreau să las altora nimic din ceia ce se cuvine numai copilului meu. Totul este numărat,
măsurat, cântărit. Cine va moșteni, nu va putea spune că a rămas sărac. Eu nu ascund nimic, nu risipesc
nimic. Totul va rămâne în mâinile tale.

BRAND: În ce condițiuni ?

MAMA: Numai o singură condiție : nu-ți distruge viața, păstrează neamul. Cât pentru avere, mi-e totuna de
poți ori de nu poți s-o faci dublă. Dar păstrează ceia ce eu îți las.
 359

BRAND: (după o pauză): Mamă, un lucru e limpede. Ți-am fost contra de când eram copil, n-am fost
mângâierea ta, n-am fost fiul tău, n-ai fost mama mea. Pe amândoi ne așteaptă judecata de apoi.

MAMA: Iubire fățarnică nici eu nu doresc. Fii cum voiești. Eu nu sunt o ființă slabă ! Fii rece ca sloiul, fii
coleric, asta nu mă atinge. Dar păstrează moștenirea încredințată ție. Și să rămână în familie.

BRAND: Dar dacă mi-ar trece prin gând s- o împrăștii în cele patru vânturi?

MAMA: Să risipești ceia ce eu am adunat, de m-am cocoșat muncind, până am albit ?

BRAND: Și dacă voi face-o ?

MAMA: Atunci ia-mi și sufletul.

BRAND: Dar dacă venind, te voi afla în cămăruța ta lungită între făclii, cu cartea de rugăciuni pe piept, și în
loc să te veghez, m-aș apropia să scotocesc, ca să găsesc toți banii și toate comorile, după care aș smulge
lumânarea de la căpătâiul tău și ți-aș da foc ? Hăă? Ce zici ?

MAMA: (înspăimântată): Ce vorbă e aceasta ? De unde-ți vine un astfel de gând ?

BRAND: Să-ți deslușesc totul ? Chiar vrei ?

MAMA: Da !...

BRAND: (zâmbind amar și teribil): Datina coboară din vremuri vechi și spiritul nou nu coboară din ea. Dar
eu vorbesc de ce mi s-a întâmplat mie, în prima mea copilărie, ceva ce chinuie sufletul și-l rănește ca
mușcătura unui lup.Tata muri într-o seară de toamnă și tu erai bolnavă în pat.Fricos,m-am furișat în camera
aceea și curiozitatea de copil mă tîrî până lângă patul lui, unde el zăcea palid sub lumina făcliilor. Mă retrăsei
într-un ungher și iarăși împins de curiozitate mă apropiai să-l privesc din nou. Mâinile lui erau albe și
străvezii. Mirosea a rufe ude... Deodată niște pași duduiră prin casă. O femeie se arătă, și, fără să mă vadă, se
apropie de patul mortului, îi ridică ușor capul, răscoli sub perna lui și scoase o pungă grea. Răscoli din nou și
găsi alte pungi. Se puse să numere și scâncea: ”mai mult, mai mult ! Trebuie să fie mai mult” ! Dădu la o
parte perna și mai găsi o pungă legată cu sfoară. Cu mâinile și cu dinții ea deznodă legăturile pungii, de parcă
ar fi fost o hienă; se rugă, și numără, cotrobăi din nou, găsi alte pungi; proptindu-se în ele ca o fiară setoasă,
iar șopti: ”mai mult, mai mult” ! Plângea femeia aceea, gemea și blestema și când mai găsea ceva, suspina
fericită ca un șoim pe pradă. După ce termină de scotocit, înveli totul într-un cearșaf și se îndreptă oftând
spre ușă ca o condamnată la moarte: ”nu mai e nimic!”

MAMA: (resemnată): Mă așteptam la mult mai mult, norocul mi-a fost mic, am găsit prea puțin și am plătit
scump!

BRAND: Ai plătit mult mai scump decât gândești: cu sufletul fiului tău. Iar acum, dacă tot partea rea îți
alegi, pierzi inima mea cu totul.
 360

MAMA: Se poate, dar astea sunt vechile noastre uzanțe: pentru bani cauți să vinzi și voința și inima. Pentru
bani eu am risipit toată fericirea mea. Eu am dat tot ceia ce abia acum cunosc și pe care oamenii o cheamă
Iubire; și care mi-a rămas în memorie ca ceva luminos, bun și frumos. Da, a fost o luptă grea. Sfatul lui
taică-meu: ”uită pe băiatul acela de țăran, ia-l pe celălalt; nu te uita că e scofâlcit; e însă înțelept și va dubla
bogăția”... Așa că îl luai; și, ce chilipir avui ? M-alesei cu rușinea. Din cauza asta eu am trăit cu tatăl tău într-
o continuă ceartă. El nu adăuga nimic, numai eu am jupuit în dreapta și-n stânga, spetindu-mă de muncă și,
iată am agonisit dublu..

BRAND: Aproape de mormânt însă, ai uitat că sufletul este înainte de toate. Dar tu l-ai vândut pentru niște
fișicuri... La asta nu te-ai gândit.

MAMA: Ba m-am gândit. De ce mi-am făcut eu feciorul preot? În schimbul moștenirii, tu îmi dai la moartea
mea binecuvântarea duhovnicească. Mângâierea mea a fost comoara mea și banii mei, care vor fi ai tăi;
mângâierea ta este puterea cuvântului tău, să te milogești cerului pentru mine.

BRAND: Ești foarte isteață, dar te înșeli amarnic dacă mă vezi în această lumină. Copilul pentru voi este
numai continuarea căciulii neamului, ca să administreze cârpele murdare pe care le lăsați după voi; și socotiți
că dacă uniți moștenire cu neam, câștigați viața de veci. De parcă viața de veci ar fi o continuare a anilor
numărați pe pământ....

MAMA: Ce cred eu, mă privește, tu fii moștenitor demn.

BRAND: Bine, dar datoriile ?

MAMA: Nu datorez nimănui nici o para.

BRAND: Dacă vor fi, eu am datoria de fiu să achit toate obligațiile mamei. Cu riscul să golesc toată casa
rămânând posesor numai al registrului de datorii.

MAMA: E vreo lege care pretinde așa ceva ?

BRAND: Nu. Scrisă cu toc și cerneală nu există o așa lege. Dar ea este imprimată în inima unui fiu onest. Și
acea lege este într-adevăr obligatorie. Da oarbă mai ești ! Pentru cine a lucrat cinstit nu există lege. Dar tu, o
viață întreagă ai acoperit cu mucegai icoana lui Dumnezeu, tu sufletul ți l-ai îngropat în țărână și ai fost
veșnic zgârcită cu eternitatea. Acum, pretinzi și tu un Dumnezeu ? Domnul îți va cere socoteală. Ce vei
răspunde?

MAMA: (timidă): Da, ce voi răspunde ? Cum ?

BRAND: N-ai teamă ! Eu mă conduc de datoria mea de fiu. Mama mea nu va muri datornică. Te voi dezlega
de datorie.

MAMA: Dar păcatele ?

 361

BRAND: Pentru păcatele tale, vei ispăși tu însăți. Jaful făcut de un iobag poate fi plătit de altul dar gestul
care este păcătos în sine nu poate fi curățat decât prin penitență... sau prin moarte...

MAMA: (agitată): O, această pâclă mă înăbușe și mă orbește. În locul ăsta, soarele produce idei aiurite.
Merg acasă la mine; acolo e umbră și răcoare.

BRAND: Eh, sigur. Acolo stâncile îți ascund cerul; oricum, eu ți-l apropii, te duc spre împăcăciune. Și de te
vei simți atrasă de lumină și de cer, dacă vei dori să mă vezi, chiamă-mă și voi veni !

MAMA: Da, ca să aud că numai pedeapsa ar fi răsplata mea.

BRAND: Nu, vreau să-ți aduc, ca mângâiere și răcorire, dragostea de fiu, mila de preot. La patul tău caut să
te acopăr cu scutul credinței.

MAMA: Făgăduiește-mi aceasta.

BRAND: Vin la ceasul morții tale lângă patul tău la ceasul remușcărilor; dar, ca și tine, pun și eu condiții:
Desfă-te de tot avutul tău, cu inima liberă; și numai așa, mergi goală la groapă.

MAMA: (lovindu-l cu țărână): Desparți flacăra de căldură, lumina de strălucire, zăpada de frig,

marea de valuri ? Redu’ din preț !

BRAND: Ce faci tu este egal cu a arunca propriul tău copil în mare și a cere binecuvântarea cerului.

MAMA: Cere altora setea și chinul foamei, nu tocmai mie.

BRAND: Dacă nu renunți la cea mai mare plăcere, nu împlinești poruncile lui Dumnezeu.

MAMA: Eu umplu cu bani cutia săracilor.

BRAND: Aaa! Bine ! Dai tot ce ai ?

MAMA: Nu tot, dar mult nu e deajuns?

BRAND: Acest ”mult”, mărește numai chinul. Ori nu știi că mai era o văduvă ca tine, în Evanghelii. Aia a
dat tot. Și numai ea, singură, s-a salvat.

MAMA: Ah, cu cine mă compari !

BRAND: (teribil): Mi-e teamă că tu nu te poți salva decât murind ca Iov pe o movilă de cenușe.

MAMA: (frângându-și mâinile): Să mă lipsesc de viața mea, să-mi risipesc averea mea ! Fericirea mea, casa
mea, banul mieu, copilul durerilor mele. Pentru casa mea eu trebuie să plâng ca mama după copilul bolnav.
Și dacă sufletul meu a fost creat în trup, în carne, de ce atunci iubirea cărnii ar cere moarte ? Rămâi lângă
mine, preotule, lângă căpătâiul meu, adu-mi mângâierea spirituală. Trebuie ca eu, în ora neagră, cea de pe
 362

urmă, să privesc în ochii tăi. Și....dacă tot trebuie să pierd tot ce am agonisit, în viață fiind, măcar să aștept
până-n ultimul ceas. (Iese fuga).

SCENA V

Brand- Agnes.

BRAND (singur cu Agnes, privind după maică-sa): Voi aștepta în pace să-mi vie solie de la tine, în ceasul
pocăinței tale, să merg să încălzesc mâinile tale reci, uscate, la ieșirea sufletului. ( Merge la Agnes). Seara nu
se aseamănă cu dimineața. Azi dimineață sufletul meu era războinic, auzeam departe cântece de bătălie,
voiam să scot sabia mâniei, să ucid minciuna, să străpung animalele murdare, să întorc lumea pe dos cu
armele.

AGNES: (se inspiră, privindu-l): Seara asta nu seamănă cu azi dimineață, când jocul și minciuna erau țelul
meu. Voiam să ajung și să devin ceia ce este în avantajul meu să pierd. O dimineață stearpă.

BRAND: Visuri mari, visuri frumoase, veneau la mine asemenea lebedelor, și mă ridicau pe aripi uriașe,
purtându-mi simțirea în depărtări. Drumul meu îl vedeam în afară, departe. Simțeam că voi fi un faimos
moderator al epocii și al neamului, dominând dezordinea, în timp ce procesiuni divine, imnuri, cântece și
steaguri, potire de aur și mulțimi cu lauri slăveau succesele vieții mele. Pentru a pune stavilă greșalelor aș fi
cutreierat toată lumea, până-n fundul ei, ca un biruitor fără odihnă. Totul era seducător, strălucitor...Dar
toate acelea erau doar o poezie, un miraj de ghețuri, un amestec de soare și fulgere. Și acum, iată, mă găsesc
aici, între pereții de stâncă, unde e întuneric înainte de vreme, între mare și stânci, între mușchi și nisip. Cerul
îl văd aici numai ca pe o dungă de lumină, departe de lumea pe care aș fi vrut s-o modelez, dar totuși pe
pământul patriei. O, calul meu înaripat, despuiat ești de vrajă căci nu în vârtejul goanei tale îmi vor flutura
laurii biruinței. Munca aspră și datoria, iată singura mea sărbătoare pe care o voi ține de-acu nainte.

AGNES: Dar ”dumnezeul” ce trebuie să cadă?

BRAND: Dumnezeul minciunii va cădea oricum, dar trebuie să cadă așa cum eu vreau, încet, fără violență, și
pe nebăgate de seamă. Acu’ văd că greșeam asupra felului cum trebuie salvat un popor. Poporul trebuie
ajutat, nu păcălit cum că vreo faptă prea măreață ar putea să-i vindece rănile sufletului. Trebuie voință,
voința contează. Ea este aceea care liberează sufletul de răni, sau îl doboară. Voința întreagă, aplicată, fie
când ai viața ușoară, fie când este dură și grea.

(Se uită peste tot cuprinsul, cum seara se lasă încet). Vino seară peste drumeții obosiți ai acestei patrii
morocănoase. Veniți, ființe obosite! Ochi în ochi să ne privim și să ne cerem ajutor unul la altul. Trebuie să
ne găsim împreună, spre a putea reface viața noastră. Să moară minciuna, iluzia, îndoiala. Să se trezească
leul tânăr al voinței. Nu ne vom odihni până ce nu vom face din om masa la care Dumnezeu să poată oricând
să scrie a lui sentință.
 363

(Vrea să plece dar e întâmpinat de Einar):

SCENA VI

Cei de sus, Einar

EINAR: Stai ! Ea a venit aici ! Dă-mi-o înapoi !

BRAND: Ea? (Arătând-o pe Agnes): Uite-o !

EINAR: (către Agnes): Alege între lumină și blestem !

AGNES: Aici nu încape alegere.

EINAR: Agnes, Agnes, gândește-te la credința ta, adu-ți aminte de vechia zicătoare: ușor e a ridica, greu a
purta !

AGNES: Du-te de aici, ispititorule ! Voi purta sarcina acestei vieți cu ușurință și până la sfârșit.

EINAR: Gândește-te la jalea celor ce te iubesc.

AGNES: Orice altă alegere îmi este fără noimă. Mamă, frați, surori, adio ! Spune-le că le voi scrie.... dacă
voi găsi cuvinte.

EINAR: Privește pânzele albe pe marea albastră și catargele înalte ce se leagănă și corăbiile ce spintecă
valurile spre minunate țări depărtate, cum e țara promisă.

AGNES: Țări depărtate ? Mai bine moarte decât așa ceva !

EINAR: Agnes, fii mie soră, dacă nu vrei altfel și urmează-mă !

AGNES:(negând din cap): Nuuu! Un ocean ne desparte pe noi doi !

EINAR: Una din luntrile acestea te-ar reda mamei tale.

AGNES:(calmă): Nimic nu mă va depărta de maestrul, amicul și fratele meu, Brand.

BRAND: (apropiindu-se la un pas): Fetițo. Gândește-te bine: între acești pereți de piatră unde furtuna fierbe
în haos, unde ziua e un veșnic amurg, eu trebuie să lupt pe-ndelete spre a supraviețui grozăviei. Viața mea
va fi de acum o continuă noapte de octombrie.

AGNES: Frica rămâne departe de sufletul meu. Pentru mine acum strălucește o stea care sfărâmă tot
întunericul.

BRAND: Eu sunt însă aspru în pretențiile mele; eu cer TOT ori NIMIC ! De aceia mă tem să nu te pierd.
Dacă tu cedezi în timp ce ești pe acest drum, ai aruncat în mare viața ta întreagă. Nu ai loc pentru negocieri,
 364

nici măcar la o nevoie extremă. Nici o indulgență pentru păcate. Și dacă viața n-ar ajunge, trebuie să accepți
în mod liber moartea !

EINAR: Agnes! Fugi de aceste fantezii de nebun ! Fugi de omul acesta în haine negre, cu legile lui ! El îți
arată un țel ce nu se poate ajunge, în timp ce eu îți pregătesc o viață plină de plăceri și bucurii.

BRAND: (către Agnes): Ai ajuns la o răscruce: alege ! (iese).

EINAR: Alege între furtună și senin, între chin și bucurie, între plăcere și durere, între moarte și viață!

AGNES: (cu tărie): Întunericul și moartea e aici, cu tine; acolo la el îmi zâmbește aurora, chiar și dincolo de
moarte.

(Se duce după Brand. Einar o urmărește cu privirea câteva clipe, după care, descurajat, pleacă cu capul
plecat în partea opusă, spre fiord).

BRAND (de pe culme): Doamne, simt că tu mi-ai trimis aceste ființe pe rând, una mult prea josnică și alta
mult prea elevată, ca să înțeleg drumul meu de azi nainte. Voi da ascultare rugăminții acestor oameni simpli
și voi rămâne aici, ca păstor al acestor suflete, ca să le conduc, cu ajutorul Tău.

CORTINA.

ACTUL al III -lea.

TABLOUL V

(Trei ani mai târziu. O grădină mică lângă casa parohială împrejmuită cu un zid de piatră și dominată,
deasupra, de peretele înalt de stâncă. În fund se vede fiordul, defileu îngust și sufocant. Ușa casei se
deschide spre grădină. Este o după-masă.)

SCENA I

Brand, Agnes

(Brand stă pe treapta de sus a scării de la casă. Agnes, mai jos câteva trepte)

AGNES: Scumpul meu soț, ochii tăi iar rătăcesc în nemărginitul fiordului.

BRAND: Aștept trimisul.

 365

AGNES: Acum? Dar te văd frământat.

BRAND: Oo, de trei ani aștept, de trei ani ochiul meu n-are odihnă. Mama nu mi-a trimis încă solie, aceasta
înseamnă că-i merge încă bine. Totuși, azi dimineață cineva mi-a spus că are orele numărate.

AGNES: (încet și cu tandrețe): Dar tu nu trebuie să aștepți să te cheme.

BRAND: (clătinând din cap): Deoarece ea nu se căiește, eu nu pot să merg la dânsa, n-am ce-i spune.

AGNES: Dar ea e mama ta.

BRAND: Nu mă pot închina idolilor, chiar dacă sunt din neamul meu.

AGNES: Brand, ce aspru ești !

BRAND: Cu tine ?

AGNES: O, nu !

BRAND: Eu îți făgăduisem să fiu aspru și cu tine !

AGNES: Și nu te-ai ținut de cuvânt. (rîzând).

BRAND: Din păcate, da. Vântul aici șuieră așa de ascuțit și rece... și obrăjorii tăi pălesc din ce în ce, iar
inima ți se-mpietrește. Înconjurați de umezeală și mucegai, aici nu vedem un mugur, nu vedem o floare.

AGNES: Casa noastră e bine adăpostită și trăim fără a ne teme de curenți.

BRAND: Dar soarele nu-l vedem în ea.

AGNES: Ce blândă joacă raza lui de acolo din muchea înaltă, în jurul iubirii noastre!

BRAND: Aceasta, trei săptămâni în vară, pe urmă....

AGNES: (sculându-se îngrijată) Brand, tu suferi...

BRAND: Eu, nu; tu, da.

AGNES: Ba tu ascunzi ceva în tine.

BRAND: Tu amețești ca pe marginea unei prăpăstii.

AGNES: (timidă): Viscolul mă înfricoșează.

BRAND: Și de ce ?

AGNES: Pentru copilul nostru; Alf al nostru.

 366

BRAND: Alf?

AGNES: Da. Tu nu ?

BRAND: Da, câteodată. Dar nu, nu ni-l va lua. Dumnezeu este bun. Ai să vezi cum are să crească. ( Uitându-
se prin ușe): Ah, uite-l cum doarme, puișorul! El nu suferă, nici nu visează grozăvii; Mânuța lui mică e grasă
și rotundă.

AGNES: Dar obrazul îi e palid.

BRAND: Palizi sunt toți copiii. Dormi în pace, dragul tatii. (Închide ușa, apoi către Agnes). Tu și cu el
sunteți lumina și mângâierea mea. Copilul, cu jocurile lui, îmi dă atâta putere ! În misiunea mea de aici, pe
care am acceptat-o, deși o refuzasem, eu trăiesc un martiriu, dar văd cu bucurie, datorită vouă, izbânda
operei mele, pe dâra trasă de mine.

AGNES: Meriți succesul. Dar nu arareori ai vărsat lacrimi de sânge, în tăcere, în lupta ta și din cauza răutății
unora....

BRAND: Fiind tu lângă mine, viața mi s-a părut dulce ca sub un soare luminos de primăvară. Dacă n-am
avut niște părinți care să mă ajute, ba dimpotrivă, ei sufocau orice flacără care răsărea din mine..., apoi
Dumnezeu mi te-a dăruit pe tine. Întreaga mea iubire eu o împletesc cunună în jurul capului tău și al
copilului nostru.

AGNES: Nu numai în jurul capului nostru ci și în jurul tuturor enoriașilor tăi. Plânge o mamă, geme un
copil, tu nu lipsești din mijlocul lor. Tu ești cârja nevoiașilor și la masa bogată a inimii tale toți sărmanii
găsesc pâine și pește și ce au nevoie.

BRAND: Numai Unul singur a putut îmbrățișa toată omenirea. Dar eu prin tine și prin Alf îmi clădesc puntea
mea spre cer. Părinții mei mi-au sufocat iubirea. Atunci când trebuia să iubesc, inima mea se făcea de piatră.
Dar dulceața inimii voastre m-a transforrmat. Că nu poți înțelege alte suflete dacă mai întâi nu ai iubit măcar
una.

AGNES: Dacă n-ai vrut să fii mai iertător !!! Adesea vrei să îmbrățișezi și rănești. Parcă ești un brad de
crăciun, cu brațele pline de daruri; dar dacă-l atingi, te zgârie....

BRAND: Și față de tine ?

AGNES: Pentru mine, sarcina pusă de tine a fost chiar ușoară, dar pentru alții, tot ori nimic este
insuportabil, de aceia se depărtează de tine.

BRAND: Eu nu vreau să cunosc iubirea așa cum o cunosc oamenii. Căci iubirea lor e un sicriu. Dar știu cum
este iubirea lui Dumnezeu. Această iubire nu e slabă, nici milostivă; e grea, dar mângâie. E aspră până-n
groapa morții. Alintările Lui sunt loviturile soartei. Ce a răspuns Tatăl ceresc, când în ceasul din urmă,
 367

Mielul lui Dumnezeu l-a rugat: ”Părinte, treacă de la mine paharul acesta!?” I l-a luat Lui, Tatăl, oare ?
O, nu; și El l-a băut până la fund. A murit pe Cruce pentru noi.

AGNES: Dacă tu vrei să măsori cu aceiași măsură, nici un suflet pe acest pământ n-ar scăpa.

BRAND: Stă scris: Așteaptă judecata din urmă, fiind credincios și rezistând încercărilor până la capăt.
Coroana vieții nu se tocmește. Nu ajunge sudoarea spaimei; e necesar focul martiriului. Nu disprețui
mântuirea din pricina nevoilor, care oricum sunt veșnice. Tu nu poți să ierți, dar niciodată n-ai refuza
iertarea.

AGNES: E greu, recunoaște !

BRAND: Dacă nu poți, sigur ți se va ierta. Dacă nu vrei, nu ți se va ierta niciodată.

AGNES: Tu ești pentru mine totul. Eu îți urmez ție fără șovăire, până la sfârșit. Du-mă tu până la cerurile
tale atât de înalte ! Când, fără voia mea îți ies din cuvânt, mă cuprinde frica și picioarele mi se-ngreuiază ca
plumbul.

BRAND: Tu înțelegi adevărul, așa cum nu-l înțelege marea mulțime. Cine-și face datoria numai pe jumătate,
sau numai formal, ca să salveze aparențele, acela nu scapă de condamnare. Această linie de conduită este de
fapt o lege eternă: Fapte, nu vorbe.

AGNES: (încrucișând mâinile și apoi sărindu-i de gât): Voi ști să urmez căile tale.

BRAND: Dacă suntem în doi, urcușul nu va fi greu.

SCENA II

Aceiași, Doctorul.

DOCTORUL:(oprindu-se lângă gardul grădinii): Minune! În această pustie, o pereche de turturele!

AGNES: Bătrânelul meu doctor, dumneata ești? Poftim înăuntru !

(Coboară grăbită și-i deschide poarta grădinii).

DOCTORUL: Stai acolo ! Știți bine, voi copii, ce supărat sunt pe voi că v-ați ales acest cătun unde soarele
nu răzbate, unde sufletul încremenește în coșul pieptului.

BRAND: Sufletul ? Acela desigur, nu.

DOCTORUL: Nu? Ho, hooo! Mie așa-mi pare. Hă? Legătura voastră, deși făcută-n pripă văd că durează și e
tare. Ce ciudată abatere de la regulă ! Se spunea că tot ce se-nfiripă-n pripă piere tot așa de rapid...Două
păsări călătoare pot pluti în așa ținuturi mohorâte !
 368

AGNES: Un singur sărut de soare, un sunet de clopot ... chiamă la viață.

DOCTORUL: La revedere! Mă așteaptă un bolnav !

BRAND: Poate mama ?

DOCTORUL: Da! Mergi și dumneata cu mine ?

BRAND: Încă nu !

DOCTORUL: Aaa, ai fost deja !

BRAND: (hotărât): Nu !

DOCTORUL: Ce neînduplecat ești, părinte ! Și eu, cu toate că e furtună și zloată, cu toate că bătrâna plătește
ca ultimul sărac, mă duc totuși !

BRAND: Dumnezeu să binecuvânteze mâna ta dibace ! Ușurează-i sfârșitul !

DOCTORUL: Eh, Dumnezeu îmi va binecuvânta buna mea voință, fiindcă am alergat imediat fără să caut
scuze.

BRAND: Pe dumneata te-a chemat, pe mine nu. Mie vrea să-mi sfâșie inima.

DOCTORUL: Poți merge nechemat.

BRAND: Nechemat? Atunci îmi calc misiunea ce am a-ndeplini.

DOCTORUL: Cum ?

BRAND: Dar nu înțelegi că, dacă nu mă chiamă, înseamnă că nu s-a pocăit și deci nu aș avea la ce mă duce?

DOCTORUL: (către Agnes): Biată copilă, cum poți trage în jug cu un om atât de aspru ?

BRAND: Nu aspru!

AGNES: El și-ar da bucuros inima lui pentru mântuirea sufletului ei.

BRAND: Ca fiu am acceptat moștenirea păcatelor ei.

DOCTORUL: Mai întâi încercați să ispășiți păcatele voastre !

BRAND: Unul singur poate plăti lui Dumnezeu datoria celor mulți.

DOCTORUL: Da, dar nu un mort de foame care e vârât în datorii până peste cap...

BRAND: Bogat sau sărac, voința mea e absolută; și asta ar fi de ajuns.

 369

DOCTORUL: (privindu-l fix și apoi mergând în stânga): Voința omului are multe fețe; și în inventarul
bunurilor voastre quantum-ul satis al voinței omenești este bine înregistrat; dar la rubrica charitas contul
binefacerilor tale, preotule, rămâne alb. Alb absolut ! (Iese).

SCENA III

Brand, Agnes.

BRAND: (urmărindu-l cu privirea): ”Charitas ! Iubire” ! Ce îngust, ce rîpos, și stâncos este drumul spre
iubirea adevărată ! Dar tu știi ? Iubirea lor este doar un covor peste o mie de băltoace sub care lașitatea
aleargă nepedepsită. Nici un cuvânt n-a fost împins în noroiul minciunii ca acesta, al iubirii... Se așează cu o
șmecherie satanică pe spărturile ce le găsește în voința omului, ca să ascundă faptul că viața dusă astfel este
un joc neserios...

Dacă o potecă e strâmtă, abruptă și alunecoasă, vine iubirea și-ți găsește alta, plăcută, comodă și inutilă; dacă
unul umblă pe calea largă a păcatului, continuă pe ea, căci nădăjduiește să se salveze cu... iubirea; cine nu
primește să lupte, vrea să-și ajungă scopul cu... iubirea; cine se rătăcește și știe că merge la pieire, găsește
refugiu în... iubire.

AGNES: Bine, este o falsitate; dar de multe ori mă întreb: de ce nu s-a zis altfel?

BRAND: Pentru că este vorba cea mai comodă ca să-ți iasă bine prefăcătoria. Odinioară, fapta nu avea
numai valoarea răsplatei. Nu trebuie să voiești moartea crucii numai pentru a câștiga cununa de martir. Fapta
morală adevărată este aceea care nu aspiră la răsplată. Și, pe urmă, sacrificiul este valabil când este oferit cu
bucurie.

AGNES: Da !

BRAND: Un lucru e clar: este voința care trebuie să stingă setea de dreptate care provine din lege. Nu e
deajuns fapta eroică; ci a te păstra puternic și bucuros chiar și după o lungă serie de chinuri. Nu numai a
muri pe cruce, ci și voința de a muri pe cruce îți dă dreptul la cununa de martir. Pe Isus să-l voiești cu toată
teama sufletului tău și numai așa izbutești să capeți mântuirea.

AGNES: O, apără-mă, când condamnarea teribilă va veni să mă sperie ! (Îndesându-se în el): Poruncește-
mi !

BRAND: Întâi trebuie să învingă voința și numai atunci vine și iubirea, plutind pe aripi de porumbel care
aduce în cioc ramura de măslin a vieții fără de griji. Dar față de acest popor, moale ca iarba, iubirea cea mai
adevărată este ura. Da, ura, ura ! Acest mic cuvânt, ușor și simplu, trebuie înfipt în inimă și numai așa poți
lupta cu lumea ! (Intră în casă).
 370

SCENA IV

AGNES (singură, privind lung după el, prin ușa rămasă deschisă): S-a dus, s-a dus să îngenunche lângă
patul copilului său, să-i legene capul, să-i cânte ! O, ce comoară de iubire ascunde inima lui puternică ! Pe
Alf al nostru el îl iubește fără durere, căci în sufletul lui de copil ideal n-au pătruns încă nevoile pământești,
nevoile păcatului; șarpele n-a mușcat încă inima lui. (Uitându-se pe crăpătura ușii): Cât e de vesel, cum își
frânge mâinile de bucurie ! O, Eternule Doamne ! Dar acum văd că se scoală și-l privește îngrijorat. Alb ca
varul ! (Se retrage).

SCENA V

Agnes și Brand.

BRAND: N-a sosit încă trimisul ?(Coboară treptele).

AGNES: Nu.

BRAND: (căutând înapoi): Copilul tresare puțin din somn, are ceva călduri și pulsul ceva cam repede,
tâmplele bat.... dar să nu te înspăimânți, Agnes !

AGNES: (oftând): Doamne, ce vrei să spui ?

BRAND: Nu-ți pot spune mai mult! Nu te teme ! (Strigă spre drum după un om care trece grăbit): Hei,
omule !

SCENA VI

Aceiași, Trimisul.

OMUL TRIMIS: (intrând pe poartă): Bine că v-am găsit. E vremea să vii, părinte !

BRAND: (grăbit și emoționat): Merg imediat cu dumneata ! Cu ce vorbă vii ?

OMUL TRIMIS: Destul de rea. Mama Sfinției Tale stă ghemuită în patul durerii și cheamă cu glas fierbinte:
Ooo, aduceți-mi preotul, ooo, chemați-l în grabă, averea mea o dau jumătate, pentru sfânta grijanie !

BRAND: (dându-se înapoi): Jumătate a zis? Spui tu, drept, întocmai, cuvântul ei ? Poate n-ai înțeles bine !

OMUL TRIMIS: (clătinând din cap): Eu îmi fac numai datoria de a-ți transmite întocmai cuvântul ei.

BRAND: Jumătate, nu ! Trebuia să zică Totul.

OMUL TRIMIS: Poate. Dar a zis jumătate. Cuvântul ei a fost clar și precis, eu nu uit, în general.
 371

BRAND: (Luându-l de braț): Ai avea curaj să juri că așa a spus, chiar și în fața Tronului Ceresc, în ziua
judecății?

OMUL TRIMIS: Da, desigur.

BRAND: (puternic): Ha ! Nu ! Nu merg ! Du-te și spune-i: Nu va avea nici preot, nici împărtășanie.

OMUL TRIMIS: (mirat): Rogu-te, părinte, poate n-am spus deslușit. E chiar mama sfinției tale care m-a
trimis.

BRAND: Eu nu cunosc două soiuri de dreptate, una pentru străini și alta pentru rudele mele.

OMUL TRIMIS: Rău ești, preotule !

BRAND: Tu nu pricepi, dar ea știe: ”TOT ori NIMIC” ! Spune-i că și o părticică din vițelul de aur îi răpește
mântuirea.

OMUL TRIMIS: (scărpinându-se-n cap): De, părinte, sărut, dreapta, eu îi voi duce răspunsul și voi căuta s-o
mângâi. Poate că Dumnezeu o fi mai milostiv și n-o pretinde chiar așa, totul. (Iese Trimisul).

SCENA VII

Brand.

BRAND (singur): Din hoitul speranței falșe izvorăște ciuma și blestemul care pervertesc pământul. ”De,
poate Dumnezeu iartă”. Ei speră că rugăciunile și cântările din ceasul morții sunt miere pentru gura
judecătorului și că-l vor înduioșa. Ha ! Ea-l cunoaște pe Dumnezeu așa cum i l-a arătat credința sucită a
fățarnicilor bigoți. Ea-l crede un bătrân negustor cu care să se poată tocmi.

SCENA VIII

Trimisul I (care se reîntoarce) și Trimisul II

TRIMIȘII (intră grăbiți în scenă): Părinte !

BRAND: (către al doilea): Tu, cu ce vorbă-mi vii ?

TRIMISUL2: Dă nouă din zece.

BRAND: Nu TOT?

TRIMISUL2: Nu, nu tot.

BRAND: (întorcând spatele): TOT ori NIMIC. Nu va avea nici preot, nici Taine.
 372

TRIMISUL2: Fie-ți milă, nu-i iese sufletul și se chinuiește amar.

TRIMISUL1: Nu uita că ți-e mamă ! Îi apeși ca o piatră pe suflet.

BRAND: (frângându-și mâinile de durere): Pe rude și pe străini, în acelaș cântar. Nu pot să judec cu două
măsuri.

TRIMISUL2: Trimite-i măcar un cuvânt de mângâiere, că prea mult se chinuiește.

BRAND: (răspicat): Du-te și spune-i înc-odată: să aștearnă masă curată pentru pâinea și vinul Dumnezeului
nostru. (Oamenii ies).

SCENA IX.

AGNES: (luând mâinile lui Brand): O, mă cutremur, părinte ! Mâna ta poartă spadă de foc, ca a Domnului !

BRAND: (apăsându-și pieptul, înecat de plâns): N-aș fi eu de scandal acestei lumi fără căpătâi, dac-aș purta
o teacă goală la șoldul meu ? De ce mama mea îmi sângerează sufletul meu ? Pot eu să fiu dârj numai în
gândire, și în fapte nu ?

AGNES: Ce greu este ceia ce tu pretinzi!

BRAND: Spune-mi atunci, ce condiție mai blândă să cer !?

AGNES: La o mie nu găsești pe dreptul adevărat, potrivit acestui criteriu.

BRAND: Din nenorocire, tu ai dreptate. Așa de trândavă și destrăbălată este generația noastră și trăiește
numai din meschinării. Și nu atât că nu e în stare, nu, ci însăși maniera de a considera viața este falsă, goală,
plată și lașe. Ea găsește că e un sacrificiu prea mare de a lăsa avutul săracilor, în secret, renunțând la răsplata
onoarei. Cum să se mulțumească un erou numai cu victoria și nu și cu renumele ? Cere asta regilor și
împăraților și mai marilor zilei, și-ai să vezi tu ! Cere poetului să -și dea drumul păsărilor frumuseții, fără ca
să se afle că el a dat glas și culoare acestor vietăți ! Ramuri verzi sau ramuri seci, bogați sau săraci, aceeași
lipsă de devotament. Toți, iobagi ! Muritorii aceștia stau veșnic pe marginea prăpastiei, atârnați de un fir de
iarbă care, rupându-se într-un moment dat, îi trimite în fundul ei, iar ei încearcă încă să iasă, înfingând
unghiile în mal.

AGNES: Acești oameni mici și josnici privesc încă nedumeriți deviza ta, Totul sau nimic ! Cum faci, deci,
să le-o mai ceri ?

BRAND: Cine voiește să învingă, niciodată nu dă înapoi ! Și dacă ești în abis, încă mai poți sui la mari
înălțimi. (Cu voce schimbată): Și totuși, când mă găsesc în fața unui suflet curat, și-i pun condițiile grele ale
 373

victoriei, oh...în mijlocul oamenilor acestora eu mă simt ca în mijlocul unei mări înfuriate, ținându-mă de o
scândură sfărâmată. Plâng în taină și-mi mușc limba în chinuri și dureri, aceeași limbă cu care-i cert. Și când
ridic brațul să-i lovesc, aș vrea de fapt să-i îmbrățișez și, dacă aș putea..... i-ași încălzi pe toți săracii la inima
mea iubitoare, în loc de a-i certa, cu gândul de a-i disciplina. (Întorcându-se spre Agnes): Mergi, Agnes,
lângă pătuțul copilului nostru și cântă-i, ca să aibă visuri luminoase. Un suflet de copil este așa de curat ca
fața unui lac în luciul soarelui, iar iubirea mamei plutește deasupra, nesimțită de nimeni, asemenea unui
bâtlan care se oglindește-n luciul lacului.

AGNES: (blândă):Oh ! De ce e așa de turbure privirea ta ? Ce ascunzi tu în inima ta, scumpul meu? Că
oridecâte ori iese vreo săgeată din mintea ta, tot spre copil se îndreaptă?

BRAND: Nimic. Veghează-l doar, să crească bun și credincios.

AGNES: Spune-mi un cuvânt!

BRAND: Energic?

AGNES: Blând!

BRAND: (o ia în brațe):Cel fără vină va trăi.

AGNES (privind ca luminată): Atâta am; nici Dumnezeu nu va-ndrăzni să-l ceară.

(Agnes merge în casă).

SCENA X

BRAND: (privind înainte ca în gol): Și dacă Dumnezeu ar voi să-l ceară ? Cum ? N-a fost odinioară destul
de ascuțit cuțitul lui Avraam? (Se scutură):Nu, nu, nu, eu am adus jertfă deja. Am renunțat la vocația vieții
mele de a tuna ca un fulger divin contra oamenilor în letargie. Jertfa ? O, dacă urmam chemării din bezna
nopții ! Dar acum, furat de Agnes, m-am trezit. Și ea m-a îndreptat de pe drumul de tunet la drumul aceleași
misiuni, realizată însă cu discreție. (Merge repede în fund și privește în zare): Nici un trimis de la bolnavă,
nici un semn de pocăință. (Se reîntoarce în scenă). De-ar vrea, ar curma păcatul din rădăcină, prin pocăință și
jertfă, ca să nu rămână nici o urmă. O, iată-l, vine. Ba nu, e primarul. Iată-l: gras, rumen, vesel și flecar. Cu
mâinile alea-n buzunar pare o chestie între paranteze....

SCENA XI

Brand, Primarul.

PRIMARUL: (venind pe portiță): Ei, bună ziua, părinte ! Ne vedem cam rar noi doi. Viu cu jalba-n proțap !
 374

BRAND: (arătând spre casă): Poftim înăuntru !

PRIMARUL: Nu e nevoie. Bunăvoință, numai, și totul se aranjează într-o clipă.

BRAND: Anume?

PRIMARUL: De ce ești așa de îndărătnic ? Acum trebuie să prinzi momentul. Mama dumitale e în culmea
deznădejdii.

BRAND: Numai atât ?

PRIMARUL: Suferă îngrozitor. Îmi pare rău.

BRAND: Rogu-te, mai departe.

PRIMARUL: Ea e destul de bătrână, și nu poți garanta din minut în minut. Socotesc că e timpul să-i vii în
ajutor. Mă gândeam, hai să mergem împreună s-o vedem. Crede-mă, lumea cârtește.”Ia uite cine ne
dojenește pe noi pentru neînțelegeri în familie !”

BRAND: Neînțelegere în familie ?

PRIMARUL: Îmi pare rău, dar vezi, ea pune tot atâta preț pe moștenire cât și,.... de, cum să zic..... pentru
iubirea fiiască; ea ține pro indiviso toate bunurile familiei și nu poate admite risipirea averii.

BRAND: Daa? Risipă?

PRIMARUL: Da. Și-n aceste cazuri, ușor izbucnesc frecușuri între moștenitori.(Șiret): Îmi pari ceva cam
ursuz, poate n-am găsit eu timpul potrivit, vin ceva mai târziu.

BRAND: Acum sau mai târziu e totuna.

PRIMARUL: Atunci să ți-o spun pe șleau: azi moare bătrâna, mâine ești bogat, dacă ea pleacă cu sufletul
împăcat.

BRAND: Crezi dumneata ?

PRIMARUL: Cum adică, cred ? E sigur. Doar nu vei fi sărac. Moșia ei n-o străbați cu ochii, oricât de ager ar
fi...Vei fi deci un popă bogat !

BRAND: Și fără judecata curții de partaj ?

PRIMARUL: Ești singurul moștenitor.

BRAND: Dar dacă se mai iscă unul ?

 375

PRIMARUL: Numai dracu- mai poate fi ! E fără noimă să pui la îndoială cuvântul meu. Cine cunoaște legea
mai bine decât mine ? Deci, vei fi un bogătaș. Și apoi, vinzi. Sfinția Ta nu trebuie să te înfunzi în aceste
locuri sălbatice. Țara, lumea ți-e deschisă !

BRAND: Ascultă zapciule ! Pledoaria dumitale n-are sens. Dumneata în fond îmi spui: ”pleacă de-aici...
indiferent unde !”

PRIMARUL: Da, n-ar fi rău. Mântuirea e de folos orișiunde. Aici poporul nu te înțelege, aici ești știucă în
heleșteul crapilor. Sau lup în mijlocul gâștelor. Mă înțelegi ? Pentru talentul cu care ești înzestrat, îți trebuie
un cerc mult mai larg de acțiune. Aici unde norodul este mândru că s-a născut într-o prăpastie și că e
proprietar de stânci goale, cuvintele dumitale fac mai mult rău decât bine. Aici îți lipsește izvorul din care să
sugi vlaga trebuincioasă.

BRAND: Cea mai puternică vlagă o suge omul din patria sa. Nu e în stare ? Atunci e o secătură, și afară cu el
!

PRIMARUL: Totuși, prima lege a acțiunii unui om este să se acomodeze cu nevoile terenului.

BRAND: Nevoile unui loc se văd mai bine de sus, decât din groapă sau din piața satului.

PRIMARUL: E necesar să dai operei adevărata valoare. Așa cum vorbești dumneata, trebuie să te adresezi
milioanelor de oameni, nu unui pâlc de păcătoși.

BRAND: Dărâmați-mi zidurile ce ați ridicat între munte și câmpie și între sat și oraș ! Le cereți oamenilor
aceleași obligații, dar nu le dați aceleași drepturi. Ei bine, exact de aici, din munte, vreau să privesc în zare și
să tratez pe toți la fel. Dumneata vrei să strălucești ca cosmopolit, în vreme ce, incapabil de orice acțiune,
strigi într-una: ”Noi suntem încă înapoiați, noi avem încă vreme, suntem o națiune micuță”...

PRIMARUL: Fiecare chestie la vremea sa. În toate timpurile, drepturile preotului au fost bine hotărâte; întru
cât mă privește, eu mi-am risipit și punga pentru nevoile publice. Dacă Sfinția Ta vrei să creiezi o stare nouă,
apoi să mă crezi că n-ai mult de adăugat. Și copiii știu din cărți cine suntem noi și din ce strămoși străluciți
ne tragem. Zilele de mărire ale satului nostru, care acum e mic dar a fost mare, vine din vremurile regelui
Beles. Și acum se cântă în popor legenda lui Frithiof cu faptele de vitejie ale lui Ulf și Thor care au prădat și
jefuit coastele Britaniei, că lumea din sud striga terorizată: ”liberează-ne Doamne de barbarii ăia
norvegieni”... Că, de, e adevărat, erau barbari ai noștri și știau să lovească și să se răzbune. Și legenda zice că
unul din ei porni în cruciadă, ca erou al Domnului, dar nu se știe pe unde și-a lăsat oasele.

BRAND: Și mulți din cei de azi sunt direct coborâtori din acești străluciți strămoși ?

PRIMARUL: De ce te îndoiești, Sfinția Ta ?

BRAND: Nuu, nu mă îndoiesc, fiindcă am făcut deseori proba. Oameni perfecți în a făgădui și a nu se ține de
cuvânt.
 376

PRIMARUL: Eu mă fac forte în a-ți istorisi faptă cu faptă din trecutul poporului acestuia și-ți pot dovedi că
noi am luptat jertifindu-ne sângele nostru pentru păstrarea vieții noastre, lovind cu securea și pe vecini dar și
de-ai noștri, călcând ogoare, dând foc la case și la biserici, te și miri pe unde. E drept că ne-am cam lăudat cu
sângele vărsat, dar asta a fost semn că am fost un popor de mare putere, chiar dacă demult apusă, dar care a
pus o piatră la progresul istoriei mondiale, chiar dacă prin foc și pară.

BRAND: Totuși, astăzi uitați că noblețea obligă; așa că azi voi neteziți movila moștenită de la primul
strămoș cu plugul și cu sapa.

PRIMARUL: Ba deloc ! Vino la hramul și sărbătorile noastre parohiale unde eu, judecătorul, șeful poliției,
intendentul, suntem membri de onoare. Vei vedea că amintirea regelui Beles nu s-a stins, căci îl amintim
când ciocnim paharele de punci, în toasturi, în pocale și-n cântări, în cuvântări și conferințe, pe care eu
însumi, de multe ori, simt nevoia să le țes, cu firul gândirii mele, exaltând spiritul local. Știi, mie-mi place
poezia, place tuturor alor noștri. Desigur, cu măsură, ea nu trebuie să domine viața noastră. De la șapte la
zece seara, obosiți, dar și liberi de grijile zilei, ne elevăm spre ideal. Aceasta este tocmai ceia ce eu urmăresc,
dar asta e și diferența între noi și dumneata, care vrei și să arăm, dar și să combatem. Să unim viața cu idealul
vieții, războiul sfânt în paralel cu cultivarea cartofilor. Ha, din așa amestec ce poate ieși decât numai praf de
arme de foc!

BRAND: Da, cam așa ceva, ai ghicit bine...

PRIMARUL: Eeeei ! Sfinția Ta vrei să seceri îndată ce ai semănat. Încercarea Sfinției Tale este ideală.
Sfinția Ta vrei în acelaș timp să îngrași și ogorul și să pătrunzi și spre eternitate așa cum scoți pulberea din
salpetru, pucioasă și cărbune.

BRAND: Întocmai așa.

PRIMARUL: E greu. Mergi cu aceste idei în cercuri mai largi, în metropole. Pe noi cei de aici mai rău ne
turburi. Noi brăzdăm voioși în ogorul nostru, cum odinioară marea brăzda peste smârcuri și mlaștinile
murdare.

BRAND: Vă sfătuiesc să brăzdați întâi în inimă și să nu vă mai încântați atâta cu faptele strămoșilor. Zvârliți
în mare mândria lor. Piticul rămâne tot pitic, chiar dacă strămoșul lui a fost un Goliat.

PRIMARUL: Din străbuni mari ies numai oameni mari.

BRAND: Din coiful strămoșilor voi ați făcut o biată căciulă. Voi vă folosiți de cimitirul istoriei pentru a
adăposti în el lenea voastră.

PRIMARUL: Părinte: cuvântul meu cel dintâi și cel de pe urmă: du-te în altă parte. Aici nu va înflori
niciodată grâul Sfinției Tale. De acel mic ideal, oarecum necesar, de acea elevație sufletească minimă de care
un lucrător are nevoie, mă voi ocupa eu, și încă neobosit ! Privește activitatea mea și vezi roadele ei. Până și
 377

nașterile au crescut de la unu la trei. Eu am lucrat aici cu râvnă în orice ramură de activitate, m-am luptat cu
natura vrășmașe și am progresat. Vezi aici, noi șosele, noi poduri, etc....

BRAND: Da, poduri, dar nu între viață și credință....

PRIMARUL: Între apa fiordului și zăpada muntelui...

BRAND: Dar nu între acțiune și idee.

PRIMARUL: Hee! Treptat, treptat....Mai întâi șosele între sate, ca să poată răzbate om la om; și-n asta noi ne
pusesem de acord înainte ca să vii matale aici ca paroh....

BRAND: Drumul spre culme e foarte anevoios.

PRIMARUL: În amurg se vede urât și ce e urât și ce e frumos și ce e bun și ce e rău și ce e neted și ce e

gloduros. În acest ținut a fost obiceiul ca fiecare lucru să-și urmeze în pace dâra lui. Și hop, ai venit Sfinția
Ta, ca să vrei să legi totul laolaltă; și ai încurcat totul; acum toate se ciocnesc și se războiesc între ele. N-ai
făcut decât să desparți poporul în două luntri adversare, în timp ce, dacă am fi fost uniți, am fi învins mai
bine necazurile.

BRAND: Și cu toate acestea, eu voi rămâne aici, în ciuda dumitale. Omul care recunoaște dreptatea scopului
ce urmărește, nu-și alege el locul de acțiune; ci vede scrisă cu litere de foc porunca lui Dumnezeu care zice: ”
Aici e locul misiunii tale !

PRIMARUL: Bine, n-ai decât, dacă vei rămâne închis în dulapul cu cărți al Sfinției Tale. Eu cunosc bine pe
oamenii de aici, bolnavi și prinși în mreaja păcatelor. Eh, încearcă să-i cureți de vicii și de multele lor păcate,
știe Domnul cât sunt de multe ! Dar lasă-le lor măcar ziua de lucru și nu-i mai da nici o aparență de sfințenie.
Nu fă un Corpus Domini din toată săptămâna, cu steagu-n mână de parcă Sacramentul ar fi prezent în
fiecare barcă din fiord .

BRAND: Ca să-ți pot face pe voie trebuie mai întâi să-mi răstorn și voința și spiritul și inima. Nu pot aceasta,
însă, și nu trebuie să pot. Rămân credincios chemării mele de a fi eu-însumi; și voi lupta până la victorie; și
voi învăța poporul până ce lumina va pătrunde în toate inimile. Conștiințele oamenilor din țara mea natală, pe
care voi așa de bine le-ați narcotizat, eu am făgăduit să le deștept. L-ați jefuit pe acest popor, i-ați frânt natura
lui stâncoasă, într-o robie lungă și dură, i-ați luat bucata de la gură, i-ați scris durerea pe figură. Băgați bine
de seamă, ați sfărâmat până și foamea sufletească a poporului. Cu dieta prescrisă de voi, voi îi stoarceți
sângele cald, voi îi luați voința, puterea și curajul. Pe mine mă cheamă o voce spre izbândă, ca să-l trezesc;
de aceea dară vă strig : Război, tiranilor !

PRIMARUL: Război !?

BRAND: Război !
 378

PRIMARUL: Vei cădea întâiul !

BRAND: Cea mai mare victorie e înfrângerea.

PRIMARUL: Greșești, Brand, ești la o răscruce; joci ultima carte.

BRAND: O fac totuși !

PRIMARUL: De pierzi, îți distrugi viața definitiv ! Nu uita, totuși, părinte, că ai toate bunurile lumii, ca să fii
fericit pe acest pământ: talent și moștenire de la mama dumitale, copil scump și soție iubitoare, cărora merită
să te dedici....

BRAND: Și dacă, cu toate acestea, întorc spatele libertății și bogăției și fericirii și lupt aici unde sunt născut?

PRIMARUL: Aici pierzi tot, întrucât declari război lumii dintr-un ungher al pământului cu totul necunoscut.
Mergi mai bine spre sud, unde orașele sunt bogate, lumea deschisă și nonșalantă, unde poți aduna masele și
comanda să-și verse până și sângele. Noi n-avem sânge aici, printre stânci, noi abia dacă ne câștigăm pâinea
cea de toate zilele....

BRAND: Și totuși voi rămâne chiar aici. Aici este țara mea și aici voi declara război !

PRIMARUL: Gândește-te ce pierzi dacă nu biruiești; și mai ales ce lași să-ți scape din mâini !

BRAND: Dacă cedez, mă pierd pe mine însumi, și atunci, ce scofală ?

PRIMARUL: Riscul este foarte mare și un om răzleț luptă veșnic fără speranță.

BRAND: Cei buni merg sub steagul meu. Ceata aceasta este puternică !

PRIMARUL: Hm ! Dar cei mulți merg pe căile mele. Majoritatea este cu mine !

(Coboară spre public și iese).

SCENA XII

Brand singur

BRAND: (singur, urmându-l cu privirea): Da! Îndreptătorii noroadelor ! Lucrează drept, cinstit și înțelept,
totuși ei sunt pacostea oamenilor conduși de ei. Acest om focos și binevoitor este un reprezentant al lor, pur
sânge; ei bine, furtunile din apus, gerul și viforul stâncilor, seceta și inundațiile nu adună atâta molimă și
foamete cât acesta într-o singură zi. O calamitate poa’să ne ia și viața; dar ăsta...câte inspirații pierdute, câte
voinți dezamăgite, câte cântări sufocate cu sufletul lui obtuz și meschin ! Dacă acest ins nu i-ar fi sugrumat,
câte surîsuri n-ar fi răsărit pe buzele acestui popor !Câte fulgere luminoase nu ar fi exprimat inima lui ! Câtă
 379

mânie sfântă și năzuințe spre înviere nu s-ar fi transpus în fapte ( Cu sfială, schimbând gândul) Iară, nici un
trimis. Ba nu, iată doctorul !

SCENA XIII

Brand, Doctorul, Primarul, (care s-a întors din public și se plimbă prin apropiere).

BRAND: (întâmpinându-l grăbit): Grăiește, doctore: ce veste de mama ?

DOCTORUL: De acum ea este gata pentru judecata supremă.

BRAND: Moartă? Împăcată ?

DOCTORUL: Imposibil, ea a ținut la cele pământești până în clipa din urmă.

BRAND: Încă un suflet pierdut.(Rămâne cu privirea în pământ).

PRIMARUL: De ! Dacă Sfinția Ta nu cunoști decât Lege ! Poate că va fi judecată cu milă și nu după lege.

BRAND: Ce spunea ea ?

DOCTORUL: Plângea așa, înăbușit, zicând: Dumnezeu nu poate fi așa de neîndurător ca fiul meu.

BRAND: (căzând pe bancă, zdrobit): În chinul păcatelor, în durere și până și pe patul de moarte, iată că
aceeași minciună se abate peste suflete ! Deși toți ascultă în biserici evanghelia cererilor precise ale
Dreptului Judecător, fără scont. (Își ascunde fața în mâini).

DOCTORUL: (se apropie de el și îl privește, clătinând din cap): Pricep. Dumneata, părinte, vrei să aplici
azi ceia ce nu mai înseamnă nimic încă demult. Azi sabia de foc ne pare nouă ca ceva din lumea bazmelor.
Azi nimeni nu se mai impresionează de flăcările iadului și de inimile fierte în cazan din bazmele bietelor
bunici; azi crezul pe care noi îl pretindem oricui este ”umanitate”; fii uman !

BRAND: ”Umanitate”!!! (Privește în sus). Așa grăiește stânca ! Umanitate ! Cuvânt josnic în care se
învăluie fiecare cârpaci, fiecare secătură ! Cuvânt laș care a devenit lozincă pentru toți pierde vară care nu
vor să riște totul pentru a birui, refugiu pentru sperjurul care minte, uitând tot ce a promis fierbinte ! Voi,
suflete de pigmei care faceți din Om un biet suflet umanitar ! Dacă Dumnezeu era uman, atunci Iisus Cristos,
Fiul Lui mai pătimea pe Cruce ? Bine că n-a guvernat dumnezeul vostru pe vremea aceea, că acela ar fi
strigat evreilor : ”iertare ! fie-vă milă” ! O, daaa, și atunci opera de împăcare a Fiului lui Dumnezeu s-ar fi
rezolvat printr-o notă diplomatică venită din cer ! Da, faptă a unui pigmeu. ( Se zbate în durere cu capul în
mâini).
 380

DOCTORUL: (încet): Zbuciumă-te, zbuciumă-te, inimă bolnavă ! Ar fi bine dac-ai putea și plânge !

SCENA XIV

Aceiași, Agnes.

(Agnes a ieșit pe trepte și face semne disperate doctorului): Vino, vino înăuntru, doctore !

DOCTORUL: La copil? Ce s-a întâmplat ?

AGNES: Teama, asemeneea unui șarpe, mușcă inima mea.

DOCTORUL: Ce-i este ?

AGNES: (venind și trăgându-l de mânecă): Vino, te rog, repede. O, Doamne sfinte !

(Amândoi merg în casă, neobservați de Brand).

SCENA XV

Brand (singur, nemișcat, privind în gol).

BRAND: Moarte fără pocăință. Moartă așa cum a trăit. Nu este acesta semnul lui Dumnezeu ? Nu trebuie să
reclădesc eu acum comoara ce ea a risipit pe pământ ? Vai mie, de zece ori, dac-aș trăda! ( Ridicându-se cu
putere): O, da, așa să fie ! Cu datorie de fiu, voi sta în luptă dârză, aici, pe pământul patriei mele în fața
dujmanilor miei. Soldat al crucii, nu al țărânii, pentru victoria spiritului contra cărnii. Dumnezeu Însuși mi-a
întins sabia cuvântului Său, mi-a trezit mânia, mi-a arătat drumul, mi-a dat voință de piatră... cutez acum să
sfărâm și stânci. Cine se bizuie pe puterea proprie, să mă oprească.

SCENA XVI

DOCTORUL:(vine repede, urmat de Agnes și-i spune lui Brand): Pune în vânzare totul și pleacă de aici, fugi
ca vântul !

BRAND: Pământul să se cutremure și eu stau pe loc.

DOCTORUL: Atunci copilul tău e hărăzit morții.

BRAND: Alf? (Îngrozit): Doctore ! Ce glumă amară ! (Vrea să intre în casă).

 381

DOCTORUL: (îi taie calea): Aici nu e soare, nu e lumină, e curent, vântul e polar, umezeala ceții se vâră
până-n măduva oaselor. Aici trupul lui se ofilește. Încă o iarnă și ți-ai pierdut odrasla. Mergi aiurea și-ți
salvează copilul ! Mergi cât nu e prea târziu ! Chiar și mâine ! Și poate să scape.

BRAND: (repezit): Chiar în clipa aceasta ! El trebuie să se facă sănătos. Alf ! Pieptul lui micuț nu trebuie să
înghețe de vântul ghețarilor și de crivățul de pe coastă. Vino, Agnes ! Ia-l în brațe, să alergăm cu el la țărmul
blândei mări ! Ooo, moartea își țese lațurile sale în jurul capului său.

AGNES: Ooo, eu presimțeam demult aceasta și tremuram în secret. Dar nu-mi închipuiam chiar așa...

BRAND: Spune, doctore, dacă fugim departe se înlătură primejdia ?

DOCTORUL: Îngrijiți-l numai. Când un tată, zi și noapte veghează asupra copilului său, victoria este
asigurată ! Faceți totul pentru el și o să-l revedeți gras și frumos. Nu vă temeți !

BRAND: Mulțumesc, doctore. (Către Agnes): Înfășoară-l în scutece, bine, el nu e obișnuit cu aerul de mare.

(Agnes merge în casă).

SCENA XVII

Doctorul, Brand

DOCTORUL: (Se uită liniștit la Brand, care privește spre poarta grădinii; merge apoi, îi pune mâna pe
umăr și-i zice): Hei, dragul meu, e datină veche: cu alții neîndurător, cu tine mlădios și blând !? Pentru alții
n-ajungea puțin sau mult; nu se putea decât: TOT ori NIMIC ; dar în cazul de acum, balanța se schimbă,
mielul jertfei este al tău, deci s-a dus jertfa de sine !....

BRAND: (ca ars): Ce vrei să spui ?

DOCTORUL: Aici vreau să mi te aduc. Când mama se zbuciuma în ghiara morții, pretindeai: tot ori nimic,
mergi goală în groapa ta deschisă. Și așa ai fulgerat mereu, acolo unde ar fi trebuit poate o vorbă de
mângâiere. Acum destinul aprig ți s-a întors contra, ți-a venit și dumitale rândul...acum Sfinția Ta, însăți,
stai, îngrozit de furtună, pe corabia azvârlită în largul mării și arunci în valuri cartea cu paragrafe de
pedeapsă și condamnări, cu care prea adesea ai izbit pieptul fraților. Da, acum arunci totul în mare ! Pentru
că acum, ce vrei mai mult decât să salvezi pe sărmanul vostru vierme ? Și deci, fugi, fugi departe, acum,
afară din ținutul acesta, departe de sânul mamei, departe de datorie, departe de credincioși... Acum, totul se
contramandează, părintele își lasă parohia și pleacă...

BRAND: (apucându-și fruntea ca rătăcit): Sunt orb acum, sau am fost orb ?

DOCTORUL: Nici nu m-am gândit să te dojenesc părinte ! A vorbit inima de tată și ce faci acum este ceia ce
un tată trebuie să facă. Și eu socot că aceasta, departe de a fi o slăbiciune, este ceva nobil ! Ești mai mare
acum, cu aripile tăiate, de când atunci când te dădeai puternic și fioros ! Adio! Acum eu nu fac altceva decât
 382

să-ți pui în față o oglindă. Privește-o și oftează așa : ”iată Doamne Dumnezeule, pe ăla care voia să
escaladeze cerurile !” Hee! Furtuna lumii este o grozăvie ! (iese).

BRAND: (se uită fix înainte, apoi izbucnește): Aaah ! Când am greșit ? Acum, ori mai nainte ? Oh ! Frântă
mi-este aripa !

SCENA XVIII

Brand, Agnes cu copilul în brațe, Țăranul al V-lea.

AGNES: (vine îmbrăcată într-o mantelă cu copilul în brațe. Brand n-o vede. Ea ar vrea să-i vorbească, dar
se oprește speriată și observă expresia feții lui Brand. În acelaș timp vine un om grăbit pe poarta grădinii.
Soarele apune).

ȚĂRANUL V: Sărut dreapta, părinte ! Nu te supăra, dar Sfinția Ta ai un dujman.

BRAND: (apăsând pieptul cu mâna): Da, aici.

ȚĂRANUL V: Nu, nu, pe primar. Să te ferești de el ! Sămânța ta a rodit bine pe acest pământ, până când nu
te-a lovit el cu ciuma calomniei. El zice că nu lucrezi după sfânta dreptate. El te arată oamenilor ca pe un om
primejdios și le dă a înțelege că în curând nu vei mai fi părintele nostru, că în puțină vreme ai să ne întorci
spatele, așa cum l-ai întors maicii Sfinției Tale. Și că ai fi plecat mai demult, dar ai așteptat să moară ea, ca
să-i iei moștenirea bogată pe care ți-a lăsat-o.

BRAND: (își ascunde uimirea și scârba): Și dac-ar fi așa ?

ȚĂRANUL V: Noi ne închinăm la Sfinția Ta ca la Dumnezeu. Și noi știm adevărata pricină : pentru că nu
bagi și Sfinția Ta în plug cu el și îl lovești adesea peste gura-i otrăvită. Asta e, îi strici socotelile, de aceea te
vorbește de rău.

BRAND: (nedecis): Și dacă ce spune el e adevărat ?

ȚĂRANUL V: Atunci, chiar Sfinția Ta ne-ai ținut într-o minciună.

BRAND: Să fi mințit ?

ȚĂRANUL V : Tot Sfinția Ta ne-ai spus repetat că Însuși Dumnezeu te-a chemat la luptă pentru a trezi
întreaga Țară. Că adevărata ta casă e aici, cu noi. Că aici trebuie să duci lupta înainte, că aici, o, părintele
meu, Sfinția Ta ești tare și puternic și ne arăți drumul spre cetatea vieții. Ei bine, acest foc s-a aprins deja în
piepturile noastre și se întinde mereu....și de la Sfinția Ta am învățat că nimeni nu are dreptul să renunțe la
propria-i misaiune, ci să lupte și să nu cedeze....
 383

BRAND: Da, dar aici urechile sunt surde, inimile lașe. Pentru ei, eu sunt nebunul care vine dintr-o mlaștină
murdară .

ȚĂRANUL V: Știi bine că nu e așa. Soarele ceresc trimite și peste nemernici câte o rază. Și tu știi bine că
mulți au fost pătrunși de ea.

BRAND: Cu toate astea mii de ochi rămân orbi.

ȚĂRANUL V: Părinte, Sfinția Ta ne-ai adus nouă lumina. Nu ne lăsa pradă orbilor care ne țin numai în
socoteli și dăjdii. Numărul nu contează. Și dac-aș rămâne eu singur, tot ți-aș zice: pleacă, dacă poți să mă
părăsești ! Eu, unul, sunt cu sufletul curat, dar dacă Sfinția Ta nu mă ajuți, atunci nimeni nu mă ajută. Sfinția
Ta m-ai ridicat din adânc și aș cădea iarăși de nu m-ai ține deasupra. Eu nu mă leapăd de mântuitorul meu și
voi lupta ca să nu ne plece păstorul sufletelor noastre. (Iese).

SCENA XIX

Brand (a rămas ca paralizat).

AGNES: (sfiicioasă): Ce vești aduc buzele acelea veștede, obrajii aceia palizi? Pare că inima ta strigă !

BRAND: (cufundat în gânduri): Stânca asta întărește cuvântul. Căci ecoul ei înmulțește de zece ori vorbele
rostite aici sub stânci și-mi sfâșie pieptul.

AGNES: (făcând un pas înainte): Sunt gata.

BRAND: Încotro? Gata? La ce ?

AGNES: (tare): La ce e drept să facă o mamă. Departe ! Din peștera morții, la viață.

SCENA XX

Gerd.

GERD (vine fuga și se oprește la poarta grădinii, bate din palme și strigă cu bucurie sălbatică ): Ați mai
auzit oameni buni asemenea prostii? Preotul cel întunecat ne părăsește. Fuge de pe această culme, ca și cum
ar fugi din cuibul satanei. Și are dreptate. Jos în văi și sus pe munți vezi numai draci mărunți și priculici care
mișună pociți și răi, și te loveeesc ! Un ochi mi l-au și mâncat, iar inima, pe jumătate....dar mă descurc și cu
ce au mai lăsat !

BRAND: Gândul tău pribegește și greșește ! Iată! Preotul îți stă înainte.
 384

GERD: Tu, da, preotul însă nu. Tu ești numai umbra preotului. Preotul a-ncălecat pe uliul meu sălbatic și s- a
dus peste nori. Biserica lor stă acum goală, fără preot, fără cinste. E ferecată cu lacăt. Mai bine, era urâtă, și-a
făcut vremea...Lumea vine acum la biserica mea, pe care uliul nu se așează. Acolo stă acum adevăratul preot,
îmbrăcat în odăjdii albe, țesute de mâna iernii. Și glasul preotului meu străbate toată țara. Dacă vrei, vino cu
mine să-l vezi !

BRAND: Suflet rătăcit în grozavul blestem, tu și idolii tăi care te-au trimis acum, aici.

GERD: (ducându-se la Agnes și arătând copilul): Idoli? Idoli? Mici sau mari, cu culori și aurării. Ce este
acesta cu mânuțe și picioare mici? (Rânjește): O, acoperă-l bine și pune-i panglicuțe. Acesta este idolul.

AGNES (către Brand): Tu oare poți plânge ? Te poți ruga ? Aici totul e gol și focul e stins. Groaza mi-a
secat până și lacrămile.

BRAND: Vai, Agnes, nenorocirea este chiar peste noi. Pe această ființă mi-a trimis-o Dumnezeu. Ce mai pot
face eu, când Dumnezeu așa voiește ?

GERD: Ascultați cum sună toate clopotele pe munte, pentru a atrage pe credincioși de la biserica de ghiață și
zăpadă la cea din sat. Uite spiridușii cum urcă pe înălțimi, ieșiți din marea în care popa îi înecase. Iată și
piticii cu sigiliile rupte de la coșciuge, au ieșit și ei ! Uuu, și ce frig de moarte se abate dinspre mare ! Oo, ce
convoi de schelete în care se amestecă laolaltă părinți și copii! Toți s-au întors la viață, în jurul Primarului
satului care-i ține ca un padre pe fiii lui. Aici era destrăbălare și pedeapsă dar a venit viața adevărată, că
acum preotul lor pleacă.

BRAND: (gonind-o cu mâinile): Depărtează-te de mine, putere întunecată! Mi-e urât ! Căci văd vedenii și
mai rele !

GERD: Uite, pe munte cum rîde diavolul și-și ascunde condeiul ! El notează sufletele care urcă spre culme,
iar biserica voastră rămâne pustie, fără preot, fără onoare! Că popa a fugit, încălecat pe uliu. ( Dispare peste
gard, chihotind).

SCENA XXI

AGNES: (se apropie și vorbește lui Brand înăbușit): Brand, e timpul ! Îndură-te să mergem !

BRAND: (fixând-o): Pe care drum? (Arată poarta): Pe acela ? (Arată casa): Sau pe acela ?

AGNES: (speriată, face un pas înapoi): Brand! Copilul tău !

BRAND: (urmărind-o): Răspunde: am fost eu aici, mai întâi tată, ori preot?
 385

AGNES: (dând înapoi): Ce întrebare ! Să nu pretinzi niciodată să-ți răspund la aceasta ! Mai ales azi ! Și
dacă mi-ai cere-o cu voce de tunet !

BRAND: Și totuși, răspunde-mi ! Ești mamă: e dreptul tău să ai ultimul cuvânt.

AGNES: Îți sunt soție, și dacă vrei să-mi poruncești, eu am datoria să fiu supusă și să te ascult!

BRAND: Ia de la mine paharul durerii de a alege.

AGNES: (retrăgându-se după un copac): În acest caz n-aș mai fi mamă.

BRAND: Răspunsul acesta este implicit o condamnare.

AGNES: (cu putere): Tu știi mai bine. Ai de ales, cumva ?

BRAND: (distrus): Cu acest răspuns, condamnarea mea este și mai clară.

AGNES: Crezi într-adevăr cu putere că Dumnezeu Însuși îți dă această chemare ?

BRAND: (luându-i mâna cu hotărâre): Da ! Și acum ești tu care trebuie să pronunți judecata de viață sau de
moarte.

AGNES: Urmează drumul poruncit ție de Dumnezeu ! (O pauză).

BRAND: Atunci e timpul să mergem !

AGNES: (cu un fir de voce): În care direcție ?

BRAND: (tace).

AGNES: (arată spre poarta grădinii): Aia ?

BRAND: (Arată spre ușa casei): Nu. Asta.

AGNES: (ridicând copilul în sus): Doamne, îți jertfesc acest copil, îndrăznesc să-l înalț spre cer, învață-mă
să-mplinesc greaua datorie ! (Pornește mașinal spre casă).

BRAND: (rămâne o clipă cu ochii holbați, apoi, izbucnind în lacrimi, își acoperă fața cu mâinile, cade în
genunchi, apoi se aruncă pe trepte strigând): Iisuse, Iisuse, dă-mi lumină !

CORTINA

ACTUL IV
 386

TABLOUL VI

(Noapte de Crăciun în casa parohială. O cameră întunecată. În fund, fereastră prin care se vede cimitirul și
ușe. În părți, uși.)

SCENA I

AGNES: (în doliu, stă la fereastră și privește în întuneric afară): Încă nu vine ! O, ce tristă așteptare în
aceste nopți turburi, și cum sunt și încremenită de durere, fără o șoaptă de răspuns ! Și zăpada cade moale și
deasă, acoperișul bisericii se prăbușește sub povara-i de vată. (Ascultă): Ia ! Se aud pași, scârțâind! Pași
bărbătești, pași puternici ! O, el trebuie să fie ! (Se duce grăbită ca să deschidă ușa cea mare) Oh ! El vine ca
odinioară porumbelul lui Noe.

SCENA II

Agnes, Brand.

BRAND (intră plin de zăpadă pe haine, se dezbracă scuturându-se). Iată-mă din nou cu tine.

AGNES: (punându-i mâinile pe umeri): O, iubitule, de ce ai întârziat atâta ? Te rog să nu mai lipsești atât, și
să nu mai pleci așa departe ! Singură, mă îngrozesc de umbrele care joacă în jurul patului meu, zi și noapte.

BRAND: Copilă ! Drept aceia, venii iarăși ! (Aprinde un chibrit): Tu ești palidă.

AGNES: Pe genele mele nu se mai lasă somnul. Am vegheat ceasuri întregi, pline de durere. Încă din vară eu
m-am ostenit și grijit de am adunat ceva flori si rămurele pentru pomul de Crăciun. Această cununiță a fost
pe căpșorul lui, ruptă chiar din boschetul care acum... (izbucnește în plâns violent) este jumătate sub zăpadă.
O, Doamne, Doamne !

BRAND: Gândești încă la mormântul lui ?

AGNES: Mormântul lui ! Oh, acest cuvânt !

BRAND: Nu vreau nici o lacrimă !

AGNES: Aceasta o voiesc și eu. Dar rana e încă vie și mi-a luat toată puterea. Așteaptă puțin, numai, să-mi
potolesc dogoarea inimii mele. O, daa, zilele de jelanie au trecut și tu nu trebuie să mai auzi bocete.

BRAND: Așa cinstești tu Sfânta Naștere ?

AGNES: Oo, fii îndurător ! Gândește-te ce a fost anul trecut și ce este acum ! Anul trecut era aici sănătos și
voinic, iar acum... mi-a fost luat (Se scutură înfiorată). Mi-a fost luaaaat !

BRAND: (cu putere): La cimitiiiir !

 387

AGNES: (țipând): Nu mai spune acest cuvânt !

BRAND: Dacă ți-e frică să-l pronunți, strigă-l din toți bojogii ! Ca să răsune ca un val în spume pe stânci !

AGNES: Recunoaște că și ție-ți face rău. Știu, cu el îți străpungi propria-ți inimă ! Aceasta mi-o spune
sudoarea de pe fruntea ta.

BRAND: Aș! Stropii de pe fruntea mea sunt din apa fiordului și din zăpadă.

AGNES: Dar lacrima din ochi este ea tot zăpadă și stropi de mare ? Noo, sunt prea fierbinți, stropii aceștia,
izvorăsc din inimă !

BRAND: Agnes, scumpă copilă, trebuie să luptăm amândoi, să fim tari, uniți pentru învingerea dujmanului
lăuntric. Și mai ales să fim exact în acel loc în care ne cheamă Dumnezeu să salvăm pe cineva. Ah, să fi
văzut ce dârz am fost azi, pe navă ! Ce puternic am fost când înfruntam valurile mării înfuriate, când vârtejul
clocotea furios, că până și pirații se înspăimântaseră. Fiecare unghie o simțeam tare, căci îngheța apa pe
mâini și vântul ne urla la urechi, doborându-ne jos. Grindina izbea pânzele de atârnau jumătate zdrențuite și
fluturau pâlpâind. Opt oameni se țineau de marginile bărcii, ficși ca niște cadavre. Nu mai erau buni de
nimic. Și-atunci, eu am simțit că trebuie să iau comanda...tocmai eu care nu-s de meserie.... și stam neclintit
la cârmă, dând comenzile lor care erau marinari, fiindcă mă știam unsul lui Dumnezeu ca să-i salvez și
trebuia să plătesc scump chemarea mea.

AGNES: (neurmărindu-l până la capăt, din cauza durerii proprii): E ușor a sta în vârtejul furtunii, mergând
îndrăzneț pe drumul croit. Oo, dar pentru mine, aici, în cuibul durerii, unde nu pot anula timpul, durerea este
fără măsură. Rostul meu e fără preț și mic. Eu, nici nu pot uita și nici nu trebuie să-mi aduc aminte.

BRAND: E mic rostul tău ? Zici tu asta ? Păi tocmai acum e mai mare ca oricând. Dar lasă asta. Puțin îți cer
să-mi faci. Ajută-mă, atunci când mă vezi învins de durere. Adesea lumina îmi pare numai o licărire, mă simt
istovit și mă ușurez numai plângând. Ei bine, exact atunci îmi pare că văd pe Dumnezeu. Dar, nu departe, în
slavă, ci colea lângă mine și aș vrea ca un copil rătăcit să mă lipesc la inima lui de Tată. Și-l simt așa de câte
ori mă împinge să fac sau să spun ceva care trebuie făcut în mod absolut și pe care dacă nu îl fac eu, nimeni
nu-l face. O, tocmai atunci când porunca Lui e fără alternativă, ei bine, tocmai atunci simt cât de adâncă este
iubirea Lui pentru mine, ca să mă aleagă, dar și pentru neamul omenesc, care nici nu ghicește cum și de cine
este scăpat.

AGNES:(neînțelegând sensul frazelor lui Brand decât pe jumătate): Vezi-l așa mereu, Brand, pe Domnul
Dumnezeu, nu ca Stăpân, ci ca Tată.

BRAND: Mda...Ar fi ușor, frumos chiar, draga mea Agnes, dar nu îndrăznesc; nu pot să-l reduc la
dimensiunea mea, cum fac alții, transformându-l într-un idol care poartă toate slăbiciunile lor de oameni
fricoși, lași, leneși și fără caracter. Aș închide drumul operei sale în mine. Eu trebuie să-l văd mereu mare și
puternic, neîntârziat și neîndurător în porunci. Mare, mai presus de ceruri. Aceasta este exigența vremurilor
 388

noastre meschine. Dar tu, tu poți, tu trebuie să-l vezi ca Tată iubitor, să privești în ochiul Lui, și inima ta
zdrobită de suferință să o odihnești pe brațele sale. Făptura mea toată este întunecată și turbure, dar numai
căutând în ochii tăi câștig forțe noi, cu toate că adesea, descurajat, i-am certat. Vezi, tu, Agnes, eu trebuie să
lupt, iar tu să-mi vindeci rănile. De fapt asta înseamnă căsătorie și a fi cu adevărat amândoi, una. Unul
sângeră și luptă, celălalt îi leagă rănile; eu țin război sfânt, iar tu îmi oferi cupa iubirii, când mi-e sete; și, fie
că voi învinge, fie că voi cădea, voi sta ziua și noaptea strajă neînspăimântată pe sfintele trepte ale templului
lui Dumnezeu. Asta fac de când tu ai renunțat la plăcerile lumii și m-ai ales ca mire. Ți se pare puțin ceea ce
faci ?

AGNES: Rostul acesta despre care vorbești mi se pare mult prea greu. Mi-e peste putință. Tot ce gândesc și
simt se adună ca un fuior într-un singur gând. Parcă-i un vis, parcă-i un basm ! Oh! Lasă-mă să plâng... și
ajută-mi să contopesc cele două lucruri: durerea cu datoria. Adică să mă regăsesc pe mine însămi. În noaptea
trecută când tu ai lipsit, o, Brand ! Copilul a venit lângă mine, plin și rotund, dar cu piciorușele goale și cu o
cămășuță scurtă,.. și mă striga: mamă !... și se ruga să-i dau căldură. Da, Brand, l-am văzut aievea, m-a luat
cu răcori....

BRAND: Agnes, ăsta a fost un vis!

AGNES: Nu era vis, era el, înghețat de frig. Și nici nu poate să nu fie înghețat între scânduri, sub zăpezi !

BRAND: Alf este în cer, acolo, în cimitir este numai stârvul.

AGNES: (îndepărtându-se de lângă el): Ah, cum batjocorești lacrimile mele! Ceia ce tu numești cu atâta
cruzime ”stârv”, pentru mine este încă puișorul meu. Dacă tu poți despărți trupul de sufletul lui, mie mi-e
peste putință s-o fac. Sunt unul și acelaș lucru. Alf care doarme sub zăpadă este acelaș Alf care este în cer.

BRAND: Adesea, deși boala a trecut, rănile sângerează încă. Dar trebuie despicate complet, ca să se vindece.

AGNES: Poate, dar trebuie să ai răbdare. De aceia, stai lângă mine, Brand, întinde blând mâna ta spre mine,
călăuzește-mă. Tu care vorbești cu puterea furtunii în momente solemne, nu găsești tu nici o blândă melodie
pentru sălbatica durere a unei mame? Dumnezeu, așa cum mi-l arăți tu, este un rege mare și mândru; cum să
trec eu, gârbovită de durere plângând prin fața scaunului Lui ?

BRAND: Crezi că e mai bine să te închini Dumnezeului pe care-l cinsteai mai nainte, și care te-ar alinta mai
bine ?

AGNES: Nu, nu, nu, în nici un caz nu m-aș mai întoarce la acela. Totuși, câteodată, privesc înapoi la zilele
de lumină ! S-a zis demult: ”ușor e a ridica, greu e a duce în spate”. Și acum, văd deznădăjduită că totul e
prea greu și prea mare pentru mine; tu, misiunea ta, scopul tău, voința ta, morala ta, amintirea, lupta....doar
biserica mi se pare prea mică, mă înăbușe !
 389

BRAND: (tresare buimac) Biserica noastră! Mică ? Eeeei ! Iată, acelaș gând care plutește-n aer. Deci, și tu
zici așa ? Cum adică e prea mică ? De ce e mică ?

AGNES: O, da, biserica noastră e prea mică. De ce ? N-aș ști să-ți dau un răspuns logic ! Sunt curenți
neexplicabili care poartă simțăminte, ... așa precum vântul transportă un parfum... De unde până unde ? Simt
așa, din instinct... că e prea mică și gata. Nu e pe măsura ta.

BRAND: Ce duh o fi acesta care umblă prin popor ? Toți mă întâmpină pe rând, ca aduși de-acelaș gând;
până și nebuna aia, în zdrențe, striga tot așa pe platoul muntelui, că e urâtă pentru că e mică. Și după ea, alte
o sută de femei, la fel. Da, ele simt nevoia de-un castel ! O, Agnes ! Acum văd eu că pe tine Dumnezeu te-a
trimis mie călăuză din ceata de îngeri. Pe tine nici o lumină falsă nu te amăgește. Din prima zi ai știut să-mi
arăți cu degetul ținta justă, ori de câte ori m-am găsit la o ananghie. Ai știut să mă reții, odată, când voiam să
mă urc spre cerul albastru fără margini; dar tu m-ai redat pe mine mie însumi, ca să privesc înlăuntrul meu.
Iar acum, din nou. Iar ai pronunțat un cuvânt decisiv care a luminat ca un fulger ezitările mele, ducându-mă
la certitudine. Agnes, mai spune odată: biserica noastră e prea mică, nu-i așa ? Ei, bine, îi vom clădi lui
Dumnezeu o casă mai mare. Niciodată n-am văzut mai clar în cuvintele tale, ca acum, ceia ce Creatorul vrea
să-mi spună. De aceea, și eu, la rândul meu, te implor: rămâi lângă mine, Agnes. Nu mă abandona !

AGNES: Mă voi căzni să scutur durerea de pe spatele meu, să-mi usuc lacrimile. Să-mi închid scrinul
amintirilor ca pe un sicriu. Să pun între mine și copil marea uitării fără a mă întoarce în meschina lume a
viselor mele. Te urmez, deși e greu. Pentru tine voi fi doar soție.

BRAND: Drumul meu ne va purta din întuneric la lumină.

AGNES: Dar să fii blând cu mine.

BRAND: Unul mai mare, din mine, vorbește.

AGNES: Da. Dar cum ai spus chiar tu, acel Unul, care cunoaște voința noastră, este milostiv, atunci când o
vede slabă (Vrea să iasă).

BRAND: Încotro, Agnes ?

AGNES: (zâmbind): Datoria casei mă cheamă. Mai ales în seara asta. Adu-ți aminte ce a fost la Crăciunul
trecut. Cum în toate colțurile era lumină și cum tu, rîzând, împodobeai pomul. Vreau și acum să aprind
lumini, să împart daruri. Căci și anul acesta a venit sărbătoarea. Dumnezeu privește în cuibul nostru și nu
trebuie să vadă aici niște oameni posomorâți. Noi nu trebuie să ne mâniem, chiar dacă El ne-a certat. Mai
vezi tu, acum, lacrimi pe fața mea ?

BRAND: (mângâindu-i fruntea): O, copilă, aprinde câte lumini vrei ! A aduce lumină este menirea ta.

AGNES: Numai decât. Dar te implor, clădește biserica mai nainte de a cânta ciocârlia a doua oară. (Iese).
 390

BRAND: (privind după ea): Cum e ea în orice clipă, gata la durere, gata la mucenicie ! Și când n-are forță,
tot se sacrifică și vrea să se sacrifice. Dă-i Doamne ei puteri noi și tărie; și mie ia-mi paharul amărăciunii.
Ah, ar fi mult prea amar, dac-ar trebui să- impun șoimul legii care să se sature cu sângele cald al inimii ei.
Eu am curaj, am putere ca să suport durerea cât pentru două ființe; numai cu ea fii îndurător.

SCENA III

Brand, Primarul

PRIMARUL: (bate la ușă și intră): Aici vine un om bătut, învins.

BRAND: Cum așa ?

PRIMARUL: Ascultă-mă părinte. Am vrut să te alung din plaiurile acestea. Ți-am opus luptă îndârjită, ți-am
făcut numai profeții rele, căci nu voiam să te văd victorios.

BRAND: Și acum ?

PRIMARUL: Iată-mă îngenuncheat înaintea forței.

BRAND: Cauza ?

PRIMARUL: Mulțimea e cu Sfinția Ta.

BRAND: Am obligat-o eu, oare ?

PRIMARUL: La început lumea nu știa cu cine are a face. Acum toată s-a întors spre Sfinția Voastră. Vine
lume încă de hăt, departe ! În ultima vreme s-a răspândit între noi un spirit care pe mine m-a înghesuit din ce
în ce. E clar că nu de la mine vine, ci de la dumneata. Îmi pare rău, dar e așa. ( Dând mâna). Mâna mea. Să
fim prieteni !

BRAND: (nedând nici o mână): Războiul eu îl consider început demult, și acum e rândul vostru de a depune
armele. Dar asta nu înseamnă că acest război se termină.

PRIMARUL: O pace încheiată cu chibzuială zdrobește orice necaz. La ce bun a linge iarăși ghimpele ? Ce,
eu nu văd că vârful lacom al lăncii se întinde către pieptul meu dezvelit ? Și când te vezi rămas singur într-o
așa luptă, e prudent să te retragi.

BRAND: Nu pricep cum poți dumneata să mă numești pe mine cel tare.

PRIMARUL: Mulțimea e cu Sfinția Ta.

BRAND: Da, până la ziua cea mare a jertfei. În acea zi, de care parte va sta mulțimea ?
 391

PRIMARUL: La ziua jertfei ? Hai, dragă părinte, s-o lăsăm mai moale cu asta. Sau, poate numai în sensul că
o să le ușurăm punga. Timpul acesta este prea umanitarist și nimeni nu mai cere jertfe. Ce e mai trist e că eu
am sprijinit umanitatea, am micșorat jertfa, m-am neglijat pe mine asociindu-mă cu atentatorii la succesul
operei mele.

BRAND: Da. Să zicem că ai dreptate și că mai ești și sincer. Greu înțeleg, însă, de ce dumneata predai arma.
Învins sau biruitor, un om care are o țintă hotărâtă merge neoprit pe drumul greu, chiar dacă drumul trece
peste o mare. Pe urmă... când ai înțeles că aici e țara Satanei, nu poți striga ” e greu să ies, mai bine rămân pe
loc în iad”.

PRIMARUL: Eeei, da și nu. Azi nu mai merge fără răsplata muncii. Cine urmărește răsplata faptelor sale nu
poate prin luptă să ajungă la scop. Acela trebuie să se supuie sau să cedeze.

BRAND: Totuși, negru nu se va putea chema alb niciodată.

PRIMARUL: Dragă prietene, eu văd zăpada albă, dar lumea strigă: ”negru ca zăpada”!

BRAND: Și dumneata strigi ca lumea ?

PRIMARUL: Eu nu strig tocmai ca lumea. Totuși, eu sunt uman, de ce să mă supăr, de ce să sucesc capul
oamenilor ? Eu strig: e gri, băieți ! Ești cel dintâi care a făcut lumea să -ți cedeze și azi eu nu fac decât să mă
conformez majorității; și să te urmez ca toți ceilalți. De acord că mulți m-ar putea acuza de incoerență, cum
că n-am dus lupta pân-la capăt, dar Sfinția ta trebuie să recunoști că în țara aceasta unul singur nu poate să se
încumete să defăimeze tot ce e recunoscut ca drept de ceilalți. Într-o țară liberă ca a noastră, ești liber, de
exemplu, să mă dojenești în mod public chiar dacă eu m-aș coborî direct din nobilime. Dar dacă pierzi
favoarea populară, îi chemi la muncă și la holde, nu te-aude nimeni, nici măcar micile jertfe nu mai vor să le
facă. Te rog să crezi: mi-e greu să renunț la atâtea planuri, ca asanarea vechilor mlaștini, podul cel nou,
strada cea nouă. Dar lumea acum te ascultă pe dumneata. Deci, în concluzie: aștept să treacă furtuna, dar,
între timp, eu îmi restrâng opera mea, căci popularitatea mea s-a șters și nu roșesc pentru aceasta. Ca s-o
câștig iarăși, trebuie să urmez o altă cale.

BRAND: Așadar, tot ce ai făcut, și toată arta dumitale ai întrebuințat-o numai pentru popularitate?

PRIMARUL: Nu, nu, nu, știe Dumnezeu că nu. Scopul meu a fost numai prosperitatea Plășii. Nu pot tăgădui
că nu vânam și oarecare răsplată, că prea m-am obosit pentru alții. Și e și logic. Cu ideile n-ajungi departe,
nu-ți țin de sete și nici de foame. Nu pot uita interesele mele. Sunt câteodată și oameni cu bunăvoință și care
înțeleg că un tată de familie are îndatoriri și către familia sa și eu, părinte dragă am mai multe fete. Un
sfătuitor, cât de înțelept, nu trebuie să uite că e tată de familie. BRAND: Mai scurt, unde vrei s-ajungi?

PRIMARUL: Vreau să clădesc !

BRAND: Vrei să clădești ? Ce ?

 392

PRIMARUL: Da, pentru binele meu și desigur, al patriei. Întâi și-ntâi să-mi reclădesc prestigiul, bunul meu
nume de care m-am bucurat în trecut. Suntem în ajunul alegerilor. Deci trebuie să fac ceva măreț, prin care
să-mi înving adversarii politici. Tocmai de aceea nu e prudent să mă.. hm hm, contra vântului. Scuză-mă....
Eu țin să cârmuiesc mai departe pentru a-mi împlini scopurile mele; și eu țin să-mi păstrez neapărat locul, pe
cei mari servindu-i, pe cei nehotărâți și mici constringându-i, iar pe sărăcime s-o lecuiesc.

BRAND: Sărăcimea trebuie desființată ?

PRIMARUL: Nu. Ar fi în zadar. Sărăcimea este un rău necesar, dar trebuie să-i punem gârbița, s-o îngrădim
cu forme blânde. Sărăcia e ca un mâl, e un adevărat bălegar plin de viermi. Eu trebuie să răstrâng acest mâl.

BRAND: Și cum vei face ?

PRIMARUL: Eu exprim dorința alor noștri, umplând un gol cu ceva de mare folos.Vreau să clădesc neapărat
un spital pentru boli molipsitoare, sau epidemice, cum se zice; și un lazaret pentru mizerabili. Îmbinat cu o
pușcărie, așa ca și cauza și efectul să se găsească sub aceleași chei și aceleași lanțuri. Un simplu perete le va
despărți. Și, cum tot am fi cu mâinile în miere, dacă se poate, sub acelaș acoperiș și o sală mare pentru
serbări și întruniri politice, cu tribună și estradă, mai pe scurt, o sală luminoasă pentru a face mai strânsă
legătura între locuitori și noi.

BRAND: Nu te gândești și la un balamuc?

PRIMARUL: Să crezi că am cugetat și la aceasta. Dar avem noi posibilitate și bani să clădim asemenea
edificii ? Trebuințele norodului au luat un așa avânt, iar timpurile se schimbă cu așa repeziciune ca și cum ar
fi încălțate cu cizme de șapte poști. Ca să construim și pentru fii și nepoți nu ne dă mâna. Dar, în sfârșit,
ajută-mă în alegeri și voi face totul.

BRAND: Și pe adevărații nebuni îi închidem în sala cea mare și luminoasă, cea cu întrunirile politice....

PRIMARUL: (făcând haz, dar fără să priceapă bășcălia lui Brand):): Noi clădim; și balamucul vine de la
sine. Adunăm sub un acoperiș cele mai înveterate elemente și cele mai de seamă talente, nebunii care au stat
departe de luptele electorale, de furia cuvântărilor. Vom închide acolo săracii, nebunii, criminalii, canaliile,
care sunt în creștere continuă și care umblă liberi și nestăpâniți. În sala de consiliu, aleșii noștri vor depune
jurământul că vor apăra libertățile noastre, se va vorbi despre binele general, se vor da serbări pentru
înălțarea spiritului și reînvierea timpurilor istorice.Cu orice preț, proiectul meu nu trebuie să cadă, de aceea,
”fiul stâncilor”va avea hrana necesară pentru a trăi bine. Dumnezeu știe că nu suntem bogați, dar când se va
construi această casă pentru popor, ceia ce odată a fost ură se va transforma într-o simplă spumă.

BRAND: Și...banii ? Banii îi aveți ?

 393

PRIMARUL: Aici e aici ! Lipsesc banii. Ei, bine, împrumut planului meu puterea cuvântului Sfinției Tale.
Eu închin steagul și mă pun în slujba Sfinției Tale. Dacă reușește planul meu, desigur că ajutorul Sfinției tale
va fi răsplătit, nu uitat.

BRAND: Aceasta se cheamă că vrei să mă cumperi.

PRIMARUL: Eu l-aș boteza altfel: beneficiul reciproc, utilitate reciprocă. Punte dulce peste prăpastia care ne
dezbină. Gândesc numai la binele general.

BRAND: Dacă-i așa, ai ales rău momentul.

PRIMARUL: (neînțelegând): Da, înțeleg. Știu că și Sfinția Voastră și scumpa dumneavoastră soție sunteți
îndurerați. Dar știu și că aveți o mare forță de caracter.

