Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Argument
Când mergem in alte oraşe avem expectanţe. Să vedem clădiri istorice, muzee renumite,
tezaure ştiinţifice.
Când merg in alt oraş ma interesează oamenii. Cartea a fost scrisă in diferite oraşe şi
locuri în perioade diferite ale vieţii mele. Sunt intâmplari comune. Nu senzaţionalul m-a
îndemnat să scriu despre viaţa su întâmplările acestor oameni.
Am vrut să scot in evidenţa însingurarea, dar şi valoarea prieteniei a cuvântului dat sau a
iubirii. Oraşul, el însasi un personaj, ca un imens malaxor care uniformizează şi
anihilează uneori existenţa. Am îndreptat microscopul meu asupra oamenilor pe care îi
descriu fie ca e vorba chiar de persoana mea sau de persoane vag cunoscute.
Cred că socitetatea civilă e ca un organism. Chiar dacă mai trece uneori printr-o boala
anumite segmente ale ei au capacităţi regenerative care pot salva intregul.
M-am folosit de limba româna vie şi bogata, ea exprimând cel mai bine ce am trăit şi
simţit eu atunci când am scris si descris. Încerc astfel să aduc un omagiu limbii mele
materne si dascălilor mei care m-au deprins s-o vorbesc frumos si corect, mulţumindu-le
pe această cale.
In fiecare bancă de elev bate o inimă de copil care într-o zi va vedea lucrurile sigur mai
bine ca mine.
Bârlad
16 mai 2010
Strada Luca Arbore nr 11
Fisa biografica
Eva-Maria Salvanu s-a născut la Cluj in 18.02.1969. Cursurile şcolii gimnaziale germane
le absolvă la Brasov dupa care se muta la Cluj. La Cluj frecventează secția germană a
liceului Industrial George Cosbuc. Urmeaza cursurile Facultății de Medicina din cadrul
U.M.F. “Iuliu Hatieganu”Cluj intre anii 1990-1996., făcând in paralel si doi ani de
Jurnalism ,din cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie a Universitatii Babes-Bolyai Cluj
facultate pe care o va intrerupe in 1994. Mai reia incercarea de a absolvi o facultate de
filologie in 2008 urmând cursurile la distanța engleză-spaniolă ale Facultăţii de Limbi si
Literaturi Straine din cadrul Universitatii Spiru-Haret dar pe care le intrerupe in 2010 din
cauza obligaţiilor profesionale de medic. Intre anii 1997-2001 a trăit la Timisoara unde a
fost nevoită să stea pentru continuarea studiilor medicale. În prezent lucreaza ca medic la
un spital din oraşul Bârlad.
Debut în presă in 1989 în revista “Tribuna”Cluj. Colaborări cu mai multe reviste si
publicaţii din țara. Debut editorial cu volumul de versuri “Abisuri” Editura Signata 2000
Timişoara. Din 1998 membra a SMSPR-Societatea Medicilor Scriitorilor si Publicisti din
Romania, iar in prezent si membra UMEM –Uniunea Mondiala a Medicilor Scriitori.
A participat şi la dezbateri si emisiuni televizate.
Murind in libertate
1998 Cluj
Boala
Maşina opri in fata spitalului. Coborâra mai întâi cei doi polițişti mai mari in grad
şi apoi el cu insoțitorul său. Privi neîncrezător cele doua clădiri una urâtă şi plată şi
cealaltă înaltă ca un turn. Nu aşa îşi închipuise el .."o clinica universitara"...-Bă, fii
bucuros ca te-ai îmbolnăvit, te ducem la o “clinică universitară” ii zisese insoțitorul său.
Tot mai bine, îsi zise el, şi aşa mai avea un an si puțină variațiune nu strica.
Era prima oară când pătrundea într-un spital civil şi el si-l închipuise altfel. Acesta
semăna cu o fabrica. Portarul îl privi flegmatic, deşi ofiţerul avusese bunul simţ să-i
scoată cătuşele de la mână.În curte şedeau caţiva oameni pe bănci si aceia –i se păru lui -
îl priviră cu răutate.
O clipă uită fiecare de problemele sale pentru a face un bilanț cu tot ce auzise despre
puşcărie si puşcariaşi.
Îl chinuia insă un singur gand,ştia şi de la nevasta sa care era sora medicala că surorile
pot fi obraznice, dar medicul...Ce va spune medicul cand îl va vedea aşa...Nu cred că era
mai nebarbierit,mai ...cum nu se merge la doctor. Pesemne că se va gândi ce-a facut.Pe el
îl vor lăsa într-un pat sau într-un hol şi medicul va povesti cu ofițerul cațiva paşi mai
incolo.