BRAND: În bucurie și suferință, în fiecare oră, mă veți vedea gata să ajut, după cum știi; dar dintr-un motiv
binecuvântat n-o pot face astăzi, aceasta. Eu am un alt plan care -ți face inutil demersul.

PRIMARUL: Anume ce plan, ce motiv?

BRAND: Eu, însumi, vreau să construiesc.

PRIMARUL: (speriat) Ce? Ai de gând să-mi furi idea ?

BRAND: N-aș zice. (Arătând pe geam afară): Ia-n privește, rogu-te, acolo în coastă, la ciuperca aceea mică.

PRIMARUL: Grajdul ăla încăpător ?

BRAND: Nu, ci biserica cea mică și neîncăpătoare.

PRIMARUL: Ei, ce-i cu ea ?

BRAND: Vreau să-i dau viață. Să o dărâm si să construiesc alta, mare și luminoasă.

PRIMARUL: Asta, niciodată ! (Disperat): La naiba, Sfinția Ta vrei să scuturi poame coapte gata. Biserica
este tabu. A face asta înseamnă a-mi zădărnici idea mea. Planul meu e gata deja și dumneata mi-l dai în gât
cu al dumitale.Te rog să cedezi; să renunți la această idee căci două lucruri deodată dau greș.

BRAND: Să cedez? Eu n-am cedat niciodată.

PRIMARUL: Acum însă trebuie s-o faci. Întâi trebuie executat planul meu, balamucul, lazaretul,
închisoarea, sala de festivități....și astfel nimeni nu se va mai gândi și la biserică. Biserica poate să mai stea și
așa.

BRAND: E prea mică.

PRIMARUL: Hei, da !De câte ori ai văzut-o Sfinția Ta plină ?

 394

BRAND: În aceea, nici un singur suflet nu se poate înălța spre Dumnezeire.

PRIMARUL: (scuturând din cap): Sufletul acela are mai multă nevoie de balamuc, de azil, de închisoare
decât.... Și-apoi, această biserică este o moștenire de la strămoși, deci nu e de glumă. Dacă planul meu nu
va izbuti, eu știu să renasc ca pasărea Foenix din cenușa ei; și dacă Sfinția Ta te încăpățânezi, eu știu cum să
câștig simpatia poporului și să mă erijez în apărătorul bisericii și al moștenirii noastre. Voi spune că prima
clădire a fost ridicată de strămoșii noștri eroi din bani de pradă și pusă lângă un vechi templu al zeilor de
odinioară. Și că stilul ei este impresionant, și așa simplă cum se vede, stă în picioare până azi.

BRAND: Numai că nici un semn și nici o urmă n-a mai rămas din vitejia și gloria strămoșilor în ruinele
vechii biserici.

PRIMARUL: E adevărat. Din tot a rămas numai o gaură.

BRAND: O gaură ?

PRIMARUL: Tocmai aceasta demonstrează marea ei vechime. A fost într-un perete o spărtură care a
dispărut însă. Eu îți spun verde părinte: dărâmarea bisericii nu se poate face; și eu n-aș tolera-o sub nici un
cuvânt. O așa barbarie față de istorie...aaah! Și apoi, cheltuiala ! Crezi Sfinția Ta că ai să poți aduna capitalul
necesar, dacă autoritatea nu-ți dă concursul? Cine-ți va da un bănuț, pentru o idee moartă din născare ? Nici
cinci inși n-ai să găsești. Trage cu urechea prin sat și te vei convinge. Ai să vezi că tot eu câștig partida !

BRAND: Nici un ban nu voi strânge cu talerul pentru o casă a Dumnezeului meu. Dau moștenirea mea,
toate bunurile mele, până la ultima lăscaie, pentru desăvârșirea acestei mari opere. Și să văd dacă mai ai curaj
să zici ceva !

PRIMARUL: (uimit, cu mâinile încrucișate): Visez ? Sunt năucit ! Cum ? În țara noastră, unde se spune că
până și în caz de lipsă și miserie, fiecare apasă cu degetul pe baiera pungii, s-o ție închisă,... se poate
întâmpla aceasta ? Nici măcar într-un oraș de bogătași, cu atât mai puțin în cătunul acesta mizerabil ! Brand,
m-ai lăsat paf!

BRAND: Ooo, în inima mea clocotește demult dorința să-mi dau moștenirea pentru o așa operă !

PRIMARUL: Auzisem ceva, dar nu-mi venea să cred. Cum poate cineva să renunțe la tot, fără nici un
avantaj personal? Păi, dacă-i așa, atunci clădim împreună, dragă părinte.

BRAND: Cum, renunți la planul dumitale ?

PRIMARUL: Da, fără îndoială. Aș fi nebun să insist pe idea mea. Dumnezeule bune! Păi cum ? De partea
cui va fi mulțimea ? De partea cui te mulge, te jupoaie și te lasă ras sau a cui te îndoapă pe gratis cât vrei să-
nfuleci ?

BRAND: (aproape șoptit): Hm ! Deci recunoști !

 395

PRIMARUL: Sunt cu totul de partea dumitale. Pe legea mea ! Idea dumitale mă fascinează, mă...mă
înflăcărează, sunt emoționat. Uite, vezi, dragă prietene, chiar steaua mea mă aduse astăzi în această casă. Mă
bucur totuși de o chestie: că eu te-am inspirat. Fără planul meu nici că ți-ar fi trecut prin minte al dumitale !
Mie, deci, mi se cuvine cinstea de a clădi biserica cea nouă.

BRAND: (privindu-l cu filosofie): Dar ruina? Zidirea cea simplă și plină de măreție ? Eu n-am de gând s-o
cruț !

PRIMARUL: (privind pe fereastră): Aa, da... o văd în luciul lunii. Neagră, în zăpadă... E chiar o ruină. Pare
un adăpost sărăcuț căzut pe-o rână....

BRAND: Cum așa, domnule primar ?

PRIMARUL: Daaa, prea-i bătrână, dragă părinte. Mă și mir : cum n-am văzut până acum dărăpănătura asta ?
Cocoșul de tablă de deasupra cade. Acoperișul e ros. Oh, e primejdios până și să intri în ea. Să am iertare.
Am fost un bezmetic. Apoi, unde pui lipsa de arhitectură, de stil ? Ce-ar zice un specialist ? Oh ! E o
caricatură desăvârșită, fie ea chiar de pe timpul lui Beles. Nu. Nu, nu este biserică, ci un grajd !

BRAND: Dar dacă poporul nu primește să fie dărâmată?

PRIMARUL: (hotărât): Poporul sunt eu! Dacă ei nu vor, vreau eu. Chiar de mâine mă aștern pe treabă, ca
să dau forme legale distrugerii ei. Îi scriu prefectului îndată, astfel de treburi nu se amână. În cazul cel mai
rău, dacă ăștia se încăpățânează să nu mă ajute, voi lucra eu, cu propriile mele mâini, voi pune la muncă pe
femeia și pe fetele mele. Voi dărâma-o bucată cu bucată, până la temelie. Jur că voi distruge această
hardughie !

BRAND: Curios ! Clopotul dumitale avea adineauri cu totul alt sunet !

PRIMARUL: Hee, asta e roada vrăjită a timpului nostru umanitar ! Nu mai poți fi exclusiv, mărginit de o
regulă sau de o dogmă. Poetul dacă nu minte, n-ar mai avea aripi poezia lui; azi gândul nostru are aripi,
zboară în toate părțile. (Își ia pălăria)

BRAND: Încotro?

PRIMARUL: Mi-am adus aminte că am niște arestați, țigani care m-au atacat mai adineauri.

BRAND: Cum, nici dumneata n-ai deplină siguranță ?

PRIMARUL: Oh, acești golani negri și urâți ca dracu ! O ceată care niciodată nu s-ar despărți de șatra ei ! I-
am legat cu lanțuri. I-am dat pe mâna vecinilor noștri de la nord, dar pare că vreo doi trei au scăpat pe pantă.

BRAND: Parcă era vorba adineaori de pace, de acord, în aceste timpuri umanitare !
 396

PRIMARUL: Da, dar de ce au venit canaliile pân-aici ? De ce n-au rămas în cortul lor ? E adevărat că-ntr-un
fel aparțin acestei parohii.... (surâzând cu înțeles pervers): așa că-s ai dumitale.

Ooo, ce enigmă, părinte dragă ! E ca o ghicitoare, dezleag-o. Sunt inși a căror existență se datorează aceleia
care ți-a dat viață dumitale. Chiar dacă sunt din altă familie. Viața lor, viața Sfinției Tale !

BRAND: (clătinând din cap): Această enigmă arde sufletul, da !

PRIMARUL: Da, dar se explică ușor. Vei fi auzit de-un tânăr sărac de-aici din satul din vale, dinspre vest.
Deșteept, mai cult decât patru popi puși împreună. I-a cerut mâna mamei dumitale.

BRAND: Și ?

PRIMARUL: Da, dar ea era bogată tare. Și, puteai să juri, l-a trimis la plimbare ! Ce-i vine-n minte
ștrengarului ? Nebun de durere, luă munții la picior și se aciui pe lângă o țigancă.. și-nainte ca să moară,
spori ciurda de fete și feciori, care trăiesc în păcat și mizerie, cu o bastardă care umblă pe-aici pe lângă
gardurile noastre. Căci parohia, ca amintire a faptei ei grozave, și-a luat asupră-i s-o hrănească.

BRAND: Cine e ?

PRIMARUL: Țigăncușa Gerd, nebuna.

BRAND: (greu): Așaa?

PRIMARUL:(face pe glumețul): Vezi ? Ghicitoarea nu fu grea. Aveți origine comună. Ea este fructul
dragostei nebune a acelui sărăntoc pentru mama dumitale.

BRAND (îl privește uimit ) : Oh, mama !

PRIMARUL :(continuând): Așa, o iubire veche a mamei Sfinției Tale, ne umplu satul de bastarzi.

BRAND: (gânditor își spune sieși în șoaptă): Oh, acest om, care-i pune pe toți în aceiași tigaie ! (Tare):
Gerd! Șiii...nu se poate face nimic să-i ajutăm cumva ?

PRIMARUL: Cine se naște într-o mlaștină de păcate e destinat pușcăriilor. A-i salva ar fi cum a-i fura
diavolului un drept cinstit. Care s-ar declara falit dacă lumea nu i-ar plăti cât trebuie.

BRAND: Dar... nu contai să le zidești o casă, să-i aperi contra nenorocirilor și crimei ?

PRIMARUL: Haaaa, gata de-acum. De-abia ce-am propus și îmi și retrag propunerea.

BRAND: Și totuși, idea nu era rea !

PRIMARUL: (rîzând șmecher): Eheei! Clopotul dumitale avea adineauri cu totul alt sunet !

BRAND: Dar dacă ar ieși ceva drept răsplată ?

 397

PRIMARUL: (bătându-l pe umeri): Așa mai vii de-acasă. Ce a murit, să rămâie mort. La nevoie, omul
lucrează mai cu sârguință. Dar noi suntem oameni hotărâți, vorba rămâne vorbă ! În fine, mă duc la boaitele
alea păgâne. Cu fleacurile noastre trecu o grămadă de vreme. Cu bine, dragă părinte! La mulți ani de
Crăciun. Salutările mele Doamnei ! (Iese).

SCENA IV.

Brand singur.

BRAND: (după o adâncă gândire): O! Ce suferință! Ce ispășire fără sfârșit! Urzeala soartei împreunează
mii de ițe, legând păcatul cu rodul păcatului pe un singur nod. Așa se-amestecă încât cea mai sângeroasă
nedreptate se poate confunda cu binele !

(Merge spre fereastră și privește afară îndelung): Copilul meu iubit ! Mielul sacrificiului pentru fapta
rușinoasă a nenorocitei mele mame ! Păcatele părinților asupra fiilor din neam până în neam .

Dar uite că Cel ce tronează între stele mi-a trimis tocmai pe ființa nebună care este rodul acestei greșeli a
mamii, ca să mă facă să-nțeleg alegerea justă. Iată deci felul în care Domnul poate folosi sămânța păcatului
spre a rodi echilibru și dreptate, până la a treia spiță.

(Se retrage de la geam, înfiorat). Da. Domnul Legii este deasupra rudeniei. Primul său scop este echitatea,
cumpăna dreptății. Numai cine se jertfește pe sine se înalță spre Dumnezeu, dar această cunoaștere îngrozește
vulgul vremurilor noastre.(Se plimbă încolo și-ncoace prin odaie, prelung). Să te rogi... rugăciunea, ce este
ea ? Cuvintele ei, de care toți se folosesc, sunt ușor de pronunțat. Rugăciunea pentru cei mulți este a cere
milă în timpul nenorocirii și al furtunii; e să ceri un loc pe divan în caleașca lui Cristos; o întindere a mâinilor
spre cer, stând în genunchi în cloaca îndoielii. Da, de sus vine lumina ! A se ruga, a striga după Grație, ce
ușor ! apără liniștea. Dar dacă asta ar fi de-ajuns, aș bate și eu ca alții la ușa Domnului.

(Se oprește și șoptește îngândurat): Și totuși, în ziua cea grozavă a morții lui, când sărutul mamei sale pe fața
copilului nu i-a mai smuls nici un surâs... oare nu m-am rugat? N-am vorbit în gând cu Domnul ? Nu
simțeam ca o amețeală dulce, ca o undă de melodii care mă elevau și mă mângâiau ? Rugăciunea nu mi-a
trimis mângâiere; dar, dacă, totuși, El mi-a ascultat rugăciunea ? Cum, chiar nu a privit înspre această casă a
durerii, în care mă zvârcoleam în plâns ? Ce pot să știu ? Acum pentru mine și cerul e negru și-n casă e-
ntuneric. Numai Agnes are lumină ! Numai ea e în stare să vadă în noapte ! (Strigă): Agnes! Agnes! Adu
lumină orbului ! Lumină, Agnes ! Lumină ! Să fie lumină !

SCENA V

Agnes, Brand.
 398

AGNES (deschide ușa și vine cu pomul de Crăciun, plin de lumânări. O lumină vie inundă camera).

BRAND: Lumină! Lumină!

AGNES: Iată! Pomul de Crăciun e plin de lumină.

BRAND: (încet): Pomul e plin de lumină.

AGNES: (punând pomișorul pe masă): Mai stau?

BRAND: Nu, nu.

AGNES: Tu tremuri ! Aici ai să răcești, că e frig.

BRAND: (cu putere): Nu !

AGNES: (zâmbind): Ce voinic ! Pentru tine niciodată nu e frig, totuși eu am să pun un lemn în sobă. (Pune
lemne în sobă și pentru a se liniști, se face că deretică prin odaie).

BRAND: (plimbându-se prin cameră): Hmm! Nu am nevoie.

AGNES: (vorbind ca pentru sine): Atâta lumină am anul acesta la Crăciun. Ooo, în anul trecut, cum luceau
ochișorii lui și cum îmi întindea degetele mici și drăgălașe ca să apuce lumânărelele. ( Împingând pomul mai
departe). Acum lumina lumânărilor se reflectă tocmai acolo, trecând prin micul geam și luminează locașul de
odihnă al comoarei mele. Și ce aburite sunt geamurile ! De parcă plâng și ele ! (Le șterge). E, acum da, poate
să-și vadă prin geamuri pătuțul lui cald de altădată și pe furiș să fure-o rază de la luminile din casă...

BRAND: (o urmărește cu privirea și zice încet): Când se va liniști oare înfuriata mare a durerilor noastre ?
Căci oricum trebuie să înceteze (Ei):Tu nu trebuie să mai stai aici.

AGNES: Dacă în loc de acest geam odaia s-ar întinde peste povara rece de pământ, ar cuprinde și pe
scumpul meu îngeraș, care ar dormi la căldură. (Trage perdeaua la o parte).

BRAND: (dojenitor): Agnes ! Ce faci ? Ce tot spui ?

AGNES: Liniște ! Noapte bună !

BRAND: De ce tragi perdeaua ?

AGNES: O, am făcut-o în vis numai. Dar acum sunt trează.

BRAND: Fii trează, e tot ce poate fi mai bun; hai, închide iarăși.

AGNES: (rugător): Brand!

 399

BRAND: Vino-ți în fire, dragă, vino-ți în fire. Închide !

AGNES: Nu fii așa rău ! O, ce grea datorie !

BRAND: (sever): Închide.

AGNES: (închide perdeaua): Am închis-o, am închis-o. Socot că Dumnezeu mă va ierta dacă un vis frumos
mi-a scurs în minte un izvor de mângâiere trecătoare.

BRAND: Dumnezeu e un judecător bun și blând. El te mlădie și te înalță ca pe o smicea. Poți să-l
batjocorești chiar, dar să nu-ți întorci credința către un zeu.

AGNES: (izbucnind în lacrimi): Până unde? Până unde se întinde porunca sa ? Căci eu sunt istovită și cu
aripile smulse.

BRAND: Orice jertfă este zadarnică dacă în loc de tot, dai numai ceva.

AGNES: N-am dat tot ce am avut? Ce mai am ?

BRAND: (clătinând din cap): Dacă te oprești, nu este oare zadarnic strigătul tău de jertfă ?

AGNES: (rîzând): Cere ! Am curajul să dau tot !

BRAND: Dă !

AGNES: Caută! Aici e inima mea ! N-o să mai găsești nimic în ea.

BRAND: Ba da. Mai ții acolo durerea, amintirea, șiroiul lacrimilor tale, unda dorințelor vinovate.

AGNES: (disperată): Sângele clocotește în inima mea. Smulge-mi-o, hai, smulge-mi-o !

BRAND: Zadarnic este sacrificiul dacă plângi după ce-ai pierdut. Zadarnic te înfurii. Așa soi de jertfă n-are
nici un sens. Tu ești datoare să te mângâi cu idea jertfei aduse. Să fii bucuroasă de jertfa ta.

AGNES: Greu se pătrunde la Dumnezeul tău. (Îngrozită).

BRAND: Drumul care duce la mântuire este anevoios. Și voința numai pe acesta-l știe. Cine vrea, merge pe
el ușor.

AGNES: Doresc să merg pe drumul Grației.

BRAND: Acela este pardosit cu pietrele sacrificiului.

AGNES: (se fixează în fața lui și vorbește cu tărie): Acum mi se deschide ca o prăpastie cuvântul Scripturii
al cărui temei încă nu-l pricepeam.

BRAND: Care cuvânt ?

 400

AGNES: ”Cine vede pe Dumnezeu moare”.

BRAND: (o îmbrățișează strângând-o cu putere la piept) Ooo, tu ești lumina ochilor mei. Ține încă ochii
închiși ! Ascunde-te ! Nu-l privi pe El !

AGNES: Așa trebuie să fac?

BRAND: (lăsând-o): Nu.

AGNES: Tu suferi, Brand.

BRAND: Eu te iubesc.

AGNES: Dar iubirea ta e aspră.

BRAND: Prea aspră?

AGNES: Nu întreba ! În adumbrirea ta, eu te urmez bucuroasă pe calea pe care ai purces.

BRAND: Crezi tu că într-o doară te-am ales din hora de cheflii, numai pentru a te face să te jertfești? Vai ție
și mie ! Prea scumpă ar fi o asemenea jertfă. Tu ești soția mea, iar supusă trebuie să fii lui Dumnezeu. Eu pe
tine te cer toată, întreagă, potrivit vocației mele, ca s-o împlinim împreună.

AGNES: Cere ce vrei de la mine numai rămâi lângă mine și nu mă mai lăsa singură.

BRAND: Sunt obosit- țin însă seamă- îmi trebuie calm și tăcere....Eu trebuie să clădesc biserica cea mare.

AGNES: Pe cea veche, bisericuța mea, te gândești s-o dărâmi ?

BRAND: Dacă în ea se află idolul inimii tale, tu nu mai auzi în ea cuvântul divin, de aceia va trebui să se
prăbușească odată cu cea dintâi furtună. (O îmbrățișeaază cu multă teamă). Pacea să fie cu tine și apoi să fie
și cu mine, ca, prin meritul tău, să se împlinească opera mea. (Pleacă spre ușa din dreapta).

AGNES: Brand, pot să merg puțin la fereastră? Să înalț puțin perdeaua ? Să mă uit numai puțin prin
crăpătură. Spune! Pot ?

BRAND: (din ușe): Nu! (Iese).

SCENA VI

Agnes singură

AGNES: (singură, cu multe pauze): La toate eu trebuie să pun stavilă: până și amintirii; plâns și oftat rămân
pecetluite înaintea cerului și a mormântului. Singură, pustie ca-ntr-o hrubă. Vreau aer ! Departe ! Afară !...
Să fug ! Ce tare aș fi să pot fugi din această grozăvie, chin și pustiu ! Departe? Unde ? Nu mă vede de sus un
ochi sever? Inima mea, poți să nu rămâi aici lângă trupșorul îngerașului meu? Și dacă fug, nu port oare cu
 401

mine golul care mă chinuie? (Ascultă la ușa lui Brand): El citește tare, așa că nu mă aude. (Continând): Pe
mine nimeni nu mă ajută, nimeni nu mă mângâie, nimeni nu mă povățuiește cu blândețe. Și noaptea aceasta
este sfântă numai pentru mamele care au copii care trăiesc. În casele lor e cântec, joc și veselie, în această
noapte. Dumnezeul Crăciunului e prea ocupat să asculte cântecele lor și să vadă cum petrec cei bogați și
mulțumiți, liniștiți și fericiți, căci sunt bogați în copii vii.... Dar aici, la mine, picioarele abia se târăsc
trândave spre cununa vestejită a morții. Dumnezeul lui Brand e cu totul altul și pe Acela l-am îmbrățișat și
eu, pentru că e serios și nu iubește cântecele ușuratice sau copilăriile ce le bălmăjim noi în sărbători... e
serios, chiar sever, ....sigur că El nu ia în seamă, ba chiar îl supără tânguirea unei mame! El vrea un
sacrificiu dat cu toată inima.... (Se apropie prevăzătoare de fereastră): Să ridic perdeaua ? Să cadă raza de
lumină în întunecata lui cămăruță ? Nu. Acolo la el nu e lumină, dar nici el nu e acolo. Noaptea sfântă, însă,
este a copiilor. El, poate veni și-n această noapte... a, da, e afară și bate cu degetuțele în tobița cu sunete clare
și curate la fereastra mămicii lui. Oare ceia ce aud nu este plânsul de copil ? Alf, Alf, nu știu cum să fac...
Ușa e închisă. Tăticul tău a-nchis-o și eu n-am curaj s-o deschid. Tu ești un copil ascultător. Tu și eu,
niciodată nu l-am supărat pe tăticul tău. Așteaptă, Alf al meu, fii cuminte. Mai bine zboară la cer, scumpul
mamii, la casa ta, căci acolo e strălucire și lumină, acolo e bucurie, acolo sunt călușei negri și albi, și acolo
mișună furnicarul de copii. Tu nu trebuie să plângi, căci tu nu trebuie să pui la îndoială porunca tatălui. Nu
cumva să spui cuiva că tocmai tăticul tău a încuiat ușa când ai venit tu și ai bătut în ea....( Ascultă, își
amintește și clatină din cap ca și cum ar vrea să gonească un gând): Ooo, eu visez ! Nu e numai geamul
ferestrei care ne desparte.Trebuie mai întâi ca flăcările purificării, moartea însăși, să distrugă zidul acesta, să
spargem bolțile și să scrâșnească gangurile sub drugi, să sară în aer temnița ta de sticlă. Multe, o, multe
trebuie să se întâmple, multe trebuiesc terminate până ce noi să ne putem uni iarăși. Da, voiesc să lucrez,
voiesc să-mi fac complet datoria, voiesc să-mi oțelesc sufletul și voința. E sărbătoare în seara asta. Dar
Crăciunul de azi nu e ca cel de anul trecut. El e lipsit de orice bucurie. Bunul Dumnezeu însă tot mi-a lăsat
ceva, ceva scump vieții mele, ceva care numai inima unei mame poate pricepe. Hai să le trag afară, sunt
giuvaericalele mele, resturile fericirii unei mame !

(Îngenunchează naintea unui scrin și trăgând sertarul scoate afară diferite lucruri de-ale copilului. În acest
timp Brand deschide ușa pentru a vorbi cu ea. Observând ce are dinainte, rămâne încremenit. Agnes nu-l
vede pe el.)

BRAND: (încet): Înainte, înapoi, sus, jos, mormânt și iar mormânt. Se tot joacă în grădina morții.

AGNES: Manteluța și hăinuța de la botez, pieptănașul cu fundulițe. (Le ține sus și rîde). Doamne,
sfântulețule, ce frumos și dulce era puiul meu, grăsuț ca micul Iisus ! Cum ședea el pe perinițe moi în
scăunașul lui înalt, împletit din mesteacăn. Hăinuța aceasta n-a îmbrăcat-o decât odată sub soarele de
primăvară și-i era mare. Pe urmă-i rămăsese mică. Acum s-o iau de aici s-o pun la haine. Mânuși, ciorapi,
căpișoane de mătase, calde și moi, noi și curate. Bastonașul lui de salcie lângă hăinuța de plimbare, în care –l
înfășurasem când trebuia să plecăm de aici. Acum s-ar fi plimbat. Și azi, unde-și poartă pașii, în ce lume ?
 402

Oh, când am renunțat la plecare și le-am închis din nou în acest scrin ca-ntr-un sicriu, m- a cuprins oboseala
morții.

BRAND: (îndurerat, frângându-și mâinile): Doamne, menajază-mă ! Să nu fiu eu acela care să-i sfărâm cel
din urmă idol. Trimite Tu, un altul, în locul meu ! Asta ar fi drept !

AGNES: (continuă și nu dă semne că l-a auzit ): Aici e o pată. Am plâns? Ce bogăție ! Perle cusute, lacrimi
înghițite, dureri zdrobite, străluciri de raze în jurul frumoasei jertfe. Acesta e vălul cununei sfinte de la
serbarea botezului. (Privindu-le): Încă sunt bogată.

SCENA VII

Aceiași, o femeie, țigancă.

(Cineva bate tare în ușa din afară. Agnes se întoarce și în acel moment vede pe Brand; dă un țipăt. Ușa se
dă de perete și apare o țigancă nomadă cu un copil în brațe și ambii zdrențuiți).

ȚIGANCA: (privind rufușoarele copilului, strigă la Agnes): Mamă bogată, fă-ți pomană și cu săracii.

AGNES: (privind copilul ): Tu ești de o sută de ori mai bogată decât mine !

ȚIGANCA: Ah ! Și tu ca și altele. Vreau milă, nu vorbe goale.

BRAND: (apropiindu-se): Ce nevoie ai? Spune !

ȚIGANCA: Nu, părinte, nu vorbe. Iubire, iubire, și iar iubire. Oricum nu te caut pe tine. Mai bine în vântul
înghețat decât să ascult predici despre păcat. Mai bine să fug pân - la moarte, mai bine să putrezesc ca
viermii aruncați de marea înfuriată pe o stâncă pleșuvă, decât să stau lângă un om îmbrăcat în negru, care mă
ia mereu cu focul iadului.Vorbele popii nu se potrivesc la oamenii negri care cutreeră lumea, la țiganii
pustiului! Poate să-mi taie cineva capul, fiindcă sunt ce sunt?

BRAND: (ușor, pentru sine): Acest glas, aceste trăsături ! Dumnezeule, dacă nu mă-nșel! Presimțirile mă-
ngheață.

AGNES: Șezi, încălzește-te dacă ți-e frig. De aici nu vei pleca flămândă, nici tu, nici copilul.

ȚIGANCA: Cum ? O țigancă are loc unde e cald, lumină și bine ? Nu cumva voi vă bateți joc de mine ? Ale
noastre sunt drumurile de țară, noroioase și prăfuite, câmpiile pustii, stâncile, munții și poienile pădurilor
unde umblă lupii și țipă bufnițele. Pentru noi hoinăreala; casa și vatra pentru alții! Eu trebuie să fug cât mai
repede. Ei sunt per urmele mele ca o droaie de câini. Primarul ne caută cu jandarmii să ne lege.

BRAND: De aici nu te leagă nimeni.

 403

ȚIGANCA: Ha ! Să stau aici, închisă-ntre pereți ? Viața este între stânci, Acolo te simți liber și vânjos. Dați-
mi însă cârpe pentru copilul ăsta ! Frati-s-o ăl mai mare, ticălosu, s-a dus dracului după sălaș. Da ăsta, vedeți
ce despuiat e ! A-nvinețit de frig și viscolul te taie, nu altceva !

BRAND: Femeie ! Dă-mi mie copilul tău, nu-l mai târâ pe unde rătăcești tu, pe drumurile morții. Voi
încerca să-i șterg eu pecetea rușinii de pe frunte !

ȚIGANCA: Știu că farmeci lumea, părinte, dar azi chiar ești hazliu ! Minune ca asta n-a făcut nimeni
niciodată și nici nu va face. Între noi și voi e luptă și va fi mereu așa! Știi tu cine e mama lui? Unde e născut
el ? În noroiul drumului într-o groapă, printre beție și cântece și urlete; și țiganii l-au botezat însemnându-l cu
cruce cu cărbuni și cenușe și el s-a-mbătat din rachiul lor. În ceasul în care l-a făcut mă-sa, ei înjurau și
blestemau. Cunoști tu pe acești rătăciți? Cunoști tu acest soi de părinți? În juru-i era tac-so, adică tăticii lui !

BRAND: Agnes !

AGNES: Da !

BRAND: Fă-ți datoria !

AGNES: (plină de groază) Ei? O, Doamne, nu pot ! Asta în nici un caz !

ȚIGANCA: Dă-mi! Tot dă-mi ! Dă-mi mai iute tot ce nu-ți trebuie dumitale. Fie mătase, fie pestrițături, la
mine nimic nu e frumos, nimic urât, nimic curat, nimic murdar, nimic prea mare, nimic prea mic. Eu înfășor
puradelul meu cu orice. Dacă nu-mi dai, moare. Cel puțin să nu moară înghețat.

BRAND: (către Agnes): Ascult-o, Agnes ! Este ecoul alegerii tale. Acum să te văd.

ȚIGANCA: Ooo, tu ai multe în lada ta. Eu nu plec până nu-mi dai. Văd că ai haine și pânzături și pentru cât
e în viață cât și pentru moarte.

BRAND: Agnes, nu simți în aceste cuvinte o poruncă dojenitoare ?

ȚIGANCA: Dă-mi !

AGNES: Ar fi un sacrilegiu ! Micuțul Alf ar plânge !

BRAND: Nu, pe el nu trebuie să-l porți pe drumul întunecat al morții. Cel puțin în prag întoarce-l ! Iar dacă
totul se termină aici, degeaba a murit.

AGNES: (izbucnind): Bine, așa să fie. Îmi smulg inima și mi-o calc cu picioarele. ( Către femeie): Vino să-
mpărțim ! Să-ți dau ce prisosește.

ȚIGANCA: Dă-mi !

BRAND: Să împaarți? Agnes ! Să împarți?

 404

AGNES: (tare și sălbatic): Mai bine vreau moartea și tot nu dau. Tu vezi cum mă sting clipă cu clipă? Nu
mai am mult de trăit ! Totul îmi pare strâmt, mă strânge ! Jumătate îi poate ajunge.

BRAND: Ce crudă amăgire ! TOT ce e acolo nu-i ajungea copilului nostru, dar pentru cestălalt, jumătate e
destul ? Deci TOT era prea mult pentru fiul tău ?

AGNES: (dând): Na, femeie ! Uite ! Aici, în geamantanul ăsta este rochița, sunt ghetuțele. Mantela e bună
pentru vânt, capișonul e bun pentru ploaia neîndurătoare. Ia-le !.

ȚIGANCA: Bodeaproste !

BRAND: Agnes, dai tu, totul ?

AGNES: (dând mereu): Uite și voalul cu lămâița de la botez.

ȚIGANCA: Văd că mi-ai dat tot. Cu adevărat, dulapul a rămas gol. Ca să poci ieși de-aici trebuie să târăsc
bocceaua pe scări. Mai încolo voi merge cum voi putea. (Iese).

AGNES: (se luptă puternic cu sine și în fine întreabă): Spune, Brand, n-ar fi cu cale să ceri și mai mult de la
mine ?

BRAND: Spune tu, mai întâi: Ai dat cu toată inima de ești așa enervată?

AGNES: Nu.

BRAND: De era așa, erai iertată, dar dacă-ți pare rău pentru darul făcut e ca și cum ai fi aruncat totul în
mare.... (vrea să iasă)

AGNES: (tace până ce el ajunge la ușă, apoi îl strigă): Brand !

BRAND: Ce e ?

AGNES: Eu am mințit. Rana care mă arde e prea adâncă și eu prea slabă. Te-am înșelat și pe mine m-am
amăgit torturându-mă. Tu crezi c-am dat tot?

BRAND: Cum ?

AGNES: (scoțând de la piept o scufiță cocoloșită): Un lucru n-am dat. Iată !

BRAND: Bonețica !

AGNES: Această scufiță scăldată în lacrimi, care era deja umedă de sudorile morții. Această scufiță eu o port
la inimă ! O, știu că nu te superi pe mine !

BRAND: Continuă, atunci, să fii guvernată de zeii tăi. (Vrea să iasă).

AGNES: Așteaptă puțin !

 405

BRAND: De ce ?

AGNES: Brand, tu știi ! (Îi întinde scufița).

BRAND: (se apropie, și, fără a o lua, întreabă): Vrei s-o dai bucuroasă și cu toată voia ?

AGNES: Din tot sufletul !

BRAND: Atunci, dă-o încoace ! Și ea prinde bine săracilor ! Femeia este încă pe scară.(Iese cu scufița ca să
o dea femeii).

AGNES: Tot ! Zdrobită, sfărâmată, dezmoștenită până și de ultima picătură care mă mai lega de această
lume. De ultima nădejde. Acum, credință... rugăciune ! (Stă o clipă nemișcată. Succesiv, figura-i capătă o
expresie radiantă de bucurie în creștere până la extaz. Brand vine înapoi. Ea îi iese înainte triumfătoare și
se aruncă de gâtul lui, strigând): Sunt liberă, Brand ! Sunt liberă !

BRAND: Agnes ! Cum ?

AGNES: Întunericul a trecut ! Toată teroarea care mă chinuia ca un coșmar a dispărut în neant! Alf nu mai
apasă ca o lespede pe inima mea, ci doarme și visează liniștit acolo, departe, în adânc, și pieptul meu saltă de
aerul izbândei. Toată negura s-a șters, toți norii s-au împrăștiat. Peste întuneric, peste moarte, luminează zorii
dimineții. Cimitirul nu mă mai înfricoșează, nu-mi mai zgândără rănile; căci puiul meu nu mai e mort, ci s-a
înălțat la cer.

BRAND: Da, Agnes, acum chiar că ai învins !

AGNES: Da, am învins. Tu ai văzut bine întunericul grozăviei. Aveai dreptate tu. Ce frumos, ce frumos a
chibzuit Dumnezeu ! Tot dorul meu a zburat ! Vezi tu pe Alf al nostru, la picioarele Tronului, cum privește
în jos pe raza de bucurie întinzând mânuțele spre noi ca odinioară? O mie de guri de-ași avea, înapoi nu l-aș
mai cere. Aș huli pe Dumnezeu. Ce mare și bogat e Dumnezeu, ce blândă și milostivă este privirea Lui ! Cu
această jertfă, eu am scăpat de moarte. Eu trebuia să pierd acest copil ca să –mi croiesc drumul spre victorie.
Ție trebuie să-ți mulțumesc, căci tu m-ai condus; și eu am priceput toată tortura inimii tale și lacrimile tale
ascunse. Dar acum povara lui TOT sau NIMIC s-a mutat la tine.

BRAND: Agnes, acum totu-i lămurit. Deși pline de enigmă cuvintele tale, chinul luptei a trecut.

AGNES: (cu presimțire): Ai uitat ce ți-am spus mai nainte; cum că citesc deasupra veneratei Porți inscripția
în fața căreia mă înspăimânt: Cine pe Dumnezeu îl cunoaște, acela moare !

BRAND: (dând înapoi) Vai, ce înfricoșat foc aprinzi în mine ! Nu, de 1000 de ori nu ! Eu am braț și mână
tare, însă tu trebuie să fii cu mine. Poate să se aleagă praful de toată lumea, pot să pierd viață, onoare, nume,
dar pe tine, nu, niciodată !! Tu rămâi a mea, da, a mea.
 406

AGNES: (continuând fără să ia seama la ce spune el): Tu stai acum la răspântie. Alege ! Du-mă iarăși
îndărăt, să trăiesc ca mai nainte de-a mă fi învățat să văd. Stinge în mine lumina, reînvie izvorul dulcilor
mele cântece de crăciun, căci nimic nu mai înviorează inima mea. Dă-mi idolii mei, iarăși, giuvaericalele
mele. Femeia e încă afară. Dă-mi înapoi zilele acelea când tâmpită cum eram, priveam albastrul cerului.
Scufundă-mă iarăși în mocirlă, în viața păcătoasă, inconștientă. Tu poți tot. Viața mea în mâna ta, e ca un lut;
și eu zadarnic mă lupt cu tine. Frânge-mi aripile, leagă-mă, trage-mă iar acolo jos de unde m-ai ridicat.
Leagă-mi de picioare firul cu plumb al trudei zilnice ca al tuturor celorlalți, ca acestea să fie frâul, liniștea și
răsplata mea. Lasă-mă să trăiesc cum am trăit atunci când încă mă mișcam în întuneric. Dacă-mi făgăduiești
aceasta, sunt iarăși femeia ta. Alege, tu ești acum la răspântie.

BRAND: Vai, aș fi cel mai nenorocit om dac-aș vrea așa ceva ! Dar acum sunt de acord să fugim din acest
loc rece al durerii, să fugim în largul zării, la țărmul înflorit, să regăsim lumina unei vieți noi.

AGNES: Tu nu știi că pe tine te chiamă aici taina sfântă a chemării, misiunea, jertfa ? Nu te gândești la miile
de suflete care se vindecă și trăiesc numai prin tine ? Pe care Dumnezeu ți le-a încredințat să le conduci pe
cărarea mlădioasă a vieții ? Alege ! Ești acum la răspântie.

BRAND: (dându-și seama): Nu, n-am de ales nimic.

AGNES: (aruncându-se de gâtul lui): Mulțumesc pentru tot, Brand, și mai ales pentru asta. Pentru pâinea ce
ai aruncat-o nevoiașei aceleia. Și pentru că m-ai întărit când am fost trudită de moarte. Acum, asupra mea se
îndesește ceața. Tu vei veghea la patul meu.

BRAND: (neînțelegând): Dormi ! Fapta ta este azi desăvârșită.

AGNES: Da, desăvârșită; și lumina nopții arde. Ah, izbânda mi-a luat puterea, mi-a scurs ultimul pic de
vlagă. Curând însă voi ajunge la țărm. Să lăudăm pe Domnul ! Noapte bună, Brand !

BRAND: Noapte bună.

AGNES: Noapte bună, noapte bună, mulțumesc pentru toate. Acum vreau să dorm. (Iese).

BRAND: (apăsând cu mâinile pe piept): Inimă, fii tare, până la capăt, nu mai bate. Tu știi că mai ai încă de
jertfit. Victoria izvorăște din inimă și constă în a pierde totul. Pierzând tot, abia atunci câștigi. Și numai ce ai
pierdut, il posezi în eternitate. Da, în eternitate.

CORTINA
 407

ACTUL V

TABLOUL VII

(Un an și jumătate mai târziu. Biserica cea nouă e gata și spre târnosire împodobită. Un rîu curge pe
dinainte, îngust. E de dimineață și vremea e cețoasă).

SCENA I

PARACLISERUL (aranjează ghirlande de verdeață în fața bisericii).

ÎNVĂȚĂTORUL (sosește mai târziu și întreabă): Până-n ziuă te apucași de lucru ?

PARACLISERUL: Așa merge câteodată. Ajută-mi o leacă să atârn astea din par în par. Să facem așa ca o
alee punându-le deoparte și de alta.

ÎNVĂȚĂTORUL: Văd și la curtea popii asemenea podoabe și ca încheiere un cerc.

PARACLISERUL: Da, vezi bine.

ÎNVĂȚĂTORUL: Ai putea să-mi spui și mie ce-nsemnează ?

PARACLISERUL: E o placardă în onoarea Sfinției Sale, cu inițialele pe fond aurit.

ÎNVĂȚĂTORUL: Frumos. Totul miroase a sărbătoare. Și fiordul este alb de pânzele corăbiilor.

PARACLISERUL: Tot districtul e-n mișcare. Pe vremea popii dinainte- ah, ce vremi frumoase- nu exista
zavistie, nu se dovedea nici o ceartă. Dormeam și eu și tu și toți dormeau, făcând acelaș lucru în acelaș fel.
Nici nu știu dac-am avut ceva de câștigat cu schimbarea asta.

ÎNVĂȚĂTORUL: Mișcare, progres, dascăle, așa e viața. Și o viață activă este un mare bine.

PARACLISERUL: Ce viață am trăit și nu ne-am sinchisit de ea ! Și iată-ne acum ! De fapt puțini pricep
această pregătire, ce rost să aibă !

ÎNVĂȚĂTORUL: Ei, dacă dormiră până ieri, în timp ce noi lucram ! Acum de-abia se treziră și ei, prin
noi ... și noi putem dormi acuma. Treaba va merge și fără noi.
 408

PARACLISERUL: Cum să dormim ? Păi nu ziseși adineauri că viața activă e un mare bine ? Să fie bun
acest progres?

ÎNVĂȚĂTORUL: Și protopopul și preotul sunt de aceiași părere. Dar, fii atent, numai pentru că majoritatea
poporului o spune. Pe noi doi asta nu ne atinge cu nimic, căci noi avem o altă lege decât aia la care trebuie să
se supună ceilalți. Noi suntem tot așa de tari ca și polul și nici o lumină turbure nu ne amăgește. Noi suntem
funcționari în acest județ și suntem datori mai mult ca orice să ne ținem departe de partidele politice. Să dăm
educație religioasă și cultură, să îndepărtăm suferința și...eah !

PARACLISERUL: Preotul nostru se bagă însă în toate și stă numai în mijlocul țăranilor.

ÎNVĂȚĂTORUL: Aceasta este tocmai ce nu trebuie să facă. Eu, fie vorba-ntre noi,... eu îți spun că șefii nu-l
privesc tocmai bine, nu sunt mulțumiți deloc și dacă nu era poporul, de mult ar fi fost scos din slujbă. Da nici
el nu e prost, are nas, nu glumă și știe cum să-i tragă pe sfoară. Ooo, asta poate fi de pildă multora- nu se lasă
până nu termină clădirea. Așa ceva, natural că-ți creiază dujmani. Dar a lăsat pe toți cu gura căscată. Când
faci ceva, totdeauna ești desconsiderat, totuși, ceia ce faci bun, niciodată nu faci zadarnic. Noi toți,
conducători și popor, ne dăm seama ce însemnează să execuți o atare lucrare....deși, p-aici pe la noi, nu e
important ce faci, ci doar faptul că te mișci....

PARACLISERUL: Dumneata ai fost deputat. Dumneata știi că noi n-am tras pe sfoară pe nimeni; totuși
unul din cei ce vânau voturi ne-a spus că eram adormiți, iar acum că ne-am trezit, și că ”promitem bine” !

ÎNVĂȚĂTORUL: Da, așa este, acesta este un popor care promite bine, promite foarte mult... Un popor
format din indivizi care crede fiecare că este interpretul legitim al dorințelor poporului. Dacă însă stăruiește
pe calea progresului, apoi vremuri mari îl așteaptă.

PARACLISERUL: Mi-am bătut capul de multe ori și n-am priceput: ce este ”progresul” ? Ce înseamnă
”vremuri mari” ? Ce-nseamnă că ”promite bine” ? Dumneata, de, ești om studiat.

ÎNVĂȚĂTORUL: He, dragă paracliserule, e mult de spus; e ceva cu care toți sunt de acord. Avânt, viitor
mare, prietene, aceasta înseamnă a merge înainte pe calea binelui. Este a uni toate forțele pentru ca să poți
realiza ceva măreț. Dar asta numai în viitor. Asta e totul .

PARACLISERUL: Hâ,hâ, foarte mulțumesc. Rogu-te, încă o întrebare.

ÎNVĂȚĂTORUL: Cu plăcere !

PARACLISERUL: Să-mi spui în care an, așa aproximativ, va veni acel timp care se chiamă ”viitorul” ?

ÎNVĂȚĂTORUL: Ha, ha haa, acela nu vine niciodată.

PARACLISERUL: Niciodată ?
 409

ÎNVĂȚĂTORUL: Niciodată, desigur, și e natural. Dacă vine, devine imediat prezent și nu mai e viitor. El
vine așa, mereu și pe neașteptate; chiar cuvântul o spune.

PARACLISERUL: Uite, încep să mă dumiresc; totuși, te mai întreb ceva ce nu înțeleg. Ce înseamnă că
poporul promite ? Adică făgăduiește ? Ce făgăduiește ? Și când o împlinește, această făgăduință ?

ÎNVĂȚĂTORUL: Ți-o mai spusei lămurit: făgăduința, promisiunea sunt un plan al viitorului, adică ceva
care se va îndeplini odată, în viitor.

PARACLISERUL: În viitor? Păi dacă viitorul nu vine niciodată, atunci promisiunile, făgăduințele, avântul,
viitorul mare al omenirii nu vin nici ele !

ÎNVĂȚĂTORUL: Păi, stai așa....

PARACLISERUL: Atunci iar te întreb: spune, când vine viitorul ?

ÎNVĂȚĂTORUL: (aparte) Strașnic pălămar ! (Tare): Dragă prietene, dar greu înțelegi dumneata. A opri
viitorul ar fi o nerozie, dacă el ar fi acolo undeva, ar fi pe aici, prin prejur, n-ar mai fi viitor.

PARACLISERUL: Mulțumesc, mulțumesc.

ÎNVĂȚĂTORUL: Înapoia fiecărei noțiuni se ascunde ceva, ca un tertip, ca o păcăleală, totuși ea se poate
înțelege de oricare om care ar fi în stare să înnumere până la cinci. Făgăduiala rimează foarte bine cu
călcarea cuvântului, cu a minți chiar. Și totuși, cel ce promite poate avea drept la stima noastră. Se zice în
general că e greu să menții promisiunile, dar dacă ai un pic de logică în cap, poți fi sigur că e imposibil să le
menții... Dar, hai să schimbăm vorba, să lăsăm să zboare pasărea promisiunilor...Mai bine zii..

(Se aude orga).

PARACLISERUL: Ascultă.

ÎNVĂȚĂTORUL: Cine cântă la orgă ?

PARACLISERUL: Liniște !

ÎNVĂȚĂTORUL: Tare și spărtigos sună acest instrument.

PARACLISERUL: Lui Dumnezeu îi place.

ÎNVĂȚĂTORUL: Cine cântă ?

PARACLISERUL: El e !

ÎNVĂȚĂTORUL: Preotul ? El cântă ?

PARACLISERUL: Da.
 410

ÎNVĂȚĂTORUL: Puteam să jur că doarme și când colo ! S-o fi sculat cu noaptea-n cap.

PARACLISERUL: Nu cred să fi pus capul jos în noaptea asta.

ÎNVĂȚĂTORUL: De ce ?

PARACLISERUL: El este într-adevăr tare ca bronzul. Știu bine, însă, că durerea-l înțeapă puternic de când
a rămas văduv. Ascunde foarte bine, dar ochii seci și turburi îl trădează. Inima lui este ca un urcior dogit și
mereu plin care se dogește din ce în ce. Când îl covârșește durerea, se pune de cântă la orgă, dar mie-mi pare
că-n fiecare notă parcă-și jelește femeia și copilul.

ÎNVĂȚĂTORUL: Da, pare că vorbește cu ei și plânge.

PARACLISERUL: Unii suferă, alții se veselesc.

ÎNVĂȚĂTORUL: Nouă ne este iertat să ne înduioșem?

PARACLISERUL: Nu. O poți face,

dacă nu ești funcționar.

ÎNVĂȚĂTORUL: Da, ai dreptate. Noi suntem veșnic legați de multe considerații și datorii de birou, deci nu
putem....

PARACLISERUL: Păi, să nu dai dracului și cartea și condeiul ?

ÎNVĂȚĂTORUL: Să fie cineva un burtă verde oarecare și tot s-ar înduioșa. De-am putea și noi să ne
dezbărăm de funcția noastră și să putem să fim precum simțim !

PARACLISERUL: Dar cine ne vede pe noi dacă simțim și ne înduioșem ?

ÎNVĂȚĂTORUL: Nu e de demnitatea noastră să ne coborâm la nivelul persoanelor ordinare. După

învățătura, chiar a acestui preot al nostru, nu poți fi două deodată; chiar și dacă vrei, nu poți fi și om liber și
funcționar. Cred că cel mai bine s-ar putea lua pildă de la Primarul nostru.

PARACLISERUL: Și de ce de la el ?

ÎNVĂȚĂTORUL: Ia adu-ți aminte când luă foc percepția circumscripției, că dumneata ai fost cel dintâi la
fața locului, spre a scăpa arhiva.

PARACLISERUL: Asta s-a întâmplat într-o noapte.

ÎNVĂȚĂTORUL: Și cum se zbătea primarul de gândeai că are zece vieți !? A intrat în flăcări cum n-ai mai
văzut ! Și ucigă-l toaca era și el pe-acolo și rânjea într-un colț ! Când femeia, înebunită de groază, țipă la el:
”Acolo e dracu, rânjește și-ți vrea sufletul, fugi de-acolo”. ”Viața? Să mi-o ieie dracu, arhiva doar s-o scap”,
 411

răcnea primarul, prin flăcări și fum. Deci, vezi mata ?Ăsta da, primar, mereu și oriunde, din cap până-n
picioare. De-aceea cred că se va duce în locul de răsplată... PARACLISERUL: Unde ?

ÎNVĂȚĂTORUL: În raiul primarilor și al administrației.

PARACLISERUL: Prietene, ești tobă de carte !

ÎNVĂȚĂTORUL: Ce face ?

PARACLISERUL: He! Mi se pare că-n fiecare cuvânt pe care-l spui se simte fierberea vremii noastre, ba și
ecoul ei. Asta se vede din faptul că nimeni nu mai dă doi bani pe vechile obiceiuri.

ÎNVĂȚĂTORUL: Ce câștigă spărtura dac-o lipești? Chestiile mucegăite trebuie îngropate ca să putrezească.
Și din ele răsare planta tânără și proaspătă. Așa și putrezăciunea care roade pieptul vulgului nostru. Dacă nu
răsare, omul nostru rămâne mort și îngropat. Fierberea, deci, este, și se vede și fără lunete. Când ni s-a
dărâmat biserica veche, cu toții am rămas ca un ciot fără suflare. Părea că s-a terminat cu viața, cu rădăcinile,
și cu rosturile noastre fundamentale.

PARACLISERUL: Mulțimea rămase consternată și mută; numai câte-un tip izolat se pusese pe strigat: jos cu
ea, jos cu ea ! Dar nu pentru mult timp. Mulți priviră pieziș și cu urechile clăpăuge când fu decisă dărâmarea
vechii biserici. Se părea că vechitura aia avea ceva-n ea care o făcea de neatins.

ÎNVĂȚĂTORUL: O mie de lanțuri lega lumea noastră de acea veche ruină, până se ajunse la ziua când se-
ncepu dărâmarea bisericii.Toți priveau cu înfiorare cum dădeam vechiul steag jos, ca să-l punem pe cel nou,
cu culori vii.... Doar ce văzură terminată clopotnița până la vârf. Acum îți spun că aia veche era o rușine, că
trebuia prefăcută în moloz și ruină. Unii găsesc că era înspăimântătoare. Acum au pierdut răbdarea și doresc
cât mai repede noua târnosire.

PARACLISERUL: (schimbând vorba): Aș voi să mai aduc vreo înfrumusețare la aceste ghirlande, dar iată-
i ! Măi, și cum se calcă-n picioare !

ÎNVĂȚĂTORUL: (mirat): Mii de capete și totuși, liniște de mormânt.

PARACLISERUL: Vuiesc numai ca marea-nfuriată când vrea să-nghită o corabie.

ÎNVĂȚĂTORUL: (fals patetic): Acea care vuiește este inima norodului. Ea geme pătrunsă de o presimțire,
cum că ceva deosebit o așteaptă. Pare că se calcă-n picioare în adunare pentru a alege un nou dumnezeu.
Unde e popa? Eu, unul, parcă aș dori să nu fiu de față, parcă mă tem și parcă-mi place.

PARACLISERUL: Și eu, asemenea.

ÎNVĂȚĂTORUL: În ceasuri ca astea, sonda nu atinge fundul inimii. Te-afunzi în adânc, iar ieși, șovăiești,
dar te atrage. Nu știi cum să te hotărăști.
 412

PARACLISERUL: Prietene, eu cred că am devenit sentimentali.

ÎNVĂȚĂTORUL: Eu cred că nu. Noi suntem oameni serioși, nu două fecioare de măritat.

PARACLISERUL: N-avem cum dovedi. Aș vrea numai ceva să mai întreb.

ÎNVĂȚĂTORUL: Cred că ar fi zadarnic. Și așa, tot nimic n-ai înțeles. Bună ziua, mă duc, căci m-așteaptă
școlarii. (iese repede.)

SCENA II

PARACLISERUL: (singur): Da, eu am părerile mele. Ia să m-astâmpăr eu și să nu-mi dau drumul la oricine,
să mă-nchid ca-ntr-un sfânt evangheliar. Acum parcă răsuflu răcorit. Cred că e mai cuminte să tac și să nu
șoptesc nimic preotului. (Uitându-se la ghirlande): Treabă multă nu făcui eu, aici, da nu prea mai e de făcut.
Mă duc să lucrez serios, că lenea e perna lu‘ ucigă-l toaca. (Iese în partea opusă învățătorului).

(Orga, care în timpul celor petrecute a sunat înăbușit, vâjie deodată puternic și termină cu pronunțată
dizonanță. Apare Brand, ieșind din biserică.)

SCENA III

Brand.

BRAND: Nu mai am putere, tonurile ies deplasate și șterse. Orga sună ca ceva de bâlci. Bolțile, tavanul,
pereții și rândurile de stâlpi par că mi se grămădesc în spinare și scot melodii pline de durere ca de sub
acoperișul unui sicriu. Încerc și iar încerc, orga îmi dă un cântec obosit, un oftat din ceasul morții. Nici glas
nu mai am să mă rog. Eu implor cântând și-mi vine ca geamătul unui clopot dogit care plânge-n amurg.
Dumnezeu e surd la durerea mea, la cântecul meu, la cuvântul meu care-i pare o scânceală. De ce mă alungă
de la pragul Lui ?.... Toți își fac cruce și - și spun: ”vai, ce mândră se înalță biserica sa ! Cum a promis, așa a
făcut ”! Că ce cutezător am fost! Am dărâmat, am sfărâmat, am încheiat, am netezit, am dereticat, am aprins
și acum ea stă colo, mare și frumoasă. Cel puțin așa zice lumea. Dar oare așa o fi ? Văd ei just ? Sau eu nu
mai reușesc să văd ? Eu nu mai am ochi, dar mai am încă onoare. Este ea mare? Este ea într-adevăr
întruchiparea visurilor mele chinuite ? Este ea asemenea templului cerut de Dumnezeu, cu bolți atât de largi
încât să acopere tot răul din lume ? O, de ar fi trăit Agnes, mi-ar fi spus, și eu aș fi știut sigur cum este într-
adevăr această nouă biserică ! Și eu n-aș fi acum așa, fără curaj ! Pe aceasta mare, ea o vedea în ciupercuța
aceea mică; oh, și cum știa ea să-mi șteargă orice îndoială ! Ooo, cum unea ea tot! Cer și pământ era pentru
ea tulpina și coroana unui pom.
 413

(Uitându-se la cele pregătite pentru sfințire) Ghirlande, steaguri, cântări de școlari,.... acolo la casa parohială
poporul se îngrămădește ca la ceva deosebit. Unii s-au cocoțat pe zăplazuri... Bre! Și inițialele mele în
poleială ! Dumnezeule, bune, dă-mi lumină ! Ori, mai bine, prăvălește-mă 1000 de pași mai la fund !....
Numai puțin și începe serbarea. Toți ochii îmi vor arunca săgeți, și numele meu pe toate gurile. Oroareeee!
Oh, cum mă doare ! Că eu cunosc gândurile lor. Cuvintele lor mă vor arde pe față. Discursuri solemne și
elogii deșirate suflă ca un vânt de ghiață peste capul meu ! Mă simt așa de slab și prostit, încât mi-e teamă că
voi încremeni în fața grosolăniei sufletului lor. De ce nu pot zbura peste prăpastia fără fund ?

SCENA IV.

PRIMARUL (vine în uniformă de gală cu eșarfă; și salută pe preot radios).

PRIMARUL : Eheheheeei ! E ziua cea mare! Sabatul, după cele șase de trudă. Vom strânge pânzele
corăbiilor, dar vom înălța drapelele duminicii ! Vom pluti în voia curentului, și ne vom bucura cu sânge rece,
cu liniște dar și curaj de marea operă. (Strângându-i mâna): Mult noroc, deci, mare și nobile om, căruia
datorăm această măreață lucrare. Mult noroc ! Faima ta a întrecut hotarele ! Crede-mă, sunt foarte mișcat și
neînchipuit de vesel. Dar dumneata ?

BRAND: Gâtul meu e ca prins într-un laț !

PRIMARUL: Hei, trebuie să treacă această senzație ! Astăzi glasul Sfinției Tale trebuie să tune, părinte, să ții
o predică vibrantă ! Trebuie să te arăți în toată strălucirea Sfinției Tale. Că doar te bucuri de un prestigiu
nemaipomenit. Și ce rezonanță are biserica! Toți au admirat-o. Păi lumea trebuie să rămână înmărmurită.

BRAND: Așa ?

PRIMARUL: Protopopul e mai mult decât încântat. Urechea mea l-a auzit: ”ce nobil stil, ce înălțare de suflet
în fiece formă !” Aci, cea mai mică dojană o să pară furtună.

BRAND: Glumești?

PRIMARUL: Absolut deloc.

BRAND: E cu adevărat mare ? Sau numai pare ?

PRIMARUL: Crezi că ni se pare? Nu, e largă cât un heleșteu.

BRAND: Să fie oare așa ?

 414

PRIMARUL: Cred că e cea mai mare, în întregul fiord. Îmi pare chiar prea mare pentru noi de aici. În alte
ținuturi, mai în sud, ar fi poate nu așa mare, dar aici, în stâncoasa noastră țară, între fielduri și fiorduri, între
râpele noastre, ea pare o zidire de giganți.

BRAND: Da, e adevărat. Avem azi o minciună nouă în locul uneia vechi.

PRIMARUL: Cum asta ? Ce vrei să spui ?

BRAND: Mutarăm, vai, privirea bietului popor de la bătrânul monument plin de amintiri la o clopotniță
modernă care se pierde în nori. Poporul se încântă azi de cea nouă, în timp ce se îndestula de cea veche.
Odinioară corul striga: ”O, ce venerabilă vechitură” ! Acum corul urlă: ”Ce maestoasă, asta nouă, cea mai
grozavă de pe pământ ”! În ambele cazuri, un simplu idol.

PRIMARUL: Prietene, poate ai dreptate. Eu însă nu pot fi așa aspru cu poporul. Nu cred că cineva poate fi
așa de năimit să pretindă una și mai mare.

BRAND: Un om care se pretinde luminat ar trebui să vadă că într-adevăr biserica nouă este mică. A nu o
spune, ar fi a minți. Dumneata îți dai seama de ce vorbești? Eu nu pot considera om mare pe unul care ține
socotelile la o vamă și hotărăște dările la o percepție.

PRIMARUL: Iartă-mă părinte, dar ești sucit. Ca ce să-ți critici propria operă? Ce te-ncălzește să numești
mică și urâtă o astfel de măreție construită cu atâta trudă ? Poporul este perfect mulțumit, pentru el este
ideală. Ei n-au văzut alta mai bună și n-o doresc. De ce să trimiți raza de lumină exact acolo unde el nu vede,
ca să-l turburi ? Cu făclii în mâini, ei azi se îndreaptă și se chinuiesc să-și croiască drum prin întuneric, spre
lumină. Și ce să mai vorbim ! Totul e chestie de credință: n-are importanță dacă biserica e un coteț de câini,
dacă poporul crede cu tărie că este o imensă catedrală.

BRAND: Mereu aceeași teorie, bună la toate.

PRIMARUL: Și-apoi asta e serbarea noastră. Cei ce vin, sunt musafirii noștri și n-ar fi bine să nu le dăm
cinstea ce li se cuvine. Contrariu, totul pledează contra onoarei Sfinției Tale. Liniștește-te și conformează-te
situației.

BRAND: Și adevărul ?
PRIMARUL: Adevărul este o rană care e mai bine să n-o zgândări.

BRAND: Adică cum ?

PRIMARUL: Daaa! Pentru ca și poporul să poată venera potirul de argint pe care Consiliul Comunal a
hotărât să-l ofere Sfinției Tale. Inscripția de pe el ar deveni o anomalie, dacă ne-am pune acum să contestăm
mărimea și splendoarea bisericii abia construite.O curată bucurie pentru dușman. Chiar și cântecul corului,
compus pentru această ocazie, nu mai vorbesc de toastul pe care l-am pregătit eu, ar deveni ridicole, ba chiar
absurde, dacă am începe să ne plângem că biserica e mică și urâtă, sau mai știu eu ce.... Ooo, dar ar fi o
 415

nenorocire, ar fi prăbușirea operei ce ai clădit, din toate acestea ai avea numai de pierdut. Cată-ți treaba,
părinte, și ia aminte.

BRAND: Ce dureros se petrec lucrurile ! O serbare de mincinoși pentru a celebra o minciună.

PRIMARUL: (din ce în ce mai speriat): Aoleo, dragă părinte, Doamne ferește să mai pronunți asemenea
cuvinte violente... Aici e chestiune de gust; deci, în acest caz, cuvinte așa de tari nu sunt la locul lor. Fii bun,
rogu-te și nu mai insista. Mai degrabă ascultă un al doilea argument al meu care nu e de argint ca primul, ci
de aur. Trebuie să știi că ești un copil răsfățat al Duminicii, te bucuri de stima tuturora, și deci, ca să fiu scurt,
ai fost numit Cavaler. Începând de azi, ca membru al ordinului, va străluci pe faldul hainei Sfinției Tale
Crucea de cavaler !

BRAND: Ați face bine să mi-o luați, că deja am o Cruce pe care o port în mijlocul pieptului, și e mult mai
grea. De loviturile ei mă dor obrajii.

PRIMARUL: Cum? Ce? În loc să te simți mândru și emoționat că vei avea un semn de recunoaștere pentru o
așa mare operă ce ai realizat ? Sfinția Ta ești o enigmă și-ți faci singur rău. Păcat ! Mai gândește-te !

BRAND: (bătând din picior): Lasă prostiile, domnule! Pălăvrăgești, pălăvrăgești, și ”inteligent” cum ești, nu
pricepi nimic din tot ce am spus. (Fraza următoare o rostește repede și dintr-o suflare cu o mânie sfântă
unită cu scârbă): Eu nu mă refer la măreția care se poate măsura în metri, în picioare și în coți, ci la ceea care
se reflectă în suflet, elevându-l și înfocându-l, invitându-l la vis și meditație, care trimite raze calde și reci;
la măreția din care izvorăsc mii de pârâiașe care umplu sufletul, din care trebuie să bem setoși, pentru a ne
liniști visele și dorințele. Ea merge ca o stea în noapte,... pe când voi m-ați obosit, istovit și...și...du-te, du-te
de aici, du-te și spune-le, avizează-i că....ohhhh... De-acum vorbește altuia. (Intră scârbit în biserică).

PRIMARUL: (singur):Cine poate înțelege rătăcirea acestui om ? Ce sens au vorbele lui ? Mare, pârâiașe,
plăți, metri, coți, dorinți, stea, noapte, zare...să te invite la vis... Ei, camarade, mi se pare că n-ai mâncat de
azi dimineață.... ! Ori o fi băut ?(Iese).

SCENA V

Brand.

BRAND: (singur, vine în scenă): Niciodată n-am simțit mai profund singurătatea ! Ecoul la întreaga mea
frământare e-un croncănit de ciori, ce-ți face greață. Și mulțimea, acolo, rîde ! ( Privind după primar): Ah,
cum aș putea să te calc în picioare, ins disprețuitor a tot ce e mare și bun ! De câte ori vreau să-ți ridic
privirea deasupra șiretlicului și minciunii, de câte ori vreau să te înalț la un gând mai elevat, tu scuipi sufletul
tău trândav și nerușinat în fața ochilor mei. O, Agnes, Agnes, fără rost îmi chinuiesc sufletul ! De ce ai fost
 416

tu așa de plăpândă? Obosit sunt și eu de calea lungă din care nu dau înapoi, dar nici nu înving. Războinicul
răzleț e fără nădejde!

SCENA VI

Brand, Protopopul

PROTOPOPUL: (vine prin față, repetându-și predica): O, fiii miei, mielușeii miei... (dându-și seama): Iartă-
mă, frățior întru Domnul și în misiune, că vorbesc ca și cum aș aiura ! Serbarea aceasta unde toată suflarea se
ostenește, predica ce am pregătit de-abia ieri, toată mi s-a grămădit în cap. Dar să nu dăm prea mare
importanță acestui fapt. Frăției Tale ți se cuvine mulțumire și prea mărire, căci în ciuda gălăgioșilor și
invidioșilor, fără șovăire, ai spart ghiața și ai dat la pământ ce era coșcovit și putrezit. Azi ești plin de faimă !
Uite ce mândră biserică, strălucește-n soare !!

BRAND: O, nu ! Mai e muuult de făcut !

PROTOPOPUL: Ce-i lipsește, amice drag ? Nu mai rămâne decât consacrarea.

BRAND: Noua casă a Dumnezeului meu cere noi simțiri și inimă curată.

PROTOPOPUL: Răbdare numai, și acelea vin de la sine. Bolțile înalte și luminoase îți vor aduce numai
suflete nepătate. Rezonanța minunată a acestei biserici va face ca cuvântul Sfinției Tale să zboare dublându-
se și mărind credința sută la sută. Ce să mai vorbim, o așa catedrală numai în orașele mari găsești! Crede-mă,
sunt într-o treaptă prea înaltă ca să te măgulesc. Primește, te rog, toate mulțumirile mele ! La praznicul ce
cred că nu va lipsi, îmi voi desfășura în continuare discursul și vei auzi elogii înaripate din partea confraților
mai tineri din protopoiat. Dar... iubite Brand, de ce arăți așa palid?

BRAND: Sunt obosit și descurajat. Odinioară eram bogat în toate, acum....

PROTOPOPUL: (neînțelegând sensul celor spuse de Brand): Eh, e și normal. Foarte clar! Asemenea efort
financiar, de unul singur, fără nici un ajutor de la Stat! Dar acum, greutatea e învinsă, o zi frumoasă ne
surâde. Zi de serbare ! Nu fii slab ! O să treacă! Uite-i cum vin grămadă spre curtea parohială ! Mii de
persoane, o adevărată mulțime, până și din cele mai îndepărtate parohii, gândește-te ! Și câți frați de misiune
participă încă ! Cine se poate potrivi cu Frăția Ta în cuvântare ? Cel mai bun, pus alături, se fâstâcește.
Confrații preoți vin să te îmbrățișeze și toate inimile parohiilor noastre sunt pline de caldă recunoștință.
Antrepriza dumitale astăzi e desăvârșită și creatorul ei trebuie să se bucure. Și ce frumos este decorat totul cu
aceste ghirlande ! Și numele parohului în aur....Și subiectul predicii de astăzi, așa de elevat și grandios ! Dar
gospodăria Frăției Tale ? Tocmai se tăia un vițel când trecui prin curtea parohială. Un animal de soi cum rar
se vede. Cred că nu puțin ți-ai bătut capul ca să afli așa bucățică într-un timp atât de critic, când carnea în
măcelărie este 9 coroane livra ! Dar să lăsăm asta la o parte. Am venit să-ți spun cu totul altceva.
 417

BRAND: Continuați, împungeți, sfâșiați !

PROTOPOPUL: O, nu, dragă prietene, te rog să crezi că manierele mele sunt mult mai dulci; să ne grăbim,
căci nu avem multă vreme la îndemână.

BRAND: Socotiți vițelul caaa......

PROTOPOPUL: Nu, ci de serviciul Sfinției Tale vreau să vorbesc mai mult. E vorba de un punct asupra
căruia de acum încolo trebuie să schimbi tactica. Sfinția Ta pui prea puțin temei pe datini, pe
obiceiuri...Numai că acestea, chiar dacă nu sunt esențiale, ocupă primul loc la noi. A! Tradiția înainte de
toate ! Dragă Doamne, să nu crezi că vreau să-ți fac vreun reproș ! Ești tânăr, spirit vioi, plin de foc, fără
experiență, te-ai coborât deodată dintr-un centru de cultură superioară într-un sat, nu înțelegi datinile
poporului dintr-un cătun pierdut în munte. Totuși, dragă prietene, acum ie musai să dobândești noțiuni mai
precise. Până acum te-ai ocupat prea mult de fiecare persoană în parte. E greșit. Foarte greșit. Masele trebuie
cântărite la grămadă, toate împreună. Ele contează, nu persoana singură. Orice fel de dezbinare trebuie să se
sfârșească. Unitate și iar unitate. Lucrul e foarte important, deși pare mic. Piaptănă cu același pieptene pe
toți, și n-o să-ți pară rău.

BRAND: Vorbiți mai lămurit.

PROTOPOPUL: Sfinția Ta poți vedea cu proprii ochi: ai făcut o faptă atât de bună! Ce mândră se înalță
biserica Sfinției Tale: casă hărăzită ca lăcaș al păcii și al așezămintelor vechi, pentru că Statul vede în religie
puterea sa, păstrarea datinilor sale, protecțiunea sa, forța lui morală. Resursele Statului sunt nevoiașe, deci el
pretinde în schimbul lefurilor pe care ni le dă, ca valută, să fii un bun creștin, un bun cetățean. Deviza e asta.
Crezi Sfinția Ta că Statul plătește bani pentru servitorii altarului, ca pe urmă să-și procure bătăi de cap ? Și
fără a se gândi la propriul său interes ? Apoi cum își poate ajunge el acest scop, decât numai prin funcționarii
săi, de exemplu prin noi, preoții ?

BRAND: (se preface extaziat): Ce înțelept vorbiți ! Continuați, vă rog !

PROTOPOPUL: (nu înțelege bășcălia): Puțin mai am de adăugat. Sfinția Ta ai oferit această biserică
pământului natal și în acelaș timp el este un dar ce ai binevoit a-l face Statului. Și ar fi mult mai cuminte dacă
Cucernicia Ta te-ai conduce de astfel de sentimente, ca și Statul să te protejeze. În sensul acesta văd eu
serbarea de astăzi, tot în acest spirit vor suna clopotele și va fi citit actul de donație. În ce privește dania,
trebuie să - mi făgăduiești cu tărie, că ai înțeles perfect sensul ei, spre a nu se călca principiul.

BRAND: (izbucnind pe jumătate): Asta n-am calculat-o niciodată. Altceva am vrut să fac și Dumnezeu știe
că n-am avut niciodată intențiile pe care mi le aranjezi Sfinția Ta acum.

PROTOPOPUL: Dragul meu prieten, ar fi prea târziu să se înțeleagă altfel.

BRAND: (cu aprindere): Prea târziu? Prea târziu ? Ha, ha! Asta vom vedea !
 418

PROTOPOPUL: Fii rațional. Mă faci să rîd ! Pricepe! Nu-i cuminte să izbucnești. Nu trebuie să-mi
făgăduiești decât lucruri bune. Sufletele credincioșilor, una câte una, le poți îngriji la fel, dacă cucerniciei
tale nu-i lipsește prudența, dar totul trebuie perfect armonizat cu interesele Statului.

BRAND: Ha, prudența!

PROTOPOPUL: Poți sluji foarte ușor la doi stăpâni, de te comporți rațional ! Adică cum ? Preot numai
pentru Stan, Bran și Gheorghe ? Nu. Dimpotrivă, poporul, parohia toată să se adape la izvorul Grației divine,
primind prin Sfinția Ta mântuirea veșnică, prin unitate sufletească. Dacă ai salvat întreaga parohie, în bloc, e
clar că fiecare membru al parohiei câștigă o porție din această mântuire. Se pare că nici nu bănuiești, dar să
știi că Statul este acum pe ju’mate republican; urăște libertatea ca ciuma, dar iubește egalitatea. Însă, cum se
poate ajunge la egalitate fără să se niveleze totul ? Este exact ce nu faci dumneata. Ba faci chiar invers. Ai
alimentat diversitatea părerilor. Ai împins opinia publică spre o inegalitate cum nu s-a mai văzut. Înainte toți
erau membri egali ai aceleiași comunități bisericești; acum fiecare aici are personalitatea sa proprie. Așa ceva
e de groază. Păi Statul are numai de pierdut din asta. În acest ținut a domnit liniștea până acum și hop, ai
venit Sfinția Ta și ai turburat spiritele. Administrația de-abia dacă se mai încumetă să pretindă strictul
necesar ce rezultă din biruri, venituri, accesorii, etc.., că ăștia acum au înălțat capul și se revoltă imediat.
Biserica nu mai este pălăria care se așeza bine pe toate căpățânile.

BRAND: O, ce vederi cu totul noi și neașteptate! Dar și ce perspectivă am înaintea mea, e-îngrozitor!

PROTOPOPUL: (neînțelegând fraza lui Brand): Nu te înspăimânta, la ce ți-ar folosi? Asta trebuie să faci,
nu poți nega. La ora actuală, aici, ne sar în ochi, din toate colțurile, mizeria și un balamuc de te-nfiori. Dar
totuși se zice : ”cât trăim putem încă spera”. Și prin donația bisericii făcută de Sfinția Ta îți crește datoria,
dar și autoritatea de a lucra în interesul Statului. În toate trebuie să se observe o normă, fiindcă altminterea
forțele adversare, ca mânzul nestrunit, doboară garduri, porți, împrejmuire, și orice graniță între
competențele fiecăruia. În toate domeniile vieții, o singură lege funcționează la fel, chiar de are alt nume. În
artă ea se numește școală; în armată, dacă-mi aduc aminte bine, se spune mai hazliu: ”a ține pasul”. Da,
exact, ăsta e cuvântul: spre asta tinde astăzi Statul. ”Pas alergător” ar părea iute. ”Pe loc repaos”, iar nu-i
bine. Toți într-un pas și-ntr-o cadență. Pași cât se poate de potriviți, asta este ce ne trebuie și pentru cei mari
și pentru cei mici.

BRAND: Vulturul în băltoacele drumului și gâsca în albastrul cerului, dincolo de nori, da.

PROTOPOPUL: (Neînțelegând, iarăși): Slavă Domnului, nu suntem animale, totuși, dacă ținem la basmele
și la fabulele noastre, ne este de-ajuns Sfânta Scriptură, unde găsești imagini pentru toate cazurile. De la
Geneză până la Apocalips, mișună de parabole edificante. Să-ți dau de pildă numai un exemplu: Turnul
Babel. Gândește-te un pic: la ce rezultat a ajuns lumea aia, săraca ? Și de ce ? E ușor de înțeles: n-au vrut să
se acomodeze toți la acelaș pas, să întreprindă lucrarea în chip unitar. Fiecare urla în graiul său, n-au știut să
 419

tragă împreună la acelaș jug. Cu alte cuvinte deveniseră cu toții personalități individuale. Își creaseră cultul
propriei personalități.

Aceasta-i prima jumătate a sâmburelui acestei pilde: omul izolat e fără apărare, ie deja pe marginea
prăpastiei. Da, ie clar: pe cine Dumnezeu vrea să piardă îl răzlețește de turmă și-l preface în personalitate.
Până și vechii romani aveau o vorbă: ”acestuia zeii i-au luat mințile”... că om nebun sau om singur e acelaș
lucru. Numai arareori cineva are soarta lui Ilie și foarte des pe aceea a lui Urie pe care David, adică
societatea, l-a trimis în prima linie ca să-l piardă. Asta e soarta omului care devine personalitate solitară.

BRAND: Posibil. Dar pe lângă faptul că eu nu văd în moarte pieirea cuiva, totuși nu înțeleg ce vreți să
spuneți. Adică, dacă oamenii aceia ar fi vorbit o singură limbă și ar fi lucrat după o singură conducere, ar fi
ajuns să înalțe turnul Babel până la cer ?

PROTOPOPUL: Ei, aș ! Numai dacă vrei să înțelegi prin ”cer” înălțimea norilor. Nimeni nu ajunge chiar
până la cer. Dar tocmai ăsta este înțelesul celeilalte jumătăți a sâmburelui acestei pilde: orice construcție care
ar vrea să atingă cerul, cade în bucăți.

BRAND: (aparte, sieși): Ce confuzie, pentru un teolog! (tare):Și totuși, scara lui Jacob ajungea până la cer;
iar rugăciunea și dorința noastră merg și mai departe !

PROTOPOPUL: Da, poate....adică, sigur... Atât cât se poate admite, atât cât nu se alunecă în domeniul
fleacurilor. Inutil să mai insistăm. Natural că cerul este premiul just pentru o viață onestă de credință și de
rugăciune. Dar să nu umblăm cu șoalda: Viața e una și credința e alta. Sunt două cuvinte care nu se pot
pronunța c-o singură răsuflare. Șase zile omul oftează în jug, iar în a șaptea ne înălțăm inimile către
Dumnezeu, prin serviciul divin. Ce ar mai fi dacă toată săptămâna am oficia? Cine ar mai veni la biserică?
Ori, tocmai ăsta e rostul regulelor, al limitelor, al legilor. Să nu se ajungă la confuzie. Să nu atenuăm
parfumul duminicii.

BRAND: A, daaa?

PROTOPOPUL: (bucuros c-a fost înțeles): Păi sigur. Orice chestie, dacă nu e folosită cu măsură își pierde
parfumul. Religia este ca și arta. Dacă o risipești prea mult, se evaporează. Poți vorbi cât vrei despre ideal de
la amvon. Dar după ce te-ai coborât de acolo și te dezbraci și de veșminte, gata, ai ieșit la soare. Cred că te-
am lămurit și te-am ultra -lămurit.

BRAND: Da, sigur, totul e foarte clar, numai că mie nu-mi convine să bag oamenii în sufertașele sufletești
pe care mi le vâră Statul pe gât. (Aparte): Un tâlhar istovit și-a găsit sălașul în cutele sufletului vostru.

PROTOPOPUL: O, dragă, dar vei reuși ca nimeni altul ! Doar că trebuie să privești lucrurile mai de sus, mai
elevat. Când te urci pe o culme, vezi altfel.

BRAND: Cum faci să te sui pe o culme, în timp ce te târâi prin noroaie ?

 420

PROTOPOPUL: Cel ce se smerește se va înălța. O copcă, o cursă, o undiță, dacă vrei, pentru a fi de folos, se
înconvoaie.

BRAND: Aaa, comparăm pe om cu peștii ? Asta s-ar traduce că întâi trebuie să-l omorâm și apoi îl prindem
și ne servim de el.

PROTOPOPUL: Să mă ferească sfântul să cred astfel.

BRAND: Întâi o flebotomie, să-i storci tot sângele. Când l-ai redus la schelet îmbrăcat în piele, cu teoria
Sfinției Tale, îi oferi o viață lividă de stafie de noapte.

PROTOPOPUL: (neînțelegând deloc): Nu răspund, fiindcă în viața mea nu am înțepat nici vârful unui păr de
la o pisică. Ți-am arătat numai concepția mea despre viață, care ți-ar fi de folos și Cucerniciei Tale.

BRAND: Și totuși, nu vă dați seama ce-mi cereți. Trebuie ca la cântecul cocoșului stăpânirii să-mi
tăgăduiesc idealul. Să uit pentru ce am luptat și suferit. Atunci, pentru ce m-a mai creat Dumnezeu?

PROTOPOPUL: Nu-ți pretind aceasta, scumpe prieten. Îți pun în față numai datoria. Să ții ermetic închis în
sinea dumitale tot ce poate păgubi comunitatea: vise, zboruri, idealuri.... Fiecare se scarpină singur unde-l
mănâncă. Plutește în neant după pofta inimii; dar numai în intimitatea sufletului tău, și nu pe față, nu ”coram
populo”; crede-mă că întotdeauna și-au luat pedeapsa cei ce s-au încăpățânat în a se răzleți, în a se arăta
extravaganți și neelastici la negocieri.

BRAND: (din ce în ce mai aspru): Ah, cum văd pe fruntea ta pecetluit adânc stigmatul lui Cain: ”frica de
pedeapsă și speranța de câștig”. Cu acest tip de șmecherie, ai ucis pe Abel cel curat din tine.

PROTOPOPUL: (aparte): Ooo, mă ia și cu ”tu” acum. Se întinde prea mult. (tare): Aș putea să te las să
continui să te rătăcești... dar vreau să te fac să-nțelegi vremea în care trăiești și să înțelegi țara în care
viețuiești. Nu poți birui dacă nu te ții de semnele vremii tale. Păi ce crezi dumneata că poeții, artiștii
neglijează acest aspect ? Sau militarii ? Păi degeaba au ei o sabie în teaca de la dreapta lor? Și de ce ? Pentru
nevoile patriei lor. Asta e o lege perenă, să te adaptezi la nevoile țării, să-ți domini propriul temperament,
fără să încerci să te înalți peste alții sau să le iei înainte. Trebuie să te confunzi cu ceilalți. Da, timpurile sunt
umanitare, cum zice primarul. E! Numai pe linia asta poți ajunge la ceva mare. Dar mai pilește-ți colții, dragă
frate, taie ghimpii, să fii neted ca ceilalți. Nu că o iei pe cărarea dumitale originală. Numai așa, munca
dumitale va avea durată.

BRAND: Ieși, du-te !

PROTOPOPUL: (nu aude): Dictonul ”vocea poporului, vocea lui Dumnezeu” se potrivește vulpilor.
Dumneata vrei să-l aplici la idioatele schimonosituri care se chiamă poporul sfinției tale ? Trebuie să
pătrunzi până-n ungherul cel mai ascuns al fiecărei inimi; dar pentru a reuși, trebuie să-ți netezești toate
nodurile propriului suflet.
 421

BRAND: (scârbit și disperat): Mă voi duce departe de aici !

PROTOPOPUL: Da, ar fi mult mai înțelept. Un om ca Sfinția Ta trebuie să-și caute un cerc mai larg de
activitate. În orice caz e necesar să îmbraci haina vremii. Să fii ca un tambur major care bate tactul la 60 de
oameni cu bastonul. De fapt el este un caporal. În țara noastră caporalul ar fi un conducător ideal. Și parohul
este un caporal. Da, ce te miri așa ? Exact cum un caporal conduce în biserică escadronul de soldați în șir
ordonat și corect, -uite cum va face azi- așa și parohul conduce în paradis pe credincioșii din parohia lui, tot
în șir ordonat și fără să atingă pe ai altuia. Nu e greu deloc. Baza credinței este Autoritatea care conduce
credincioșii prin lege și prin ritualul slujbelor. Asta e o regulă care n-are moarte, dacă te ții de ea cu ochii
închiși. Deci, curaj, frate drag; ia-ți un timp de reflecție, un timp sabatic, de exemplu, ca să analizezi bine
situația, și să nu suferi.

Bine, acum vreau să mă duc în biserică, să-mi pun vocea în acord cu rezonanța. Vezi, nu suntem obișnuiți cu
astfel de sonoritate. E atât de rară prin părțile noastre. Cu bine deci. Voi predica despre discordia intimă a
sufletului și durerea lui, când se șterge în el chipul lui Dumnezeu. Ba, ca să-ți spun drept, poate ar fi
momentul să iau o gustare, un aperitiv ușor. (Iese).

SCENA VII

BRAND (Singur. Rămâne o vreme împietrit, pierdut în gânduri).

BRAND: Am sacrificat totul chemării mele: timp, moștenire, viață, energie, crezând ca un orb că ceia ce am
făcut era inspirat de Dumnezeu. Că adică vocația mea ar fi fost ”divină”. Și când colo, vine acesta, să-mi
cânte din goarna timpului și să-mi deschidă ochii, ca să văd cui duh nenorocit am slujit! Sunt un învins ?
Nu ! Nu încă. Ăștia încă nu mă țin în puterea lor. E adevărat că temelia acestei biserici a sorbit deja sângele
meu, lumina mea, ființele mele iubite. Dar sufletul meu nu-l vor avea. O, ce înfricoșat lucru este să fii
singur ! Oriunde mă întorc dau cu ochii de moarte. Cer o bucată de pâine și ei toți îmi aruncă cu pietre. E
teribil de adevărat ce zicea omul ăsta ! Dar te duce în hău, în abis. Oh, porumbelul Duhului care m-ar fi
limpezit n-a mai coborât asupră-mi. De-aș avea măcar un frate întru credință, care să-mi dea certitudini și
pace !

SCENA VIII

Brand. Intră Einar. (palid, slab, îmbrăcat în negru, se oprește la vederea lui Brand):

BRAND: Tu ești, Einar?

 422

EINAR: Da, acesta era numele meu.

BRAND: Însetez după un om, îmi trebuie o inimă pe care s-o-ncălzesc la pieptul meu ! Lasă-mă să te-
mbrățișez !

EINAR: Inutil. Eu am debarcat demult în port sigur.

BRAND: Îmi porți încă pică !Ți-e încă vie amintirea a ceea ce s-a întâmplat la ultima noastră întâlnire! ?

EINAR: Nu. Tu nu ai fost vinovat. Eu văd în tine numai unealta oarbă trimisă de Dumnezeu care să mă
scoată de sub povara plăcerilor vinovate. Eram un rătăcit !

BRAND: (retrăgându-se): Ce fel de a vorbi e ăsta ?

EINAR: Vorbe rare, limbajul odihnei. Care se vorbește când te trezești renăscut din somnul păcatului....Deși
cunoșteam Învierea din morți, și a doua venire a lui Iisus !

BRAND: (căutând să dea de firul ideii lui Einar): Minunat. Deși auzisem că ai bătut cu totul alte drumuri.

EINAR: Eram un smintit încăpățânat. Nu credeam decât în propria-mi forță, în propria-mi operă. Talentul
meu, pictura mea, vocea mea, mă azvârliseră în gâtlejul satanei. Acum, Dumnezeu să fie lăudat, se făcu
lumină. El nu a abandonat slaba sa creatură și m-a luat sub scutul său la momentul potrivit.

BRAND: În ce fel ?

EINAR: Decăzând rău și trăind în pedeapsă.

BRAND: Pedeapsă ?

EINAR: Zarul beției, al plăcerilor, al jocurilor de noroc, al blestemățiilor.

BRAND: Și toate astea tu le numești mâna lui Dumnezeu?

EINAR: Aceștia au fost primii pași spre mântuire. După care Dumnezeu îmi luă sănătatea, talentul, simțirea,
cheful de viață. Ajuns într-un spital zăcui mai multe săptămâni în fierbințeli atât de mari, că vedeam prin
toate colțurile mii de muște care forfoteau și întindeau mii de aripi. Ieșit din spital, cunoscui tre fete care, ca
trei ursitori, împreună cu un teolog, îmi înlesniră calea către Împărăția lui Dumnezeu, transformându-mă într-
un fiu al Domnului.

BRAND: (între mirare și ironie): Așa ? Extraordinar !

EINAR: O, multe și întortochiate sunt colțuroasele poteci care duc spre ”Port”: când pe văi întinse, când pe
munți înalți cu vârfuri ninse.

BRAND: Și apoi ?
 423

EINAR: Apoi? Pribegii prin țară ca un modest apostol, predicând postul negru. Misiunea aceasta însă este
foarte riscantă, adesea plină de ispite. Diavolul se pune de-a curmeziș, pentru aceea m-am gândit la altceva
mai bun și acum fac pe misionarul....

BRAND: Pe unde ?

EINAR: Pe coasta negrilor. Dar să terminăm, căci eu n-am vreme de vorbă.

BRAND: Nu vrei să te odihnești puțin ? Azi e sărbătoare, e sfințirea bisericii aici.

EINAR: Nu, mersi ! Eu vreau să am de-a face numai cu sufletele de negri. Locul meu este în Africa acum.
Bun rămas ! (Vrea să plece).

BRAND: Cum ? Nu mă întrebi nimic? Nici o amintire nu te reține aici ?

EINAR: Despre ce ?

BRAND: Despre aceea care ar putea plânge de starea în care ai ajuns, față de cum erai.

EINAR: Aaa, bănuiesc că te referi la biata fata aia care mă atrăsese în lanțurile plăcerii înainte ca vocația
credinței să mă purifice ? Eee! Și ? Ce e cu ea ?

BRAND: Stai, stai puțin. Nu erai tu care o atrăgeai și-i promiteai armonii și lumini și culori ?

EINAR: (privește pieziș).

BRAND: Ea fu în urmă soția mea.

EINAR: Ei, și, ce-mi pasă mie de fleacurile astea ? N-au nici o importanță. Mi-e perfect egal. Consider nul și
neavenit ceea ce ție îți pare de preț.

BRAND: Binecuvântat fu traiul nostru, bogat în fericire dar și în suferință; am avut un copil, dar ne-a murit.

EINAR: Eah, nici asta n-are nici o importanță.

BRAND: Ce-i drept, nu ne-a fost dăruit, ci împrumutat. A fost un vis care s-a risipit. După el, se călători și
maica lui, vezi acolo iarba proaspătă pe mormânt.

EINAR: Ah ! Secundar.

BRAND: Și aceasta ?

EINAR: Cine mai gândește la așa ceva ? Eu te întreb doar: cum a murit ? La asta răspunde-mi !

BRAND: Cu speranța plină în alți zori. A plecat cu inima plină de bogăția înaltelor dorinți dar și
recunoscătoare și plină de mulțumire pentru tot ce viața i-a dat și i-a luat.
 424

EINAR: Copilării. Cum era credința ei ?

BRAND: Neschimbată și de neclintit.

EINAR: În cine?

BRAND: (mirat): În Dumnezeu.

EINAR: Numai în El ? Hă, hă, atunci e condamnată.

BRAND: Ce tot spui?

EINAR: Vai, e osândită !

BRAND: (liniștit): Pleacă, nemernicule. Ești un nătărău.

EINAR: După teoria ta...! Dar regele iadului te va lua și pe tine în ghiare. Și tu ca și ea veți fi condamnați la
focul cel veșnic.

BRAND: Cum, tâmpitule, tocmai tu care până ieri te-ai bălăcit în cloaca păcatului îndrăznești să osândești pe
alții ?

EINAR: Pe veștmântul meu nu poți zări nici cel mai mic petec. Giulgiul credinței m-a spălat de orice pată.
Curățită e haina lui Adam al meu, ciocanul de lemn, toaca de veghe, odăjdiile mele sunt curate, fiindcă eu nu
fac economie de săpun. Eu cred în rugăciune. Sunt alb și imaculat pe altarul sfințeniei.

BRAND: O, huoo!

EINAR: Sunt eu care am dreptul să zic huooo! Aici miroase a pucioasă. Iarăși văd ceva ca cornul dracului în
jurul tău. Eu sunt sămânța de grâu a cerului, tu pleava întunericului. În fața mea tu ești un nimic. (Iese).

SCENA IX.

BRAND: (uitându-se o clipă în urma lui Einar, uimit, perplex)

BRAND:(ochii lui i se luminează deodată și izbucnește, mișcat de o revelație): Iată, acesta era omul care-mi
trebuia acum, ca să-mi deschidă ochii și ca să umple în mine ultimul abis. Acum știu care este următorul pas:
să rup orice legătură ! Dacă nenorocitul ăsta a făcut-o, eu, cu atât mai mult trebuie să-mi înalț propriu-mi
drapel, cu riscul să rămân singur lângă steag ! Hăă! Cu riscul să nu mă urmeze nimeni ! Furtună, deci, în
această liniște de moarte!
 425

SCENA X

Primarul.

PRIMARUL: (vine în grabă): Vino-ndată, dragă părinte, căci credincioșii așteaptă de prea demult timp.
Procesiunea e gata să pornească ! Numai dumneata mai lipsești.

BRAND: N-au decât să vină !

PRIMARUL: Fără Sfinția Ta ? Dă-ți seama ce spui ! Vino-ți în fire ! Uite-i, se îndreaptă spre casa parohială,
călcându-se-n picioare! Ohuuoo, parcă sunt o viitură de primăvară. Se-mbulzesc încoace și strigă... auzi-i
cum strigă după preot ! Vor să vadă pe preot. Hai, că mi-e teamă că devin neoameni !

BRAND: (bățos): Mie nu-mi e frică. Eu nu-mi ascund fața în nisip.

PRIMARUL: Hai, vino !

BRAND: (teribil): Niciodată n-ai să mă vezi în mijlocul acestora ! N-am loc între sbiri și pigmei. Stau aici !

PRIMARUL: Ce, nu ești întreg?

BRAND: Drumul vostru mi-e prea strâmt.

PRIMARUL: (neînțelegând): Ăăăă, păi și mai strâmt o să devină când or apuca să năvălească aici. Haide, că
ăia rup gardul, ca sălbaticii. Nici uniforma, nici amenințările mele, nici ocările n-au avut nici un efect. Uite,
uite cum și protopopul și preoții și funcționarii sunt împinși la marginea prăpastiei... Haide acolo, haide,
scump prieten ! Ne strică și ghirlande și podoabe și tot. Ah, e prea târziu. Au distrus tot...( Mulțimea
năvălește în scenă, sălbatică, în totală dezordine, îndreptându-se spre biserică).

SCENA XI

Aceiași, Mulțimea, Notabilii din nainte.

UN ȚĂRAN: Părinte !

ALTUL: Să vie popa !

ALTUL (de departe): Dă-ne dezlegare, părinte !

ALȚII: Deschideți biserica !

PROTOPOPUL: (prins de vălmășag): Domnule primar, fă ordine !

PRIMARUL: Imposibil ! Nu m-ascultă nici pe mine.

 426

ÎNVĂȚĂTORUL: (lui Brand): Vorbește, Sfinția Ta ! Luminează pe acești zavragii. Spune-le, ce facem noi
aici ? Ceva urât sau ceva măreț ?

BRAND: (cu toată puterea vocii): He, heee ! Bărbaților, Oameni buuuni !

(Mulțimea se oprește din tumult și-l ascultă îngrămădită).

BRAND (continuă, satisfăcut de situație): Iată că trece o suflare puternică peste lâncezeala sterilă a
sufletului acestei mulțimi înăbușită de voi, manipulată de voi, funcționari ai nimicului, iată această mulțime
care în sfârșit urlă: ”vrem viață nouă”! Daaaa, ați ajuns la o răscruce capitală, oameni buni! Trebuie să
reînoiți totul. Să distrugeți orice infecție cu focar cu tot. Numai atunci se va înălța adevăratul templu unic,
curat și spațios, cum trebuie să fie, și nu ăsta micuț, meschin, și nesfințit.

FUNCȚIONARII: Popa ăsta aiurează !

PREOȚII: E smintit.

BRAND: Da. Am fost. Aiurit, smintit și nebun ! Când am crezut că voi slujiți pe acel Dumnezeu care vrea să
fie slujit în duh și adevăr. Da, am fost nebun să cred că aș fi putut să-L leg pe Dumnezeu de voi cu tocmeli
mincinoase și slujbe negustorești iluzorii, cum faceți voi. Și să socotesc că astfel v-am apropiat slavei. În
biserica cea veche și ruinată mă îngânam, ca un laș ce am fost, în iluzia că dacă o fac de două ori mai mare
vă câștig. Iar dacă o fac de 5 ori mai mare, v-am dat tot ce trebuia să vă dau.

UNII din MULȚIME: Și nu e așa ?

BRAND: Phaa! Cum să fie așa ? Ar fi trebuit să cer TOTUL sau NIMIC ! Nu să alunec pe drumul de
compromis, pe care-l știți cu ochii închiși de la toți ăștia de față care întâi vă păcălesc și pe urmă vă jupoaie.
Adică, în îndoiala mea să mă întreb: ce sumă trebuie pentru al meu TOT ori NIMIC? Ce lașitate, pe mine, a
lăsa din preț ! A-ți schimba linia de conduită ! Dar azi, e Dumnezeu care a intervenit ! Azi, trâmbița judecății
a sunat deasupra acestui templu, și eu am auzit-o, și m-a umplut de spaimă sfântă. M-a făcut să stau ca David
înaintea profetului Nathan. Trăznit, adică ! Acum nu mai încape îndoială. Poporul meu, ascultați ! Duhul
compromisului este satana însuși.

MULȚIMEA (cu emoție crescândă, revoltată): Afară cu cei vicleni care ne oțelesc în rele și ne înșeală !
Afară cu cei ce ne-au supt sângele !

BRAND: În spatele vostru rânjește dujmanul viclean care v-a pus cârpa la ochi. Știm pe cei care au sădit în
inimile vostre răul. Ei sunt lângă voi. V-ați risipit forțele zadarnic, eul vostru l-ați risipit și pe el. Așa, pe
rând, pân-ați atins fundul hăului sufletesc, pe veci. Ce este pentru voi biserica ? Vă ademenește pompa și
strălucirea ? Cântec de orgă și clopote? Doriți voi ca în biserica voastră să domnească și flacăra și ghiața ?
Sau doar discursuri lustruite, șușotite, croncănite, după toate fițele artei, predici viclean tâlcuite... spirite care
numai vă zgândără rănile, deși ei bălmăjesc despre sfânta ardoare.
 427

PROTOPOPUL: (aparte): Îl atinge pe primar, care, e drept, e cam flecar.

PRIMARUL: (aparte): Sigur că despre protopop vorbește. Cum e el palavragiu ....

BRAND: (le spune pe toate într-o suflare, ca să nu dea spațiu să fie întrerupt ): Numai spoieli v-au predicat
și comedia riturilor exterioare. Păi la teatru stați mai liniștiți și mai atenți pentru că măcar acolo se joacă mai
cu talent și mai cu suflet decât în biserică, cu slujbele lor plătite cu vârf și-ndesat. Și v-au tot bătut la cap cu
râvna pentru ziua a șaptea de sărbătoare, după care iar viața de brută și fără sens, cu sufletul înăbușit în haina
strâmtă de toate zilele. Astfel, sfânta carte a vieții voi o păstrați în ladă până la următoarea sărbătoare. Nu
aceasta a fost intenția mea, atunci când am golit paharul sacrificiului. Biserica mea, mare, așa cum am visat-
o, aș fi vrut să cuprindă în ea TOT ori NIMIC. Adică nu numai credința și doctrina, ci și munca zilnică, tihna
serii, gândul chinuit al nopții, focul sângelui din tânărul nărăvaș, tot ceea ce fiecare strânge în suflet rând pe
rând, și de la mic la mare. Până și rîul care spumegă, pădurea care visează, furtuna care-și umflă plămânii,
toate trebuie să se contopească aici în ghiață cu sunetele plângătoarei orgi, cu cântările de evlavie ale
credincioșilor. Departe de mine cu această operă aparentă pe care am realizat’o aici, această măgăoaie cu
nume de biserică, ea trebuie condamnată fără apel. Ea este mare numai în minciună, în duh ea s-a năruit deja,
lașe ca și voința care a zidit-o.

VOCI: Vai, nouă!

BRAND: Nu cârpiți și nu înăbușiți binele care e deja numai un biet germene. Șase zile să ascundeți steagul
Domnului, din cauza muncii istovitoare, ca să-l înălțați doar în a șaptea zi !

POPORUL: Mergi în fruntea noastră și să se cutremure dujmanii. Vom învinge împreună !

PROTOPOPUL: Nu-l ascultați ! El n-are credință! El nu e creștin !

BRAND: (către protopop): Ei, bravo, iată abisul care ne separă pe noi doi. Tu însuți îl descoperi cu
cleveteala ta. Pe cine înțelegeți voi creștin ? Pe acela care roade numai pentru sine ? Prin scamatorie voi
atingeți scopul vostru. Ce vă pasă de mântuirea sufletului ? Arătați-mi un suflet care datorită învățăturii
voastre n-a aruncat peste bord partea cea mai bună din el însuși! După ce țopăie și petrec, la fluierul unui
șarlatan, storși de bucuria vieții și scrâșnind, se întorc la altarul Domnului, goi și dârdâind. Păi cum, voi
credeți că e de ajuns să maimuțăriți rugăciunea, pentru a deschide cerul ? Separând pe omul din lăuntru, vă
furișați spre templul lui Iehova, îl căutați pe el ca neputincioșii invalizi. Cum să-ți faci cărare spre treptele
Tronului etern numai prin slăbiciune, țopăind și petrecând, îmbătrânind în rele ? Ce să facă Dumnezeu cu voi
? Nu a strigat El destul de tare ? ”Nu puteți moșteni Împărăția Cerurilor dacă nu curge în vinele voastre un
sânge tânăr reînoit . Fiți mai întâi asemenea copiilor”... și astfel cu obrajii fragezi să pătrundeți în casa vieții,
să intrăm împreună în casa lui Dumnezeu !

PRIMARUL: (neînțelegând chiar nimic, arătând spre biserică): Da, bine, hai să intrăm. Descuie deci, ușa !

POPORUL: (timid, dar înțelegând foarte bine sensul discursului lui Brand): Nu, nu aceasta.
 428

BRAND: Biserica Domnului, care este și a mea, nu are hotare, nici măsură, nici sfârșit ! Nici o cheie nu
poa’so-nchidă. Pământul îi este dușumeaua; marea și câmpia, muntele și livezile, fiordul.... numai cerul cu
bolta lui poate acoperi o biserică atât de mare. Numai înăuntrul ei munca ta severă în cele 6 zile are răsunet
în cer și poți munci duminica fără a o profana, căci Credința și viața sunt nedespărțite. Biserica vrea să
îmbrace totul, ca o scoarță, întreg copacul, acolo viața și credința vor fi una și aceeași, munca ta, legea și
Doctrina va fi un singur fuior. Truda necesară spre a împlini această faptă elevată va fi una cu avântul spre
bolțile înstelate, ca jocul străbun de copii de sub pomul de Crăciun, ca și dansul regelui David în fața
chivotului divin. (Brand se pornește ca o furtună prin mulțime. Câțiva se dau înapoi dar cei mai mulți se
grămădesc în jurul lui Brand)

MII DE VOCI: Ne-am luminat ! A sluji viața și pe Dumnezeu una este !

PROTOPOPUL: (agitat, căzut în mare panică): Vai, vai, ăsta ne ia de sub nas turma. Hei, domnule primar,
domnule secretar, paracliserule, ... domnule șef al jandarmeriei! Arestați-l, este un agitator ordinar!

PRIMARUL: (sec): Răbdare, ce Doamne apără ? Chiar vrei să iei taurul de coarne ca să-l dresezi ? Lasă-l
întâi să-și verse toată furia și se liniștește el.

BRAND: (mulțimii, continuând pe acelaș ton): Înainte ! Dumnezeul nostru nu este aici. N-are loc între astfel
de inși ! Asta nu poate fi casa lui. Împărăția Lui este dulcea libertate ! ( Închide ușa bisericii, răsucește cheia
încuind ușa și ia cheia în mână). Nu vreau să mă mai chem preot ! Mi-e și rușine când mă gândesc că m-am
chemat vreodată ! Îmi iau înapoi și dania, o declar nulă ! Și nici o mână nu va smulge această cheie din mâna
mea, ca să-și țină sfeștaniile lui rușinoase ! (Aruncă cheia în fluviu. Lumea e din ce în ce mai entuziasmată,
ierarhii, funcționarii, șefii din ce în ce mai uimiți.Se vede clar mișcarea fiecăruia. Brand continuă):

De voiți să pătrundeți în ea ca sclavi ce sunteți ai țărânei, strecurați-vă prin gaura cheii, sau prin pivniță.
Îndoiți-vă spinările, tăvăliți-vă în murdărie și desfătați-vă în fum ! Că doar sunteți mlădioși, chinul beznelor
vă-ndoaie, și răsufletul vostru e ofticos, din piept de rob; așa că n-aveți decât să vă târâți ca șerpii otrăvitori.

MULȚIMEA (afară de câțiva, rămâne entuziasmată de acest gest și-l aclamă cu voci de entuziasm).

PRIMARUL: (încet și ușurat): S-a terminat cu numirea lui de cavaler.

PROTOPOPUL: (idem): Sigur, nu va fi ales niciodată episcop.

PARACLISERUL: Când va auzi episcopul, se va face oțet !

BRAND: Veniți voi, cei renăscuți, veniți cu mine departe de mocirla sufletească a acestui cătun infam.
Scuturați țărâna de pe încălțămintele voastre și urmați-mă pe drumul gloriei. Afară cu minciuna și înșelătoria.
Hai, treziți-vă, odată pentru totdeauna ! Că oricum, tot trebuia să vă treziți într-o zi. Rupeți cu orice jumătăți
de măsură! Cu orice micime, cu orice nehotărâre. Să lovești, în sfârșit, dujmanul în față, declarându-i
război pe viață și pe moarte.
 429

PRIMARUL: Stai, asta e rebeliune curată. Iau act !

BRAND: Ia ce vrei. Cu voi, eu rup orice legătură !

POPORUL: Arată-ne calea, te urmăm. Hai, treci în frunte !

BRAND: Da, oameni buni ! Din șesul infectat, peste ghețurile muntelui, departe. Să străbatem tot pământul!
Să descătușem toate sufletele de sclavia în care l-au vârât. Unde e noapte, să se facă lumină. Să curățim, să
extirpăm lașitatea și robia formelor. Să refacem urmele Domnului care au fost șterse de farisei, de scribi, de
șefii perfizi! Să învățăm pe fiecare să fie Om, nu servitor ! Fiecare să fie Preot, nu laic supus! Să fim cel
dintâi exemplu ! Și întreg pământul, să-l prefacem în ceia ce a fost totdeauna: templul lui Dumnezeu.

(Mulțimea entuziasmată, cu învățătorul, paracliserul și cântăreții, în frunte, se adună în jurul lui Brand și-l
ridică glorios pe umeri.).

UN ȚĂRAN: Mari vremuri trăim.

ALȚII: Ce viziuni luminoase ni se descoperă prin vorba acestui om !

(Mulțimea suie cu Brand pe munte, puțini mai rămân în urmă).

PROTOPOPUL: (celor care se depărtează, suind cu Brand): O, orbilor, mișei ce sunteți ! Vi s-au luat
mințile ? Nu vedeți voi, în vorbele ăstuia, jocul satanei ?

PRIMARUL: Întoarceți-vă ! Un preot adevărat stă între apele liniștite ale satului vostru. Ce urmăriți voi ?
Cui vindeți țărmul ce lăsați aici ? Mergeți la prăpastie. (Smiorcăindu-se): Aaah ! Câinii aceștia nu vor să mă
ia-n seamă !

PROTOPOPUL: (Acelaș joc): Gândiți-vă la avutul vostru, la căminurile voastre !

VOCI: Roua cerului ne va fi nouă mană !

ALTE VOCI: O să facem case și mai mari !

PRIMARUL: Hăi ! Gândiți-vă la terenurile voaastre, la turme, la oi , la poiata de păsări !

UN ȚĂRAN: Când vom flămânzi, vom cânta ”Osana!”

PROTOPOPUL: Cine va hrăni pe copiii voștri ?

ALTE VOCI: Când aleșii Domnului au flămânzit, le-a căzut mană din cer !

PROTOPOPUL: N-auziți strigătul nevestelor voastre ? Copiii voștri plâng că i-ați abandonat !

UN ȚĂRAN: Noi urmăm unuia, și acela ne va povățui.

 430

TOATĂ MULȚIMEA ÎN COR: Ori cu noi, ori contra noastră !

PROTOPOPUL: (îi urmărește cu mâinile încrucișate pe piept și se exprimă, descurajat): Ce stingher stă
păstorul bătrân fără turmă ! Am rămas gol, în cămașă. Ce mă fac fără bani ?

PRIMARUL: (amenințător către Brand): De-acu te-ai terminat, te-așteaptă pieirea, Brand !

(Către protopop și ceilalți preoți): Victoria, tot a noastră fi-va, dom-le protopop !

PROTOPOPUL: (plângând): Victoria ? Când ei ne-au părăsit cu toții ?

PRIMARUL: Îi cunosc eu prea bine ! Nu suntem încă bătuți ! Să strângă el, numai, chinga ! (Se duce după
mulțime, la o oarecare distanță).

PROTOPOPUL: Dar... unde se-avântă primaru-ăsta ? El are curaj, de fapt. Hai să încerc și eu, numai că io o
să-i urmăresc așa, mai încetișor, ca să prind câțiva din ei. (Către funcționari și jandarm): Hai, că-mi trebuie
un bidiviu înșeuat ! Găsiți-mi-l... d-ăla sigur, obișnuit cu muntele. (Ies cu toții. Se face întuneric).

CORTINA

ACTUL V

TABLOUL VIII

(Scena s-a mutat lângă așezările cele mai de sus ale provinciei. Locul este ca o strachină. Peisajul se înalță
în zare pierzându-se în largi platouri pustii. Spre fund, panoramă de munți. Plouă).

SCENA I

BRAND: (urmat de mulțime, copii, femei, bărbați, tineri și bătrâni, suie împreună pe munte): Priviți în sus !
Acolo este viața și victoria. Somnul, uitați-l în valea- aia –ntunecoasă sufocată de ceață și rămasă sub nori !
Și voi, oameni ai lui Dumnezeu, zburați sus și liberi !

UN ȚĂRAN: Stați mai domool, că tata nu mai poate de fel.

ALTUL: Eu n-am mâncat de ieri și mi-e foame de mor !

ALȚII, CÂȚIVA : Satură-ne tu. Dă-ne să bem ! Părinte !

BRAND: Cine se poate gândi acum la mâncare ? Nainte ! Să trecem întâi munții.
 431

ÎNVĂȚĂTORUL: Dar care e drumul?

BRAND: Toate drumurile sunt bune, dacă duc la țintă. Urmați-mă pe ăsta !

UN ȚĂRAN: Drumul ăsta e prea rîpos, și ne prinde noaptea-n grohotiș !

BRAND: Drumul prăpăstios e cel mai scurt, scurtează pe cel lung.

PARACLISERUL: Dăm de biserica de ghiață.

O ȚĂRANCĂ: Copilul meu este bolnav.

O ALTA: Eu am o bubă la picior.

ALTA: De-aș avea numai un pic de apă !

ÎNVĂȚĂTORUL: Hrănește poporul, preotule, altfel șovăiește.

UN ȚĂRAN urmat de VOCI NUMEROIASE: Fă o minune ! Fă o minune !

BRAND: Oh, viața voastră în robie v-a stigmatizat rău de tot. Vreți plata înainte ! Dar ce ați lucrat ca să
cereți răsplată ? Scuturați somnul vostru, că de unde nu, scoborâți iar în mormânt.
ÎNVĂȚĂTORUL: Apăi asta-i drept ! Întâi muncă, luptă și apoi răsplată. Da, da !

BRAND: Da, o s-o aveți răsplata, oameni buni ! O s-o aveți, pe cât e de adevărat că e un Dumnezeu care
vede toate !

MULTE VOCI: El e un profet ! Sigur, un prooroc.

MAI MULȚI DIN CEATĂ: Părinte, lupta va fi grea ?

UN ȚĂRAN: Dar mai e lung chinul acesta ?

ALTUL: În ce primejdii ne aruncă?

ALTUL: Și va trebui să avem și curaj pe lângă toate ?

ÎNVĂȚĂTORUL (cu voce joasă): Voi putea să scap cu viață ?

ALTUL: Și cu ce vom fi răsplătiți ?

O FEMEIE: Și copilul meu n-o muri cumva în această luptă ?

PARACLISERUL: Dar vom avea victoria până pe marțea viitoare ?

BRAND: (uitându-se uimit și deznădăjduit la ei): Ce sunt întrebările acestea ? Ce vreți să știți, de fapt?

PARACLISERUL:Păi, mai nainte de toate vrem să știm cât timp vom lupta ? Apoi numărul eventual al
victimelor, ce pierderi o s-avem ? Și-n sfârșit ce avantaje vom avea de la această victorie ?
 432

BRAND: Aaa, deci asta vreți să știți ?

ÎNVĂȚĂTORUL: Păi, fără-ndoială. Că jos, întrucât am fost luați în grabă, n-am discutat această treabă
chiar lămurit.

BRAND: (indignat): Atunci, vă voi spune numaidecât.

MULȚIMEA (strângându-se în jurul lui): Vorbește-ne, vorbește-ne !

BRAND: (apăsat, clar și destul de legat și de repede, ca să nu poată fi întrerupt):

Vreți să știți cât durează adevărata luptă ? Până la sfârșitul vieții. Până ce veți fi jertfit totul, până vă
veți elibera pe veci de orice compromis; până când, cu deplină voință, veți fi hotărâți ferm să nu ezitați în
fața acestui dictat : ”TOT ori NIMIC”.

Cât vă costă lupta și jertfa voastră ? Pierderea tuturor idolilor voștri și a moliciunii petrecerilor
voastre lascive din sărbători; vă costă pierderea lanțului de aur al sclaviei; și toate pernele slăbiciunilor de
orice fel, care pe Eternul Dumnezeu îl jignesc.

Prețul victoriei ? Curăția voinței, avântul credinței, sufletul integru, omul de caracter. Și fericirea de
a voi să te jertfești fericit, până la moarte, și după, până la mormânt.

Ce veți primi ca răsplată supremă ? Cununa de spini în jurul capului vostru !

Iată deci toate avantajele ce le veți avea !

POPORUL: (cu disperare): Trădare ! Trădare ! Asta e înșelătorie. Ne-a amăgit !

BRAND: Eu niciodată nu mi-am schimbat cuvântul, nu v-am spus altfel, nici nu v-am mințit .

UNII din EI: Ne-ai făgăduit victorie sigură și ospăț. Și acum ne vorbești de jertfă și de vise !

BRAND: Ceea ce am făgăduit eu, veți avea, v-o jur, dar trebuie s-o câștigați. Cine luptă-n linia-ntâia, acela
trebuie să fie gata de moarte oricând. Nu ? Iar dacă n-are curaj, s-arunce armele din vreme.Când un steag e
apărat cu frică și lașitate, ușor cade-n mâinile dujmanului. Vă înspăimântă jertfa ? Atunci muriți toți.

CÂȚIVA: Ia uite cum ne cere cu nerușinare să ne jertfim pentru generațiile viitoare.

BRAND: Spre Canaanul nostru luminos se ajunge prin pustiu, pe drumul solitar al jertfei. Prin moarte către
biruință. Asta vă invit să faceți, ca și mine, cavaler al lui Cristos.

PARACLISERUL: (ironic): A ! Iată-ne și aranjați acum ! Fiți siguri că în sat au și emanat mandat de
arestare pentru noi toți.

ÎNVĂȚĂTORUL: (aproape resemnat): Calea-ntoarsă nu e cu putință.

 433

CÂȚIVA: Să-l omorâm ! Te ucidem, ai înțeles ?

ÎNVĂȚĂTORUL: Stați așa, că ar fi și mai rău! Cine ne mai conduce ? Avem nevoie de o călăuză !

SCENA II

Aceiași, Protopoul.

FEMEILE: (arătând speriate în jos pe cărare): Aoleu, vai de noi, vine părintele protopop.

ÎNVĂȚĂTORUL: Noo, nu vă fie frică !

PROTOPOPUL: (vine pe cal cu câțiva din cei rămași în urmă): Oh, copiii mei, oițele mele, ascultați glasul
păstorului vostru.

ÎNVĂȚĂTORUL: Zadarnică bucurie. În sat nu mai avem case și nimic al nostru. Să mergem înainte, spre
alte zări.

PROTOPOPUL: Cum mă puteți amărî atât de tare !? De ce îmi răniți inima atât de adânc ?

BRAND: Tu i-ai amărât, an de an, și le-ai corupt sufletele fără oprire.

PROTOPOPUL: Oh, nu-l ascultați, vă amăgește cu vorbe goale !

MAI MULȚI: Chiar așa este. Adevărat. Ne-a păcălit!

PROTOPOPUL: Dar mie mi-e milă de voi. Nici o pedeapsă nu veți primi, dacă vă căiți; întoarceți-vă și
părăsiți pe acest Antichrist care v-a atras cu șiretlicurile lui diavolești !

MULȚI: Așa e, așa e, ne-a ademenit !

PROTOPOPUL: Gândiți-vă bine și nu vă împietriți inimile. Sunteți o mână de oameni, sărmani cu toții,
născuți, crescuți într-o văgăună ! Cum puteți voi să fiți chemați la mari fapte de vitejie ? Cum adică să vă
puneți să eliberați pe sclavii de pe tot pământul ? Voi aveți munca voastră smerită de fiecare zi și, de vreți
mai mult, e spre răul vostru. Sunteți voi în stare să sfărâmați cătușele popoarelor ? Mai bine gândiți-vă să vă
apărați bordeiele ! Ce-o să faceți aici pe înălțimi între șoimi și vulturi? Sau între lupi și urși ? O să cădeți
pradă celui mai tare, dragele mele oițe, dragii mei copii!

MULȚIMEA: Așa e ! Vai, nouă.

UN ȚĂRAN: Ce primejdie ne amenință !

PARACLISERUL: Da, dar noi ne-am părăsit leagănul nostru ! Nu mai avem nici rost, nici casă. Am închis
în spatele nostru toate porțile ! Nimic nu mai e ca nainte.
 434

ÎNVĂȚĂTORUL: Da, și în fond el ne-a deschis mintea. A luminat poporul arătând cu degetul minciunile,
șiretlicurile de asuprire, toate șmecheriile cu care am fost păcăliți. Acum poporul e treaz, nu mai doarme.
Acum nu mai putem suferi jugul de odinioară. La noi au fost molime, secetă, suferință. Azi ne-am ușurat.

PROTOPOPUL: Ah, credeți-mă, astea sunt lucruri lezne trecătoare. Un pic de răgaz și veți reveni iarăși la
vechia întocmire, la pacea veche. Chiar și parohia va fi ca înainte. Iau eu tot asupra mea.

BRAND: Femei și voi, bărbați, alegeți !

CÂȚIVA: Vrem să ne întoarcem acasă.

ALȚII: Prea târziu, prea târziu, acum mergem înainte. Spre înălțimi !

PARACLISERUL: Noi nu mergem.

SCENA III

Aceiași, Primarul.

PRIMARUL: (venind grăbit): Ah, ce mulțumit sunt că vă regăsesc !

MULȚIMEA (îl privește cu interes).

FEMEILE: Oh, iubite și stimate domnule primar, nu fiți supărat pe noi !

PRIMARUL: O, nu, n-avem timp acum de glumă ! Ascultați-mă și pe mine, fraților, eu nu-mi fac numai
meseria mea, ci sunt ca un tată pentru voi. Întoarceți-vă din acest loc nenorocit, și vă asigur eu că vremuri
mai bune vă așteaptă. Că dacă mă credeți, ei bine, până-n amurgul soarelui veți fi bogați cu toții.

O FEMEIE și MULȚI dintre BĂRBAȚI: Cum asta ?

PRIMARUL: Un banc de scrumbii și alți pești au intrat în fiordul nostru ! Mii, milioane !

TOȚI: Ce spune ? Scrumbii ?

PRIMARUL: Da, ați auzit bine. Asemenea potopului au năvălit ele pe țărmul nostru. Ca niciodată! Hai,
repede, la bord ! Să plecăm de aici din ploaia asta ! Aaa, ne așteaptă timpuri minunate, amicii miei, în acest
ungher de pământ din nordul extrem. Rămâne la bună voința voastră ca să vă îndestulați pentru multă vreme.
Bine-nțeles dacă părăsiți imediat locul ăsta cu brumă și lapoviță.

BRAND: Alegeți între chemarea Domnului și (arată pe primar) a ăstuia.

PRIMARUL: Poporul meu ! Cum vă dictează mintea! E vorba de strada bunului simț !
 435

PROTOPOPUL: (izbucnind): Dar e o minune asta, cu peștii ! E semnul lui Dumnezeu pe care l-am visat
demult, și acum a devenit realitate, la momentul cel mai potrivit ! E o minune, cum acesta din mâinile mele
este baston.... O, ce bine-mi pare, răsuflu!

BRAND: Dacă cedați acum, vă pierdeți pe veci !

MULȚI: Fie!

UNUL: Potop de heringi!

PRIMARUL: Un milion. Ce zic, milioane !

PROTOPOPUL: Noi, în loc de făgăduieli oarbe, vă dăm pâine și aur pentru nevestele și copiii voștri

PRIMARUL: Nu e momentul să vă irosiți într-o luptă cu forțe misterioase la care până și părinții protopopi si
episcopi au renunțat demult. Noi știm atât: să pescuim. Nu să visăm cai verzi pe pereți ca mințile exaltate.
Dumnezeu știe să se apere singur pe stânca lui cerească. Mergeți acum să culegeți comorile pe care ni le
poartă fiordul nostru, fără vărsare de sânge și fără foc și pară.

UNII: Așa este !

PRIMARUL: (cu intenție): Decât să încremeniți cu ochii în albastrul cerului amestecându-vă în lucruri peste
mintea voastră, întoarceți-vă la cei ce nu vă pretind nici un pic de jertfă, cum cer alții!

BRAND: (vociferând): Dar tocmai jertfa este porunca Domnului. Nu a mea ! Jertfa se găsește scrisă cu litere
de foc, în Scriptură, de însăși mâna lui Jehova !

PROTOPOPUL: Veniți la mine, dacă e vorba de asta. Chiar pentru duminica ce vine am pregătit o predică
despre jertfă, sacrificiu, forțe misterioase, idealuri... Vă voi lămuri eu, pe deplin.

PRIMARUL : Da, da, da, desigur că da !

PARACLISERUL: (la urechia protopopului): Respectabile, dar pe mine mă mai țineți în slujbă ?

ÎNVĂȚĂTORUL: Nici eu n-o să-mi pierd catedra la școală, nu ?

PROTOPOPUL: Acum vă cer să-nduplecați mulțimea. Dacă reușiți, veți avea o oarecare indulgență din
partea noastră. (Cu evlavie patetică): Tot cel ce se căiește, rămâne neclintit la locul lui.

PRIMARUL: Haideți, haideți ! Nu mai pierdem timpul !

PARACLISERUL: La bărci, la bărci ! Cine poate mai repede !

UNUL: Și popa? Îl lăsăm singur ?

PARACLISERUL: Nărodu ăsta ? De ce nu ?

 436

ÎNVĂȚĂTORUL: Vedeți ? Aci, însuși Dumnezeu a grăit și pe spatele lui și-a rupt cârja. Cu minunea din
fiord. E un nebun periculos.

PRIMARUL: Părăsiți-l imediat. În el numai șarlatanie este.

ALTUL: Ne-a mințit.

PROTOPOPUL: Nici el singur nu crede, pentru că are o credință falsă. Și acum, hai să v-o spun și p-asta:
nici diplomă n-are, n-a avut nici măcar un laudabilis; încât nici preot nu este ! Avea numai note mici.

UNUL: Dacă spuneți așa Sfinția Voastră....

ALTUL: Atunci, cu atât mai mult nu-l mai credem.

ALȚII: Și atunci, ce are ?

PRIMARUL: Pha ! Un caracter oribil !

PARACLISERUL: Aa, bine, asta se vede de la o poștă.

PROTOPOPUL: Până și bătrâna-i mamă, în zadar l-a așteptat. A refuzat să-i dea Pâinea de veci până și-n
ceasul morții.

PRIMARUL: Practic și-a omorât copilul.

PARACLISERUL: Și femeia.

FEMEILE: Hoo, ptiu, vai, ptiu, scârnăvia...

TOȚI: E un mișel.

PROTOPOPUL: Un fiu rău, tată rău, bărbat rău, dar mai ales un rău creștin ! Se poate ceva mai rău de atât ?

UNUL: El ne-a dărâmat biserica veche !

ALȚII: Și la a nouă a pus lanțuri și zăvoare !

ALTUL: El, ospețele nu ni le binecuvântă !

ALȚII: Ne-a aruncat în voia valurilor pe o barcă stricată !

PRIMARUL: Nu mai vorbesc că mie mi-a furat idea construcției ospiciului pentru săraci și bolnavi.

BRAND: (teribil): Citesc pe chipul fiecăruia dintre voi pecetea atroce a lui Cain și văd clar sfârșitul vostru
groaznic !

PRIMARUL: L-ați auzit ?

 437

TOATĂ MULȚIMEA : (urlând): Nu-l ascultați ! Goniți-l din sat și din țară !

PROTOPOPUL: Legați-l, e revoluționar !

UNUL urmat de MULȚIME: Să-l ucidem cu pietre ! Cu cuțitele ! Marș de aici, trimis al Iadului !

(Îl alungă pe Brand cu pietre, în huiduieli. Brand fuge spre pustiul muntelui dar ei se iau după el. Apoi se
întorc treptat înapoi).

SCENA IV

Toți, afară de Brand.

PROTOPOPUL: O, copiii mei, oile mele, liniștiți-vă sufletele acum. Întoarceți-vă la vetrele voastre și
pocăința vă va limpezi vederea. Totul va fi ca mai nainte. Voi știți că Domnul este bun și nu cere sânge
nevinovat. Guvernul nostru este de asemenea bun, cum nu e altul în altă țară. Primarul se bucură de
încrederea lui și lucrează pentru voi în credința cea dreaptă. Și eu sunt cu tot sufletul al vostru, cum de altfel
trebuie să fie un bun creștin și cum cere creștinismul umanitar al vremilor noastre. Toți superiorii voștri vor
să fie cu voi în pace și-n frăție.

PRIMARUL: Aveți vreo lipsă, noi v-o înlăturăm imediat, dar pretindem liniștea necesară. Vom numi o
comisie care să studieze nevoile voastre, în vederea progresului și a buneistări între oameni. Natural, dorim
să punem în comisie oameni cinstiți și credincioși cum de pildă învățătorul, paracliserul și alți oameni cu
greutate, din popor, oricum. Desigur și vreun preot, dar numai din cei numiți de mine și de părintele
Protopop. Veți citi aceasta în ziare. Așa că, liniștiți-vă acum.

PROTOPOPUL: Iertați să fie toți câți au rătăcit. Păstrați numai calea Domnului. Și noi ne vom căzni să vă
ușurăm de poveri, așa cum și voi mi-ați ușurat angoaza mea de păstor cu părul alb. Azi s-a întâmplat o
minune la fiord și acest gând să vă întărească. Și acum, vă urez noroc la pescuirea minunată! Rămas bun !

PARACLISERUL: Ah, ce om bun, ce milos ! Asta da, iubire creștinească.

ÎNVĂȚĂTORUL: Oameni cumsecade, blajini și la locul lor, nu ca pădurețul.

FEMEILE: Amabili și gentili !

ALTELE: Cu dragoste pentru popor.

PARACLISERUL: Care nu-ți cer să-ți produci răni de moarte, phî!

ÎNVĂȚĂTORUL : Și mai știu și altceva decât ” Tatăl Nostru” !.

 438

(Mulțimea pornește în jos, înainte).

PROTOPOPUL: (suspinând ușurat, către primar): Aaaah! Toată această curioasă întâmplare va îmbunătăți
tonul vieții noastre zilnice și ne va întări poziția. Oamenii s-au întors schimbați în bine și întru totul în
favoarea noastră. Bine că ne-a luminat Dumnezeu. Aici era revoltă în toată regula.

PRIMARUL: Merit felicitări, aceasta e opera mea. Să sufoc revolta încă din fașe.

PROTOPOPUL: Stai, meritul este al minunii pe care ne-a trimis-o Dumnezeu.

PRIMARUL: Care minune ?

PROTOPOPUL: Cum care ? Bancul cu scrumbii și heringi !

PRIMARUL: (pufnind): Păi aia a fost o minciună, cum era și natural.

PROTOPOPUL: Cum ? Minciună ?

PRIMARUL: A trebuit să-i fac să creadă prima prostie ce mi-a trecut prin minte ! Cred că nimeni n-o să
aibă tupeul să mă condamne când am salvat o situație atât de grea !

PROTOPOPUL: Nu, Doamne ferește ! La nevoie, totul e justificabil.

PRIMARUL: Iar mâine poimâine, când poporu-și va veni în minți, ce mai poate însemna dacă am rezolvat
cu un adevăr sau cu o simplă invenție? Nu interesează cum câștigi mulțimea.

PROTOPOPUL: Mă rog, mă rog, eu nu sunt rigorist de fel, nici fanatic. (Privind spre pustietățile de pe
înălțimi): Dar nu e ăla, Brand, care se târăște pe sus pe-acolo ?

PRIMARUL: Da, parcă e el ! Ce să spun, marele războinic în marș triumfal de unu’ singur !

PROTOPOPUL: Ba... mai văd unu’, parcă, în spatele lui... mai departe.

PRIMARUL: Aș ! Aaa, da ! E Gerd ! Nebuna ! Singura companie care i se potrivește.

PROTOPOPUL: (înveselit): Aha! Când se va alege praful de toată jertfa lui, destul că aici se poate ridica un
monument cu următoarea inscripție: ”Aici odihnește Brand. Modestă-i fu victoria. Numai un suflet a rămas
cu el și acela complet nebun ”.

PRIMARUL: (scobindu-se în nas): În orice caz, dacă gândesc mai bine, poporul n-a fost tocmai uman cu el !

PROTOPOPUL: (ridicând din umeri) : Hăhă, dacă e după popor ! Vox populi, vox dei ! Hai ! (Ies amândoi).

CORTINA
 439

TABLOUL IX

Profeția și ultimele ispitiri.

(În mijlocul fiordurilor pustii, norvegiene. Viforul adună nouri și- i risipește pe câmpia netedă. Vârfurile și
coamele învelite în negură).

Scena I

BRAND: (vine zdrobit și însângerat, stă ca amorțit și privește înapoi): La marginea mării, colo în vale, mă
urmară mii, spre înălțimi niciunul. Toți vor slavă, dar fără jertfă. Jertfa îi înspăimântă. Voința le e slabă,
cedează la prima adiere... Întrucât Unul a îndurat pentru toți,... lașitatea nu mai este o vină.

(Cade pe o piatră și privește sfios în jos): Când eram copil, adesea mă prindea o groază necunoscută ce-mi
apăsa bătăile inimii de câte ori mergeam în carceră și intram în odaia cu stafii. Câinii lătrau și miorlăiau, perii
capului meu erau inundați de sudori, dar eu încercam să mă consolez în întunericul acelei camere, unde câte
o rază de lumină pătrundea prin crăpăturile ușii, iar picăturile din negură îmi păreau diamante, a căror
strălucire cădea în groapa mea, în cămara cu stafii. (Pauză). Mă consolam la idea că afară era lumină
puternică, naturală, iar întunericul de acolo nu era noapte, nici seară, ci doar întuneric, datorită oblonului
închis. Și-mi spuneam: când se va deschide ușa, lumina splendidă a soarelui va invada cămara întunecată a
stafiilor.

Aș, nu era nimic adevărat. Amară a mai fost deziluzia mea ! Deschizând ușa mi-am dat seama că și afară era
noapte neagră, beznă fără hotar. Acelaș fenomen și în fiord și pe malul mării; niște bieți oameni posomorâți
încă își îngrămădesc amintiri neputincioase și inutile pe care și le hrănesc cu iluzii, precum regele din
poveste care ani de-a rândul și-a vegheat cadavrul iubitei sale Snefrid. Din când în când, da la o parte
giulgiul și își punea urechea la inima cadavrului, cu vana speranță că va începe să-i bată din nou și că așa,
dintr-o dată, sângele ar fi năvălit să-i îmbujoreze obrajii. La nimeni din ăștia nu le-a dat prin gând să
îngroape cadavrul. Nimeni din oamenii ăștia nu vrea să se convingă că visele nu învie mortul. Că stârvul
trebuie dus la groapă, leșul trebuind să fie hrana unor semințe noi. Asta e valoarea riturilor lor, a podoabelor,
a tradițiilor, a obiceiurilor, a predicilor, a procesiunilor, a tot ce fac ei prin biserici și prin piețe, cu care ei
confundă religia Domnului Mântuitor. Toate sunt cadavrul Snefridei, și ei, ca bietul rege, încremeniți în
cenușe...

Noapte, noapte și iar noapte. Ce îngrozitor e tabloul nopții, ca o zmoală peste mințile bărbaților, femeilor, și,
din cauza lor, chiar și a copiilor !
 440

Oh, dac-aș avea un fulger în mână cu care să-i eliberez de pericolul de a muri ca lașii în patul lor. ( Se ridică
în picioare, profetizând): Ah, și acum, la fel, văd negre stafii în noapte, ca un escadron de suflete infernale.
Timpurile sunt murdare și cer o acțiune energică. Ele cer ca la șoldul fiecărui om să atârne o teacă goală. Că
doar spadă poartă, nu toiag. Dar nu poartă războiul just, acela dinlăuntru. Văd frați care se bat contra fraților,
în timp ce alții stau nepăsători, învinși de spaimă, acoperiți cu forța de prelata uitării, despre care legenda ne
cântă. Și iată că apare, în fața vederii mele care tremură, întreg destinul abject al lașilor, oroarea lașității,
bâzâielile femeilor, strigătele bărbaților, și bineînțeles urechile care rămân surde la poruncă și la rugăciune,
datorită tocmai acestei uitări voite. Toți aceștia ce locuiesc lângă plaje se declară neam sărac, blestemat de
Dumnezeu, în timp ce poartă pe frunte sigilat cu fier, înroșit de Dumnezeu Însuși, semnul monezii dorite.
Semnul înfrângerii. Slăbiciunea de sine stătătoare pe care o folosesc în toate împrejurările.

Țara asta se crede salvată, dar oamenii ei pălesc abia ce aud zgomotul furtunii, cred ei că se pot apăra prin
inerție voluntară. Ei cred că vina lor e pe undeva pe afară.

Hăăă, curcubeu splendid, născut la mijloc de mai, steag al independenței acestei țări, unde mai poți fi admirat
? Unde s-au aruncat cele trei culori care fluturau pe vârful oricărui acoperiș, venerat de cântări populare,
până când trăznitul de rege Oskar apucă foarfecile și îi scoase dinții și limba din emblemă? Cu limba te
lăudai, și te ajutai ca să minți, dar e inutil să arăți dinții unui balaur care nu mușcă. Când poporul stă și rabdă,
foarfecile regale pot aștepta. E prea târziu să ridici steagul alb ca semnal de alarmă când o simplă izbitură de
stâncă întoarce un vas cu fundu-n sus. E doar un semn de frică și atât.129

Hă, hăă, eu văd acum înaintea mea timpuri și mai rele, în noaptea viitorului: Nori de cărbune britanic se vor
lungi peste această țară, otrăvind tot ce e verdeață, soare, zâmbet, viață, cu otrava lor murdară, îngropând
sub ploi de scrum întreaga lume, nu numai acest țărm de inconștienți. Și va înegri soarele și luna, precum
ploile de cenușe peste vechile orașe blestemate.

Neamul acesta va degenera. Prin galerii de mină vor picura apele, surd, în timp ce o gloată de mizerabili
pitici fără hodină se vor aduna în ceată și vor săpa cu spinarea cocoșată blestematul minereu de aur pe care-l
caută zgâind, ochii lor mișei. Suflete frânte și gură mută, inimile lor nu se vor frânge de nenorocirea fraților
lor. Nu-i va trezi nici ruina desăvârșită a vieții lor.

Acest neam a devenit ”popor”, a uitat să vrea chiar când a căzut înfrânt. Și acesta e numai începutul.
Mulțimile lovesc cu ciocanele, scot monede, pilesc metalul, în timp ce ultimul mesager de lumină dispare în
întuneric.

Lumea asta a uitat că datoriile voinței nu se termină numai pentru că s-au istovit puterile. Noaptea viitorului
e și mai lugubră. Lupul șmecheriei perfide, cu respirația răutăcioasă, amenință soarele credinței și rațiunii
creștine pe întreg pământul. Un strigăt de alarmă se aude din nord chemând la luptă fiordurile din sud. Dar

129
Ziua Independenței Norvegiei este 17 mai (1814). "Steagul comerțului cu patru pătrate" este cel vechi al Norvegiei și
Suediei; steagul cu "limba" este cel naval care a fost re-aranjat în 1844 de Regele Oscar I. Bardul, quasi fondatorul
festivităților din 17 mai, a fost poetul Henrik Wergeland. (nota ed. engleze).
 441

piticul surâde: nu e de el să lupte. Să se înflăcăreze popoarele puternice; să se supună ceilalți; noi n-avem
motiv să ne vărsăm sângele. Noi suntem mici, n-avem forțe să ne luptăm pentru adevăr. Nu putem sacrifica
salvarea unui popor întreg numai ca să eliberăm o fâșie din lumea întreagă. Doar nu pentru noi fu golit
Potirul; nu pentru noi fu înfiptă Coroana de spini în tâmplele Fiului Omului; nu pentru noi fu împinsă în
coasta Răstignitului sulița centurionului roman; nu pentru noi fură înfipte cuiele în picioarele și mâinile sale.
Suntem mici, noi, pitici, incapabili de arme. Doar nu pentru noi fu purtată o Cruce pe spate ! Numai biciuirea
și ultrajul lui Ahasveroș, care acoperi cu manta sa de purpură spatele condamnatului, poate să se întreacă cu
noi în toată istoria patimii! La rest putem renunța.

Ca la o vânătoare sălbatică, Rațiunea strigă: Lăsați odihna mormântului. Prindeți sabia în locul bastonului !
Smulgeți cuțitul de la brâu ! Acolo, jos, frații încep lupta, cei lași intră în găuri. O, îi văd pe unii cum își
apară bătăile inimii și își astupă urechile să nu audă rugăciunea. Unde e soarele? Întuneric și iar întuneric. În
întuneric, sufletul uită psalmii, suferințele altora nu-l mai mișcă. Ciocnituri, larmă, scrâșnete, clocote, glasul
satanei și ziua își pierde lumina, fiindcă nimeni nu-și mai cunoaște datoria.

(Se aruncă cu fața în zăpadă și se acoperă la ochi, apoi se ridică).

Visez ? Sunt deștept încă ? Totul e cenușiu și încețoșat ! Oare tot ce am năzuit în viață este doar visul unui
smintit ? Chipul originar după care am fost creați a fost șters, închis: Spiritul originii noastre a fost învins?
(Ascultă). Ce răsună în aer ? Seamănă a fi un cor !

Scena II

CORUL CELOR NEVĂZUȚI: (în vuietul furtunii): Coborâtor din carne, ai vrut să fii asemenea Lui. Și a ta
este osânda. N-ai să poți niciodată ! Ori că-l slujești, ori că-l trădezi, tot pierdut ești pe veci !

BRAND: (repetând cuvintele și apoi comentându-le ): Vai, mie ! Vai, mie, e cât p-aci să cred. Păi ce, nu
stătea El în cafasul bisericii și -mi oprea vorbele cu mâna ? Iar acum mă alungă mânios ?Mă împinge de la
izvor ? După ce mi-a luat toate bunurile mele, mi-a închis și calea spre lumină; iar după ce m-a împins să
lupt până la ultima picătură, mă lasă să cad și să fiu aruncat ca o măsea stricată !

CORUL (mai tare): Vierme al pământului ! Paharul amărăciunii până la fund l-ai golit, dar pentru a Îl urma
pe El ai fost oprit, căci nu ți-a fost dat să fii asemenea Lui ! Și opera ta va fi oricum condamnată, ori că treci
de partea lui, ori că îi stai împotrivă.

BRAND: (foarte calm și stăpân pe el): Nu, nu, nu, nu poate fi adevărat. Asta e o ispită, o ispită răufăcătoare.
Eu n-am luptat pentru victorie, ci pentru datorie. Și datoria mi-am împlinit-o, așa trebuia să se termine și nu
altfel. Sunt mulțumit ! (Reia): Agnes, Alf, zile senine,viața pașnică, tot am jertfit. Mi-am înfipt în piept
săgeata sacrificiului; și acum, toată lupta mea ? Înfrângere? Nu, nu se poate. E adevărat, n-am reușit să
distrug balaurul din sufletul poporului.
 442

CORUL: (amăgitor): Credeai că dacă dai afară din tine EUL tău, o, visătorule, vei fi Lui, asemenea? Ți-ai
pierdut moștenirea, patrimoniul... și din asta nu va deveni El mai bogat. Din sângele tău vei împleti cununa
ta. De ce ? Căci ai fost creat pentru viața de pe pământ, nu pentruu...

BRAND: (plângând încet): Agnes, Alf, o, veniți la mine iarăși. Veniți la mine, amărâtul, răzlețul,
îndureratul, bolnavul, care străbate cu privirea viscolul. Sunt singur și bântuit de toate aceste stafii ! Atât de
multe ! (Privește în sus. Un luminiș se deschide și o umbră de femeie (ispită) apare îmbrăcată în lumină, cu
o mantie pe umeri. Este Agnes).

SCENA III

Brand, Umbra lui Agnes.

UMBRA (rîde și întinde brațele spre el): Brand, eu sunt. Sunt iarăși cu tine.

BRAND: Agnes! Agnes ! (fuge spre ea). Ce e asta ?

UMBRA: Totul a fost un vis provocat de fierbințeală și suferință. Acum se va topi ca spuma.

BRAND: Agnes ! Agnes! (continuă să meargă spre ea).

UMBRA: (răcnind): Nu mișca ! Între noi este prăpastie adâncă și un fluviu care spumegă fioros. ( Oftează).
Ia-ți ochii de la sălbatica vedenie ! Nu mai e vis, nu mai e somn, nu mai ești prada stafiilor ! Tu ai fost chiar
bolnav. Mintea ta a fost întunecată. Otrăvit de nebunie, tu ai visat, iubirea mea, că eu te-am abandonat. Dar
nu e așa !

BRAND: O, tu trăiești ! Domnul să fie lăudat !

AGNES: (cu putere): Taci, acum ! Vom vorbi mai târziu despre asta ! Hai ! Urmează-mi ! Mi-e vremea
măsurată !

BRAND: Dar Alf ?

UMBRA: E și el aici. Nu e mort.

BRAND: E viu ?

UMBRA: Viu, rumen și voinic. Toate temerile tale n-au fost decât visuri ! Lupta ta, doar o părere. Alf e
fericit cum altul nu-i; și-a cioplit o barcă și se joacă cu bătrâna ta mamă. Și ea stă foarte bine. Și bisericuța
cea veche este încă în picioare, bine, tu poți să o dai jos dacă chiar vrei....și poporul este liniștit și muncește și
merge la slujbe ca-n vremurile bune. Și tu ești singurul care poți conduce turma credincioșilor.

BRAND: Vremuri bune, zici ? Care, alea din trecut ?

 443

UMBRA: Da... și când era pace.

BRAND: Pace ?

UMBRA: Hai, grăbește-te, Brand ! Vino, nu este departe.

BRAND: Visez ! Nu se poate !

UMBRA: Nu, nu mai e vis. Dar ești slăbit și hoinar, ai nevoie de îngrijiri.

BRAND: (a început să fie contrariat): Dar eu sunt în forțe și sunt tare.

UMBRA: Nu, nu încă.Visul încă te mai pândește. De nu vrei să încerci un leac, vei fi din nou invadat de
ceață și iarăși te vei depărta de mine și de Alf, copilașul tău. Și gândul tău iarăși va intra în negură.

BRAND: Oh, atunci,... dă-mi imediat leacul !

UMBRA: Ești om mare. Numai tu îl poți lua, nimeni nu ți-l poate da.

BRAND: Și care e?

UMBRA: Bătrânul doctor al orașului și prieten, care a unit știința cu viața, care a studiat atâtea cărți, încât a
devenit cel mai instruit și mai înțelept și care a scos la lumină atâtea dedesupturi, a găsit și cauza boalei care
te-a cuprins. Toate nălucirile tale groaznice izvorăsc din numai trei cuvinte. Trei vorbe ți s-au hărăzit, spre
nenorocirea ta; dezbară-te de ele cu curaj și pentru totdeauna.

BRAND: Numește-le !

UMBRA: TOT ori NIMIC

BRAND: (retrăgându-se ): Cee ?

UMBRA: Da, acestea sunt, cum e adevărat că eu sunt vie și că tu vei muri dacă nu pricepi. Alege între viață
și moarte !

BRAND: Vai, nouă! Veșnic ne amenință spada morții ! Și-acum iar !

UMBRA: Fii logic, dragul meu Brand ! Vino ! Inima mea e caldă, strânge-mă cu brațele tale puternice ! Să
mergem împreună unde e primăvară, aer, lumină.

BRAND: Acum boala nu-mi mai revine !

UMBRA: Va reveni, Brand, fii sigur, va reveni.

BRAND: (Gândindu-se) Nu, nu vreau ! Dezmeticește-te, Brand ! Aruncă la spate acest vis de ceață și
clădește viața pentru care ai luptat. Să mă întorc la oroarea vieții pe care am combătut-o ? Niciodată !
 444

UMBRA: Oroarea vieții ?

BRAND: Vino după mine, Agnes !

UMBRA:Nu, Brand. Rămâi aici, ce vrei de la mine ?

BRAND: (și-a revenit complet din visare): Vreau ce se cade să vreau. Vreau să trăiesc tot ce până acum am
predicat, am visat, am programat. Vreau să transform în realitate ceia ce e încă viziune.

UMBRA:Oooh, dar asta e imposibil ! Calea aceea te ucide și de fapt calea ta e pe sfârșite .

BRAND: Voi începe din nou !

UMBRA: Acum că ești liber și treaz vrei să începi iar groaznicul coșmar ?

BRAND: Da, exact acum că sunt liber și treaz !

UMBRA: Care e ultima ta hotărâre ?

BRAND: Vreau să dau viață gândirii mele de totdeauna.

UMBRA: Pierzând iar copilul ?

BRAND: Da. Pierzând iar copilul.

UMBRA: Dar, Brand !

BRAND: E de datoria mea.

UMBRA: Și să mă zmulgi sângerândă din plasa mea ? Și iar să mă biciuiești cu nuielele jertfei ? Când eram
strânsă în cleștele sacrificiului, putut-a Dumnezeu să mă ajute ?

BRAND: Este imperativul categoric ! Este datoria mea !

UMBRA: Și a stinge toate luminile nopții ? Iarăși fără soare, iarăși fără frumusețile vieții ? Iarăși fără emoția
cântărilor ? Și eu care știu atâtea cântece minunate !

BRAND: Nu mă îndupleci, orice ai spune ! Nu stărui atâta ! Eu trebuie să lupt pentru propria-mi victorie !

UMBRA: Dar nu vezi cum te-au răsplătit acești neoameni pentru tot ce ai dăruit ? Nu vezi cum tot ce ai
sperat te-a înșelat ? Și cum toți te-au părăsit și te-au bătut și te-au trădat ?

BRAND: Dar eu nu sufăr tot ce sufăr pentru a obține un premiu. Și nu combat pentru victoria mea.

UMBRA: Ha, lupți pentru un neam de mizerabili care se mișcă prin măruntaiele pământului. Ooo, zadarnic
aduci lumină celor ce se dau la fund în gropi.
 445

BRAND: Și unul singur, pentru toți, poate să aprindă aici lumină.

UMBRA: Dar generațiile viitoare sunt deja condamnate, pentru cine te mai zbați ?

BRAND: Voința puternică a unui singur om poate aduce mântuirea tuturor.

UMBRA: Atunci amintește-ți că Unul singur, Dumnezeu Însuși, cu sabia de foc, a izgonit pe om din Paradis.
Și, mânios, a săpat în jur un abis. Un abis pe care tu nu-l vei putea sări niciodată .

BRAND: Da, dar El lăsă intactă nădejdea. Și liberă calea dorinței. Drumul dorului e deschis ! Și este prea
destul!

UMBRA: Atunci mori, și lumea n-o vei îndrepta ! Că lumea n-are nevoie de tine !

(Dispare printr-un bubuit puternic și lung. Lumina în care se arătase stafia se înconjoară de negură. Se
distinge un țipăt prelung ca de la o persoană alungată care fuge).

BRAND: (năucit, după o clipă de aiureală): A zburat departe bocitoarea aducătoare de nenoroc. Ca un uliu
negru ce-ntinde aripile ca o plasă, pasărea abisului. Știu ce vroia. Vrea să-i dau degetul cel mic, pentru ca să-
mi apuce mâna toată. Oh, ce ispită! Era duhul compromisului !

SCENA IV

Brand, Gerd.

GERD : (vine cu o pușcă în mână): Văzuși schilodenia aia de vultur ?

BRAND: Ăăă... da...aha, da, o văzui și io.

GERD: Arată-mi încotro a zburat și de data asta nu-mi mai scapă.

BRAND: (gândindu-se la vedenie): Zadarnic cauți s-o prinzi. Nici o armă n-o poate ucide.Când ești mai
sigur că plumbii tăi i-au zdrobit inima, atunci se ridică în spatele tău, țipă și îți face necaz, mândră că te
amăgește din nou.

GERD: Ăhăă, pușca asta eu am furat-o de la un vânător de reni. Asta e pușcă de soi, nu glumă, încărcată cu
argint și oțel, nu cu fier; și eu nu sunt o nebună, cum zic unii.

BRAND: He, atunci, trage la țintă ! (Vrea să plece).

GERD: (Privind pe Brand) Măi, da tuuu... șchiopătezi număru unu, ce ți s-a-ntâmplat ? Ce ai la mâini și la
picioare, părinte ?

BRAND: Sărutul poporului meu care m-a gonit.

 446

GERD: (apropiindu-se de el): Haa, cum îți curge sângele șiroaie de pe tâmple....Roșie ca sângele cald al
inimii este fruntea ta.

BRAND: M-au lovit oamenii!

GERD: Vocea ta răsuna ca un cântec, înainte. Acuma... scrâșnește ca o frunză ruginită care cade toamna din
copac.

BRAND: Toți și toate....

GERD: Ce?

BRAND: M-au trădat și m-au mințit.

GERD: (Privindu-l cu ochii holbați): Dar oare nu mă înșel eu ? Aha, acu te recunosc. Credeam că ești
preotul....Aa, nu ești. Pe el și pe lume eu scuip la fel ! Tu ești Omul ! Ești cel mai mare Om !

BRAND: Fetițo ! Ce spui ? Într-un moment de nebunie am crezut și eu la fel !

GERD: Arată-mi mâinile ! Vreau să le văd.

BRAND: Mâinile mele ?

GERD: Vai, mie ! Cum le ai, străpunse de cuie.... părul plin de sânge... oh, ai fost încoronat cu spini... Nu
cumva ai fost spânzurat pe cruce ? Îmi povestea taică-meu când eram mică, cum că așa ceva i s-a mai
întâmplat Unuia, mulți ani în urmă... care fusese trimis pentru săraci, orbi, ologi.... dar cred că mă-nșel, ori
și-a inventat el tot....Aaa, am priceput, ești tu acela ! ești tu, mântuitorul ! Uite ce-mi văzură ochii !

BRAND: (punându-și mâinile la ochi): E grozav, isprăvește ! Piei! Piei !

GERD: Cum ? Nu trebuie să te salut ca pe un mântuitor și să-ți cad rugătoare la picioare ?

BRAND: (cu mânie și forțare uriașe): Hai, cară-te de-aici ! Fugi !

GERD: Dar tu ți-ai vărsat sângele ca să ne izbăvești pe toți !

BRAND: (văitându-se disperat): Oh, bietu mieu suflet, cum nu-s lăsat în pace de aceste izme !

O, cât aș da să am o singură scândură mântuitoare, să sar de-aici departe !

GERD: (îi dă pușca ): Uite-o ! Să-i ucizi pe toți pe rând !

BRAND: (clătinând din cap): Nuu, ci trebuie să lupți până ce cazi înfrânt !

GERD: Tu nu ! Tu trebuie să stai în frunte să conduci ! Mâna ta este găurită de cuie. Tu ești alesul ! Tu ești
cel mai mare !
 447

BRAND: (strigând cu toate puterile): Sunt un vierme mizerabiiiil ! Cel mai mizerabiiiil !

GERD: (privind în sus spre norii care se risipesc): Ce ? Vrei să țip și iò ? Știi tu unde ești ?

BRAND: (privind fix în gol și continuând pe acelaș ton ): Eu stau pe treapta cea mai de jooooos! Picioarele
mele sunt schiloadeee.... și privesc temător spre înălțimea scării fără sfârșiiiiit !

GERD: (sălbatică):Chiar nu-mi răspunzi ? Chiar nu știi unde ești?

BRAND: (neascultând-o) O, iată că vântul destramă mantia de ceață. Acu’ se vede foarte clar unde sunt !

GERD: Da, și Piscul negru până-n ceruri se arată.

BRAND: (privind în sus): Ooo, Piscul negru! Biserica de ghiață !

GERD: Păi daaaa! Ai devenit oaspetele bisericii noastre, în sfârșit ! Al bisericii de ghiață !

BRAND: (din ce în ce mai înseninat) Ah, cât aș vrea să fiu la mii de mile departe de aici ! Ah, ce dor îmi e
de soare, de lumină, de dulceața și bogăția vieții, de liniștea acelei Biserici care-ți dă pacea și primăvara vieții
între zidurile ei gotice din visele noastre despre Impărăția Ta cerească, nu de pe pământul care nu Te merită
și care nu mă lasă să trăiesc, nici să predic cuvântul Tău ! O, eu mă văd în țara soarelui, în templul cald al
inimii, în vara vieții ! O, cum mă văd îngenunchiat la templul păcii ! (Izbucnește într-un plâns în hohote):
Iisuse, eu strig acum după Tine, cum am strigat mereu, dar Tu nu m-ai strâns la piept nicicând, și nici acum
nu-mi întinzi mâna! Te-ai dat mereu la o parte, ca un cuvânt care ai vrea să-l rostești, dar nu-ți vine pe buze!
Hai, măcar acum, întinde-mi din haina Ta de Eliberator, din haina libertății, măcar o pulpană, muiată în vinul
vieții ! Și dă-mi din pâinea mântuirii !

GERD: Plângi, sărmane ? Tu care poți ce nimeni nu poate, nu mai plânge !

BRAND: Oooh, plâng !

GERD: Da ce-i asta ? Tu plângi cu lacrimi atât de calde, că din obrajii tăi-ți ies aburi ! Și dai atâta căldură că
giulgiul ghețarului se topește ... ca și ghiața amintirilor mele, și veșmântul alb al preotului de ghiață de pe
altarul meu de....(Începe să tremure): hei... dar de ce n-ai plâns pân-acum niciodată ?

BRAND: (înseninat, luminat și parcă întinerit): Ooo, Iisuse al meu ! Mai întâi ghiața legii te doboară; și
ghiața oamenilor legii; da, un drum fioros duce la legi, după care, totuși, lucește soarele de vară care o
topește. Până acum am vrut să fiu masa de marmură pe care Domnul să poată scrie comod Legea Sa. De
acum încolo, însă, poema vieții mele va fi dulce și fierbinte. Adică bogată. Care va sparge crusta
încăpățânată de ghiață. Sensul vieții mele se va schimba. Înainte mă uitam la Ioan Botezătorul cel de ghiață.
Acum mă uit la Ioan Evanghelistul și Proorocul și Apostolul cel cald și iubitor. De acum pot merge înaintea
Tatălui, pot cădea în genunchi și plânge. Pot să mă rog, și să mă frâng ! (Cade în genunchi).
 448

GERD: (privește în sus cu o oarecare frică și zice încet,rîzând): Vezi, iarăși a venit demonul în vârful
muntelui ! Cu aripi lungi de liliac adumbrește templul dantelat. Aaa, pe el ! Într-o clipă e gata! Momentul
eliberării a sosit ! Argintul nu dă greș ! (Ochește și trage în sus. Urletul se rostogolește pe văi).

BRAND: Ce-ai făcut ? (Rostind cu totul senin, aproape surâzând și conștient de realitate): Dacă mai
împuști, cad ghețarii și ne omoară !

GERD: (neținând seama, iar mai împușcă): L-am lovit. Ha, ha, ha, cade. Auzi cum zbiară ? Uhu huuu! Cum
îi curg fulgii de au acoperit muntele! Ce mare e și alb ! Uite-l, cum se-nvârte și vine aici!

BRAND: (cade jos, conștient că nu are scăpare): Pentru păcatele neamului său trebuie să cadă un fiu
nevinovat, ca să-l spele de păcat ! Oh, se dă celui din urmă ce i se cuvine.

GERD: Haaa, de când l-am lovit, parcă e mai largă bolta cerurilor ! Iată-l cum cade. O, nu mă mai tem de el.
A devenit alb ca un porumbel ! (Strigă speriată): Huuu, ce vuiete grozave ! Nu rezist, nu rezist, vaaai ! (Se
aruncă în zăpadă).

BRAND : (se ghemuiește sub sfărâmăturile ghețarului care s-a desprins, precipitându-se în vale, și spune
privind în sus):

Doamne, acum când mor, fă-mă să-nțeleg dacă e de-ajuns pentru mântuire întreaga voința umană fără
ezitare, quantum satis ?

(Se aude o troznitură grozavă. Avalanșa acoperă întreaga vale, îngropându-l și pe Brand. Lavinele se
rostogolesc peste el, omorându-l, în timp ce prin vuietul asurzitor al unui fulger se aude):

O VOCE: Cel ce hotărăște toate este Dumnezeul milei și al îndurărilor ! Domnu-i Deus charitatis.

CORTINA

1918, Mai. Crefeld. Sss.C.C.POPIAN.

TABLOUL X 130

(La distanță de timp de la moartea lui Brand, în acelaș loc unde a murit, câțiva credincioși i-au înălțat o
cruce de lemn. Pe potecă suie Constantin Popian cu un nepot de 14-15 ani, seminarist, care-l îndeasă cu
întrebări. E soare pe culmi.)

NEPOTUL : Tăicuțule, ar fi putut să se salveze părintele Brand? Ar fi putut fi mai prudent ?

130
Scena care urmează este transcrierea obiectivă și destul de exactă a mai multor fraze din diverse convorbiri dintre
un nepot și Maestrul C.C. Popian între anii 1961 si 1968, à propos de Brand, de Ibsen și de operele marilor genii, în
general. Ea vine ca o completare originală a piesei marelui norvegian, pe care Maestrul l-a adorat și l-a avut ca punct
continuu de referință în viață și în conversațiile duhovnicești, și care a regretat toată viața că nu a reușit să dea decât
un spectacol sau două cu Brand, în toată cariera lui.
 449

C.C.POPIAN: Nu știu, nu cred, Puiule. El n-ar fi renunțat niciodată la dictonul lui iubit: ”TOTUL ori NIMIC
”. Și, în lumina acestui dicton, tot așa se termina, poate cu câteva zile de întârziere.

NEPOTUL: Eu mă refer la faptul că a fost persecutat de ... funcționarii ăia ai statului și ai bisericii de care
era înconjurat.... mai ales nebuna aia de Gerd care i-a cauzat moartea. Dacă se ferea de fiecare dintre ei....

C.C.POPIAN: Da, de acord, dar poate că așa a vrut providența dumnezeiască să-l ia atunci de pe pământ.....
și chiar în felul acela... căci n-avea unde se întoarce să trăiască. Lumea l-a repudiat deja. Ce făcea ? Pleca la
Paris ? Venea la noi la Bistrița ? Dar eu cred că el a murit din cauza rănilor provocate de pietre.

NEPOTUL: De ce spui asta ?

C.C.POPIAN: A dat semne că era deja între moarte și viață: vorbele oarecum fără legătură ce le rostea,
vedenia aceea, mai ales... păi nu știi că vedem pe cei dragi ai noști, morți, înainte de a muri ? Asta e o
experiență veche, și grecii, și egiptenii o avuseseră. Deci... el era deja dus... avalanșa i-a dat numai lovitura
de grație....

NEPOTUL: Dar crezi că Henrik Ibsen a relatat exact întâmplările și gândurile lui ?

C.C.POPIAN: Absolut. Toată aventura vieții lui Brand, toată gândirea lui, toată seriozitatea lui de caracter
sunt perfect logice, curg exact, nu se puteau întâmpla altfel, este totul precis până la ultima virgulă... De
altfel, tot așa e și cu Shakespeare, când descrie de exemplu pe Hamlet, pe Machbeth, pe Lady Machbeth,
ecțetera... Doar asta înseamnă geniu absolut. Nu poate consemna un singur cuvânt, o singură mișcare în plus
sau în minus.

NEPOTUL: Sunt ghicitori perfecți ai sufletului omenesc.

C.C.POPIAN: Nu ghicitori. Cunoscători. Și nu numai ai spiritului omenesc, ci și ai legilor dumnezeiești ale

creaturii umane, ale,... cum să-ți explic eu ție, ale consecințelor fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărui fapt, care
se înlănțuie armonios în perfectă cauză și efect, dar nu orice efect.... Cine scrie romane proaste, sau piese
proaste, nu le nimerește, nici măcar nu le bănuie, nici nu le crede posibile... ori ăsta e semnul când scrii ca să
te afli în treabă...

NEPOTUL: Deci Brand nu putea termina altfel....

C.C.POPIAN: Phî! Cea mai bună și clară înlănțuire o vezi în Evanghelii. Bine, acolo e Istorie curată. Dar
dacă știi legătura între cauze și efect, îți dai seama de la sine că Evanghelia e perfect adevărată, și invers. Ea
te învață adevăratele efecte ale faptelor și gândurilor noastre. Cu Biblia în mână știi precis ce te așteaptă când
faci un rău sau un bine care se aseamănă cu o întâmplare biblică...

NEPOTUL: Dar lumea e atentă la așa ceva ?

 450

C.C.POPIAN: Aș, nici pe departe. Deși s-ar putea ca bunul simț să fie deajuns în a înțelege aceste înlănțuiri.
Oricum, nimeni nu se ia după Evanghelii. Cu atât mai puțin după o piesă de teatru. Dar sunt câțiva autori ca
Ibsen, de exemplu, Shakespeare, Goethe, Schiller, dar mai ales cei vechi, grecii, toți....păi ăia nu greșesc. Din
ăia înveți imediat cum se înșiră faptele și gândurile....Chiar Halìma știe rosturile, în cele 1001 de nopți.
Mitologia, și ea, și cea greacă și cea romană, poate și cea indiană, cine știe ? Hă, indienii au fost mari, poate
cei mai mari, înainte de Cristos....131

NEPOTUL: Da,.... eu am rămas cu gândul fixat la soarta Pastorului Brand. Păi, așa cum spui tu, tăicuțule, nu
poți fi Brand și să termini bine. N-ai nici o șansă, n-ai nici un succes...

C.C.POPIAN: Stai, nu-i așa...

NEPOTUL: (urmând): Dacă eu aș vrea să devin preot, predicator, misionar al Evangheliei, aș putea să renunț
la TOT ori NIMIC? Și dacă renunț, ce brânză am făcut ? Iar dacă nu renunț și sunt omorât cu pietre....

C.C.POPIAN: Stai, stai, nu te grăbi.... În primul rând, eu nu vreau ca tu să te faci preot.... Dar dictonul lui
Brand e valabil în toate meseriile și misiunile vieții. Deci, tu pe drumul acestui dicton trebuie să mergi, orice
ai face: muzică, teatru, profesorat, sau altceva... Brand este chipul omului desăvârșit, al creștinului
desăvârșit, al preotului desăvârșit. Un om care nu minte pe alții și nu se minte pe sine. Unul care nu pierde
nici o ocazie spre a învăța și a se eleva. Omul care a înțeles că acest fapt nu se termină niciodată. Nici pe
pământ, nici în cer.

NEPOTUL: Dar poate fi urmat ? Nu a exagerat nimic?

BRAND: Ceia ce pare exagerat în gesturile și vorbele lui sunt efectele de teatru ale piesei. O piesă ca asta,
dragă puiule, trebuie să ne spună în 5 acte ceia ce în mod normal se poate spune într-o bibliotecă întreagă.
Deci autorul concentrează și exagerează, spre a da efect și spre a spune cât mai mult. Dacă nu înțelegi asta,
vezi în toate capodoperele universale numai exagerări. Piesele și romanele proaste nu știu să exagereze
pentru că nu știu ce să spună....

NEPOTUL : (nesigur dacă a înțeles bine tot ce a spus bunicul): Îhîîî,...dă-mi totuși câteva exemple să
înțeleg....

C.C.POPIAN: Păi să luăm pe ”Edip” ! Doar îl dăduși anu’ trecut la teatrul tău... Sau ”Avarul”. Sau ”Puterea
întunericului”. Ba, chiar și Caragiale al nostru: Într-o oră, Farfuridi sau Cațavencu au spus și au făcut
năroziile pe care oameni ca ei le fac în luni sau ani de zile....Se numesc tipuri de efect. Exemple generale.

NEPOTUL: (neînțelegând, dar trecând la altceva): Dar Brand a avut și defecte, sau scăpări cum le numești
tu în general ? Io, de exemplu, ce nu trebuie să fac din tot ce a făcut el, fără ca să mă depărtez de ... cum să
zic....

131
C.C.POPIAN zicea: Oedip, Antigona, Hamlet, Faust și Brand sunt piesele cele mai mari ale omenirii. Nu vor fi
niciodată depășite.
 451

C.C.POPIAN: Da, absolut. Din tot ce a făcut Brand, trebuie să renunți doar la vehemența cu care și-a împins
oamenii din jur în sus. Vehemență și violență trebuie să ai cu tine, nu cu ceilalți... Nu! Cu oiștea în gard nu
trebuie să dai, mărgăritare la porci nici atât, și aici mă miră pe mine că el, bun cunoscător al Evangheliei, nu
a ținut seama de câteva din aceste ... presiuni ale lui Iisus Cristos, ca: ”fugi în altă țară”, sau, ”fii șmecher ca
șarpele”, sau ”nu arunca perlele la câini”, sau....”închide un ochi cum l-a închis administratorul nedrept”, știi
pilda aia...

NEPOTUL: Da, da....

C.C.POPIAN: Și pe urmă, confunda planurile. Tocmai ei, luteranii, învață că religia e un fapt sufletesc, nu
clădiri, urcușuri pe munți, cazne de erou. Nu e adevărat că trebuie să lași să moară soția, copilul, ca să faci o
clădire, sau să consolezi un oarecare. Că, vorba aia, e de-ajuns o minciună, cum că e plină marea de pești și
nimeni nu mai aleargă la cuvântări despre suflet... De fapt aici, lucrurile se iau simbolic. Și, abia la sfârșit, el
a înțeles că biserica nu are ziduri și că să-i ia pe oamenii simpli cu frumosul și cu-ncetul... dar a fost prea
târziu.

NEPOTUL: Deci n-a făcut bine să renunțe la copil și la soție, să- i ție acolo, să moară, numai ca să nu-și
părăsească postul de preot și misiunea lui, nu-i așa ?

C.C.POPIAN: Ei, aș ! Astea se întâmplă numai în piese de teatru. Îți spusei adineauri. Se chiamă efect scenic
și în acest caz autorul exagerează, tocmai pentru a transmite un sentiment puternic, un program de viață, cum
că adică nu renunți la ideal orice ar fi, sacrificând tot ce ai mai drag. Dar în realitate, Brand își trimite soția
cu copilul la mama soacră, pe malul mării, sau la spitalul din Cristiania, că doar nu-i lipseau banii și prietenii,
fără ca să-și părăsească locul de misiune. Așa și cu urcarea pe munte de la sfârșit. Tot ca efect de teatru
trebuie luat. Dar prin acel gest ne-a arătat mai multe : nu numai că nu trebuie să ne legăm de o operă
terminată, ca și cum ar fi ultima și cea de pe urmă. Mereu trebuie să trecem mai departe, să suim și mai sus,
să vedem mic ceia ce ieri era mare pentru noi. Altminteri, e clar că nu ai crescut. Și-n al doilea rând să ne
arate cât de vrednic de rîs suntem. Păi tocmai oamenii aceia munteni, care de totdeauna au escaladat munții,
să se plângă de durere de picioare, de oboseală, de frig sau de soare ? Păi în viața de toate zilele înfruntă
orice pericol pentru prostii; iar când la o adică, spre a-și arăta superioritatea, îi apucă oboseala și frica. Brand
a zis o vorbă, care e valabilă pentru toți mișeii și geanabeții de pe pământ: ”Vulturul va zbura veșnic peste
înălțimile munților, iar gâsca se va bălăci veșnic în balta cu noroi a drumului!”

NEPOTUL: (care stătuse în admirație, după câteva clipe lungi de gândire): ..... E aiurea cum au renunțat așa
de ușor la biserica nouă pe care abia o terminaseră,... adică, au făcut bine, căci au înțeles chemarea lui Brand
la mai mult, la mai sus, la absolut.... după care s-au împiedicat de-un ciot, sau de durere la picioare ca să suie
de la Păpușa la Arnota !.. De aci se vede că Brand termina la fel, că tot găseau ei ceva ca să-l acuze, nu ?
Dar el, oare ar fi putut ști să se oprească la timp?
 452

C.C.POPIAN: Pentru el nu exista oprire decât după moarte. Nu a obligat pe nimeni, dar nici nu le putea
spune: ”voi rămâneți aici, că e de-ajuns pentru voi. Eu merg mai departe, că pentru mine nu e îndeajuns de
sus”. El a spus tuturor: ”mai urcați, urcați mereu”.

NEPOTUL: Dar puteau să se oprească și să renunțe și fără să-l omoare.

C C POPIAN: Păi nuuuu, că nu le venea bine. Omul de nimic trage mereu în jos pe omul superior, nu-l are la
inimă. Și pe urmă.... nu el i-a provocat pe ei, ci tocma’ ei veneau să-i ceară să cadă la învoială, sau să le
aprobe viața lor de nimic, să le zică: „e de ajuns ce faceți, sunteți buni de puși la rană”...și ei să continue ca
înainte, cu bețiile, cu bătăile pe hotar, cu superstițiile, cu o viață care n-are nici o legătură cu Creștinismul și
cu Iisus. Păi nu vezi în jurul nostru ? Popii nu-i vezi ? Ce popi sunt ăștia? Popii ca popii, dar maicile?.. Ce,
astea sunt maici ? Episcopii sunt episcopi? Credincioșii sunt credincioși ? Păi să-i fi văzut Brand pe ai noștri
cum pupă icoanele și cum se bat pe aiazmă, și cum plătesc pomelnice, după care.... aoleo.... Păi el nu-i
suporta pe ai lui, care oricum nu dau găina peste groapă și Pastorii nu jupoaie lumea pentru mii de slujbe,
care mai de care mai fără noimă... Cum să le spui ăstora că e bine ce fac ? Nuu, el nu putea să-i aprobe, cum
nimeni din noi n-are dreptul s-o facă....Nu mai vorbim și că te faci de rîs dacă spui serios unui prost că e
deștept.

NEPOTUL: (provocând): Tu de exemplu poți să le spui ceva ?

C.C.POPIAN: Eu nu sunt pastor, nu sunt episcop, nu sunt șef de stat. Dar prin teatru se poate spune foarte
mult. Și cred că am spus. Publicul spectacolelor mele, mai ales la țară, au avut exemple de oameni adevărați,
în Tudor, în Jianu, în Cuza, în Anca din Năpasta. Și, desigur, în Brand, deși nu l-am putut repeta, căci e
foarte greu de jucat, și-apoi, la țară nu merge. L-am dat la Adreani, dar n-a ieșit foarte bine....Hedda Gabler,
de exemplu....Dar Ibsen și piesele de salon în general merg greu la marele public. Oricum, Teatrul rămâne
cea mai înaltă invenție a spiritului uman pentru poleirea moravurilor. Dacă știi să atragi publicul, el va iubi
și va imita pe marii eroi ai caracterului și seriozității umane, ca Hamlet și Brand.

NEPOTUL: Nici mama lui nu l-a-nțeles pe Brand, nu?

C.C.POPIAN: Mai ales, maică-sa. Păi s-o fi surprins eu pe mama făcând gesturi de acelea ....Dar preoții ?
Dar primarul ? Ce să facă, Brand? Poți fi bun cât vrei, dar și să te faci de ocară și să fii

laș, nu se poate !

NEPOTUL: Îmi spuneai și de tine că, în prizonierat unde ai tradus pe Brand, ai fi putut să te întorci acasă
dacă acceptai propunerea lui Sturza.....

C.C.POPIAN: Ce, eram nebun ? Am preferat să rămân în baracă cu prizonierii serioși și să traduc mai
departe pe Brand... dar lasă asta, acum. Hai să coborâm, că s-a făcut târziu și ne așteaptă Popianca la masă...

NEPOTUL: Nu mi-ai spus ce aș putea face eu, dacă.....

 453

C.C.POPIAN: Tu vei începe prin a fugi din țară...Ăsta va fi primul tău gest, cel mai important. Să te știu eu
oriunde pe malul oceanului Atlantic. Acolo vei face TOTUL, în libertate.... Sigur, și acolo sunt geanabeți și
bestii ordinare; dar n-au putere ca la noi... Asta e, să ajungi acolo. Și acolo, tu vei putea să pui în viață toate
principiile din piesele lui Ibsen, nu numai viața lui Brand. Ca să nu termini ca Brand.... și chiar dacă termini
ca el, nu ajungi la ocnă ca aici, sau în Siberia....Dar, cum zice Mița, așteaptă să murim noi, întâi, că mult nu
mai avem....

NEPOTUL: (uitându-se cu reproș) Oh, nu mai vorbi așa.... Oh !....Acum mergem acasă și zilele astea, dăm
la teatrul nostru secret și pe Brand și pe Hamlet...

(Coboară amândoi, încet, spre vale)

CORTINA FINALĂ.

DPC.

18.03.2019
 454

KREFELD, LAGĂR DE FAVOARE

Revistă de Lagăr
Scrisă în Lagărul de prizonieri de război, Crefeld, în luna februarie, 1918.

Autori: Ss. Sublocot. Leon Emil David- Craiova și Anghel Stătescu.Regie și aranjare C.C.
Popian132

Persoanele (în ordinea intrării în scenă).

Cupletistul
Nuvelistul
Mogârdiș, soldatul-ordonanță la toate
Gică-Stralsund
Tică-Crefeld
Țața Gulie
Ofițerii la apel
Herr Komandant
Mademoiselle Ersatz
Juriul de onoare președintele, procurorul, grefierul
Pârâtul
Reclamantul
Bertha-spălătoreasa
Amorezatul,
Îngerul Poștei
Curtezanul I, II, III, IV.
Cei trei Apostoli
Clovnul I și Clovnul II
Colonelul cavaler
Un ofițer
Activul

132
Nu știm cât procentaj de contribuție creativă a pus CC Popian în această revistă. Sigur, câteva replici, rolul
grecilor, al țiganilor și al românului de la urmă, corectarea textului, și anumite versuri, scene, idei sunt ale lui. S-a
jucat de fiecare dată sub îndrumarea lui și ținea foarte mult la ea, ca la ceva al său.n.n.
 455

Rezervistul
Babalâcul
Mademoiselle Pitușcă
Unul care a pierdut bonurile
Stroen-istul
Grecul
Țiganii (doi).
Candidatul la însurătoare
Românul: C.C.Popian
Acțiunea se desfășoară pe scena teatrului din Crefeld. Artiștii, ofițeri români prizonieri, dau acest
spectacol în fața lui Herr Komandant, al Autorităților Lagărului de prizonieri și ale Orașului
Crefeld, precum și în fața publicului din oraș.

PROLOG

CUPLETISTUL:Bună ziua, nuveliste, ei, dar nu fii supărat

Faci o mutră acră, nene, parcă ți s-a scufundat

Vreo corabie, sau, mai bine, parc-ai fi fost arestat

Duminică dimineața, la biserică !-Păcat !

Ce te tot frămânți cu gândul ? Nu vezi că ești caraghios?

Ai de gând să scrii revistă? N-ai decât, e prea frumos !

NUVELISTUL: Lasă gluma, cupletiste, și te rog, nu-ți bate joc

Ți-arde de glumite și eu, uite, ard aici în foc.

Că-i frumos să scrii reviste, știu, nu trebuie tu să-mi spui

Pricina mea mare este: ia subiect de unde nu-i.

Între ziduri și rețele, poți găsi vreun stimulent?

O să mă tâmpesc, la sigur, se-atrofiaz-a meu talent.

C: Ha,ha, ha! Cum se cunoaște că prin lume n-ai umblat

Să te dai după situație, încă nu ai învățat.

 456

Pentru-a scrie o revistă, dragă, nu ești nevoit

Să cutreieri Europa; ici, în Lagăr ești servit

Cu subiect să umpli pagini; hai cu mine, vei vedea

Ce mai tipuri de revistă, berechet, pe cinstea mea !

Ș-apoi nu uita, colega,c-ai deosebita-onoare

De ați recruta eroii într-un Lagăr de favoare

N: Fugi, Satano, du-te-ncolo; ori vrei să mă ispitești

Să iau lumea-n bășcălie, Camarazii? Ce, glumești?

Să supăr Ofițerimea ?Pe-ai noștri să-i indispun?

Ce idee blestemată ! Tu trebuie să fii nebun !

Și-apoi, nu uita un lucru; tot lor, bilete plasez

Și, după reprezentație, se prea poate să-ncasez.

C: Nu m-ai priceput; dă-mi voie să-ți arăt că n-ai dreptate.

Mai întâi, glumele noastre nu-s spuse cu răutate.

Este o exagerare a micilor slăbiciuni

Fiecare le-nțelege, unele sunt chiar minciuni.

Și vezi, nu de toate lumea de-aici, ne vom ocupa;

Numai de cei mai de seamă; de fruntașii noștri, da.

De cei mai distinși, mai șmecheri, meșteri în năzdrăvănii

Ce se bucură-n tot cazul de-ale noastre simpatii.

Și-apoi, prostule, uitat-ai c-ai de-a face cu-oameni fini?

Toți știu ce e o revistă, nu-s ca tine, cabotini.

Haide, dragă, bate laba, pe gânduri să nu mai stăm

După zidul cel din dreapta, nevăzuți ne instală,

Și privind platoul unde se adună la apel

Vom lua schițe și portrete, scene multe, fel de fel.

Acolo se desfășoară acțiuni fără –ncetare

Este partea frecventată din Lagărul de favoare.

 457

Rîzi? Ești de acord cu mine ? Mi se pare că te-am prins

Că nu e nici un pericol, cred c-acuma te-ai convins.

Și-astă seară e revistă, toată lumea s-a-dunat

Până și Don Grigorescu, azi la ”cărți” a renunțat

Ținea mult ca la spectacol, dânsul să nu fie manque

Va avea timp, după piesă, să strige : ”nouă la banc” !

Ia uit-te puțin prin sală: fiecare-i enervat

Pe tăcute se întreabă: nu cumva m-o fi-nhățat?

La-nceput zice: ”pe mine n-are cum să mă vizeze”;

Mai apoi cade pe gânduri:”s-ar putea să inventeze” !

Vezi pe Domnul de la mijloc? O marcă intrarea-a plătit.

Cred c-ar da acuma zece, doar de s-ar vedea ieșit.

Cât privește cel din stânga, se băgă-n colț frmușel

L-or fi trecut pân-acuma zece mii de nădușeli.

Mai sunt unii,chiar în sală, să afirm, am cutezanță

Amărâți că în revistă nu li s-a dat importanță.

Deci, stimatul meu confrate, hai să lucrăm liniștiți

Și cu-a noastră compoziție vom fi prea bine primiți.

Nu sunt timpur-le normale, peste opere să treci

În tristă ”Gefăngănie” se-nghite orice ghiveci !

N: Cupletiste, ești dat naibii; ce mai talent lepădat

Cred că ți-ai greșit cariera... nu te făceai avocat ?

Hai să mergem, căci acuma începe reprezentația

Publicul abia așteaptă; colosală-i animația.

Gata-i Mogârdiș, soldatul, ordonanț-aici la toate

Gică-Stralzund, Tică-Crefeld, nostimi cum nu se mai poate.

Juriul de onoare, Rusul, și părintele Pezmet

Sunt deja între culise; distribuție, berechet !

 458

Vine-un reclamant, pârâții, un îndrăgostit la braț

Cu Bertha, spălătoreasa, apoi Mademoiselle Ersatz

Ce ridică piciorușul să privești, mai mare drag !

L-a scos din sărite-a naibii pe bietu-nostru Briceag.

Toată lumea este gata, clownii, un amorezat

Care, după cât se vede, nu e-ntotdeauna-”en carte”.

Mai sunt apoi trei Apostoli, gravi, sombri, nemulțumiți,

Pentru dreapta cauză, astăzi, luptători neobosiți.

Încheierea piesii-o face Colonelul Cavaler

Don Juanul de-altădată, astăzi, un biet prizonier.

Opera desăvârșește orchestra mare și corul

Care tălmăcește visul și prezice viitorul.

Hai că-ncepe, hai la lucru, în două minute sunî.

Domnilor, noi ne retragem, zicând: ”petrecere bună”!

CUPLETUL I

Mogârdiș, soldatul-ordonanță la toate. Solo, cântă.

1.Foaie verde de măcriș, Dumbai

Sunt Costache Mogârdiș ””

Fanterist și completaș ””

Am ajuns la nemți slujbaș ”””

2. Foaie verde de cicoare ””””

Cică-i Lagăr de favoare ””””

Și eu sunt favorizat ”””

Toată ziua car....gulie ”””

3.Sirvesc la bucătărie ”””

Poștă și la fermelie”””

Comitetului i-ajut ”””

 459

Dar eu nu văd și n-aud ”””

4.Dimineața, după nouă ”””

Mătur Ștuba 79

Unde pierde cu toptanu, Dumbai

Grigorescu, Căpitanu, Fleașca-i.

5. Toată ziua, ce belea ! Dumbai

Doar Pocher și Bacara ”””

Până rămân fără-un ban ”””

Ca sărmanul Damian,”””

6.Duc cărbunii la odaie,Dumbai

Fac serviciu și la baie, ”””

Masez de jur împrejur ”””

Pe gât, burtă și pe... cap. Dumbai

Și, de spui că sunt flămând ”””

Neamțu-mi dă zor cu ”gesund”!.”””

7. Ieri, pe seară, ghinion ! Dumbai

Luai fasole de-”a Lion””””

Dar nu fu cu spor, nici gând ”””

Jumate s-a dus în vânt, ”””

8. Curând ”pace” vom trata ”””

Condițiile-om accepta ”””

Dăm Turcilor-fără șoapte- ”””

Toate vasele ... de noapte, dumbai.

CUPLETUL II

Gică-Stralsund cu Tică-Crefeld. Duet.

GICĂ: La noi viața e un chin, toată ziua eu suspin, Tică, Tică!

TICĂ: La noi, viața-i porcărie, nu ne scoate din gulie, Gică, Gică !

 460

AMBII: Aoleo, ce inchiziție, măi, murim de inaniție, /bis.

GICĂ: Crede-mă, nu spun minciuni, ducem lipsă de cărbuni, Tică, Tică !

TICĂ: La noi, apă chioară-i berea, zahăru-i amar ca fierea, Gică, Gică !

AMBII: La voi sunt cărbuni cu caru, la noi viața-i ca zaharu, /bis.

GICĂ: Abundentă este supa, arpacașu-l cați cu lupa, Tică, Tică !

TICĂ: Nici eu nu mă plâng de cină, bună-i ciorba de benzină, Gică, Gică !

AMBII: Azi când multe îndurăm, bine că ne săturăm,/bis.

GICĂ: Leafa noastră nu sporește, cantina prețu-l mărește, Tică, Tică!

TICĂ: La noi, prețul nu e mare, c-o marcă iei o țigare, Gică, Gică !

AMBII: Of, ce mai economie, ne umplem de bogăție,/bis.

GICĂ: Pe cel ce se tânguiește, cu arest îl pedepsește, Tică, Tică!

TICĂ: La noi, Lagăr de favoare, îți dă arest de rigoare, Gică, Gică!

AMBII: Of, of, of, ce bunătate, e regim de libertate, bis.

GICĂ: La noi, după-apel, ce crezi? Te-ncuie să nu te pierzi, Tică, Tică!

TICĂ: Inspecție face Neuhaus, seara doar ce-auzi: Licht-aus ! Gică, Gică !

AMBII: Stralsund, paradis la mare, Crefeld, lagăr de favoare,/bis.

CUPLETUL III

Țața Gulie și Mogârdiș

EA: Pentru ce mă ocoliți? Pentru ce mă tot goniți?

Ați uitat că ieri m-ați vrut, eu v-am dat tot ce-am putut.

EL: Tot ce spui, e-adevărat, azi lucrur-le s-au schimbat

Dragostea nu-mi oferi, nu mai pot mânca gulii.

(Dans)

EA: Așa sunteți toți, bărbați, batjocoritori, ingrați

Ieri m-ați vrut, erați lihniți, astăzi, seacă mă găsiți

EL: Dragă, ce-s eu vinovat, dacă sucul ți-a secat?

Poate tot ăi mai plăcea, de n-ai fi așa baccea !

(Dans).
 461

EA: Văd că nu mai e ce-a fost, mă tratatți mereu mai prost

Ieri găseați că sunt gustoasă, astăzi, însă, găunoasă !

EL: Ieri eram înfometați, mâncam și cartofi stricați

Astăzi, însă, vii tardiv, avem ”pachet colectiv” !

(Dans)

EA: Nu vorbi că îmi faci rău, ieri m-ai vrut, azi, fii al meu

Tu zici NU, eu însă DA, vei face pe voia mea !

EL: Ți-am spus, lucrul s-a schimbat, la Strohen eram forțat

Azi, să te primesc, nu pot, Țațo, șterge-te pe bot !

(Dans).

CUPLETUL IV

Ofițerii la apel

CORUL: Apelul apelul, îndată ce-a sunat, băieții din Stube se-adună

Unu-i la cafea, altu-i încă dezbrăcat, iar celălalt se spală când goarna sună.

UN OFIȚER (solo): Apelul de astăzi e mai interesant, solemne, teribile momente

Reîntors din Țară, al nostru Comandant, după zece zile ne dă complimente !

CORUL: (repetă): Apelul apelul, îndată ce-a sunat, etc....

CUPLETUL V

Intrarea Comandantului: Herr Komandant.

COMANDANTUL: Gut’n Tag, Herr Danielescu, salut pe prizonieri

Bonjour, Herr Grigorescu, Gut morgen, Ofițeri !

V-aduc o salutare de la cei depărtați, o caldă îmbrățișare de la ai voștri frați.

Și-acum s-a terminat, să trecem la alt fapt:

Dom-le, portmoneul să-l dai, ist dass ‘ne grosse Schweinerei

 462

Nu sunteți delicați, und noch, dazu, nemanierați

Nu ne mai dați deloc răgaz, ach! Unverschaemt, was ist denn das ?

De veți mai face-o Gaff, ich appliziere strenge Straff.

Când Comandantul etwas sucht, nu mai ascundeți! Ach! Verflucht !

Căci la un singur gest veți căpăta Zimmerarrest.

CUPLETUL VI

Mademoiselle Ersatz

M.lle ERSATZ (solo): 1.Ce scandal, ce tărăboi a făcut acest război!

S-a dus ce-a fost valoros, totul s-a întors pe dos.

S-a dus tot ce-a fost plăcut, azi toate au dispărut

Însă, vai, nu desperați, căci azi, iată-aveți ”Ersatz”.

2. Astăzi viața-i un calvar, traiul tuturor amar

Pâine, brânză, unt, cârnaț, nu mai sunt decât ”Ersatz”.