Înseamnă, gândi el mai departe, că el sau alţii ca el îsi pierd nopțile pentru oameni ca
mine.
Şi deja se aflau pe unul din acele holuri largi,pline de oameni si tăcute.
Ofiţerul pocnea nervos din degete.Dacă deja venise în oraş mai avea o serie de lucruri
de rezolvat.Totul se rezolvase telefonic, dar pare-se doctorii erau suprasolicitaţi.
Aproape lovindu-se de ei trecură două fete îmbrăcate in alb.Una era înaltă, avea părul
lung si drept,un corp atletic si părea foarte bine dispusă, cealaltă era elegantă si cu greu
încerca să-şi ascundă buna dispoziție si râsul la poveştile povestite de prima.Le văzu cum
ajung la o uşa, cum intră înăuntru ca după un sfert de ceas să iasă grave si gânditoare.
Fata inaltă şi frumosă îl privi drept în ochi iar el încerca sa-şi întoarcă privirea dar ea deja
dipăruse.
- Ai văzut-o pe aia, zise ofițerul.
- Da, răspunse insoțitorul său.
- A fost colegă cu fratele meu.
- La poliție îsi permise sa glumeasca însoțitorul.
- Nu, d-le la liceu. E în echipa de baschet a universității. Acuma-i incă studentă. Ce-i
pasă!
- Se mai distrează şi ei cât mai pot, pe urmă…
De ei se apropie o tanără, tot in alb, foarte sigură in mers. - sunteți...
- Da, raspunse respectuos si puțin surprins ofițerul, caci fata părea de-o vârstă cu fata cea
sportivă,dar cea care se afla in faţa lor se vedea ca poartă deja o mare responsabilitate.
- Pentru ce ați venit la noi? îl intrebă ea pe puscăriaş. Deşi el ințelese că probabil ea
punea de multe ori pe zi această întrebare nu simţi in glasul ei decât căldură, şi ceea ce
părea curios pentru o femeie -nu era curioasă. Şi ea, îşi zicea el, nu văzuse prea mulți ca
el la viata ei.
Răspunse mecanic la toate întrebările ei,erau aceleaşi întrebări pe care i le puseseră şi
doctorii de la penitenciar, dar ea le punea mai repede si pe cat ințelese el, părea să
înteleagă mai mult răspunsurile sale. Cei trei bărbaţi care îl însoțeau ieşiră din cabinet,
pentru a lăsa loc la ceea ce mulți oameni considerau consultația propriu-zisa. Mâinile ei
fine alunecară cu repeziciune peste trunchi,peste abdomen, peste picioare. În tot timpul
acesta îl priviră ochii negri si inteligenți. Da, acuma se întreabă si îi păru rău că ajunsese
aici in fața acestei copile. Dar ea intreb emoționată:
- Şi de mult vă doare aşa?
- Da. Şi o femeie agitată deschise uşa acoperind afirmația sa cu zgomot.
- Bine, vă punem intr-o rezervă. Si pe obrazul doctoriţei apăru un zâmbet ce exprima
respect şi admiraţie pentru un om ce-şi purta cu demnitate o boala încă netratabilă de
medicina modernă.
În cadrul uşii apăru un bărbat extrem de elegant la vreo patruzeci de ani, care privi
interesat spre el, dar era mult mai interesat sa vorbească cu colega sa.
-La ce concluzie aţi ajuns, domnişoara doctor?
Probabil aşa îi învaţa, gândi el. Toţi privesc omul drept în ochi, şi parcă vor să-şi trans-
mită toate gândurile lor cu acea privire.
Fata îi explică superiorului ei cazul lui în termeni medicali. Bolnavul îsi dădea seama din
mimica si emoţia ei că mai greşea pe alocuri sau că anumite lucruri îi erau încă neclare.
Bărbatul care-i dăduse lui doar un simplu Buna ziua la intrare i se adresă de data aceasta
pe numele de familie.
- Vom face tot ce ne sta in putere să vă ajutăm, dar va trebui să ne ajutaţi şi
dumneavoastra. Bine?
Cum ar fi putut el să se opună? gândi el, deşi înţelese exact ce voise a-i spune medicul.
Fu luat in primire de surori, care nu-şi permiseră să-i spună nimic aruncându-i doar
priviri suspicioase.
În fiecare dimineaţa soarele îl mângâia, era acum curat, însoţitorul său pusese cătuşele pe
o măsuţ citind ziarul liniştit; din când in când îi spicuia din ziar. Era minunat aşa, ar fi
vrut sa dureze o veşnicie, numai de n-ar fi fost boala...