S-a dus tot ce-a fost plăcut, azi toate au dispărut

Însă, vai, vă consolați, căci azi, iată-aveți ”Ersatz”.

3.Ieri copil nevinovat, azi am un rol însemnat:

În industrie fac furori, unde calc... admiratori

Căci sunt Mademoiselle Ersatz, de-mi ceri ceva, eu zic: na-ți !

Mai jos însă dacă... cați, constați că sunt doar... Ersatz.

4. Când bărbații curte-mi fac, eu zic Nu, dar mă prefac

Ei se prind în al meu laț, au dat însă de... Ersatz !

(Repetă): Căci sunt Mademoiselle Ersatz, de-mi ceri ceva, eu zic: na-ți !
 463

Mai jos însă dacă... cați, constați că sunt doar... Ersatz.

5. Unii dintre prizonieri nu au mutră de-ofițeri

Domnilor, nu vă mirați: marfă de război... Ersatz.

Ce-a fost mai bun s-a dus; așa a vrut Cel de Sus,

Însă vă consolați, aveți, în schimb, ... Ersatz !

6. Vă somez să fiți cuminți, jos în Heidelberg... sunt Prinț

Noi îl știm demult, Confrați,că-i un fel de Prinț... Ersatz.

(Repetă): Ce-a fost mai bun s-a dus; așa a vrut Cel de Sus,

Însă vă consolați, aveți, în schimb, ... Ersatz !

7. Un bătrân căuta conchistă cu Pitușca din Revistă

Dar rămase cu-ochii-umflați, când în mână-a luat ... Ersatz...

8. Ultimatum ni s-a pus: pace, că de nu, v-ați dus !

Am primit, fiind forțați, dar ne-au dat pace... Ersatz.

Azi, poate fi ce-o fi, dar ziua va veni

Când marii diplomați le vor da lor... Ersatz.

CUPLETUL VII

Juriul de onoare

Trio

1.PREȘEDINTELE: (solo): În ”Lagărul de favoare” suntem ”Juriu de onoare”

Judecăm perfect, fără de defect, hotărâm drept și corect.

PROCURORUL: (solo): Procedura ni-e abilă, dăm verdictul fără milă

De noi vă feriți și să nu greșiți, că desigur o pățiți.

GREFIERUL (solo): Tribunal cu magistrați, reputați imaculați.

 464

CORUL: Suntem trei judecători, consilieri și dregători

Chibzuim, deliberăm, pedepsim și achităm./Bis

2. PREȘEDINTELE (solo): Când ocazia se prezintă, inculpatul la incintă

De noi e-ntrebat ce școală-a urmat, e becher sau însurat ?

PROCURORUL: (solo): Dacă are mamă, soră, tată, frate, văr sau noră

Casă sau moșie, grădină sau vie, păr pe cap sau vreo chelie ?

GREFIERUL: (solo): Adevărul, dac-a zis, intră-n ”Micul Paradis”

COR: Suntem trei judecători, consilieri și dregători

Chibzuim, deliberăm, pedepsim sau achităm./Bis

3. PREȘEDINTELE (solo): Vom deschide-acum ședința, dreaptă ne va fi sentința

Și cel acuzat, dacă-i vinovat, va fi aspru condamnat.

PROCURORUL: (solo): În oraș, de-o jupâneasă, sau de vreo spălătoreasă

Dacă s-a legat, de bucluc a dat, căci morala a călcat.

GREFIERUL: (solo): Fără mult a cerceta, Procurorul zice: Da.

COR: Suntem trei judecători, consilieri și dregători

Chibzuim, deliberăm, vinovatul îl aflăm./Bis

Dura Lex, sed Lex.

CUPLETUL VIII

Părțile în pricină

Duet

PÂRÂTUL: (solo): Dom-le President, eu sunt inocent, luați notă de declarația mea!
Acest Domnișor m-a luat peste picior, legându-se de trompa mea, Da !

Desigur că această procedare impunea pe dată răzbunare

Ne repezirăm de-a valmă și-i cârpirăm câte-o palmă, asta-i declarația mea !
 465

RECLAMANTUL: (solo):

Tot ce-a declarat, este inventat, nu e drept că i-am adus insulte

Domnul acuzat, gâlceav-a căutat, și-aș putea să spun chiar foarte multe, Da !

Eu, desigur, sunt nevinovat, opt inși pe mine s-au aruncat

Mi-au intrat cu trompa-n plete, alifanții-atacă-n cete

Asta-i declarația mea !

PÂRÂTUL : (solo): Onor Magistrați, vă rog menționați

Am fost insultat de acest golan

Și ce e mai grav, acest pornograf mă numește Alifant bălan, Da.

Noi bravură mare-am arătat, opt inși pe unul l-am învățat

Căci scris este-n Zoologie: ”pielea noastră-i cenușie”. Asta pot adăuga !

CUPLETUL 9

Îndrăgostiții.

Tică și Bertha-spălătoreasa, duet.

EL: (solo): Frumoasă Bertha, hai fii a mea, frumoasă Bertha, nu mă lăsa

Vin să lucrăm, să spălăm amândoi rufe scrobite și cearceafuri moi.

Tu vei spăla, iar eu voi călca, și zi și noapte de s-o putea

Cu-a ta mașină, minuni eu fac:scot aburi după plac/ Bis.

EA: Mein lieber Herr,bucuroasă aș vrea, nu este însă pe voia mea.

Sunt urmărită la fiece pas, Wache pândește, nu-mi lasă răgaz.

Îmi place părul, nasul tău fin, ochiul și brațul de neam latin

Crede-mă, dragă, că dac-aș putea, ți-aș spune: Ja, o ja !/Bis.

EL: Tu să speli, Puică, și eu să frec,și vei vedea c-o să te-ntrec

 466

Tu să îndrepți și să țeși, să repari, iar eu să-astup găuri mici și mai mari.

EA: O! Lass’ mich, nu mă înebuni, vorbești, parcă eu n-aș voi

La pieptul tău, cred și eu c-ar fi fein, dar Wache zice ”Nein”!/Bis.

(Dans).

EL: Frumoasă Bertha, dac-ai voi,ți-aș spune glume și mici prostii

Ți-aș demonstra un lucru dovedit, cu-a noastră rasă nu e de glumit.

EA: A voastră rasă ist sehr bekannt, neîntrecuți sunteți la ”flagrant”

Dar Legea noastră nu iartă tendresse, îndată ai Process./Bis.

(Dans).

ACTUL II

CUPLETUL X

Amorezatul, Îngerul Poștei. Duet.

AMOREZATUL (solo): Păsărică mititică, ce vii din Țara mea

Dă-mi, te rog, o scrisorică de la Camelia !

ÎNGERUL: (solo): Camelia-i supărată, a aflat, dragă, tot

Știe c-ai făcut-o lată, să-ți spun mai mult, nu pot !

AMOREZATUL: (solo): Azi de dânsa, departe,zilele-mi chinuesc

De-aceea, fără carte, eu nu pot să trăiesc!

ÎNGERUL: (solo): Norocos în bigamie, ți-am adus un răvaș !

Și gurițe peste-o mie, de la Tietz, din oraș !

CUPLETUL XI

Amorezatul.

”Care-i cartea?” Roșia ?! Neagra ?!

 467

(Solo): Două tablouri diverse joc, hai la noroc, hai la noroc:

Unul în Țară, altul aici, în loc, hai la noroc, hai la noroc:

Când pontez doar pe tablou-ntei, eu carte cei, eu carte cei....

Tabloul doi, cu un singur gest îmi face semn că.... reste !

Ocazie divină, brună și blondină

Joc à cheval, vreau abataje, dar, ghinion, un faux tirage !

Trăsei ca nebunu ,nouă peste unu, ambele mi-au dat de hac, am făcut un bac.

CUPLETUL XII

M.lle Ersatz

Curtezanul I, II, III, IV.

CURTEZANUL I (solo): Ah, fetiță mândră și frumoasă, hai, te rog, nu fii răutăcioasă

Te iubesc cu foc, pre legea mea,și, te rog, răspunde, Da, da, da !

M.lle ERSATZ: (solo):Domnul meu, îmi e cu neputință, să-mplinesc acum astă dorință;

Ați venit cu toții prea târziu și-ți spun, dragă dom-le: Nu, nu, nu! (Dans).

CURTEZANUL II (solo): Zână brună, mare mi-e durerea, vai, ce mult regret întârzierea!

Dă-mi să gust și eu puțin Ersatz; spune, frumușico: na-ți, na-ți, na-ți !

M.lle ERSATZ: (solo): Nostim ești, dar n-am nici o putere, să alin acum a ta durere

Ce păcat că n-ai avut noroc, rău îmi pare că zic: ioc, ioc, ioc ! (Dans).

CURTEZANUL III (solo): Domnișoară, ai puțină milă, vai, nu fii atât de dificilă

Ai aprins motorul cu-al tău joc, și-ai să te trezești cu: foc, foc, foc!

M.lle ERSATZ: (solo): Domnule, nu face pe nebunu, nu vezi c-ai tras peste 31?

De vei mai amenința cu foc, ai s-auzi odată: poc, poc, poc! (Dans).

CURTEZANUL IV (solo): Domnișoară, mie dă-mi amorul, adu obrazul, pieptul și piciorul,
 468

Lasă-mă să-ți mângâi păru-așa, să-ți sărut gurița, ța, ța ța !

M.lle ERSATZ: (solo): Domnule, nu-ncape îndoială, dumneata ai multă îndrăzneală

Îți ascult cererea, uite-așa, și-ți fac plăcerea, na, na, na ! (Îl lovește. Dans).

CUPLETUL XIII

Cei trei Apostoli.

APOSTOLUL I: (solo):1.Viața este o povară în prizonierat, de gândul la biata Țară, mereu torturat

Hotărăști, nu-i de mirare, revoluție, foc, prin tine a Patriei salvare, prin orice mijloc

Refren:

Și toți trei la drum pornirăm, după noi partizani

Patrioți buni întâlnirăm, însă vai, și gugumani.

Lagărele din Germania, toate le-am cutreierat

Helmstadt, Stralsund, Beeskow, Breesen, toată țara, pe rând am vizitat.

2. Noaptea, îmbrăcați la modă, la drum am pornit, ca să-l pedepsim pe Vodă care a greșit.

Că-n Consiliu de Coroană nu ne-a ascultat și-ncrezându-se-n satană, de râpă ne-a dat.

Refren: Ești dator, în grele vremuri să lupți pentru popor

Nepăsător la blestemuri, să fii demn reformator.

Făcând gesturi imperioase, cu trecutul tu s-o rupi

Și-mpărțind în stânga-n dreapta slujbe grase, gura lumii s-o astupi.

3. E destul să ai voință, ca să reușești, totul este cu putință, când vrei să muncești.

De-aceea deschidem poarta la cei doritori, numim: prefecți, primari, inspectori și chiar procurori.

Refren: Azi a Țării restaurare conducem din București

Aducem fără-ncetare specialiști de la Pitești

Și, lucrând fără de frică suntem puși să desființăm

 469

Orice intrigi de partid, șleahtă și clică, Patria să salvăm.

CUPLETUL XIV

Clovnul I și Clovnul II. Duet.

CLOVNUL I (solo): Cine dorește să se amuzeze, să viziteze un circ strălucit

Cine dorește să se distreze, la noi să vie și e mulțumit.

Avem în rol de Prinz pe Negreanu și pe Pătruț cu al său macferlan

Pe Drăgănescu în Doamnă Marchiză, Lelea Mardare cu-al ei curtezan.

Refren: Circ faimos cu-artiști și diletanți, cai de rasă, urși și ”Alifanți”.

Intrarea nu este mare, doi lei bilet de favoare, dați năvală să nu-ntârziați !

CLOVNUL II (solo): Onor P.T. să ia cunoștință de noul Circ ”Artistic-Muzical”

O distribuție după dorință, spectacol grandios, chiar fenomenal

Baron-Briceag, Portar-Cleanoveanu, M.lle Pitușcă și Ionescu Bas

Orchestră mare, Erou –Popianu; nu mai vorbim de amicul....Ispas.

Refren: Circul nostru e mai reputat, dai un ban însă te-ai amuzat

Vezi pe Coni, organistul și pe Macher, cupletistul; poftiți, domnilor, căci a sunat !

CUPLETUL XV

Colonelul cavaler-Gică Stralsund

COLONELUL: (solo): 1.La modă am fost, eu n-am dus-o prost;

În dragoste, mereu succese; roata s-a-nvârtit,

Azi om chinuit, eu număr părul alb ce-mi iese.

2.Ah! Timp dispărut, ce divin! Colonel deplin

Salut de trompete, treceri în reviste, aventuri, conchiste, anturaj de dame și fete....

3. Vai de mine, o, ceas blestemat, care m-ai zvârlit în prizonierat !

 470

Refren: E greu să trăiască-n mizerie, Șeful Școalei de Cavalerie

Deprins tot călare, durerea e mare, când calul nu mai sare.

Zi și noapte îmi înăbuș dorul, galop aș vrea să-mi iau iar zborul

Și, lucrând cu dor, să comand iar cu zor, între ai mei, apoi să mor.

GICĂ-STRALSUND (pe melodia cupletului 15, pag.46).(Solo).

1.La Crefeld de vii, de burtă te ții, de rîs, că dai de veselie:

Activi întâlnești, rezerviști găsești, și vezi și-”alifanți” peste-o mie.

Este Lagărul minunat, el e reputat, tu ești mulțumit.

Cantine găsești câte vrei, însă tot ce cei, fu, dar s-a isprăvit.

E frumos, e grandios, e ideal; și la orice oră auzi scandal.

Refren: Aci aglomerația e mare, este Lagărul de favoare

Artiști și tenori, avocați, profesori, ofițeri superiori.

Unii umblă după-nvârteală, alții au parte chiar de ciupeală.

În oraș, plimbare, joc de cărți în floare, e Lagărul de favoare.

2. La Comandant, sus, amicul s-a dus cu ruga să-l repatrieze.

Fusese expediat, dar reinternat, pentru Țară-ar vrea să lucreze:

-Herr Neuhaus bin filogerman, mit Marghiloman, trimite-mă-n Țară

-Regret, mein Herr, aber nu pot, eu n-am nici un vot, de sus ist verbot.

De-atunci, amicul reinternat, mereu oftează neîncetat:

Refren: A fost bine la Primărie, ce chefuri și ce mai beție !

Leafă avans, joc de cărți și relans, și ce dans, ce mai dans !

În Lagăr, mereu inchiziție, bănuială și perchiziție, nu mai e ce-a fost.

Vai, mă simt foarte prost, de Camelii nu mai e rost !

 471

3. Ieri, lângă un boschet aud un duet: un june se roagă fierbinte,

El e rezervist, ea-l privește trist, sorbind ale sale cuvinte:

”Ascultă, fetiță-al meu dor, eu sunt procuror, hai vino la mine !”

”Drăguțul meu domn, vai, mă lasă ! Sunt spălătoreasă și azi nici nu mi-e bine ”.

Plecând trist, amărât, deprimat, Magistratul nostru-a reflectat:

Refren: Ce greu e departe de casă, n-ajungi nici la spălătoreasă !

La noi, ce soții ! Procuror doar să fii, poți avea sute, mii !

Și de-ntâmpini vreo protestare, lansezi un mandat de-arestare!

Tu n-ai nici un zor, ai scăpat binișor, la noi să tot fii Procuror !

FINALUL: TĂLMĂCIREA VISULUI

Melodia: ”Pe-al nostru steag”

UN OFIȚER: (solo): Al tău vis este o proorocire ce nu e greu de tălmăcit:

Soția-n plină fericire îți spune dragă: ”bun venit”!

Se bucură flăcăi o mie, fecioarele și-ntregul sat

Că scumpa noastră Românie, de chin și jale a scăpat./CORUL, bis.

(Solo): Se-ntorc vitejii de la munte, martirii din prizonierat

Ce-au știut tot timpul să înfrunte nevoia și-al lor dor de sat.

În toți se naște-o viață noă, de muncă rodnică li-e dor

Azi, gândul lor se-mparte-n două, la Țară și l-al ei Popor./CORUL, bis.

FINAL.133

133
Aici, notat pe caiet: Scrisă în Lagărul Crefeld în luna februarie, 1918. Sss. Sublocot. Leon Emil David, Craiova.
 472

ADAUS

CUPLETE din REVISTA ”CA LA NOI LA NIMENI”,

de Sub.Locotenenții Leon David și Anghel Stătescu.

INTRAREA PITUȘTEI

Activul, Rezervistul, Babalâcul

ACTIVUL: Dragă domnișoară, te rog, nu-ți bate joc, ascultă al meu dor, nu te juca cu foc

RESERVISTUL: Fetiță drăgță, n-asculta de el, dintre amândoi, eu sunt cel fidel.

M.lle PITUȘCĂ: Ah! Vă rog, nu-mi bateți capu și plecați d-aci, la dracu !

ACTIVUL: Ah, ascultă pofta mea, voi face ce voi putea, dă-mi puțină Pi...pi...pi...pi..tușcă.

RESERVISTUL: Vai, fertiță adorată, nu te lăsa înșelată, fugi de el, că mușcă, mușcă, mușcă.

BABALÂCUL: Mai bine vino la mine, eu iubesc încet, dar bine !

ACTIVUL: Trebuie să te am,lasă-mă s-apuc gingașul tău braț și-al tău trup să-mbuc.

RESERVISTUL: Nu-i ceda, Mamzello, căci el e sătul, și de-i faci pe plac, o să-nghiți un chiul

M.lle PITUȘCĂ: Ah! Ce vorbe, vai de mine,! Ptiu ! Să vă fie rușine !

ACTIVUL: Sunt infanterist turbat și trebuie să fiu calmat/ Dă-mi o bucățică-țică-țică

RESERVISTUL: Lasă-l dacă e turbat, vino la cel mai temperat, mie dă-mi mai mică-mică-mică

M.lle PITUȘCĂ: Asta-i nemaipomenit, vai, cum m-ați înebunit ! (Dans).

CUPLETUL PITUȘTEI

M.lle PITUȘCĂ(solo): 1.Eu sunt Mademoiselle Pitușcă,

Și câți mă mușcă, sunt încântați.

Unii afirmă că eu sunt goală, dar e greșală, de aparențe sunt înșelați

Ce pretenție ai ca prizonier, ce-mi ceri, ce-mi ceri ?

Ia ce-ți dau și nu-mi cere prea mult, și-atunci... te-ascult.

 473

2.Unii vor ca să mă ungă, cu unt sau șuncă, chiar cu bulion

După mine, mulți s-ajungă, își dau și haină și pantalon.

Ce pretenție ai ca prizonier, ce-mi ceri, ce-mi ceri ?

Ia ce-ți dau și nu-mi cere prea mult, și-atunci... te-ascult.

3. Câte-odată ies mai lată, ba chiar crăpată, după cum vezi.

Altădată-s lătăreață-ntr-o parte creață, am însă miez

Ce pretenție ai ca prizonier, ce-mi ceri, ce-mi ceri ?

Fii modest și nu-mi cere prea mult, și-atunci... te-ascult.

4. Mă prepară-un moșulică, atunci mi-e frică că nu mă coc

De-i un tânăr cu nădejde, sunt în primejdie să dau în foc.

Ce pretenție ai ca prizonier, ce-mi ceri, ce-mi ceri ?

Fii modest și nu-mi cere prea mult, și-atunci... te-ascult.

5.Când prea mult sunt frământată, ies deșelată de la întins

Iar când focul tare suflă, burta-mi se umflă și coajă-am prins.

Ce pretenție ai ca prizonier, ce-mi ceri, ce-mi ceri ?

Fii modest și nu-mi cere prea mult, și-atunci... te-ascult.

6. Eu de lume sunt curtată și mult gustată, de bun și rău.

O lume ahtiată-și plimbă gură și limbă prin trupul meu

Ce pretenție ai ca prizonier, ce-mi ceri, ce-mi ceri ?

Fii modest și nu-mi pretinde tot: mai mult, nu pot.

7. Foarte-adesea ies turtită, ba chiar strivită de la presat.

Ce vrei, dragă, e căutare, că lipsa-i mare-n Prizonierat

Ce pretenție ai ca prizonier, ce-mi ceri, ce-mi ceri ?

 474

Fii modest și nu-mi pretinde tot: es ist Verbot !

ȘI CINE POATE

(Pe aria”Femeia, femeia și alt nimic” din ”Pericola”)

1.Și cine poate-n aste vremi să facă pe om fericit

Și cine poate să te-alinte, când ești captiv... nenorocit.

Pitușca, Pitușca, cu grația ei, cât timp tu prizonier vei fi... tot vei râvni la trupul ei

Pitușca, Pitușca, vai, numai ea e singura ce poate-acum să-ți mai dea ceva....

2. Și cine poate c-o bucată să facă tânăr din bătrân

Și cine poate să-nfrățească pe credincios și pe păgân,

Pitușca, Pitușca-n Prizonierat

La toți le place, poftă face la sărac și la bogat

Pitușca, Pitușca, da, numai ea e singura ce poate-acum să-ți mai dea ceva....

3.Puteți zice, orice-ați zice, puteți face orice-ați vrea

La toți ”Gefangenii” din lume le place Pi..Pi..Pi..tușca

Pitușca, Pitușca, de-o vei avea, s-o frângi, s-o ungi,s-o pupi, s-o rupi, să-ți vâri și dinții-n carnea sa

Pitușca, Pitușca-așa cum o vezi ea te slăbește, ea te sleește... dac-abuzezi...

UNUL CARE A PERDUT BONURILE

(Solo): 1.Eu am pierdut cinci bonuri, durerea-mi este mare,

Căci făr-de-aceste bunuri la damă n-am intrare.

2.De vreau o bucățică de Pitușcă să iau

Mamzella scurt îmi spune: ai bon ? Atunci îți dau !

3. Ascultă-mă, dudue, eu gura-acum mi-astup

De-mi voi găsi-însă bonul, să știi c-atunci... te rup !

 475

STROEN-ISTUL

(Solo): Eu sunt acela ce la Stroen am suferit ca un Martir

Și când ceream de-ale mâncării, mi se dedea cu ”hai Șecspir”!

Pe-atunci dorința mea cea vie era borhot și chiar gulie

Și dacă terci aș fi primit, ziceam că-s cel mai fericit./Bis.

2. Eu sunt acela ce la Daenholm găsesc că totu-i mai frumos

Și de aceea, nu-i de mirare, am devenit mai pretențios.

Vai, și-acum din iad scăpat, la Comitet m-am adresat

Leul flămând scăpat din cușcă cere pe Mademoiselle Pitușcă./Bis

3.Odată, doară, scumpă Mamzellă aș vrea și eu să fiu sătul

Să te frământ fetiță fidelă și tu să țipi: ”destul, destul”

Și cum foamea și pofta-i mare tocmai -nainte de culcare

Atunci aș vrea, neturburat să am Pi.. Pi.. Pi.. tușca-n pat.

GRECUL

(Solo):( Către Stroen-ist):

1.Frațicule, ascultă țe spun eso la tine, cu toată lumea tu trebue să fii bine

Se nu te scalzi într-o singura balta, mai de-te și-ntr-o parte și-n alta

Maninca din ori si țe cascaval, s-atunța tu esti.... neutral.

2.Noi, Grețile, suntem toți omini de frunte și fiecare din noi are două luntre

Suntem ena diplomatico fino, chind ne merțe bine noi suntem cu.... Tino

Chind lucrurile insa se-ntorc pi dos suntem cu.... Venizelos.

3. Frațicule bre, acum fii si tu sireto, si de-te bine pe linga Comiteto

Ațesta se scrie la Berna si Aga, țerind se trimita si țiri si braga

 476

Si pesti mari si miți tu se țeri, fara zena, si, dacă se poate-o ...balena

DANSUL FUSTEI

Babalâcul cu Mlle Pitușcă (cântă pe aria ”Mariette”).

EL: Ah, scumpa mea fetiță, eu poftă am,ți-o jur; îmi placi mult, garofiță, și-al tău rotund cusur

Un an și jumătate trecu, ba chiar mai mult, de când cu voluptate din vârful tău n-am supt

Zână fără pereche m-ai chinuit destul; pe flămând, chestie veche,nu-l crede cel sătul.

Amorul meu se-ncinge nu mă goni din loc, luleaua mea se stinge de nu-mi dai puțin foc.

EA: De-un an și jumătate puhoiul nemâncat nu-mi lasă libertate: la ce v-ați mai predat ?

Gura nu vă mai tace, e vai de pielea mea, fugi, lasă-mă în pace, bătrână șandrama.

Ți-o spun serios, mă lasă, mi-ai făcut traiul amar, mai bine du-te-acasă, căci ruga ți-e-n zadar.

Ce mai, la deal, la vale, n-am timp să te ascult, luleaua dumitale, cred că s-a stins demult.

EL: Cuvintele rostite sunt, dragă, de mirare, aici nu-i pe ghicite, e chestie de-ncercare

Luleaua mea bătrână tu ai batjocorit, îți pun dovada-n mână că ea nu s-a răcit.

EA: Mai las-o, moșulică, că nu se nimerește, fetița mititica, ea știe ce vorbește

Și făr-de răutate, prietenește-ți spui:ascultă-mă pe mine, pune-ți luleaua-n cui !

ȚIGANII

Duet

ȚIGANUL A

1.Hao ! Eu sunt muzicant bătrân, d-aia vreau sa fiu stapân

Io, haci ham directiva de la sfânta Paraschiva

ȚIGANUL B

Eu știu sa conduc quartetu, și sa-i zic cu clanaretu

Muzicanți ca mine, sprinteni știu sa cânte și din pinteni

AMBII: Refren: Haolică-lea, Haolică-lea, Haolică-lică, Iac-așa !

 477

ȚIGANUL A: 2.Taci, mă, sa-ți fie rușine, ca sunt mai batrân ca tine

Tu herai copil da fașe când eu ditai Bulibașe

ȚIGANUL B: Hao... dar și tu schimbați naravu și nu face pa grozavu

Poți sa fii tu Bulișașe, eu sunt și mai Sculy Pașe. Refren.

ȚIGANUL A:3. Nu ma scoate din țaține, ca sar acuma la tine

Cu ghiora iți crăp capu’, ta ucid fir-ai al dracu.

ȚIGANUL B: Nu o lua pa țiganește, ca o iau io pa turcește

Și daloc nu te mai las, ta lucrez... la contrabas. Refren

ȚIGANUL A: Taci, ma, nu o face lată, te trezești la judecată

Vinovat de-i hi or ba, Troceanu zice că ”da”!

ȚIGANUL B: Las sa zica ăla ”Da”, Sa nu dai de Cattina

Că te-ntreabă de Cumătra, Frate, Soră și de Mă-ta. Refren.

CANDIDATUL la ÎNSURĂTOARE. (Solo):

1.De când pe lume eu am apărut, chiar fiind copil de fașă

Și până când cu Divizionul la nemți am căzut, păstrez astă cravașă

2.Eu șansă am la Dame, ce să fac? Parol că toate –mi plac

Am sânge-albastru, frunte lată și-am și un blazon, și-aștept zestre-un milion.

Refren: Șic și toujours élégant, eu sunt maiorul cel șarmant

Și de-am pierdut întregul divizion, am însă-un... Barbișon

3. Je suis toujours en meilleure compagnie, Bastaki, Catargi !

Prizonieratul mă amuză, el mi’a fost cu spor, aici am ajuns…Maior. Refren: Șic,toujours elegant..

4. Eu port monoclu și am și un baston, sunt june de Bonton

Je suis à quatre épingle de la cap pân- la genoux, coafat…à tout le gout. Refren: șic, și toujours…

5. După război va fi ceva charmant, maiorul elegant

 478

Va fi cu bani și cai de curse, automobile neuf și dame… soixanteneuf. Refren: Șic și toujours ….

FINALUL

ROMÂNUL: ”La noi… e rău acum”. C.C.Popian: cântă pe aria”La noi sunt codri verzi de brad”:

1.La noi, ogrăzile-s pustii și stins e focu-n vatră, lințoliul cade pe câmpii, pe lespedea de piatră

La noi, al păsărilor cânt e-un imn de îngropare, la noi pădurea-i un mormânt, iar luna, giulgiu pare

2. La noi, femeile, de plâns și-au înmuiat fuiorul, și lacrămi varsă orice ins, căci dus le e feciorul.

În glie, sapa cântă trist, iar brazda răsturnată, de suferință, pare-un Christ, copilul fără tată.

În sunet de orchestra cade

CORTINA.
 479

Anul 1919-1923.

COMOARA NOASTRĂ

Revistă națională

În cinstea României Mari

Din caietul nr.1013.

Autor: C. Popian, Căpitan, profesor și artist.

R. Vâlcea.

Gânduri.

C. POPIAN (traversând scena)

Voința adoarme întreagă

Când somnul e greu și adânc

De ești tolănit pe șofale

De ești rezimat d-un oblânc.

Dar iată: simțirea revine

Și visul îndată-și ia zbor

Lumina coprinde ființa

 480

Și somnu-i, atuncea, ușor.

Sublimă îți pare iar viața

În lumea visării d-un pic

Ce nu poți, ce nu știi atuncea!

Dar geaba, că visu-i nimic.

COMOARA NOASTRĂ

(Revistă)

Persoanele

GENIUL BUN AL ROMÂNIEI

ROMÂNIA.

BARBU LĂUTARUL

DOINA

OSTAȘUL ROMÂN

O DOAMNĂ DE PE STRADĂ

VOINEA

ILEANA

ALECSANDRI:

EMINESCU

MIS KIAJNA ȘI BARON TEFELEI

ȘTEFAN

VERONICA MICLE

SERTORIUS, Episcop catolic

 481

MOȘ PÂRVU

NICODIM de la Tismana

UN BOIER GRAS

UN CERȘETOR

RĂZVAN

DRAGOȘ

NEGRU VODĂ

CRONICARUL

COR DE FETE ȘI FLĂCĂI

4 FETE și 4 FLĂCĂI dansatori

ȚĂRANII și ȚĂRANCELE

BASARABENII DIN REGIMENTUL 42.

COR ȘI ORCHESTRĂ

Alt COR

Peisaj de munți. În spate, clădiri reprezentative ale orașelor românești de la București la Cernăuți, de la
Arad la Constanța, din Maramureș la Balcic, și chiar o casă din R. Vâlcea.

Orchestra de la locul ei de sub scenă sau din fața scenii, acompaniază sempre cântecele, sau creiază
atmosferă cu pagini din Rapsodiile Române ale lui G. Enescu sau Poema Română sau altre creații ale lui
G.Ștefănescu, Hubsch, Alexandru Flechtenmacher.

ROMÂNIA,

(înveșmântată în tricolor, trece prin scenă, se oprește și cuvântă):

Când însuși glasul gândurilor tace

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei

 482

Din neguri reci, plutind, te vei desface ?

Coboară-ncet, aproape, mai aproape!

GENIUL BUN (apare și se apropie încet):

ROMÂNIA:

Te pleacă, iar, zâmbind peste-a mea față

A ta iubire, c-un suspin arat-o

Oh, când te văd, zâmbind copilărește

Se stinge-aici o viață de durere

Privirea-mi arde, sufletul îmi crește!

GENIUL BUN

Trecut-au anii ca norii pe șesuri

Și anii răi n-or mai veni iară

Azi iar m-alintă- în nopți de vară

Povești și doine, ghicitori, eresuri

COR DE FETE ȘI FLĂCĂI: (trec prin fundul scenei, cântând):

Doină,doină, cântec dulce

Când te-aud, nu m-aș mai duce

Doină, doină, viers cu foc

Când răsuni, eu stau pe loc.

Bate vânt de primăvară

Eu cânt doina pe afară

De mă-ngân cu florile

Și privighetorile.

DOINA (intrând și ea și oprindu-se):

Veniți cu toți, veniți la noi la țară

 483

Ca să vedeți iar roua de pe iarbă

Ce viață e și câtă sănătate

Răsuflă-n glia crudă.

Să vă sculați, ca noi, din zorii zilei

Să ascultați la glasul ciocârliei

Cum laudă pe Dumnezeu din ceruri

Pe care prea mulți îl uitară

(Se aude ciripit puternic de păsări, ciocârlia)

Toți pirotiții, stâlpi de cafenele

Îngulerații, cu gâtul în proțapuri

Au apăsat vreodată dârz în coarne ?

Au dat cu sapa ?

Au văzut ei pe Leana cum coboară

Cu doniți, trei, pe cobiliță două

Și alta-n mâna dreaptă ?

Voinică și frumoasă ?

GENIUL BUN

Latina gintă e regină

Într-ale lumii ginte mari

Ea poartă-n frunte-o stea divină

Lucind prin timpii seculari.

4 FETE ȘI 4 FLĂCĂI (cântă și joacă):

Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română

Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României.

Iarba rea din holde piară/ Piară dujmănia-n țară

 484

Între noi să nu mai fie/ Decât flori și armonie. (Ies jucând).

ROMÂNIA

Stau în ceardacul meu ziua, senină

Deasupra, crengi de arbori se întind

Crengi mari în flori de umbră mă cuprind

Și vântul mișcă arborii-n grădină.

GENIUL BUN

Lângă fereastra ta eu stau privind

Ca tu să fii cu ochii în lumină

Când obosești, cu mâna mea cea fină

Te-oi mângâia și părul să-ți desprind.

BARBU LĂUTARUL

(Cu taraful, îmbrăcat românește): Eu sunt Barbu Lăutarul/ Starostele și diblarul

Și-am venit, că-s grăbit tare/ Să văd România Mare

Dragi boieri de lumea nouă/ La Craiova pică rouă

Din al nopții ochi ceresc/ Peste neamul românesc.

(Schimbă):

Tot ce-a fost proorocit/ Astăzi s-a adeverit

Chiu, chiu, chiu și iha ha/ Trăiască România !

Boieri, mă rog de iertare/ Dar am azi o nuntă mare

Chiu, chiu, chiu și iha ha/ Trăiască România !

(Iese, cântând Hora miresii).

GENIUL BUN

(pune mâna streașină și întreabă tare):

Cine ești ? De unde ești ?

 485

Pe la noi, ce rătăcești ?

OSTAȘUL ROMÂN (de afară):

Sunt român și sunt oștean/ Mă trag din Badea Traian

Sus pe munte la Oituz/ Eu, cu fratele Cobuz

Am fost doi și dușmani 10

Și-am zis: p-aici nu se trece !

ROMÂNIA:

Vin’ viteze, fii ferice/ Nemișcat să stai aice

OSTAȘUL (intră și ia o poză maiestoasă):

Nu mă voi mișca vreodată/Vie-o lume încruntată

Vie valuri mari de foc/ Nu mă vor clinti din loc.

Tot ce-i verde, s-o usca/ Rîurile vor seca

Dar eu, veșnic, în picioare/ Printre valuri arzătoare

Voi lupta, lupta-voi foarte/ Fără a fi-atins de moarte

Căci Român sunt, în putere/ Și Românu-n veci nu piere.

(Rămâne nemișcat lângă România).

COR ȘI ORCHESTRĂ

Român verde ca stejarul/ Rîz de dujman și de moarte

Să-mi trăiască armăsarul/ Și prin gloanțe să mă poarte.

FETELE ȘI FLĂCĂII (cor și orchestră):

Frunzuliță, frunzuliță verde de stejar

Ia vezi, dragă mândruliță, ce mai armăsar !

Armăsar voinic de munte, ager, sprintenel

Negru și cu stema-n frunte, sai în foc cu el

 486

(Trece Regimentul pe Calea Victoriei, la 1904).

CRAINICUL: Privim cu drag cu toții/Cum trece regimentul

În șiruri merg soldații/Trompetele răsună

Ce mândră este Doamne/Oștirea română !

Ostașul poartă pușcă/Și ranița-ntre spete

În patrontaș muniții...

O DOAMNĂ DE PE STRADĂ: Ce rumen e, și falnic !

Ca bradul de la munte, năpraznic.

Un SOLDAT DIN AFARA RÂNDULUI:

Dintre voinici se-nalță/ Și fâlfâie la soare

Drapelul cu deviza:/ A Patriei onoare

Pe el oșteanul jură/ Și moare.134

(Ostașii ies în ritmul marșului regal) :

” O, Doamne Sfinte/Ceresc Părinte

Susține cu-aTa mână/ Coroana, coroana română !”

VOINEA (cântă solist):

Mă dusei și eu la moară

CORUL: Tra la la la la la la la la

V: Mă-ntâlni c-o fetișoară

C: Tra la la....

V: Și-o rugai de-o gurișoară

C: Tra la la...

V: Și rămăsei de ocară

C: Tra la la....

134
1904, București.
 487

ILEANA (cântă):

În zadar alergi pământul/ În zadar te ostenești

Căci guriță ca la mine/ Nicăieri nu mai găsești.

CORUL :

Rupe-i, Doamne, cosița

Trala la...

Cum i-a rupt ea, inima...

(Rîs general, Voinea se retrage).

ALECSANDRI:

Poetul care cântă natura-n înflorire

Simțirea omenească, și-a Patriei mărire

Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit ?

Când altul vine-n urmă, cu glas mai nimerit ?

E unul care cântă mai dulce decât mine ?

Cu-atât mai bine Țării, și lui cu-atât mai bine. (Iese).

EMINESCU:

O, Tu, Rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice

Ce din frunze îmi doinește, ce cu fluierul îmi zice

Ce cu basmul povestește, vesele Alecsandri

Tu, poete, cel mai dulce, noi cu tine ne-om mândri.

Tu deștepți în sânul nostru dorul Țării cei străbune

Și revoci în dulci icoane a Istoriei minune

Vremea lui Ștefan Cel Mare, zimbru sobru și regal.....

ȘTEFAN (trece prin fund)

CORUL: (cântă): Ștefan, Ștefan, Domn Cel Mare

 488

Seamăn pe lume nu are,

Decat numai mândrul soare.

Din Suceava când el sare
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare.
Lumea-ntreagă stă-n mirare
Țara-i mică, Țara-i tare
Și dușmanul spor nu are.
EMINESCU:

Ah, de câte ori, voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Și un capăt poeziei

Și pustiului să pui !

VERONICA:

(cântă): Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund

Unde prispa cea de brazde /Crengi plecate o ascund !

Vom visa un vis ferice/ Legăna-ne-vor în cânt

Singuratice izvoare /Blânda batere de vânt !

EMINESCU:

La ce ? Oare totul nu e nebunie?

Au, moartea ta, înger, de ce fu să fie ?

Au, e sens în lume ? Tu, chip zâmbitor

Trăit-ai anume, ca astfel să mori ?

(Ies, unul într-o parte și altul în alta).

CORUL: (cântă): Ce te legeni, codrule

Fără ploaie fără vânt

Cu crengile la pământ
 489

SOLIST și COR:

Cum să stau cu fruntea sus/ Când poetul drag s-a dus

Peste munte și mușcel/ Cu mândruța după el

Astăzi trupul mi-l străbate/ Jivinile nechemate

Și cum vin cu drum de fier/ Toate păsările pier.

MIS KIAJNA ȘI BARON TEFELEI

(O pereche îmbrăcată europenește, trece în vals făcând câteva tururi, apoi se oprește în față):

Barca pe valuri saltă ușor

Inima-mi bate plină d-amor !

ILEANA:

Amor, amoare, inima te doare

VOINEA: Fugi d-aci, fetică/ Amor e nimică

Dragostea-i a noastră/ Floare din fereastră.

ILEANA:

Dacă vrei să fii plăcută/ Și madamă de bonton

Să treci măreață/ Cu gura creață

Și îndrăzneață/ În mari saloane

Lângă cocoane.

MISS.

Fi, chel orior

Se detestable

Abominable

Ensiuportable

Parol-d-onior

(Valsează, cântând aceste versuri și iese din scenă în cea parte)

 490

ILEANA (întinzând de Voinea ):

Mai am un singur dor

În zilele senine

Să zbor în vals ușor

Cu Voinea lângă mine

VOINEA (dansând scâlciat):

Dar nimeni din sat

N-o să ne vază bine

Chiar Floarea lui Păsat

Dă rîs o să leșine.

ROMÂNIA (apare):

Cine-o îndrăgi streinii

Să-i roadă inima câinii

Să-i roadă casa, pustia

Și neamul nemernicia.

BARBU (cu taraful):

Of! Alunel dărăpănat

Neică nalt și sprâncenat

Și cu părul inelat

Și cu semne de bubat...

FLĂCĂI ȘI FETE: Alunel alunel, of, of, of.

Alunel alunel, of, of, fiiii!

BARBU: Cine joacă și nu strigă

Facă-i-s-ar gura pungă

C-așa-i jocul românesc

 491

Cu strigat ardelenesc

FLĂCĂI ȘI FETE: Alunel, alunel, of, of, of

Alunel, alunel, of, of, fiii !...

VOINEA (chiuie): Frunzuliță de pe văi

Lăsați jocul, măi flăcăi

Și mai stați de hodiniți

Și-o dafie povestiți....

ORCHESTRA (cântă Doina în surdină).

Apare DOINA (cu gest de consolare a întregii națiuni).

ROMÂNIA (se adresează Doinei):

Tu, doină, dragă Doină, tu, glas duios de dor

În vremuri de restriște nu mă lăsa să mor

În frunzele mânate de crivățul hain

Pe desfrunzite-alee, cu tine eu suspin.

Fiorul tău mă prinde în freamătul de codru

Când urlă surd furtuna și groaznic dar și modru

Tu, mândro, ești poemă în nopțile de mai

Ne scuturi toropeala, ne scapi de chin și vai.

Ești zbuciumul durerii pe neamul obidit

Când cânți amărăciunea în codrul desfrunzit

Tu vrajă pui pe buza seninului cioban

Te plimbi peste genune, prin munți, peste liman

Te-nfigi în pieptul nostru și dorul ni-l topești

Ne faci să plângem, doină, de tristele povești.

Povești din alte vremuri, ba chiar din alte lumi

 492

De peste bărăgane de peste-a mării spumi.

Tu peste mintea noastră te nalți pe pod de unde

Te-ndeși prin cetini, mierla, de tine se ascunde.

Privighetoarea tace la trilul de caval

Ce vag și trist răsună din deal până-n alt deal.

Oh, iat-o copiliță vioaie și zglobie

Te cântă doar pe tine, pe tine doar te știe.

Bătrâni cu plete albe, cu fețe-ntunecate

De te aud, răsuflă cu inimi ușurate

Tu-nsuflețești tilinca, cimpoiul, alăuta

Tu-ncremenești pe stâncă vulturul, șoimul, ciuta

În murmurul de șipot te auzim aiurea

În șuierul lui Crivăț, ce-aduce-n crâng pieirea

Iar inimile noastre, de plâng, îndrăgostite

Pe tine te trimitem răvaș celor iubite.

Tu ai purtat haiducii pe plaiurile verzi

Căci numai tu durerea din suflete o pierzi.

Aduci și-alungi și cucul și puii tu i-i crești

Te-ngâni cu turtureaua în zori spunând povești

Despre copilul Mihu, cu arc de lemn dubit

Cu durda ghintuită ce potere-a zdrobit

Tu îndreptai săgeata în ceafă de ciocoi

Și ne-amintești că Oltul frățan este cu noi.

Că pentru noi el scade de trecem ca prin vad

Iar dușmanii se-neacă în unda-i de zmaragd

 493

Și mândre bazme-nșirui de șele și obânci

De frâie ferecate, pistoale la oblânci

Ne clocotește-n vine spumosul de Cornari

De la cârciumărese, la gât cu icușari.

De bidivii în goană ce se aștern la drum

Cum se aștern pe ceruri nori cenușii de fum.

Cum se așterne iarba la glasul vântului

Cum se repede șoimul din piscul muntelui.

Și tot tu ne-ngropi, Doino, în vârful celor culmi

Unde răsar din glie ca cinci frățâni, cinci ulmi.

Deci, tu ești doar a noastră și nu a nimănui

Din câte neamuri cântă pe-a lumii cărărui

Românul pentru tine își dă al vieții drept

Și suflet și simțire, și inima din piept.135

(România se îmbrățișează cu Doina și se retrag în fund).

CRONICARUL:

Tibrul sfânt ne povestește cu –ale undelor lui gură

Cum Sabinele odată se-oglindeau în ape sure

Cum strămoșii, călușarii, pe sabine le-au furat

Și cum mai târziu, ei, nouă, pe voi v-au încredințat.

Sufletul să vă viseze doar istoria străveche

Glasul din trecut să fie pururi vouă în ureche.

CĂLUȘARII (apar la timp cu joc frumos, organizat și reconstituiesc răpirea sabinelor).

CRONICARUL:

135
1920, Bistrița.
 494

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii.

În izvoadele bătrâne, pe eroi mai pot să-i caut

Ori cu liră visătoare, ori cu sunete de flaut.

Răsăriți din umbră sfântă Basarabi și voi Mușatini

Descălicători de Țară, dătători de legi și datini.

BARBU: (cântă):

Pe a Țării noastre zare/ O lumină crește-ncet

Negru Vodă iar tresare/ Ca din moarte înviet.

După el, și Dragoș vine/ Voinicel și frumușel

Vânătorul de jivine/ Cu tot codrul după el.

(Sfioși apar țărani, țărance care privesc uimiți după umbrele lui Dragoș și Negru Vodă)

În genunchi, toți, cu sfială/ Fii, acestui bun pământ

Când eroii lui, cu fală,/ Pășesc astăzi din mormânt.

(Poporul îngenunche cu totul. Dragoș și Negru Vodă trec maestos prin fund. Se aud clopotele la o biserică).

ILEANA: Clopotele sună jalnic, mamă

De ce sună trist clopotele noastre, mamă, și de ce preoții noștri sunt cerniți?

ROMÂNIA:

Preoții mei n-au odăjdii bogate cu purpură și mătase vișinie, cum au episcopii Măriei Sale. Maicile noastre și
călugării își chinuiesc trupurile și slujesc pe Domnul. În glasul clopotelor răsună chinul Mântuitorului, întru
Patimile Sale.

SERTORIUS (Episcop catolic): Pax vobiscum !

VOINEA: Cine-o fi, ăsta, mă ?

ȚĂRANII (își dau cu coatele).

SERTORIUS: Cugetați veșnic la fericirea vieții, la închipuita fericire pământească. Știu că vorbiți de
nesăbuita chinuire a călugărilor voștri nespălați și bicisnici.
 495

VOINEA: Sunt ai noștri.

SERTORIUS: Să vă trăiască, dar sufletul vostru se închide zi cu zi și țara aceasta mănoasă se posicește ca
fața lor smolită.

VOINEA: Și ce să facem noi ?

SERTORIUS: Să luptați alături de mine pentru izbânda stăpânului nostru, a Sfântului Părinte, Papa.

MOȘ PÂRVU: Am fost, suntem și vrem să rămânem creștini pravoslavnici.

SERTORIUS: Turcii sunt la Giurgiu

VOINEA: Au mai fost.

SERTORIUS: De-acum vor face țara pașalâc turcesc și în locul crucii va luci semiluna.

ILEANA: Maica Domnului, milostivă ! (Se închină. Cu ea, toate țărancele).

SERTORIUS: O, biet popor! Tu ești unealtă în mâna Domnilor tăi slabi și slugarnici. Dacă vreau să vă fac
catolici, o fac fiindcă văd că ați apucat pe un drum primejdios. Cine v-a creștinat ? Slavii ? Apoi, voi sunteți
slavi ? Voi sunteți romani, de-ai Împăratului Traian. Și Cezarul Traian credea în Biserica Romei.

ILEANA (curioasă) Așa o fi, Voineo ?

VOINEA: Știe, el, neamțu ce spune ?!

SERTORIUS: Voi nu înțelegeți adevărata credință. Așa înțelegeți voi pe Iisus ? Bine, n-am să vă mai turbur;
dar Măria Sa, Craiul Ungariei vă va lăsa pradă puhoiului musulman, să vă încalce și să vă batjocorească.

VOINEA: Ce zici, măi moș Pârvule ?

PÂRVU: Eu știu ce să zic, mă Voineo ? Parc-ar avea dreptate.

SERTORIUS: Ce bine iera de vă schimbați demult ! Erați sub ochii Romei. Papa care a făcut Ungaria
Împărăție vă făcea și pe voi. Nu erați acum niște neputincioși în fața tuturor neamurilor blestemate. (Ridică o
cruce mare catolică): O vedeți ?

TOȚI: Da, da !

SERTORIUS: Sărutați-o ! Două degete sus ! În numele Tatălui !

TOȚI: În numele Tatălui !

(Vuiet de bucium și tobe)

GENIUL BUN:
 496

S-a-mbrăcat în zale lucii Cavalerii de la Malta

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

În turbarea furtunoasă a coprins pământ și mare

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt

Cum veniră, se făcură, toți, o apă și-un pământ.

N-ai tu, oameni, Românie, ca să lupte cu-a lui suliți ?

Tu nu vezi că popa ăsta e canalie de uliți ?

Panglicar trimis de Papa care joacă pe frânghie...

ROMÂNIA:

Nicodime, Nicodime, lasă neagra chinovie

Nu e timp de rugăciune, nu e timp de lenevie

Vezi aici pe urâciunea fără suflet, fără cuget

Rasă-i este toată fața, și la fălci umflat și buget

NICODIM: (sobru):

Din aceștia, Doamna Voastră își alege astăzi solii

Oameni cu privire blândă și cu suflet ros de molii

În veșminte de mătase și pe capete scufie

Vor legi noi și adunării fac aici filosofie.

(Lui Sertorius):

Ai venit aici să-ntuneci ctitorii d-așezăminte

Înapoi cu crucea asta și cu ploaia de cuvinte

(Poporului):

După el priviți cu spaimă, voi; nepăsător și rece

De mirare cum minciuna-i înainte-vă se trece

 497

Când vedeți că toți aceștia, numai vorbe mari aruncă

Numai banul vi-l vânează și câștigul fără muncă

(Lui Sertorius)

Fugi, părinte, neamul ăsta n-a ajuns de-așa ocară

Te-or blestema de sub lespezi descălicători de Țară.

Fugi, lăsați-ne strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici

Noi, de-aicea de la cârmă, vă privim cu ochi ironici.

SERTORIUS: (plecând rușinat): Am crezut că.....

ROMÂNIA: Nimic! (Face un gest de alungare).

POPORUL: Huo! Afară, nu ne trebuie lege nouă.

CORUL: Cristos a înviat din morți

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din mormânturi

Viață dăruindu-le !

POPORUL : (huiduie mereu).

(Clopotele trag într-una)

CRAINICUL, (arătând spre un răzeș din popor):

”Se-ntoarse-apoi cu ochi păgâni/ Și-aruncă fierul crud din mâini

Te-or răzbuna copiii mei/ Și-acum mă taie dacă vrei/ Și-aruncă-mă la câini !”

CORUL (continuă să cânte, ies cu toții).

UN BOIER GRAS (trece închinându-se și făcând metanii din când în când).

UN CERȘETOR: (milogindu-se): Miluiește-mă, jupâne, că de trei zile în gură

N-am luat un pic de pâine, n-am luat o fârmitură.

BOIERUL: De trei zile ? Ce minciună ! Și-apoi ce-s eu vinovat?

Pentru mine-i chiar tot una de-ai mâncat sau n-ai mâncat !
 498

(Iese închinându-se și în acest timp scapă un sac cu bani).

RĂZVAN (intră):

Așa cruci evlavioase, așa față răstignită

Așa-nchinăciuni plecate până la brâu și mai jos

N-a făcut nici Sfântu Petre, nici însuși Domnul Cristos !

Bre, boierul ăsta crede că drept la rai o să meargă

Pe când dracul dupe dânsul cu limba scoasă aleargă.

(Zărind punga): Aoleo, o punguliță, ba un săculeț cam greu

Pe-ăsta l-a pierdut boierul cel cu zor de Dumnezeu !

(Zărind pe cerșetor):

RĂZVAN: Moșule !

CERȘETORUL: Ce vrei ?

RĂZVAN: Boierul nu ți-a dat lăscaie frântă

Uite, eu îți dau o pungă, scoală moșule și cântă

CERȘETORUL: De la un țigan pomană?

RĂZVAN: De! Și totuși, pe boier

De-ți da o scârbă de-aramă l-ai fi ridicat la cer

CERȘETORUL: E român, oricum !

RĂZVAN: Vaai, ce-ocară !

Boierul, român? El este piatră, lemn, strigoi sau fiară

Dar român, nu, niciodată; că mult mai român sunt eu

Nu căta că este oacheș și pârlit obrazul meu.

În oraș, tot în robie, cel mai mic și cel mai mare

Toți ca unul poartă jugul,toți, ca unul, gem în fiare.

Sărmanul țăran ce-și vinde vițișoarele și plugul

 499

Neferice rob ce plânge blestemând biciul și jugul.

Boierii, moșule dragă, sunt cu toții slabi din fire

La ei fața, mintea, haina, inima, totu-i subțire....

(ies amândoi).

CORUL ȚĂRANILOR:

Noi țăranii de la țară/ Iarna, vara, greu muncim

Greu muncim ziua și noaptea/ Numai birul să-l plătim.

Perceptorul ne tot spune/ C-avem costituțiune

Fie-ntr-ânsa bine-ori rău/ Știe numai Dumnezeu.

CRAINICUL:

”Boeri ! Nu uitați / Ieri, cât de săraci erați

Boeri! Norodul nu-l huliți/ Doar știți

Din munca lui că vă hrăniți”136

ROMÂNIA

Așa necăjită, ce-mi doresc eu, mie ?

Să mi se-mplinească-n revărsat de zori

Fiii mei trăiască numai în frăție

Pe a mele plaiuri zmălțate de flori.

Viață în vecie, glorii, bucurie

Amic de tărie, suflet românesc

Vis de armonie, fală și mândrie

Visul meu de veacuri, asta îmi doresc. (iese).

GENIUL BUN.

Cad putredele tronuri în marea de urgie

136
N. Beldiceanu
 500

Se sfarmă deodată cu lanțul de sclavie

Și sceptrele de fier

În două părți Infernul, portalele-și deschide

Spre a-ncăpea cu totul răsufletele hâde

Tiranilor ce pier. (iese).

EMINESCU:

Împărat slăvit e codrul

Neamuri mii îi cresc sub poale

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei Sale

Peste flori ce cresc în umbră

Lângă ape pe potici

Vezi bejenii de albine

Armii grele de furnici.

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri

Împrejuru-ne s-adună

A codrului mândre neamuri

Cai de mare, albi ca spuma

Bouri nalți cu steme-n frunte

Cerbi cu coarne rămuroase

Ciute sprintene de munte.

VERONICA:

Haidem, barde, hai în lume

Rătăciți și singurei
 501

Să bem apă din izvorul

Ce țâșnește de sub tei.

Adormi-vom; troieni-va

Teiul floarea peste noi

Și-n somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi. (Ies).

VOINEA: De ce doriți singurătate

Și glasul tainic de izvor ?

S-auzi cum codrul frunza-și bate

Dormind pe verdele covor.

Voi care îndurați mizerii

Voi cei mai urgisiți de lume

Veniți în lung și-n latul Țării

Și să vedeți de ce, anume

Au fost capabili, ticăloșii

Cei fără pic, măcar, de milă

Că-i chiamă albi, că-i chiamă roșii

Au trecut tot prin jaf și silă

Comoara Țării o-ngropară

Cât mai adânc în beciul lor.

La noi, în zumzet de vioară

E numai jale, plâns și dor.137

GENIUL BUN AL ROMÂNIEI:

137
Aici manuscrisul inițial se termină.
 502

Nu, fiule, nu fii atât de disperat. Mai avem încă puteri să ne trezim, să ne eliberăm de albi și roșii, să reclădin
Patria împlinită cu sacrificii de negrăit.

ZIZI General CANTACUZINO (Trece cu ostașii săi călări).

GENIUL BUN AL ROMÂNIEI (în timp ce Zizi trece, el recită):

Iată, vă povestesc vânătoarea lui Zizi:

Sub luciul de soare, ce văd scânteind ?

Prin codrii s-abate-o furtună

De lungi, negre șiruri ce vin pustiind

De chiot de larmă pădurea vuind

În suflet simți groaza nebună

Pe toți grănicerii când i-am întrebat

Răspuns-au: e Zizi cu ai săi la vânat.

Ce trece ca vântul prin codru-nverzit

Năpraznic din munte în vale?

S-așază la pândă cu ochi învrăjbit

Și chiuie ceata și flint-a pocnit

Cad ungurii-n valuri pe cale

Pe verzii gonaci când i-am întrebat:

Răspuns-au: e Zizi cu ai săi la vânat.

Și clocoti Oltul sub fagi ruginii

Dușmanul năuc se ascunde

Dar Zizi se-aruncă cu verzii copii

Și Oltul stă martor la noi vitejii

 503

Tresaltă vârtejul de unde.

Pe uzii tovarăși când i-am întrebat

Răspuns-au: e Zizi cu ai săi la vânat.

Ce vuet Ce tropot? Ce urlet aud?

Ce zăngăt de arme-n ciocnire

Maghiarii sălbatici pe cai ce asud

Se zbat, se răstoarnă pe-un șes încă ud

Și sângeră orbi în neștire.

De-ntrebi, îți răspunde al Oltului val:

E Zizi, viteazul, cu-ai săi spre Ardeal.

Sub luciu de soare, viteji, grămezi, pier

Când dușmanul urlă-ntr-o rână

Cu moartea pe chipuri, cu ochii la cer,

Cad fără mâhnire, c-au inimi de fier

Salvată-i onoarea străbună.

Și toți îmi răspuns-au când i-am întrebat:

Pe-aici fost-a Zizi cu ai săi la vânat.

Sălbatică goană și strajnic vânară

În sânge scăldându-i pe cruzii călăi

Nu plângem eroii ce aprig luptară

Scăpat e Ardealul, zori noi surâd iară

Alt soare străluce prin văi.

Și-n veci povesti-vor ai Țării străjeri

 504

”Aci luptă Zizi, cu-ai lui grăniceri” !138

SCENA II.

Altar improvizat în cimitirul eroilor. fundal cu cruci.

La Ziua Eroilor. 1923.

GENIUL BUN AL ROMÂNIEI recită:

Fie-+i milè, sfinte Doamne, òi alinè pe-ntrista+ii

Cari òi azi privesc ìn zare, aòteptànd pèrin+ii, fra+ii

^ntèreòte-le fiin+a celor cari òi azi suspinè

Dupè cei cari niciodatè printre noi n-o sè mai vinè.

La ce bun să mai verși lacrămi pe morminte de eroi

Doar cei dragi eternității și-au luat drumul dintre noi

Să slăvim, cântând eroii ca a numelui lor faimă să ne fie scut potriva celor care ne defaimă.

A bătut odată ceasul și-a sunat din corn d-alamă

Neamul răzlețit azi rîde-nmănunchiat sub scut de-aramă.

A fost vuiet înspre munte a fost ropot pe potici

Creștineasc cruce-n fruntea oastei dârze de voinici.

A tre cut-o munții falnici în avântu-i vitejesc

De se scutură în tremur tot poporul românesc

Și-au tre cut apoi dușmanii ca vultanii după pradă

Peste trupurile calde, cari zăceau înm văi, grămadă.

I-au văzut în mohorâtul amurgit al înserării

Cum săltau din culme-n culme ca și valurile mării

S-au ținut acești arhangheli, au făcut din piept zăgaz

De cât rob, mai bine moarte; moarte fără de răgaz.

138
CCP. Prizonier Bresen, 1917.
 505

Frați și dușmani, , aicea, odihnesc în giulgiul nopții

Pentru Patrie; și totuși, greu se trece pragul morții.

În Carpați, în șes, pe mare, ori și unde-ți dai sfârșitul

Tu, erou, după spășire, tot tu ești și chinuitul

Sub o salcie pletoasă, ori sub stânca de granit

Printre lacrime amare, vezi și satul ce-ai iubit.

Vezi o mamă-ndurerată, înodând cosița albă

Ori soția iubitoare, ori micuții dragi… ce salbă

De gândiri ți se înșiră prin înfierbântata minte

Pentru Patrie, icoană ce-ți stă pururi înainte

Ne dăm totul noi, ostașii; pentru Țară, pentru Rege

Pentru noi moartea viază, pentru noi moartea e lege

Nu cântăm o viață-ntreagă că suntem nemuritori?

De ce lumea azi aruncă pe mormântul nostru flori?

Drept aceia între neamul hărăzit-a spre rugare

Pentru fiii dragi ai Țării Sfânta Zi de Înălțare

Acolo-n eterna lume pe un lan de mărgărit

Blându-Iisus eroii-și chiamă lângă Tronul Lui de-argint.

Și cu lacrima pe geană, fericiți El vrând să-i vază

Le arată jos moșia și le-o binecuvintează

Țintirimu-altar e astăzi unde pâlpâie în pară

Amintirea celor care –au fost ai noștri odinioară

Pentru ei nu sunt cuvinte; nu găsim recunoștință

Jertfa lor întrece totul pentru slabă-ne ființă.

Să-i admiri? S-asculți cucernic când pe văi auzi ecoul

 506

Cu asupra de măsură a-ntrecut orice Eroul

Sunt viteji fără de nume prăvăliți de crude soarte

Pe meleaguri neștiute, în neagra străinătate

Mucenici care suflarea prin prăpăstii și-o dădură

Înghițind paharul morții cu asupra de măsură.

Nevăzuți în clipa mare a încununării lor

Decât de neadormitul Tatăl Nostru-al tuturor

Pe câți moartea îi aflat-a potrivinde vreun blestem

Și strângând în brațe glia glia ce atât o tem

Glia care-n începuturi simțământu-a plămădit

Glia ce le robi viața și-apoi viața le-a primit.

Cât de mulți sunt ei ! De oase pline-s văile din munte

Iar pe drumurile toate cruci mai mari, cruci mai mărunte

Se țin șir de ți se pare că în toată-această țară

Moartea ține și azi hangul vremilor ce te-nfioară.

Drept aceia, cimitire lângă fiecare sat

Să ne fie mărturia vremilor ce-odat-au stat.

Să ne fie pilduirea vremilor care ne vin

Să ne fie mângâierea contra oricărui suspin

Din avântu-le-ndărătnic ca și iarba când o plouă

Să luăm măreață pildă, de-om porni la luptă nouă.

Și să nu uităm o clipă că de suntem azi puternici

Mândri-n largile hotare, trebuie să fim și vrednici

Să păstrăm cu cinste naltă moștenirea noastră-ntreagă

Lutul frământat cu sânge, libertatea-atât de dragă.

 507

O, eroi, în pomenirea veacurilor românești

Odihniți în adumbrirea frumuseților cerești

Adormiți în gropi zidite sau o sută într-un șanț

Gheneralu-n înfrățire cu umilul dorobanț

Sub o cruuce nemăiastră, într-un cimitir stingher

Adunați din patru vânturi, tu țăran și tu boier

De-ai crescut ca floarea-n seră, ori la plug, se înțelege

Una ești când ți-ai dat viața pentru neam și pentru Rege.

Harnici de n-om fi la luptă, noi ce vă suntem urmați

Ne veți blestema din hrubă, voi și moșii voștri-arcași.

Și cu pieptul la hotare de nu sta-vom noi cu toții

Mânioși la noi scrâșni-veți și ne-ți îndemna voi morții

Flăcări roșii să țâșnească din mormanele de oase

Și odihnă să nu fie în a noastre pașnici case

Până ce adânc zăvorul n-om împinge-n poarta Țării

Și senină să ne fie zarea până-n largul mării.

Fra+i òi duşmani, azi, aicea odihnesc ìn giulgiul nop+ii

Pentru patrie; òi totuòi, greu se trece giulgiul mor+ii

O, eroi, cu jertfa voastrè ne-a+i chemat la via+è nouè

^n genunchi azi noi v-aducem: veci de veci, mèrire vouè!£139

BASARABENII DIN REGIMENTUL 42.

(Intră pe marș de melodie rusească)

Din Țara lui Ștefan cu toți ne-am sculat

Gonind peste Nistru dușmanu-ngâmfat

139
25 mai 1922, căpitan Popian Constantin.
 508

Și frați azi, cu toții, cu piept de oțel

Jurarăm credință pe sfântul Drapel.

O Țară mai mândră sub soare n-o fi

Cum e România ce-n sân ne primi.

De-aceia, dea-Cuma cu drag vom jura

Cu pieptul de dujman a ne apăra.

Să curgă ca valuri de sânge păgân

Să poată di liber azi orice român

Din Tisa la Nistru ca frați să trăim

Eroi pentru Țară și Rege să fim.140

Intră CORURILE cu ORCHESTRA și toate PERSONAJELE cântând unanim: ”Trăiască Regele”…..

CORTINA

Anul 1920

GOLEȘTII

140
1920, Drăgășani, din ordin.
 509

Dramă istorică într-un act

De C.C. POPIAN.141

PERSOANELE

Tudor Vladimirescu (De statură mijlocie, bine legat, încruntat, având o crestătutră adâncă între sprâncene.
Mustața deasă, dar tunsă pe buze. Poartă căciula înaltă cu fundul rotund îmbrăcat cu postav verde manta
verde închis cu guler verde și manșete verzi, descheiată. Pe dedesupt are tunică lungă până aproape de
genunchi peste care e încins cu brâu roșu și la brâu poartă un pistol mare turcesc. Sabia curbă, cu teaca
îmbrăcată în pluș roșu și garnisită cu brățări de aur o poartă atârnată de gât cu un șnur roșu, după moda
rusească, pantaloni albi de aba și cizme lungi, groase.)

Gheorghe Ipsilanty

(Căpitani de Zavergii):

Căpitan Iordaki

Căpitan Farmaki

Căpitan Macedonski

Căpitan Hagi Prodan

(Căpitani de Panduri):

Căpitan Oarcă

Căpitan Urdăreanu

Căpitan Enescu

Căpitan Cuțui

Căpitan Ioniță Burileanu,

(Panduri):

Furtună

141
Transcris după manuscrisul trimis lui V. Eftimiu și Ediția tipogr. R. Vâlcea, 1923. N.A. Data:1920, R. Vâlcea.
N.A:”Autorii de care m-am ajutat la alcătuirea lucrării mele: N. Iorga, Bucura Dumbravă, C.D.Aricescu”.
 510

Cioreanu

Calețeanu

I Pandur

II Pandur

I Arnăut

II Arnăut

O Voce

II Voce

Panduri, Arnăuți, popor.

Acțiunea se petrece în fața caselor Boierilor Golești, Golești, 1821. 142

Motto: ” De va fi Dumnezeu viu, va vedea și va judeca”. Tudor.

ACTUL I

Pădure bătrână. În dreapta și fund casele boierilor Golești cu cerdac înalt. Luna bate începând a se ridica
de după copaci, tocmai în pridvorul casei. În stânga un foc mic, în jurul căruia 3-4 panduri stau de vorbă.
Sunt chipeși și îmbrăcați în costum gorjenesc. Au flinte lungi și pistoale în brâul roșu.

SCENA I

IONIȚĂ BURILEANU (ca de 40 de ani, cântă din gură.Furtună acompaniază din flaut).

A dat bunul Dumnezeu

Să umble și plugul meu

Să trag brazda dracului

142
Anumite amănunte din ”Goleștii” contrazic înșiruirea faptelor din ”Din vremuri grele”, pentru că CC Popian a voit să
corecteze acțiunea ca s-o aducă la adevărul istoric. Autorul piesei ”Din vremuri grele” nu avusese la dispoziție
informația Bucurei Dumbravă, de exemplu și deci și a lui Popian. Un exemplu este uciderea lui Urdăreanu și nu a lui
Enescu, așa cum este povestită în Goleștii.
 511

La ușa bogatului

O brăzduță d-ale sfinte

Să ție ciocoiul minte

Să-i arunc un semănat

Cu sânge negru udat

Sămânță de pandurași

Să răsară românași

Mi-am vândut și cămașa

Ca să-mi cumpăr sabia

Plugulețul meu nebun

Cum te prefăcuși în tun

Vezi, așa mai poți ara

Să mă scapi de angara....

FURTUNĂ: (lăsând flautul și continuând recitativ oltenește):

Frunzuliță de molotru

Când sosi Tudor la Motru

Ciocoii trecură Oltul

Și se-necară cu totul.

CIOREANU : (sculându-se din somn se ridică pe genunchi): Cum s-ar zice, îmi furași meșteșugul, unchiule.

BURILEANU: Apoi ce gândești că eu am gâtul răgușit ?

CIOREANU: Ba o aduci bine, de parc-ai fi o mierlă.

BURILEANU: Acum că mă trezii, hai să vă citesc o dafie 143

CALEȚEANU: Păi da, că de dafii ne era dor la toți....

BURILEANU: (scoțând o hârtie de la brâu și aplecându-se la foc):

143
Snoavă, cuvânt învechit.
 512

”Bărbați Daci” (Ia uite-te ! De sus ne ia !). Trecând pe pământul Daciei, din binecuvântatul pământ al
Moldovei, am aflat cu mulțumire că aceleași sentimente vă stăpânesc. Bărbați Daci, ducându-mă unde glasul
Patriei mele mă cheamă, vin și către voi ca un vestitor al neatârnării și fericirii voastre politice. Veacuri
destule, sărmana voastră patrie plecându-și grumazul la neomenosul jug al sălbatecului despotism, pierduse
și acele rămășițe ale drepturilor ei, pe când tirania Domnilor voștri tâmpise facultățile voastre spirituale și
slăbise acel caracter al naționalității pe care l-ați avut în vechime. În sfârșit, ora redobândirii libertății voastre
a sunat. Bărbați Daci, în trecerea mea prin scumpa voastră patrie, cea dintâi grije a mea va fi a păzi acea
ostășească bună ordine pe care e dator a o păzi o nație însuflețită de generoasele sentimente ale
patriotismului și libertății. Sunt încredințat că și noi vom întâmpina din parte-vă o primire prietenoasă și
astfel precum se cuvine unor bărbați ce se luptă pentru fericirea obștească.

Focșani, 1821, martie, 13, semnat Alexandru Ipsilanty.

FURTUNĂ: (rîzând): Bărbați ce se luptă pentru fericirea obștească ! Ha, ha, ha ! Și el nu știe că noi vrem să
mătrășim Țara tocmai de alde Ipsilanty, Șuți și alte soiuri de lighioane.

BURILEANU: Brașoave. (Împăturind hârtia): Când o vedea-o Tudorin....

CIOREANU: Se pitulă luna după bordei.

CALEȚEANU: Să mergem cu cochiniții, măi ? ”O, ciocoi, ciocoi, ciocoi/

Ce-om mai fi de vină, noi ?

CIOREANU: Dar noi ne luarăm cu dăfiile măi vere și uitarăm să mai dăm pe la metereze, cum ne-a poruncit
Domnul Tudor.

CALEȚEANU: Cică să fim mai grijulii ca oricând, în noaptea asta.

FURTUNĂ: Machia, de ce-o fi așa de posomorât de-un cârd de vreme ?

BURILEANU: Ei, și voi, acum ! Păi el plecă de acasă ca să se întoarcă îndărăt după două luni?Vezi ceasul
rău!

FURTUNĂ: În somn se luptă cu morții și ziua cu viii.

CIOREANU: (rîzând sec): Eu gândesc că-n noaptea asta mai spânzură vreo doi-trei.

CALEȚEANU: Mări, să nu glumești, într-un ceas rău. Nu te închini ?

BURILEANU: Dar e natural, dacă mai găsește și alții care-or fi ca ăi de-o pățiră. Apoi, noi, tâlhari de
drumul mare suntem ? Ne lăsarăm vatra și ograda părăsite ca să calicim pe alții? Am plecat să gonim pe unii,
ca să le luăm noi locul ?
 513

CIOREANU: (uitându-se la lună): Uite, așa era de frumoasă noaptea când ne adună Slugerul pentru ultima
dată în curtea bisericii ”Maica Domnului ” de la Prejna.

BURILEANU: Și ce de mai pandurime era, muică, Doamne !

CIOREANU: Tot plaiul Cloșanilor.

FURTUNĂ: Ba mai mulți.

BURILEANU: Aruncai paraua pe cap de om. Parcă-l văd pe Comandir urcându-se pe trunchiul retezat din
fața pridvorului. Albul ochilor lui întunecați sclipea sub negura sprâncenelor mai abitir ca nestematele de pe
sabia lui împărătească.

FURTUNĂ: Parcă era Arhanghelul Mihail.

BURILEANU: Măi, și era și popa Gligore și Costantin, tătână-său și Papa frățână-său și mulți alții care n-au
plecat cu noi.

CIOREANU: Hei! N-au toți pușcă ghintuită

Din războiae dobândită

Spurcată la trup de om

S-o viseze noaptea-n somn.

FURTUNĂ: Acum, Tudor e altul. Nu mai grăiește așa ca șipotul. Tace și bate la tălpi, se-ncruntă și împușcă,
scrâșnește și spânzură... Echipa morții făcută cu sârbii lui Hagi Prodan.....

BURILEANU: Dar Pandurii mai sunt ăia de la Prejna ? Mai sunt ei străjerii cuvântului dat ? Tudor a pornit
cu oaste cinstită și credincioasă și....

CALEȚEANU: Da, acum pradă și ei ca zavergiii, omoară ca ei, pârjolesc fără să aleagă ca și ei, și gândesc
ca și ei numai ca să se întoarcă mai lezne la copii și la nevastă. Ca și cum lucrurile s-ar fi isprăvit.

FURTUNĂ: Apoi, da, treaba e isprăvită și cațaonii dați peste hotare ! Mai bine s-ar deschide pământul și ne-
ar înghiți, decât să mai ajungem îndărăt, slugi fanariotului spurcat.

BURILEANU: Și au jurat doar pe Vanghelie și pe steagul Sfântului Gheorghe, la Mânăstirea Cotrocenilor,

față de boierii pământeni și de popimea toată. (Cu glas plângător): Mă năpădesc lacrămile măi copii, privind
spre foișorul ăsta boieresc în care pandurul geme ca ursul rănit.

CIOREANU: Of, of, ce inimă mare !

FURTUNĂ: Păcat că nu e cu noi Ilarion !

 514

CIOREANU: Nu-l mai ascultă nici pe el. Căci destul l-a ascultat.

CALEȚEANU: Li se urâse băieților mă unchiule, pe câmpia Cotrocenilor. Tabăra din pragul Bucureștilor le
părea prea neagră. Toată ziua, muștră și roboată; și mai dihai ca orice, era iscoada grecească ce le învenina
sufletul.

BURILEANU: Nu oricui.

FURTUNĂ: Hei, măre, vântul ispitei bate cu mai multă dulceață ca adierea sfintei înțelepciuni. Spionii
grecești le băgaseră nebunilor în cap că vin turcii și ne trec Oltul. Și atunci, să te ții, nene, jaf și pradă, ca nu
cumva să plece vreunul acasă cu desagii goi.

BURILEANU: Frica de turci i-a adus pe meleagurile Goleștilor ca o oștire muștruluită, că altfel....

FURTUNĂ: Vai și amar.

CIOREANU: Cum fu, cum nu fu, făcu și Domnu Tudor ca pițigoiul: ne suci, ne-nvârti și acum o să dormim
în dovleac....

CALEȚEANU: (rîzând tare) Cum mă, adică ?

CIOREANU: Păi acum nu mergem la război ?

BURILEANU: Eu cred că turcii n-au primit sau n-au înțeles scrisoarea lui Tudor.

CALEȚEANU: (chiuind):Leleo, muică, leleo, Doamne, Oi să înot în sângele turcului până-n coama
murgului.

BURILEANU: Ai mei mă urmează și în gaură de șarpe. Am cetaș pe Mereanu, haiducul, oțelit de boier
Iancu, căruia îi miroase și acum șuba a praf de pușcă, că nu sunt nici două luni de când risipi poterile Cârc-
Serdarului Iamandy la Hurez.

FURTUNĂ: Și-apoi, nu venirăm noi luptându-ne de la București și până aici ? Aproape că m-a surzit
bubuitul tunului.

CALEȚEANU: Îi zâmbea mustața Comandirului, oricât de încruntat ar fi el, când vedea că ies bine băieții.

BURILEANU: Numai ciordeala îl mânie ! De la București până aici n-a dormit 2-3 ceasuri pe zi, de noapte,
nici pomeneală. Mai ales de când spânzură pe Oane în plop cu trâmba de pânză după gât, nu mai are odihnă.

FURTUNĂ: Și-l iubea ca pe-un copil.

BURILEANU: Tată-său să fie și-l spânzură pentru un pui de găină furat.

CIOREANU: Parcă-l văd pe Comandir la rădăcina plopului în care se bălăbănea Oane în chinul morții.
Călare pe armăsarul lui roib, cu stea în frunte, se ridicase în șea drept ca o lumânare și răcnea ca un taur:
 515

”cine fură de la frate-său, măi, de la Dumnezeu fură și sufletul lui și-l fură. Și eu vreau ca Dumnezeu să nu
mă blesteme pentru un păcătos, am jurat să fiu cinstit pe drumul pe care purcedem și cine calcă jurământul
nu-l mai primește pământul. Cine o face ca Oane, ca Oane va păți”.

FURTUNĂ: Și acum parcă se încrețește carnea pe mine.

CALEȚEANU: Și Oane fu al 33 lea spânzurat ! (Rîzând): Dar pe Ghinea la Conțești ? Îl trăzni cu pistolul de
pe cal ca p-un pui de mierlă. (Închinându-se): Doamne, iartă-mă, dar pe Avrămuț ? Când l-a pocnit cu
ghioaga în frunte odată i-am văzut creierii albi pe piept.

BURILEANU: (profetic): Mi-e teamă ca pieirea lor să nu fie a lui, iar pieirea lui, a noastră, a tutulor! Eh, nu
minte cântecul ce i-l făcură băieții !

FURTUNĂ: Ori, cum e mă, Ciorene ?

CIOREANU: (cu glas melodios, recitativ):

Tudor, Tudor, Tudorel

Dragul muichii voinicel

De când mamă ți-ai lăsat

Și olteni ți-ai adunat

Pe ciocoi să-i prinzi în ghiară

Și s-alungi pe greci din Țară,

Rău la față te-ai schimbat

Și mi te-ai întunecat.

Spune-mi muică ce te doare?

Că m-aș face o vrăjitoare

De alean să te descânt

Să-mi calci vesel pe pământ.

BURILEANU: Că bine l-au bobit, măi, bată-i pârdalnicul.

(Repetă):

Rău la față te-ai schimbat

 516

Și mi te-ai întunecat...

SCENA II

(Se aud murmure depărtate, care se disting din ce în ce mai bine, apoi apar în scenă: Tudor, Oarcă, Cuțui,
Urdăreanu, Enescu și alții.)

TUDOR: Fraților, încă demult v-am descoperit pricina tainică a sculării mele. Nu de la sine și singur am luat
armele, ci mai vârtos în înțelegere cu mai marii noștri; și de aceia, această mișcare a noastră nu are ca țintă
jefuirea norodului pentru care ne-am sculat să-l izbăvim din ghiara balaurului. Odată cu noi, dar fără știrea
noastră, ci cu știrea Împăratului Rusiei, a pornit cu zurbălac arhiul Alexandru Ipsilanti, pe care-l privește nu
mântuirea noastră, ci prin jertfirea trupului nostru, mântuirea neamului grecesc. Am vrut să înleznesc
trecerea lui peste Dunărea cea lată și am pretins ca rușii să ne ajute să cuprindem cetățile de pe marginea
Dunării ce cad în partea noastră și apoi să ne lase, odată izbăvită, ohavnic, moșia noastră, să ne cârmuim
singuri, cu legile noastre.. De nu va fi așa, apoi trebuie să arătăm turcului că noi cei de azi suntem tot aceia
de la Rahova și Fetislam. Dar, ca să fim vrednici de slava urmașilor, arătați pandurilor din cetele voastre și
sotnii, că de nu vor înceta ori ce fel de jefuire și omoruri și orice fel de fapte rele, cu moarte îi voi pedepsi, eu
însumi, după pildele ce v-am dat ieri.

OARCĂ: Ești comanirul nostru, ești bun și iubitor de noi.

TUDOR: Dar mai vârtos iubitor de dreptate.

OARCĂ: Știu că iubești Țara și tagma pandurească; dar de ce ești așa de păgân cu gloata neștiutoare? Măria
Ta gândești că în două luni ai făcut din panduri armată rusească orânduită?

TUDOR: Muscalii sunt bețivi și trândavi. Oltenii sunt isteți și ageri fiindcă sunt de viță mare. Nu iert nimic
celor care mi-au jurat credință și supunere pe Evanghelie și steag.

URDĂREANU: (oftând): Atunci puțini vor mai ajunge la Motru.

TUDOR: Nici un tâlhar să nu mai ajungă. Mai bine mă duc eu singur la Tismana și mă fac schimnic. Unii
sunteți tineri dar alții sunteți bătrâni. Până acuma m-ați ajutat și unii și alții. Pandurii de sub cârmuirea
voastră nu mai sunt catanele domnești de la 1790, plătite cu 5 lei pe lună și agoniseală câtă vor putea. O, pe
atunci eram un copil în casa hagiului Stan Jianu, unde învățam scrisoare iute și bună pentru zapise și
condici. Ce bine era să rămân cenușer la judecătorie !

OARCĂ: Dumnezeu te-a luminat ca să-ți mântui neamul.

TUDOR: Și pe voi v-am ales pentru mine ca sfetnici și ajutători.

CUȚUI: După puterile noastre.

 517

TUDOR: Sunt mulțumit și cu atâta.

ENESCU: Căpitanii zavragiilor pe care Măria Ta ți i-ai lipit la sân au otrăvit sufletele pandurilor.

TUDOR: (crunt): Zi-le pe nume.

ENESCU: Macedonski, bulgarul, crainicul arhiului.

URDĂREANU: Macedonski, licheaua, care, dacă nu te poate ucide, cel puțin vrea să te dea în lături din
calea eteriei. Macedonski, șarpele cornorat care vede un demon în slugerul cu chică lungă.

TUDOR: Destul, altul.

OARCĂ: Iamandi, grecul, care luptă pe față numai pentru cauza grecească, deși trâmbițează că Ipsilanty nu
se amestecă în lucrurile Țării.

TUDOR: Oh, și vă plac jafurile pe care le fac zavergiii nestăpâniți ? Eu nu le mai pot răbda. Au întrecut
măsura ! Ce pot avea laolaltă în realitate, dacii cu elinii ?Ce au să aștepte păstorii lui Decebal de la buna stare
a grecilor? Țara noastră a fost slobodă și liniștită sub oblăduirea unui Împărat bun și se bucură din belșug de
privilegiile sale. Grecii ar trebui să aibă măcar recunoștință și să nu aducă într-o stare așa de ticăloasă o țară
așa de primitoare pe unde ei spun că au numai să treacă. I-am scris lui Ipsilante că drumul spre Elada nu este
prin Țara Românească și că nu vreau în ruptul capului ca pandurii mei să se amestece cu zavergiii lui. Nu
vreau să se spună că am căzut ca orbul în rîpă. Am priceput că nu trebuie să mă bat cu turcii în Țara
Muntenească, unde eu aș fi una cu eteriștii, unde nu mă pot încrede în boierii ticăloși, unde n-am nici un fel
de sprijin bănesc și unde pandurii mei sunt nevoiți să ia zahareaua cu sila. Am judecat matur, când am luat
drumul înapoi al Olteniei mândre și curate. Și voi, gorjeni și mehedințeni oțeliți în necazuri și pârjoliți la
dogoarea suferințelor, vă trageți înapoi acum de la datoria voastră ?

OARCĂ: Măria Ta, te urmăm până la moarte.

TOȚI: Cu toți, până la unul.

CIOREANU: Până când să tot plătim și pentru vatră ?

Pentr-un căpătâi de șatră?

Pentru tot ce e sub soare?

Cristos a zis că dacă moare

Pe lume unul necăjit

În cer e cel mai fericit

Să mai dăm Cer și la ciocoi.

 518

Să luăm pământul înapoi.

TUDOR: Să-l luați ? (Aprins): Să vă legați atunci, ca oamenii hotărâți, așa cum ceasul greu ne poruncește !
(Scoate o hârtie și citește): Cetași și Căpitani ai Pandurimii, chezășuim cu viața noastră de buna rânduială a
băieților încredințați nouă. (pauză). Puneți iscălitura !

(Urdăreanu, Enescu, Cuțui se trag înapoi, refuzând să semneze. Ceilalți semnează cu oarecare ezitare,
pentru care Tudor se oțărăște la ei și le spune ):

Va să zică, domniile voastre nu chezășuiți ? (Rânjind): Dar mă urmați până la moarte !... Hm ! Nu vă voi
urma Eu, la moarte. Haa! Câini !

URDĂREANU: Ne împușci pentru un boboc de gâscă !

CUȚUI: Pentru o zeghe, ne crăpi capul cu măciuca !

ENESCU: Trupurile flăcăilor se leagănă în văzduh, pe toată calea, de-aici până la București.

OARCĂ: (le face un semn de oprire cu mâna)

BURILEANU: (tare): Ajunge, bocitoarelor ! Muieri fără cap, cu poale lungi și minte scurtă. Cui nu-i mai
place meșteșugul armelor, să se cunune cu ghioaga și cu ștreangul Comandirului înșelat!

OARCĂ:(seamănă la chip cu Tudor dar e mai înalt. El i se adresează luând atitudine prietenească) : Nu te
supăra Arhon Slugere ! Sunt copii fără minte și copiii.....

CALEȚEANU: Câte păsări zboară, le prind și le mănâncă.

CIOREANU: Mai suntem și noi, Măria Ta (arătând flinta): Asta-i toată averea mea

Și de-un an n-am dat cu ea...

TUDOR: (ca și cum n-ar fi auzit nimic, îndreptându-se spre cei trei): Mișei, mișei, mișei !

URDĂREANU: (obraznic): Codrul cu iepuri nu se poate păzi, Măria Ta.

TUDOR: (cu un gest măreț și îndurerat până în inimă): Lipsiți din față-mi !

ENESCU: Ne alungi ? Bineee!

TUDOR: (scoțând pistolul): Afară !

(Cei trei ies încet și încruntați, murmurând).

TUDOR: (pune pistolul în cingătoare și încrucișând brațele, pășește spre în față cu ochii la cer și oftând
adânc): Doamne Dumnezeule al Țării și al noroadelor, de ce nu mi-ai dat minte înțeleaptă să citesc în
inimile lor în ziua pornirii mele ! ? (Tăcere de mormânt. În depărtare se aude un tun, apoi altele, unul după
 519

altul. Mișcare între căpitani și panduri. Tudor ascultă nemișcat, apucându-și coatele și mușcându-și
mustața după obiceiul lui. Vine un pandur.)

SCENA III

PANDURUL: (adresându-se căpitanilor): Unde e Comandirul nostru ?

OARCĂ: (arătând spre Tudor): Acolo !

PANDURUL: (scoțând un sul cu pecete): Un răvaș de la căpitanul Iordaki.

(Mișcare între căpitani)

TUDOR: (crunt): Ce ? Olimpianul ? Aici ?

PANDURUL: (dând sulul): Da, la marginea satului.

TUDOR: (Rupând șnurul cu pecetea, citește în gând. Apoi cu glas tare):Auziți neobrăzare !

(Toți se fac roată în juru-i).

TUDOR: (citind): ”Frate Tudorine”. Auzi, frate, porc de câine ! ”Vârful oștirei eterești a ajuns în lunca
Argeșului dincoace de Pitești; dacă ai de gând s-o pornești înspre noi, cu multă părere de rău dar ne batem!
Vreau o întâlnire cu tine. Sunt la intrarea Goleștilor dinspre apus. (Împăturează hârtia și o pune la brâu).
Dumnezeu mi-e martor că mi-am păstrat făgăduiala față de ei și n-am stricat nici cât negru sub unghie.
Mulțumirea ? Ne batem ! De aceia te-am îmbrățișat eu, frate Iordaki când te căutau sârbii cu lumânarea ?

OARCĂ: Atunci, nu mint copiii, Măria Ta. Iordaki vrea să-ți piardă capul.

TUDOR: (scurt): De capul meu să nu se-ngrijească nimeni

OARCĂ: (se închină).

TUDOR: Ce-i răspund ăstuia ?

OARCĂ: Să vie între noi ?

TUDOR: Îl spintec. (Se plimbă agitat). Să ne încăierăm ? Eu cu lipitoarea ? Îl sugrum ca pe-un pui de mâță !
(Către pandur): Să-i spui cornoratului să vină aici. Vreau să ne vedem. (Pandurul iese).

TUDOR: (continuând): Dar cum ? Cum cutează ? Am oșteni de zece ori mai buni ca ai lui, cu toate
meșteșugurile lui viclene, am tunuri rusești care nu dau greș. Și-apoi eu, de asta am timp acum ? În 4 zile noi
trebuie să fim la Tismana și Motru; și acolo, să poftească și Pașa Suliman !

BURILEANU: Să poftească Iordaki, căpitanul și chiar Beizadeaua Ipsilanti, să țină piept ienicerilor. Dar știi
de ce se țin ei după Măria Ta ? Fiindcă singuri vor fi sfărâmați în câteva zile.
 520

TUDOR: Și ce ? Când au plecat din Țara muscălească pe mine și-au pus temeiul ? Nenorocirea mea a fost că
ne-am întâlnit în cale. Și acum vine în ograda Golescului să mă amenințe cu răzbel ! Nu e păcat să spurcăm
roua pământului cu sângele lor de scorpii ? (Se aude cântând privighetoarea și luna e roșie ca focul). Ia auzi
cum cântă zâna codrului și vedeți ce mohorâtă este luna pe bolta firmamentului. Mai bine ar fi întuneric și ar
cânta o cucuvea de pogribania spurcaților

CIOREANU: (duios, recitativ, oltenește):

Leleo muică, mierla cântă

Vara-i verde, luna-i sfântă

Codrului cosița-i crește

Pe voinic de mi-l umbrește.

Umbra-i deasă-n cărpiniș

Să m-așez la ăl cotiș

Și să chitesc la ciocoi

Că prea vin mulți pe la noi...

TUDOR: (bătându-l pe umăr): Ce inimă de voinic e-n tine !

CIOREANU: Măria Ta, de când eram copil mic

Muica m-a-nvățat să zic

Numa-n foiță de fag

Să-i cad codrului cu drag.

SCENA IV

Căpitanii Macedonski și Hagi Prodan.

(Intră deodată și vin drept la Tudor. Căpitanii români se retrag spre fund, întorcându-le spatele și formând
grup).

HAGI PRODAN: Cinstită închinăciune, Arhon Slugere !

MACEDONSKI: Adâncă plecăciune, frate Tudorine !

TUDOR: (scurt, fără a lua mâinile de la piept) Bună ziua.

 521

HAGI PRODAN: Măcar că suntem născuți departe, măcar că nu suntem din neamul tău, dar se cade a vorbi
adevărul. Un jug prea greu apasă pe grumajii țărișoarei acesteia și la o pravilă nedreaptă oricui se cuvine a
sta cu împotrivire. Eu unul zic că cu toate că nu e țara mea, mergi înainte, ajută-te cu oricine, nu fugi chiar de
Ipsilanty, căci cu mine nu te stânjenești. La rându-ne noi te ajutăm cu credință. Știi bine că ți-am adus cu
mine 500 de sârbi unul și unul; în noaptea asta hotărăște-te și nu trece Oltul.

MACEDONSKI: Archon Slugere, și eu zic că vremea îți arată destul prilej. Vodă Șuțu a răposat. Pune-ți frâu
sufletului tău mare și haide alături de eterie. Tu n-ai panduri pe ales, ci adunătură. Ai atâția străini care nu
simt la fel ca tine.

TUDOR: Tu nu ești străin ?

MACEDONSKI Pe mine mă conduce o idee mare, dar vreau să spun că sârbii și bulgarii pe care i-ai angajat
ca volintiri nu pot uita că le-ai ucis pe bairactarul Iova și pe gospodarul Ion Arnăutul, deși rudă de a
căpitanului Iordaki.

TUDOR:Orice mi s-ar întâmpla, în Țara Munteniei nu mai pot rămâne. Ziua și noaptea m-am gândit numai
în ce chip aș putea face să izbăvesc norodul de jafuri și nedreptăți. Boierii au asurzit și n-aud gemetele lui, au
orbit și nu văd lacrimile lui, vorba cântecului: nici în cer nici pe pământ /Nu-i aude nici un sfânt

Iar cântecul meu este: De cât un Domn de ocară/ Și boieri mișei și hoți/Mai bine la dracu- toți !

Când am hotărât să scol norodu-n picioare, împotriva lor m-am sculat și ei au iscălit plângeri împotriva mea
la toate Împărățiile, numindu-mă tâlhar de codru; și acum să merg cu ei alături ? Ha, ce rău îmi pare că l-am
ascultat pe Ilarion și n-am jupuit pielea de pe spinarea a 12 divaniți, să-mi fac 12 perechi de opinci
pandurilor mei. Nu i-am scris Arhiului că niciodată nălbitorul nu poate merge p-un loc cu cărbunarul și nici
lupul cu oaia? Voi, dacă mai păstrați prietenie pentru mine, nu mai stăruiți de-a surda... și încălecați caii,
luați-vă cetele și treceți Oltul pe unde ați venit. Am dat porunci pandurilor mei să vă asculte cu oarbă
supunere spre a frânge jugul robiei. De vom izbândi, mai mare va fi lauda voastră.

MACEDONSKI Ești rătăcit, slugere Tudorine, dacă întreg necazul Neamului ți-l urci pe umerii tăi. Ai făcut-
o din milostivire și ai prefăcut-o în pornire.

TUDOR: De, așa mi-a fost norocul. Spre necazuri m-a născut muma mea. Și dacă și voi mă părăsiți, rămâne
să-mi iau tovarăș pe Cel de Sus, care este mai drept și mai cinstit. ( Privind spre cer): Stăpâne al lumii,
povățuiește-mă și pe mine în această cale mare și nu mă lăsa să plâng în acest loc de potop. Dacă neamul
meu mi-a hotărât acest loc, osândă mie, inima mi se rupe, viața mi se prăpădește; dar de va fi Dumnezeu viu,
va vedea și va judeca.