Intr-o dimineaţă auzi afară o voce veselă insoţită de un râs ascuţit. O mai auzise aici, era
sigur, a, da, îsi amintea sportiva de care spusese ofiţerul.
Apoi se deschise uşa si intră Ea si încă vreo cinci fete. Părul negru îi cădea drept pe
umeri, acuma îi vedea si faţa. Ochii erau mari si migdalaţi, fardaţi puternic si buzele
vopsite roşu ca de foc. Îi zâmbi in loc de Buna Ziua, căci a zâmbi era starea ei naturală.
Intră şi medicul-şef privindu-le pe fiecare in parte si explicându-le starea sănătaţii lui.
El privea disperat spre masa unde zăceau cătuşele, altfel nimic nu ar fi putut trăda statutul
său. Pe noptieră avea flori într-un borcan la fel ca toată lumea, aduse de nevasta lui. Mai
erau ceva compoturi, ziare pe care el nu le citea, şi însoţitorul care ar fi putut fi foarte
bine un frate de-al lui. Atunci Ea urmari direcţia privirii lui şi cum ţinea la piept un
mănunchi de foi. Le puse cu un gest obosit peste cătuse.
La plecare avu grijă sa iasă ultima si salută simplu, fără curiozitate, fără să acuze, fără
să-i arate compătimire: Bună ziua.
Cluj 1994
Revedere
Portița se dădu in lături. În cadrul ei apăru o siluetă care ocupă întreg spațiul
îngust cuprins între cei doi stâlpi. Era o persoană scundă, grasă, avea părul cărunt si purta
ochelari.
După douăzeci de ani în care mai corespondasem cu ea...dar mai ales ginerele
meu era cel ce-mi scria din îndepartata ţară. Plecaseră acum douazeci de ani. Şi plecaseră
la fel de neaşteptat cum era venirea ei de acum.
El a convins-o că este bine să-şi lase familia, prietenii, tatăl. Şi ea l-a urmat.
Nu, ticăloasa mea inimă se comportă bine. N-am simțit la fel, aşa cum mi se intâmpla de
obicei când aveam emoţii, că motorul meu nu suporta. Sau de data aceasta nu aveam
emoţii?
Şi mă gândisem la ea, la cei trei copii ai ei, la copilaşii americani cu care probabil că acei
copii ai fiicei mele legaseră prietenii.
Şi acum această femeie grasă, care stă să intre in casa mea, care ieri mi-a trimis o tele-
gramă cu textul "vin mâine mama.Aşteaptă-mă" stă in poartă. Nici un gand, nici o pornire
care să mă îndemne să-i spun, bine-ai venit copila mea, vino să te vadă mama.
Sunt o femeie, o mamă, un om denaturat? Nu sunt absolut nimic. O văd că gâfâie căci a
urcat biata de ea dealul până la cartierul unde stau eu. Până la Cluj a venit cu avionul, dar
aici pe dealul acesta nu urca nici un autobuz. Dar de ce n-a luat un taxi? Presupun că şi în
America îi este la fel de greu să urce un deal, trebuia sa-şi fi făcut măcar acest calcul.
Într-un an mi-a trimis nepoţii să-i văd, să-i ţin o vară. Erau foarte draguţi. Tot români au
rămas. Imediat mi-au sărit mie, unei femei necunoscute de gât. Eu n-aş fi făcut una ca
asta, mai ales dacă eram crescută într-o lume ca a lor.Ce eram eu pentru ei? O mamă a
mamei lor, o batranică ce n-a facut decât să aştepte toată viața. Bine, ei nu puteau bănui
că-l aveam pe Ernest care venea, pleca, concerta in toată lumea. Dar el la mine este acasă,
el pleacă la Strassbourg şi apoi se întoarce aici pe acest deal.
Dar ea? Ea vine in vizită la mine, ca la o fantomă a trecutului ei si apoi se întoarce acasă,
în America.
Dar ea a uitat de Ernest, pentru ea el nu mai exista, deci ea mă vede singură şi
neputincioasă aşteptând-o doar pe ea.
Mă gândesc:simţeam altfel dacă ea ar fi fost unicul meu copil su nu unica mea fiică.
Poate aş fi investit mai mult in ea. Dar i-am dat totul ce i se putea da. Da, toate
sentimentele mele bune i le-am dăruit. Atunci, de ce nu a vrut nimic?
- Mama, strigă femeia la gard.
Intră, poţi intra, îi spun.
Bagajul atârnat de umăr i se bălăngănea ritmic. Mai are puţin şi va ajunge in fața mea. Ce
trebuie să-i spun? Lasă, va găsi ea o soluție. Doar ea este intelectualul, medicul. Mamă!
Şi vrea să mă cuprindă in braţe.