MACEDONSKI: Slugere, eu te-am cunoscut semeț și cu suflet de viteaz. În fruntea cetelor muscălești erai
altul și pare-mi-se că atunci când slujeai interese străine nu cereai, ca babele și ca cerșetorii, milă și îndurare
de la Dumnezeu. Acum, numai la El ți-a mai rămas nădejdea ?
 522

TUDOR: (mândru și convins): Ca la toți care cred în El. În noaptea pornirii mele, visasem că mă întâlnisem
cu un balaur care purta coarne de țap și creastă roșie pe cap. Și spada mea cea bună și ageră se frânsese în
teacă, iar flinta mea cea cu ghinturi se ruginise de nu mai primea poșurile în țeavă. Tremuram ca un copil
fără putere în fața dihaniei, când deodată, de sub rîpă ieși un călăreț cu platoșe și coif de aur și însuliță
lighioana cornorată, drept în inimă. Val de sânge negru curse din trupu-i și din valurile de sânge răsări o
fecioară mândră ca Ileana Cosânzeana. Trecu pe lângă mine și mă atinse cu mâna pe frunte. Și mâna-i era
rece ca ghiața. Și m-am deșteptat; și de atunci am rămas cu sufletul rece ca sloiul... și de aceea am pus pe
steagul nădejdii mele icoana Sfântului Gheorghe cu scorpia.

MACEDONSKI (rîzând): A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost un unchiaș și o
babă...

TUDOR: Taci ! (Teribil). Piei din față-mi, că te crăp în două. Inima mea se vaită și suspină, nu după un petec
de moșie și nici după o nălucire deșartă de moștenire. M-am legat înaintea lui Dumnezeu să tămăduiesc un
neam întreg de suferință.

HAGI PRODAN: (intervenind): Te iuțești peste fire, frate Tudore.

TUDOR: (privindu-l în față, crunt): Frate ? (Îi întoarce spatele și se plimbă).

HAGI PRODAN: Dac-ai asculta și din zece ale noastre, măcar una, poate ar fi bine. Dar tu uiți că prin noi și
cu noi ai dobândit sabie cu nestemate și crucea sfântului Vladimir.

TUDOR: Minți !

HAGI PRODAN: Teme-te, strănepot nenorocit al lui Decebal, să nu te poticnești în acest ceas de durere și să
nu împlinești tu întreaga neamului osândă. (Către Macedonski): Haidem, tovarășe al meu. Haidem să
înștiințăm pe căpitanul Iordaki că poate să pună tunurile la bătaie. Domnul Tudor vrea rezbel cu frații. Bine !

TUDOR: (cu un gest de oprire): Puteți să nu vă mai rupeți picioarele degeaba. Voi vorbi eu singur cu
olimpianul, orice va fi de vorbit. (Vrea să iasă).

BURILEANU: (ținându-i calea): Măria Ta !

TUDOR: (dându-l în lături): Voi frați, fiți gata de luptă. (Iese. Căpitanii români vin dinspre fund și
înconjoară pe greci).

SCENA V

FURTUNĂ: Nu se cădea a-i vorbi așa. E destulă furtună în sufletul lui.

 523

MACEDONSKI: Unei căpetenii de borfași încă i-am grăit prea frumos. Ce crezi, prietene, că eu am uitat că
vătaful din Cloșani e frate de cruce cu Iancu Jianu ?

FURTUNĂ: Iancu Jianu e boier de neam. Lui Iancu Jianu i se închină tot norodul din câmp și până-în plai.
Iancu Jianu i-a dat slugerului buți cu galbeni.

BURILEANU: Poate d-aia nu place zavergiilor.

HAGI PRODAN: Noi nu suntem zavergii, noi suntem panduri ca dumneata.

FURTUNĂ: Numai că din altă sârmă.

BURILEANU: Zavera voastră, din luptă pentru credință, ați transformat-o în batjocură, neorânduială și
turburare. Ori, pandurii nu sunt fără rânduială ca voi.....

HAGI PRODAN: ....

Și-apoi noi i-am vorbit destul de omenește. De ce să fie el așa de mare dușman al ciocoilor, când el, însuși, e
ciocoi? Dacă a uitat că a lins talgerele Glogoveanului să i-o aducem noi aminte.

BURILEANU: Ciocoi ca el e bun pentru noi.

HAGI PRODAN: Numai să nu vă iasă rău.

FURTUNĂ: De ce ?

HAGI PRODAN: Pentru că pe cei ce nu vă va omorî el cu ghioaga, vă va da peșcheș turcului.

MACEDONSKI Tudor n-are nici măcar un sfert din priceperea și din șiretenia lui Ipsilanty. Nu e destul să
bați la tălpi și să spânzuri la drumul mare pe cei care, muritori de foame, fură un purcel de la o scroafă. Apoi
zavergiii ar trebui să fie pedepsiți că sunt bine plătiți.Totuși, au libertatea să-și adune de-ale gurii și
îmbrăcăminte.

BURILEANU: (după ce schimbă priviri semnificative cu Furtună): E al nostru, oricum ar fi, și numai de el
ascultăm. Pe el îl ascultă codrul, rîul, șușaneaua...

FURTUNĂ: Fiindcă e curat la suflet ca argintul și cugetul lui se înalță peste toată mintea omenească. El
spânzură orb de sfânta dreptate, împușcă împăienjenit de ea, zdrobește, fiindcă în tot tâlharul el vede un
balaur cu creasta roșie....

HAGI PRODAN: Bineee!

MACEDONSKI: De ce nu toți căpitanii lui gândesc așa ? Eu mă mir cum dumneavoastră, oameni cu scaun
la minte nu vedeți pornirea lui greșită și să-l povățuiți pe calea binelui ! Nu-i sunteți prieteni, nici lui, nici
Țării.
 524

FURTUNĂ: Tot îi suntem mai prieteni decât dumneavoastră.

BURILEANU: Să-l povățuim să rămână aici ? Să-l povățuim să treacă nevăzute tâlhăriile pandurilor ? Nu,
căpitane Macedonski. Pandurului îi stă bine la plaiul cu fag și mistreți.

Vom merge: la piciorul muntelui

La schitul Hurezului

Unde bate vânt curat

Și cu dor amestecat

Nu cu dor de lâncezeală

Ci cu dor de hărțuială.

Acolo, departe de lume, lumea nu-i va ispiti cu mărunțișurile ei. Ce să-i faci, căpitane? Ai noștri sunt tot de
cei cu flinta lungă....

FURTUNĂ: Care trag chiorâș la pungă

HAGI PRODAN: Sârbii nu mai merg cu Slugerul.

BURILEANU: Sârbii, căpitane, sunt credincioși încă, dar și-au pierdut răbdarea. Nu se poate să aibă ei mai
multă credință în oștirea de adunătură și pe plată a grecului care minte fără rușine că-l urmează oaste
muscălească.

MACEDONSKI Nu el minte, ci așa a promis Țarul. Iar dacă Țarul minte, care este Tătucul tuturor, ce să
facem noi ?

HAGI PRODAN: Și apoi credeți că Slugerul va ierta vreodată pe cei ce n-au iscălit hârtia de chezășuială ?
Nici unul nu va ajunge la Motru.

MACEDONSKI Sărmanii ! Urdăreanu, Enescu, de ar ști ei salcia în care se vor legăna stârvurile lor vinete !
Și încă dumneaavoastră nu i-ați văzut sărutând picioarele lui Gheorghe Ipsilanty și rugându-l să-i scape cu
viață ! Dumneavoastră nu știți că ei sunt gata oricând să vă părăsească și să treacă la noi cu cetele lor.

BURILEANU: Nu i-ar răbda raiul !

HAGI PRODAN: Și credeți că grecul nu-i va spune lui Tudor că i-a cumpărat ! Grecul se va făli acum în fața
slugerului că are cu el pe căpitanii pandurilor.

FURTUNĂ: Pe noi nu ne va avea niciodată. De se vor duce ei, îi va pedepsi Dumnezeu pentru vânzare ca pe
Iuda și teferi acasă tot nu vor ajunge.
 525

SCENA VI

Aceiași, un Pandur

PANDURUL:(intră scurt; toți se uită la el ciudat. El dă o scrisoarea lui Burileanu și-i șoptește ceva la
ureche.)

BURILEANU: (citind biletul): Iubiți tovarăși, Slugerul împreună cu Arhiul Gheorghe și căpitanul Iordaki
sunt în sala cea mare a Golescului, unde au ajuns la împăcare. Ca urmare ne pohtește să ne ostenim spre
domniile lor pentru a fi părtași la tocmeală.

HAGI PRODAN: (frecându-și mâinile bucuros, bate pe Furtună pe spate): Vezi că ne certarăm degeaba,
prietene?

FURTUNĂ: Dumnezeu să mă ierte, dar nu e lucru curat.

BURILEANU: (uitându-se mult la bilet, aparte): Să fie al lui ? (După o gândire): Să mergem, tovarăși.

MACEDONSKI: (închinându-se): Cruce, ajută ! (ies).

SCENA VII

O VOCE: (de afară): Cine-i ?

TUDOR: (de afară): Mehedinți !

VOCEA: Treci. (Intră Tudor, Urdăreanu, Enescu, Cuțui, Oarcă și Cioreanu).

TUDOR: Voiesc să cercăm strejile la locul lor să vedem cum își fac priveghiul. Mergem pe dinaintea
bisericii cea veche, prin dosul curții boierești, și dăm ocol taberii pe la metereze. Lozinca o dau eu singur
când vor cere-o strejile.

OARCĂ: Aceea de până acum ?

TUDOR: Mehedinți ! Nu știu de ce mi-e așa drag numele ăsta ! De când eram în casa Glogoveanului mi-era
drag. Avea el un țigan bătrân care de câte ori mă vedea necăjit îmi zicea: ”gorjanul e ca hreanul și
mehedințeana ca mreana”. Avea Glogoveanu o fătucă de la Baia de Aramă de-și lungeau ciocoii buzele după
ochii ei.

ENESCU: (cu mâneca la ochi): Nu mai spune, Măria Ta, că-mi sângeră inima.O, of, răsura mea de la
Benești.
 526

OARCĂ: Cu mâinile ca buturile de scroafă. (Scuipă).

TUDOR: (semnificativ): Fiecare iubește după curățenia sufletului lui.

(Uitându-se în zare visător): Ia uitați-vă la sălciile celea mari, plângătoare, cum licăresc la bâlbăra focului.
Eu am dat poruncă ca focurile să nu se stingă în noaptea asta de jale.

URDĂREANU: De jale ? (Se uită toți, unul la altul).

TUDOR: De durere și de chinuire pentru sufletele necurate. Vai de acela care n-a găsit putere să-și înghesuie
răbdarea în inimă! Pe unul ca acela mai bine nu l-ar fi zămislit maică-sa în pântece ca să fie de ocară
strămoșilor lui.

URDĂREANU: Măria Ta, ne sperii.

TUDOR: Și când a cântat cocoșul a treia oară, Petre se lepădase de el ! Și el l-a iertat, dar azi, cocoșul vremii
este altul !

ENESCU: Nu înțelegem nimic.

TUDOR: Nimic? Nici eu ! (bate în palme).

OARCĂ: E vorba de prietenii din casele Golescului ?

TUDOR: Eu nu mai am nimic cu aceia ! Arhiereii și Cărturarii cu Iuda au stat de vorbă; și plata a fost 30 de
arginți și....(Bate-n palme după ce spionase cu ochii spre casa Golescului. Zece panduri din echipa morții
năvălesc în scenă și împresoară pe căpitani. Tudor iese în față arătând pe Urdăreanu): Spânzurați-l !

(Doi panduri îi pun un ștreang de gât și-l sugrumă. Urdăreanu cade sbătându-se. Ceilalți rămân
încremeniți. Tudor arată apoi spre Enescu. Acesta cade în genunchi și, îmbrățișând picioarele lui Tudor
plânge și se roagă):

ENESCU: Iartă-mă, Măria Ta.

TUDOR: Trădătorii să piară.

ENESCU: Iartă-mă, Măria Ta, că nu sunt trădător.

TUDOR: Cu aceste mâini ai îmbrățișat și picioarele spurcate ale fanariotului. Balele lui au atins creștetul tău
de fecioară și te-a înveninat. I-ai jurat că mă vei răpune, și cu mine, Țara.

OARCĂ: Nu-i adevărat, Măria Ta. El n-a făcut nimic din câte spui. Nu e trădător, cum nu sunt eu. Ți-a slujit
Măriei Tale și Țării, cu credință.

CUȚUI: Măria Ta, dacă nu ți-e milă de el, fie-ți milă de bătrânul lui tată care zace bolnav pe moarte la
Pitești. El nu ți-a trimis trădători în slujba sfântă ce ai început. Când a primit răvașul Măriei Tale, l-a citit, a
 527

lăcrămat, s-a săltat cu capul mai sus pe căpătâi și chemând pe nenorocitul ăsta i-a spus: ”Ia pușca mea cu
slovă turcească, ia pistoalele mele cu coburi de piele de porc și dăruite să-ți fie. Ia pe Corbu din grajd și
dăruit să-ți fie ! Iar tu, dăruit să-i fii slugerului Tudorin pentru stingerea durerii din Țara asta. Să nu ne faci
neamul de ocară că te-o blestema sufletul strămoșilor tăi”. Și băiatul nu s-a îndoit nici o clipă și-a pornit la
drum. Și te-a slujit cu credință.

CALEȚEANU: Nu e vânzător, cum nu suntem nici noi

CIOREANU: Nu e vânzător, Măria Ta !

TUDOR: (poruncitor):Legați-i mâinile la spate ! Mâine să-i se dea 25 la tălpi și să fie trimis la ocnă! Iar pe
câinele cel mort să-l ridicați în salcie și să i se pironească țidula osândei în frunte, spre pildă, altora.

(Pandurii ridică pe cel mort și pe Enescu îl scot legat cu mâinile la spate. În fund apare tainic Hagi Prodan
care spionează. Toți cei prezenți sunt consternați, deziluzionați, unii tremură, toți sunt scârbiți de gestul lui
Tudor.).

TUDOR: (cu mâinile încrucișate la piept și cu ochii la cer):Doamne, Doamne, dă-mi liniștea sufletului lui
David, când de dragul unei pricini drepte, îți cerea ție să-i dai puteri ca să frângă fălcile leilor. Eu, ucizând
acest ostaș al meu, mi-am făcut datoria, ca să arăt oștirii mele că-i sunt stăpân, atunci când șerpii vor să se
amestece în treburile Țării mele.

(Se aude o voce).

VOCEA: Cine-i ?

VOCI: Mehedinți.

VOCEA: Treci.

SCENA VIII

(Intră Gheorghe Ipsilanty, Iordaki, Prodan, Macedonski).

IPSILANTY: (în costum de arnăut): Arhon , Slugere.

TUDOR: Știu la ce vii, dar e în zadar, orice mi-ai mai spune.

IPSILANTY: Arhon, Slugere, nu se bate creștinul contra creștinului când ne stă turcul în spinare.

TUDOR: Voi m-ați amenințat cu pornire de arme și nu eu pe voi. De voi fi eu vinovat, să mă blesteme
neamul meu, din neam și până în neam.

IPSILANTY: Urmează-ne împotriva turcului !

 528

TUDOR: Voi merge împotriva turcului, dar singur. Voi treceți Dunărea, întăriți-vă în țara voastră, mi s-au
tocit buzele tot zicându-vă acelaș lucru.

IORDAKI: (scoate o scrisoare din chimir): Am aici o scrisoare a lui Sava Bimbașa. Un eterist a cumpărat-o
de la ovreiul care e iscoada pașalei de la Silistra. Citește-o !

TUDOR: (citind-o): ”Prea plecatul și prea supusul rob al puternicei Împărății Osmanlicească fac cunoscut
prin acest arz-mah-zar că înțelegere luând cu sfatul memlechetului Valahiei, cu mitropolitul și episcopii, cu
boierii din treapta întâia, a doua și a treia, boiernași și celelalte stări ale mazililor, ruptașilor, neguțătorilor și
toată obștea neamului, făcut-am plecăciune dumnealui Slugerului Tudor Vladimirescu, care cu oaste
pandurească s-a ridicat din Țara Olteniei, ca nu împotriva luminatului Stăpân din Țarigrad să se sumețească,
ci mai vârtos să se supuie ca prin puterea înaltului Stăpân și a înălțatului Devlet, a cărui putere fie în veci
nebiruită, să alunge vipera elinească, fiind aceasta o raia care o suge pentru a lui folosință. Și pentru aceasta
rugăm cu smerenie strălucitul Prag ca iertare să-i dea lui, Slugerului Vladimirescu și scaunul Vlahiei să i-l
dea; iară eu, atunci mă leg, pe capul meu, de a pierde pe acel hain de răzvrătitor, pe apostatul Ipsilanty”.

TUDOR: (dând înapoi scrisoarea): Așa e ! Asta mi-a spus-o Sava și mie. Dar răspunsul meu îl vezi: am
ridicat armele contra turcilor.

IORDAKI: Mai am o scrisoare în care Sava spune pașalei de la Silistra că Ipsilanty a plecat către Târgoviște
iar dumneata, Arhon Slugere către Pitești, și că ai de gând să scoți pe eteriști din dealuri și să-i împingi către
turci. În schimb, Sultanul să-ți trimită cât mai neîntârziat firmanul de domnie.

TUDOR: (furios): Minte, porc de câine, minte! (Sentențios). Mă crezi? Minte ! Eu nu sunt gură de petice.
Minte !

IORDAKI: (strângându-i mâna ): Te cred, nu te necăji.

IPSILANTY: Ești al nostru, Slugere, și nu pricep de ce, când aceeași pricină ne împinge, să ne pui piedici,
tocmai când ar trebui să alergi cel dintâi alături de noi, sub steagul libertății.

TUDOR: Și cine v-a împuternicit pe voi să chemați la răscoală poporul nostru pentru libertatea Greciei ?
Divanul a trimis la voi pe Macedonski ?

IPSILANTY: E o minciună, Slugere. Dumneata ai trimis pe Macedonski, nu Divanul.

TUDOR: Macedonski e aici: să spună adevărul.

IPSILANTY: Dumneata știi cine e fratele mieu?

TUDOR: Știu. A fost polcovnic în armia rusească. Dar voi, toți, știți cine sunt eu?

IPSILANTY: (mândru): Căpetenie de haiduci !

 529

TUDOR: (răstit): Nu! De o sută de ori, nu ! Căpitanii haiducilor au cete de câte doisprezece și iarna pe
viscolul greu trăiesc cum dă Dumnezeu; iar pe vara cea frummoasă casă le e umbra deasă, așternut le e
pământul, și cer, acoperământul.

Ai auzit, ciocoiule? Eu nu sunt din ăia, că n-a vrut maică-mea să mă scalde în foi de fag, să cad codrului cu
drag. Eu sunt Comandirul a 12.000 de panduri din țara asta împilată; și vreau să stârpesc lupii din plaiurile
mele. Deci nu pot să mă pun alături cu un polcovnic rusesc care e beizadea grecească.

IPSILANTY: Nici dumneata, nici Divanul nu înțelegeți unde înclină politica Europei, de câțiva ani încoace.

TUDOR: Politica Europei nu avea trebuință să cheme pe Arhiul Ipsilanty cu vagabonzii și calicii lui ca s-o
mântuiască de turci. Nu cumva Ipsilanty a avut întâlniri tainice cu Napoleon al Frâncilor ? Cum se laudă că e
tovarăși pe samovar cu Alexandru I ?

IPSILANTY: Slugere, ești prea îndrăzneț. Nu pricepi că ești dușmanul patriei ce te-a născut. Ești mulțumit
că duci din urmă, ca pe o turmă necuvântătoare, o ceată de borfași pe care îi numești cu mândrie panduri.

TUDOR: Nu cer povața nimănui. Faceți ce știți și eu voi face ce știu. Niciodată nu-mi voi amesteca oile cu
lupii lui Ipsilanty.

IPSILANTY: Dar avem unul și acelaș dușman, deci nu trebuie să ne întrebăm unul pe altul despre drepturi.

TUDOR: Dușmanii voștri sunt turcii; iar ai noștri, grecii, fanarioții. (Mișcare și revoltă între greci).
Deosebirea se vede din proclamațiile mele și ale frățână-tău. Câmpul vostru de luptă e Grecia. Mergeți peste
Dunăre. V-o spun verde : treaba mea este să alung pe fanarioți peste Dunăre. Nu e locul lor aici. Destul au
strâns zeciuiala din Moldova și Valahia. Noi nu suntem moșia voastră, nu suntem robii voștri, după care să
jupuiți voi nouă piei.

IPSILANTY: (amenințând cu degetul): Slugere, ia seama !

TUDOR: Săracul de mine, că nu veți fi vrând să merg de frică !

IPSILANTY: Putere am să-ți poruncesc și putere am să te las în voia ta.

TUDOR: A mai zis unul așa; și voia a fost tot la Mântuitorul Lumii, care putere avea să stârnească legiunile
de îngeri și n-a făcut-o, spre ștergerea păcatului.

IPSILANTY: Atunci, treacă de la tine paharul acesta. (rîde).

TUDOR: Lipitoare ! Ce, nu mai sunt eu căpetenia pandurilor ? (Vrea să bage degetele în gură să șuiere).

HAGI PRODAN: (îl apucă de braț, oprindu-l să șuiere. În scenă năvălesc arnăuți înarmați până-n dinți)

TUDOR: (smucindu-se): Ce ?
 530

HAGI PRODAN: (punându-i un pistol în tâmplă). Voim să aflăm, Arhon Slugere, de ce ai spânzurat fără
judecată pe căpitanul Urdăreanu ? Și tot așa ai făcut cu treizeci și patru de oșteni de la București până aici ?

TUDOR: (mândru și fulgerând de ură, înăbușit): Sunt cu sabia mea în mâna mea.

IORDAKI: Pandurii s-au lepădat de tine; iar puținii credincioși sunt arestați de arnăuții miei și puși în fiare în
casa Golescului.

TUDOR: Mișeilor !

IPSILANTY: Luminatul meu frate nu mai are încredere în tine și așa fiind, ne-a trimis....

TUDOR: Să mă ucideți hoțește, noaptea, după ce mi-ați depărtat copiii !

IPSILANTY: Nu ca să te ucidem. Mă vei urma de voie la Pitești, de unde te voi porni la Târgoviște, ca să dai
seama șefului eteriei de faptele tale. De te căiești, el te va ierta și te va trimite iar la pandurii tăi. Arhon
Slugere dă-mi armele!

(Doi arnăuți îi apucă mâinile și Prodan îi ia pistoalele de la brâu. Iordaki vrea să-i dezlege sabia.

TUDOR: (privindu-l lung și blând): Lupul căzut în fier tremură și scherlăie, leul însă se zbate și geme.
(Oftând). Odată, căpitane Iordaki îmi ziceai ”Frate Tudorine”. Fiindcă nu te-am lăsat să mori și tu nu mă lași
să trăiesc, fă-mi măcar o slujbă: Sabia asta s-o dai tunarului meu Calețeanu. De ne vom mai întâlni, să mi-o
dea îndărăt; de nu, s-o țină în amintirea prieteniei mele. Dă-i și inelul ăsta, pe care-l am de la maica mea.
(Uitându-se la arnăuți). De-acum faceți ce vreți cu mine, oameni fără căpătâi. Puteți să mă chemați un hoit
fără suflare. Vreți să mă omorâți? Nu mai aveți pe cine, căci am murit demult. Mai înainte de a ridica steagul
pentru dreptatea neamului meu, m-am îmbrăcat cu cămașa morții. Turcii sunt în țară dar nu sunteți și nu veți
fi niciodată vrednici să-i înfrângeți. Eu mor, dar sămânța pusă de mine, va încolți. Căci precum e Dumnezeu
viu, va vedea și va judeca.

(Face semn să-l pornească. Tobele încep să sune, se face tumult, și se aude din când în când: ”Trăiască
domnișorul Tudor !”

După ce totul se pierde în murmur, se aude corul, izbucnind puternic):

Cine trece strâns în fiare

Ocolit de vânzători

Cine geme-n închisoare

La ai Țării-apăsători ?

Este Tudor, e oșteanul

 531

Ce-nspăimântă pe păgâni

E voinicul, e olteanul

Este Tudor, Domn Român.

Cine zace în uitare

În al țării scump pământ

Fără cruce, fără floare

Fără lacrimi pe mormânt?

Este Tudor, e oșteanul

Ce-nspăimântă pe păgân

E voinicul, e olteanul

Este Tudor, domn român.

Plângi, popor nenorocit

Plângi, că Tudor a pierit.

CORTINA.

TABLOU ALEGORIC

Ridicându-se o a doua cortină din fund apare ROMÂNIA, în costum național vechi, cu eșarfă și coif care
încunună pe eroul Tudor care stă cu sabia în mână și cu drapelul în stânga. Împrejur, țărance în costumul
specific al tuturor ținuturilor alipite.

ss. Locotenent C.C. Popian, 1920, Dec.7. R. Vâlcea.

 532

Anul 1921.

Căpitan C. Popian

POVESTEA ROMÂNIEI MARI

1921.

Înscenare pentru teatru în aer liber după diferiți scriitori 144

Autor: Căpitanul Popian C.C

Din Reg. Vâlcea, nr.2.

PERSOANELE (în ordinea intrării, pe categorii istorice)145.

Un ostaș roman.

Un țăran la plug= Cioacă Gh. I

Al 2- lea la plug=Toader Petre,XI

Un țăran la grapă= Constantinescu N. XI

Al 2- lea la grapă= Drăghici Dumitru XI

Un semănător= Jacob Const. XI

Un săpător= Munteanu Ion XI

Al 2- lea săpător= Predoiu Gr. XI

O țărancă cu mâncare= Toader Nicolae, orfan

Un copil.

Un cântăreț din fluier =Rachieru N

144
Printre alții, Duțescu-Duțu, Povestea neamului, reprezentată la arenele romane în 1906.
145
Distribuția formată din elevi, studenți, militari, instruiți artistic, conform spectacolului în aer liber desfășurat pe tot
centrul orașului Rîmnicu Vâlcea din curtea Regimentului până în capătul Zăvoiului dinspre rîu, 25 iulie, 1922. Vezi CC
Popian, Memorii vol II, pag 270ss.
 533

Unul care sună clopotele

Unul care bate ceasul

Un povestitor=Budeanu Gh.

Atila= Lupu Ion

Un hun= Rachina Dtru III

Al 2- lea hun = Voicu Nicolae, 8a

Al 3- lea= Bălan Ion, 8a

Al 4- lea= Dumbrăvescu Gh. Sp.

Al 5- lea= Cheianu Ion 8a

Al 6- lea= Serg. Popa Nicolae

Al 7- lea= Kelci Ion, 4a

Al 8- lea= Boe Nicol. 4a

Al 9- lea = Horvad Ion 4a

Al 10- lea = Stein Martin 4

Negru Vodă = Locotenent Alecu Nicol

Un oștean muntean= Serg. Crăciun Fl. IVa

Al 2- lea oștean = Toma Pavel Iva

Al 3- lea= Dragomir A XIIa

Al 4- lea= Serg Nicolescu I, mob.

Al 5- lea = Plutonier Mărculescu, Sp.

Al 6- lea= Gogean Vasile

Dragoș Vodă= Sublocot. Petrescu N.

Un oștean moldovean=Petre Marin IIa

Al 2- lea= Bișu Gh. V.a

Al 3- lea= Drăghici Gh. VIIa

 534

Al 4- lea =Popa C. XIIa

Al 5- lea= Cumpănașu Arm. Sp

Al 6- lea= Mogoș Petre sp.

Muntenia = Dna Cruceru

Moldova = Dna Lupu

Un oștean cu steag= Crăciun Ler.

Al 2- lea cu steag= Gogean

Un turc = Plut. Major Braviceanu (?)

Mircea Vodă = Dobreu

Țepeș Vodă = Subloc. Budârcea (?)

Un fustaș = Mărculescu.

Al 2- lea fustaș = Toma Pavel

Al 3- lea= Mogoș Petre

Al 4- lea= Kump Arminio

Un turc= Tănăsoiu

Un călugăr= Plut Maj T. (?)

Un cerșetor= Diniș

Un bandit= Chelciu Ion

Ștefan cel Mare=Topolog

Mama lui= Dna Lupu

Un oștean =Gogean V

Mihai Viteazul= Subloc. Curechianu

Sinan Pașa= Subloc. Popescu Titi

Transilvania= Dna Stancu

Moldova= Dna Lupu

 535

Muntenia= Dna Grig. o Cruceru

Matei Basarab= Subloc. Bădârcea

Vasile Lupu= Subloc. Binder

Brâncoveanu= Plut. Major Kăzăroiu (?)

Un fecior= Plut Maj. Cruceru

Al 2- lea fecior= Soldatul Apostoloiu

Al 3- lea = Soldatul Biro Billa

Un ienicer= Soldatul Croteanu

Al 2- lea ienicer= Soldatul Tănăsoiu

Un fanariot= Elev Bică

Al 2- lea fanariot= Serg. Poteraș

Un arnăut= Ciochia Gh.

Al 2- lea= Andraș Menug

Al 3- lea= Untschi Daniel

Al 4- lea=Deca

Al 5- lea= Nacea, XIa

Al 6- lea= Dudici 8a

Un țăran la jug= Toader Petre, XI

Al 2- lea la jug=Cioacă Gh.

Un arnăut în car= Tarbulescu

Un săpător=Predoiu

Al 2- lea săpător= Munteanu

O țărancă=soția lui Deca

Un grec care face dragostea cu țăranca=Bâzgă Maria

Un haiduc=Lăcătuș Xa
 536

Al 2- lea haiduc=Spătăceanu Ion Xa

Al 3- lea Tanislav Ilie Xa

Al 4- lea= Radu Dumitru Xa

Al 5- lea= Simionescu Nicolae Xa

Al 6- lea= Păușescu Xia

Tudor Vladimirescu= Serg. Catană

Cuza -Vodă= Plut Maj. Popa Gh.

Un dorobanț= Soldat Drugoi Haralambie

Carol I= Plut Major Meșină

România=Dna Grigorescu

Kaiserul Wilhelm II= Plut. Major Grigorescu

Un cavalerist= Plut. Major Eftimie

Un soldat cu plancarda Caporetto= Kolten G.a IIIa

Al 2- lea soldat cu Mărăști=Julias Ion I a

Al 3- lea cu Jiu

Al 4- lea cu Olt

Al 5- lea cu Marna

Al 6- lea cu Turtucaia= Banu M comp III

Al 7- lea cu Mărășești Hevig I, X a

Al 8- lea cu Oituz=Jitea G, V-a

Al 9- lea cu Olt= Florea G. V-a

Al 10- lea cu Isonzo=Keleman, A IX-a

Al 11- lea cu Jiu =Zoelner M, X-a

Al 12- lea cu Verdun =Duță, I-a

Al 13- lea cu Cerna = Mitrea C. Via

 537

Temișiana = Ilie I, VII-a

Crișana = Constantin Bran

Regele Ferdinand = Țambrea Const.

Regina Maria = Prunescu Ion

Un ploton su soldați= Drapel cu ținută, din Regiment.

Cap Companie = Caporal Buză D.

România Mare = Popescu N.

Scena este o poiană mare înconjurată de trei părți de pădure seculară. Lumină puțină, numai cât să se vadă
personagiile.

SCHIȚĂ

1 Pe câmpul Daciei Traiane, plugarii își trag în liniște brazda și-și târăsc boroanele, îngropând sămânța.

2. Cerul se aprinde-n zare și din adâncul mohorât apar pe cai mici și-n țipete și în chiote Barbarii urâcioși
care pradă și ucid tot în calea lor.

3. Negru Vodă și Dragoș Vodă apar în scenă cu cetele. În zare ard satele și se aud buciume. Barbarii sunt
alungați de cetele voivozilor.

4. Moldova și Muntenia trec prin scenă, purtând, una, o placardă cu Vulturul și una, cu Bourul. Se aude
Doina de flaut și se recită Doina de Coșbuc.

5. Apare un Pașă turcesc *care reprezintă venirea Turcilor în Valachia. Muntenia și Moldova se ascund
speriate.

6. Un bucium răsună prelung. Pe rând, trec: Mircea, Țepeș, Ștefan și Mihai. Acesta din urmă are un strașnic
duel cu Sinan Pașa care iese bătut.

7. Trec Muntenia, Moldova și Ardealul; în scenă se opresc pentru un moment, se uită voios una la alta prinse
de mână și apoi se despart pentru a se așeza în trei colțuri răzlețe și pe câte un trunchi; și, triste, stau cu capul
între mâini.

8 Trec luptându-se, Matei Basarab și Vasile Lupu

9 Brâncoveanu, în lanțuri, escortat de ieniceri.

 538

10. Fanarioții reprezentați prin două protipendade trec prin scenă și o ocupă un timp. În acet timp, trec
românii ferecați în lanțuri, bătuți cu bice de arnăuți greci.

11. Haiduci pătrund în scenă, grecii sunt fugăriți, și ca încheiere, Tudor din Vladimiri trece mândru și
posomorât.

12. Iară, Muntenia și Moldova vesele acompaniate de români și românce , prind a juca hora”Unirii”, în timp
ce Cuza Vodă trist, trece prin fund aiurea.

13. Bucluc mult. Soldați și răniți care se întorc din Balcani la 1877 și la 1913. Vodă Carol bătrân trece călare.
România îi duce calul de dârlogi.

14. În grabă se dă alarma, căci Kaiserul german intră în scenă mândru. Atac modern. Kaiserul alungat. Se
trec în marș portretele M. S.S. Regele și Regina. Cortegiul cu placarde: Mărăști, Mărășești,etc/ ies în umbră.

TABLOU DE ÎNCEPUT.

Peisaj de munți în spate, Nistru si peisaj de stepă la dreapta în fund, Marea Neagră la dreapta, spre scenă,
rîul Tisa la stânga, între scenă și public, Dunărea.

POVESTITORUL:

Din vârful Carpaților/ Din desimea brazilor

Repezit-am ochii mei/ Ca doi vulturi sprintenei

Pe cea vale adâncită/ Și cu flori acoperită

Ce se-ntinde ca o ceață/ Până-n Dunărea măreață.

Și de-acolo-n depărtare/ Până-n Nistru, până-n mare

Dar pe cel amar pustii/ Cu văzutul, ce-ntâlni ?

Întâlni viteaz oștean/ Purtând semne de roman

Cel oștean stătea călare/ P-un cal alb, în nemișcare

Ce ca dânsul, neclintit/ Sta, privind spre Răsărit.

-Cine ești, de unde ești/ Pe la noi, ce rătăcești ?

 539

OȘTEANUL ROMAN (călare pe-un cal alb):

Sunt roman și sunt oștean

De-a-mpăratului Traian.

Maica Roma cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Și mi-a zis în graiul său:

”Fiul meu, alesul meu

Tu, din toți ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii

Mergi în Dacia, grăbește

Și te luptă vitejește

Și-apoi veșnic priveghează

Sentinelă mult vitează

Să păstrezi a ei hotare

De la Tisa pân-la Mare.146

TABLOUL 2

Două pluguri trag în liniște brazda lor. Au câte 4 boi și doi țărani. În urma lor, două grape ascund sămânța
pe care o seamănă un semănător. Mai în fund, niște țărani sapă. O țărancă vine cu banița cu mâncare și cu
un copil de mână care bâzâie dintr-un fluier. Departe se aude un caval și tălăngi de oi și vaci. Păsările
cântă de slăvesc orizontul creat de Dumnezeu.

POVESTITORUL:

Și de-atunci, în țara asta

146
Din ”Sentinela română” de V. Alecsandri.
 540

De cu zori și până-n seară

Peste văi, peste coline

Adânc plugurile ară.

În această țară blândă

Românași voinici, vioi,

Apăsând vânjos în coarne

Hăulesc pe lângă boi.

În această țară blândă

Cu-a ei veselă natură

Soare dulce strălucește

Cu lumină și căldură

Iepuri zburdă prin hățișuri

Turme zbiară la pășune

Miei sprinteni pe colnice

Fug grămadă-n repejune.

Copilițe bălăioare

Torcând lâna din fuior

Dragostea o-nfiripează

Lâng-un limpede izvor.

Pe această blândă țară

Pacea o încununează

Căci plugarii ei cei harnici

Sfânta pace o visează.

În această țară, viața

Roade dă numai prin plug

 541

De aceia, ea vrea pacea,

Pacea plină de belșug.

(Se face tumult. Un bubuit prelung ca de tunet și zarea se roșește).

POVESTITORUL :

Cum vâjie codrul și geme și sună

Din nordul cu neguri un vuiet răsare

Și vine, și crește, mai iute, mai tare

S-aude prin noapte și se înțelege

Al hoardelor vuiet.

Și tremură neamul, cu inima ruptă

De spaimă se zbate, cu barbarii luptă

Și tremură țara

Văzduhul de neguri e doar o țipare

Pe deal și pe luncă

Viața se frânge

Și neamul tot plânge.

În scenă intră în goană nebună Atila cu Hunii. Sunt urâți și murdari.Călări pe deșelate îmbrăcați în piei, cu
piei pe cai, și înarmați cu ghioage și suliți. Se năpustesc peste țărani aducând din urmă o ceată de femei și
copii îngroziți. E țipăt și jale.După ce le scot boii din jug, îi dezbracă, îi schingiuiesc și –i duc cu ei în chiote
barbare. În urma lor se aprind focuri în depărtare.

POVESTITORUL:

O, țara mea cea dulce

Un vânt în miez de noapte

 542

Aduce dinspre vale

Lung vaier, triste șoapte.

Ard satele române

Ard holdele-n câmpii

Ard codrii; sub robie

Cad fete și copii.

Dar iată că în zare

Din două părți se vede

Un cerb, ba-s doi arhangheli

O, nici nu-mi vine- a crede !

Dragoș, pletos ca zimbrul

Cu pieptul gros și lat

E scurt la grai, năpraznic

Cu brațul încordat.

El e din Maramureș

Pribeag misterios

Și nu se dă în lături

De zimbrul fioros.

Al doilea e Radu Negru

Din neam de Basarab

Purtând pe cergu-i falnic

Trei capete de-arab.

Toți care știu de pala-i

Dau dosu-abia șoptind

Și cale de o zare
 543

Îl ocolesc grăbind.

Ei doi acum se-aruncă

În neagra tătărime

Croind o pârtie lungă

În deasa ei mulțime.

Se-apropie; în mână

Un paloș sângerează

O ghioagă se-nvârtește

Și gloata-naintează.

(În scenă trec barbarii în furie și goană nebună. După ei, Negru și Dragoș cu cetele. După câteva momente
ies în beznă. Muzica/Doină-piano- în timp ce Muntenia și Moldova, ținându-se de mână, fac înconjurul
scenii(sau al Zăvoiului) ușor urmate de doi oșteni cu praporele cu vultur și bour. Merg apoi și se așează,
una într-o parte și alta în cealaltă parte a scenei, cu oșteanul la spate.)

POVESTITORUL:

Ce tristă ești tu, Doino

Tu, inima ne-o frângi

Și toate plâng cu tine

Și toate te-nțeleg,

Că-n versul tău cel jalnic

Vorbește-un neam întreg.

Când merg flăcăi la oaste

Cu lacrămi tu-i petreci;

De cad robi, tu durerea

În suflete le-neci.
 544

Și de-i omoară dorul

În jurul tău se strâng

Pun fluerul la gură

Și cânți, iar dânșii plâng.

Tu știi ce spune codrul

Când jalea-ncet își plânge

Ah, totul, Doino, totul

Prin tine se răsfrânge.

Și singură cu turma

Când vezi dujmani în zări

Spui neamului durerea

Prin jalnice cântări.

(Apare un Pașe turc mândru care se plimbă cu mâinile în șolduri, dând târcoale, când Munteniei, când
Moldovei care –l privesc cu scârbă. La un semn al Pașei, oștenii închină steagurile și Muntenia și Moldova
prinse de mână urmează pe Pașa care se pierde-n umbră).

POVESTITORUL:

Ca din peșteră, din râpă

Noaptea rece mă-mpresoară

De pe vârf de brad, în taină

Un chip mândru se coboară.

Și îmi spune-ntreaga fire

Că-l văzuse ca pe-un zid

Când învins-a la Rovine

 545

Pe ne-nvinsul Baiazid.

(Apare Mircea, încet, cu sceptrul în mână,în costum de cruciat, cu coroana bizantină pe cap.)

POVESTITORUL:

Este el, precum l-arată

A lui sabie și armura

Cavaler de al Credinței

Al Valachiei stăpân,

Glorios urmaș al Romei

Ce se luptă cu natura

Uriaș nepot al Daciei

Ori e Mircea Cel Bătrân ?

(În culise se aude :” Mircea, Mircea”, cavernos).

POVESTITORUL:

Ca un vifor îi urmează

Țepeș Vodă cel năpraznic

Care spaima-n toți vârât-a

Cu-a lui oaste de fustași

El, minciuna o ucide

Lingușirea pironește

Pe milogi, în foc îi arde

Trage –n țeapă pe trufași.

 546

(Apare Țepeș ca o furtună. După ce face un rotocol în scenă, se oprește și face un semn. Apar 4 țepeșeni cu
patru țepi lungi în spate și în urma lor, legați cu mâinile la spate, un pașe, un călugăr, un hoț și un cerșetor,
toți în frunte cu o țidulă pe care scrie: hoț, trufaș, mincinos, netrebnic. Afară, tumult bătae de tobe și popor
care strigă: Trăiască Vodă Țepeș! Țepeș, încruntat, face un semn rânjind , mai face un tur și iese sălbatec,
se înalță-n scări, mai face un tur și iese. După el, încet, scâncind, ies condamnații).

POVESTITORUL:

Pe cerul plin de nouri

Se-ntinde un roș de sânge.

Din depărtare suflă

Un vânt ce geme, plânge

Și spune că în zare

Ard sate și orașe

Că fiare fără nume

Ucid copii în fașe.

(Apare Ștefan cel Mare, rănit, târându-și piciorul. Se aude bătaia unui ceasornic, ora 12.)

ȘTEFAN:

Eu sunt, bună mamă/ Fiul tău iubit

Eu, și de la oaste /Mă întorc rănit.

Soarta noastră fuse/ Crudă d-astă dată

Mica mea oștire/Fuge sfărâmată.

Hai, deschide poarta/Turcii mă-nconjor

Vântul suflă rece/ Ranele mă dor.

MAMA:
 547

Ce spui, tu, străine ?/Ștefan e departe

Brațul său, prin taberi/ Mii de morți împarte.

Eu sunt a lui mamă/ El e fiul meu

Și de ești tu-acela/Nu-ți sunt mamă, eu.

Du-te la bătae/ Pentru țară mori

Și-ți va fi mormântul/ Încoronat cu flori.

STEFAN (cade în genunchi și-mpreună mâinile în semn de rugăciune, implorând cerul):

Bunule Părinte/ Sunt rănit și-nvins

Înseși a mea mamă/Astăzi m-a respins.

POVESTITORUL:

Dacă mâna-ți slabă/Sceptrul ți-o apasă

Altuia, mai harnic/ Locul tău îl lasă.

(Ștefan face o sforțare, se ridică în picioare, se târăște până la marginea scenei, pune un corn la gură și
suflă prelung Un oștean îi aduce un cal și-l ajută să încalice. Pune pinteni, trage spada și zboară în
întuneric. Zgomot de bătălie).

MUZICA cântă ”La Turda”. În depărtare se aude:

Auzit-ați de-un oltean

De-un oltean, de-un craiovean

Ce nu-i pasă de sultan ?

Auzit-ați de-un Mihai

Ce sare pe șapte cai

De striga vai vouă, vai ?

 548

POVESTITORUL:

Priviți pe viteazul călare, trecând

Prin șiruri cu fulgere-n mână

În lături se-azvârle oștirea păgână

Căci Vodă o-mparte, cărare făcând

Și-n urmă se-ndeasă, cu vuiet curgând

Oștirea română.

Dar iată, acuma se-ajung amândoi

Și Vodă, năvalnic zorește

Cu spada în coapse, pe Sinan lovește

Și sus..... el pumnii-amândoi

Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi

El zboară șoimește.

(Mihai și Sinan apar în scenă. După două trei ocoale, Mihai îi taie calea și un duel de spade începe. Sinan
cade doborât de pe cal. Calul fuge înspăimântat. Mihai trece în umbră. Sinan se târăște până iese și el.
Muzică de marș triumfal.

Intră în scenă Transilvania, Muntenia și Moldova. Se sărută cu drag și în îmbrățișare, apoi, încet, încet se
despart, în timp ce în fund apare Mihai purtând o bantă pe piept pe care scrie: Ferdinand I.

MIHAI:

În hruba de la Dealul

Nu voi dormi în pace

Până ce voi, alături

Cu toate, iar veți fi

 549

Copile mândre, vremea

Ce vine, va aduce

Pe-acel ce-i scris de soartă

Pe voi a vă uni.

(În scenă intră urmărit de Matei Basarab, Vasile Lupu. După ce-l ajunge din urmă, îl prinde și-l bate cu
pumnul pe spate, scoțându-l afară).

POVESTITORUL:

Oh, ce fărădelege !

Oh, cum nu vă treziți

Răzbunătoare umbre

A Domnilor măriți,

Ca sub privirea voastră

Sub fulgerul privirii

Dujmanii să dispară

În hora nimicirii.

O, cine-și cată reazim

Afară din hotare

Se razimă pe-o umbră

De nour trecătoare.

Te duci, sărmană țară,

Pe zidu-ți, buhna țipă

Și timpu-și odihnește

Bătrâna lui aripă.

 550

Și oarba nepăsare

Rămâne mută când

Domnia pământeană

Se-ngroapă fumegând.

(Trece în lături Brâncoveanu cu feciorii, escortați de ieniceri, are pe spate un petec negru pe care stă scris
cu litere albe:”mazil”. După el vin doi fanarioți, cu costumul timpului. Se plimbă prin grădina românească,
amândoi cu mâinile la spate și discutând molatic, deșiră la metanii. Niște țărani cu sape de lemn se trudesc
să sape țelina, iar doi țărani se opintesc să tragă un car din vârful căruia un arnăut mână troznind din bici.
Mai într-o parte, doi greci fac dragoste cu sila cu niște țărance. În culise se cântă):

Foaie verde de negară

Vai, sărmana, biată țară

Cum te-ajunse focul iară,

Străinii te calicesc

Grecii te batjocoresc.

Toate plugurile umblă

Numai plugulețul meu

L-a-nțelenit Dumnezeu.

Foaie verde lemn dubit

Și de când m-am haiducit

Dragu mi-i drumul cotit

Și de umbr-acoperit.

Oliolio, pui de ciocoi

De te-aș prinde la zăvoi

Să-ți dau măciuci să te moi.

 551

(Unui șuierat puternic îi răspunde altul. Unui foc de pușcă îi răspund altele. Câțiva haiduci năvălesc în
scenă și pun pe goană pe greci, liberând pe frați. În culise, cor):

Cine trece Oltul mare?

Ce viteaz răzbunător

Umple astăzi de teroare

Sbirii bietului popor ?

Este Tudor, e oșteanul

Ce-nspăimântă pe păgân

E voinicul e olteanul

Este Tudor, Domn român.

Să-l urmăm români cu toții

Să scăpăm țara de hoți.

(Tudor trece încruntat prin scenă, după ce a privit puțin spre public, trece. După el intră-n fugă Muntenia și
Moldova care se-mbrățișează. Intră apoi țărani și țărance și prind hora.Muzica cântă ”Hora unirii”. În
fund apare Cuza Vodă trist; și după ce privește puțin hora, trece în umbră).

Pauză.

(Se sună alarma. Afară tumult. Hora se sparge și se împrăștie. Bubue tunul, se trag focuri de armă, departe.
Un dorobanț trece târând piciorul. Mai în urmă, Regele Carol, bătrân, călare, dus de dârlogi de o femeie
care are o fașe pe care scrie: ”România Regat”. Muzica intonează ”Trăiască Regele ”147.)

POVESTITORUL:

Tunica-i este veche și fața-i e bătrână

Și ce dorește neamul, Lui nu-i fu la-ndemână

El poartă pe-a lui spete, mărețele lui fapte

Ne-a dat neatârnarea la șaptezeci și șapte.

El fu cu noi la Plevna, la Lom și Opanez

147
Înlocuit adhoc de Maestru cu ”10 Mai, cor de Brătianu”, ca să nu se repete cu Imnul Regal pe care l-a lăsat la urmă.
 552

El și-a făcut, prin luptă, al vieții sale crez.

Azi, altuia se cade un șir de nouă glorii

Peste Carpați să ducă la frați, dezrobitorii.

Altul ne întregi-va, făcând un singur neam

Să împlinească visul spre care năzuiam.

Zdrobindu-i suferinței și iobăgiei jugul

Întâi trăgând cu tunul, apoi brăzdând cu plugul

Statornicind hotare noi, vechiului ogor

Care, prin noi, de-a pururi va fi al tuturor.

(În fund trece mândru, călare, cu mâna-n șold Kaiserul german. Muzica intonează ”La arme pentru cei ce
sunt de-o lege...”.Se aude apoi tumult, zăngănit de arme, bombardament, rachete, ”uraaaa”, și în fine, când
tumultul ajunge la apogeu, trece înapoi Kaiserul alungat de un cavalerist român cu cască, care-l poartă de
două trei ori prin scenă. După ei, trece un infanterist în ținută de câmp, având în vârful baionetei o placardă
pe care scrie ”pe aici nu se trece”. Apoi un soldat cu portretul Regelui Ferdinand, unul cu portretul Reginei
Maria, unul cu drapelul zdrențuit și alții cu placarde: Cerna, Jiu, Olt, Dragoslave, Bran, Oituz, Mărăști,
Mărășești.

Muzica intonează ”Trăiască Regele”. Imediat intră-n scenă Muntenia, Moldova, Banatul, Crișana,
Ardealul, Basarabia, români, românce, soldați,...și încind o horă de mână la umbra drapelului. După
câteva tururi, muzica intonează ”Marș” și tot convoiul pleacă strigând : ”Ura, Trăiască România Mare”.)

Fine.

ss. Căpitan Popian.

Anul 1922.

CC POPIAN
 553

LA ALEGERI

Scenetă, copie după natură.

Scrisă înainte de 1930, Rîmnicul Vâlcii.148

Persoanele

Santinela

Soldați și ofițeri inferiori.

Cetățeanul cu roata

Paraschiva nebuna

Moise nebunul

Candidatul liberal

Țărănistul

Candidatul independent

Agentul guvernamental (liberal)

Alt agent guvernamental (liberal)

Bețivul

Un gușat

Candidatul cu soarele

Candidatul cu steaua

Popor alegător

Scena se petrece în fața Judecătoriei, unde se află și un centru de vot. Probabil, Rîmnicul-Vâlcii, cu ocazia
alegerilor generale din martie 1922.Mișcare și îmbulzeală continuă, lume care intră și iese de la vot,
propagandiștii pe alături cu diferite insegne, soldații, la dreapta și stânga scenii, făcând cordon, încearcând

148
Text transcris din caietul nr.219.partea 1.
 554

să țină ordinea. Lăutarii care încearcă instrumentele și cântă la comanda agentului guvernamental, spre a
acoperi vocile opoziției. Afară timp frumos, se aude vuietul orașului.

SANTINELA : (aplecându-se și luând o hârtie de jos, o citește tare cu glas dojenitor):

”Frați țărani ! Zis-a Domnul: ”Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri”. Sabia lui Antihrist e secera;
secera e semnul morții ca și coasa, semnul lui Satan. Și a mai zis Domnul: ”Lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat”. Veniți la lumina adevărată a soarelui, care luminează pe toți la fel. Alegeți
acum între soare și seceră, între lumină și întuneric, între Rai și Iad!

Soarele este semnul adevăratului Partid, creat de un fecior de țăran cu suflet neprihănit, care gonește vrajba și
ura și ține strânse în brațele sale armonia care crează, nu ura care ucide. Cine fuge de soarele luminat, intră în
iadul întunecat, unde locuiesc dracii înarmați cu seceri, coase și ciocane, cu gând să taie totul, să dărâme
totul, să dea foc Țării, peste care ei să ajungă domni.

Frați țărani, iubitori de țărănime, votați ”Soarele armoniei”, nu semnele ciocoilor îmbogățiți din spinarea
voastră.

Acum iar vor să vă-nșele cu făgăduieli deșarte și amăgitoare. Fugiți de slugile lui Satan care vin înarmate su
seceri, coase și ciocane bolșevice. Căci, cum le e semnul, așa le e și inima. Soarele e ochiul lui Dumnezeu,
căci Dumnezeu, prin soare, ne trimite toate darurile sale. Votați cu toții ”Soarele” !

-M. Ionescu Chibuibar, Docent universitar la Drept, avocat și publicist, Șeful Partidului ”Soare” din toată
România Mare, născut în comuna Fundu Dodii;

-I. Costescu Ciuceanu, avocat, născut în comuna Străgălia, fiu de moșnean.

-G. Dragomirna, poet, artist, fiu de țăran, diplomat al mai multor academii de pictură, etc...

-N.S. Gimbușliu, mare comerciant, ridicat prin munca sa proprie, așa cum nu face mulți dintr-un mic
negustoraș.

-C.N. Drugă, țăran chiabur, cu care nu se rușinează comuna natală.

Votând această listă,votați pe moșii și strămoșii voștri, care v-au scăpat de bolșevism și de multe
prăpăstii.”

SOLDATUL (făcând un gest de scârbă): Tocmai acum se-ndreaptă lumea; așa partid mai zic și eu. Auzi !
Soarele e ochiul lui Dumnezeu! (Rîde): Dar banul nu e ochiul dracului ? Ori, dacă ai bani, dai de băutură și
chiorăști și pe Dumnezeu.
 555

UN CETĂȚEAN (beat, poartă o roată de plug în spinare pe un ciomag. Vrea să treacă, dar santinela îl
oprește).

SANTINELA: Unde treci, mă ? Nu știi că aici e oprită trecerea?

CETĂȚEANUL CU ROATA: (împleticindu-se): Mă duc la un fierar să-i pun o leucea (sughiță), că scârțâie
plugul

SANTINELA: Înapoi! Treci pe strada-ailaltă. (Îmbrâncindu-l): Nu se poate pe-aici.

CETĂȚEANUL CU ROATA: De ce nu se poate? Nu e aicea jucădetoriia?

SANTINELA: Ba, aicea; da’ tocma’ d-aia nu e liber !

CETĂȚEANUL CU ROATA: Nu e liber...Păi de ce m-a trimes pe mine boerei aici ?

SANTINELA: Ce boieri, mă?

CETĂȚEANUL CU ROATA: Boierii ăștia cu roata.

SANTINELA: Cum mă ? Ziseși că te duci la fierar.

CETĂȚEANUL CU ROATA: Vorbă să fie ! Eu fac propengadă cu rotila !

SANTINELA: Ce e aia ?

CETĂȚEANUL CU ROATA: (sughiță): Hei, aia...

SANTINELA: (îmbrâncindu-l): Hai, cară-te !

CETĂȚEANUL CU ROATA: Nu-mi da brânci ! Nu-mi da brânci ! Că sunt necăjit ! Știi tu mă cât m-am
încontrat eu cu nevasta până să iau rotila plugului ?

SANTINELA: Hei, drăcia dracului, ce-mi spui, măi, de nevastă-ta ?

CETĂȚEANUL CU ROATA: Păi, la adicătelea, îmi pasă mie ! (Pufnind în nări).

(.................)149

PARASCHIVA NEBUNA (vine cântând pe aria ”Trandafir de la Craiova” acompaniată de lăutari):

Foaie verde cum sunt nucii

Votați, neică, semnul Crucii

Căci Crucea v-a dat pământ

149
Parte de text netranscris în caietul manuscris păstrat care, deci, lipsește.
 556

Cruce-aveți și la mormânt. (Bis).

Ascultați cu toți pe Muica

Și votați lista lui Duca

Duca, Duca, pupe-l muica

Cu ochii ca nevăstuica. (Bis).

Vreți să-mi alintați aleanu

Votați toți pe Fărcășanu

Ș-altă foaie de spanac

Și votați și pe Novac ! (Bis).

MOISE (nebun; punându-i mâna la gură): Ho, fa, nebuna dracului ! Ce, numai tu ești aici ?

PARASCHIVA: (cu mâinile în șolduri): La balamuc cu tine, îndrăcitule, nu la cot cu boierii! (Luând de gât
pe un candidat): Uraaa! Trăiască Partidul Național Liberal, că are să facă rachiul 30 de bani litrul !

CANDIDATUL LIBERAL: Așa e ! Noi care purtăm pe lista noastră semnul chinurilor și al durerii, numai
noi, fraților, vă-nțelegem păsul vostru. În dragostea ce am avut întotdeauna pentru voi.

ȚĂRĂNISTUL (cu secera în piept): V-a împușcat la 1907!

CANDIDATUL LIBERAL: Minciuni ! Ăsta băsnește, oameni buni, nu-l credeți !În piept poartă secerea și-n
burta lui mai are și acum rămășițe din porcii voștri pe care vi i-a stins în tovărășie cu Weiss. Ăsta a mâncat la
masă cu Makinson.150

POPORUL : Huo! Huo! (Se reped spre el, santinelele fac cordon. Ofițerul intervine să-l depărteze pe
țărănist, spre a evita scandalul).

CANDIDATUL INDEPENDENT: (cu o roată la mânecă, prinsă pe roșu, intervenind în favoarea

țărănistului): Domnule căpitan, fii drept Nu cu unii mumă și cu alții ciumă ! Și el are drept la propagandă, și
noi. Adică, cum să spun ? Eu, eu, fraților, sunt get-beget coada vacii din județul vostru.

CANDIDATUL LIBERAL: Auziți, fraților, cum vă face boi fără rușine ! Auziți?
150
Generalul Mackensen.
 557

UN CETĂȚEAN : Păi ăla e scrântit.

ALTUL: Bălmăjește și el, săracu’ !

CANDIDATUL INDEPENDENT: (către ofițer): Domnule, dacă nu ei măsuri, eu dau telegramă la Rege !

PARASCHIVA: Huuuooo! Sărăcia dracului ! Că de pe urma ta n-am văzut o frântă !

CANDIDATUL INDEPENDENT: Păi tu nu ești frântă?

PARASCHIVA: Ce e mă ? (Repezindu-se la el): Te iau de mustăți acu și te scuip în gură ! Păi tu ești ca de-
alde ai noștri, mă ? (Cântă):

Să trăiască libărarii

Că duc cu roaba biștarii

Sfânta Cruce să le-ajute....

MOISE: (luându-i crucea din mână): Făă! Pângărești cele sfinte !

CANDIDATUL SOARELUI: Uitați-vă, cetățeni, civiliziția secolului al doozecilea ! Uitați-vă ce mascaradă !

Această bețivă și acest dement în fruntea voastră, aducând osanale șefilor voștri.

(Se face tumult. Lăutarii încep să cânte ”Vivat-ul” pentru ca să nu se înțeleagă cele spuse de candidatul
”soarelui”.)

CANDIDATUL LIBERAL: Cetățeni ! Să fim oameni de ordine !

TOȚI: Ssst !Sssst! Liniște ! S-auzim !

CANDIDATUL LIBERAL: Citiți-vă în conștiință, fraților, și veți vedea că noi....

ȚĂRĂNISTUL: V-am băgat în foc fără arme, fără tunuri, fără muniții !

CANDIDATUL cu STEAUA: Și a trebuit să vină un Tată Averescu, să vă salveze din nenorocire !

POPORUL : Uraaa! Trăiască Generalul !

UN AGENT GUVERNAMENTAL:(dând ghionturi):Ce vă e mă? Ce-ați înebunit?Voi ați uitat că-n ceata lui
Tac-to a fost și Tăslăuanu și Șuler și alți hoți ?

MOISE : (cântă îngânând pe Const. Tănase): Fă-mă Doaaaaamne Șuler, Șuler

Ca să nu mă ia nimeni de guler, guler

Fă-mă , Doamne, Tăslăuanu

 558

Doar o zi: nu vreau eu anul

Or mă fă un plăpumar

Să m-aleg parlamentar...

PARASCHIVA: (continuă și ea):

Fă-mă și pe mine, Damă, damă

Să mă-nvârt și eu la cataramă-ramă

MOISE : (lovind-o peste gură): Taci, fă, nebuno, nu ți-e rușine ?

PARASCHIVA: Huo ! La balamuc ! (rîs).

UN BEȚIV: (mergând la Agentul liberal): Uite ce e, dom-le Mitică ! (Sughiță): Eu sunt foarte inconștient.
De azi dimineață de când îmi vorbește domnu’ Tică și cu domnu’ Buricea la Marinică-n Țigănie despre
valuarea Crucii... Eu știu la o adică că dumneavoastră Libăralii ați făcut toate-n țara asta ! Să fiu al dragului
de nu pui peceata pă cruce ! Dar...(sughiță): uite, eu spun drept, să nu fie cu supărare, o pui și o țărică pă
Stea, că e și ea a lui Tata Averescu (Sughiță): Dar numai oțărică.

AGENTUL LIBERAL: (scuturându-l):Măi, moșule ! Vai de mine ! Se anuleaază votul! Nu fă așa !

BEȚIVUL: Atunci, dară, o pui bine și pe Stea ! Nu numai oțărică !(Face o piruetă și se îndreaptă spre
localul de vot).

CANDIDATUL cu ROATA: Hei, bravos ! Așa-i că l-ai convins? Le dați să bea de azi dimineață. Pe ăștia îi
reprezentați dumneavoastră în Parlamentul României Mari !

CANDIDATUL cu SOARELE: Aiurusum! Cea mai armonioasă adunare din câte cunoaște Istoria.
Dumneavoastră veți fi, Domnilor, trimeșii basamacului și ai holerii, nu ai națiunii.

UN AGENT GUVERNAMENTAL: Cauți pete-n soare? Uite-te pe gulerul dumitale.

CANDIDATUL cu SOARELE: Ăsta e guler de om cinstit. În Partidul ”Armoniei Sociale” 151nu sunt nici
porci, nici vagoane și nici un fel de mușamale pentru gulere imaculate.

UN GUȘAT: Hii, rubla, că te tai cu francu! (Haz!)

SOLDAȚII: (împing înapoi poporul și adună certificate pentru alți inși ce trebuie să intre la vot):

UNUL DIN CEI CE IES : Asta e porcărie curată ! (Sughiță): Eu l-am dat pe față ! Am pus ștampila pe
”Seceră” și am strigat: trăiască Talpa Țării ! Așa m-a-nvățat domnu Maiur ! Și boierii ăia d-acolo au rîs de
mine și mi-au zis: ăsta e anulat ! Hm ! Judecătorul zicea că numai eu și Dumnezeu să știe cine e acolo în
151
Al profesorului Enache de la Olt, R.V.n.n.
 559

Urmă ! Păi da’ eu vreau să știe și domnu Maiur ! (Rîde): Eu sunt haită bătrână, pe mine să nu mă-
nveți !.....................................

(Neterminat).

SCENĂ FINALĂ152

Din secția de vot ies mai mulți militari, printre care și Căpitanul C. C. Popian. Soldații îi salută militărește.
Prin față trece profesorul Enache de la Olt care-l salută.

ENACHE DELA OLT: Ce faci pe-aici, Costache, căpitanul căpitanilor? Din artist și profesor te făcuși
meletar.

CC POPIAN: Ce să fac, măi Enache ? Sunt ofițer cu garda la localul de vot. (Rîzând) : Printre alții trebuie să-
i păzesc și pe-ai tăi, să nu le strice ăștia ”Armonia socială”.

ENACHE DELA OLT : Aoleu, vai de noi și de noi ! Deja alegerile se anunțau cu lupte colosale. Bine măcar
că e timp frumos și cald ca-n maiu.

CC POPIAN: Da, dar lipsa de ploaie se simte. Nu știm ce va ieși din această căldură ne-la-timpul ei. E chiar
periculos. Gripa a coprins lumea toată și când e infecțioasă e mortală.

ENACHE DELA OLT: Primul care e gripat e leul. A ajuns la 8 și trei sferturi. Nici o schimbare în viața
nenorocitei lumi.

ALEGĂTORI (care recunosc pe șeful Partidului lor se îndeasă spre Enache. Popian pe motiv de protocol
se depărtează): Don Profesor ! Vivat, vivat don profesor ! Vă urăm victorie totală !

ENACHE DE LA OLT : O, dragii mei, să sperăm. Eu, ca șef al Partidului Armoniei Sociale pot să vă anunț
că nu e departe vremea când totul se va înfrăți ca două firicele de iarbă, ca două steluțe pe un petic de boltă
senină, ca două picături de rouă pe o petală de trandafir.

UN ADMIRATOR: Și va trebui instaurată dreptatea în țara asta. Începând cu dumneavoastră, savant de

renume și plin de doctorate în Franța, care predați ca simplu profesor suplinitor matematica, limba franceză
la Şcoala Normală şi la Seminarul Teologic. Că, desigur, diplomele de la Sorbona nu se echivalează în
România Mare, care este buricul pământului….

ENACHE DELA OLT: Lasă, asta, iubitul meu prieten. Să nu înceapă cu mine. Să înceapă cu înfrățirea
generală, după care toate curg normal și natural.

152
Re-aranjată de subsemnatul, pe baza textului din Memorii, vol. II, relatarea zilelor de vot, 1-20 martie, 1922.
 560

UN AVERESCAN: (făcând aluzie directă): Ce să-i faci, așa sunt vizionarii!!

ENACHE DELA OLT: Te salut Costache, dragă, ne mai vedem, sper la școală, nu la cazarmă.

CC POPIAN: Nu cred, dar nu zii vorbă mare. Mai bine să te văd senator….

ENACHE DELA OLT: (rîde și iese) .

AVERESCANUL: (privind după el și mai mult printre dinți): Până una alta, gulerul paltonului domniei sale
demult a trecut în lumea slăninilor, iar în spate poartă un petic ca o pată pe lună.

CC POPIAN: (îl aude): Ia mai tacă-ți fleanca. Și de-o fi așa, nu e cazul acum….

(Din afara scenii se aude gălăgie mare).

GRUP DE LIBERALI (intră și se perindă pe scenă: cu agenții în cap, cu steaguri, cu placarde în prăjini, cu
câte o cruce colosală, cu autocamioane, cu lăutari, strigând de răsună văzduhul):

"Trăiască Partidul Național-Liberal, Uraaa!”

MILITARI, ordonați de POPIAN fac ordine: Faceți loc, faceți loc ! Fiți civilizați, că luați bătaie !

ALEGĂTOR ȚĂRĂNIST: (către alegătorii liberali): Frumos de voi, țărani bătrâni, cu fețe încrestate de
vreme, cu peruci nepieptănate, cu opinci noroite, toți năvăliți la urnă să alegeți pe "șobolanii”, care acum doi
ani erau “nenorocirea nației”.

LIBERALII: Huo, ardelene întârziat !

ALEGĂTOR ȚĂRĂNIST: Pardon, eu sunt de la Măciuca. Dumneata ești oligofren de la Florica !

(Soldații fac cordon să-i despartă).

(Intră un bătrân și condus de mână, suie spre camera de vot. Îl urmează un altul, tot condus de mână. Un
soldat le face loc):

CC POPIAN: Cine ești, câți ani ai, țărane patriot?

ȚĂRANUL: Oh, copile, sunt prea gârbov, și nu te văd bine… sunt de la Cheia și… am 103 ani… AL
DOILEA ȚĂRAN BĂTRÂN: Eu sunt de la Muereasca.

ÎNSOȚITORUL: E orb buștean, Domnule ofițer.

UN OFIȚER PREZENT: S-a umplut România de patrioți. Bravo, bătrâne, la mai mare ! (către CCPopian):
Don-căpitan, satele vin pe batalioane, dar la 100 de ani și orb…

CCPOPIAN: Dragul meu, noi nu ne băgăm în politică, dar pot să-ți spun numai atât, că ce n-a auzit și văzut
Căpitanul Popian în zilele acestea...! Nemuritorul Caragiale nu mi-a dispărut o clipă din fața minții.
 561

OFIȚERUL (rîde).

CC POPIAN: Hai să intrăm, să vedem ce mai e înăuntru.

(Dau să intre, când pe ușa principală, iese dispus un mahalagiu, inconversându-se cu un altul de aceeași
teapă):

MAHALAGIUL: Bă! O mulțime de liste, cruce, stea, 7, Dî… ce-o mai fi și asta? Nici o deosebire între
aceste alegeri și cele averescane.

CELĂLALT: (rămânând pe scări): Ce să mai zici bă ? Azi scria ”Curentul”: "Lumea vrea un guvern tare,
care să mântue țara. Nu mai aude, nu mai vede pe nimeni și nimic decât ”crucea”.

MAHALAGIUL: Și p-ici pe străzi, fel de fel de placarde cu bolcevici, țărăniști, liberali, șobolani,… Poezii
de reclamă, cu versuri schiloade, în care comunist rimează cu Rakovski, ecțetera...

CELĂLALT: Mama lui de bulgar, să ne vândă rușilor !

(Pe ușa secției de vot iese un bețiv dispus):

BEȚIVUL: Dați-vă, măi, la o parte, să trec eu !

UN MILITAR: Coborâți băi, de-aci, fi-v-ar mama vostră, cărați-vă…

(Cei doi se retrag contrariați, oarecum împinși de militari, urmați de CCPopian care iese pe trepte):

BEȚIVUL (mulțumit): Ai dreptate domnu șef ! Păi să vezi ! Eu îi zic președintelui: "Pe cine votez eu, e
treaba mea! Numai eu știu ce-am pus acolo înăuntru! Auzi, dumneata! Eu știu !Sââât! E treaba mea !
(Făcând cu ochiul:) Știi (sughiță), dumneata! (Se închină) : Adică...hîc !... votăm crucea.

CANDIDATUL LIBERAL (reintră prin față, proclamând unui grup mare care-l urmează) : Fraților !
Candidații opoziționiști se sbat și ei ca peștele pe mal, să convingă pe cetățeni că au lucrat și ei pentru
interesul general, că liberalii mint, că jurnalele au înșelat marea mulțime, că în fine să voteze "roata cu spițe,
coasa, secera”, etc.... Dar nu vor reuși, pentru că nu merită. Va fi un parlament cu o majoritate liberală,
suprasuficientă.

UN CANDIDAT INDEPENDENT: Păi cred și eu ! S-au cheltuit bani cu nemiluita în țara asta, s-au omorât
oameni, s-au umplut beciurile polițiilor, s-au îmbătat conștiințele; cum să nu iasă crucea deasupra ? Să-l
vedem la lucru. De nu va lucra, se va distruge Partidul liberal și cu el țara aceasta, să sperăm ! (Își dă seama )
Adică nu ! Să ne salvăm de….

CANDIDATUL LIBERAL :(care a auzit) : He, he, nu mai da napoi ! Gura păcătosului adevăr grăiește !
Asta vreți voi, pieirea Țării. Păi asta o știam noi de totdeauna !

POPORUL : (Amestecat, unii contra altora) Huoo ! Huoooo !

 562

(Militarii intervin din nou cu cordon. Popian stă pe trepte și privește cu dispreț și resemnare).

CANDIDATUL LIBERAL (se explică): Dacă un partid atât de organizat, bogat, cu un stat major superior,
nu va aduce mântuire, atunci ea nu va veni de la nimeni, fiindcă toți ceilalți sunt fărâmițați în clice mărunte,
care nu văd decât propriul lor interes. Ce vrei Dom'le? Să nu facă și ei câte un mic palat? Ori o mică bancă
pentru vremuri grele ?

ȚĂRĂNISTUL : Drept ai grăit ! Dar de ce să faceți numai voi palate ? De ce numai Gogu să aibă palat în
centru ? Numai Mahane să aibă farmacie - palat? Ia să schimbați și numele Țării că doar numai voi o sugeți !

(Iar se iscă tumult. Militarii duc pe Țărănist departe de public, pe sus).

ȚĂRĂNISTUL (strigă de pe brațele soldaților): În Ardeal s-au furat urne, s-au schingiuit și bătut oamenii
opoziției, s-au petrecut samavolnicii care au întrecut pe cele ale fraților unguri. (Soldații ies cu el pe brațe).

CC POPIAN (le face semn să nu-i facă vreun rău Țărănistului).

ALT ȚĂRĂNIST (Se apropie de CCPopian, pe care îl cunoaște, îl salută respectos și spune): Degeaba, Don
Căpitan ! Iulius Maniu însuși a dat o telegramă revuloționară Regelui, revoluție fără sânge, se-nțelege, din
care rezultă că nimic nu e permis în viața politică a României- Mari fără a fi întrebat și Ardealul. Ei vor face
Parlament la Alba Iulia. Și vor cere Autonomia. S-au săturat de România Mare !

CCPOPIAN: (Îi face semn să tacă): Ssst ! Nu mai spune d-astea, azi, acum. E periculos. Mergi acasă, ‘om
mai vorbi !

(Omul salută și se retrage. Încet, încet, tumultul se oprește, lumea se rărește.)

CCPOPIAN: (înaintează pe scenă în planul întâi, spunând sieși și adresându-se oarecum

publicului): Eu țin cu liberalii, prin logică și prin conținut de idei. Dar îmi sunt simpatici și ceilalți,
căci fiecare are ceva bun de spus, iar liberalii, afară de idei, au atâta aroganță, și au umplut țara de
teroare, că ți-e și rușine să-i mai susții… Dar, din păcate, realitatea este dură. Dacă până și Vasile
Sassu, care e un om foarte cinstit și liberal spune: “ în actuala situație, ori pe ce cale, acest guvern
trebuie să pună mâna pe cârmă, spre binele neamului”! Dar cu bătăile pe care le organizează, să nu
vie ziua când vor da socoteală !!!! 153 “Iar geanabeții noștri de aici n-au altceva de făcut decât să
critice în ziare statuile lui Mihăilescu din Rîmnicu- Vâlcea. De parc-am fi plini de statui, în acest
oraș fără statui !
(Privind spre cer) Plouă în fiecare zi cu țârâita, dar tot e ceva! Ce frumos e dimineața ! Și cerul și pământul
sunt pline de dumnezeiască armonie și numai singură omenirea se sbuciumă în marea ei de patimi !
153
Vasile Sassu cu majoritatea politicienilor corecți sau mai puțin corecți dinainte de 1944 au suferit ani grei de
închisoare de exterminare comunistă. Înainte de aceasta însă, România a asistat la uciderea lui Duca, A. Călinescu,
etc. și apoi a zeci de miniștri de către legionari, în 1940, ca răzbunare a persecuțiilor și asasinatelor organizate de
aceștia contra lor. A fost o epocă de teroare din care Europa s-a trezit după 1945, iar Europa de Est, ocupată de
comunism, abia după 2000, și nu peste tot.n.n.
 563

(Se plimbă prin fața treptelor, după care se suie să intre în Judecătorie).

Se lasă

CORTINA

SLUGILE DIN ZIUA DE AZI

comedie bufă într-un act după Ion Dumitrescu, 1830-40

prelucrată, vâlcenizată, adusă la prezentul anilor 1900 de C.C. Popian. 154

PERSOANELE (cu distribuția dintr-un an de după 1950 jucată în Bistrița Vâlcea o singură dată, înainte de
a fi interzisă).

Dinu: Mocanu/Mocănescu șef de birou = Lăcraru Ion

Sultana:, soția sa = Maria Constantinescu

154
Nota noastră potrivit unei note a autorului din 1931, Iulie, 31 : Piesa s-a păstrat în trei versiuni. Una este cea
prelucrată în 1923 și jucată cu seminariștii de cl.IV la R. Vâlcea, Bețivul fiind Săndulescu Antonie, azi (1931), preot.
După care a fost tipărită la”Gutemberg”, R.V. Versiunea a II-a cu finalul nr 2. a fost transcrisă în caietul 719 de
TEATRU,la 31 iulie, 1931, netipărită. Finalul nr. 3 cu prezența lui CCPopian a fost luat din Caietul de Memorii, ”O
viață de om”, vol I. scris între 1956-1960.

Textul a fost unificat de noi, alegând cele mai nimerite expresii și forme din ambele versiuni care diferă doar ca
expresii și ca finaluri, pe care le-am păstrat separat.
 564

Frusinica, fiica lor, de măritat, = Crăcană Elis.

Iorgu Șetraru-Șetrărescu, copist cl.I, = Bărăgănescu

Gavrilă:, servitor, bețiv, 40 ani. E îmbrăcat țărănește și cu mustăți de bețiv și nas roșu. În cap o căciulă
rotundă, opinci și ițari.=C. Popian

Stanca:, servitoare țigancă, 25-26 ani= Surceloaia El.

C.C. Popian, profesor, aici în uniformă de caporal al Reg. 42 Drăgășani, rezerviști, al Armatei Române din
Vechiul Regat, 31 de ani.

Acțiunea se desfășoară în ziua de 20 iunie, 1913, la Rîmnicu Vâlcii, după masa, târziu.

Scena se petrece în casa lui Dinu Mocănescu. Interior modest cu uși în fund, în dreapta și-n stânga. O masă-
n planul I. O toaletă cu accesoriile sale și obiecte de găteală.

SCENA I.

SULTANA:

155
SULTANA: (sulimenindu-se): Au bătut ceasurile 7 și blestematul de servitor nu mai vine. Sunt două
ceasuri de când l-am trimis la modistă156 să-mi aducă pălăria cea nouă cu pleoarizie și iată, mă văd în poziție
să mai aștept încă două ceasuri până să sosească mocârțanul. Of, Doamne, în ce vremuri am ajuns cu slugile
de acum ! (uitându-se pe geam). Da de ce n-o fi venind ? Parcă l-aș fi trimis la Brașov, nu în Tabaci ! Of, of,
n-o fi mai rău decât să aștepți și să nu vie ! (Se plimbă enervată). Îmi vine să turbez de necaz. Ce-o să zică
Madam Tereuzeanu că n-am fost la pont ? Se umple Terasa de cucoane și numa ieu lipsesc d-acolo-șa. De...
acum știu eu cum să mă pieptăn ? Doar trebuie să mă conformez cu pălăria ! Ei, nespălatul, mocofanul ! Și
toate astea din cauza mototolului de bărbatu-meu care nu știe nici să stăpânească niște slugi !

SCENA II

Intră DINU

155
În prima versiune, este ora 2 p.m., în a doua este 10 dimineața. A treia, din memorii, este cea corectă, orele 7, seara,
deoarece Popian este îmbrăcat caporal pe la orele 8 seara.n.n.
156
Cuvântul este folosit de toate personajele fără mare discernământ, între modistă și modestă. N.n.
 565

DINU: (intră tușind, e gelos și ramolit): Dar ce ai madam ? Ce, nu ți-ai mai isprăvit dualita ? Bre, o să treci
prin oglinda aia.

SULTANA: Dumneata să-ți vezi de birou și să nu te amesteci în treburi femeiești.

DINU: Nu mai ești tânără să șezi toată ziua în oglindă.

SULTANA: Ce face ? Da ce, sunt bătrână? Mă mir că nu ți-e greață!

DINU: N-ai fată aproape bătrână ?

SULTANA: (înfuriindu-se): La ușa ta a-mbătrânit ? Mă mir că nu-ți crapă obrazul de rușine s-o mai și spui.

DINU: Ce sunt fleacurile astea ce le-ai înșirat la oglindă de parcă ești spițereasă ? Vai de capul nostru, al
bărbaților! Voi, nevestele, nu mai știți cum să vă mai schimonosiți. Nu-ți jumuli mă, neică, și sprâncenele, ca
Ida, ovreica de visavis.

SULTANA: (făcându-se că plânge isteric): Na ! Acum mă face și schimonosită. (Cu mâinile în șolduri): Ia
ascultă, moșulică, să nu te mai amesteci în lucrurile fomeești, că te sfâșii cu ghiarele ! Hei, drăcie !

DINU: (flegmatic, aprinde o țigare și stă pe canapea în fund): Glumești, soro, ori vorbești serios ?

SULTANA: Atâta-ți spun !

DINU: Să te ferească Dumnezeu de muierea rea

SULTANA: (scuipă): Ptiu ! Batjocoră.

DINU: (închinându-se): Grele păcate am avut eu cu tine !

SULTANA: Da eu cu tine ? Nu ești bun de dracu !

DINU: Auzi, acuma, na !

SULTANA: Nici măcar niște servitori nu ești în stare să-i stăpânești la casa ta !

DINU: Vezi bine, o să umblu cu barda de brâu toată ziua, ca tine !

SULTANA: Ba lasă-i să ți se urce-n cap. Cum dracu ai tu autorizație la tine la birău, acolo?

DINU: Acolo am a face cu oameni civilizați. Și-apoi, e contra firii mele s ă cicălesc, dragă. Nu e destul că
mă cicălești tu pe mine, de mi-ai scos păr alb?

SULTANA: Bravo,destulă cinste.Și mai spui că ești neam de boier ! Ar trebui să tremure sluga ’naintea
dumitale!
 566

DINU: N-am poftă să dau ”bună dimineața” la fiece zi întâi, biroului de plasare. Poartă-te și tu mai altfel,
mai potolește-ți nevricalele, că iarăși rămâi singură.

SULTANA: Da, ce, eu sunt șchioapă ? Mă duc eu și găsesc și gustul nu ți-l fac.

DINU: Cale bună ca bumbacul, unde-i cădea. Voia dumitale ca la Banu Ghica.

SULTANA: Mitocan ai fost toată viața ta, mitocan ai să mori.

DINU: Mitocan, nemitocan, adună-ți mai bine fleacurile astea cu care te-ai pocit ca o mască de la Braun.

SULTANA: Uite-așa vreau eu, să fiu mască. De frica dumitale n- o să-mi stric eu rezonul dualitii.

DINU: Fii mai politicoasă, Madam, căci, e rost să fii soacră.

SULTANA: Da de unde crezi așa ceva ? De la țară oi fi, dar politica mi-o cunosc și eu, că n-am trăit în
pădure. M-oi pricepe și eu să mă colportez cu un conțopist ca dumnealui.

DINU: Are 300 de galbeni pe lună și e fecior de oameni cumsecade.

SULTANA: Mare scofală. Cam bănuiesc eu, dacă e găsit de dumneata.

DINU: Ești nebună, săraca de tine. Păi nu vezi cât de greu se mărită fetele acum ? Mai cu seamă când n-au
zestre.

SULTANA: Și dacă se mărită, care-i procopseala ? Abia-și mănâncă amarul cu câte un tândală ca dumneata.
Ia lasă-mă-n pace cu Iorgulețul dumitale.

DINU: Femeie nebună, ascultă ce-ți spun eu. Să primești băiatul cum se cuvine și să-l onorezi cum se cade.
Sunt oameni de familie, azi vine la vedere și...

SULTANA: Te pomenești visând, pe semne, dar Frusinica nu e fată de măritat. De-abia a ieșit din pansion și
n-are trusel.

DINU: Ba ține-o să-mpletească cosiță albă, c-apoi ți-o mai ia sulea spătaru...

SULTANA: Huo, golane, ești bătrân și tot candriu ai rămas. Nu știi ce vorbești, vai de capul tău.. Ehei,
Frusinica e fată frumoasă și deșteaptă, mă, că seamănă cu mă-sa. Uite colea: (arată alunițele false), pare că
sunt bobițe pe o voaletă de filalui.157

DINU: Ptiu ! Brezae!

SULTANA: Știu dom-le că ești gelos, și de-aia, voi, bărbații închipuiți,nu ne spuneți în față calitatea. Mai
bine întreabă-te de ce nu vine Gavrilă cu pălăria mea de la modestă. Parcă Tabaciu o fi la Giurgiu. Ucide-l-ar
toaca de ghiorlan, am să-i scot ochii când o veni, ca la ciuhurezi.
157
Filaliu= țesătură foarte fină. Turcism, pronunțat aiurea.Cuvânt dispărut după I război.
 567

DINU: Ghioala nebuna.

SULTANA: Na, acuma mă mai face și nebună. (bâzâie): Rămâi dumneata să-ți primești pe Iorgulețul
dumitale, eu mă duc să mă înec în plânsuri în iatac. (Iese prin dreapta)

DINU: (iese după ea ): Ia-o încet Stane, că e noaptea mare.

SCENA III

GAVRILĂ

GAVRILĂ: (beat): Uf ! (Sughiță): Uf, pic de osteneală. (Așezându-se pe un fotel): Cuconița nu se vede, deci
mai poftim Domnule Gavrilă: și mai ia loc pe fotel. (Încearcă droturile). Hm, e moale... (sughiță): Cuconița
o fi adormit cu gândul la pălăria aia pe care m-a trimis să i-o aduc. Da acolo e... tomna unde a-nțărcat dracu
copiii, am vânturat toată piața mare și Tabacii până să dau peste fârțâita aia de modestă. Da nu e modestă
deloc, e frumoasă a dracului. Cu părul roșu, cu buzele ca vișina putredă și cu ochii ca leușteanu’. Zău, îmi
lăsa gura apă. Și nu mai nimeream eu la ea zece ani, dacă n-aveam noroc să dau peste cumătru Iordache de la
zarafu din colț, care mergea și el tot la modestă, după o pălărie a stăpână-sii.(Sughiță). Apoi, aciia, peste
drum de modestă este ”nea Nae-ncurcă lume”și are niște vin bun, știi ? Spirt, nu altceva și ieftiiin, nevoie
mare. Pe mine mă apucase o afurisită de măsea, și pe cumătru o seteee! Mai trăsărăm câte o jumătate și încă
una până terminarăm câte două ocale de om (sughiță). Dar vin, știi ? Spirt, nu altceva. Da’ nu-mi trecu
măseaua și nici cumătrului setea. „Știi ce, mă cumetre”, zic, eu beau un rom. Beau și eu, zice cumătru. Și
așa terminarăm vreo 5 țoiuri. Când fu la plată eu n-avusei nici o lățcaie frântă, cumătru nici chioară, vinu se
dusese pe gât. Nea Nae, nu, că ne ia căciula și chimiru. Pe unde scoți cămașa, neică Gavrilă ? Noroc că
cumătru Iordache scosese pălăria stăpână-sei de la modestă. O lăsarăm zălog (rîde) și scăparăm cu față
curată, vorba ăluia. Ce-o fi pătimit cu stăpână-sa, treaba lui ! Dar vin, știi ? Spirt, nu altceva. Și ieftiiin, 2 lei
de aur, ocaua. Dumnezeu să fie bun, că vin ca anu’ ăsta, spirtos și dulce, mai rar pe altundeva ( Se ridică).
De-acum mă duc să riportez cucoanei isprava făcută. (Iese, se-mpiedică și cade ).

SCENA IV

SULTANA

SULTANA: (Venind din stânga cu un clopot pentru vaci): Am să înființez clopot până mi-o repara soneria
ilectrică. Asta este de la sărmana Dumană, vaca mea cea neagră cu botul alb. Când le-oi suna clopotu ăsta,
m-or auzi și morții din groapă, nu numai slugile (îl sună). Uuh, lua-te-ar dracu că prea spargi tompanele
omului. Asta -ți turbură toate nervele. (îl pune pe masă).
 568

SCENA V

STANCA, SULTANA

STANCA: (intră fuga):Cuconiță, cuconicioară, a sosit fratele matale de la țară.

SULTANA: (arătând la cap): Ești cam palie, pe semne.

STANCA: (arătând și ea la fel): Cum, palie ? N-am auzit eu talanga de la cai ?

SULTANA: Ești greșită, fetico, ai păreri.

STANCA: Eu cunosc foarte bine clopotul domniei sale

SULTANA: Și eu știu că este clopotul Dumanii mele.

STANCA: (rîzând): Da unde ai dumneata vacă Dumană ?

SULTANA: Te am pe tine și ți-am cumpărat clopot. (Sună clopotul).

STANCA: Hi hi hi, ce naiba, cuconiță ! (punând degetele în urechi): Hi hi hi, parcă ești chiantaură. Hi, Hi,
Hi !

SULTANA: Leagă cățeaua, că te ia dracu, coțofano !

STANCA: Păi dacă dumneata te joci ca copiii, ce stric eu ? Hi, hi, hi !

SULTANA: Obraznico, mojico ! Să-ți fie rușine, scroafo !

STANCA: Ia, ascultă cuconiță ! Ce tot mă scrofești ? Că acu’ fac luna săptămână.

SULTANA: Du-te dracului ! Să-mi spui tu mie că sunt chiantaură ? Da ce, am păscut bobocii amândouă?
Ieși afară !

STANCA: (retrăgându-se ): Bineee !

SULTANA: (repezindu-se cu clopotul spre ea ): Mă ameninți, obraznico !

STANCA: (țipând): Săriți, săriți, lumuliță bună, că mă omoară. Aoleo, îmi sparge capul cu clopotul.

SULTANA: Taci, fa, fir’eai a dracului, cine ți-a dat cu clopotu-n cap ?

STANCA: (bâzâind): De ce să plec de la dumneata cu capu spart să nu mă mai pot hărăni ? Nu e destul că
mi-ai oprit leafa aproape toată ?

SULTANA: Ce ?

STANCA: Mai ai treabă cu mine, că mi se arde rântașu pe foc !

 569

SULTANA: Pleci când îți dau eu drumul. E rântașu meu, nu al tău.

STANCA: Da, dar îl gătesc eu și când o veni boieru de la clănțănărie, pe mine mă-njură, nu pe dumneata.

SULTANA: Mănânci pâinea mea, deci faci ce-ți poruncesc eu !

STANCA: Da ce, mi-o dai de pomană? Muncesc din zi până-n noapte de m-am deșelat !

SULTANA: Ăăăă, iete-teeee ! Haidi, pleacă și nu mă mai vrăji. Bagă de seamă, cum o veni Gavrilă dela
modistă să mi-l trimiți la mine. Auzi ?

STANCA: Eheee, să fii mata sănătoasă, că Gavrilă a venit demult !

SULTANA: Mi-a adus pălăria ?

STANCA: Eu de unde să știu ?

SULTANA: Du-te fa și-l cheamă-ncoace !

STANCA: Că hoo, că nu dau tătarii !

SULTANA: Ieși odată ! Cum nu dau tătarii ? Ba dau ! Afară plouă și mi-o fi stricat pleurezia și nu e mai
ieftină! Auzi, afurisita, că nu dau tătarii ! Aștept de două ceasuri cu dualita neisprăvită și tot eu n-am
dreptate. Ptiu, bată-l mama Ana !

STANCA: (rîzând): Aoleo, cucoruță, eu uitai.

SULTANA: Cee?

STANCA: Nea Gavrilă n-a adus pălăria. Cică nu era gata !

SULTANA: Arde l-ar cu foc și cu pară Și nu putea să-mi reporteze ca să nu aștept atâta ?

STANCA: De, aci, el știe.

SULTANA: Ah, n-o veni Dinu de la birou și să-l pun să trimeată pe Gavrilă la Kir Naie la poliție și să-i dea
numai 25 de trăgători la partea sedentară !

STANCA: Ba, iartă-l, zău, coniță

SULTANA: Chiamă-l aici, mizerabilul

STANCA: E dezbrăcat, zău, cuconiță

SULTANA: Tacă-ți lioarba, codobatură !

STANCA: (rîzând tare):Codubatură, bravo, ce-o fi aia ?

 570

(Pe altă ușă, Gavrilă vâră numai capul)

GAVRILĂ: Cuconiță, aici ești ?

SULTANA: Intră-năuntru, dezmățatule !

GAVRILĂ: Mi-e rușine, zău, cuconiță

SULTANA: Hai, hai și nu tot borborosii

GAVRILĂ: Păi, vezi, că sunt dezbrăcat..

SULTANA: (zvârlind c-o gheată-n ușe): Piei, nemernicule, nerușinatule! Ce, am ajuns bătaia de joc a
voastră ? (singură): Vai, vai, vai de mine și de mine, a venit sfârșitu’ lumii. Cum, frate, a pierit rușinea dintre
oameni ? Nu mai e nimeni mai mare și mai mic. A venit vremea să strigăm: ieșiți morți, să intrăm noi.

SCENA VI

SULTANA, GAVRILĂ

GAVRILĂ: (intrând, e somnuros și cască): Aăăăă, am fost la cucoana modestă, cuconiță (căscând)

SULTANA: Ticălosule, obraznicule, bețivule.

GAVRILĂ: Ba, zău, am fost (cască)

SULTANA: Te-ai îmbătat, porcule, păcătosule !

GAVRILĂ: (scărpinându-se în cap și căscând tare): Mi-e somn de pic, cuconiță, zău!

SULTANA: Uff, m-a trăznit în nas duhoarea de rachiu. Spune mai curând ce-ai făcut. Unde mi-este pălăria ?

GAVRILĂ: (tărăgănat): Pălăria ! He, he, dumneata să fii sănătoasă că nici croită nu era până în minutul ăsta
de ceas.

SULTANA: De ceee?

GAVRILĂ: D-aia !

SULTANA: Cum d-aia ?

GAVRILĂ: Ciorile s-o cânte, de modestă.

SULTANA: De ce te-am trimes eu pe tine, acolo, mă ? De ce nu mi-ai adus răspunsul nemedeat ?

 571

GAVRILĂ: (vorbind căscând): Păi d-aia ! Dumneata gândești coconiță că lucrurile se fac așa-n palme. Apoi
acolo erau fel de fel de cucoane, mai abitir ca dumneata…

SULTANA: Auzi, obraznicul !

GAVRILĂ: (continuând):…și toate porunciseră câte o pălărie, două, care mai de care mai cu țopi !

SULTANA: Cum cu țopi ?

GAVRILĂ: Curat, așa, madam.Cine te punea pe dumneata să-ți poruncești pălărie tocmai la aia care are
atâta bocluc, ca la piață. Dracu mai putea încăpea înăuntru ?

SULTANA: Iar n-ai fost înăuntru ! Tontule, zăpăcitule, bețivule ! Iar n-ai vorbit cu doamna modistă !

GAVRILĂ: Stai nițel, coconiță, să-ți spui și eu. Ce, nu m-auzi deloc ?

SULTANA: (turbată): I-auzi, mă face și surdă acum, ticălosul ăsta !

GAVRILĂ: Păi, acolo, coconiță, era o grămadă de trăsuri și de automobile… și bâzâiau și sfârâiau ca
gărgăunii și nu ierea chip să te fofilezi printre iele. Cum, ciorile, ai găsit-o și dumneata pe ivreica aia
pucioasă cu oichii cârpiți și cu perciun roșu ca cărămida ? Vreo româncă modestă nu se află? Știu eu una. Și
să lăsăm în moașă-sa pe jidani. Zău coniță… cu mintea mea proastă.. dar gândesc că mai bine-ar fi să
pricopsim pe români de-ai noștri, să nu mai fie pe toate ulițele numai firme jidănești ! Of, of, eu,unul, tare aș
mai roade carne de târtan.

SULTANA: (rîzând sarcastic):Bată-te Dumnezeu, bolșevicule, o să-mi dai tu mie lecții de patriotică ?
Isprăvește mai repede și raportează ce-ai făcut cu pălăria.

GAVRILĂ: (pufuind de rîs): He, he, de când n-am mai reportat ! De când eram artelnic la aprovizie ! Și
acum, cui să raportez ?

SULTANA: Mie, calicule, nu știi că sunt fată de melitar ?

GAVRILĂ: Haa, d-apăi tot Dumnezeu a făcut și militarii și țivilii.

SULTANA: Lasă prostiile și spune-mi ce ai făcut la modistă.

GAVRILĂ: Apăi, acolo, cuconița mea, ședeau trăsurile cum șed carele la moară când e gloată și nu e apă și
pasă-mi –te, toate cocoanele alea erau nemțoaice că numai pe franțuzește le auzeai vorbind: ”madamò în sus,
madam în jos, alivoar, mersi, julì, juli-le-ar mama lor… Cuconiță, zău că s-a nemțit lumea de tot.

SULTANA: Of, mânca-te-ar strigoii. (Se plimbă iritată): Mă scoți din țâțâni. Nu mai pot să rabd !

GAVRILĂ: De ce să rabzi, cuconiță ? Dacă vă e foame, mă duc să pun masa-n sufragerie.

SULTANA: Pălăria, nemințosule, nu suprageria

 572

GAVRILĂ: (cu necaz): Tii, ce naiba, cuconiță ! Păi eu, ce vreau să spui de două ceasuri și mai bine ? N-o fi
mai rău decât să nu te-nțelegi cu românu-n vorbă. Păi, bine, cuconița mea, acolo la modesta aia lovi-o-ar
necuratu, că are niște ochi ca leușteanul, că se uită cu unu la slănină și cu unu la făină, acolo era mai rău ca
la o moară când e gloată și nu e apă.

SULTANA: (țipând furioasă-i arde o palmă peste gură): Na, moară, na leuștean, na trăsuri, fir- ai al dracului
de mocârțan. (Îi dă cu un papuc pe unde nimerește). Mi-ai scos sufletul din mine și nu-mi răspunzi nimica
din tot ce-ntreb eu.

GAVRILĂ: (urlând):Aoleo, maica mea, aoleo, (punând mâna la gură): m-ai umplut de sânge. Aoleo, da ce –
am ajuns eu să mă bată o muiere ? O să mă duc drept la domnu Nae comisaru, la poliție să lăcram. Da ce,
dacă sunt slugă, dumneata ai drept să mă bați și să mă schimonosești ? Hai ?! Uite, mi-ai mutat căpriorii, mi-
ai lovit mâncătoarea mai rău ca vagnistru Trăsnilă de la roșiori.

SULTANA: (luând un ghiveci cu flori): Ieși, nenorocitule, că-ți sparg capul ! Și nu - mi-e de dovleacul tău
cât mi-e de saxia mea.

GAVRILĂ: (iese urlând, la prag se împiedică și cade grămadă dincolo de ușe).

SCENA VII

SULTANA și STANCA

SULTANA: (plimbându-se agitată, plânge): Vai, mânca-te-ar moliile de bărbat ramolit. Astea mai sunt slugi
? Un bețiv ca ăsta îți scoate sufletul, te bagă-n pământ fără vreme.

STANCA: (intrând repede, abia răsuflând, cu mânecile sumese, agitând șorțul ca și cum ar vrea să stingă
ceva și țipă cât o ține gura ): Coconiță, coconiță, săi, coconiță.

SULTANA: Ce mai e, fa, nebuno, ce ți-e ?

STANCA: Aoleo, cuconiță, cuconicioara mea, sări că s-a aprins tigaia cu jumări pe foc și arde casa. Aoleo,
ia-mă, Doamne!

SULTANA: Ce, ești nebună, creștina lui Dumnezeu !? (Urlă închinându-se ): Oftica mă mănâncă.

STANCA: Sări, coconiță și nu te mai închina. Săi, nene Gavrilă că s-aprinde casa !

SULTANA: (tremurând): Casa mea boierească cu cerdac și metereze! Arde-v-ar focul pe voi, bandiților,
tâlharilor, Trăzni-v-ar sfântu Ilie!
 573

STANCA: Tigaia de aramă, cuconiță, cuconicioară

SULTANA: Tigaia de la băbacuuu ! (Țipând la uși): Ieșiți, strigați, să vie lumea, să vină pompieriiiii!

STANCA: (iese țipând): Fooc ! Fooc ! Pompierii, pompieriiii!

(Strigă și Gavrilă pe afară și se face zgomot mare. Ieșind, Stanca dă peste o masă din mijloc și răstoarnă
totul)

SULTANA: (văzând, îi vine rău, leșină și cade pe un fotoliu, bălăbănind din mâini, caraghios, și vorbind
sufocat): Hii, hiii, bărbat nătărău, ce-am ajuns ! Rîsul slugilor, și îmi arde și casa !

SCENA VIII

STANCA- SULTANA- GAVRILĂ

STANCA: Nu te speria coconiță, s-a stins focul ! (Văzând-o): Zău, ce ți-e fa ? (Încearcă s-o ridice dar nu
reușește): Gavrilă ! Mă, nea Gavrilă, sai, că i-a venit epohondria cucoanii ! Aoleo! Săraca de mine ! Ce mă
fac eu ? O să zică lumea c-am omorât-o eu ! (bâzâie).

GAVRILĂ: (vine încet cu tigaia-ntr-o mână și cu cana de apă în alta, turnând apă încet în tigaia care
sfârâie și fumegă): Ho, fa, ce țipi așa ? Nu vezi că nu arde nici o casă ?

SULTANA: (deșteptându-se încet): Tingirea… casa… masa mea….

STANCA: (frecând-o la tâmple și scuipând în degete): Na, na, na na! Așa, coconicioara mea… copăcel,
copăcel..

GAVRILĂ: Ce ți-e, coconiță ? Ce te iei după cioara asta ? (Pune tigaia jos și ajută și el pe Stanca să
deștepte pe Sultana din leșin) Ad-o fa, o cană cu apă. (Stanca aduce apă, Gavrilă ia apă-n gură și-o
stropește pe față pe Sultana:)

SULTANA: (deșteptându-se ): S-a stins !

STANCA: S-a stins coconiță! Mi-a fost mai mare spaima ! Dar și dumneata prea te pierzi repede, coconiță !
Hei, Doamne ferește de o zaveră, de un cutremur, de ceva așa mai abitir…. ( Mângâind-o): GAVRILĂ: Zău,
coniță, numai chieftelele au zburat pe foc.

SULTANA: (revenind la felul ei de totdeauna): Du-te imediat în hală să cumperi carne și să faceți chieftele
că vă ia dracu ! Ce mănâncă domnu când vine ?

STANCA: (rîzând): Păi, dă-ne parale, coconiță

 574

SULTANA: (apucând un clește de foc): Na, parale, na, parale, na ! (Îi cară pe spinare).

STANCA: (urlă): Nu mai da, coconiță, nu mai da, că io nu stric nimic. Netrebnicu de nea Gavrilă a făcut
focu mare și acuma ? Tot eu ?

SULTANA: Acuma, hai ?

STANCA: (veselă, schimbând înțelesul ): Acuma s-a dus la cocoana modestă să vă ia pălăria.

SULTANA: (ștergându-se de sudoare, se așează pe un scaun) Uf !... Uf !... Dă-mi o țigare !

STANCA: (se duce repede la toaletă și aduce o țigare și un chibrit)

SULTANA: (aprinzând țigarea ) Uf, pare că mă mai potolii

STANCA: (pufnește-n rîs): Ha, pentru că auzi de pălărie..

SULTANA: Ce rîzi fa, cioară?

STANCA: (schimbând sensul): Ha, ha, cuconița bea tutun, hi, hi hi.

SULTANA: Bată-te Dumnezeu ! Nu știi că cocoanele fumează ?

STANCA: Ba știam că numai când jucați cărți, și pierdeți la bani, atunci beți la tutun, de necaz.

SULTANA: Vai de capu tău, proasto !

STANCA: Proastă, să trăiești, coconiță, așa suntem noi, sărvitoarele, proaste ! Da, zău, coconiță, dac-ați ști
ce rău vă stă cu țigarea ! Parcă e cățeaua cu paiu ! (rîde urât): Zău, mi-e rușine să zic !

SULTANA: Hai, cară-te, scroafa dracului. Cum îți permiți să …?

STANCA: Nu, zău, coniță, nu te supăra, dar la noi numai țigăncile bea tutun.

SCENA IX

Aceiași, GAVRILĂ

GAVRILĂ: (băgând numai capul pe ușă): Coconiță, coconiță, să mă duc la cocoana modestă la pălărie?

SULTANA: Cuuum ? Până acum n-ai fost ?

GAVRILĂ: Păi, cum era să mă duc fără ordin ?

SULTANA: (Stancăi): Bine fa, nu spuseși tu c-a plecat la pălărie ?

 575

STANCA: (șmecheră): Zău, coniță dacă nu mi-a spus el așa !

SULTANA: Unde-ai umblat mă, pân-acum ?

GAVRILĂ: : Dedei apă la câine.

SULTANA: Și d-aia n-ai plecat, mă ?

GAVRILĂ: Păi, dară? Scherlăia potaia de gândeai că l-a găsit năbădăile.

STANCA: Și nu e bine, coconiță, să rabde cățeaua de sete, că turbează.

SULTANA: Lovi-v-ar turbarea pe voi să vă lovească !

GAVRILĂ: Nu te mânia coniță, să vezi ! Mă apucă un dor de măseleeee, de mă ținea până-n creștetul
capului. Și mă repezii până ici în colț la Mărunțelu, de le stropii cu nițel spirt d-ăla de-l tare, să-mi mai
amoarte pustia de durere.

STANCA: Hi, ha, ha, să-și stropească măseaua.

GAVRILĂ: (Stanchii): Ce te rîzi, fa, cioară vopsită ? Nu ți-e rușine de obrazul coniții ? Ori, ce mi-e obrazul
tău, ce mi-e tureaca cizmii mele !

STANCA: (strâmbându-se ): Hăă, bețivule !

GAVRILĂ: Cine, fa, eu ?

STANCA: Tu, mă, tu. Ești un bețiv.

GAVRILĂ: Ba să-l lovească moartea p-ăl de e bețiv și pă cine nu-l doare măseaua !

SULTANA: Du-te mă, la modestă, lovi-te-ar fălcarița să te lovească !

GAVRILĂ: Coconiță, acu vin, cât te-ai șterge la ochi.

STANCA: Hihihi, pân-o da sângele !

GAVRILĂ: : Cioara dracului ! (Făcând cu degetul cioc): Câr, câr, câr !

STANCA: (se uită chiorâș la el și-l înjură).

GAVRILĂ: Zău, mă duceam, coniță, dar așa, fără ordin ?

SULTANA: Hai, pleacă și nu mai lungi vorba !

STANCA: Mai vrea și ordin special !

 576

SULTANA: Ah, Dumnezeule, Dumnezeule, rămân cu dualita neisprăvită, cu așa nepricopsite de slugi. Uită-
te! S-a făcut seară și eu tot neîmbrăcată sunt. Au ieșit cocoanele la plimbare pe Terasă și eu stau în casă ca
moartea. Și mai zice lumea că-mi ține bărbatul și bucătăreasă !

STANCA: Și, pe deasupra, mai ai și fată mare !

SULTANA: Nu te lega de fata mea ! Auzi ?

GAVRILĂ: Nu fii mâniată pe mine, coniță, zău, nu fii. Noi nu stricăm nimica. Dar vezi dacă nu mi-ai dat
orden !

SULTANA: Pleacă, mă, și nu-mi mai scoate sufletul ! Ieși ! Du-te-nvârtindu-te !

STANCA: (șireată): Cum, coniță ? Cu pălăria dumitale cu tot ?

SULTANA: (luând vătraiul): Ieșiți numaidecât, că vă crăp capul, pușlamalelor.

GAVRILĂ: ȘI STANCA: (fug unul pe o ușe, altul pe alta. Sultana: îi urmărește cu scaunul.)

SCENA X

SULTANA

SULTANA (singură): Numai frica păzește bostenăria. Lua’v’ar skaraoski de dezmetici. De-acuma o să-i țin
tot într-o bătaie. Numa’ așa te-nțelegi cu dobitoacele. Ce-mi spun mie ”umanitarii” că bătaia e condamnată?
Să poftească un domnișor de la ”Umanitate” să-și spargă colea bojogii cu Stanca mea și cu Gavrilă !
(Ducându-se spre oglindă): Eu știu din abițidar și din sfânta Biblie: ”Și văzând Dumnezeu cât de mare era
păcatul lui Adam și al Evei îi dete afară din rai după ce le trase o ”umanitate” pe spinare și a pus un hieruvic
cu sabia de foc la poartă să păzească ”intrarea Raiului”; Heei, ce cuminte e Dumnezeu ! Va să zică ”bătaia e
ruptă din Rai”! Să mă ierte domnii de la ”protecțiunea animalelor” !

(Mai aprinzând o țigare și privindu-se-n oglindă): Cee frumoase sunt alunițele-astea ! Fericită expirație pe ăl
de le-a scos, parcă ar fi cu voal de bobițe… ha, da nu-mi pot termina dualita fincă n-am pălăria ! De, cum să-
mi umplu tâmplele, cum să-mi potrivesc scârlionții ? (Uitându-se la ceas):Hii, să vezi că toacă de vecernie la
episcopie158 și vine acu rebegitu de bărbatu-mi-o, că ăluia i-e frig și vara, pirpiriu cum e…și masa nu e gata.
Mă reped s-o rostesc eu, că Stanca iar dă foc casii ! (Iese prin fund).

SCENA XI

GAVRILĂ
158
În manuscrisul 719: ”e aproape să sune fabrica la 12”.
 577

GAVRILĂ: (intră repede cu o cutie mare de pălărie. E chefuit.): Coconiță, Coconiță, iacă, am sosit și eu cu
pălăria de la modistă. Au! Aici nu e nimenea. Da unde-o fi zgripțuroaica ? Bag seamă c-a plecat la plimbare
și așa, fără pălărie ! Aia, când i se pune ciobu, măcar trece ulița la cocoana Frosa, numai să spună c-a ieșit și
ea, ca cocoanele. (Pune pălăria pe canapea). Stare-ai pustie pe capu cui te are că mi s-au tăiat picerile
alergând pe ale uliți. Că și Rîmnicu ăsta e așa de întortochiat, nici Craiova nu e chiar așa de mare…

(Luând cutia în mână și cântărind-o): De grea n-ar fi grea, dar e mare-a dracului și trebuia s-o țin departe ca
să n-o turtesc. Da io, de, văzui că ciacâra aia de jidoafcă era cam zăpăcită… nu cumva i-o fi pus altă pălărie ?
Să dau de dracu cu strigoaia mea de cocoană ? Să mă uit, să nu mă uit ? (Se duce la ușe și privește afară ).
Nu se simte țâpenie. Ia să mă uit, ca să am vreme s-o șterg îndărăt s-o schimb.(Desface cutia). Oliuu! Ce
mândrețe de pene ! Cum s-o scot afară ca să n-o cocoloșesc ? Ha ! (Întoarce cutia cu fundu-n sus și-i trage
una cu pumnul în fund de sare pălăria departe) Ah ! Acum să dea pleznita peste mine! Gândesc că nu mi-ar
mai rămânea dinți în gură!

(Luând pălăria de jos): Când și-o pune cocoana pălăria asta-n cap, are să fie izact ca iapa lu’ Sulea Spătaru.
(Punându-și pălăria în cap): De ce nu intră ? (O întoarce cu fulgii în față). Poate așa se pune, cum pun
ofițerii capela. Hei, cucoanele au dichis și dacă nu le pipăi miezul, nu le poți afla merchezul 159. (Uitându-se
în oglindă): Tiii, da sunt cocoană goală ! (Începe să danseze cu un scaun): Oho, Stane, că e noaptea mare !
Cum dracu s-or învârti boierii, că cu mine să-nvârte toată casa !. (Cade, cu scaun cu tot pe o canapea). Ău,
cum căzui pe dormeuză !.....Acum să aprindem o țăgarie de la coana Sultana:. (Scoate cremenea, amnarul și
fitilul și vrea s-o aprindă). Dar mai bine lemnișoarele astea ale cocoanei.

(Ia chibritele, dar în această clipă apare Stanca:)

SCENA XII

GAVRILĂ -STANCA160

STANCA: (Intrând): Hă, hă hă, uite nene, ce mai madamă ! (Făcând complimente caraghioase și imitând pe
boieri): Bonjur, dragă! Bine-ai venit ! Ce mai faci ?

GAVRILĂ: (picior peste picior, fumând și pițigăind glasul): Bonjiur dragă, sunt mersim, bine; Uite, veneam
de la modistă și mă abătui pe la tine să văz ce mai faci ?

STANCA: Hei, ce să mai fac ? Uite, mă amărăsc cu niște nenorociți de servitori.

GAVRILĂ: Și eu, tocmai d-aia plecai de-acasă. Mi-au scos păr alb, nu altceva ! Da ! Mă cam grăbesc, că am
niște musafiri. Îmi pare bine că ești sănătoasă. (Vrea să se scoale)

STANCA: Stai, soro, ce dracu! Stai să iei o apă rece !

159
Dibăcia, rost, îndemânare. Turcism care se mai folosea până la primul război, mai mult ironic.n.n.
160
Scenă lipsă în cartea tipărită, prezentă în manuscrisul ulterior, caietul 719.
 578

GAVRILĂ: Mersim, dragă, dar sunt foarte grăbită.

STANCA: Hei, nu se poate ! Fiindcă veniși pe la mine ! Stai, zău, nițel !

(Se duce fuga la bufet și pune o dulceață și apă): Poftim !

GAVRILĂ: (apucând grosolan lingurița ): Merisim ! (Cu gura plină): Da bună ai nimerit-o ! E nouă, soro ?

STANCA: Da de unde, e vechie.(Cu mâinile în șolduri, schimbând macazul): Da bine-ți mai șade, mă, nene
Gavrilă ca cocoană. Zău, să n-ai mustăți, ai fi o cocoană goală.

GAVRILĂ: Ei, parcă nu sunt și cocoane cu mustăți !

(În această clipă intră Sultana. Surpriză.)

SCENA XIII

Aceiași, Sultana.

GAVRILĂ: (văzând-o): Haiti, că m-a luat dracu ! (Se dă repede după o canapea, așa cu pălăria-n cap).

STANCA: (fugind cu tava pe ușa opusă celei pe care a intrat Sultana:): Păzea, păzea.

SULTANA: (rămâne statuie în cadrul ușii): Ce-i asta ? (fără a-l vedea pe Gavrilă:): Bre, bre, de ce n-o mai
fi venind dobitocul ?

GAVRILĂ: (aparte): Taci că te aude. (Tare): Am sosit, coniță !

SULTANA: (speriată) Hââu ! ’dracu ! Săriți !

GAVRILĂ: : Nu e dracu, sunt eu, Gavrilă:. Ce, și dracu poartă pălărie ?

SULTANA: (cu mâinile-n șolduri): Ucigă-te toaca ! Cine te-a pus, mă, să-mi pângărești pălăria ?

GAVRILĂ: Zău, coniță, eu.. Nu, coniță, n-am vrut să...

SULTANA: Ptiu ! (Scuipă): Scoate pălăria, bețivule, măgarule, porcule, vezi să nu-mi reformezi pălăria, că
ocna te mănâncă !

GAVRILĂ: (de după canapea): Ocna ? Da ce, am furat cai ca popaa 161...hmm (Iese și se căznește să scoată
pălăria. Sultana: îl privește disperată. Gavrilă, vrând s-o scoată, o apucă de fulgi și-i jumoale )

SULTANA: (disperată): Stai, stai, că te lovesc cu ceva-n cap

161
Popa M. avea atunci această faimă, dar era prin anii’30.
 579

GAVRILĂ: (fugind după mobile): Nu, cuconiță, că turtești pălăria. (Reușește s-o scoată și o aruncă jos).
Aoleo, era să-mi julesc urechile !

SULTANA: (adunând-o după jos): Lovite-ar fălcarița, în pușcărie te bag, hoțule ! (plânge).

SCENA XIV

Aceiași, IORGU

IORGU (e gângav): Săărut mâna, Madam Mocanu, săărut mânaaa !

SULTANA: Iartă-mă, Iorguleț, dragă ! Uită-te în ce hal mă găsești ! Mă rog, mi s-au urcat istericalele la
creier.

IORGU: Aaaici s-a întâmplat ceeeva grozav. (Privind urât la Gavrilă:): Ceee ai mai făcut măăă ticălosule ?

GAVRILĂ: Eu nu vorbesc cu țârlingoii !

SULTANA: M-a scos din răbdări, Iorguleț dragă. Dă-mi o mână de ajutor, scumpe Iorguleț. Du-te dragă și
chiamă poliția să-l aristeze. Mă rog, ăsta e un criminal

GAVRILĂ: Da de ce să mă bagi în cremenal ? Pentru că am vrut să fiu și eu un minuțel paiață ?

IORGU: (amenințându-l cu bastonul): Nuuu fi ooobrasnic! Veezi ăăsta ? Îți crăp capul !

GAVRILĂ: (arătând pumnul și imitându-l): Daaa, dumneata veeezi p-ăsta ?

IORGU: Eeeși afară !

GAVRILĂ: (imitându-l): Nuuu deeee frica dumitale

SULTANA: (pierzându-și răbdarea smulge bastonul din mâna lui Iorgu și-i croiește câteva lui Gavrilă:
care iese urlând): Na, na, na, tâlharule, tâlharule, tâlharule!

GAVRILĂ: : Așaa ? Mă omori cu martori ? În omnă intri cucoană ! (iese).

SCENA XV

SULTANA și IORGU

IORGU: Daaa, ce înseamnă asta, cucoană Sultano ?

 580

SULTANA: (furioasă): Asta, Iorguleț, dragă, însemnează că bărbatul meu, viitorul dumitale socru este un
papă lapte !

IORGU Duumnealui e prea ocupat cu ca ca canțeleria...

SULTANA: Bărbatu-mio face parte din secta umanitarilor, zice că totul trebuie făcut cu duhul blândeței.

IORGU: Băbăbătaia e ru- ruptă din Raiu ! Dumnezeu d-aia a băbătut pe Noe cu ciomaaagul când a mâââncat
me mere...

SULTANA: Nu i-am spus eu lui Dinu ? Apoi, te-nțelege, dragă, ramolitu ? El nu stă colea cu mine să-și
spargă pieptul cu nebunii ! Știe numa să-mi vie la masă pe de-a gata !

IORGU: Deeee ce nu-i coconcediați, cuuucoană Sultănică? Eee târgu plin de deeerbedei de schimb. Ăștia
sunt în stare să vă încaiere și pe dumneavoastră...

SCENA XVI

Aceiași, intră DINU și FRUSINICA

DINU: Ce gălăgie e aici ? Aaa, ce plăcere ! Domnu Iorguleț, musafirul nostru. ( Uitându-se la Sultana: care
plânge): Dar ce s-a întâmplat ? Ce e dragă ?

IORGU: Doamna a fost mult exercitată din cauza se-servito-torilor, ca care după păpărerea mea nu prea
ssisimțise mâna dudumneavoastră autoritatară (Cu zâmbet): Știu, sunteți bun și iertător ca și la birou.

SULTANA: Adică prost, mai pe românește ?

DINU: (tușind) Na, na, mai bine-ai tăcea !

IORGU: Paardon, Doamnă, în psihooo- lo- oo- gie e mare deosibire între bun și prost. Dumnealui e bun prin
eeexcelsior.

DINU: Ai auzit, cucoană ? Vezi? Cine e om, cunoaște bine marfa.

SULTANA: Din jantiiețe. (posomorâtă): Măcârțane ! (către Iorgu): Scuzați, musiu Iorguleț, așa ne firitisim
noi în vorbe.

IORGU Mă rog, ca la dumneavoastră aaa cacasă.

DINU: (către Frusinica): Vino, dragă, mai aproape. De ce ești așa rece cu domnul Iorguleț? (prezentând-o):
Fata noastră.
 581

IORGU Ne știm, din vedere, și ne salutăm pe stradă, dar n-am avut ocazia....

FRUSINICA (înaintează, făcând un compliment nemțesc): Bine-ai venit, domnule Șetrărescu. Ce mai
faceți ?

IORGU: Mersi bien madmoasel.

SULTANA: : (pudrându-se de zor în oglindă): Lucrează, fata, lucrează de zor, pentru zestre.

DINU: Dar nu ți-ai mai terminat dualita, soro ? Bre, bre, bre, da ce mai găteală !

SULTANA: Nu uita că cine se amestecă în tărâțe, îl mănâncă porcii ?!

DINU: La o parte Iorguleț, că ne mănâncă.

SULTANA: Haide, cară-te ! (Îi arată palma). Scuză, musiu Iorguleț.

FRUSINICA: Am auzit că te logodești, domnule Iorguleț

IORGU: Zvonuri.

FRUSINICA: Bonuri ?

IORGU: (aparte) E și su-surdă, deșteapta asta.

SULTANA: (trăgând-o de mânecă): Vezi tu de masă, draga mea.

FRUSINICA: Știu că are casă domnu Iorgu.

IORGU (sentențios): Ați terminat instrucțiunea dumneavoastră ? În ce pepepension v-ați făcut edu-educația ?

FRUSINICA: N-am fost la Notre Dame de Sion

SULTANA: (sărind repede): Educația, dom-le ca educație, dar a primit o creștere apsolut reproșabilă. E
nemțită până la dracu....A făcut 4 ani la ”Freulaine” la Sibiu.

IORGU : Ooo, also, Freulein, spreșen zi doici?

DINU: Dar glumeț mai ești, mă Iorgulețule! Ar crede cineva că ai studii la Țarigrad !

IORGU: Domnișoara este o siusse medăl

FRUSINICA Nu, n-am cântat niciodată din Mendăl.

IORGU: (se uită cam ciudat).

DINU: E răcită, domnule Iorgu. E gripată, sărmana. Și din cauza aceasta aude foarte displăcut.
 582

IORGU: Daa?

FRUSINICA: Adevărat; ca un vis au dispărut zilele frumoase ale copilăriei.

SULTANA: : Ia, lăsați fata c-ați timidat-o de tot. Ea nu e deprinsă cu discuțiuni. (trăgând-o de mânecă, în
șoaptă către ea): Taci, odată, șoimănito, că aici rămâi pe veci. Cine-mi mai urnește piatra din prag? Scuz-o
domnule Iorguleț, că e răcită sărmănica. Diseară să te fricționezi, mămucă, cu spirit cu camfor și să chemi pe
baba Bâla să-ți puie ventuzele.

IORGU: Păcat de așa suflet bun să se chinuiască

DINU: Puteți să mai conversați și noi ne ducem să aranjem de masă.

SULTANA: Nu, nu, asta e socoteala mea. Ia fii bun, mă rog și adu puținel vinișor mai bun. Ia pe năzdrăvanu
de Gavrilă cu un coș și s-aducă ghiață.

DINU: Bine. Mă duc să iau niște tămâioasă de la Ciupitu din colț.

(Ies ambii).

SCENA XVII

IORGU- FRUSINICA

IORGU (aparte): Pe asta vor să mi-o arunce în spinare nenișorule ? Ia s-o exaaaminez nițel, să vedem ce
ștofă e.

(Luînd niște note de pe pian) Știți să cântați asta ?

FRUSINICA Aaa, e foarte drăgălașe, are diezi și se cântă la quandruman

IORGU: (Vorbește foarte tare): Cu vocea n-o știi ?

FRUSINICA (trecând la pian): N-am mai cântat-o din pansion. Tata m-a pus să cos o perină brodată s-o dea
secretarului de anul nou. E foarte migăloasă.

IORGU Aaașa cum pu -puteți.

FRUSINICA Vreți s-o vedeți ? E neterminată și necurățită., eee...

IORGU: E vorba de romanța asta, o știți ?

FRUSINICA Da, da, o știu. E veche, de Bolintineanu.

(Încep amândoi să cânte alandala, fără măsură, fără unitate):

”Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut....”

 583

IORGU: Mersi duduie. Știți că se și dansează ?

FRUSINICA Da, e bucata de favoare a mamii. Dânsa spune că a cunoscut pe poietul care a făcut-o.

IORGU : Se dansează !

FRUSINICA (se uită lung): Nu știu să danțez.

IORGU: Vă învăț eu. (Dansează împreună un vals schilod, cântând romanța alandala. Obosiți după câteva
clipe se așează pe canapea.).

FRUSINICA Da, e un vals frumos, dar e mai bine să-l combini cu o sârbă.

IORGU: Aa, da, sârba-n vals, așa e...

FRUSINICA: Îl cânta și Muzica, mai ales seara în zăvoi. Da nu mai cântă. Mi-a spus tăticu că s-a certat cu
primăria.

IORGU: Nu-i nimic. Cântați acum o horă. Sunteți bună s-o cântați ?

FRUSINICA Da, sigur, când e lună e și mai frumos. (Începe o horă de mână pe care o cântă la pian cu
două degete cu mâna dreaptă).

IORGU : (la spatele ei bate tactul din palme zicând) : Așa, mă, ba-baba e su-surdă da da le po-potrivește.

FINALUL I

(tipărit la RV după 1923. )

SCENA XVIII

(Intră Gavrilă cu Stanca. Intră tiptil pe ușe cu legături si bagaje în spinare, pe care le lasă jos și se iau de
mână, jucând hora aiurea.)

GAVRILĂ: (Chiuie): Bată-vă crucea stăpâni/ Mai bine v-ar da la câini

Câinii carnea vă mănâncă/că noi de-azi p-aci ne-om duce

STANCA: (dă un chiot formidabil)

IORGU și FRUSINICA (se sperie și sar în sus):

IORGU Ce, ce, ce e, mizerabililor ?

 584

GAVRILĂ și STANCA: (îi iau de mâini și-i forțează să joace mai departe fără muzică. Ei se opun).

GAVRILĂ: Hai, boierilor, jucați și cu noi de despărțenie.

STANCA: Hai, domnișoară că nu vă cade conciu. (O întinde de mâini)

GAVRILĂ: Ce, numai țăranii de la sate, la 1907 ? Noi, ăștia de la oraș să tot răbdăm ?

FRUSINICA: Maman! Papa !

GAVRILĂ: Ho, surda dracului, că nu te-a pișcat năpârca.

IORGU: Mizerabile ! (Îl lovește cu scaunul peste boarfe de-l dărâmă jos).

STANCA: Aoleo, omorâși românu. Așa ? Asta e simbria lui pe atâta vreme ? Bine. (Ia bocceaua cu bulendre
și se chitește pe Iorgu)

SCENA XIX

Intră SULTANA cu DINU.

AMÂNDOI: Ce e asta, nenorociților ?

(Se introduc într-o încăerare fără seamăn, răsturnându-se totul)

GAVRILĂ și STĂNCUȚA: Dă-ne banii să plecăm, dă-ne condicuțele, hoților, tâlharilor!

CORTINA CADE

FINALUL II

(În manuscris, caietul 719 de Teatru).

După scena XVII, direct aici:

SCENA XVIII

ACEIAȘI, DINU și SULTANA.

 585

DINU: (intră cu damigeana cu vin și-i vede dansând): Așa, copiii moșului, dați înainte

(Se prinde și el și cântă cu ei și joacă)

SULTANA: (intrând cu tava cu pâine): Da ce vă găsi, neiculiță?

(Dinu și Iorgu o înhață și pe ea la joc). Stați, neiculiță, că nu pot. Hei, ce lume veselă !

(Joacă cu toții. Frusinica șontâcăie)

SCENA XIX

(Intră Gavrilă cu Stanca. Intră tiptil pe ușe cu legături si boarfe în spinare. Se uită un moment, apoi, pun
legăturile jos și se prind în horă cu boierii jucând hora aiurea. Până să se observe, trag câteva învârtituri).

DINU, SULTANA, IORGU (desfăcându-se brusc): Nu vă e rușine, mizerabililor ? Cum jucați cu boierii ?

GAVRILĂ: Păi noi, coconiță, venisem să ne dai socoteala și să plecăm.

STANCA: Și ne dete și nouă buricul să jucăm.

SULTANA: Duceți-vă și jucați cu de alde voi, la han, nu aici !

GAVRILĂ: Păi, gândirăm că e nunta domnișoarei Frusinica cu domnu Iorguleț !

DINU: De unde vă trăzni în cap asta ?

STANCA: Păi nu aduse nenea Gavrilă vin ?

DINU: Hai, Sultănico, poate zic și ei într-un ceas bun ! Iartă-i.

FRUSINICA: Iartă-i mamă! De ce să plece ?

SULTANA: Da cine le-a zis să plece ? Sunt ei tâmpiți, dar sunt tâmpiții mei.

GAVRILĂ și STANCA: (într-un glas): Nu mai plecăm coconiță ! Să dea Dumnezeu noroc ! Hi, hi, hi!

IORGU: Stați nenișorule ! Dacă-i vorba de nunta mea, apăi să jucăm.

(Toți încep din nou sârba și joacă iară, cântând melodia cu la la la caraghios)

DINU: Hoo, mă, că m-ați dat gata !

SULTANA: Ba pe mine, nu ! Du-te, Stanco și adu pentru masă !

IORGU: Vin la ghiață, Gavrilă !

GAVRILĂ: Las pe mine, boierule !

 586

(În bucuria dezordonată a fiecăruia),

CORTINA CADE.

^^^

FINALUL III

Autobiografic al maestrului POPIAN

Scris în 1956-60, în Memorii.

SCENA XVIII

ACEIAȘI, intră SULTANA.

SULTANA: (intrând cu tava cu pâine): Da ce vă găsi, neiculiță? Și Dinu nu mai vine cu tămâioasa. Eu i-am
spus să meargă la Mărunțelu, că e mai sigur, dar nu mă ascultă niciodată.

(Iorgu o înhață și pe ea la joc)

Stați, neiculiță, că nu pot. Hei, ce lume veselă !

(Joacă cu toții. Frusinica șontâcăie)

SCENA XIX

(Intră Gavrilă cu Stanca. Intră tiptil pe ușe cu legături si boarfe în spinare. Se uită un moment, apoi, pun
legăturile jos și se prind în horă cu boierii jucând hora aiurea. Până să se observe, trag câteva învârtituri).

SULTANA, IORGU (desfăcându-se brusc): Nu vă e rușine, mizerabililor ? Cum jucați cu boierii ?

GAVRILĂ: Păi noi, coconiță, venisem să ne dai socoteala și să plecăm.

STANCA: Și ne dete și nouă buricul să jucăm.

SULTANA: Duceți-vă și jucați cu de -alde voi, la han, nu aici !

GAVRILĂ: Păi, gândirăm că e nunta domnișoarei Frusinica cu domnu Iorguleț !

 587

SULTANA: : De unde vă trăzni în cap asta ?

STANCA: Păi nu aduse nenea Gavrilă vin ?

SULTANA: Când îl aduseși, mă ? Și bicisnicu ăla de bărbatu-mio, unde a rămas ?

GAVRILĂ: Îl opri unu pe drum la vorbă, dar a zis că vine imediat.

STANCA: Să le fie-ntr-un ceas bun, mirilor. Noi ne ducem.

FRUSINICA: Iartă-i mamă ! De ce să plece ?

SULTANA: Da cine le-a zis să plece ? Sunt ei tâmpiți, dar sunt tâmpiții mei.

GAVRILĂ și STANCA: (într-un glas): Nu mai plecăm coconiță ! Să dea Dumnezeu noroc ! Hi, hi, hi!

IORGU: Stați nenișorule ! Dacă-i vorba de nunta mea, apăi să jucăm.

(Toți încep din nou sârba și joacă iară, cântând melodia cu la la la caraghios)

SULTANA: Hoo, mă, s-așteptăm și pe Dinu al meu. Du-te, Stanco și adu pentru masă !

IORGU: Vin la ghiață, Gavrilă!

GAVRILĂ: Las pe mine, boierule ! Da’, hai să mai jucăm !

(În timp ce toți dansează, se aud bătăi puternice la intrarea principală a casei).

SULTANA: Vezi, Stanco, cine-o fi la vremea asta ? O fi vreo cucoană care mă invită la plimbare, ca să-mi
arăt pălăria cea nouă. Of, că tocmai acum s-a stricat soneria electrică și lumea trebe să bată-n uși ca la
sălbatici.

(Stanca: iese repede. Toți se așează pe unde se găsesc. O clipă de pauză).

SCENA XX

STANCA: (intră repede, un pic dezorientată): Coniță, Coniță, știi cine vine în vizită ? Domnu profesor
Popian, artistul. Dar e in haine de uficier !

SULTANA: Vai de mine și de mine și nu sunt ferchezuită. Dar ce s-o fi întâmplat de vine așa, la ora asta ?
Du-te, du-te și poftește-l aici, în salon, fii cuvincioasă și arată-te veselă.
 588

(Stanca: nu mai apucă să iasă. Prin ușa deschisă din dreapta, intră C.C.Popian, tânăr de 31 de ani,
în uniformă de caporal in rezervă).

POPIAN: Bună seara, Sultănică, dragă. Bună seara la toată lumea !

SULTANA: Vai, bine-ați venit, dom profesor ! Ce onoare, ce plesir pe mine, nevrednica ! Demult nu v-am
mai văzut, vă pierdusem urma…

POPIAN: Știi că am fost … la Drăgășani, unde este regimentul meu de rezerviști.

SULTANA: Așaa, și, vai, Doamne iartă-mă, dar … v-ați întors în meletărie !

POPIAN: Hei, ar fi bine, draga mea ! De data asta am venit ca să te liniștesc în ce privește pe Dinu al
dumitale.

SULTANA: Vai de mine ! Dinu plecă de câteva ceasuri, până ici după colț, să ia niște vin, și n-a mai venit.
Știți cum face el, mereu, pierde drumul pân-acasă-napoi.

POPIAN: Nu, acum nu l-a pierdut. Să nu-l cerți, că treaba e serioasă. A fost oprit pe drum de un curier cu un
ordin, -ca și mine, de altfel-, și s-a dus la cazarmă să primească hainele de soldat. Din păcate, el, boier, boier,
dar retrăgându-se din termen, n-a avut parte de înaintare în grad.

SULTANA: (rămâne înmărmurită, cu gura deschisă).

POPIAN: Știi că el este în compania mea. Îți promit că voi avea grijă de el. Să-l trimiți și pe Gavrilă,
servitorul matale. Va fi coleg cu Dinu, sunt soldați amândoi, rezerviști. Mă voi griji de ei cum voi putea… Și
dumneata, domnule Iorgu, să te pregătești, că te vor chema, poate deja te caută curierul pe acasă, trimis de
plutonierul major, Bălășoiu.

IORGU: Dda, don profesor, m-mai bine p-plec ssă văd cce eee….

SULTANA: (cade pe fotoliu dezolată): Da… cum, don profesor, vă duceți iar la meletărie cu toții ? O luați
de la cap ?

POPIAN: Nu, dragă Sultană. Din păcate, e mult mai rău. Mergem la război. A sunat mobilizarea generală.
Dimineață la cinci, pornim spre Bulgaria.

SULTANA: (rămâne împietrită, ca și ceilalți).

POPIAN: (continuă): Fii bărbată, Dumnezeu va fi cu noi. Și dacă vrea El, ne vom întoarce vii la copiii noștri.

SULTANA: (îngăimând): Și… doamna Mitza Popian? Ce zice ? Și copiii dumneavoastră ?

POPIAN: Mița nu știe. Acum mă duc acasă, împopoțonat cum mă vezi… Sper să fie la înălțime, cum sper că
vei și fi și tălică…..
 589

SULTANA: (dându-și seama ): Deci io… io, acuma, îi pierd pe toți deodată, și soț, și ginere și servitor…

POPIAN: Nu-i pierzi. Roagă-te lui Dumnezeu să ne întoarcem cu toții teferi.

SULTANA: (îl privește ca paralizată. Deodată îi cade în brațe Maestrului, plângând în hohote. Toți rămân
uluiți. De afară se aud uralele soldaților de la regimentul 2 Vâlcea care, tineri și entuziaști, se îndreaptă
spre gară).

CORTINA cade încet.

Notă: Dintre toți, numai Popian s-a întors. Toți trei au murit în Bulgaria de holeră, alături de alți 11 mii,
fără să tragă un glonț.

SFÂRȘIT

Anul 1924.

RUSALIILE

Vodevil într-un act de Vasile Alecsandri

cu modificări în text de C.C. Popian și cu bucăți muzicale culese de acelaș. 162

PERSOANELE

Iulius Galuscus, ardelean, latinist exagerat, agronom, administratorul boierului, și profesorul școalei din sat,
om bogat, 35 de ani.

Tache Răzvrătescu, administrator, (subprefect), om îmbogățit, 35 de ani

Suzana, nevasta primarului, 20 de ani

162
Nota n. : Oltenizare de către acelaș și localizare într-un sat de munte din Județul Vâlcea prin 1922- 1924, imediat
după reforma agrară prin care s-a desființat boieritul descris de Alecsandri. Copiat aici după unicul manuscris
păstrat, caietul nr 719 TEATRU, în care CCPopian transcrie piesa lui Alecsandri prescurtată, punând mai ales
adăugirile și variantele proprii. În realitate el juca întreaga piesă a marelui poet, fără tăieri, ci, dimpotrivă, cu aceste
adăugiri și altele, câteva, potrivit cu epocile politico-culturale ale României. Din faza 1920-35, a trecut la faza 1935-
40,apoi 1940-44 și după 1944 adăugând anumite fraze și cântece de circumstanță. Oricum, comparând textul transcris
cu piesa originală, impresia este că piesa a fost scrisă din amintire, nu copiată aidoma. Este cazul și al altor piese
prelucrate de C.C.Popian, care prelua și expresii inventate ad hoc de actori.
 590

Toader Buimăcilă, un primar pus, (luat drept nerod), 30 de ani

Moș Veveriță, țăran fruntaș, isteț, 60 de ani.

Gheorghe, țăran fruntaș, isteț, 35 de ani

Safta, țărancă, 25 de ani

Catrina, țărancă, 25 de ani

Jandarmul

Țărani, țărance

O orchestră ascunsă acompaniază cântările .

(Acțiunea se petrece la munte în satul lui Cremene).163

TABLOUL I

Scena reprezintă o piață de sat. În stânga, prispa casei lui Toader, primarul. În dreapta, o curte înaltă de
ulucă și portiță, care dă spre casa boierească. În fund, cârciuma cu inscripția ”Hotel pentru
nobili” .Perspectivă de sat. Puț cu roată.

SCENA I

SUZANA, (șade pe prispă și toarce, cântând):

Cântecul Nr.1.

Toarce leleo, toarce, toarce/ Pân-ce Badea s-o întoarce

Vai, fuiorul mi l-am tors/ Dar Bădița nu s-a-ntors.

Toarce leleo, caerul/ Toarce-l-ar pârdalnicul

Vai, fuioru e-ncâlcit/ Și n-am vreme de iubit.

163
Cum am mai notat, și această piesă a fost localizată în Vâlcea și oarecum oltenizată, deși, părerea noastră este că
nu s-a putut adapta prea bine, întrucât, de exemplu, scălâmbăielile limbii ardeleanului lui Alecsandri sau Caragiale nu
au prins în Vâlcea pe nicăieri. Dar comedia a reușit foarte mult în fața publicului de la țară, în contextul propagandei
dusă în acei ani (1920-44) contra ”stricăciunii morale și culturale” a orașului și contra superstițiilor satelor, piesa
fiind adaptată pentru un scop educativ al populației țărănești, și al altor categorii, ca, de fapt toate piesele lui CC
Popian.
 591

Să ferească Dumnezeu pe o femeie să fie nevasta primarului, că nu mai are bărbat.Iacă, de pildă, eu, de o
săptămână de când m-am cununat cu Toader al meu, care mai e și primar aici, în satul lui Cremene, trăiesc
mai rău ca o văduvă, și nu-mi văd bărbatul cât e ziulica de mare. Ba, nici noaptea nu-l mai văz. Vai de capul
lui, săracul !Aleargă ca un rob de când cu clădirile astea de școli, cu monumenturile pentru eroi, cu
desprinsariile comunale, case de sfat și câte toate. Dumnezeu să mă ierte, că zău de n-a-nebunit lumea !

(De afară se aude corul țărancelor care vin să ia apă de la fântână).

Cântecul nr. 2.

La fântână la izvooor, la izvoor,

Merg fetițele în zori, da, în zori

Să-și umple cofițele, tra la la, la la la la....

Să-și scalde gurițele.

La puțul fârtatului/ Merg babele satului

Merg sărind ca ielele/ Să-și spele zbârcelele.

La crucea din mărăcini/ Fac fetele rugăciuni

De cu seară până-n zori/ Să le vină pețitori.

SCENA II

Intră țărancele și se pun în jurul fântânii. Safta și Catrina se apropie de prispa Suzanei.

SAFTA: Bună ziua, Suzano !

SUZANA: Mulțumim, dumitale, Safto

SAFTA: Ce mai spui, fa ?

SUZANA: Eu aș spune ce moartea aș spune; dar dacă sunt tot singură...Vai de făcutul meu !

CATRINA: Aoleo, păi cum ești fa, singură, că nu e nici o lună de când puseși pirostriile pe cap !?

SAFTA: Ce, necuratu, fa, așa fuga să-nvechi sita ?

SUZANA: Dacă bărbatu-mio umblă și ziua și noaptea dupe oameni ! Când vine acasă, parcă e luat de
Rusalii. Obosit, mort.
 592

SAFTA: De, dac-ai vrut să fii primăreasă !

CATRINA: Mai știi, fetico, că n-o fi luat în mreje de Rusalii ? Că alea te adorm mergând d-a-m ‘picioarele...
Cam așa sunt premarii ăștia. De câteva vreme, cam umblă câinii noaptea prin sat.

SAFTA: Or fi trecând duhuri necurate prin ăl întuneric.

TOATE (făcându-și cruce și scuipând):Ferește, Doamne!Maică Precistă, sfântulețule Ilie !

SUZANA: Fugiți, fa, de-acilea cu znameniile !

SAFTA: Fa, Suzano, eu aș zice să nu mai stai așa îngândurată, parcă ți-ar fi murit purceaua în cocină !

SUZANA: Hei ! (oftează).

CATRINA: Orișicât, repede te-a mai uitat Toderel al tău, măi, măi, că-mpielițați mai sunt și bărbații, surioară
.

SUZANA: Apoi, de când cu munca asta de folos, toți premarii pat ca el. Nu mai are omul cap să-și mai vază
și de bordeiul lui. El nu m-a uitat, sireacul !

SAFTA: Și-acuma, ce, tu trebuie să stai singurică ?Ce, ești cuc pe cracă ? Uite comedia dracului !

SUZANA: Ba, stau și torc până nu mai văz. Mi s-au scurs ochii pe fuior și cu firul de tort îmi împletesc toată
dragostea mea cu Toderel al meu. Simt cum dragostea asta mă topește pe picioare ca p-un muc de lumânare,
vorba cântecului.

SAFTA: De urâtul dorului, nu mă pot da somnului.

SUZANA: Dar voi, fa, cum puteți fi voioase ?

CATRINA: Noi ? Aș, nici noi n-o ducem mai bine ca tine, dar nu prea ne topim așa cu firea.

SAFTA: Fir-ar să fie de bărbați ! Noi ne-am obișnuit cu năravul lor, ca murga cu hamu, și de dor nu jelim,...
nici nu oftăm toată ziua ca tine.

SUZANA: Bine de voi, surată.

CATRINA: Stai să se mai învechească sita și la tine și te-i da după par, mai abitir ca noi.

(Din cârciumă se aud chiote și lăutari). Ia-n auziți-i, hoții dracului cum beau și chefuiesc și habar n-au de
noi. (Către țărance, care se apropiaseră de prispă): Știți una, fa ?

TOATE: Ce ?

CATRINA: Hai și noi acasă și să ne facem bolnave. Când or veni, să nu găsească nimic de mâncare. Să
mănânce cârciumă !
 593

(Cântă): Haideți, haideți,

Arză-i focul de bărbați/ Să-i lăsăm azi nemâncați

De nimica nu ne pasă/ Că suntem stăpâne-n casă.

Haidem, haidem,/ Hai la crâșmă și să bem

Când bărbații chefuiesc/ Eu de ce să chinuiesc?

(Ies toate cu vasele pline. Cântecul se pierde încet).

SUZANA: (privind): Faceți cum vă taie capul/ Dar eu îmi iubesc bărbatul

Toderică, Toderel/ tare mult mi-e dor de el

Ca nevastă, sunt cuminte/ Nici una nu-mi dă nainte

Și iubesc pe Toderel/ Tare mult mi-e dor de el. (Se pune iar pe prispă și toarce).

SCENA III

Suzana. Intră Toader, (care are sub braț mai multe condici)

TOADER: (Ieșind din cârciumă, se oprește-n prag și strigă): Băăă, ieșiți azi la lucru ori ba ?Ba? Biiine !
Faceți cum vreți, și-oți vedea pe dracu !

SUZANA: (lăsând furca): Toadere, Toadere !

TOADER: (repezindu-se): Suzănico, Suzănico !

SUZANA: Ce mai este ?

TOADER:(venind lângă ea pe prispă): Ha, ce să mai fie ? De când a venit în sat ungureanu ăsta de
angrinom, de le tot spune oamenilor din cărți, că sunt nepoții unuia, Troian, împărat, și-au luat nebunii
lumea-n cap. Dacă-i chem la lucru obștii, mă iau la vale. Auzi, tu, că strănepoții de împărat nu mai muncesc
cu sapa.

SUZANA: Ce vorbești, măi, bărbate ? Și cum fac atunci să-și hrănească puradeii? Din comorile
împăratului ?

TOADER: Stai că nu e numai atâta. Zapciul ăsta ăl nou, domnu Răzvrătescu, sub prefectul, îmi poruncește să
scoț oamenii la lucru șoselii, să curățăm șanțurile de buruieni. Și lor le spune să nu asculte de nimeni decât
de el. Deci, când mă duc să le zic ceva, să uită la mine ca vițeii la poarta nouă...Condictorul, nu. Că riparăm
podurile. Nici eu nu știu ce să mai fac....

SUZANA: Va să zică, nu numai satul nostru, ci toată țara asta e țara lui Cremene.
 594

TOADER: Eu nu știu ce mai sunt ? Primar ori haimana ?

SUZANA: Măi, omule, de ce nu lași pârdalnicului, primăria ? De ce nu-ți vezi tu de sărăcia ta și.... de mine?
(rușinată).

TOADER: Cum n-aș lăsa-o, săracul de mine ?D-apoi, știi tu povestea țiganului cu ursu ? ”L-aș aduce
romanico, dar nu mă lasă dihania din labe”.

SAFTA: Bietul de tine !

TOADER: Nu e zi să nu vie un alt ordin. Uită-te, acum, altă belea ! Vine jăndariu c-o hârtie, în care se
poruncește să serbăm cu solinitate și mastică ziua sfântului nu știu care....Lasă că ordenul vine a treia zi după
sărbătoare... d-apoi am trimis vreo trei oameni la târg ca să cumpere solinitate și mastică. Mastică am găsit la
o cârciumă, mai acătării, dar solinitate, mâna-l-ar pe cine-a iscodit-o, n-am găsit nici la spițărie. Am pierdut
ziua degeaba.

SUZANA: Și, din toate satele s-a adunat mastică d-aia ? Ce, Dumnezeu, fac boierii cu atâta mastică?

TOADER: Zicea primarul din Pietrari că or așterne-o pe șușele. Domnu Gălușcă, angrinomu, ne-a vorbit
vreo două ceasuri de costitantă, de convinenție, de patrie și de amoare.

SUZANA: (rîzând): Na, na, na...Păi, cine moare, mă omule...?

TOADER: Dracu să-l pieptene de ungurean, că e meșter de clanțăăă, ca o vrăjitoare.Ne-a spus că o să fim
de-acum înainte cetățeni.

SUZANA: Cum adică ? Să ne închidă în vreo cetate ?

TOADER: El știe.

SUZANA: (pipăind condicile lui Toader): Dar astea ce pustiu mai sunt, mă, Toderel ?

TOADER: Condici și potrocale164: În asta însemnez pe toți cei care trec prin sat. (Citind): Condică de
populația fluturantă. Aici este recensămânța rațelor, gâștelor, puilor de găină, ouălor.

SUZANA: Aoleo, ajunseși și găinar. Mai bine leagă primăria la gard, că nu e nici o pricopseală.

TOADER: Gândești că eu plâng dupe ea ? Gândești că eu n-aș vrea să stau cu tine ?Gândești că mie nu mi-e
dor, așa, de câte-o sărutare ?

SUZANA(duioasă): Of, mânca-l-ar muica de voinic! Păi, vino, măi de te-nfruptă, că și mie mi se frige
inima. Că doar nu suntem în post.

(Când s-o sărute, vine brusc jandarmul).

164
Protocoale.
 595

SCENA IV

Aceiași, Jandarmul.

JANDARMUL: Dom-le primar!

TOADER și SUZANA: (supărați): Ce vrei, mă ?

JANDARMUL: Un ordin de la prefectură.

TOADER: (luând hârtia): Măi, măi, măi !N-avuși tu chip să-ți săruți nevasta ! Ce-o fi asta ?

JANDARMUL: Nu știu, dom primar, Dv. știți ! (Salută și iese).

TOADER: Cine să mă dumirească asupra acestui orden ?

SUZANA: Dar tu nu știi să citești ?

TOADER: E scrisă cu o caligrafie pe care n-o înțelege nici scaraoski.....

(Din curtea boierească iese Galuscus, citind o gazetă).

SCENA V

Toader, Suzana, Galuscus

GALUSCUS: (vorbește latinizant spre italiană, dar cu accent curat ardelenesc):Admirabile. Riedactoriul
acestui ziaru a binemeritatu de la patrie. Admirabilu !

TOADER: Domnule Gălușcă !

GALUSCUS: Pe mine mă chemi, Toadere ?

TOADER: Da, domnule Gălușcă, te-aș ruga....

GALUSCUS: Faci eroare, amice ! Eu nu mă numesc Gălușcă. Eu mă numesc din străbuni Galuscus. Sunt
roman din Dacia Trans -carpatină și mă cobor din generalul roman Galuscus care a ținut rezbel cu Gaùlia, pe
timpul lui Cezar, din care motiv el a fost supranumit Galuscus de către Senatul Romei. În consecință, te invit
a nu mă mai porecli Gălușcă. Pe lângă faptul că eu nu pot suferi gălușcile....

TOADER: Fie și așa, domnule Galușcas.

GALUSCUS: (sâcâit): Nici ”Domnule” nu trebuie să-mi zici. Numai Dumnezeu e Domn, mă, frate Toadire.
Să-mi spui ”frate Galuscus”.
 596

TOADER: (rîzând cu poftă):Ha, ha, ha, cum, Doamne iartă-mă, că la noi numai călugării își zic ”frate”.

GALUSCUS: Bine, dacă uzul nu iartă, poți să-mi zici și ”domnule”. La urma urmei, acest cuvânt e de
origine latină și vine de la Domine Deus. Dupe cum, tot din latinește avem atâtea cuvinte ca : trifolius,
bostanus coptus și cartofilus.

TOADER: (năuc): Lasă, domnule, cartoafele și bostanii, pătrunjelu și trifoiul și ascultă ce spun eu.

SUZANA: C-așa zău! Parcă nouă de-aia ne arde !

GALUSCUS: Acum, când ți-am dat explicăciunile nețesarii, te ascult. Spune ce dorești de la mine !

TOADER: Te-aș ruga, de nu ți-ar fi cu supărare să-mi cetești porunca asta de la Prefectură.

GALUSCUS: Iar ai primit vreun ordin !

TOADER: O poruncă !

GALUSCUS: (scârbit):Nu, nu, nu poruncă, măi omule ! Asta este o expresiune barbară, împrumutată de la
maghiari. Rău pronunți frache, dacă nu zici ordin.

SUZANA: Ăsta e trăznit cu leuca, pe legea mea !Ha, ha,ha!

GALUSCUS: Cine rîde? Uăăă, femeie !

SUZANA: (imitându-l): Uăăă, femeie ! OO, femeie !

GALUSCUS: Bela Suzana, doamna mea, primește asigurăciunea înaltei mele considerăciuni, cu care am
onoare a fi al domniei voastre devotat serv !

SUZANA: Ha, ha, ha, zice că mai e și cerb !(Rîde și se așează torcând pe prispă).

TOADER: Nu-ți pune mintea cu ea, dom Gălușcă, așa sunt femeile, prostuțe. Citește mai iute porunca !

GALUSCUS: Consimt cu plăcere. Ia s-o vedem ! (Ia hârtia și o citește singur, aparte):

”Se ordonă primarului din satul lui Cremene, ca îndată să scoată pe săteni și să pornească la căratul lemnelor
necesare pentru clădirea primăriei, cu o secțiune de închisoare ce este a se clădi în acest sat. 165 Orice lucru ar
avea de făcut locuitorii, fie al lor, fie al obștii, îl vor părăsi pe loc, pentru a se grăbi să care materialul
menționat. Semnat, Răzvrătescu, subprefect”.

Aaaa, dar acesta este un ordin arbitrar, o măsură despotică, nedemnă de un stat modern și contemporan. *(Ca
iluminat, vorbind sieși): Uăă idee! În timpu cànd se stringe pâinea de pe campu nu e vreme de căratu
materiale pentru pușcărie și primăria lor..... Asta se clădește iarna, când sătenii stau degeaba. Dar asta

165
Într-o versiune, Popian păstrează ”casa de arest” a lui Alecsandri. În alta, o înlocuiește cu ”casa de sfat” sau
primăria. Noi le-am combinat pe amândouă, după uzul multor localități dinainte de război. N.n.
 597

provine numai din inimiciția lui Răzvrătescu pentru mine și din cauza ideilor și prințipiilor mele politice ! Ar
vrea să aibă pușcăria aici, la îndemână pentru cei nevinovați pe care domnia lui i-ar defini ca hoți... Heeee !
Stai așaaaa.....(Se gândește).

TOADER: Ai citit hârtia, domnule Gălușcas ?

GALUSCUS: Da, sigur, Toderiscus ! (aparte) Să trag o minciună, asta voi face ! (tare): Frache Toadire,
Răzvrătescu spune că fără nici o întârziere să iasă tot satul să adune de pe câmp grâul meu, care de fapt este
pâinea obștii....

TOADER: Dacă-i așa, vorbește tălică cu sătenii, că eu degeaba m-am trudit să-i scot azi la lucru pentru casa
primăriei.. d-apoi la căratul grâului ?

GALUSCUS: Unde sunt frații romani ?

TOADER: Fac chef, colea-n crâșmă.

GALUSCUS: Invită-i să vină, să parlamentăm împreună.

TOADER: Îndată domnule Gălușcă ! (Iese).

GALUSCUS: (uitându-se urât după Toader, dar răzgândindu-se): L-oi învăța eu pe Răzvrătescu! Auzi,
canalia !Auzi, ce exturbăciune ! (Se îndreaptă spre curtea boierească).

SUZANA: (cântă duios, încetinel, torcând):

Vântule, nebunuleeee

De ți-ai rupe struneleeee

Că tu cânți spre-nmormântare

Frunzelor de pe cărare, măăăăi.....

Vântule, du-te de-i spune

Că zăbavele nu-s bune

Că lelița-i duce dorul

Că i-a-nțelenit ogorul.

Bate vântul frunzele/ Pe mine, gândurile

Frunzele se port de vânt/ Eu nu mă țin pe pământ.

Vântule, amar suspini/ Când scoți ușa din țâțâni

 598

Bietului bordei sărac/Unde sufletele zac !

GALUSCUS: (Se întoarce spre prispa Suzanei): Suzană, tu ești belă ! Belă Suzană !

SUZANA: (cu oarecare voce de reproș): Domnule Gălușcă !

GALUSCUS: Ce faci, acolo, singurică ?

SUZANA: Torc.

GALUSCUS: Torci? Felice e fuiorul pe care-l atingi cu degetele tale și mai felice firul ce-l trage prin buzele
tale dulci. (Oftând):Că nu sunt eu în locul lor !

SUZANA (aparte): Ungurean afurisit ! (tare): Ai vrea să te torc, domnule Gălușcă ?

GALUSCUS: Așa, așa.

SUZANA: Numai că nu se poate.

GALUSCUS: De ce angel radios ?

SUZANA: Ești prea nescărmănat !

GALUSCUS:Vaaai, Suzano !

SUZANA: (imitându-l): Vaai, Gălușcă !

GALUSCUS: De ce nu vrei să citești în anima mea ? De ce nu vrei să mă capisci ?

SUZANA: Ba, să te piște Rusaliile.

SCENA VI

Galuscus, Suzana, Toader, Țăranii.

TOADER: (din fund):Veniți, măă, că vă chiamă domnul Galușcă !

ȚĂRANII (ies din crâșmă, cântând):nr.5.

Domnul Gălușcă acum ne chiamă

Haidem cu toții, hai fără teamă

Să-i vedem fața cea procopsită

S-auzim vorba-i meșteșugită.

 599

GALUSCUS: Așa este, așa este, copii ! Salve !

ȚĂRANII (continuând):

Domnul Gălușcă e om de treabă

La toate cele pe noi ne-ntreabă

Haidem și-acuma, să luăm povață

Că el, de bine, mereu ne-nvață.

GALUSCUS: Vă invit să-mi pretați toată atențiunea !

VEVERIȚĂ: Ce să facem, domnule?

GALUSCUS: V-am luminat demult asupra sorginții voastre. Sunteți romani, strănepoți ai Împăratului
Traian, stăpânitoriul anticilor dominatori ai lumii. Așa este ?

ȚĂRANII (uluiți): O fi, domnule.

GALUSCUS: În consecință, vă îndemn, conform cu ordinul acesta de la Prefectură, să alergați la câmp și să-
mi secerați tot grâul. Dixi!

VEVERIȚĂ: Bucuroși am merge, domnule, dar nu prea ne dă mâna. (Se scarpină în cap).

GALUSCUS: Și, mă rog dumitale, pentru care motiv, frate Veveriță ?

VEVERIȚĂ: Ne temem de Rusalii !

GALUSCUS: (Se preface uimit): Oooo! Rusalii? Sunt Rusalii pe moșie ?

VEVERIȚĂ: Sunt, sunt, arză-le focul. Mai alaltăieri noapte au furat boii lui Terinte Prisăcarul, și chiar astă
noapte le-a zărit Gheorghe al Saftei, cutreierând satul. Așa-i, mă, Gheorghe ?

GHEORGHE: Așa, așa, cumetre. Erau numai două, în catrințe. Eu am gândit că sunt ăle sfinte !

GALUSCUS: (pe gânduri):Rusalii ? Acesta e un Ce grav, o... o calamitate publică. Vechii romani,
ascendenții noștri încă se apărau de Rusalii în chipul în care Zeul Vulcan a voit să prindă pe Venus cu
Apollon în flagrante delictum.Fraților români, cunoașteți voi pe Venus și pe Apollo?

SAFTA: Nu, domnule, nici n-am auzit de dumnealor.

CATERINA: N-au venit niciodată pe la noi prin sat.

 600

VEVERIȚĂ: Noi știm numai de sfânta Marina, domnule, de macaveiul ursului și de precupul lupului, dar nu
sunt așa tari ca Rusaliile.

GALUSCUS: Sărman populu ! Cum a uitat istoria antică ! Fraților, dar Historia magistra est ! Strămoșii
noștri prindeau Rusaliile cu un năvod și cu o pușcă. Se puneau la pândă, și, pe măsură ce ele își făceau
apărăciunea, le arunca năvodul, zvârrr! Și cu poșca, poc! M-ați înțeles ? De la strămoși noi trebuie să
învățăm ! Bine ?

VEVERIȚĂ: Da, domnule, am înțeles. Hai, măi !

ȚĂRANII Hai !

GALUSCUS: Dar, luați seama fraților săteni, să nu rămână grâul neseceratu !

VEVERIȚĂ: Ferească Sfântu !Hai, fraților !

ȚĂRANII (ies cântând aceiași melodie):nr.5.

Hai ca strămoșii cu vitejie

Haidem la pândă, colo-n câmpie

Cu-n năvod mare și cu o pușcă

Precum ne-nvață domnul Gălușcă.

De le vom prinde,treaba-i ușoară

Să scăpăm satul de-așa ocară

Cu ele-n baltă la înecare

Și-apoi la crâșmă, ce mai chef mare !

SUZANA: Toadere, unde merg oamenii?

TOADER: (către țărani):Hei, mă! Încotro? Încontro ? Păi ce, acolo e grâul ?

VEVERIȚĂ: (din cârciumă): Cum ? Mergem să căutăm năvodul, ca să prindem Rusaliile.

(Țăranii intră cântând în cârciumă).

TOADER: Phuu! Ce să faci cu oamenii ăștia? Auzi, tu, ei găsesc năvodu în cârciuma jidanului...Și pe urmă,
tot de mine zic că-s prostu satului....

GALUSCUS: ( fără să ție seama, deschide jurnalul și se adâncește în citire): Ce stil ! Ce expresii energice !
Ce logică invincibile ! Admirabil ziar !Admirabel redaptor. Cine-i subsemnat ? Haa, Clevetici. Îl ghicisem de
 601

la început. Mare diarist. (Citește tare): ”Douăzeci și patru de ore au trecut de când s-au format noul cabinet și
încă nu vedem inovate și aplicate reformele promise de programa sa. Conchidem dar, că și acest minister a
pus sub saltea promisiunile sale. Încă o iluzie pierdută”. Infelice națiune. Păcat. Și totuși, iată o greșală de
ortografie. Redaptorele a scris națiune în loc de năciune. (Citește-n gând).

TOADER: (venind lângă Suzana) Suzănică !

SUZANA: Auz, bărbate.

TOADER: Nu ne vede nimeni. Țăranii au intrat în cârciumă, domnul Gălușcă s-a vârât cu nasul în gazeta aia,
n-ar fi bine să mă înfrupt c-o sărutare ? Ce zici?

SUZANA: Bucuros, Toderică. (Îi întinde obrazul). Hai, fuga.

TOADER: (își șterge gura cu mânica. Între timp, intră jandarmul).

SCENA VII

Aceiași, Jandarmul.

JANDARMUL: Domnule primar!

TOADER: (supărat): Ce mai vrei, mă ?Îîîî! mânca-te-ar boala.

JANDARMUL: Domnule primar ! A dat ordin domnul su-prefect să execuți pe sătenii care n-au făcut
prestația în natură la poduri.

TOADER: Azi, nici vorbă să-i scoată cineva la lucru.

SUZANA: Ce, vrei să-i ia pe oameni din Rusalii?

JANDARMUL: Lasă gura! Femeia să nu se amestece în treburile oamenilor.

TOADER: Ia, lasă-mă, bre, omule ! Ce? Eu n-am și eu, casă, nevastă ?

JANDARMUL: Știu, domnule primar; dar eu nu stric nimic. Eu isecut orden.

SUZANA: Du-te, Toderel și te lămurește cu suprefectu și –ntoarce-te-n degrab...

(Jandarmul iese împreună cu Toader).

SCENA VIII
 602

Galuscus, Suzana, mai apoi Toader.

GALUSCUS: (către Suzana care a pornit spre casă): Suzano, nu te ducie, că am să-ți spun ceva.

SUZANA: Ce poate fi ? (rîde).

GALUSCUS: Iar rîzi ? Suzano ! (Pauză). Ce belă ești ! Ce pudoare în facia dumitale !

SUZANA: Ce ? Cum ai zis ? Putoare ? Cum ai zis? Te croiesc cu furca asta !

GALUSCUS: Ascultă:

Suzană, tu ești belă, ești chiar florelinte

Și-a tale belețe mă scoate din minte

Ești belă și chipu- ți treptat se belește

Și anima-mi, scumpo se tot vestejește

Te am cu pășiune, te am cu ardoare

Și-amoarea-mi vibrează lângă a ta ardoare

SUZANA: Nu te-nțeleg, domnule... Ce vrei să spui? Îmi vorbești de pășune, de linte, de moare, de putoare....

GALUSCUS: În anima mea furnică un ce tainic și misterios de dulce.

SUZANA: Ce ți-o mai fi clocind prin minte ?

GALUSCUS: (cântă nr.6):

S-aprinsese, cică, cică/ Un biet crai de-o tinerică

Și vai, lui, din acel ceas/ Să trăiască, n-avu pas !

SUZANA: Craiul, însă, cică, cică/ Dacă ia o tinerică

Eu nu știu, nu pot ghici/ Dar n-o poate ferici.

GALUSCUS: Hai, Suzano, să fugim/ Să fugim, să pribegim

Că amoarea m-a-ntețit/ Și nu mai e de trăit

SUZANA:Poți să crăpi, poți să pleznești/ Pe Suzana n-o prostești

Eu am doar pe Toderel/ Pe nimic nu-l dau pe el....

 603

Nu te pricep, domnule Gălușcă. Ce vrei să spui ?

GALUSCUS: Nu m-ai cuprins ?

SUZANA: Nici nu te-am prins, nici nu te-am înțăles ! Dumneata vorbești aiurea deși ar părea că vorbești
românește. Doamne, iartă-mă, dar trebuie să ai fierbințeli. (Îi pune mâna la frunte)

GALUSCUS: (apăsându-i-o): O, ține-o, ține-o multu... Îmi pare că mă răcorești.

SUZANA: (rîzând): Da, da, numai de n-ar veni Toader !

GALUSCUS: Cum, Suzano, eu mă topesc ca Sodoma și Gomora și tu nu pricepi că un incendiu vulcanic

izbucnește din anima mea ?

SUZANA: Ha, ha, ha, ha, apă, apă, să-l stingeem ! (repede). Stai tu, hămisitule și netrebnicule! Vrei să-ți
vorbesc păsărește ?

Bu vu mu, nu vu nu

Sti vi ni ivi ni

Că ve ne eve ne

Sti vi ni vi vi ni

Bu vu num nu vu num

GALUSCUS: Ha, ha, ce limbă este aceasta ?În van îmi tortur intelighența ca să capisc bu vu nu nu vu
nu.Aceste exclămăciuni nu aparțin idiomului năciunii noastre. În consecință mă găsesc în pusăciune a nu le
putea da un interpretăciune raționale.

SUZANA: N-ai înțeles ? Să-ți vorbesc în limba dumitale:

Ba ciu ne tă ciu ne

Păr ciu ne dul ciu ne

Na ciu ne cu ciu ne min ciu ne tă ciu ne. Ai înțăles acum ?

GALUSCUS: (cu mulțumire): Parc-ai mai venit d-acasă. Dar vorbești prea iute.

Numai dacă nu ți-ai bate gioc de mine.

SUZANA: Ha, ha, ha, dar gros mai ești de boacă, domnule Gălușcă. Omule, dacă vrei să te-nțălegi cu mine,
vorbește pe șleau, românește.

GALUSCUS: Va să zică, mă condamni să-ți grăiesc în limba vulgară a părinților dumitale !

 604

SUZANA: Ba, să mă ferească Dumnezeu de-așa rușine. Părinții mei n-au fost bulgari! Au fost români neaoși
de ici, din satul lui Cremene.

GALUSCUS: (cântă romanța): Vino cu mine în pădure

Sub bolta mândrilor stejari....

SUZANA: (întrerupându-l, rîzând): Lângă Grivei. Bată-te,... domnu Gălușcă. Dar rău ți s-au aprins călcâiele
!

TOADER: (care apare după gard în fund): Ce tot pune la cale Suzana mea cu Gălușcă ?

GALUSCUS: Suzano, răspunde-mi tu pe șleau: facem dragoste amândoi, ori ba ?

TOADER: (aparte): Ia auzi, gălușca dracului !

SUZANA: (aparte): Îmi vine să-i fac una bună !

GALUSCUS: De primești, ai dat peste noroc. Nu-ți pomenesc de onoarea ce ar fi pentru tine ca să fii în
relăciune cu un bărbat învățat ca mine; dar, apoi, gândește-te că în situaciunea mea sociale pot fi de folos
nătărăului teu de bărbat.

TOADER: (aparte): Eu, nătărău? Oleu, îl spintec !

GALUSCUS: Cum te hotărăști, Suzănico ? Răspunde fără sfială, draga mea, căci pudoarea nu-i inimică
amoarei.

SUZANA: De, domnule Gălușcă, știu eu cum s-o potrivim?

GALUSCUS: Să te-nvăț tot eu ! Lăsăm până ce se-noptează: eu găsesc o treabă lui Toader al dumitale ca să-i
fac vânt de-acasă și, în lipsa lui, viu pe furiș la tine. Vrei?

SUZANA: (încurcată): De, eu știu ?

TOADER: I-auzi, i-auzi ! Îmi vine să-l toropesc !

GALUSCUS: Să viu, Suzano? Esclamă, dragă, esclamă! Simt că puterile mă părăsesc.

SUZANA: Și dacă te vede cineva? Dumneata, om cum se cade, eu, femeie măritată de-o săptămână, ce ar
zice lumea ?

GALUSCUS: Noa, asta-i o considărăciune gravă. (Gândindu-se): Dar cum să facem ? De făcut trebuie să
facem cumva...

SUZANA: Știi una ?

GALUSCUS: Ia să vedem.
 605

TOADER (enervat):Na, na, na naaa! Drăcia dracului !Văzuși Suzănica mea ?!

SUZANA: Aștept diseară pe soru-mea, Ileana, să vină pe la mine, așa-ntr-amurg. Îmbracă-te în țoale
femeiești și vino. De te-o vedea cineva, gândește că ești soru-mea....

TOADER: (nervos): Îmi vine să mă reped !

GALUSCUS: Perfect ! Sublim ! Suzano, am să mă prefac în Venus !

TOADER: (aparte): Așa ? Vă tocmirăți, hai ? (Dând buzna, grozav ): Domnule Gălușcăăăă !!!

GALUSCUS: (rece): Ha, Teodor ! Ce voiești, amice ?

TOADER: Ce vreau ? (încurcat): Vreau să-ți spun verde-n ochi că....

SUZANA: (trăgându-l de mânică): Nu fii prost, mă, stăpânește-te !

GALUSCUS: Aștept să-mi spui verde-n ochi ce ai de spus !

SUZANA: (trăgându-l mereu): Să nu zici nici pâs.

TOADER: (moale): Vreau să-ți spun că te așteaptă domnul subprefect !

GALUSCUS: (aparte): O cam scrântisem; dar ieși bine. (Tare): Mă așteaptă domnul Răzvrătescu ? Bine, mă
duc să-l găsesc. Suzano, nu uita ce te-am rugat !(Ieșind, salută): Adio, salve !

SCENA IX

Toader, Suzana

TOADER: (cântă nr.8 ): Fa, muiere, secătură/ Orișicine mintea-ți fură ?

De-astea vrei să-mi faci tu, mie/ Să-mi pui coarne-n pălărie?

SUZANA: (cântă și ea):

Măi creștine fii cuminte/ Nu crede ce vezi nainte

Ci ascultă-mă pe mine/ Că nu te fac de rușine

TOADER: Făceai târg cu ”brânză-n bete”

Ce-ndrugă cai pe părete

Să vie noaptea furiș

 606

SUZANA: Măi, dar bine mai ghiciși....

TOADER: Hii, d-astea mi-ai fost Suzănico, hai ?

SUZANA: (calmă): De care, domnule primar ?

TOADER: Vrei să-mi pui coarne cu bulbucatul de Gălușcă ?

SUZANA: (rîzând): Nu fii prost, măi, bărbățele.

TOADER: Rîzi, hai ? Nu ți-e păcat de Dumnezeu ? Să ajung de rîsul satului? Hii, Suzano ! Mi-aș fi băgat
mâna-n foc că tu nu ești ca altele ! (Bâzâie).

SUZANA: (serioasă): Toadere, nu fii copil. Ce mă crezi tu pe mine ?

TOADER (se uită rușinat): Și nu e nici o lună de când făcurăm nunta !

SUZANA: Și acum, ce te miorlăiești pentru atâta lucru ?

TOADER: Auzi, tu, pentru atâta ! Dar ce-mi trebuie mai mult ?

SUZANA: Liniștește-te, iubitule, a fost numai o glumă.

TOADER: Glumă ? Îl înveți pe Gălușcă să se îmbrace în haine fomeiești și să vină la tine?

SUZANA: Vreau să-mi bat joc de el !

TOADER: (prostit): Hă, hă hăăă ! Ca să nu se mai țină după tine ca lupul după coada oii ?

SUZANA: (veselă): Se-nțelege.

(Cântă, nr.8):Suzănica-i româncuță/ Tuturora-n sat drăguță

Ea pe prispă stă și toarce/ Pân ce badea se întoarce

Și-mi veți rîde de burlaci/ Tu vezi Toadere și taci.

TOADER: Dar și eu sunt om cu rost

SUZANA: Doar din când în când cam prost

Dacă crezi, neică-n povești/ Cu catrințe femeiești

Și așa flăcău voinic/ Să bâzâi pentru nimic.

TOADER: (după melodia lui A. Pan ):

Până când nu ne iubeam

 607

Unde mă culcam, dormeam.

Dar de când mi te iubesc

Nu pot să mă hodinesc

Și mă topesc pe picioare

Ca un muc de lumânare

SUZANA: Frunzuliță iasomie

Arz-o focul, primărie

Că de când te-au pus primar

De nevastă n-ai habar

Tăind frunză câinilor

Rîsul veneticilor.

Măi, bărbate, dacă ești cruce de voinic cum te pretinzi, lasă-l să umble după mine, pândește și ia-l la hăituit
ca p-o jiganie.

TOADER: (prost): Păi, cum să fac ?

SUZANA: Când îl mai prinzi prin sat, noaptea, ia-l la ciomăgeală, să nu crează că dacă e satul lui Cremene
poate să se țină dupe femei cu bărbat.

TOADER: (rîzând): Ce bine zici, tu, nevastă ! Ce mare deșteaptă ești tu !

SUZANA: Vezi ? Și tu mă credeai !!!

(Cântă): Bădiță, dragă, îți jur credință

Numai pe tine eu te iubesc

Dacă boierul îmi ține calea

N-ai nici o grije, îl amăgesc.

TOADER: Iartă-mă, nevestică, iartă-mă, că de acum încolo nu mai văz, nu mai auz. De-acuma am să fiu surd
și orb.

SUZANA: De, că te iert. Eu nu sunt Catrina și Safta, să mă răzbun, că mă lași mereu singură.

TOADER: (gudurându-se): Dacă mă ierți, atunci mă lași să mă înfrupt c-o sărutare ?

 608

SUZANA: Ba și cu două, Toderică !

TOADER: Găinușa neichii ! (Șterge gura cu mânica. Când s-o sărute, intră Jandarmul)

SCENA X

Aceiași, Jandarmul.

JANDARMUL: Dom-le primar!

TOADER: Ptiu, parcă faci înadins!

JANDARMUL: Dom-le primar, a poruncit domnul administrator să aduni pe toți sătenii aici, că vrea să le
vorbească. (se îndreaptă spre fund).

TOADER: Fuga, Suzănico, până nu vine domnu Răzvrătescu. (Vrea s-o pupe)

JANDARMUL: (se întoarce la cei doi): Domnule Primar !

TOADER: (scuipându-l): Mă, du-te păcatelor!

JANDARMUL: Domnule primar, eu nu sunt haimana. Eu sunt oziliaru parchetului și reprezentantul forței
poplice.

TOADER: Dar eu ce să mai fac?

JANDARMUL: (cântă nr. 9) În țara noastră frumoasă

Țară mândră și mănoasă

Dacă vrei să n-ai habar,

Să nu te faci funcționar.

TOADER: Un primar nu-i orișicine

Și-apoi nu sunt mulți ca mine

Spune tu ce pot să fac

Ca pe toate să le-mpac ?
 609

SUZANA: Ce să faci?S-o dai pe apă

Să mergi cu mine la sapă

Peste dealuri și muscel

Unde nu-s condici de fel.

Trecem bade prin pădure

Și-ți dau ochi în loc de mure

De ți-o fi sete cumva

Eu îți dau gurița mea.

SUZANA: Du-te, băiete, să scapi de gura lui !

TOADER: Păi, da, că văd că de sărutat n-am parte azi.

TOADER ȘI JANDARMUL (ies , intrând în cârciumă).

SUZANA: (singură, stă pe prispă și toarce). Bietul Toader. I-a intrat rața-n traistă că-l trag pe sfoară. Hei,
dacă ar fi după Gălușcă! Dar nici noi, femeile nu suntem chiar gâște. N-aș fi eu nebună să mă fac de ocara
satului la o săptămână după nuntă. Și-apoi, cu ce mă încântă pe mine Gălușcă? Cu straele lui boierești și
situaciunea lui? Eu mi-am luat pe Toderică al meu, fiindcă mi-a fost mie drag, nu pentru că e premar. Ard-o
focu de premărie că mă ține de parc-aș fi vădană.

(Cântă nr.10): Foicică matostat

Toadere, măi, Toadere, măi

Să faci ce te-am învățat

De-i prinde vreun gulerat

Să mi-l iei la scuturat......

(În timp ce ea cântă, se lasă...)

CORTINA

TABLOUL II
 610

Acelaș decor.

Se înserează. Spre scenele ultime ale piesii e noapte deja.

Scena I

Galuscus și Răzvrătescu (intră certându-se)

GALUSCUS: Ba n-oi plăti

RĂZVRĂTESCU: Ba mi-i plăti

GALUSCUS: Ba n-oi plăti, domnule sub-prefect, pentru nimic în lume; fiindcă ar fi o vexăciune intolerabile.

RĂZVRĂTESCU: Domnule ! Ia seama ce vorbești. Dumneata știi ce înțelegi prin așa numita vexăciune.

GALUSCUS: Mai mult, domnule, dumneata mă pui în trista poziciune da a veni în conflictu cu legile sfinte
ale bunului simțământ.

RĂZVRĂTESCU: Domnule, dumneata știi ce vorbești ? Ia-ți te rog seama la cuvinte. Cum îndrăznești a
numi vexăciune, după limba dumitale, o lege trecută prin corpurile legiuitoare? Dumneata care citești toată
ziua gazete trebuie să fii negreșit informat că toți proprietarii au să plătească statului câte 5 la sută din venitul
lor. Prin urmare, împotrivirea dumitale o consider ca un act de opoziție contra guvernului.

GALUSCUS: Ba să mă ierți. Nu fac opusăciune guvernului, însă eu nu sunt proprietarul acestei moșii.
Numai el trebuie să plătească, nu ieu. Eu sunt un simplu funcționar la obște. În consecință, salve.

RĂZVRĂTESCU: Așa, deci ? Te împotrivești ordinelor ?

GALUSCUS: Nu mă privesc.

RĂZVRĂTESCU: Nu ? Dumneata nu știi cine sunt eu ?

GALUSCUS: Răzvrătescu și atâta tot. Și lada-n pod.

RĂZVRĂTESCU: Domnule ! Eu sunt sub-prefect, sunt reprezentantul guvernului ! Sunt a 72 parte a

guvernului.

(Cântă): Sunt sub- prefect de un ocol

Și-n țara mea joc mare rol

Eu cercetez, eu hotărăsc

Judec, condamn și împlinesc.

De mine toți se tem aici

 611

Că-s mare peste cei mai mici

Sunt și zapciu și sub prefect

Și-aici produc grozav efect.

Prefectul meu stă nevăzut

De-ai mei clienți necunoscut

El în oraș șade pe loc

Vara-n grădini, iarna la foc

Onorul meu toți îl râvnesc

Și ca de-un drac toți se feresc.

GALUSCUS: (strigă): Infelice țeară !

RĂZVRĂTESCU: Și în această calitate îți ordon, în numele Constituției, să te supui îndată la plata
contribuțiunii. De nu, te voi executa.

GALUSCUS: Vreau să știu cum !

RĂZVRĂTESCU: Îți trântesc jandarmul în casă de nu mai poți fi liber nici să dormi.

GALUSCUS: Aceasta ar fi curată închiziciune.

RĂZVRĂTESCU: Nici să mănânci !

GALUSCUS: Ești un Neron!

RĂZVRĂTESCU: Nici să ieși din casă!

GALUSCUS: Ești un Caligula. Vrei să-mi ataci libertatea individuală ?

RĂZVRĂTESCU: Plătește !

GALUSCUS: Ești un Caracalla ! Mă voi adresa cu o peticiune ministerului!

RĂZVRĂTESCU: Plătește și reclamă și Majestății Sale !

GALUSCUS: O, asta este o abdominăciune, violăciune, execrăciune. (Iese prin curte, dar rămâne pitit
dincolo de zăplazul boieresc. Publicul îi vede fața printre uluci, dar el nu este văzut de cei din scenă).

RĂZVRĂTESCU: Strigă la crăciuni câți vrei, pedantule, urlă cât te-a ținea gura, că eu nu te slăbesc.
 612

(În cârciumă se aud țăranii cântând și apropiindu-se din ce în ce): Vin țăranii. Iar vor fi cu chef de vorbă.
Dar îi potolesc eu !

ȚĂRANII (intră cântând): Zapciul nostru acum ne chiamă

Haideți cu toții, hai fără teamă

Să-i vedem fața cea pricopsită

S-auzim vorba-i cea gângăvită.

Vreo lege nouă el ne va spune

Ne-o-ncânta iarăși cu vorbe bune

Dar noi, din toate, să credem doară

Că de ne minte, lo li-i ocară.

SCENA II

Răzvrătescu, Toader, Jandarmul, Țăranii.

RĂZVRĂTESCU: Bine ați venit, oameni buni. Vreau să convorbim puțin. Uzanțele moderne cer ca șefii de
autoritate să se pună cât mai des în contact cu populația.

VEVERIȚĂ: Ne-am adunat, domnule, am lăsat lucrul și am alergat la chemarea primarului.

RĂZVRĂTESCU: Bine, primarul v-a adus, dar pe perceptor nu-l văd. Vreau să știu cum stă cu încasările.

TOADER: Dac-ar sta bine, ar fi venit.

VEVERIȚĂ: Acuma, nu prea e timpul de încasare, că n-au adunat oamenii grâul de pe câmp

SAFTA: Așa, așa, n-avem chioară de lăscaie.

RĂZVRĂTESCU: Cântec vechi, cântec vechi.

CATRINA: Noi ne-am ruga să ne mai păsuiți o săptămână, două, și vom plăti.

RĂZVRĂTESCU: Vorba ! N-am venit aici să ne tocmim. Domnule primar, să pleci numaidecât cu
perceptorul și cu jandarmul.

TOADER: Am înțeles, pornesc; dar să spun numai două vorbe nevestii.

(Strigă peste gard): Suzano!

 613

SUZANA: (ieșind în prispă): Aud, bărbate ? (Vorbesc în taină și iese).

RĂZVRĂTESCU: (aparte): Iacă mă, dar frumoasă primăriță. Bună idee am avut să-l expediez pe filfizonul
ăla.

VEVERIȚĂ: Ori, ce ziceai că să ne spui, Domnule ?

RĂZVRĂTESCU: Oameni buni, v-am adunat pentru ca să vă spun vorbe mari. Eu vă sunt, nu numai șef, ci
ca un frate, și ca un părinte mă adresez vouă.

ȚĂRANII: Băăăă, frate...

RĂZVRĂTESCU: Vă vreau binele; dar vă întreb: Cum ați dus voi traiul până azi ? Bine? Rău?

ȚĂRANII: Rău, domnule.

RĂZVRĂTESCU: Ați trăit rău, nu așa ?Ați fost lipsiți de toate: de fraternitate, de libertate, de egalitate, de
inviolabilitate și de.... de asta.... (se uită pe gazetă).

GALUSCUS: (de după gard):Ce zice nebunul ?

RĂZVRĂTESCU: (ca luminat): Și...de drepturi cetățenești.

VEVERIȚĂ: Adică cum, Domnule ?

RĂZVRĂTESCU: N-ați avut drepturi civile, drepturi municipale, drepturi politice, n-ați avut nici măcar
sufragiu universal.

GHEORGHE: Ce-o fi aia, sufragiu, mă moș Veveriță?

SAFTA: Hei, nu știi? Sufragiu, cum au boierii, de, cămara a mai frumoasă.

RĂZVRĂTESCU: (citind):Dar, în fine, a unsprezecea oră a sunat și pentru noi. Cel proletar va scăpa de
proletariat, cel mic se va face mare și viceversa, cel mare se va face mic. Cel slab va fi putinte și cel putinte,
neputinte.

GALUSCUS: Propagă anarchia, nebunul !

RĂZVRĂTESCU: Odată cu împroprietărirea, fiecare locuitor a devenit posesorul a cinci hectare de pământ.
Nu e bine, oameni buni ?

VEVERIȚĂ: Asta am dorit și noi, domnule.

RĂZVRĂTESCU: Vox populi, vox dei. Pentru sângele vărsat pe câmpul de onoare și pentru ca să nu mai fiți
la cheremul arendașilor și proprietarilor neomenoși, guvernul v-a dat pământ.

ȚĂRANII: Uraaa! Trăiască gubernul. !

 614

RĂZVRĂTESCU: (cu pălăria sus): Uraaa!

GHEORGHE: Domnule, dacă nu ți-e cu supărare, să-mi dai voie să-ți pun o întrebare !

RĂZVRĂTESCU: Zii, Gheorghe, zii! Eu, din firea mea, nu mă supăr niciodată. Un om cult și cu însărcinări
superioare trebuie să dispună, mai întâi de toate de o mare doză de calm.

GHEORGHE: De, domnule, cinci hectare de pământ sunt bune acum, deocamdat...; dar mai târziu când ni s-
or mări copiii li se va da oare și lor câte cinci hectare de pământ ?

RĂZVRĂTESCU: Copiii vor împărți frățește locul părintesc, că așa-i cu dreptul.

VEVERIȚĂ: Care va să zică, dacă voi avea 5 copii însurăței, vor avea parte fiecare doar de-un hectar.

RĂZVRĂTESCU: Ei, și dumneata ! Nu mă mir că nu înțelegeți subtilitățile acestor reeforme.

VEVERIȚĂ: Ce-or fi alea, reforme, mă, Gheorghe ?

GHEORGHE: Ce să fie, mă, cumetre ? Forme rele, adică !

RĂZVRĂTESCU: (țăranilor care rîd și fac zgomot): Vorba ! Avantajele ce survin pe urma noilor reforme
pe care guvernul în înalta-i înțelepciune a binevoit să le aducă sunt: 1. Că toți deveniți cetățeni liberi.2. Că vă
faceți liberi cetățeni; și al 3-lea: că odată reveniți cetățeni liberi căpătați demnitatea de a fi liberi cetățeni,
adică de a ajunge o nație.

GALUSCUS: (aparte): Auzi, nație ! Se zice năciune !

RĂZVRĂTESCU: (continuând): O nație mare, demnă de stima și respectul vecinilor, o nație cultivantă și
florisantă.

GALUSCUS (se arată și strigă) Se zice florelinte, domnule inteligente !

ȚĂRANCELE: Flori de linte. (Rîd).

RĂZVRĂTESCU: Caraghios, nu așa ?

ȚĂRANII (își dau cu coatele): Da, da, curagios !

RĂZVRĂTESCU: Să aveți și voi școli, case de sfat, biserici mari, primării frumoase, infirmerii comunale,
etc, etc....După edificiile sale mărețe se cunoaște gradul de civilizație la care s-a înălțat un stat.

GALUSCUS: (prin gard): Ai uitat să spui: ospicii.

RĂZVRĂTESCU: Pentru dumneata. (Țăranilor): Drept aceia, am ordonat primarului Dv. să vă comunice că
trebuie să lăsați orice la o parte și să mergeți la căratul lemnăriei pentru construcția podului de peste
 615

Răstoaca. Doresc să vă executați îndată și să dovediți prin aceasta că meritați denumirea de liberi cetățeni. Ce
e de făcut, trebuie să faceți.

ȚĂRANII: Da, da, facem.

RĂZVRĂTESCU: Pe urmă trebuie să cărați piatra pentru casa de sfat. În acest scop v-am împărțit satul în
două sectoare.

GHEORGHE: Așa, ca pe front.

RĂZVRĂTESCU: Așaaa, și aici vom fi pe șantier. Pe urmă, o să fie nevoie să începem să fabricăm cărămida
pentru dispensarul comunal. Vedeți ce ravaje fac bolile infecțioase. Medicii nu mai pot rezista.

VEVERIȚĂ: Alea sunt bune și pântru alegeri.

RĂZVRĂTESCU: Bune sunt astea toate, oameni buni ?

VEVERIȚĂ: Bun, domnule; dar toate deodată nu vom putea să le facem. Suntem și oameni sărmani la o
adică?

SAFTA: Păi, să lăsăm grâul pe câmp ?

CATRINA: La iarnă mâncăm fermelie ?

ȚĂRANII: Așa, așa.

RĂZVRĂTESCU: Să lăsați lenea. Vorba lungă sărăcia omului. Lăsați crâșma care vă mistuie vlaga din oase
și vă coboară-n rândul dobitoacelor mute și neștiutoare și asociați-vă la lucruri demne de cetățeni onorabili.

VEVERIȚĂ: Dv. ne vreți binele dar nu știți cum să ni-l faceți.

RĂZVRĂTESCU: Moșule, să nu mă pui în trista situație....

GALUSCUS: Pusăciune !

RĂZVRĂTESCU: Nu cer sfaturi nimănui. (Țăranilor): Să nu mă puneți în trista situație de a-întoarce

cojocul pe dos.

GALUSCUS: (viind în fața lui Răzvrătescu): Domnule, am ascultat toate aberăciunile câte le-ai debitat
fraților români și fac aici declărăciune că ești un perturbatoriu. Dumneata nu urmezi instrucciunile
guvernului, ci urmezi inspirăciunile unor utopiști care te poară de nasus ca un nătărăus. Mă duc să expediez o
depeșă telegrafică la domnul ministru ca să te demasc ca pe un oficial incapace și fatal.

RĂZVRĂTESCU: (urlând): Ai adus impozitul ? Banii contribuciunii ?

 616

GALUSCUS: Las-că ți-oi da eu contribuciune. Ești pentru năciune, o perturbăciune, abdominăciune, și

execrăciune. Om fără răciune, plin de aberăciune, duci la perdiciune pe biata năciune. (Iese furios din scenă,
intrând în curtea boierească).

RĂZVRĂTESCU: Ciune ciune ciune

Du-te-n năibăciune/ Ești o scăpăciune

Din balamuciume.

ȚĂRANII (rîd).

RĂZVRĂTESCU: Și voi, ce rîdeți ? Mai sunteți încă pe aici ? La treabă !

SAFTA: Domnule, săptămâna asta sunt Rusalii !

CATRINA: Hei, Doamne ferește, ce vrei să ne șoimănească copiii, ale sfinte ?

RĂZVRĂTESCU: Ia, ieși mai la față! Care ești așa gureșe ?

SAFTA: (cu mâneca la gură): Da, domnule, acuma sunt Rusalii. Ne pocește vitele....

RĂZVRĂTESCU: Și... v-ați refugiat în cârciumă ? Nici o vorbă. Mâine, porniți la lucru.

VEVERIȚĂ: Apăi, de, ne ducem, că, vorba aia, suntem oameni liberi, cum ne tot zici dumneata. Hai, măi !

ȚĂRANII, cântă nr. 11.

Domnule, puțin ne lasă/ Ca să ne gândim

Mai avem și noi p-acasă/ Să ne mai rostim

Și-apoi azi nu-i lucrătoare/ Noi azi nu muncim

Că ni-e frică de Rusalii, nu vrem să ne pocim.

RĂZVRĂTESCU: Nu se poate, nu se poate, ordinu-i de sus

Lăsați crâșma la o parte că de nu, v-ați dus.

Trebuie poduri și șosele, școli și primării

Azi sunt vremurile grele166, măi, bărbați, copii.

ȚĂRANII: Aoleo ce grea năpastă

166
Scris pe deasupra cu creionul în anii-50: Azi Regimu-așa ne cere .
 617

Pe noi a căzut

VEVERIȚĂ: Eu, copiii-i am la oaste

Vezi, grâu-i pierdut.

SAFTA: Aoleo, eu pentru Nașa, iie am să fac

CATRINA: Și eu pentru răposatu- vream să fac colac.

RĂZVRĂTESCU: Cine are gând de muncă, / Voi, bărbați femei

Să porniți acum în luncă/ Treabă cu temei

Și cui vrea să-i fie bine./ Fraților români

Să m-asculte azi pe mine/ Nu vorbesc la câini .

(Iese în stânga).

ȚĂRANII: (ies cântând): Domnule, puțin ne lasă...ecc...

(Pentru câteva clipe, scena rămâne goală și în liniște. Lumină puțină.)

SCENA III

Toader-Suzana

TOADER: (vine pitiș): A-noptat. Nu mă vede nimeni.M-am dus până la calea-ntoarsă și am făcut hăis pe
după gardul primăriei. (Bate la ușă) Suzănico, Suzănico, deschide, că am venit.

SUZANA: (din casă): Dragul meu bărbățel.

(Îi deschide, se aud pupături).

SUZANA: Toadere, măi, să nu mai întârzii. Să vii, că mi-e urât singură!

TOADER: Viu, fa, viu. Dar să taci din gură, să nu spui c-am fost p-acasă. (Iese din casă și se duce spre
stânga, fără să fie văzut de Răzvrătescu, care intră și o admiră pe Suzana.)

SCENA V

RĂZVRĂTESCU- SUZANA.
 618

SUZANA: (iese din casă căutând): Unde s-o fi aciuit cloșca cu puii? Puii mamii, pui, pui, pui !

(cântă) Trei lămâi și trei gutui, Puiul tatii, pui, pui, pui

Eu te chem și tu nu vii, puiul tatii, pui.

Uite, luna spre apus

Și puiuțul meu s-a dus

Soarele-i pe scăpătate

Eu rămân cu junghiu-n spate

Nopți întregi, nenumărate, puiul tatii, pui.

RĂZVRĂTESCU: (apropiindu-se): O, iată primăreasa cea frumoasă. Să-mi încerc norocul în privința
înmulțirii neamului ! (Adresându-i-se): Pă mine mă chemi, drăguță ?

SUZANA: Pe dumneata? Doar nu sunt capie !

RĂZVRĂTESCU: Păi nu strigi de-un ceas ”pui, pui”? Am crezut că mă chemi pe mine și am alergat numai
într-o fugă.

SUZANA: Da știi că ești glumeț ! Dacă te-aș chema pe dumneata, n-aș striga: pui, pui, ci aș zice așa: Hăis,
Viorean, cea, Troian, naa, naa, la mama, priușoa, naaa! (râde).

RĂZVRĂTESCU: M-ai păcălit, drăguță. Dar, vorba aia: ” Păcăleala de leliță / Cere plată o guriță”. ( Se
apropie și caută s-o sărute).

SUZANA: Nu te apropia ! Ce, dacă-i satu lu- Cremene, cred că ți se prinde ? Te măsor cu furca asta de-ți
curg zoaiele ca la meliță.

RĂZVRĂTESCU: De cum te-am văzut, un Ce neînțeles mi-a pătruns în inimă și simt cum mă aprind.

SUZANA: Îți torn o vadră de apă în cap și te sting !

RĂZVRĂTESCU: Uite, simt cum mă topesc pe picioare, ca un muc de lumânare.

SUZANA: Te-i fi topind. Dar știi povestea cu Ivan !

RĂZVRĂTESCU: Care ?

SUZANA: Dragi ți-s fetele, Ivane ? Dragi ! Dar tu lor ? Și ele mie !

RĂZVRĂTESCU: Bine, dar pe mine nu mă cheamă Ivan. Și zău, m-aș băga argat la voi.
 619

SUZANA: Și pentru ce, neiculiță, că noi suntem oameni sărmani !

RĂZVRĂTESCU: Eh, cum, pentru ce ? Pentru vorbea ceea: de cât a bărbatului, mai bine a argatului....

SUZANA: (aparte) Umblă și ăsta după colaci calzi. Îmi vine să-i joc și ăstuia una bună.

RĂZVRĂTESCU: Hei, ce zici ? Ne-nvoim ?

SUZANA: Zic că dacă ar da peste casa noastră un asemenea chilipir, te-aș pune, după teapa dumitale, la
munculița a mai ușoară.

RĂZVRĂTESCU: Adică, la păscut gâștele, hă ?

(Între timp, în fund apar țărancele, una câte una și se tupilează după gardul casei și după fântână și ascultă.
E semi-întuneric.).

RĂZVRĂTESCU: (continuând): Dar m-ai hrăni bine ?

SUZANA: Numai cu răbdări prăjite.

RĂZVRĂTESCU: Și cu sarmale și fripturi de pui, speriat cu muss’d’ei. Bun. Tocmeala e făcută. (Vrea să
suie pe sală, ca să intre cu Suzana în casă).

SUZANA: (punându-i furca-n piept): Hoo, țară. Că ne vede lumea. Nu vezi că nu s-a înoptat încă ?

RĂZVRĂTESCU: Și... se poate înopta și pentru mine ? Numai să nu se înapoieze primarul, între timp. De
fapt, nu poate, că doar l-am trimis la târg.

SUZANA: Săracul ! De ce, păcatele îți bați joc așa de rău de el ? Eu nu mai am o zi bună de când m-am
căsătorit cu el. Ce ești așa de rău, Doamne iartă-mă ?

RĂZVRĂTESCU: Eu, rău ? Noo, mă iartă cocoană primăriță, dar așa cere slujba. Și-apoi, nu-l căina atâta. E
un mojic, dar nu e el așa de prost cum îl crede lumea ! Nu stă el primar de dorul lelii.

SUZANA: (geloasă):O fi vreo comedie.

(Ea stă pe prispă iar Răzvrătescu rezimat de fântână, sucește o țigare).

SUZANA: (cântă, pe melodia poeziei lui Coșbuc, nr.13):

Am am să-ncrestez în grindă, la la la la la

Jos din cui acum, oglindă...

Toderel e dus cu dorul

Eu rămâi doar cu focșorul

 620

Am să-l iau de-acum cu binișorul / Făr-s-o știe.

2. Îmi spusese luna mie

Că e o mare prostie

Să iubești prea mult bărbatul

Să nu crezi ce spune satul

Și de te-mbie amantul / El s-o știe...

RĂZVRĂTESCU: (o imită pe acelaș ton):

Toți bărbații sunt totuna, la, la la la la

Mai șireți chiar decât luna...

Ei pe voi vă las-acasă

Și de prind pe alta-n leasă

Uită că le-ați fost aleasă, /prea aleasă.

(Continuă, vorbind): Și-apoi, Suzănico, bărbatul tău e un prostuț, dar de umblat după femei prin sat știe de
minune. Tu ești fată subțire, și ar fi păcat să....

SUZANA (îl privește cu scârbă și groază; cântă, pe melodia poeziei lui Coșbuc, ”Pe lângă boi” nr.14):

Destul, destul m-ai sângerat

Și-n inimă mi-ai pus un cui

Nu crezi că faci păcat ?

Om bun ca Toader altul nu-i

Și pentru-o vorbă rea ce-i spui

El toată ziulica lui

Aleargă supărat ! (bis).

RĂZVRĂTESCU: Văd că vrei să mă-ncânți, dar de mine nu scapi.

SUZANA: Văd, păcatele mele, dar cum să facem să nu te zărească nimeni?

RĂZVRĂTESCU: (gândindu-se) : Nu mă pricep.

 621

SUZANA: Nu ? Să te-nvăț tot eu. Aștept astă seară să vină soru-mea Ileana. Îmbracă-te-n țoale femeiești și
vino. De te-o-ntâlni cineva, crede că ești soru-mea.

RĂZVRĂTESCU: (frecându-și mâinile) Minunată idee ! Așa o să reușim foarte bine. Mă duc să-mi caut
haine și să mă-mbrac. Am să par ca o Ileană Cosânzeană.

SUZANA: Ileană Cosânzeană cu mustăți și cioc.Ha ha ha...

RĂZVRĂTESCU: Mă duc ca vântul și mă-ntorc ca gândul.

(Cântă) Mă duc ca vântul, dragă Suzano

Vin în catrințe ungurenești

Tu-mi pregătește sânul tău dulce

Și cu sarmale să mă servești

(Iese prin fund).

SUZANA: Hai, hai, fir-ai să fii! Sân dulce vrei, nu ? O să-ți dau eu sân! O să am de ce rîde, numai de-ar sosi
și Toader, mai curând, să rîdem amândoi. Doamne, Maică Precistă, dar eu uitai de cloșcă...

(reia un cântec mai dinainte): Puiul mamei, pui, pui, pui

Eu te chem și tu nu vii

Puiul mamei, pui, pui, pui

Doar cu doru-ți mă mângâi

Puiul mamei, pui.

(iese grăbită)

(Imediat, apar din ascunzătoare țărancele care fac diferite grimase și caută să spioneze dacă nu cumva sunt
zărite de cineva)

SCENA VI

FEMEILE.

SAFTA: Na, na, na, văzurăți, suratelor, ce poznă ?

CATRINA: Văzurăți pă Suzănica aia cuminte?

SAFTA: Văzurăți cum se dete-n dragoste cu zapciul ?

 622

CATRINA: Și zănaticul ei de bărbat umblă cu hârțoagele la subțioară prin sat să întărâte câinii oamenilor.

SAFTA: Hai, fa, s-o spunem la tot satul să știe toate femeile cine este primăreasa asta grozavă.

CATRINA: Vedeți, fa ?D-aia îl ține pe el, primar, pe mototolul satului.

SAFTA: Bine zicea cocoana grecului când zicea că fusta femeii e fașa lui skaraoski.

CATRINA: Da, ce te gândești fa ? Dracul doar nu face biserici. (O parte din femei pleacă, altele rămân
oarecum ascunse pe după uluci.Se aude în fund gălăgie și cor de țărani. Cânt ca nr.5)

Hai ca strămoșii cu vitejie

Haideți la pândă colea-n câmpie

Cu-n năvod mare și cu o pușcă

Cum ne-a spus nouă domnul Gălușcă

SCENA VII

Aceleași, și Țăranii.

VEVERIȚĂ: Iacă, măi, năvodul lui Costandin pescarul. Asta e! Veniți cu toții, mă, să ne punem la pândă.

GHEORGHE (intrând cu țăranii): Păi, nu mergem întâi la căratul lemnelor, măi cumetre ?

VEVERIȚĂ: Ia, cată-ți treaba, măi Gheorghe. Ce, am căpiat? Păi, știi ce spuse baba Vornicioaia ? Toți
rămânem cu gura strâmbă. Hai întâi să ne punem la pândă că-n noaptea asta iar coboară Rusaliile-n sat.

CATRINA: Semne sunt destule !A urlat cățeaua devreme.

SAFTA: Și cotoșmanul meu ăla negru miorlăia pe coș de ziceai că l-a luat ducă-se pe pustii !

GHEORGHE: Biine măi; dacă e pentru binele nostru, să mergem.Că și chiar domnul Gălușcă a spus că și
strămoșii noștrii romanii erau pișcați de rusalii.

VEVERIȚĂ: Don Gălușcă ar fi deștept și ne-ar zice lucruri bune; dar prea le spune pe limba păsărească, de
nu pricepi mare lucru.

GHEORGHE : Oricum, măi, nu ne putem juca cu focul. E administratorul, măi, e domnul su-prefect, e
domnu Tache Răzvrătescu, omul guvernului. Oricum ar fi, el are puterea .

VEVERIȚĂ: Bine, dar și ăsta se schimbă cu toate guvernele, la fiecare lună.Ca mâine, vine altu și ne spune
alte povești. Mai bine să ne punem la pândă, să punem mâna pe Rusalii.

GHEORGHE: Dar unde să ne punem să le veghem?

 623

VEVERIȚĂ: Eu aș zice că tot colea în crâșmă la jupân Moisache.Până să se ivească Rusaliile mai udăm
gâtlejurile.

GHEORGHE: Și mai prindem și o țâră de curaj. Cum le-om zări, hop pe ele.

SAFTA: Dar dacă s-or da la noi ? (Se închină)

VEVERIȚĂ: Năvodul pe ele.

GHEORGHE: Și cu pușca, poc! Cum ne-a învățat domnu Gălușcă !

TOȚI (cântă, intrând în crâșmă): Cu-n năvod mare și-o pușcă

Cum ne-a-nvățat domn Gălușcă.

SCENA VIII

Toader, Suzana.

TOADER: (intră în scenă și bate la ușă): Suzano, Suzano !

SUZANA: (deschizând): O, Toderică, bine c-ai venit.

TOADER: A înoptat. Nu m-a văzut nimeni.

SUZANA: Scumpul meu bărbățel, vino. Ai să vezi ce n-ai mai văzut. Îmi vin Rusaliile în pețit. Și oamenii au
adus năvodul și pușca să le prindă. E rost să rîdem să ne prăpădim.

TOADER: Oof, mânca-ți-aș gura, că isteață mai ești !

SUZANA: Hai, intră degrabă. (Din casă se aud țocăituri).

SCENA IX

ȚĂRANCELE: (cântă nr.15).

Să ne punem la pândit, neică neiculiță

Pozna ce n-am pomenit, neică neiculiță

Să-i prindem ibovnicul, neică neiculiță

Să-i scuturăm cojocul, neică neiculiță.

 624

Să vedeți acum surată, neică neiculiță

Că Suzana nu-i curată, neică neiculiță

Să vedeți că Toderiță, neică neiculiță

E un prost pe măgăriță, neică neiculiță. (Se ascund).

SCENA X

GALUSCUS: (Travestit în țărancă): Am expediat depeșa telegrafic domnului ministru, m-am costumatu și
acum zbor la amoare. De ce oare palpită anima mea cu atâta sforză ?Jenuchii mi se taie, încât n-am putință să
mă locomoț. (Își freacă genunchii). Ce emociune inspiră pasiunea !

SCENA XI

VEVERIȚĂ: (din ușa cârciumii): Iacă, mă, una din Rusalii.

SUZANA: (din ușa casei lor): Toadere, ia-n privește ce bine-i șade cu țoale femeiești ! Ha ha ha.

GALUSCUS: O, amoare, amoare, fi-mi propice. O, Galuscus, invoacă pe strămoșul tău.... și... curaj, amice....

SCENA XII

RĂZVRĂTESCU: (travestit femeiește apare de cealaltă parte, într-o hărmălaie de câini): Nii,niii, tigoare
afurisită.Huoooo! Am să dau ordin să le dea hapuri. Să dau ordin jandarmului să-i împușce! Nu mai poți,
domnule, să faci inspecții nici travestit. (Văzând pe Galuscus): Ce văd ? Suzana? S-a ținut de vorbă, drăguța.

GALUSCUS: (văzând pe Răzvrătescu): Ce văd ? Suzana ? Ah, îmi vine amețeală. Îmi vine sburdăciune.
Draga de ea, s-a ținut de cuvânt !

VEVERIȚĂ: (către țărani): Ațineți-vă, măi, că iată, amândouă Rusaliile ! (Țăranii pregătesc năvodul).

RĂZVRĂTESCU: (apropiindu-se )Pssst!

GALUSCUS: (idem): Psst !

RĂZVRĂTESCU: Ea este.

GALUSCUS: Ah ! (Se repede și îmbrățișează pe Răzvrătescu): Suzanooo!

RĂZVRĂTESCU: (aceeași mișcare): Suzano !

GALUSCUS: (respingându-l cu scârbă): Are barbă !

 625

RĂZVRĂTESCU: (acelaș gest): Are mustăți.

VEVERIȚĂ: Acum e vremea, fraților ! Apropiați-vă și, hop, năvodul ! (Țăranii se apropie cu năvodul,
gata).

RĂZVRĂTESCU: Cine ești ? Spune, că te sfărâm !

GALUSCUS: Rusalie. Dar tu ?

RĂZVRĂTESCU: Rusalie.

AMBII: (speriați, luptându-se): Na, rusalie, na, rusalie !

SUZANA și TOADER: Ha ha ha ha ha !

VEVERIȚĂ: (cu țăranii, aruncând năvodul pe ei): Hoop, pe ele !

SUZANA, TOADER, ȚĂRANII: (cântând):

Le-am prins, Le-am prins, Le-am prins, Le-am prins,

Haideți să le dăm

În foc, în foc nestins/ Sau să le înecăm.

VEVERIȚĂ: Acum, huștiuluc în fântână!

RĂZVRĂTESCU: și GALUSCUS (din năuntrul năvodului în care erau împinși): Ajutor, ajutooor !

SUZANA, TOADER, ȚĂRANII:

Vivat, vivat, minunat

De Rusalii am scăpat. (Repetă, până când se apropie de fântână, în hazul general. În gălăgia generală de
țipete, rîsete, opintiri și onomatopee puternice, apare Jandarmul)

SCENA XIII

JANDARMUL (cu un felinar în mână): Hoo, băăă, ce Doamne apără faceți aici ? Unde-i sub-prefectul ?

VEVERIȚĂ: Păi de unde să știm noi ? Ce e cu el ?

JANDARMUL: I-a venit o depeșă de la telegraf.

 626

RĂZVRĂTESCU: (din năvod): Depeșă de la Rîmnic ? Dă-o-ncoace imediat !

JANDARMUL: Oo, ce-mi văzură ochii ! Sub-prefectul în năvod !

VEVERIȚĂ și ȚĂRANII: Vai de mineee! Sub-prefectul era ? Am pățit-o.

JANDARMUL: Ba n-ați pățit nimic, căci don Răzvrătescu e dat afar- din slujbă.

RĂZVRĂTESCU (încă în năvod): Ieeu? (Deschide depeșa și rămâne încremenit): Oooo! Ce nedreptate!

GALUSCUS: Destituat ? Aaaa, bravoooo! Depeșa mea a avut acțiuneeee!

VEVERIȚĂ: O, iaacă, dar ăstălant cine mai e ? Conu Gălușcă ? Maaare minune ! Da, bine, cum vă găsiți
amândoi în catrințe ?

SUZANA: (dregând totul): Să vă spun eu, oameni buni ! Dumnealor au vrut să vă vindece de spaima
Rusaliilor.

TOADER: Ha, ha ha, și să vă demonstreze că Rusaliile nu vin de pe lumea cealaltă ci sunt printre noi.

TOȚI: Eiii!

RĂZVRĂTESCU: Da, are dreptate doamna primăreasă. Să vă demonstrăm, noi, oameni cu carte și educație
că Rusaliile sunt povești de adormit copiii, că nu există și că nu vor exista. (Aparte): Ghidi, ghidi, ce șireată
femeie !

GALUSCUS: Am pățit-o ca Apolon cu Venus. Eu fiind Apolon. Eh, asta-mi dă consolăciune.

TOADER: Dacă-i așa povestea, hai, români, să ne veselim, că am scăpat de Rusalii.

TOȚI: Haide, haide.

Cei doi sunt eliberați de sub năvod. Suzana se îmbrățișează cu Toader. Femeile trec fiecare la bărbații lor.
Jandarmul privește descumpănit cele ce se petrec.

ȚĂRANII:

Vivat, vivat, minunat

De Rusalii am scăpat. (Repetat).

( În hazul general, orchestra nevăzută atacă o horă și astfel se lasă)....

CORTINA

Ss. C. Popian, 1924. Jucată cu normaliștii din R. Vâlcea, la Ionești. Originala lui Alecsandri publicată la
Iași în 1863.
 627

Anul 1925.

BABA HÂRCA

Operetă în trei acte după cea în două acte de Matei Millo

Prelucrată, localizată, adaptată, completată, transformată de C.C. Popian. 167

N.n. Piesa este prelucrată de C.C. Popian în trei acte, cu adăugiri de cântece în vogă și cateheza preotului, etc…. și
actualizată în Vâlcea, în anii de după primul război, 1920-30. Ca și în alte piese, adăugirile sunt autobiografice, luate
din experiență directă, în acest caz datorită prieteniei cu lăi de țigani, precum în alte ocazii, cu foști haiduci, sau cu
militari, oameni ai Bisericii, etc...Sau chiar din viața vreunei rude.În 1966 a refăcut-o, gândind că în noua versiune va
putea fi acceptată și chiar jucată sub regimul comunist. Nimic din toate acestea. Ne-au rămas două versiuni, in 2 și în
3 acte, din acel an, din care nu avem ce prelua, deoarece ni se par versiuni sărace și mult sub nivelul original.

Distribuția:

1. Hârca, țigancă bătrână, tipul țigăncii de lae,70 de ani.168

2. Kiosea, vătaf bătrân de țigani, 60 ani.
3. Vlad, boer de la țară, frumos îmbrăcat vânătorește, 30 ani
4. Bârzu, uncheșel, proprietăraș, crai neînsurat, 60 de ani
5. Viorica, țărancă simplă, frumoasă, și ține mult la teapă, 18 ani.
6. Gângu, tatăl Viorichii, 60 ani, țăran vioi și chiabur
167
Nota lui CONSTANTIN C. POPIAN. : ”Iată o altă piesă cu țigani, pe care am adaptat-o misiunii noastre
religioase și culturale: este "Baba Hârca”, prelucrată după Matei Millo în 3 acte, adaptate potrivit cu
situația, din popor și din diferiți autori.

Am jucat-o cu acelaș mare succes, din 1932, până în 1948, la 20 noembrie, ziua sfântului Grigore
Decapolitul, când am dat-o pentru ultima oară, la Bistrița. După care mi-a fost interzisă și aceasta, de
comuniști, având elemente "mistice”.De fapt, am introdus rolul preotului Năstase, care lipsește în Millo,
dar care este esențial în piesa mea, unde, în ultimul act, țiganii sunt botezați de însuși preotul, umpluți de
daruri și așezați în sat, în rândul societății.”
168
Ca și Matei Millo, CC Popian a jucat pe Hârca în travesti.
 628

7. Bulibașa, (Țiganul I) un lăeț, 35 de ani.

8. Țiganul II
9. Țiganca I
10. Țiganca II
11. Țigănușul copil
12. Un Înger
13. Primul drac Aghiuță
14. Al doilea drac Michiduță
15. Preotul Năstase, 45 de ani.
Țărani, țărance, copii, Laia de țigani, țigănci.

Orchestra mereu prezentă pentru muzica de fond și acompaniamentul cântărilor și cupletelor.169

(A se ști vorbi în mod țigănesc, nu prin simplă imitație, care ar suna doar caraghios. Dacă nu se
știe, a se renunța și a se vorbi normal, cu un anumit accent și aspirând vocalele.)

ACTUL I

Scena reprezintă o poiană cu pomi răzleți. În fund, perspectivă de dealuri. În dreapta, planul I, o
casă țărănească, cu prispă și ușe spre public. La ridicarea cortinei, se aud chiote de nuntași și
marș de mireasă, în depărtare.

Nr.1: Cor și orchestră, Marșul miresii.

Scena I

Hârca, Kiosea, Vlad.

VLAD: (Intră-n scenă, urmat de Hârca și Kiosea care-l lingușesc în continuu, întrecându-se, care
mai de care să-l servească mai bine.)

HÂRCA: Nu te întrista coconașule, că doar nu e pierdută hamureaza dumitale !

KIOSEA: Nu, coconașule, să fiu al hăluilant !

VLAD: Ce tot trăncăniți voi? Nu vedeți că nunta e gata? N-auziți “Hora miresii”? Numai mie mi se
rupe inima, când văz cum îmi scapă din mână Viorica.

169
Muzica piesei originale a lui Matei Millo era a lui Alex. Flechtenmacher.
 629

HÂRCA: Cum o să-ți scape, coconașule? Hapoi noi unde suntem?

KIOSEA: Păi chiar ! Hapoi noi unde suntem? Dă numa’ phoruncă și ți-o hunflă Kiosea pa sus și p-
aci ți-e drumul, cu turturică cu tot și până la curtea boherească nu se mai hoprește.

HÂRCA: (dându-i brânci lui Kiosea) Iaca, mă! Tu gândești că e numai așa? Nu-l băga în seamă,
coconașule, ascultă ce-ți spune Hârca; am să hintru în casa, zmerita ca o sfânta, să-i arăt cercei,
margele, cordele, pamblici, până o duc la caleașca și acolo ți-o humflă Kiosa pa sus și păzea Neică!

KIOSEA: Hasta e calul dracului, coconașule !

VLAD: Nu vreau, nu vreau s-o luați cu de-a sila, să intre fata în spaimă.

KIOSEA și HÂRCA: D’apoi cum, dară? ( Se aude corul țăranilor la distanță)

Nr.2. “Foae verde, lemn de tei, tra, la, la, la la, / Merge rața la costrei, tra, la, la

Cu vreo șapte bobocei /Tra, la la, /și rățoiul dupe ei / tra, la la.

Foae verde viorea /Rața ici, rața colea / Rața paște papura / Cu bobocii dupe ea.

VLAD: Vine nunta, să ne despărțim puțin.

HÂRCA și KIOSEA: Și lăsăm fata?

VLAD: (îmbrâncindu-i afară) Plecați, că vă mănâncă câinii, baragladinelor. (Ies toți prin fund, spre
dreapta.

HÂRCA: (se reîntoarce, singură, și zice spre public): Ba ieu stau haci p’aproape ca s-o vrajesc p-
asta mica, sa nu pice nimanui în brațe. Hapoi nimeni nu biruie puterea ochilor lu’ baba Hârca. ( Se
ascunde după un paravan în stânga).

Apare Bârzu sprijinit în toiag; e îmbrăcat orășenește, demodat, cu gambetă veche și poartă cioc
alb.)

SCENA II.

Bârzu singur.

E mic și pipernicit, vorbește limbut:

Nr.3. “Frunză verde , verde, verde, (bis)

Eu mă-nsor și zău mă-nsor, of, of, of, Da mă-nsor și zău mă-nsor, of!
 630

C-o puicuță din pădure/ Cu doi ochi ca două mure /

Mijlocelul, ca inelul/ și sprânceana, scris cu peana.

Vai, sărmana inimioară/ De-al ei dor azi se omoară /

De m-ați crede, crede, crede / Nu mai văz dumbrava verde.

Uite, oameni buni, mă usuc pe pițioare. M-am furișat de strengarii ceia de flechei s-o mai
văz odată, în necazul lor. Ha, ce necaz le este că le suflu floricica cea mai mândră din Poiana
Trunchiului! Of, dar unde e Viorica, țărăncuța, s-o văd , să-mi răcoresc inimuța?
(Merge la ușa casei și caută s-o vadă prin crăpătură) Nu e și nu e. Oare n-oi fi căpătat orbul
găinilor, din pricina dragostii?
(Se freacă la ochi și iar se uită) Nu e și nu e ! (iar se freacă la ochi) Nu mă lăsați că mor! Este un
bărbat înăuntru! Nu cumva drăcoaica mă schimbă cu altul? Nu se poate; unde mai găsește ea unul
ca mine? Nu, nu se poate! Viorica nu e d-alea. Adică, naiba știe? Acuma și țărancele pun coada pe
spinare. Au jirsău și tocuri de o șchioapă. (Bate-n ușe și strigă): Viorică, Viorică, eși afară!
Și-o fi făcând cârlionți pe frunte! Viorică, Viorică! (intră în casă).

SCENA III

Viorica coboară dinspre stânga, din fund, cu un buchet de viorele și cântând, jumule petalele și le
risipește pe scenă.

Nr.4: Cântă

Tata zice, fată fată /Fetișoara mea

Cată bine, cată, cată / tu ești slabă ca o floare / Ce de vânt cade și moare, da, da, da.

Fii cuminte, fată, fată / Fetișoara mea / Nu grăbi și cată, cată, Tu ești fragă ca o floare / Ce de vânt
cade și moare (bis), da, da, da.

Viorică, dragă floare / Noi suntem ca surioare /

Tu știi, numai tu știi bine / Ce bărbat mi se cuvine/ Da, da, da.

SCENA IV

Viorica-Bârzu.

BÂRZU: Privighetoarea neicăi !

 631

VIORICA: Moșulică!

BÂRZU: Te umflai în gușuliță să te audă flăcășneții?

VIORICA: Dar de mult eșiși taică moșule?

BÂRZU: Te căutam pe tine. Am răscolit toată casa.

VIORICA: Eu m-am sculat din zori, m-am dus la fântâna cu 3 cruci, m-am spălat cu apă neîncepută
și apoi am cules viorelele astea ca să-mi încerc norocul, ia, așa! (arată cum a jumulit petalele).

BÂRZU: Norocul tău? D’apoi nu știi că norocul tău sunt eu, Viorico?

VIORICA: Cum asta?

BÂRZU: Ce mai întrebi? Când azi ne cununăm!

VIORICA: Tătuca mi-a spus altcum!

BÂRZU: Cum altceva?

VIORICA: Mi-a spus să iau seama și să mă uit bine.

BÂRZU: Numai să nu mă deochi

VIORICA: Te-o mai deochea Ucigă-l Crucea, de-acum încolo, dar eu nu !

BÂRZU: Adică cum?

VIORICA: Păi nu vezi ce slut ești?

BÂRZU: Eu, slut? Eu?

VIORICA: Ba eu!

BÂRZU: I-auzi, țăranca neobrăzată! Eu, slut!

VIORICA (cântă): Nr.5. Însuratu-cică, cică, /Un moșneag cu o fetică / Ai văzut, văzut, văzut/
Blestematu’ce-a făcut?

Moșulică, cică,cică,/ Dacă ia o tinerică/ Eu nu știu, nu pot ghici/ Dar n-o poate ferici.

BÂRZU: Ai văzut, văzut, văzut / Cum tu, mintea ți-ai pierdut?

VIORICA: Și mai zice, încă, zice!

 632

BÂRZU: Ce mai zice, încă, zice?

VIORICA: Când bărbatu-i ghiuj și slut

BÂRZU: Lucru prea obișnuit

VIORICA: Vine dracu’ nevăzut

BÂRZU: Asta nu e de crezut

VIORICA: Și le-aruncă vrajbă-n casă

BÂRZU: D’asta mie, chiar nu-mi pasă.

Cum Viorico, crezi tu, bazme d’astea? Ia uite-te bine la mine (răsucind mustața): Nu sunt eu crai?

VIORICA: Ba încă ce crai! Bun de cununat cu moartea!

BÂRZU: Tu ești moartea mea, Viorico! Să vezi ce casă om duce-o noi!

VIORICA: Ca mâța cu ogaru’

BÂRZU: O să-ncepem așa (vrea s-o cuprindă de mijloc)

VIORICA (dându-i brânci): Șezi bine, că-ți găsești beleaua!

BÂRZU: Păi dacă ne cununăm ! (Vrea s-o sărute).

VIORICA: Na, dacă-i așa (îi arde o palmă)

BÂRZU: (cu mâna la falcă) D’astea-mi ești? (Vrea s-o prindă cu dinadinsul, Viorica se
împotrivește și țipă): Taică, taică, moșul’ Bârzu vrea să mă sărute!

SCENA V

Cei de sus, Gângu:

GÂNGU (intră brusc cu niște desagi pe umăr): Ce faci, hoțule?

BÂRZU (rîzând fricos): Tată socrule, nu mai ce am vrut să glumesc !

GÂNGU: Să-mi săruți fata înainte de cununie? Îți dau câteva ciomege de-ți piere pofta!

VIORICA: Ia lasă, tătucă, că i-am dat eu o scatoalcă de i-a fulgerat obrazul.

BÂRZU: M-a pișcat un purice!

 633

De afară se aude CORUL ȚĂRANILOR cântă Nr 1:

GÂNGU:Stai, logofete, că te pui eu acuma la canon (face cu mâna spre fund și stânga): Încoace,
flăcăi.

BÂRZU: Tată, socrule, lasă gluma!

GÂNGU și VIORICA: Nu, așa ți se cade.

SCENA VI

Aceeași, țăranii.

ȚĂRANII: (intră cântând): Bună ziua, Moș Gângule.

GÂNGU: Mulțumim Dv-stră, flăcăi. Bine ați venit!

ȚĂRANUL I: Facem nuntă, hai?

GÂNGU: Dupe cât se pare, facem. Flăcăul unguresc de colea începuse de astăzi!

ȚĂRANUL II: Cum asta?

GÂNGU: Nu se-apucase să-mi sărute fata?

ȚĂRANUL III : Cum? Așa, fără cununie?

GÂNGU: Iac’așa!

ȚĂRANUL IV: Pe el, mă! Să-l dăm o țâră-n tărbacă!

ȚĂRANII: Așa, așa! (toți apucă pe Bârzu și-l znopesc, dându-l din mână-n mână)

ȚĂRANII cântă Nr.6:

“Stai pe loc, stai pe loc/ Vezi că azi nu ai noroc!

Las’ pe noi, las’ pe noi / Să te facem om de soi

BÂRZU: Viorică, Viorică, /Draga neicăi floricică / Nu lăsa să piară, zău, bunătate de flăcău

GÂNGU: Nu-l lăsați, nu-l lăsați / Doru-n seamă nu-i băgați

Ca să-i treacă, și să-i treacă / Dragostea de o țărancă ( ies cu toții, cântând, cu Bârzu pe sus).

SCENA VII
 634

Hârca –Kiosea

HÂRCA :(ieșind din ascunzătoare):Halal să-mi fie!

KIOSEA: Vino să te pup, Hârca dracului, că nu degeaba te-a zămislit zarzavelea ! O să te puie talpă
iadului, că prea ești afurisită!

HÂRCA Tacă-ți clonțu’ și hai la treabă. Am rămas singuri, acuma să te văd, bulibașeo Keoseo!
KIOSEA: Ce vrei, fa? Ce ți-a mai trăznit prin cap?

HÂRCA Să-mi sufli acuma pe țăranca asta din casa de colea, să n-aibă vreme să zică nici cârc!

KIOSEA: Aoleo, dar boheriu ce-o zice, fa?

HÂRCA: Ho să moară de bucurie ! Nu-i cunosc eu pe boheri? Cine mi-a mâncat thinerețile?
Boherii te bat dacă nu faci și se gudură dacă faci.

KIOSEA: Iaca, bine ! Uite-o că vine!

VIORICA (de afară)

Nr.7: Pe cel deal, pe cel colnic / trece-o mândră și-un voinic

Voinicul merge călare / Iar puicuța pe picioare

Ia-mă, neicuță, călare / La spatele dumitale

Că e drumul gloduros / Nu mai pot merge pe jos

(Dupe câteva versuri, Hârca începe a face vrăji, însoțite de semne și gesturi de hipnotizator: suflă,
scuipă, tremurând degetele la ochii fetei)

VIORICA (cântă din ce în ce mai slab, până ce adoarme de-an picioarelea)

KIOSEA:(prinzând-o în brațe): O vrajiși, fa?

HÂRCA Iaca, na. Da’ ce era să-i fac?

KIOSEA: Bucațâca, s-o sorbi cu lingurica.

HÂRCA (pe melodia nr.6:) Nani, nani, puica mamii / Puica mamii și-a cocoanei

Nani. nani, puișor / Dormi pe brațe, dormi ușor

Hii, să vezi Dumneata, jupâne Kioseo, ce biștari o să căpătăm noi de la boheru’

 635

KIOSEA: Haoleo, dar’ar Benga’n tine, eu trebuie să iau mai mult, că ieu îmi rup oasele și-o duc în
brațe.

HÂRCA Cu asta am să mănânc toată starea boherului!

KIOSEA: Dar eu ce-o să mănânc, fa?

HÂRCA Ce crește la rădăcina gardului !

KIOSEA: (așezându-se pe prispă cu Viorica-n brațe):

Nr. 8: “Foae verde, meri domnești/ tra lala la

Hai puicuțo-n București, tra la la la la.

Să-ți facă boheru’ fustă, tra la la

De trei palme de îngustă , Tra la la.

HÂRCA Haolică, pui de lele / Ce-o să te jupoi de piele / Ca să faci din țărăncuță / Orășancă,
mândruliță.

SCENA IX:

Cei de sus, VLAD

VLAD (Cârpind o palmă la ceafa lui Kiosea, fără a fi observat): Ce v-ați apucat mă,
baragladinilor?

HÂRCA (fugind) Hapoi nu ne-ai phorîncit s-o furăm?

VLAD: Păi, eu așa v-am dat ordin, să zăpăciți creerii fetii?

KIOSEA: Iaca, na, d’apai cum?

VLAD: (privind lung pe Viorica adormită)

Nr.9: (pe melodia lui Weber): Te deșteaptă, păsărică / Pentru ce ai amuțit

Înghețată ești de frică / Ori cu vrăji te-au amorțit?

KIOSEA și HÂRCA: “Să nu-i turburi a sa pace / Să nu-i turburi somnul greu

Vântul nopții dacă tace / Să tăcem și noi mereu” (bis)

 636

VIORICA: (adormită) Unde ești, iubite, tată / și tu voinicel din plai

De ce prispa altădată / Îmi părea un colț de rai?

(Cântă cu toții fiecare strofa lui).

VIORICA (deșteptându-se): De ce mi-e frică, oameni buni? Nu e asta casa noastră?

VLAD: Nu te teme, scumpă Viorică, uită-te la mine și vezi că nu sunt decât apărătorul frumuseții
tale.

VIORICA: Dar... cine ești Dumneata?

KIOSEA: Iaca, un boher, fetico!

VIORICA: Un boer?

HÂRCA Hei, da, un boher. Ce te’ncondurezi, așa?

VLAD: Sunt și eu un țăran ca și tine, Viorico. Numai că strămoșii mei au fost boeriți de voevozii
țării pentru dragostea lor de moșie!

VIORICA: Dumneata țăran?

VLAD: Da, și-mi place vânătoarea și aș vrea ca tovarășa vieții mele să fie o țărancă simplă, săracă,
dar frumoasă, așa cum ești, tu, Viorico!

VIORICA: Eu nu iau decât pe unul din sat de la noi.

HÂRCA: (rîzând disprețuitor): Pe unul de hăla de care n-a mai fost decât la târg și la moară.

KIOSEA: Să trageți pe dracu’ de coadă, amândoi.

VLAD: Vrei să iei pe moș Bârzu, fiindcă e din sat de la voi? Nu vrei să mergi cu mine să duci viață
frumoasă de bucureșteancă?170

HÂRCA Să-ți bâzăe mașâna la schară

KIOSEA: Ș-i să-ți faci totă zîua ghiarili cu vocsa!

VLAD: Te-oi scălda în bae de miresme și te-oi înveli în blăni scumpe, de samur și de urs alb.

HÂRCA: Hăă, de hurs halb!

170
În varianta democrat populară, 1965: eu sunt șef la întovărășire.
 637

VIORICA: Orice mi-ați da, nu-mi las țara și căsuța părintească. Numai la țară vreau să trăiesc:

Nr.10: cântă pe Coșbuc:

Zările de farmec pline / Strălucesc în luminiș

Zboarlă mierlele-n tufiș / și din codrii noaptea vine / Pe furiș.

TOȚI (imitând-o pe aceeași melodie):

Și la București la “Flora” / Sunt și mierle și tufiș

Cântă muzica-n desiș / Iar cheflii întind hora / Sub frunziș.

VIORICA: Numai la noi:” Care cu poveri de muncă / Vin încet și scârțâind

Turmele s-aud mugind / Iar flăcăii vin pe luncă, / Hăulind.

TOȚI: Bagatele și inele / Sunt atâtea-n București

Case-nalte ca-n povești / Cum de baluri, și de valsuri

Te lipsești?

VIORICA: Mă lipsesc de orice. Pe mine maica m-a-nvățat: fusul, furca, războiul, sapa, țăpoiul, și să
mulg pe Joiana.

HÂRCA (aparte): Fiți-ar Joiana a dracului!

VIORICA: Eu, domnișorule, sunt o țărancă proastă și orice ai pune pe mine tot lemn am să fiu între
cocoanele alea de la floarea aia cum îi ziseși dumneata.

HÂRCA și cu KIOSEA: “Flora” fa, nu “Floarea”.

VIORICA: Eu, duminica mă duc cu maica și cu taica la bisericuța din deal și ascult cum spune din
Vanghelie taica Popa, Vlasie. (Se aude un cor de țărani care se apropie)

Nr.11: Foae verde iarbă deasă / Iarbă de zăvoi

Nici o viață nu-i frumoasă / Ca în sat la noi

Primăvara ară plugul /Brazdă cu doi boi

Și frumos ce cântă cucul /Vara pe zăvoi! (bis).

 638

Vine vara, secerișul / Lanului de grâu

Fetele se-ntorc în cârduri / Cu zăvelca-n brâu (bis)

VIORICA: (fugind spre fund): Ia’auzi, se-ntorc flăcăii.

HÂRCA Boherule, trebue s-o furăm.

KIOSEA: N-o mai ruga, coconașule! O umflu!

VLAD: Cu sila nu se poate. Eu sunt boer!

KIOSEA: (se repede spre Viorica s-o apuce)

VIORICA: (fugind): Săriți, oameni buni, nu mă lăsați! Săriți, ajutor, Taică.

SCENA X

Aceeași, țăranii, Bârzu, Gângu.

(La intrarea țăranilor, Kiosea lasă pe Viorica și împreună cu Hârca apucă câte o vioară de dupe
un copac și se amestecă cu lăutarii care însoțesc pe țărani.)

TOȚI: cântă nr.12.

Dar ce este, ce-ntâmplare / Ce strigi dragă, așa tare

Ce-ai pățit, de ce ți-e frică /Spune, spune, Viorică ?

VIORICA: cântă nr.13: Au venit dinspre pădure / Cu gând rău ca să mă fure

VLAD: Și totul s-ar fi- ntâmplat / Dacă eu i-aș fi lăsat.

GÂNGU: Spune ce ai, scumpă fată/ Suntem toți acilea, iată

De ți s-a’ntâmplat ceva / Cine-i acel cineva?

VIORICA: (lipindu-se de Gângu) Au venit dinspre pădure / Cu gând rău ca să mă fure

VLAD: Și totul s-ar fi- ntâmplat / Dacă eu i-aș fi lăsat.

KIOSEA și HÂRCA : Nu-i nimic adevărat / Noi venirăm la cântat

Am venit să ne-angajăm / La nuntă să vă cântăm.

 639

GÂNGU: Nu-nțeleg nimica. Cine ești dumneata, Domnule?

VLAD: Eu sunt nepotul ginerelui.

BÂRZU: Nu e adevărat, eu n-am nepoți așa mari.

HÂRCA: Dumnealui e baiat tiner

KIOSEA: Cu dinți da lapte!

BÂRZU: (ciocănindu-i cu bățul): Cărați-vă, balaurilor, voi ce căutați aici?

VLAD: Stai, unchiule, nu goni oamenii ! Eu i-am adus să vă cânte la nuntă.

ȚĂRANUL I: (lui Bârzu) Uite, Domnule, dumnealui ar fi ginere, nu dumneata!

HÂRCA C-un picior în groapă

KIOSEA: Și hunul afară

BÂRZU: (îi lovește cu bățul): Ho, ciorilor, nu vedeți ce negri sunteți?

HÂRCA: Hapăi nici noaptea nu e albă, dar hodinește pământul.

TOȚI:Băăă! Da’ a dracului Sgârță!

GÂNGU: Voi ce știți să cântați, mă?

BÂRZU: Ziceți ceva ca la ușa cortului !

HÂRCA cu TOȚI LĂUTARII cântă nr.14:

Tanana, tanana! Haftarama /Dabuleche ciușmanda

șincateti șincamo / Dabulechi ciușmando. (se repetă)

Țăranii joacă și chiuie făcând mare haz. Țiganii repetă cuvintele țigănești și cântă din viori
împreună cu lăutarii și orchestra

Cortina

ACTUL II
 640

Acelaș decor. În fund, corturi de țigani, mai departe. La ridicarea cortinei, țiganii lucrează fiecare
câte ceva. E un zgomot infernal, ciocănituri, hărmălae de țigănuși, etc.

SCENA I

KIOSEA,(ridicându-se și învârtind biciul pe deasupra țiganilor:) Beși mo ! Că vă ia bengosu’.

(Țiganii se liniștesc imediat): Mucles ! Te de lo benga!
HÂRCA (șade pe un trunchi și trage din pipă în planul prim și dreapta): Hei, țiganie, țiganie!

KIOSEA: Ce ai fa, Harco ? De ce ești hamarâta? Tu erai mai zuralie la viața ta!

HÂRCA: Acuma mi-a pus boheru’ Vlad lapte acru la inimă.

KIOSEA: H’apoi dacă meșteră hești, vrajitoarea ești și lașași rumânca să ne tragă da gâlci!

HÂRCA: D’aia mi-e greața șî mie, și-mi vine să-mi jumul cosâțele, c’au halbit dajaba!

KIOSEA: (apropiindu-se și mângâind-o): Ia mai hlizești-te tu o țâră! Parcă-mi iei cu zaplaicu!

HÂRCA Dejaba, vere, nu mai sunt ce-am fost odată, dacă-și rîse da noi o haia de rumâncă. (arătând
ghiocul). Îmi vine să dau cu el da pământ! (strigă): Haorde, mo, haorde! Da-ți la baba o mână de
tutun! De ma hauți drau !

ȚIGANII: Hauți drau, la Hârca ! (vreo 3-4 se reped să-i pună tutun în pipă).

ȚIGANUL I : Hal meu, mumă, e de bachet dă-l bun

ȚIGANUL II: Ba hal meu, e tocat da mine din papușe!

UN ȚIGĂNUȘ: Ba huite baralia mea cu ceabuc da nuc

KIOSEA: (învârtind biciul): Beși mo ! Ca va ia benga!

(Se face liniște. Hârca ia tutun de la unul, pune-n pipă și se reașează pe buștean, pipând. Cântă cu
voce specifică de fumătoare, îngânată de corul țiganilor171)

HÂRCA: Nr.15: “Când eram odată fată / Scânteiau tăciunii-n vatră

Lia, lia, la, șocaracada (bis).

KIOSEA: (octavă) șo, caracada!

171
A la Ioana Radu, n.n.
 641

HÂRCA De când am îmbătrânit / Am ajuns un ciot pârlit

CORUL: Lia, lia, la, etc.

HÂRCA: Dumnezeleo, fie-ți milă / și mai fă-mă iar copilă

TOȚI: Lia, lia, la, etc. Tetrai, Lodel Babo ! Alai-la! Tetrailos ! Moră !

HÂRCA (revenind la proză): Fire- ar bafta mea a dracului! La ce sa mai traesc, moră ? Mai bine să
vă duceți sa furați rumânca, s-o dăm boherului, să ne dea bănet paralet!

KIOSEA: Vie, ori moartă, da’ s-o ducem

ȚIGANUL I: Pai ce sa facă cu mortaciunea?

UN ȚIGĂNUȘ: Dac’ar fi cioara, ar pune-o-n par!

HÂRCA (lovindu-l cu prăjina): Du-te la necuratu’!

ȚIGANUL (scâncindu-se): Hapai, tinde bobii și ghicește

Românca, cum se ciordește!

TOȚI: Mișto! Miștorache!

HÂRCA Dați-mi o sâta și un știulete de phorumb și ascultați și ziceți ca mine:

(cântă vrăjind, îngânată de cor:

Nr.16:Patruzeci și-unu’ de bobi,

CORUL: Na la baba na!

HÂRCA: Bine știți, bine ghiciți,/

na la baba, na!

și pe dealuri vă-nmulțiți /

na la baba, na

și rodiți și încolțiți,/

na la baba na.

HÂRCA (continuă): De-ar cădea bobii pe 5 /

 642

CORUL: Na la baba na

HÂRCA: Să plecați acuși de-aici

CORUL: Na la baba na

HÂRCA Treceți Oltul fără vad/

na la baba na

Că v-a da parale Vlad/

Na la baba na.

(Întinde sita cu bobii către ei, să sufle peste bobi. Țiganii bulucindu-se, răstoarnă sita cu totul)

KIOSEA (biciuindu-i) : Ho, mă, iaca s-a dus dracului leacul ! Iaca, bafta! Ha zburat!

ȚIGANII (scâncindu-se):

Nr.17: “ Dar-ar zarzavelea-n tine / Că nu ți-oi zice mai bine

Haoleo, haoleo, haolică, mumă, Doamne/ Haoleo, Haoleo, haolică, haoleo!

ȚIGANUL I: Am avut și eu cocie / Înhamata c-o grasnie

TOȚI: Haoleo, haoleo, etc.

ȚIGANUL I: Ham avut și eu gradina

TOȚI: Cât se spârcâe-o gaina/ Haoleo, etc.

HÂRCA Dar-ar benga-în burta ta / Să te joace tana na!

TOȚI: Haoleo, etc.

HÂRCA: Ho, ho, mo! Că-i meașteră, baba !

Numai doi și cu unu’ facea pa nebunu’!

Una în prag ! Hala mi-e drag!

Iaca Vlad ! Iaca românca Viorica!

(trage cuțitul din brâu și-l sfredelește).

 643

Cum i-l pui, așa i-l pui / Așternut și capatâi

și-nveliș și hodiniș / Până nu vine aiși

Inima sa-i fie-arici./ Calare pe prajina / Sa vină Vlad / și patru draci din iad

Calare pe prajina / Sa vină Viorica / Sa vină românca / Cum dă porunca Hârca.

SCENA II

Cei de sus, Vlad:

VLAD (vine cântând):

Nr. 18: Murgule nu necheza, măi / Din picior nu mai bătea, măi, of, of!

Că eu știu de ce ți-e dor, măi / Dor de apă de izvor, măi.

Nu e nu e nu e nu e, / Mândruță să mă mângâe / Of, of!

Că focul ce arde-n mine / Nu mi-l stâmpără oricine!

Foae verde bob negară / Mi te-am prins mândruțo-aseară, of, of,

Te- au dat vecinii pe față / Că rîdeai la altu-n brață…

Dac-aveam cuțit la mine / Dam și-n tine, dam și-n mine / Of, of,

Se ducea vestea-n oraș / C-au murit doi porumbași,172 măi !

VLAD: Bună ziua baragladinilor!

HÂRCA Tetrai, Lodel orai

TOȚI: Tetrai, tetrai, lodel!

ȚIGĂNUȘUL I: Săru’mâna, dă-mi un ban!

ȚIGĂNUȘUL II: Și mie, mâncaț-aș gura!

ȚIGANCA I: Și mie o lulea da tutun

ȚIGANCA II: Hauți drau, tecara mang tuali!

172
Variantă: drăgălași.
 644

ȚIGANUL I: Italo! Italo! Raciu!

KIOSEA: (dând cu biciul): Beși, mo! (Liniște).

VLAD: Hârco și Kioseo, nu mă lăsați! Mi se duce Viorica ! Mâine face nuntă!

KIOSEA: Hapoi, mânca te-ași, de ce nu ne-ai lasat s-o furăm?

VLAD: Vreau cu vorbă bună, nu cu sila. Eu sunt boer și nu vreau să batjocoresc pe nimeni!

ȚIGANCA I: De ce nu ma ei pa mine, boherule?

ȚIGANCA II: Ba pe mine, mânca-te-aș!

KIOSEA: Hu, coțofenele dracului !

HÂRCA Pe voi o să vă ia boheru’? (mângâindu-l). Vina la maica, mititelule, frumușelule,

KIOSEA: Coconașelule !

ȚIGANUL I: Făt frumosule !

ȚIGANUL II: Barosanule !

HÂRCA Ho, mă! Dabuleche ciușmanda; hați zapacit pe boherul!

VLAD: Na-vă, mă! (le aruncă o mână de gologani, țiganii se bat pe ei îmbrâncindu-se și făcând
scandal).

KIOSEA:(dând cu biciul) Beși-mo!

HÂRCA: Mai ții minte cum te luam în cârcă, luceafărul maichii?

VLAD: Știu că te punea mămuca să ne cânți

HÂRCA: Eream privigătoare, nu altceva. (Cântă):

Nr.19: Maica te-a purtat în cârcă /Coconașe mititel

Tu cu bațu-mi dai pa hârca / Pân’ te-ai facut maricel.

Ți-am dat pâine mestecată / și ciubuc ți-a dat babuța

Căci ciubucul meu îmbată / și în leagăn, huța, huța!

VLAD: Meșteră ești, cântăreață ești, dar sufletul nu mi-l liniștești.

 645

HÂRCA Face maica ce pohtești! Ham să-i pun ciobul și s-o haduc să-i sfârâe călcâele ! Sa știu bine
că s-o răsturna pământul! Tu, Kiosea, adună-ți hortacii și să păziți poiana, să nu miște buruiana.

KIOSEA: Las’pa mine, Hârco!

(Scoate pe țigani cu biciul, toți cântă până se depărtează:Nr.15)

SCENA III

Vlad-Hârca, doi draci.

VLAD (se așează pe un trunchi cu capul în mâini)

Să te văd, babă necurată, ce-ți pot vrăjile!

HÂRCA (întrebuințând toată arta ei, bate cu toiagul în pământ, scuipă, șueră, suflă, se
schimonosește) Săriți, spânzurații iadului, Avestița, aripa Satanii! Tu, Puha! Tu Miha ! și tu
Sarsailă, și tu Cornorilă, și tu, Aghiuță, și tu Michiduță, veniți; să rămână-n fundul gheenii numai
Belzebut, tartorele iadului și cu Satan cornoratul, demonu hăl bătrân.

(Se face întuneric. Pe Hârca o luminează o rază roșie. Sub scenă se formează un cor infernal:
imitație de animale, zornăit de lanțuri și bubuit de tunet. Hârca aprinde două masalale 173 și face cu
ele figuri cabalistice, dansând aiuristic).

Ho ! Acum să-mi ieșiți la fața luminii! (Scena se face roșie).

AGHIUȚĂ (înclinându-se ) La poruncă!

MICHIDUȚĂ (înclinându-se): La ordin!

HÂRCA (dându-le cu făcliile- cap): Ce miorlăiați așa, mă, dașuchiaților?

AGHIUȚĂ: Ne bătea Satan hal bătrân !

HÂRCA: Să încalecați acuma pe câte o prajina de alun și să-mi veniți înapoi, sa faceți frumos ! ( Îi
atinge cu prăjina peste picioare. Dracii ies și apar imediat călare pe câte o prăjină subțire.)

Acuma, plecați și aduceți pe fata rumânului din casa asta, vie, nevătămată.

DRACII: La ordin. (Ies țopăind amândoi).

HÂRCA (stingând făcliile) Să trăiți, dracii mamii!

173
Erau torțe de rășină înfipte în druguri de fier.(Lazăr Șeineanu). Se foloseau curent la vrăjit, dar și în viața de toate
zilele, în cort, în armată, pe câmpul de luptă, etc... până spre vremurile noastre.
 646

(Se duce la Vlad și-l gâdilă cu un pai în ureche)

Nr.20: (cântă) “Scoală, scoală, boer mare / și te uită pe cărare

Să vezi ce bujor îți vine / Să nu-l lași pe mâini streine.

VLAD: (se deșteaptă greu, se întinde, se uită spre ușa Viorichii, care iese mașinal, condusă de cei
doi drăcușori)

SCENA IV

Aceiași, Viorica:

VIORICA: (aceeași melodie): Scoală, scoală, boer mare / și aprinde-o lumânare

și-o lipește-ntre icoane / și te roagă, mai dă-mi Doamne!

(Apucă de mână pe Vlad și-n mod mecanic pornesc încet spre fund, conduși de cei doi draci. Corul
infernal începe din nou urletul drăcesc sub scenă.)

SCENA V.

Aceiași, Îngerul.

ÎNGERUL (intrând din fund cu spada sus): Înapoia mea, Satanelor!

(Către Vlad și Viorica, dupe ce dracii au dispărut, iar Hârca a căzut cu fața la pământ): Deșteptați-
vă copii! Sus, inima și mintea ! Sunteți români și creștini curați; și bala diavolului nu trebue să
pângărească creștetul vostru. Vrednică este tinerețea de nuntă, ca grâul copt de secere. Creșteți și vă
înmulțiți în numele Domnului și-l binecuvântați în toate zilele vieții voastre! Adu la lumină, Vlade,
și pe țiganii pustiului! Îți poruncesc, amin !

(Îngerul iese, țiganii care căzuseră cu fața la pământ, în fundul scenei, se ridică și cântă.Melodie
indiană, gl.6):

CORUL ȚIGANILOR, nr.21: “La țara ce ne-a dat viață / În mersul nostru, ne gândim

Și -n cântări pline de dulceață / Noi căutăm să o zărim, Jo! jo!

Pe văi, mereu, Jo!jo! / Fugi, calul meu

 647

În cântări pline de dulceață / Noi căutăm să o zărim / Țara de visuri pe care o iubim! 174

SCENA VI

Aceiași, Bârzu

BÂRZU cântă Nr.22:

Foae verde măr domnesc / Spune când te întâlnesc, of, of.

Că și-aseară am venit / și nu te-am găsit, of, of.

Am găsit lacătul pus / și vecinii mor de rîs, of, of, of, of, of, of.

VIORICA (aceași melodie:) Măi bădiță brașovene / Dacă-ți trebue muere /Of, of

Vin’ la Taica și mă cere ! și mă ai muere, of, of.

Nu mă lua de la surcele / Vai de păcatele mele, of, of.

BÂRZU: Foae verde de mohor / Inima-mi arde de dor, of, of.

Și dacă-ndrăznesc s-o spun / Toți îmi zic nebun, of, of.

Și de-oi rămânea mofluz / Nimenea n-o face bâz, of, of.

VIORICA: Vai, bădiță, dor ți-o fi / N-am prin cine ți-oi vesti, of, of.

Doar prin lună, voie bună / și pe stele, jele, of, of.

Eu sunt puică de român / Dumneata unchiaș bătrân, of, of.

BÂRZU: Nevestică.

VIORICA: Bărbățele!

BÂRZU: Știi ce ?

VIORICA: Zii!

BÂRZU: Vino dupe mine !

VIORICA: E mai aproape cămașa ca șuba.

174
India veche.
 648

BÂRZU: Păi ce-o zice bădița Gângu?

VIORICA: O să zică așa cum om cânta noi.

VLAD: Hâș, lăstunule!

BÂRZU: Un așa boer, cu o țerancă prosta! Unde este babacu’ să te veadă, să te afurisească ?

HÂRCA Nu te mai umfla în gușe, degeaba, ofticosule, răpănosule, ca Viorica nu mai este de teapa
matale.

BÂRZU: (dându-i brânci): Țe te amesteți tu, faraoană?

HÂRCA (Ciocnindu-l cu prăjina): U! ghiuj bătrân ! Ai mânca tu mere din sân? Până nu ți-oi face
eu de dragoste, nu te iubește Viorica!

TOȚI: Hai să vedem și noi minunea asta!

BÂRZU: Hai, Hârco, că-ți dau o sfânțoaică !

TOȚI: Hai, hai!

HÂRCA (scoțând o cracă de măr și o sticluță cu apă).

BÂRZU: Bine, Viorică, nu spuneai tu că nu vei lua nițiundata un boeriu, că nu vrei să te duți la oraș
să te îmbrați boerește? Să lași oițele și pe Murguța? Ma, acuma, de țe ți-am căzut-o cu urâtu’?

VIORICA: Ba să mă bată stelele, dacă mi-e urât de dumneata ! Ce am eu cu dumneata?

BÂRZU: Cum ne zucam noi odată d’a Baba Oarba?

HÂRCA C-așa zău, arată și boherului cum va jucați d’a Baba Hoarba!

VLAD: Ba eu zic una !

TOȚI: Ce, ce?

VLAD: Să se facă domnul Bârzu –Baba oarba și s-o ghîcească pe Viorica și de-o prinde-o i-o dăm
de nevastă.

BÂRZU: Primesc.

HÂRCA (scoate o bazma din traistă și leagă pe Bârzu la ochi)

CORUL: nr. 23
 649

“Baba, baba oarba / Unde-ți este roaba? Oarbă ici pe loc / E că ard în foc!

Oarba-aici colea / Ia-te dupe ea

HÂRCA: Roaba dac’ai prinde / Capu’ ți-i aprinde.

Roaba ici-colea / Ia-te dupe ea.

(Bagă toiagul printre picioarele lui Bârzu care cade în hazul general).

HÂRCA (ridicându-l) Beși mo! Ca va ia bengosu’. Lăsați pe Voinicosu’ să-și prindă frumosu’

VIORICA (cântă în zeflemea):

Nr.24: “Vai de mine, ce păcat

CORUL: Neică neiculiță

VIORICA: Am rămas fără bărbat

CORUL: Neică neiculiță

VIORICA: Vai de mine ce-ntâmplare

CORUL: Neică neiculiță

VIORICA: Am rămas iar fată mare

CORUL: Neică neiculiță

VIORICA: Iacă-mă-s acu’ntre doi

CORUL: Neică...

VIORICA: Cum să-i iau pe amândoi?

CORUL: Neică…

VIORICA: Decât să nu iau niciunul

CORUL: Neică...

VIORICA: Mai bine plec cu stăpânu’

CORUL: Neică...
 650

VIORICA: (sare de gâtul lui Vlad)

BÂRZU (aruncă bazmaua de la ochi și se repede la Viorica): Viorico! (rugător) Știu că nu-ți plațe
de mine! Știu că nu ne potrivim, dar nu pot să te las.

HÂRCA (apucându-l de pleoșpana halatului): Vino mai bine la mine, să-mi hi jinere, c-amândoi ne
potrivim ca doi porumbei p-o baligă !

BÂRZU: (dându-i brânci): Piei, Satano, duh blestemat, că tu ai învârtit lucrurile, cu farmecele tale.
Parcă nu știu eu cât mă iubea Viorica!

HÂRCA: Ca sarea-n ochi. Ian’ să-ți descânt mai bine !

BÂRZU: Ba scoate mai bine pe Aghiuță, să vezi cum o faci pe Viorica să se topească dupe mine

HÂRCA: Ba nu, că iar vine Sfântu’Îngeru’

KIOSEA: Cu sabia de foc

ȚIGANUL I : Cu haine de lumină.

ȚIGANUL II: Cu păru de haur !

VLAD: Dacă vrei, Hârco, vă trimite și vouă, Dumnezeu, un înger păzitor

ȚIGANII: Haoleo!

VLAD: Să chemați aici pe părintele Năstase.

HÂRCA: Popa Năstase? Nu, să nu vină popa Năstase. Popa Năstase mă ocara’n tot veacu’ că de ce
umblu cu farmece, de iau laptele vacilor și mintea fetilor și sparg cășile oamenilor? “Ai să hi talpa
iadului, Hârco”, zice Popa Năstase

ȚIGANII: Haoleo, haoleo, haolica numa’ Doamne, etc.

SCENA VII

Aceiași, Gângu, Lăutari, Preotul bătrân Năstase.

(Lăutarii cântă marșul miresii).

UN ȚĂRAN cu plosca:

Am venit să luăm pe tânărul împărat / și pe Ileana Cosânzeana./

 651

N-avem târnăcop în mână/, ci numai o ploscă plină./

Și n-avem sămânță de vorbă / Nici zeamă să faci burta tobă /

Aici avem țuică de Pitești / Doar guști și te veselești.

HÂRCA (se repede și sărută mâna popii): Tetrail, odel, Lovai!

ȚIGANII: Sarumâna, Parinteo!

POPA NĂSTASE (unuia): Cum te chiamă, mă, balaoacheșule?

ȚIGANUL I: Burila ma chiama!

POPA NĂSTASE (stropindu-l cu busuioc): Ion să te cheme! În numele Tatălui și al Fiului și al

Sfântului Duh!

ȚĂRANII: Amin!

HÂRCA Da pa mine cum sa ma cheme parinteo?

POPA NĂSTASE: Tu să iei toată laia și s-o duci în vale la “Balta cu crapi”: Vreau să vă botez.

VLAD: Și eu să vă fiu naș !

VIORICA: Și vă dă boerul 100 de pogoane de pământ.

HÂRCA: Pai să ne dea și lemne să ne facem bordee.

POPA NĂSTASE: Ați auzit voi de Iisus Cel răstignit?

KIOSEA: L-am vazut pa Cruce.

UN ȚIGAN: Saracu’, pupa-i-aș talpile Lui

POPA NĂSTASE: Mai alb ca zăpada îl veți vedea și mai strălucitor ca soarele!

GÂNGU: Acuma, să fiți cumsecade.

BÂRZU: Adică să nu fiți țigani.

GÂNGU: Că face nuntă boerul Vlad cu fie-mea Viorica.

POPA NĂSTASE: Dumnezeu să-i norocească.

BÂRZU: Da’ eu ce mă fac?

 652

POPA NĂSTASE: Dumneata să fii cuminte ca mai nainte.

HÂRCA: Sa nu fii prost cum ai mai fost.

KIOSEA: Și să nu te mai legi de fetili oamenilor.

GÂNGU: Să cânte lăutarii.

HÂRCA Sa joace țiganimea. (Marșul miresii, chiuituri și veselie mare)

Cortina.

ACTUL III

(Acelaș decor. Țiganii și Părintele Năstase)

POPA NĂSTASE: Acuma, că sunteți creștini, trebuie să învățați datinile noastre creștinești. 175
HÂRCA și KIOSEA: Hapai sa ne înveți, Taica Parinteo!

POPA NĂSTASE: Să știți și voi că toate câte sunt, de Dumnezeu sunt făcute în 6 zile.

ȚIGANII: Haoleo, Dumnezeleo!

POPA NĂSTASE: Dumnezeu a făcut pe oameni buni și oamenii s-au făcut răi; și atunci Dumnezeu
a trimes pe pământ pe Fiul Său, pe Domnul Iisus Hristos. (le arată icoana). Vedeți-L !

ȚIGANII: Haoleo, mânca-i-aș ochii !

KIOSEA: Cu părul ca grâul copt!

ȚIGANCA I: Cu manta roșie.

ȚIGANUL II: Și n-are șizme în picere.

POPA NĂSTASE: Apăi n-are cizme. Domnul Cristos nu era fudul și umbla desculț.

ȚIGANCA I: Ca noi!

POPA NĂSTASE: Iar Maica Lui, când pornea în călătorie, umbla călare pe măgar!

175
Catehismul acesta caraghios, ca și întregul act III, este întru totul original Popian, copiat însă după natură.n.n.
 653

ȚIGANII: Ca noi!

KIOSEA: Vezi, Taica Parintele, boherii nu e creștini buni!

HÂRCA: Ei umblă cu motobila, de calcă toate gâștile hoamenilor

ȚIGANUL I: Și porcii.

ȚIGANUL II: Ba și câte-o baba Kioara !

POPA NĂSTASE: Acuma, fiindcă v-ați botezat în Cristos, în Cristos o să vă și îmbrăcați!

KIOSEA: Adică, cum, mânca-ți-aș barba?

POPA NĂSTASE: Adică, sufletul vostru să fie curat de rele și de duhul diavolului. Să nu mai
mințiți, să nu mai furați, să nu mai beți rachiu.

KIOSEA: Iarta-ma Taica Parinteo, da’ ieu spui dirept!

POPA NĂSTASE: Adică cum?

KIOSEA: Sa fiu al…. iaca-cui, dacă nu spui dirept! Cum o sa ma las eu da minciuni? Noi, țîganii
murim daca nu mințim și nu ciordim… Macar cât de cât!

POPA NĂSTASE: Să nu mai umblați cu farmece și descântece, căci acestea de la Diavolul sunt!

HÂRCA Bine, Taica Parinteo, da’ eu știu sa fierb burueni de leac și sa descânt da buba și da
junghiu și da soare săc și da puitura, și da varsatura și da spor la vite și la casa homului, și la staulul
dobitoacelor de navastuica și de șarpe, da napârca și da umflatura și da gușter...

KIOSEA: Ho, fa, nebuno, c-ai facut mora-n cap la Taica Parintea.

POPA NĂSTASE: Pentru toate astea, Hârco, are cârmuirea doftori, care dau doftorii fără
descântece!

ȚIGANUL I: Hauliu, dar’ar benga –n iei da doftori. Las’ ca mi-a dat mie un doftor salimara ! Era
foc!

ȚIGANUL II: Și pa mine m-a’nțepat c-o sulă de m-a usturat la inima!

KIOSEA: Beși mo! Ca va ia Nichipercea ! Da Hârca nu va tae supt limba ? Nu va lasa sânge?
POPA NĂSTASE: Tăceți, c-o să fie bine de voi!
 654

ȚIGANUL I: Eu, Taica Părinteo, de toate m-oi lasa, dar de purcelașii miei, ba! La noi porcul e
pasărea ha mai frumoasa, numa nu știe sa zboare.

ȚIGANCA II: Daca n-are pene!

HÂRCA: Da cu cartile poci sa dau Taica Parintele?

POPA NĂSTASE: Nu, că și cărțile sunt tot de la diavolul !

HÂRCA: Da’cocoanele da ce dau cu cărțile toată noapcea ?

POPA NĂSTASE: Bine, boerii sunt boeri, treaba lor! Când ați ajunge și voi boeri, dați și voi în
cărți. Până atunci, să-nvățați să dați cu sapa, cu coasa, cu securea.

KIOSEA: Da cu barosu’nu?

POPA NĂSTASE: Da, da, și cu barosu’. Cu barosul veți face scule pentru lucrat pământul.

KIOSEA: Haa, eu nu ma las de ciocan și de nicovala. Pa noi așa ne-a ursat Dumnezelea sa fim
caldarari, lacatuși.

ȚIGANUL I: Da broaște, da uși. Mesterii lacatuși, meșterò!

ȚIGANUL II: De chiàpteni sa fie da cap, la boheri și la cocoane

KIOSEA: Eu când n-am nicovala, bat cu piatra pa bolovan și tot bat.

ȚIGANUL I: Eu nu ma despart de Martin, sa știu bine că mi-ar scoate limba din gât. Noi o să ne
potolim, dar când ne-o încinge dorul de hoinareala, eu tot mai dau o țâră roata cu Hursu’ pân’ ale
sate! Că hursu’ calcă oameni pe șale și eu îi cânt și-i sun darabana, iac-așa:

“Lasă-mi-te ușurel / Pre biet homu’ vai de el

Lasă-mi-te mai la vale / Pe spinare și pa șale”

POPA NĂSTASE: Bine, bine, om vedea, noi!

KIOSEA: Beși mo ! Alos la baros! (Toți apucă ciocanele).

KIOSEA (cântă):

Nr.25: Foii suflă, focul arde, fierul roșu strălucește

Și ciocanul, de sus cade peste fierul strâns în clește.

 655

CORUL: Tic, tac, cioca –boca,( bis), peste fierul strâns în clește.

KIOSEA: Coase ce lucesc în soare / Seceri strâmbe și zimțate

Ascuțitele topoare / Din a Kiosei mâini ies toate.

CORUL: Tic, tac, cioca- boca / (bis), Din a Kiosei mâini ies toate.

KIOSEA: Fac și clește și frigare / și căldări fac, de aramă

Tigăi fac, fac și grătare / Bune pentru fript pastramă

CORUL: Tic, tac, cioca-boca, etc.

POPA NĂSTASE: Așa, toate sunt bune și de folos. Cine știe meșteșug, să-l ție, că meșteșugul e
brățară de aur.

HÂRCA: Și gatu’ palnie de hargint.

KIOSEA: Huo, baragladină!

POPA NĂSTASE: Pe tine, Hârco am să te fac secerătoare

HÂRCA : Din găcitoare și vrăjitoare?

CORUL: Seceri azi și seceri mâine / Să ai totdeauna pâine

Iar morarul ca un moș / Îți aruncă grâu-n coș.

Tic Tac-cioca boca,etc

Secerați, țigani, cu toți / Să nu vă mai zică hoți

Secerați în mândra vară / Să vă scuturați d-ocară.

Tic-tac, etc...

POPA NĂSTASE: Munca e sfântă, copii. Voi, țiganii, de acuma nu mai munciți pe moșiile
boerești; fiecare își varsă nădușala pe bucățica lui de pământ și pentru el și copiii lui. Boerul Vlad
vă mai dă încă 100 de pogoane de pământ, de veți fi harnici de el.

ȚIGANUL I: Haoleo, pământișoru’ nostru!

ȚIGANUL II: Trebue să ne facem căși.

 656

POPA NĂSTASE: Deocamdată vă faceți bordee bune și călduroase

KIOSEA: Decât bordei, mai bine mormânt.

HÂRCA: Mai bine stam în cort.

POPA NĂSTASE: În cort? Ești bătrână și nebună.

HÂRCA În cort. (cântă, nr.26):

Cortul meu, cârpit cu zdrențe / Moștenit de la străbuni

Stau în el cu bulibașa / și pe ploi și pe furtuni

Nu vreau curte boerească / Nici palat împărătesc

Pe nimic din lumea asta / Nu dau cortul țigănesc.

Sunt țigancă și nu-mi pasă / Că mi-e neamul blestemat

Toți îmi spun că sunt frumoasă /Of, of, of, of! și Zulina m-au chemat!

ȚIGANUL I: Tot cortu’ he mai bun, Taica Parinteo! Bordeiul, cum îl pui pe măgar, când ne
mutăm?

POPA NĂSTASE: Bată-vă Dumnezeu! Păi de-acuma nu vă mai mutați!

ȚIGANUL II: Păi, cum, ne lasă Premarele? Că noi numai trei zile havem direptul să ședem într-un
sat.

POPA NĂSTASE: Acuma sunteți creștini, vă facem și biserică.

HÂRCA: Da’no s-o faceți de caș, Taica Parinteo, că haștia o manancă.

POPA NĂSTASE: Vă facem și școală.

ȚIGANUL I: Haoleo, șicoală, haia nu e bună

POPA NĂSTASE: De ce, mă, Ioane?

ȚIGANUL I: Fincă acolo ne dă mardeală

ȚIGANUL II: Și ne pune la jenuchi, ca pa rumâni!

 657

KIOSEA: Ho, mă, cu voi n-o mai scoate la cap Taica Popa

POPA NĂSTASE: Acuma v-am botezat, trebue să vă luați gândul de la pribegie și să trăiți dupe
datinile creștinilor.

HÂRCA Ca rumânii?

KIOSEA: Și ca nașu’Vlad.

ȚIGANUL I: Și ca nășica Viorica

KIOSEA: (către țigani): Vreți moră?

TOȚI: Să fim boheri?

HÂRCA: Huo! Balaurilor!

POPA NĂSTASE: Să faceți armată!

ȚIGANUL I: Eu mă fac jândari!

ȚIGANUL II: Eu mă fac toboșar!

POPA NĂSTASE: Să vă faceți orice, numai oameni de treabă să fiți! Să vă apărați moșia de
dujmani!

TOȚI: Da, da, să fim viteji!

Nr 27 (Pe melodia lui Johann Strauss fiul din Voievodul țiganilor):

“ Fă-te frate, militar / Nu mai sta pe gânduri

Să bem toți dintr-un pahar /Moarte-n a lor rânduri.

Căci să știți că noi luptăm / Pentru Tron și Țară

Și ‘napoi să nu ne dăm / Dujmanii să piară!

Fă-te frate, militar / Lasă-ți muma, tata;

De dujmani n-avea habar / De luptă fii gata!”etc

POPA NĂSTASE: Așa, copii ai pustiului, veți fi soldați viteji și vitejii sunt răsplătiți dupe izbânzi,
cu moșii și vite, cu averi și bogății, luate de la dujmani. Cine e mai viteaz, să meargă în fruntea
voastră?
 658

TOȚI (arătând pe Kiosea): Hăsta, hăsta, hăsta!

HÂRCA Hăsta, Parintea, intră-n doi ca-n doisprezece și nu-l scoate nici douăzeci și patru!

POPA NĂSTASE: Dar primar pe cine puneți?

ȚIGANII (toți arătându-se pe sine): Pa mine, pa mine !

POPA NĂSTASE: Stați că nu e așa. Cine a fost vătaful vostru?

ȚIGANII (arătând pe Kiosea): Hăsta, hăsta!

POPA NĂSTASE: Atunci, tot el o să fie! El răspunde pentru voi, el vorbește în numele vostru.

CORUL ȚIGANILOR cântă: nr. 12.

“Se traiasca primaro / Ca sa fie mai baro

De ne-o prinde la ciordeala / Sa nu prea ne dea mardeala

Că lupu’ paru și-l schimbă / Da’ naravu’ și-l mai plimbă.

Se traiasca primaro / Ca sa fie mai baro !

POPA NĂSTASE: (scoțând iconițe din traistă): Pe cine chiamă Ion?

ȚIGANUL I: Pa mine, Taica Parintea

POPA NĂSTASE: Na, ține iconița cu chipul Sfântului Ioan Botezătorul. Acum, la asta te-nchini,
iac-așa! ( Îi pune mâna): În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin. Sfântul Ion se va
ruga lui Dumnezeu pentru tine, ca să te țină sănătos, să fii ferit de boli, de necazuri, să ai minte și
noroc.

ȚIGANUL I (sărind în sus și pupând icoana ): Haoleo, sfince Ioanie, pupa-ți-aș ciocu’.

POPA NĂSTASE: Pe cine chiamă Nicolae?

ȚIGANUL II: Pa mine, Taica Parintele!

POPA NĂSTASE: Uite sfântul tău.

ȚIGANUL II: Hauliu, ce barba halba are !

ȚIGANUL III: Și țoale de popa !

ȚIGANUL I (uitându-se): Și n-are păr, neam !
 659

POPA NĂSTASE: Hei, Sfântul Nicolae are grije de tine și când ăi fi în primejdie de moarte te
scapă, și de-i fi bun și milostiv, îți dă pungi cu bani!

ȚIGANUL III: D’apăi nouă, cine ne aduce bani?

ȚIGANUL I: Să ne dea hăsta și nouă câti-un pol!

ȚIGANUL II: Ia, cărel, vericule! Ție să-ți dea sfântul tău.

ȚIGANUL III: (se repede și-i ia icoana cu Sfântul Nicolae. Se încinge o păruială cu adevărat
țigănească)

KIOSEA: (Punând biciul în funcțiune): Beși mo! Că vă ia bengosu’ ! Nu vă e rușine, ma de taica

parintele?
POPA NĂSTASE: Fiți cuminți, că toți veți fi bogați întru Domnul Iisus Cristos. Uite, acuma vine
boerul Vlad și cocoana Viorica -nașii voștri- și vă împart țoale noi și cămăși și încălțăminte nouă
pentru creștinarea voastră. Ia-n uitați-vă spre răsărit. Ce vedeți?

HÂRCA: Sfântu’Hangeru cu sabia da foc și cu păru haur și cu țoale de zapada.

(Apare Îngerul. Toată lumea îngenunchează în fața îngerului care apare luminat în fund. Popa
ridică sus Crucea)

CORUL cântă nr.28:

“Nouă azi ne-a răsărit /Domnul Iisus Cristos

Mesia Cel mult dorit / Domnul Iisus Cristos

Din Fecioară s-a născut / Domnul Iisus Cristos

Și cu lapte s-a crescut /Domnul Iisus Cristos

Cu scutice s-a’nfășat/ și în brațe s-a purtat

Cum e robul de zmerit/ și pe noi ne-a mântuit.

(Îngerul se retrage încet pe dâra de lumină)

PREOTUL NĂSTASE (ridicându-se): Cântați și voi, cântăreți ai pustiului și ziceți ca mine:

În numele Tatălui.

ȚIGANII (repetă) În numele Tatălui.

 660

PREOTUL NĂSTASE: și al Fiului.

ȚIGANII (repetă) : și al Fiului.

PREOTUL NĂSTASE: și al Sfântului Duh.

ȚIGANII: (idem).

PREOTUL NĂSTASE: Amin.

ȚIGANII: Amin.

PREOTUL NĂSTASE: Acum, sculați, luminați, și cu inima curată.

(Țiganii se scoală buimăciți de lumină și se închină mereu. În depărtare de aude corul țăranilor, )
nr. 29

“Voinic, boerul Vlad pornește vesel și voios

Iar codrii se trezesc de-un vers răsunător: tra lalala.

Ce dulce este și frumos un trai de vânător, un trai de vânător.

Pe strâmtele cărări / Aleargă cerbii speriați

Că știu cine e Vlad / Boer între ceilalți.

Trala la la, ce dulce este și frumos, un trai de vânător, / un trai de vânător.

Pe culmi vine furiș / Iar cucul cucuind cu foc / Din tainicul frunziș / Îi cântă de noroc

Trala la, ce dulce este și frumos un trai de vânător /bis.

(Veselie mare și gălăgie, lăutari).

SCENA III.

Toți cei dinainte, Bârzu, Gângu, Vlad, Viorica, Țărani.

(Toți îmbrăcați cu straie țărănești, de sărbătoare).

ȚĂRANUL I: Sărutăm dreapta, Taică Părinte !

GÂNGU: Să ne trăiască finii !

BÂRZU: Cam balaoacheși fini, numai de s-ar lăsa de meșteșugu….„!

 661

POPA NĂSTASE: Tot supărat ești, domnule Bârzu? Ce Dumnezeu?

VLAD: Ori bucatele nu-i plac! / Ori de noi nu-i este drag!

BÂRZU: Ba și bucatele-mi plac și de voi îmi este drag; dar....

HÂRCA: E un dar! E undeva ceava! (arată la inimă). Da, hașa e dumnealui. D’aia și-a pus și casa
la o margine de sat, arazna, vorba cântecului:

(cântă, nr.30): “La o margine de sat / zău, zău

Șade Bârzu supărat, zău, zău, zău.

Ce șezi Taică, supărat, zău, zău / Ori dorești un sărutat, zău, zău, zău.

BÂRZU (cântă):Cum să nu fiu supărat?

CORUL: Zău, zău!

BÂRZU: Când mândra s-a măritat

CORUL: Zău, zău, zău. (rîs general).

VIORICA: Bată-te să te bată, domnule Bârzu, ce glumeț ești! Asta ar fi peste putință!

HÂRCA Dumneata ești c’un picior în groapa !

KIOSEA: Și-altu’ șontorog!

(rîs general).

GÂNGU: De-acuma’ncolo, noi ăștia,… calea bisericii!

TOȚI: Așa, așa!

VLAD: Oameni buni și iubiții mei fini! Vă mulțumesc pentru bucuria ce mi-ați pricinuit, azi,
fiecare-n felul lui. Nunta mea cu Viorica a fost o petrecere fără pereche pe meleagurile noastre. Mi-
ați cântat de m-ați încântat și v-ați arătat dragostea voastră pentru mine, fiecare dupe puterea lui. Îmi
pare bine că acuma, când nu mai sunteți clăcașii mei, îmi purtați tot așa de mare dragoste și păstrați
amintirea părinților mei, boerii Chicioreni. Și eu voi fi cu toată inima al Dumneavoastră. 176

176
Este o aluzie directă la reforma agrară abia înfăptuită în 1924, care se suprapune peste dezrobirea țiganilor din
timpul lui Millo. Cum am afirmat mai sus, piesa este actualizată în Vâlcea, în anii de după primul război, 1920-30.
 662

GÂNGU: Boerule și ginerele meu drag, mă podidesc lacrămile când te văz îmbrăcat în portul nostru
țărănesc și lângă țăranca mea. (Ridicând plosca): Noroc și voe bună să vă dee Dumnezeu.

PREOTUL NĂSTASE: Bucuria mea este și mai mare: boeri, țărani și țigani, adunați într-un singur
mănunchi, proslăvesc astăzi pe Dumnezeu. Cer de la El să coboare asupra tuturora binecuvântarea
Sa cerească.

GÂNGU: Amin.

LĂUTARUL: Eu de diblă m-oi lăsa / Când mi-o suna scândura /Popa cu cădelnița. Vivaaat!

HÂRCA: Taica Parintele și voi boheri, noi pe dibla ne-am cântat toată veselia și toată jalea vieții
noastre. Dibla care chânta la bothezurile și la nunțile dumneahoastră, a noastră este.

KIOSEA: Gâci, găcitoarea mea ! Țăndărica, lemn uscat / Adusa din Țarigrad!

VLAD: Mă, da’ grea cimilitură: dibla.

KIOSEA: Să ne spue Hârca povestea diblei:

TOȚI ( în timp ce se fac numai ochi și urechi): Să spue Hârca! Hârca !

HÂRCA (dupe ce trage din pipă, recită cu glas duios și acompaniament de doină (nr.31).

A fost un împărat, odată / și-avea un trandafir de fată

La soare te puteai uita / Dar la ea, ba!

Și-o’ mpețisera, soție / Crai mulți și Feți frumoși, o mie!

Dar împăratu’ cu’ncruntare / Gonia pe toți cu înfruntare

Căci vrea de jinere să-i fie / Unul isteț, care să știe

Să scoat-un lucru minunat / Cum altu’ nu s-a mai iscat.

Și a venit un Crai limbut / și-a zis: “fac lucru nefăcut”!

Dar, orice el, din mâini, scotea / Nimic nu i se socotea.

Și era Craiu- așa frumos / Ca sfântu’soare, luminos.

Craiul bătrân, înfuriat / În beciu-adânc l’a’ntemnițat

În beci adânc, ca printre fiare / Să vază raze de la soare.

 663

Matuia, fata de-mpărat / Adânc în suflet s-a’ntristat

Și noaptea se înfurișa / Zăbrelele îmbrățișa

Iar câte lacrimi a vărsat / Ai face o fântână-n sat.

Odată, straja o zări / Ori fetii i se năzări

Că-n grabă, păr și-a jumulit / și-l azvârli celui iubit

Și galbena cosiță, jos / căzut-a lângă Făt Frumos.

Voinicu’, păru-a sărutat / și-a adormit și a visat

Că zâna i s-a coborât / Ca să îi ție de urât.

Și plan făcură amândoi / Să răsucească strune moi

De-a lungul unei mici cutii. O, la nevoe ce nu știi!

Și mai făcu un harc ușor / Din păr și dintr-un bețișor

Pe strune trase inimos / Iar strunele plânjau frumos

Ori mai veselnic răsunau / Cum gândurile porânceau.

&&&

Și a trecut așa, un an / Era-mpăratul în Divan

Când un boher, nu prea dăștept / Zise: “O, Doamne, bun și drept

Un lucru foarte minunat / Se-ntâmplă în al tău palat

Să te grăbești, Măria Ta / La temniță, spre-a asculta”!

Sări ca ars, bătrânul ciot / și dupe el, divanul tot

Și toți rămas-au împietriți / și ascultau nedumiriți

Lângă fereastra cu groși drugi / Veniră și oșteni și slugi

Și-acum rîdeau și-acum plângeau / La cântecul ce auzeau

&&&
 664

Ce să mai spui? L-au scos pe Crai / Din închisoare cu alai

Și nunta care s-a făcut / Când dibla-n lume s-a născut

N-o să mai fie-n veci de veci. /

Cântări fierbinți din strune reci

Cântări fierbinți c-al nostru neam ! / A noastră-i dibla, neam da neam.”….

BÂRZU: Frumoasă poveste, mai frumoasă ca tine, baraoană, garaoană!

VLAD: Vezi, unchiule? Și feciorul de’mpărat s-a vindecat de dragoste!

BÂRZU: Hoțule, păi dac’a luat fata?

VIORICA: Bine, să fi făcut și dumneata măcar o cobză!

BÂRZU (rîzând cu haz:) Bată-te să te bată, acuma vă iubesc ca pe copiii mei, și fiindcă eu nu am pe
nimeni, vă dăruiesc ohavnic vouă și moșioara mea.

TOȚI: Ura, să trăiască domnu' Bârzu!

BÂRZU (către țigani): Să trăiți și voi, balaoacheșilor! Vă dăruiesc și vouă pe împăratul oilor.

ȚIGANII: Mie,mie, mie!

VLAD: Ei sunt finii mei, unchiule, mulțumesc lui Dumnezeu și părintelui Năstase că mi-au ajutat
să-i strâng de pe drumuri. (Către preot) : Sufletele lor, Sfinției Tale le încredințez ; și pentru grija
asta, pământul ce unchiul mi-l dăruește, îl fac la rîndu-mi danie sfintei biserici, să-i fie în veci de
veci!

POPA NĂSTASE: Amin!

VIORICA: Să vină oamenii cu darurile pentru finii mei!

(Țiganii sunt orânduiți în dreapta, iar sătenii în stânga. Două slugi dau fiecărui țigan un pachet
mare cu haine și rufărie.)

CORUL: (nr.32): Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și'mbrăcat, Aliluia! (De mai multe
ori).
 665

HÂRCA (Dupe ce s-a terminat cu darurile, cade în genunchi:)

De acuma, Doamne sfinte/ N-am mai bate, iarna, vara

Drumurile neumblate /Fiind tuturor ocara.

De-acum sta-vor și țiganii/La un loc făcându-și vatră

Cortul cel cârpit cu zdrențe /Se va face zid de piatră.

Într-o zi, la-ntreaga lae/Se-arătă un sfânt arhanghel

Cu cosița lui bălae; /Iară Popa-n Tetravanghel

Ne citi de mântuire/de Botez, de Iisus Domnul,

Vrednici azi de izbăvire de pe ochi ne-a luat sovonul177 (Se ridică.)

(Și continuând, ca inspirată) : În numele Tatălui!

ȚIGANII (fac muți, semnul Crucii.)

CORUL: Câți în Hristos v-ați botezat....

HÂRCA: Și-al Fiului!

ȚIGANII (fac semnul.)

CORUL: În Christos v-ați și'mbrăcat!

HÂRCA: și al Sfântului Duh!

ȚIGANII (idem.)

CORUL: În Cristos v-ați și'mbrăcat.

HÂRCA: Amin!

TOȚI: Amin!

CORUL: Aliluia....

VLAD: Să vină pâinea și vinul. (Se împarte vin și pâine.)

177
sovon, zovon: broboadă, văl.
 666

HÂRCA: Să cânte ciocârlia!

(În joc general, cade cortina.)

SFÂRȘIT

Anul 1925-1940

COPILUL ȘTIINȚEI

Comedie în 3 acte

Traducere din rusește în limba franceză și apoi tradusă în limba română cu modificări și adaptări de C.C.
Popian 178. Ultima versiune din 1940 transcrisă de C.C. Popian.179
178
Oltenizată, zicem noi. Ne-a fost imposibil să ghicim autorul rus al originalului. Neavând nici textul original, nu
putem ști cât din acest text a fost prelucrat, schimbat, adaptat de Maestru, cum făcea, în general. În schimb, l-a jucat de
multe ori și îl prezenta ca fiind de Cehov. De ex. în 1928 Popian a jucat această piesă la Golești-Argeș sub numele
”Elixirul tinereții”, ”cu modificări de C.P”,având rolul lui Dimente. v. Memorii vol.II.
179
C. Popian notează în Memorii : 20 ianuarie 1922 : Joc "Copilul Științei” de Cehov. Cu ofițerii Reg. 2 Vâlcea. Când
a apărut Căpitanul Mărculescu -de fel de la Corabia- în rolul doctorului Distilatov, cu o barbă blondă și chel și cu un
copil în plăpumiță, orăcăind, a fost un ropot de aplauze. S-a jucat foarte corect și în timpul repetițiilor ofițerii s-au
supus fără murmur la toate sucelile mele. Soția unui plutonier a fost o Marie adorabilă. Fondul- gras- pentru orfanii
de război.

10 iulie 1945. Termin de transcris în caietul meu mare de teatru, piesa "Copilul științei”, pe care eu însumi am tradus-
o din franceză și prelucrat-o pentru spectacolele mele. Am jucat de zeci de ori această superbă piesă: Sunt de neuitat
spectacolele de la Câineni-15 august 1925; Mihăești- 6 august, 1927; Golești - 23 aprilie, 1928; Sibiu, 1936, până la
Băbeni, 8 noembrie 1944, în plină ocupație rusească. Azi sunt 5 ani dela moartea fiului nostru scump, Tity.
 667

Persoanele:

ZOLOTILOF: stăpânul casei, de 35 ani

MARIA, soția lui 30 ani

DISTILOTOF doctor (cam paliu) 35 ani, (sau poate mai mult).

PRAVDIN avocat 30 ani

DIMENTE, servitor 65 ani

PAULINA, servitoare 25 ani

(Acțiunea se petrece undeva în Rusia)

ACTUL I

(O cameră elegant mobilată. O ușe-n dreapta cu o măsuță lângă ea. În stânga, un birou cu 3 scaune. În
dreapta, fereastră și 2 uși. În stânga 2 uși și în fund, iară două uși).

Scena I

ZOLOTILOF, MARIA:.

MARIA: E de nesuferit,.... fiindcă n-am posibilitatea să țin o servitoare, trebuie să stau toată ziua acasă.

ZOLOTILOF: Și cine-i vinovat, soro dragă ?

MARIA: Cine altul decât dumneata ? Fiindcă, dacă te-ai purta cum trebuie cu servitoarele n-ași fi fost
nevoită să dau afară pe Nasta

ZOLOTILOF: Ce curioasă ești, dragă ! Nu pricep cum poți vedea pe dos toate lucrurile. Cum poți să te agăți
de toate fleacurile ?
 668

MARIA: Fleacuri ?Te rog să nu mă forțezi să vorbesc mai mult. Nu sunt așa de nesimțitoare să nu înțeleg
aceste lucruri. Dumneata trebuie să fii mai serios, Domnule, să nu te cobori până la servitoare.

ZOLOTILOF: Pe cuvântul meu de onoare că n-am îmbrățișat-o. M-am întâlnit cu ea în ușe și dacă am întins
mâinile am făcut-o tocmai ca să n-o ating. Tu n-ai văzut bine gestul meu.

MARIA: Fugi că ești caraghios ! Te-ai ținut de ceapă ca să nu te ia vântul, vorba țiganului.

ZOLOTILOF: Mario !

MARIA: Nu vreau s-aud nimic. M-am săturat de minciuni ca de mere acre. Eu, deocamdată plec. Pe tine, te
privește. Dacă vine vreo servitoare să se angajeze, îți interzic s-o primești, dac-o fi tânără și frumoasă.

ZOLOTILOF: Cum vrei, drago. Și eu, de asemenea plec peste un ceas.

MARIA: Apăi... tot singur pleci, de altfel, când ai mai stat dumneata o zi-ntreagă acas’? Întotdeauna, ocupat
și iar ocupat. Mersi de așa atențiune (iese trântind ușa în fund)

ZOLOTILOF: Ce e și cu femeile astea, domnule ! Îți pică pe cap tocmai când nu le dorești. Hodoronc-tronc,
dragă nevastă !

Scena II

ZOLOTILOF și DIMENTE

DIMENTE (bătrân de 65 de ani. E îmbrăcat ca un lipovean, are barbă mică, roșie, și părul alb. Nasul roșu
și îndoit de vârf, bețiv și tare de urechi, dând o scrisoare):

Am adus o scrisoare, Domnule !

ZOLOTILOF: De la cine ?

DIMENTE: De la doctorul Dv.

ZOLOTILOF: Dă-mi-o-ncoace ! (Apucă scrisoarea și face semn lui Dimente să aștepte)

DIMENTE (înțelege ca să stea la spatele stăpânului care citește):

ZOLOTILOF (citește): ”Scumpul meu prieten, strigă împreună cu mine: Ura ! A dat peste mine cel mai mare
noroc posibil. Nu mai există, de azi încolo, bătrâni. Am descoperit mijlocul de a face din bătrâni tineri. O zi
voi veni la tine și-ți voi comunica pe larg invențiunea mea. Al tău, Distilotov.”

Al dracului șmecher, iar a mai născocit vreo prostie. Acum doi ani a descoperit o doctorie pentru
creșterea părului. Unui chel i-a luat o sumă de bani ca să-i dea alifia lui. Cum s-a uns nenorocitul cu alifia pe
cap, i s-a umflat țeasta cât un dovleac copt. Mă prind că și descoperirea asta nouă, tot așa are să fie.( Dă să
facă un pas înapoi, și dă peste Dimente). Ce te ții după mine, dobitocule ?
 669

DIMENTE: Păi nu mi-ai făcut dumneata semn ?

ZOLOTILOF: Ți-am făcut semn să mai stai puțin jos.

DIMENTE: Așa ? Atunci am înțeles ! Drace !

ZOLOTILOF: Ascultă Dimente, cocoana va pleca în oraș și ea. Dacă în lipsa noastră va veni o servitoare să
se angajeze, caută să-i vorbești cumsecade, dacă va fi tânără; dar dacă va fi vreo hoarcă bătrână, să-i spui că
n-avem nevoie. Ai înțeles ?

DIMENTE: De înțeles am înțeles eu, dar nu prea-mi dă mâna să pricep.

ZOLOTILOF: Adică de ce ?

DIMENTE: Fiindcă nu vreau să mă stric la ceafă cu coconița.

ZOLOTILOF: Hai, hai, și nu fii prost. Oricum, caută să ne gătești masa.

DIMENTE: Să fac cartofii cu carne ?

ZOLOTILOF: Ce vrei !

DIMENTE: Bine, dar am o grămadă de treabă de făcut

ZOLOTILOF: Du-te și fă ce zic eu

DIMENTE: Bine. (iese).

ZOLOTILOF: Ce tândală mai e și ăsta,Domnule ! L-aș da afară ca pe o măsea stricată, dacă nu mi-ar fi milă
de el că e bătrân.

SCENA III

ZOLOTILOF, DISTILATOF:

DISTILATOF: (ciocănește în ușe)

ZOLOTILOF: Intră.

DISTILATOF (intrând cu entuziasm): Dragă prietene, strigă cu mine Urrrraaaa ! M-am făcut vestit. Voiam
să vin mai târziu dar nu mai puteam de nerăbdare. Asta nu-i fleac, o să vezi. E o descoperire care o să facă
vâlvă în tot universul.

ZOLOTILOF: Vezi să nu pățești cu asta cum ai pățit cu alifia pentru creșterea părului.

DISTILATOF: Ce-are a face ? Aia era un fleac de nimic care privea numai o parte a corpului omenesc pe
când aceasta este ceva extraordinar. Nu vor mai exista oameni bătrâni. Am făcut o experiență cu iepuri de
 670

casă. Cum le-am dat o înghițitură la niște mortăciuni, cum aș zice, au început să țipe prin casă ca niște draci,
iac-așa. (Sare prin casă).

ZOLOTILOF: Păi dacă i-oi fi ars, sărmanii. Bagă și tu un deget în foc și o să sari mai tare ca iepurii.

DISTILATOF: Vorbim să n-adormim. Îți mai spun odată. Mi-a rămas să mai experimentez pe un om bătrân,
de aceia am venit la tine ca să mergi cu mine la moșia ta și să-mi recomanzi pe un unchiaș pe care eu să-l fac
tânăr.

ZOLOTILOF: Ba te rog să mă lași în pace. Nu sunt deloc dispus să intru în pușcărie, nici să mănânc

bătaie de la țărani.

DISTILATOF: Dragă prietene, Patria îți va fi recunoscătoare pentru ajutorul pe care i-l dai unui om ce vrea
să aducă progresul omenirii.

ZOLOTILOF: Năzbâtii. (După o gândire). Dacă vrei să faci cu tot dinadinsul această experiență n-ai decât
să iei pe DIMENTE al meu. Dacă vei reuși să faci dintr-un bătrân bețiv, tâmpit și surd, un om zdravăn,
atunci chiar că rămâi celebru. Eu, însă, nu mă amestec.

DISTILATOF: Bine, dragă, foarte bine. Dacă se întâmplă să moară, nu e mare pagubă. Dar, vorba este, să
primească el ?!

ZOLOTILOF: Pentru băutură, primește el ! Spânzură și pe tată-său

DISTILATOF: (Pauză) La ce te gândești ?

ZOLOTILOF: Mă gândesc că parcă ar fi mai bine să te lași de prostia asta.

DISTILATOF: (rîzând cu hohot):Ce te pricepi tu, în medicină? Hei, hei, în medicină trebuie să ai curaj ca și
în negustorie. Cine n-are curaj, nu câștigă. Columb, de s-ar fi înspăimântat de furtuna mării, n-ar mai fi
descoperit America. Vei vedea, dragă prietene, pe Dimente al tău, băiat de 25 de ani, făcând curte fetelor.

ZOLOTILOF: (rîzând): Asta nu se poate.

DISTILATOF: Bine, mă duc să aduc doctoria și te vei încredința și tu de minunata ei putere și nu vei găsi
cuvinte cum să mă feliciți de ingenioasa mea invenție.

ZOLOTILOF: Dragă, fă ce vrei. Eu plec de acasă.

DISTILATOF: Nu, nu, stai aici, fiindcă în 20 de minute mă înapoiez. (iese).

ZOLOTILOF: Bată-te Dumnezeu cu invențiile tale.Vai de bieții bolnavi ce cad pe mâna acestei imitații de
doctor.

Scena IV
 671

ZOLOTILOF, MARIA

MARIA: (intrând): Să știi că plec la mama. Dacă va veni vreo servitoare să se angajeze, nu uita să-i spui că
mai mult de odată pe lună nu-i permit să se plimbe și că musafiri și rude nu-i permit să primească.

ZOLOTILOF: Dragă, toate acestea spune-i-le lui Dimente. Nu ți-am spus că plec și eu ? Despre masă,i-am
dat ordin, dacă nu s-o-mbăta, să gătească niște cartofi cu carne.

Scena V

(Aceiași, DIMENTE)

DIMENTE (intrând): Coniță

MARIA: Eu nu mănânc acasă. Întreabă-l pe el.

DIMENTE: Miel ? Bine.

ZOLOTILOF: Nici eu nu mănânc acasă.

DIMENTE: Varză? Foarte bine. Vasăzică, dumneata miel și boierul varză. Am înțeles.

MARIA: Să știi că o stau la mama acasă până vei găsi tu servitoare.(Iese)

ZOLOTILOF: Duce-te-ai învârtindu-te până la apă vânătă. Ascultă, Dimente! Dacă cucoana nu se înapoiază
până la ora 4, te duci la cucoana mare și îi spui că eu plec cu trenul de diseară sau la noapte, la Moscova.

DIMENTE: Să iau roșcove ? De unde, Domnule ?

ZOLOTILOF: (tare la urechea lui ): Plec la Moscova.

DIMENTE (tâmpit): Și nu mai luați masa ?

ZOLOTILOF: Ba o iau.

DIMENTE: Cam la ce oră ?

ZOLOTILOF: Când poftești. Lasă-mă și tu -n pace. Astea să le spui cucoanei, nu mie.(iese furios).

DIMENTE: Când poftesc? Dacă e vorba de pofteală, las pe mine, eu nu poftesc nimic. Doamne, Maică
Precistă, ce stăpâni mai am și eu ! Din nimic, așa le sare țandăra. Eu nu știu ce să le mai fac. Dacă le angajez
o servitoare tânără, îmi pui în cap pe cucoana care-mi zice: tu mi-ai adus pe cap pe cațaveica aia. Nu vezi că
toată ziua rânjește fasolele cu domnu’ ? Să se ducă de la mine, să-mi aduci o femeie serioasă și cu bărbat
dacă se poate.. Mai ieri, am adus o bucătăreasă foarte bună, dar cam în vârstă. Mă trezesc într-o dimineață cu
 672

domnu’ că-mi aruncă -n cap cu niște cheftele prăjite: să le mănânci tu, hodorogul dracului. Mi-ai adus pe
cotoroanța asta de-i curge nasul în tigaie. Mi-e scârbă, să se ducă de unde a venit.

Nu știu cum să fac să găsesc una, așa între două vârste, nici tânără, nici bătrână. Dar să fie cumva chioară,
șchioapă, năsoasă, mai..., în sfârșit, să n-aibă pe vino încoace (pauză).... până să găsesc așa ceva, am să mă
deșel ținând casa singur.

Scena VI

DIMENTE, DISTILATOF.

DISTILATOF: (intrând prin fund): Unde e Domnul, mă?

DIMENTE: Domnul?

DISTILATOF: Se-nțelege că nu dracu’

DIMENTE: Domnul s-a cam ciorcovit cu cocoana și apoi (arată cu mâinile cruciș) a apucat, unul la răsărit și
altul la apus.

DISTILATOF: (aparte) Rău, foarte rău. Cu toate acestea trebuie să încerc. Să-l iau cu binișorul. (lui
Dimente): Mă, Dimente, Dimentică, ce mai faci, măi ?

DIMENTE: Nimic, Domnule.

DISTILATOF: Cum nimic măi ? Cu sănătatea, cum mai stai ?

DIMENTE: Nu prea bine. De, nu mai merge.

DISTILATOF: Dar ce ai, mă, Dimentică?

DIMENTE (ținându-se de pântece): Râjnița. Nu mai merge Domnule.Doftorii mi-au spus că am cvartal.

DISTILATOF: Ce ai mă?

DIMENTE: Cvartaaaal !

DISTILATOF: (rîzând tare) Catar, mă prostule

DIMENTE: Fie și tătar, cum zici Dumneata. Eu nu prea știu nemțește.

DISTILATOF: Mă, Dimentică, mă. Știi ceva ? Eu te lecuiesc de tătarul ăla al tău.

DIMENTE (neîncrezător): Fugi, Domnule, leacul meu îl știu eu (face gestul clopotului și al preotului)

DISTILATOF: Nu fii prost, măi Dimente ! Ascultă-mă pe mine. Eu am o doctorie din care, dacă iei,
întinerești cu 30 de ani.
 673

DIMENTE (rîzând): Fugi, Domnule, că mi-e frică. Lasă-mă să mor de moarte bună, cum a murit tata, mama
și biata nevastă-mea.

DISTILATOF: Ce frică, mă, Dimente ? Păi eu, de moarte-ți pomeni, ori de întinerire?

DIMENTE: Stăpâna mea zicea-ntr-o zi că dacă i s-a urât cuiva cu zilele, să vie la Dumneata.

DISTILATOF: Stăpâna ta și-a bătut joc de tine și tu ai crezut. (aparte): Vom vedea, domnule Zolotilov cine
va rîde mai bine! (lui Dimente): Mâine, dragă Dimente, va vorbi tot universul de mine.

DIMENTE: Apoi, în Universu spune multe prostii.

DISTILATOF: (scobindu-se în buzunar): Ține colea trei poli, Dimente, și să ai toată încrederea în mine. Ține
și sticluța asta. Să bei din ea câte o linguriță la fiecare ceas și după ce o termini îți mai dau una și încă trei
poli.

DIMENTE: Da să știi, Domnule, că dacă mor, te dau în judecată.

DISTILATOF: Nu mai mori, mă, întinerești, ca și cum n-ai fi fost bătrân niciodată. Eu, acuma, mă duc. Tu
poți lua chiar imediat din doctorie. Auzi ?(aparte): Voi arăta, eu, lumii, cine sunt. Nu vor mai exista oameni
bătrâni (lui Dimente) Vino, Dimente, vino să te sărut. (îl îmbrățișează foarte afectuos, îl sărută și iese ca un
vârtej prin fund).

Scena VII

DIMENTE (singur și năucit):

Să fiu al dracului dacă n-o fi ăsta nebun. Ce neam de doctor o fi ăsta? Auzi, minunea minunilor, să
mai întinerească o rablă ca mine. Să se mai curețe cvartalul de pe mațele mele opărite de rachiu. Hei, hei,
sapa și lopata. Mai anul trecut, ședeam lungit colea pe canapeaua asta, că mă durea al dracului cvartalul. El
nu, că este holeră, că zice că știe el ! M-am stricat de rîs. Acum, tot el vrea să mă lecuiască (miroase
doctoriile). Tii, da al dracului mai pute ! Dar, ca să mai iau încă trei poli, vărs sticla pe fereastră și când m-o
întreba, am să-i spui că a fost așa de bună încât am băut-o dintr-odată. (gustă și se strâmbă, scuturându-se)
Ce spurcăciune, Domnule! (Varsă conținutul sticluței pe fereastră, zicând):Întinerește, pământe, iar
dumneata, domnule doctor, să mai aduci lui Dimentică încă trei poli.

Scena VIII

DIMENTE, PAULINA (care intră cu un copil mic, o fetiță, în brațe).

 674

PAULINA: (o servitoare tânără, curățică): Bună ziua. Mi s-a spus că vă trebuie o servitoare.

DIMENTE: De trebuit, trebuie, dar... eu știu ce dracu să zic (aparte): Când o vedea cocoana pațachina asta,
îmi scoate ochii. În schimb, domnul îmi dă bacșiși gras. (Către Paulina ): Ce știi să faci ?

PAULINA (rîzând ): Hei, știu să fac de toate: scutur, spăl, gătesc, calc; am și certificat de la boieri.

DIMENTE: Bine; leafa la noi este de cam 300 de lei pe lună, aminajare bună și stăpâna... pâinea lui
Dumnezeu, nu altceva. Un lucru însă să știi: să nu-ți vină musafiri, că-i sare muștarul coniții, momental, la
moment.

PAULINA : Aoleu, ce musafiri ? La mine nu vine decât bărbatul meu, și el, foarte rar, fiindcă e cu serviciul
departe și foarte greu scapă.

DIMENTE : Care vasă zică, ai bărbat ?

PAULINA: Firește că am. Da’ ce bărbat ! Suntem cu cununie și avem bani la bangă ! Dar vreau să ne facem
și noi casă, să nu slujim până la adânci bătrânețe.

DIMENTE : (aparte) : Mă pupă conița.( Paulinei) : Du-te și adu-ți hârtiile ! Unde le ai ?

PAOLINA: Tocmai în strada Granadirilor, nr. 11, la domnul Sârghie Caramazoff.

DIMENTE : Dracu’ să-l pieptene. E departe ?

PAOLINA: Peste linie. Dincolo de fabrica de chocolată.

DIMENTE : Aoleo ! Pân-acolo și-n’napoi îți trebue trei ceasuri și mai bine.

PAOLINA: Eu pot veni și mai repede ; dar fii dumneata bun și ai grije de fetiță până mă întorc. Zău, dacă-mi
mai simt mâinile de oboseală !

DIMENTE : Bine, dar dacă plânge, eu nu știu s-o împac. Eu n-am avut copii.

PAOLINA: Nu, plânge, că e obosită, mititica. Dacă s-o-ntâmpla să se deștepte, n-ai decât să-i pui în gură
bibironul ăsta. (îl scoate din sân). Și tace, mânca-o-ar maica !

DIMENTE : Numai atâta ? Dar lesne se mai cresc copiii, neiculiță. De făcut se fac greu ?
PAOLINA: Pe dracu’ și cu dumneata ! (plecând). Mulțumesc pentru bunătate. Uite, acum sunt înapoi.(iese).

SCENA IX
 675

DIMENTE (singur) : Până ce se-ntoarce servitoarea, te pomenești că vin stăpânii. Să mă duc să cumpăr ceva
de haleală. Bine că-mi dete doctorul trei poli, că boerii mei s-au certat și și-au uitat de mine. (pune copilul
frumos pe canapea). Să stai aici, lighioană mică, să nu cazi. (iese prin stânga)

SCENA X

DISTILATOF(singur) : Nu mă mai ține pământul de nerăbdare. Sunt nervos. Nu știu ce s-a petrecut dupe ce
a luat Dimente elixirul meu. Pentru orice eventualitate, eu am mai adus încă o sticlă. ( o pune pe masă și cu
această ocazie o vede pe cea dintâi goală). Ptiu, sticla mea goală. Abia a doua zi trebuia să fie în starea asta.
Vai de mine și de mine ! Ce-o fi făcut Dimente ? (Dă cu ochii de copil). Un copil ? Al cui o fi ? Știu că
Zolotilof n-are nici pisică, dar copii ? Uite șorțul lui Dimente. (Pune un deget la frunte). Să vezi, drăcovenia
dracului ! Dimente, din prostie, ori din lăcomie, a băut toată sticla dintr-odată și în loc să întinerească s-a
făcut copil. Vorba e, ce e de făcut acum ? (Se uită la șorț, privește prin cameră, apoi strigă : ) Dimente,
Dimente! (Ia copilul în brațe) : De ce ai băut sticla toată, măi frățioare ? Hai, spune ! Nu poți ? Sigur, că ai
băut prea mult ! Se înțelege ! Și acum ce mă fac eu cu tine ? Dacă poliția o crede cine știe ce ? Vezi ce mi-ai
făcut, măi Dimente ? M-ai pierdut, mă, m-ai nenorocit. Uite, Domnule, dobitocul dracului ! Și bine i-am spus
să ia numai câte o linguriță !

SCENA XI

DISTILATOF- ZOLOTILOF

ZOLOTILOF (venind prin culise) :Ce dracu’ însemnează asta ? Poarta dată la perete și nici nevasta, și nici
Dimente nicăeri.(strigă) : Dimente !

DISTILATOF : Vai de mine, a venit Zolotilof și strigă și el pe Dimente, și Dimente nicăeri. Nu mai rămâne
îndoială că acest copil e Dimente. S-o șterg cu el de-aici că e primejdie ! (iese cu copilul în brațe).

ZOLOTILOF: Ce înseamnă asta ? Dimente nicăeri. N-o mai fi fugit și ăsta ? Atât mai trebue ! Nu mai
rămâne decât să fug și eu. (Strigă) : Dimente, Dimente !

DISTILATOF: (intră) : Ai venit, dragă ?

ZOLOTILOF: Am venit, dar tu ce vești mai aduci ? Cum îți merge cu noua ta descoperire ?

DISTILATOF: Tocmai vroiam să-ți spun ceva care m-a uimit, dar și m-a îngrozit totodată.

ZOLOTILOF: Prostiile tale mă interesează foarte puțin.

DISTILATOF: Nu mă lua așa de sus, amice, că nu știi cu cine vorbești. Nu știi ce geniu-ți stă ‘nainte.
 676

ZOLOTILOF: Dacă tu ești geniu, spune-mi unde este Dimente în momentul acesta. Cu siguranță că iar s-a
îmbătat. L-am căutat prin toată casa și nu există nicăeri. Și am așa de mare nevoie, că trebue să-l trimet cu
niște scrisori.

DISTILATOF: Dragă prietene, Dimente cel bătrân și prost nu poate merge cu scrisori, că este copil mic și nu
poate decât să plângă.

ZOLOTILOF: Aiurezi, doctore ? (vede biberonul pe birou) Aoleu, dar ăsta ce mai e, omule ? Tu l-ai adus ?
Unde dracu’ l-ai găsit ?

DISTILATOF: (rîde cu hohot și se plimbă prin cameră) .

ZOLOTILOF: : (vede tulpanul) : Dar tulpanul ăsta ? Ascultă ! Astea sunt glume de prost gust. Se poate să
vină nevastă-mea și, cum știi cât e de geloasă, o să facă scandal pe tema vreunei servitoare ! Nu-mi place
asta !

DISTILATOF (rîzând): Amice, știi cine a adus toate acestea ?

ZOLOTILOF: Știința ta cea idioată.

DISTILATOF: Știința este genială. Nu există știință idioată.

ZOLOTILOF: Să mă ia dracu’ dacă pricep ceva.

DISTILATOF: Da, Știința le-a adus. În fața ta stă un geniu și totodată un candidat de pușcărie.

ZOLOTILOF: Lămurește-mă, măi omule.

DISTILATOF: Căutași pe Dimente acasă ?

ZOLOTILOF: Hei, da, pe el îl căutai mereu.

DISTILATOF: Dimente al tău nu mai este !

ZOLOTILOF: Să mă ia scaraoțki dacă pricep ceva!

DISTILATOF: Din Dimente n-a rămas decât o bucățică de om, și asta nu sunt eu de vină.

ZOLOTILOF: Nenorocitule, l-ai otrăvit.

DISTILATOF: I-am prescris să ia numai o linguriță la fiecare ceas.

ZOLOTILOF: Cum asta?

DISTILATOF: Foarte simplu: uite dragă. Am adus elixirul meu, după înțelegerea ce am avut-o amândoi, ca
să-l experimentez pe Dimente al tău; i-am dat în mână sticluța cu doctorii și i-am dat trei poli cinste și i-am
ordonat ca la fiecare oră să ia o linguriță. El dobitocul s-a apucat și a băut toată sticla dintr-odată.
 677

ZOLOTILOF: Și a murit?

DISTILATOF: Mai rău.

ZOLOTILOF: A înebunit?

DISTILATOF: Și mai rău.

ZOLOTILOF: Da, spune odată, ce e cu el?

DISTILATOF: S-a transformat în copil. Dimente s-a prefăcut în copil.

ZOLOTILOF: Ce, ești nebun?

DISTILATOF: Nu sunt nebun, dragă. Îți voi arăta pe Dimente acum, și te vei încrerdința și tu ce a făcut
știința. (Se duce dincolo).

ZOLOTILOF: (singur) A înebunit sau a mai făcut vreo prostie. Numai de nu m-o băga și pe mine în
daraverurile lui, că o pățesc tot ca anii trecuți.

DISTILATOF: (apare cu copilul): Zolotilof, minune este? Dimente al tău, doarme.

ZOLOTILOF: De unde știi că este Dimente?

DISTILATOF: Păi dacă totul s-a petrecut sub ochii mei? Doar am alergat până acasă, și la întoarcere, băuse
sticla.

ZOLOTILOF: Dar dacă n-a băut-o el?

DISTILATOF: Atunci tu ai băut-o, sau nevastă-ta, dacă ea este goală.

ZOLOTILOF: (către copil): Mă, Dimente, tu ești măi? Mă cunoști pe mine? Eu sunt stăpânul tău. Deschide
măcar ochișorii. Nici urmă n-a mai rămas din el. Vezi unde ne-a dus prostia ta? Tu ai trebui prefăcut în copil
mic și bătut de cel puțin 20 de ori pe zi. Săracul Dimente, bătrân nenorocit! Se pare că dânsul pricepe totul,
dar nu poate vorbi!

DISTILATOF: Înțelege, mă, înțelege; dar ce să ne facem noi, acum?

ZOLOTILOF: Pe skaraoțki să-l facem.

DISTILATOF: Să-i găsim o doică să-l alăpteze.

ZOLOTILOF: Admite cazul că vine nevastă-mea acum. Ce-i spui? Cu ce s-o convingem că nu e copil făcut
la mahala ? Dar poliția?

DISTILATOF: Ei, la poliție spunem pur și simplu că Dimente a dispărut. Parcă e nevoie să ne spovedim la
poliție, că plodul ăsta e Dimente. A dispărut și-atâta tot.
 678

ZOLOTILOF: Așa crezi tu!

SCENA XII

Aceiași , MARIA

MARIA: (de afară): Dimente, Dimente, unde ești?

ZOLOTILOF: Nevastă-mea! Repede, repede, ascunde copilul!

DISTILATOF: Unde să-l ascund?

ZOLOTILOF: Intră repede în camera asta! (Distilatov intră repede cu copilul în camera din stânga) Uite,
idiotul dracului, a uitat tulpanul. (Ia tulpanul și-l ascunde în vestă, în așa fel că rămâne un colț afară)

MARIA: (intrând): Cum se face că dumneata ești acasă? N-a sosit o servitoare să se angajeze?
ZOLOTILOF: Probabil că nu.

MARIA: Nu știi? Trebue să mă amărăsc mai departe cu un servitor surd, bătrân și, pe deasupra și bețiv.

ZOLOTILOF: Mai ales, bătrân.

MARIA: Că nu vei avea pretenția că e tânăr!

ZOLOTILOF: Încă ce tânăr! Copil! Și încă ce copil!

MARIA: Ce-ți mai bați joc de mine, nerușinatule?

ZOLOTILOF: Nu-i așa că nu-ți vine să crezi că e copil? Nici nu trebue să crezi așa ceva.

MARIA: Dar cine a mai crezut ca să cred și eu? (Vede biberonul). Dar ăsta ce e? Un biberon? Și încă cu
lapte?

ZOLOTILOF: Cam seamănă a fi un biberon; dar ce mă-ntrebi pe mine? Eu am lipsit ca și tine de acasă.

MARIA: Deoarece tu ai sosit înaintea mea, trebue să știi de existența lui.

ZOLOTILOF: Eu n-am mai supt cu biberonul de când eram mic.

MARIA: Aici e ceva. Dumneata ești foarte contrariat de această afacere. Însuți, pari încurcat, zăpăcit, în fine,
ca orice om prins cu ocaua mică. (Văzând și tulpanul, îl trage repede): Dar ăsta ce e? (Îl pleznește cu el peste
cap): Spune, repede, ce caută la tine un tulpan de femeie? De unde l-ai luat?

ZOLOTILOF: L-am găsit pe stradă și l-am luat.

 679

MARIA: Ce simplu! L-am găsit pe stradă și l-am luat. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase. Ce
om ! Mare și prost!

ZOLOTILOF: Vrei să-ți spun drept? Nu l-am găsit eu. Dobitocul de doctor l-a găsit.

MARIA: Doctorul dumitale e un zmintit. Un derbedeu neînsurat; dar dumneata, om ce te afli, nu ți-e rușine
să umbli cu așa marafeturi?

ZOLOTILOF: Vrei să-ți dovedesc? Mă duc să-l chem.

MARIA: Nu-ți mai face cale. Doar știu eu de ce ești capabil. De va fi nevoie, îl chem eu.

ZOLOTILOF: Cum să te duci tu, că doctorul s-a mutat departe? Și, afară de asta, cum o să te duci tu, la un
derbedeu, dobitoc ca el?

MARIA: La un doctor poate merge oricine, și el poate intra oriunde. Oriunde, doctorul este în exercițiul
funcțiunii. Cât despre dumneata, atât de mult m-ai mințit în viață, că nu te mai pot crede nici când spui
adevărul.

ZOLOTILOF: Bre, bre, bre, dar rău am mai ajuns!

MARIA: Așa cum meriți. Uite cu ce umbli dumneata, om ce te pretinzi. Asta-i faptă de om serios?

ZOLOTILOF: Înțelegi, dragă, că nu sunt ale mele.

SCENA XIII

Aceiași, DISTILATOF

DISTILATOF: Bună ziua!

MARIA: (grăbită): Doctore, spune-mi pe cuvântul dumitale de om mare, cine a adus aceste lucruri în casă la
mine?

DISTILATOF: (foarte încurcat, se uită la Zolotilof):

MARIA: Nu te uita la nimenea. Dacă știi, spune, fără să te înțelegi din ochi cu careva !

DISTILATOF: (mormăind): Un biberon și un tulpan!

MARIA: Ei, da; un biberon și un tulpan, despre cari iubitul meu soț spune că ar fi ale dumitale.

DISTILATOF (uitându-se la Zolotilof): Ale mele?

ZOLOTILOF: Dragă, o muscă mă supără într-una, (face semn lui Distilatof).

 680

MARIA: O muscă? Ăsta e limbajul omului nerușinat. Acum pricep pentru al cui copil au fost aduse aceste
lucruri. Dumneata ai copil la mahala. Bine, dom’le! (către doctor). Doctore, cred că nu vei tăgădui în fața
tribunalului, că soțul meu posedă niște lucruri de la o femeie străină. Asta e culmea, doctore. ( Plânge). Să-ți
aduci lucrurile amantei în casa nevestei tale! Ce nerușinare! Ce nesimțire!

ZOLOTILOF: Stai, dragă; nu te repezi așa! Ce dracu?

MARIA: (bătând din picior) : Să pleci din casa mea! Du-te la aceea pentru care ai cumpărat tulpane și
biberoane. Dumnezeule, cine a trebuit să-și bată joc de mine! (Cade plângând pe un scaun).

DISTILATOF: (profită de moment, trece la doctorul Zolotilof și-i șoptește): Mă duc s-o șterg cu copilul.

MARIA: (ridicându-se): Acum cred că vei înțelege că între noi totul s-a isprăvit.

ZOLOTILOF: Marie, nu te grăbi.

MARIA: Ha? Nimic! Mă duc la vărul meu, avocatul Pravdin, să-i încredințez procesul de divorț. Orice
întrevedere între noi se va face la dânsul sau la mama acasă. Cum să fii nevinovat, când nelegal, trăiești cu
două femei, când cumperi biberoane și tulpane? Dumneata, care spui că noi, femeile, suntem ființe slabe!
Noi, domnule, dacă iubim pe cineva, nu ne e rușine și spunem pe față. Pe când voi, bărbații, când sunteți
prinși, tremurați ca niște iepuri.

ZOLOTILOF: Dragă, nu tremur de loc, fiindcă nu sunt vinovat cu nimic.

MARIA: Nu mai tăgădui. E lesne, și îți făgăduesc că celui dintâi venit care îmi va face curte, îi voi spune:
“iubește-mă, sunt a ta! Eu n-am bărbat, ci un ticălos!” Salutare! (iese înfuriată).

ZOLOTILOF: (tâmpit): Fir-ai să fii de doctor, cu invenția ta cu tot. Fără Dimente rămăsei; nevasta e gata să
mă lase!Un batalion de popi să-mi fi ieșit înainte, nu-mi mergea așa ! (flueră a sărăcie).

SCENA XIV

ZOLOTILOF și DISTILATOF

DISTILATOF (intrând): Adu biberonul, mă! Unde e biberonul? Plânge loaza aia de ia casa-n sus.

ZOLOTILOF: Du-te cu biberonul tău cu tot.

DISTILATOF: N-auzi, mă, cum țipă? Moare dracului ! ( se aude copilul țipând).

ZOLOTILOF: Și dac-o muri? Un prost mai puțin pe lume! Du-te cu el la doică, fă ce vrei, și pe mine lasă-
mă-n pace.
 681

DISTILATOF: Bine; însă, să știi că dacă moare ș-o afla poliția, intri și tu în bucluc! Fiindcă, pe lângă tine și
chiar tu ești acela care m-ai învățat să experimentez elixirul meu pe Dimente, și lucrurile s-au petrecut la
tine-acasă. De unde știu eu că-n lipsa mea, tu n-ai învățat pe Dimente să bea sticla-ntreagă?

ZOLOTILOF: Zău, dacă nu ești bun de legat.

DISTILATOF: Numai așa se explică cum Dimente a băut toată sticla. Eu i-am spus să ia la fiecare ceas câte
o linguriță!
ZOLOTILOF: În sfârșit, ce ne facem cu el? (se aude plâns de copil).

DISTILATOF: (iese repede) L-auzi cum plânge?

ZOLOTILOF: Fir-ai, cu invenția ta, cu tot.

DISTILATOF: (intrând) I s-au umflat ochii-n cap. Taci, mă, Dimente, n-auzi, mă? N-aș fi crezut niciodată s-
ajungi așa!

ZOLOTILOF: Să mergem să-i găsim o doică. (își ia pălăria).

DISTILATOF (Asemenea): Să mergem. (legănând copilul): Nani, nani, puiul mamii.

CORTINA CADE.

ACTUL II

(Un salon de avocat, foarte elgant. În fund, la dreapta, o canapea. La mijloc, un birou mare, în fund,
măsuță. Fotolii de piele.)

SCENA I

PRAVDIN (singur) : Poftim, iar s-au strâns la mine o mulțime de hârtii. Cereri de divorț, mai ales, și toate
trebuesc rezolvate urgent. Dacă ar fi să fac deosebiri, aș constata că cele mai multe sunt procese între oameni
însurați și provocatori la femei. Tot sexul frumos este prins cu ocaua mică.

SCENA II

PRAVDIN-MARIA
 682

MARIA: (vine din fund): Bună ziua verișorule.

PRAVDIN: Bună ziua, verișoară. Dar ce vânt te-aduce pe la mine?

MARIA: Am venit cu o afacere serioasă.

PRAVDIN: Stai jos și povestește.

MARIA: Vai, verișorule, cât sunt de nenorocită! Soțul meu mă înșeală în modul cel mai ordinar. L-am prins,
chiar. Iată și dovada: un biberon.

PRAVDIN: Un biberon pentru copii?

MARIA: Da, biberonul cu care își hrănea copilul de la altă femeie. Vai, verișorule, asta-i grozav. Dumneata
trebue să-mi faci acțiunea de divorț cât se poate de repede, și, dacă este posibil, să mă desfaci în trei zile.

PRAVDIN: Nu se poate. Așa ceva nu se termină în trei zile.

MARIA: Fie și o săptămână.

PRAVDIN: Nici într-o săptămână nu se poate. Să te rogi la Dumnezeu să se termine într-un an sau doi, și
atunci, numai dacă sunt dovezi serioase.

MARIA: Păi ce vrei mai bună dovadă decât acest biberon?

PRAVDIN: Trebue ceva mai tare! Ceva mai serios, dragă verișoară! Un divorț nu cere așa dovezi! Trebue
mai întâi să cunosc cu deamănuntul viața voastră familiară. Spune-mi deci, totul și să nu-mi ascunzi nimic.

MARIA: Să mă ierți dar totul nu ți-l pot spune.

PRAVDIN: În acest caz, nu pot face nimic pentru divorțul tău. Legea cere, în astfel de cazuri, să se arate
vinovăția soțului pârât. Și, pe lângă aceasta, mai avem nevoie de cel puțin doi martori.

MARIA: Un martor am.

PRAVDIN: Pe cine?

MARIA: Pe doctorul Distilatof.

PRAVDIN: Pe nebunul ăla?

MARIA: Da, da, nebunul, da. Acel nebun poate dovedi că acest biberon aparține altei femei și nu mie.
Acesta poate dovedi că tulpanul pe care soțul meu ar fi vrut să-l tăgăduiască, aruncându-l în spinarea bietului
doctor, era al unei alte femei. Doctorul e un om foarte cinstit.
 683

PRAVDIN: Nerodul ăla, cinstit? Te înșeli! Alte dovezi ai?

MARIA: Nu.

PRAVDIN: Puțin.

MARIA: Va să zică, ții cu el?

PRAVDIN: Fără îndoială.

MARIA: Să renunț a intenta un proces contra lui?

PRAVDIN: Nu, să nu renunți; dar cu asemenea dovezi, nu e tocmai ușor să susții un proces. Ce, vrei să te
faci de rîsul lumii?

MARIA: Dă-mi voie să-ți spun că nu-ți cunoști meseria.

PRAVDIN: Dă-mi voie, dragă verișoară, să-ți dovedesc, cu legea, că am dreptate. Acolo spune ce anume
dovezi trebue.

MARIA: Îți foarte mulțumesc. Eu nu înțeleg nimic din legile dumitale. Ce te face pe dumneata să alegi
numai articole care părtinesc pe soțul meu? Când am părăsit domiciliul conjugal, am declarat că orice
întrevedere între noi se va face numai aicea, la dumneata, sau la mama acasă.

PRAVDIN: Foarte vesel, a te vedea totdeauna la mine, dar totuși, trebue să te întorci acasă. Ce s-ar întâmpla
dacă totul va fi fost numai o glumă și soțul dumitale n-ar fi fost vinovat? V-ați face numai de rîsul lumii; iar
dumneata n-ai mai fi pentru societate femeia de altădată.

MARIA: Va să zică, tot eu sunt vinovată. Dupe dumneata, sunt o femeie flușturatică, fără judecată și tot ce
am făcut, am făcut din prostie. Îți foarte mulțumesc. Văd că acum nu mai am ce vorbi.

PRAVDIN: Judecă, singură, dacă se poate începe un proces de divorț, în care, drept dovezi, îmi aduci un
biberon și un tulpan. Cel mai bun lucru e ceea ce ți-am spus: să te întorci acasă și să faci cercetări mai
amănunțite. Încearcă de întreabă pe servitori; pe servitoare, mai ales, fiindcă ele știu întotdeauna câte ceva.

MARIA: În cazul de față, chiar foarte mult.

PRAVDIN: Cu soțul dumitale, vorbesc eu chiar azi. Se prea poate ca nici el să nu fie contra divorțului și
atunci e și mai ușor.

MARIA: Fă cum crezi, dar eu mă duc și la alt avocat.

PRAVDIN: Îți pierzi timpul degeaba.

MARIA: Se poate. La revedere, dragă; mă umpluși de procopseală.

 684

PRAVDIN: Mai stai; de ce așa grabă? Să mai discutăm.

MARIA: Altădată. Acum sunt enervată, sunt nemulțumită, sunt.... în fine, mă duc la alt avocat. (iese).

PRAVDIN: Voia, la dumneata, ca la împăratul. Poftim, probă de logică femeiască: vrea să divorțeze într-o
săptămână și aduce, drept dovezi un biberon și un tulpan. Că Zolotilof nu e un sfânt, asta o știu; dar iarăși
știu că nevasta și-o iubește.

SCENA III

(Acelaș, ZOLOTILOF și DISTILATOF cu copilul în brațe)

ZOLOTILOF: Bună ziua!

DISTILATOF: Bună ziua!

PRAVDIN: Vorbesc de lup și lupul la ușe. Nu cumva ați fost dupe ușe?

ZOLOTILOF: Cine, dupe ușe?

PRAVDIN: Chiar acum a fost nevastă-ta aici. De veneați cu un minut mai nainte, vă întâlneați.

ZOLOTILOF: A și fost? Bine c-am venit pe din dos. Vai, doctore, doctore, îmi vine să te strâng de gât. Câtă
amărăciune mi-ai produs azi!

DISTILATOF: De, mă, cine știa c-o să iasă așa? (legănând copilul care scâncește).

PRAVDIN: Stați jos, vă rog. Mai ales, dumneata cu bagajul; și spuneți, ce vă doare!

ZOLOTILOF: Dragă, de spus îți spunem noi, dar mai întâi vreau să știu dacă nevastă-mea se mai întoarce pe
aici.

PRAVDIN: Nu știu!

ZOLOTILOF: Dragă amice, salvează-mă!

PRAVDIN: Va să zică e adevărat că ți-ai înșelat nevasta?

ZOLOTILOF: De unde deduci?

PRAVDIN: Nevastă-ta a fost la mine ca să dea divorț.

ZOLOTILOF: Să dea divorț? Alta acum!

 685

PRAVDIN: De ce ? Acum mai e și altceva?

ZOLOTILOF: Uite, dragă, dobitocul ăsta de doctor… (lui Distilatof): Ce taci acum, ca scroafa-n păpușoi?
Zii și tu ceva.

DISTILATOF: Ce să zic? Mai ține și tu copilul ăsta, că mi-au amorțit mâinile.

ZOLOTILOF: (luînd copilul): Bată-te, Dumnezeu, cu copilul tău cu tot. (lui Pravdiv) Dragă, am venit la tine,
ca la un om de lege, să ne lămurești ceva cu privire la copii.

PRAVDIN: Cu plăcere. Ce anume? Vrei să înfiezi un copil? Cată-ți treaba! Bagi pe dracu-n casă, cu lăutari
și nu-l scoți nici cu primari.

ZOLOTILOF: Nu, frate, altceva.

PRAVDIN: Copilul ăsta e-al tău? Eu știu că n-ai copii.

ZOLOTILOF: E mai mult al doctorului decât al meu.

PRAVDIN: Vorbiți limpede, domnilor. Ce vreți de la mine?

ZOLOTILOF: Să spună doctorul, că el știe mai bine. (către Distilatof): Cască pliscul, mă, și vorbește, că te
mănâncă pușcăria, nenorocitule!

DISTILATOF (luând curaj): Domnule avocat, vezi dumneata copilul ăsta?

PRAVDIN: Îl văd.

DISTILATOF: Știi dumneata de câți ani e?

PRAVDIN: Ce ani? Ce, nu ești întreg?

DISTILATOF: Ba sunt întreg, domnule. Copilul ăsta are 65 de ani și 3 luni.

PRAVDIN: Dupe cât bag de seamă, sunteți după masă și ați și băut !

ZOLOTILOF: Ba să mă ia .... dacă am gustat ceva pe ziua de azi! De băutură-mi arde mie, când mă găsesc la
ușa pușcăriei?

PRAVDIN: Bine, dar atunci glumiți. În nici un caz nu pot crede că vorbiți serios.

ZOLOTILOF: Nici de glumă nu ne arde.

PRAVDIN: Nu cumva ați omorât pe mama copilului?

DISTILATOF: Nu, că mă-sa e moartă de vreo 40 de ani.

 686

PRAVDIN: Dragă prietene, aiurezi? Nu vrei ceva picături calmante?

DISTILATOF: Nici o picătură din lume nu mă liniștește. Învață-ne mai bine ce să facem cu plodul ăsta. Am
fost cu el la vreo 3-4 doici și niciuna nu vrea să-l crească.

PRAVDIN: (către doctor): Va să zică, al dumitale e copilul?

DISTILATOF: Vai, domnule, îmi pare rău.

PRAVDIN: Atunci al cui, dracu’, este?

DISTILATOF: Al științei.

PRAVDIN: Ce știință? Ce-are știința cu copiii? Dupe câte știu, nu este nevoie de știință ca să faci copii.

DISTILATOF: Cu toate astea, așa e. Copilul ăsta are 65 de ani.

ZOLOTILOF: Și trei luni, tocmai.

PRAVDIN: Dacă nu aș vedea copilul, aș crede că aiurați. Dar, pentru Dumnezeu, nu mă mai necăjiți și
spuneți-mi...

DISTILATOF: Unde ne ducem cu el, să-l crească, și aude că are 65 de ani….

ZOLOTILOF: Și trei luni..

DISTILATOF: Ne ia de spate și ne dă pe ușe afară.

ZOLOTILOF: Noi am promis sume enorme pentru creșterea lui.

PRAVDIN: Dar spuneți că are 65 de ani.

ZOLOTILOF: Și trei luni.

PRAVDIN: Ei, bine, 65 de ani și 3 luni; vă socoate lumea drept nebuni.

ZOLOTILOF: Dar cum vrei să vorbim, frate?

PRAVDIN: Să vorbiți serios, nu să glumiți, așa, la nesfârșit.

ZOLOTILOF: Dar, la naiba. Ce tot dai zor cu gluma? Dumneata nu vezi în ce situație înfricoșată ne aflăm
noi? (șezând pe scaun): Zău, dacă nu-mi vine amețeală și mă mir că n-am înebunit de azi dimineață până
acum!.... Mă, Dimente, mă, de ce-mi făcuși tu, așa, mă, frățioare?...

PRAVDIN: Care Dimente?

ZOLOTILOF: Copilul ăsta.

 687

PRAVDIN: Dimente-l cheamă?

ZOLOTILOF: Sigur că Dimente. L-ai cunoscut și tu. A fost servitorul meu, cel bătrân, surd și bețiv.

PRAVDIN: Cum? Poate copilul ăsta e-al lui Dimente ?

ZOLOTILOF: Dimente n-are copii.

DISTILATOF: Pricepe, odată, omule, că copilul ăsta e chiar Dimente.

ZOLOTILOF (lui Distilatof): Nu țipa, așa, nenorocitule, că scoli copilul.

DISTILATOF: Uite ce e, domnule avocat. Copilul ăsta, la drept vorbind, nu e copil, ci e un moșneag.

PRAVDIN: Dacă e moșneag, de ce-l ții înfășat?

DISTILATOF: Findcă acum nu mai e moșneag. El a fost bătrân, și acum, grație științei, s-a prefăcut în copil.

PRAVDIN: Uite popa, nu e popa! Domnilor, fără nici o îndoială, că la mijloc e o crimă. Eu am un prieten
specialist în materie penală. Vă rog, dacă binevoiți să mergeți cu mine la prietenul meu, să-i expun
întâmplarea. Copilul ar fi bine să-l țineți acasă.

ZOLOTILOF: Amice, Pravdiv, gândește-te la ce vorbești, că nu poate să meargă; și cum o să-l trimitem
acasă? Și apoi, tu singur spuseși că nevastă-mea a venit ca să ‘nainteze divorț.

PRAVDIN: Vă întreb încăodată, răspicat: Al cui este copilul ăsta?

DISTILATOF: Al Științei.

PRAVDIN: Cărei țări aparține savantul care posedă atâta știință?

DISTILATOF: (cu emfază): E internațional, Domnule!

PRAVDIN: Domnilor, ori sunteți, ori faceți pe nebunii! Dați-mi câteva amănunte, măcar despre nașterea
acestui copil.

DISTILATOF: Cu plăcere! (savant) Acum doi ani am început să mă ocup serios, în laboratorul meu
cu prepararea unui elixir împotriva bătrâneții. După mai multe experiențe, mi-a părut că am aflat
ceva la fel cu elixirul tinereții. Experimentele prime le-am făcut pe iepuri de casă; dar, îmi trebuia s-
aplic medicamentul meu la un om bătrân; și m-am adresat amicului meu, Zolotilof. Acesta m-a
povățuit ca să experimentez invenția mea pe omul lui de casă, anume Dimente. I-am dat lui
Dimente în mână sticluța cu elixirul și trei poli.
PRAVDIN: Bine. Sticluța bine. Dar trei poli, e cam ciudat.
 688

DISTILATOF: Și i-am ordonat să ia numai câte o linguriță la fiecare ceas. Nu știu domnule, nu știu
din al cui îndemn, bețivul dracului a băut preparatul dintr-odată.
PRAVDIN: E nostimă afacerea.
DISTILATOF: Ba încă a dracului, căci rezultatul uite-l. În loc să întinerească, Dimente s-a prefăcut
în copil mic. Ei, acum spune și dumneata, copilul ăsta nu-i al Științei?
PRAVDIN: Să nu te superi, dragă doctore, dar dacă mai stăruiești mult prin laborator, mâine-
poimâine vei reuși să faci din măgari cai, sau mai știu și eu ce.
ZOLOTILOF: Ce-o mai face el, e altă socoteală; ce mă fac eu acum?
PRAVDIN: Mergem la prietenul meu, penalistul. (aparte): Să-i ia dracu’ dacă nu-i duc la balamuc.
ZOLOTILOF: Domnule, spune-ne, suntem vinovați în fața legii?
PRAVDIN: Până acum nu există în lege un asemenea caz. Cum vă mai spusei, mergem la un
specialist.
ZOLOTILOF: Bine, bine, dar nevastă-mea ce ți-a spus?
PRAVDIN: Te învinovățește c-ai înșelat-o. Ea zice că tu mai ai o femeie, și, ca probă, a adus un
biberon și-un tulpan.
ZOLOTILOF: Cred că tu vei încerca s-o convingi că se-nșeală; că bănuiala ei nu este decât o simplă
prostie.
PRAVDIN: Am încercat chiar înainte de a cunoaște povestea voastră, însă a fost imposibil. S-a dus
la alt avocat.
ZOLOTILOF: Vezi ce mi-ai făcut cu știința ta ? Bată-te Dumnezeu să te bată. O să rîdă toată lumea
de mine.
MARIA (de afară) E acasă? Foarte bine.
ZOLOTILOF: Nevastă-mea. Să fugim, că ne ia părul foc.
PRAVDIN: Dar de ce vă speriați așa?
ZOLOTILOF: Ascunde-ne, pentru Dumnezeu, ascunde-ne.
PRAVDIN (Arătându-le ușa din fund): Să vă opriți tocmai în fund, la bucătărie.
ZOLOTILOF: Dragă, despre copil, nici o vorbă.
DISTILATOF: Auzi? Nici o vorbă.
PRAVDIN: Bine, bine. Plecați! (ambii ies)

SCENA IV.
PRAVDIV, MARIA
MARIA: (bate-n ușa din stânga)
PRAVDIN: Intră!
 689

MARIA (crăpând ușa): Permite, domnul avocat?

PRAVDIN: Poftim, mă rog!
MARIA (căzând obosită pe canapea): Vai, verișorule, cât sunt de nenorocită! Închipuiește-ți că am
fost la imbecilul de Storojinoff.
PRAVDIN: Pardon, dragă; Storojinoff nu e imbecil. E fala baroului nostru.
MARIA: Atunci, de ce m-a luat în bașchiol chiar de la început? (imitându-l).”Dumneata, cucoană,
poate vrei legături noui? Vezi de altul, că eu sunt însurat!” Puțin a lipsit să-l cârpesc. Auzi,
nerușinatul! Asta-i grozav!
PRAVDIN: Depinde de atitudinea ta față de el. Ăsta e un bărbat ursuz și se teme de colții nevesti-si.
El nu prea angajează procese feminine.
MARIA: (văzând în cuier pălăria lui Zolotilof): Dar asta, mă rog? Pălăria bărbatului meu? Spune-
mi repede pentru ce a venit.
PRAVDIN: Cam pentru ce ai venit și tu.
MARIA: Pentru divorț?
PRAVDIN: Se-nțelege.
MARIA: Va să zică, el este aici. Spune mai repede unde e?
PRAVDIN: A plecat.
MARIA: Minți. Servitorul mi-a spus că au intrat aici doi oameni și încă n-au ieșit. Sigur că el și cu
dobitocul lui de doctor. Spune-mi unde sunt.
PRAVDIN. Pe cuvântul meu că au plecat.
MARIA: Știu eu cât face cuvântul de avocat. Atunci ce e cu pălăria? A plecat cu capul gol?
PRAVDIN: A lăsat-o aici, fiind cald afară.
MARIA: Dar copilul a fost cu ei? Spune-mi drept, cu cine seamănă? E blond, brunet? Cum e?
Haide, nu fii șiret!
PRAVDIN: Ce copil? Ei aveau cu ei un unchiaș de 65 de ani și 3 luni.
MARIA: Cum 65 de ani și 3 luni? Minciuni. Umblă cu corpul delict la ei. Infamii. Ei, ce mai vrei
dovadă mai bună că mă-nșală? (Se duce la ușa din dreapta și bate tare): Ieși, stimabile, ieși! (intră
în camera din dreapta)
PRAVDIN (din ușe): Nu sunt, înțelegi; au plecat!
MARIA (intră în camera din dreapta): Îi găsesc eu!
PRAVDIN: A dracului zgripțuroaică, domnule!.... (Se aude trântind ceva dincolo în cameră). Îmi
răstoarnă mobilele, îmi strică ceva, poate. (uitându-se pe ușe) Mi-a răsturnat bufetul.
ZOLOTILOF și DISTILATOF (ieșind din stânga) : Unde e nebuna?
MARIA: (din afara scenii): Vă găsesc eu, mizerabililor. Nu-mi veți scăpa, stimabililor!
 690

PRAVDIN: (din ușa din dreapta) Ascultă, verișoară!

MARIA: (reîntorcâncu-se în scenă): Taci! Și tu ești un mizerabil. (iese în stânga).
PRAVDIN: Nu se poate s-o las singură. Aici am pianul și te pomenești că mi-l sparge nebuna.
ZOLOTILOF: și DISTILATOF: ( venind din fund): Ssst! Pravdine, încotro a apucat?
PRAVDIN: E aici, în camera asta. (arată camera din stânga). Fugiți repede de-aici. ( Îi vâră iar pe
ușa din dreapta dar îi cade pălăria din cap lui Distilatof.) Hei, comedia dracului! Asta e bună de
polițistă. N-aș vrea să fiu în pielea dobitocilor ăstora.
DISTILATOF: (iese gâfâind înapoi): Lasă-mă, Domnule, eu nu mai pot fugi. Și la urma urmii, eu la
ce aș tot fugi? Ce, e nevastă-mea?
ZOLOTILOF (trăgându-l de mână): Hai, frate; ce, ți s-a făcut de păruială? Cum e leoaica de
înfuriată, îți sfâșie obrajii.
DISTILATOF: Nu mai merg, orice s-ar întâmpla.
ZOLOTILOF: Dar la pușcărie vrei să mergi? Hai mai repede! (Trăgându-l, îi trântește pălăria)
MARIA: (Intrând din stânga): Nu sunt nici aici. (vede pălăria jos) Ce este asta, mă rog? Altă
pălărie? Aici e un complot la mijloc. Dar, lasă că vă prind eu și vă voi face ca acestei pălării. ( calcă
pălăriile cu picioarele).
PRAVDIN: Ai căutat toate camerile, ce mai vrei acuma?
MARIA: Mai caut odată, aici! (iese prin fund).
ZOLOTILOF și DISTILATOF (ieșind din dreapta):Trebue să fugim.
DISTILATOF (cu copilul în brațe): Cum să fugim, mă, cu lighioana asta în brațe?
ZOLOTILOF: Lupul, cum fuge cu gogeamite vițel în gură?
PRAVDIN: Păi voi sunteți lupi? Voi sunteți iepuri. Săriți pe fereastra din fund și la sănătoasa!
DISTILATOF: Dă-mi te rog pălăria.
ZOLOTILOF: Merge și fără pălărie!
PRAVDIN: Nici dracu’ ca voi, nici voi ca dracu? Cu copilul în brațe și cu capetele goale, parcă
sunteți niște mojici care-și duc copilul la cimitir.
MARIA: (de afară): Vă prind eu!
ZOLOTILOF: Auzi-o?! Șterge-o, vere ! (ies prin stânga).
MARIA (ieșind din fund:) Va să zică, am plecat. Bine, verișorule; i-ai făcut scăpați! Mă duc eu
acasă și le plătesc eu rușinea asta.
PRAVDIN: Du-te verișoară, că m-ați tâmpit.
(Maria iese. El o privește lung).

CORTINA CADE.
 691

ACTUL III.
Decorul din actul I

SCENA I
DIMENTE singur.

DIMENTE (intră jucând căzăceasca, dupe cântecul a doi țigani, cu vioara și țambal. După câteva
tururi, cade-n scenă, ținând sticla sus. Lăutarii tac și se retrag. Privind împrejur, dezorientat,
sughiță): Ce naiba o fi și asta? Nu e nimenea acasă? Casa vraiște? Ușile deschise? Poarta asemenea?
Bine că n-a intrat cineva să fure ceva, c-o pățeam. Cheile au fost la mine. Stăpânii mei, după cum se
vede, n-au venit încă. Nu e vorbă, că tot nu era masa gata. (bea din sticlă). Și sunt ostenit și mă
doare cvartalul, al dracului! (bea). Dar unde-o fi copilul ăla? Eu parcă-l pusesem aici. Să știi că a
furat cineva copilul și șorțul meu.(Fluieră). Nu e vorbă, că șorțul meu era vechi, dar copilul era
nou-nouț. (Bea). Îmi pare rău că mă despărții de tovarășii mei de chef. Tii! Că al dracului mai e
Romantoff ăla! Ăla bea pe nerăsuflate un chil de spirt și joacă, mamă, Doamne! Și eu jucam, odată,
dar acum nu mă mai țin balamalele. (Bea). Dar cvartalul! (Încearcă o căzăcească, cântând singur,
dar după două tre mișcări, cade pe canapea). Nu spui eu că nu mai merge? (Dă cu ochii de o altă
sticlă cu doctorii). Dar asta ce-o mai fi? Trebue să fie tot otravă de-aia. He, he, doftore; nu cumva
vrei, pentru trei poli să beau toată spițeria? Pune-ți pofta-n cui. I-am umflat trei poli, dar de băut, nu
mai beau să te văd întins. (Varsă și sticla a doua). Gataa! Să zicem c-am băut-o. (Bea din sticla cu
vin și cântă cu ton și voce de bețiv):
“Dulce e a mea sticluță / Și pe cinste țuiculiță
Fără ea eu aș muri, / Căci cvartalul m-ar topi!”

SCENA II
DIMENTE – PAULINA
PAULINA: Bine te-am găsit, moșule, iată certificatele!
DIMENTE: Bine, dă-le încoace! (sughiță).
PAULINA: Dar copila mea unde e ?
DIMENTE: Care pilă?
PAULINA: Copila (tare)Copila! Nu ți-am lăsat-o pe canapea?
DIMENTE: Pe care canapea?
 692

PAULINA: Ici, pe canapaeaua asta. Du-te și caut-o prin camerile cel’alte; poate a dus-o conița la
bucătărie.
DIMENTE: Crezi că eu acuma pot să mă plimb prin ca-ca-cameră?
PAULINA: Vai de mine! Atunci mă duc eu!
DIMENTE: Camerile sunt încuiate toate!
PAULINA: Vai de mine! Fata mamii! (Plânge) Unde ești Marioara mamii?
DIMENTE La care moară?
PAULINA: Ce moară ? (Îi dă un brânci) Marioara!
DIMENTE: Ce te-a găsit de urli așa? De unde vrei să știu eu unde e copila? Poate a fugit.
PAULINA: Bată-te, Dumnezeu. Cum o să fugă, dacă nu putea să umble? Dă-mi-o , te rog, domnule
și toată viața mea nu te-oi uita.(Plânge).
DIMENTE: Tu nu-nțelegi că eu nu știu de ea?
PAULINA: Marioara mamii! Și-i cumpărasem și o păpușe. (O pune pe masă).
DIMENTE: Ascultă, du-te, fuga, la poliție și dă de știre, că pe urmă să nu fie prea târziu.
PAULINA: Chiar acum alerg! Vai ! Mor! (Iese).
DIMENTE: Hai să te conduc eu, poate a furat-o vreun mișel. (Iese cu Paulina la braț).

SCENA III
MARIA: (singură, vine prin fund): Toată casa verișorului am răscolit-o. Nu sunt și nu sunt. Tare
sunt curioasă să știu unde s-au ascuns. Trebuie neapărat să-l iau din scurt pe Dimente. Dacă nici el
nu știe, atunci au trecut granița, sigur. (Strigă din ușe): Dimente ! Dimenteee!

SCENA IV
MARIA-DIMENTE
DIMENTE (intrând):Bine-ați venit, coniță! Ce bine-mi pare! (Vrea să-i sărute mâna)
MARIA: (dându-i brânci) Fugi, că miroși a spirt!
DIMENTE: Păi, ce, o să miros a gaz, coniță?
MARIA: Bată-te Dumnezeu. Domnul n-a venit?
DIMENTE: Încă nu, coniță.
MARIA: Dar tu ai fost undeva ori ai stat numai acasă?
DIMENTE: Am fost la târguit pentru masă.
MARIA: Arăți mai mult a fi fost la refenea.
DIMENTE: Sărut-mâna, coniță, iar m-a apucat cvartalul și m-am dus de l-am omorât cu rom.
(Sughiță).
 693

MARIA: Te plimbi, dumneata, ai?

DIMENTE: Vai de plimbarea mea, coniță.Ca omul și eu! Când am văzut că v-ați certat cu domnul,
mi-a venit așa de greu, fiindcă eu țin la Dvs. ca la copilul meu. Și de necaz mare, m-a apucat
cvartalul. Ce era să fac? M-am dus colea la cârciumă.
MARIA: Și te-ai înfierbântat la joc.
DIMENTE: Eu, de joc mai sunt, coniță?
MARIA: Vorba vine! (blând): Ia ascultă, Dimente!
DIMENTE: Ascult. (Cu mâna sub curea) Au, au!
MARIA: Ce ai?
DIMENTE: Cvartalul, coniță.
MARIA ( îi pune fuga un pahar cu vin): Na, înghite.
DIMENTE (sugând vinul) : Săr’mâna!
MARIA: Ascultă, Dimente! Domnul te trimetea des cu scrisori?
DIMENTE: Cam descior!
MARIA: La vreo coconiță te trimetea?
DIMENTE: Mai acum, în urmă, m-a trimes aproape în fiecare zi la vara dumisale.
MARIA: Care vară?
DIMENTE: Nu astă vară, coniță.
MARIA: Bată-te Dumnezeu, surdule!
DIMENTE (apucându-se de burtă): Au, au, cvartalul!...
MARIA (turnându-i vin):Na, na. Și spune în ce stradă?!
DIMENTE (după ce bea): În strada Cur-cur-curmăturii.
MARIA: Și cum o cheamă pe cucoana?
DIMENTE: Zenovia Za-ha-ha-roff!
MARIA: Capra aia? Bine; suficient.
DIMENTE: La moment răspundea, coconiță.
MARIA: Sigur, acum sunt acolo! Mai întâi să scriu o scrisoare pe care s-o las aici. (scrie și spune):
“Stimabile, știu totul. Dumneata ești absolut vinovat. Uită-mă! Numai pentru alții mai trăiesc de-
acum încolo! Dumneata să mă consideri moartă! Să uiți numele meu”. Să subliniez cuvântul
“moartă”. Cu două linii. Da. Fosta ta soție, Maria.
Acum s-o expediez….. Mă gândesc la întâlnirea noastră. Intru, iau o poziție eroică și zic: În fine v-
am găsit netrebnicilor! Afurisiți să fiți voi, din acest ceas! Să n-aveți nici o clipă de liniște, nici aici
pe pământ, nici acolo în cer. Desigur că o să leșin; iar el, cu o mutră de vinovat, o să se apropie de
mine. Îi trag două palme. (face gestul, lovindu-l pe Dimente peste falcă).
 694

DIMENTE (în genuchi): Aoleo, ce-ai cu mine, coconiță? Păi, d’aia te iubesc eu?
MARIA: Iartă-mă, Dimente, nu te-am văzut. (Îi pune vin). Le-arăt eu, lor, imbecilii. (Iese furtunos).
SCENA V
DIMENTE singur
DIMENTE: Ce dracu’ are, nenisorule? De ce a turbat așa ? Îmi arse și o scatoalcă de-mi sări
căpriorul de la loc. Bine că nu m-atinse la muștuc. Ce să mai fac? Mă duc și eu la camarazii mei să
mai beau cevașilea, că iar m-a apucat cvartalul. De s-o-ntâmpla ceva, să binevoiască Domnul să
vină la mine și să facă gât. Odată-mi dau dimisia. Ei au mai multă nevoie de mine decât eu de ei.
(Se apucă de burtă) Au, au, au ! Cvartalul! (Iese).

SCENA VI
ZOLOTILOF și DISTILATOF (cu copilul în brațe).

ZOLOTILOF: Intru ca-ntr-o casă streină.De ne-o fi văzut cineva în halul ăsta, frumoasă idee și-a
făcut despre noi. Pe tine, cel puțin, te cunoaște lumea de nebun; dar eu, om cu vază, cu casă
deschisă...
DISTILATOF: Cu nevastă nebună.... Vai, ce dar ai, de a ofensa oamenii! Parcă eu sunt vinovat dacă
imbecilul tău de Dimente a luat toată doctoria?
ZOLOTILOF: Tu și numai tu! Se poate, om în toată firea, să încredințezi așa ceva lui Dimente, care
e bătrân, surd, și mai pe deasupra și bețiv?
DISTILATOF: Ei, lasă, dragă, nu mă mai pisa.(dând cu ochii de păpușe). Zo-zo-zo- lotiloff!
ZOLOTILOF: O păpușe! A cui o mai fi și-asta? Dar, în fine, a cui o vrea să fie. Eu mă duc în oraș
că cumpăr ceva de mâncare, că-mi înghiorțăe mațele de foame. Tu ai grije de păpușe, să nu plângă
și-asta! (iese).
SCENA VII
Doctorul (singur):
DISTILATOF: Bine, domn’le. Până s-o-ntoarce el, eu o să mă duc să scriu un articol pentru gazetă.
O să pun titlul: “O nouă victorie medicală”. Phuu, cum o să vorbească lumea de mine! Nu-mi pasă
de nimic. Pușcăria nu mă sperie. Prin sacrificiu, la glorie; și cununa muceniciei nu se pune pe frunte
fără martiriu. Nimic nu e mai nobil decât să pătimești pentru știință. (Arată copilul). Asta e prima
jertfă și eu a doua. Măi, Dimente, tu trebue să fii mândru, mă; tu pătimești pentru știință, auzi tu?
(Mândru) Nu? Nu vrei să fii mândru? Atunci mă duc să scriu. (Întorcându-se): Nu, mai bine să-l iau
cu mine. Cine știe dacă nu se deșteaptă și ridică toată casa în cap. (Ia copilul cu el) Haide,
 695

zăpârștea dracului’ haide, c-am vrut să inventez ceva și mi se pare c-am să înfund pușcăria. (Iese
prin fund cu copilul).
SCENA VIII
DIMENTE
DIMENTE:(singur):Stăpânii încă n-au venit. Asta-mi place.(Sughiță).Îmi pare că m-am cam
cherchelit puțin. Dar, cine, ce treabă are cu mine? Cine mă poate obliga să fac mâncare? Mai întâi
că nu e treaba mea. Eu nu sunt bucătar. Stăpâna trebue să-mi gătească mie, și nu eu ei. Bucătăria e
treabă muerească. Auzi, dumneata! Cocoanele la cărți, cocoanele la birău, cocoanele la premărie, și
noi, bărbații, la coada tigăii. Nu. Dimente nu mai vrea. Dimente e puțin cherchelit și se culcă. Da,
da, se culcă! (Se întinde pe canapea și cu această ocazie găsește tulpanul) Dar tulpanul ăsta al cui o
fi? Al meu, nu e.! Trebue să-l fi uitat femeiușca aia cu copila! (face o țigare, o aprinde și cântă):
”Țigărușe, țigărușe, fum albastru și cenușe, etc...”
Acum, punem tulpanul pe ochi, să nu ne supere muștele și tragem un somn. De s-o-ntâmpla să vină
boerii, am să mă scol, și iar mă duc să beau. Da, da. (Cântă pân’adoarme).
SCENA IX
ZOLOTILOF

ZOLOTILOF (intră cu pachetul în mână): Mi se pare c-am terminat cu cumpărăturile. Dar unde-o
fi doctorul? Doctore, doctore! (vede pe DIMENTE): Vai de mine! E adevărat, sau visez? Nu, nu
visez. I-au crescut picioarele lui Dimente. Asta-i minune. Tare sunt curios să văd dacă i-a crescut și
capul. Se vede că elixirul ăla n-are influență de lungă durată. (Îi descoperă fața): Uite, domn’le, i-a
crescut și capul, și nasul și fața. E tot ca-n nainte, dar pute-a rachiu. Acuma se naște-ntrebarea: să-l
scol sau să nu-l scol? Se prea poate ca starea lui să fie letargică.
(DIMENTE vorbește în somn):
ZOLOTILOF continuă: Trezește-te, Dimente! Pentru Dumnezeu, eu sunt, stăpânul tău!
(pentru sine) De acum încolo, am să stau să-l păzesc mai deaproape, că te pomenești că mai vine
doctorul ăla și-i mai dă o sticlă cu otravă. Săracul Dimente! mă duc să-i cumpăr ceva de mâncare,
că i-o fi foame! N-a supt decât din biberon.
( Dimente sughiță și râgâie pe gât. Zolotilov iese)
SCENA X
DIMENTE- PAULINA:
PAULINA (intrând): Mi s-a spus de la poliție să duc pe acela căruia i-am lăsat copilul.(Lui
Dimente): Moșule, moșule, hei moșule! Ascultă, scoală, n-auzi? Te cheamă la poliție.
DIMENTE: Nu merg. Am spus că nu mai beau.
 696

PAULINA: Ce să bei? Să vezi c-o pățești.

DIMENTE: Nu plătesc. N-am cu ce să plătesc.
PAULINA: (zguduindu-l): Scoală și haide la poliție!
DIMENTE (frecându-se la ochi): Ce vrei, fa? Mai rău mă speriași! Crezui că e cucoana! (Se
întoarce cu fața la perete)
PAULINA: Nu te mai întoarce și hai!
DIMENTE: Care Mihai?
PAULINA: Bată-te Dumnezeu de stricat.
DIMENTE: Eu nu mănânc rahat!
PAULINA: Vine acuma poliția și te ia pe sus. (Îl zguduie). Le-am spus că ți-am dat fetița în pază și
mi-au dat ordin să te duc.
DIMENTE (ridicându-se-ntr-o rână) Pe mine? Ce ești capie? Fugi, fa, nu-mi strica somnul, că ne
stricăm la ceafă. Treaba ta e la bucătărie, nu aici.
PAULINA: Să mă ierți. Nu stric nimic. Dumneata m-ai învățat să las pe Marioara per canapea.
DIMENTE: Păi bine; dar crezi că eu nu mai am altă treabă? Eu am lăsat-o dormind, aici pe canapea.
PAULINA: Păi, hai și spune așa la poliție.
DIMENTE: Eu sunt om curat și merg și la mama poliției, fiindcă n-am furat nimănui nimic și n-am
omorât pe nimeni. Însă tu, tu nu trebuia să-mi sperii somnul meu. Tu nu ești decât o simplă
servitoare, pe când eu... îți dai tu seama cine sunt eu?...Eu sunt un foarte nobil camerier. Da, da!
(sughiță) Un foarte nobil camerier. Înțelegi tu ce mare diferență este între noi? Nu trebuia,
mă-‘nțelegi, nu trebuia să mă deranjezi.
PAULINA: Nu mai bălmăji și haide!
DIMENTE (luînd-o la braț) Haide! (ies amândoi).

SCENA XI
DISTILATOF: singur, cu copilul în brațe
DISTILATOF: Vai de capul meu, până am izbutit să scriu un biet articol la gazetă pentru invenția
mea, fiindcă s-a trezit broscoiul ăsta de Dimente și m-a omorât în cap până acuma! M-am luat de
gânduri, nu știu ce să fac cu el! Ce, am ajuns doică? Doar n-am să-l țin toată viața așa? Trebue să-i
găsesc o femeie care să-l crească. Dacă va muri de foame, pierde știința și pierd și eu. Fiindcă, odată
ce dispare dovada, dispare elixirul, în jurul căruia s-a făcut atâta vâlvă. Și mi-este seteeee! Și aș bea
un pahar cu apă și n-am de unde să-l iau. Să caut la bucătăria ăstora, că trebue să găsesc. ( Pune
copilul pe canapea și iese prin fund).
SCENA XII
 697

ZOLOTILOF
ZOLOTILOF (vine cu pâine și cu un pachet de mezeluri): Bine că n-a fost târgul închis. Îți luai
ceva de mâncare, sărmane Dimente, că-mi închipui că te-ai leșuit de tot sorbind numai lapte. (Vede
copilul pe canapea) Ce dracu’, visez? Sunt treaz? (Își dă o palmă peste frunte) Nu văd bine? Cum,
măi, Dimente, iar te-ai făcut mic? Iar ți-au căzut picioarele? (strigă): Doctore, doctore, vino
degrabă!
SCENA XIII
ZOLOTILOF-DISTILATOF
DISTILATOF: (intră și ia copilul în brațe): Ce ți-e măi, de strigi așa? Am fost la bucătărie de am
băut un pahar cu apă. Mi-era o sete grozavă.
ZOLOTILOF: Vezi să nu te aprinzi. De ai știi tu ce grozăvii se petrec în casa asta, ți-ar fumega
sufletul.
DISTILATOF: Știi că ai haz? Ce-ar mai putea fi?
ZOLOTILOF: Cu Dimente ăsta e o întreagă halucinație.
DISTILATOF: Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă idiotul n-ar fi băut toată doza dintr-o dată.
ZOLOTILOF: Ei, bine, dar creșterea și descreșterea lui cum se explică?
DISTILATOF: Ce creștere și descreștere? Ce tot bâlbâi?
ZOLOTILOF: Cum? Tu nu l-ai văzut pe Dimente mare?
DISTILATOF: Înainte de a bea elixirul, sigur că l-am văzut.
ZOLOTILOF: Dar dupe aia, nu?
DISTILATOF: Se-nțelege că n-am văzut ceea ce nu se poate vedea. Și de l-aș vedea, n-aș putea
crede. Cum o să mai devină dintr-odată bătrân?
ZOLOTILOF: Ceea ce tu crezi că e imposibil eu am văzut în carne și-n oase. Colea, pe canapeaua
asta, ședea lungit bătrânul Dimente. Și dupe vechiul lui obicei, duhnea rachiu de te apuca dor de
cap.
DISTILATOF: Asta este peste putință omenească. Eu, în toată vremea, am stat lângă el. Să știi
amice, că ai vedenii.
ZOLOTILOF: N-am vedenii și beat n-am fost.
DISTILATOF: Atunci, în două feluri se poate explica minunea.
ZOLOTILOF: Cum adică?
DISTILATOF: Ori Dimente cel bătrân nu există și pe tine te urmărește frica de răspundere, față de
lege....plus necazurile ce-ți procură nevasta ta…
ZOLOTILOF: Nu, dragă prietene. De prostiile nevestii nu mă mai ocup deloc; iar de răspundere, nu
mă sinchisesc, fiindcă nu pot s-o am.
 698

DISTILATOF: Atunci, probabil că din cauza elixirului băut în cantitate prea mare, Dimente a murit
și a rămas numai spiritul lui, care la un moment dat se reîncarnează și se arată, pentru a produce
remușcări.
ZOLOTILOF: Unde, dracu’ ai mai văzut tu, spirit să sugă din biberon?
DISTILATOF: Păi, ăla e mânuța de carne care a mai rămas din bătrânul de odinioară. Da, da, ție ți
s-a arătat spiritul lui Dimente.
ZOLOTILOF: Cu alte cuvinte, de acum încolo, casa mea va fi prefăcută în locuință de stafii, de
strigoi, de duhuri necurate. Fir-ai al dracului, cu elixirul tău cu tot! Păi bine, măi, smintitule, nu-mi
ajunge mie strigoaica de nevastă-mea?
DISTILATOF: Dragă, descoperirile mele se fac cu sacrificii de vieți omenești. Însuși marele
Învățător și-a sacrificat totul pentru nemurirea ideii creștine.
ZOLOTILOF: Ba mai bine m-aș spânzura!
DISTILATOF: Dragă, ai curaj, nu te grăbi. Nici eu nu sunt mai viteaz ca tine, dar de spânzurat nu
mă spânzur.
ZOLOTILOF: Hai, să ieșim, cel puțin în stradă.
DISTILATOF: Și copilul ăsta îl purtăm în brațe?
ZOLOTILOF: Să mergem la poliție și să mărturisim crima.
DISTILATOF: Dar dacă n-o fi crimă și ne facem de rîs degeaba?
ZOLOTILOF: Bine, dar așa nu mai putem trăi.
DISTILATOF: Bine; mergem și la poliție și acolo eu voi expune faptul în mod științific; și cum
polițiștii sunt oameni inteligenți, ne vor pune în libertate.
ZOLOTILOF: Las-o dracului de știință și mai bine spune drept că porcăria ta de elixir a fost otravă
curată și ai omorât pe nenorocitul de Dimente cu ea.
DISTILATOF: Dracu’ l-a pus să bea toată sticla?
ZOLOTILOF: Ăsta e basmul cu cocoșul roșu.
DISTILATOF: Basme, basme, dar e vorba că aici și tu ești vinovat.
ZOLOTILOF: (ridicând scaunul): Taci, că-mi vine să te omor.
DISTILATOF: (legănând copilul): Nu țipa așa, că deștepți spiritul lui Dimente.
ZOLOTILOF: Ori cu-o crimă, ori cu două, tot acolo ajungi. Haidem la poliție. (vor să iasă).

SCENA XIV
Aceiași, DIMENTE.
ZOLOTILOF și DISTILATOF: (încremeniți) Umbra lui Dimente.
ZOLOTILOF: Stafia!
 699

DISTILATOF: Strigoiul!
DIMENTE (beat): Poliția caută copilul.
ZOLOTILOF: Uite cum se leagănă spiritul!
DISTILATOF: Uite cum rânjește strigoiul!
ZOLOTILOF: Piei, spirite al lui Dimente. Eu nu sunt vinovat cu nimic!
DIMENTE: Fiți pe pace! Mie dați-mi copilul să mă duc de acolo de unde am venit și spun acolo că
Dvs. nu sunteți vinovați.
DISTILATOF: Spiritul își cere lutul,
ZOLOTILOF: Sărmanul, tot bun a rămas.
DIMENTE: (se apropie de ei) Dați-l încoace!
CEI DOI (se ascund după canapea): Nu te apropia de noi! Fie-ți milă! Lasă-ne-n pace!
DIMENTE: Nu rîdeți de mine, domnișorilor, că mie nu-mi arde de glumă.
ZOLOTILOF: Sărmanul, ce obosit e!
DISTILATOF: Du-te Dimente și noi ne vom ruga pentru odihna ta. Du-te de unde ai venit.
DIMENTE: Ce-ați băut domnișorilor, de v-ați matosit așa grozav? Bine. Dacă vreți, eu mă duc și
spun acolo ce-am văzut! (iese)

SCENA XV
TOT CEI DOI

DISTILATOF (ca inspirat): Moartea provocată în urma elixirului meu dă posibilitate mortului ca să
se reîncarneze din când în când, să vorbească chiar; încă ceva nou pentru științele oculte. Credeți în
nemurirea spiritului! Credeți în comunicarea cu cei duși!
ZOLOTILOF: Doctore! (tremurând spasmodic): De spaimă, poți să-n nebunești, nu-i așa !? Mie-mi
clănțăne fălcile!
DISTILATOF: Da, da, se poate să și mori.
ZOLOTILOF: (tremurând): Nu observi la mine ceva neobișnuit?
DISTILATOF: Ba da; ești cam palid la față, și aceasta din cauza emoției. Nu e lucru puțin ce am
văzut noi. Auzi, domnule, să vorbești cu un spirit, ziua în amiaza mare: e colosal. (lui Zolotilof):
Du-te dragă și mai adu puțină apă.
ZOLOTILOF: Ba du-te tu, dacă-ți trebue!
DISTILATOF: Du-te tu, că ești la tine acasă.
ZOLOTILOF: Eu să știu că mor de sete și nu intru în altă cameră singur. Dacă e mortul acolo?
DISTILATOF: Spiritul mortului vizitează din când în când locurile cu amintiri dragi.
 700

ZOLOTILOF: Da, da; Dimente-și amintește cu drag de noi.

DISTILATOF: Mai ales de palmele nevesti-ti.
ZOLOTILOF: (se așează la masă cu capul între mâini și întâmplător dă de scrisoarea nevesti-si):
Scrisoarea nevestii mele ! (citește tare): Stimabile, știu totul. Dumneata ești vinovat de toate. Uită-
mă! Pentru alții trăiesc. Pentru dumneata, de acum înainte sunt moartă! “Dumnezeule, ce s-o fi-
ntâmplat? Ascultă-mă smintitule; n-a fost otravă-n sticla asta?
DISTILATOF: A fost acelaș elixir.
ZOLOTILOF: Va să zică, Dimente a băut amândouă sticlele.
DISTILATOF: Pot să spun precis că numai una.
ZOLOTILOF: Atunci de ce sunt amândouă goale?
DISTILATOF: Goale? (uitându-se). Să știi că s-au făcut două crime.
ZOLOTILOF: Și cine crezi că a băut a doua sticlă?
DISTILATOF: Foarte simplu: Nevastă-ta!
ZOLOTILOF: Cum? Nevastă-mea?
DISTILATOF: Păi n-auzi ce zice în scrisoare? Pentru alții trăesc! Ea este acum în rândul marilor
descoperitori, alături de savanții omenirii. Pentru tine e moartă, de acum înainte.
ZOLOTILOF: Vai de mine, cum s-o fi-ntâmplat?
DISTILATOF: S-a-ntâmplat tot ca și cu Dimente. A luat elixir și s-a prefăcut în copil.
ZOLOTILOF: În copil?
DISTILATOF: Ceva mai mult: dacă un moșneag ca Dimente a luat chip de copil, el care avea 65 de
ani, nevasta ta care n-are decât 30 de ani s-a prefăcut în păpușe. Na-ți, mă, pe nevastă-ta! ( îi dă
păpușa servitoarei). Și acum recunosc că doza administrată a fost prea mare. Hei, ce vrei, așa e
la’nceput.
ZOLOTILOF: Bine dragă, Dimente poate va crește, dar cu păpușa asta neînsuflețită, ce să fac?
DISTILATOF: La Dumnezeu totul e cu putință. Ce n-a descoperit știința, domnule? Pământul e
rece și nepăsător, și nu toate lighioanele și semințele răsar din nepăsarea lui? Apa, care a născut pe
Afrodita din spuma ei, nu e omorâtoare, dacă e înghițită în cantitate prea mare? (Aparte) Sunt dat
dracului! Știu toate răspunsurile !
ZOLOTILOF: (disperat): O, știință, știință; ce bine era dacă făceai din acest doctor un măgar!
DIMENTE (de afară) Nu spui eu? Acolo îmi cer copilul.
ZOLOTILOF: S-a auzit glasul mortului. Să fugim de aici.
DISTILATOF: Unde dracu’ să fugim? Crezi că spiritul nu te urmărește oriunde?
ZOLOTILOF: (mai mult târându-l): Haide în camera asta. (ies împreună cu copilul).
 701

SCENA XVI
DIMENTE-MARIA

MARIA: Tu spui că sunt beți?

DIMENTE: Mai beți ca mine, coniță.
MARIA: Dar copilul era cu ei?
DIMENTE: Da, era pe canapea; dormia săracul.
MARIA: În care cameră au intrat? Haide dupe ei.(ies amândoi).

SCENA XVII
ZOLOTILOF și DISTILATOF. MARIA de afară.

ZOLOTILOF și DISTILATOF : Ai auzit cum vorbeau? Nu mai încape îndoială că erau două spirite.
DISTILATOF: Nevastă-ta și Dimente. Domnule, e ceva teribil. Doi morți vii.
ZOLOTILOF: Trebue să ne caute prin camere. Haidem să ieșim în stradă și să fugim.
DISTILATOF: Să mergem să cerem ajutorul poliției. Nu cred că pentru știință o să pătimim chiar o
viață întreagă.
ZOLOTILOF: Fi-ți-ar știința de rîs!
DISTILATOF: Totuși, în numele științei, mă predau în mâinile poliției.
MARIA: (se aude de afară, din fund): Am încuiat toate ușile, iar cheile sunt la mine. Intrăm
amândoi. Tu, Dimente, stai aici la dreapta și eu la stânga și trebue să-i găsim.
ZOLOTILOF: Eu nu mai înțeleg nimic. Cum, mă, spiritele au chei?
DISTILATOF: Hei, numai atâta? Eu, în viața mea, am tăiat peste 100 de morți, dar ca să vină
vreunul să mă caute, nu mi s-a-ntâmplat.

SCENA XVIII
ACEIAȘI, MARIA ȘI DIMENTE
MARIA: (intră): Aaa! Aici mi-ați fost?
ZOLOTILOF: Spiritul nevestii mele!
DISTILATOF: Pentru prima oară văd stafie!
DIMENTE (intră): Eu v-am cerut copchilul cu binele.
ZOLOTILOF: Doi morți și amândoi vorbesc. (către nevastă): Iartă-mă dragă, că sunt vinovat.
DISTILATOF: Iartă-mă și tu pe mine, bătrânule tânăr.
DIMENTE: Te iert, domnișorule, parcă ce mi-ai făcut?
 702

MARIA: Dimente, tu ești martor că soțul meu are un copil.

DISTILATOF: Acest copil nu este al lui, nici al meu, ci al mamei noastre, știința.
DIMENTE: Ce-or fi băut ăștia, coniță, de s-au turmentat așa?
MARIA: Ce-au băut nu știu; dar ce știu este că i-am prins cu corpul delictului.
DIMENTE: Aoleo, coniță, n-am știut că la copil se mai zice și delict.
DISTILATOF: Copilul, cucoană, este jumătate al lui și jumătate al meu!
DIMENTE (pufnind): Zecse! Asta nu se poate!
MARIA: Nerușinaților! Vă bateți joc de mine? Faceți pe nebunii?
DISTILATOF: Spirite al Mariei! Vina principală o duc eu. Adică nu atât eu cât Dimente, care a
băut toată sticla dintr-o dată.
MARIA: (uitându-se la Dimente): Ce vorbă-i asta? Care sticlă ?
DIMENTE Minte, coniță, că eu am băut 4-5 sticle… (sughite) și d-aia m-am cherchelit puțin.

SCENA XIX
ACEIAȘI, PAULINA

PAULINA: (rămâne perplexă, văzând atâta lume: ) Bună ziua!

MARIA: Ce dorești dumneata?
PAULINA: Sărut mâna, coniță, m-a trimes de la poliție aici. (vede copilul la doctor în brațe):
Dumnezeule, Marioara mea!
MARIA: Îmi închipuiam că trebue să fie al vreunei bucătărese.
DISTILATOF: (către Paulina, care vrea să-i ia copilul): Ce vrei, femeie?
PAULINA: Cum ce vreau? Nu vă e rușine? Hoți de copii! Dați la jurnal că vă trebue servitoare și pe
urmă vă rîdeți de ele? Le luați copiii?
MARIA: Cum? Ăsta e copilul tău?
DIMENTE: Da, da, coniță, e al ei! Mi l-a lăsat mie să văd de el.
PAULINA: E al meu, coniță.
MARIA: Dar cine e tatăl lui?
PAULINA: Hei, Vasile Zaharov, persoană cunoscută la poliție. Am aci biletele de identitate și
copilul e al meu. E fată.
ZOLOTILOF: (zăpăcit) Nu, dragă, ăsta-i Dimente!
DIMENTE: Nu-i adevărat: eu n-am copii. Domnule, dumneata trebue să fi băut ceva: du-te și te
culcă! Eu știu de la mine, domnule; când trag la măsea, văd înainte numai stafii și strigoi!
 703

MARIA: Nu vă e rușine să ajungeți în halul lui Dimente? (către Paulina): Știi bine că copilul ăsta
este al tău?
PAULINA: Vezi bine că e al meu.
MARIA: Cum îl cheamă?
PAULINA: E fată, și o cheamă Marioara. Uite și păpușa pe care i-o cumpărasem azi să se joace! Io
venisem azi la dumneavoastră să mă bag la slujbă; și-am lăsat fetița lu’dumnealui, până mi-
aduceam formele și bagajele. Și nu știu cum s-a întâmplat de a ajuns fetița mea la dumnealor.
DISTILATOF (savant):Nu-i adevărat. Copilul acesta este al științei
PAULINA: Care știință, Dom-ne? Ce, copilul se face dupe carte, ca o prăjitură? L-am făcut eu și
fără știință. A fost al dracului Zaharov!
MARIA: Acum înțeleg totul, afară de faptul că copila ta se află în brațele dumnealor.
DISTILATOF: Foarte lesne doamnă. Copilul e făcut cu știința mea.
PAULINA: (se repede și-i dă o palmă doctorului și-i ia copila): Nu ți-e rușine să minți? Vrei s-
audă bărbatul meu?
ZOLOTILOF: Uite obraznica!
MARIA: (cârpindu-i o palmă): Dezmeticește-te, Dom’le. Nu vezi cum și-a bătut joc de tine acest
excroc? (Arată pe Distilatov).Tu, Paulino, rămâi la noi. Îmi faci impresia a fi femeie cinstită. Vreau
să cunosc și pe bărbatul tău. Copila va fi ca și a mea, că eu tot n-am copii.
PAULINA: Cuconiță, dragă, vă rog să mă iertați, că din cauza mea s-au întâmplat atâtea.
DIMENTE: Mă mai dusei și pe la poliție, degeaba. (Mariei): Coniță, zău, mă duc să trag o dușcă de
bucurie. (Vrea să-i sărute mâna și dă peste ea)
MARIA: (cârpindu-i o palmă) Tu, de azi, poți să-ți iei poteca și s-o ștergi, bețivule!
ZOLOTILOF: Hei, acum ce mai zici, doctore?
DISTILATOF: (trezindu-se la realitate): Iartă-mă Dimente, că te-am făcut să bei două sticle cu
porcăria de elixir.
DIMENTE: S-avem pardon, Dom’le; Dimentică nu bea porcării. Dimente bea șnapț, să-i treacă
cvartalul. Am aruncat-o peste gard, cum am văzut-o ! (Către Maria): Iartă-mă, coniță, și nu mă goni
de la dumneata! Eu nu plec de-aici!
DISTILATOF: Și pe mine, iertați-mă, dragii mei pentru toate câte le-am făcut în numele științei. De
acum cred că m-am vindecat de invenții. Totuși, să strigăm cu toții: trăiască știința. Elixirul vieții
este munca, / Munca e viața / Muncește și vei fi veșnic tânăr, / Munca este fericirea!
Toți: Urraaaaa!
CORTINA.
704
705
706
707
708
709
710
711
712
713
714
715
716
717
718
719
720
721
 722

SFÂRȘIT.180

180
În Memorii, vol. II. Iată relatarea: ”8 martie òi 10 martie, Crefeld: "Program£-vezi Arhiva Popian, 1918; òi arhiva
Dr. Dinu Popian, filmat ìn arhiva C. Popian- cu revista "Crefeld, Lager de favoare£ revistè ìn 2 acte òi un prolog de
sublocotenentul rezerv. Leon E. David, din Craiova, reprezentatè pentru ìntàia oarè la 8 martie 1918, pe scena teatrului
din lagèrul de prizonieri ìn Crefeld-Germania de "Societatea Dramatico-muzicalè a ofi+erilor romàni£. Pe afiò, scris de
mànè de Maestru : C. Popian, director de scenè. 18 martie 1918.Din nou "Krefeld, lagèr de favoare£, a lui Leon David
din Craiova. Datè pentru orfanii Romàniei pe scena teatrului din oraòul Krefeld, Germania. S-au adunat 800 mèrci. Tot
azi, fotografie cu revista "Ca la noi la nimeni£. ^n prezenta figureazè ofi+eri vàlceni, care alèturi de mine ìnfruntau
foamea òi mè ìncurajau sè +in sus fèclia artei: Cèpitan Baculescu, cèpitan Ciulei, locotenent Petru+u, maior Bèlènescu,
C. Popian, +èran. ”
723
724
725
726
727
728
729
730
731
732
733
734
735
736
737
738
739
740
741
742
743
744
745