- Sunt răcită, draga mea, îi spun, să ai grijă.
Am avut o privire atât de rea, mai mult privirea mea a oprit-o din elanul de a-mi cădea la
piept, decât afirmația ce-o făcusem. Răceala mea era pe trecute dar...
Mă bucuram nespus de mult că venise, dar trebuia s-o cunosc mai întâi. Niciodată nu-mi
place să mă sărut cu necunoscuți. Sigur, îmi place acel Buna Ziua, Ce mai faceți? a da
binețe vecinului sau chiar unui necunoscut pe străzile liniştite ale cartierului meu e ca un
balsam. Stiu că întotdeauna aici pe dealul meu mi se va răspunde la salut.
-Mama, ce mă bucur că te văd!Că sunt din nou cu tine! O poftesc să intre in casă. Mă
surprinde că ţine minte absolut tot, unde țin lingurițele de argint, unde sunt ceştile, cum
preparăm noi ceaiul.
Într-adevar, pentru mine au fost vremuri minunate. Ernest exersa la vioara, ea învata sau
cosea la gherghef, o învatasem şi-i place enorm, dar mi-era frica mereu pentru ochii ei. Şi
avusese ochi atât de frumoşi... Era micuţă, slabă, avea degete subţiri si fine. Ochii ei
caprui erau intr-o continuă căutare, te privea nerăbdătoare o clipă iar pe urmă se oprea
asupra unui detaliu din spatele tău său vedea ceva interesant la modelul covorului. Se
îmbrăca cum îi plăcea ei, alegea din noianul de haine dăruite de noi cele mai simple. Şi
acum e foarte bine îmbrăcată.
Dar e mai exaltată. Sau e emoția. Chiar insemn atât de mult pentru ea?Poate n-a venit
pâna acum fiindcă în sfârşit s-a găsit acea clipă în viața ei în care a pus totul deoparte
pentru mine,si ea a aşteptat această clipă. Dumnezeule, o lună. Eu vroiam să fac
curaţenie, să ma aprovizionez, vin sărbătorile. Şi mi-e greu. Musafirii stau la mine cel
mult trei zile, apoi
pleacă, ştiu că obosesc.
Cu Ernest e altfel. El se mulţumeşte deseori şi numai cu o pâine unsă cu ceva si un ceai.
Niciodată nu l-am înțeles. Câteodată îşi pregăteşte tacticos masa, neuitând niciun
amănunt, servețele, vin roşu, iar alteori manâncă în grabă pe un colț de ziar, cel mai ieftin
salam.
Dar ea . Când era ea şi tatăl ei, dar nu ne aşezam la masă fără ca el să spună mai întâi
rugaciunea, pe urma îi serveam, pe el, pe ea, pe Ernest dacă era acasă si mâncau. Ce faci?
am intrerupt-o din ceva poveste neinteresantă despre nişte prieteni cu care locuiesc cu ei
impreună şi cu care se distrează şi se duc la petreceri. Mai coşi la gherghef?
-Mama! a exclamat ea, si de data aceasta mi s-a aruncat in braţe. Mama, cât de dor mi-a
fost de tine. Mai ții minte? Tata citea si mă silea şi pe mine să citesc carţi serioase, tu
coseai mereu şi Ernest care ne teroriza cu vioara. Bine, bine, tu vei spune că el cântă şi că
tu-l corectai.
Crezi mamă că am timp de cusut?Nici să mă gândesc la toate acestea nu mai am timp. Ai
văzut doar că Adrian îți scrie de ani de zile şi-i sunt recunoscătoare. Telefonul sună scurt.
Ştiam că trebuie să fie cineva care o căuta pe ea, care aflase că sosise in țară. Am răspuns
eu:
- Sigur, Laura, ţi-o dau acuma.
- Laura! Vai, Laura mulțumesc dar nu pot. Stau cu mama, n-am vazut-o de atâția ani. Da,
ți-am adus si Atlasul si medicamentele. Mulțumesc. Dar nu pot.
Spunea să stau la ea, stă in Andrei Muresanu (Cartier de case din municipiul Cluj situat
pe una din coline). M-a invitat la vila lor.
- De ce nu te duci? Ernest va veni peste nişte zile. Şi acolo e altfel, la Laura vine lume.
El exerseaza. Ai venit tocmai din America să te odihneşti.
- Dar bine, mamă, am venit la tine pentru tine şi să stau la Laura?
- Dar eşti aici, poți oricând să vii să mă vezi, iți împrumută Laura maşina sau vii tu
cumva. Nu?
_ Mamă, ai rămas aceeaşi. Dacă tu insişti... Dar ne vom vedea zilnic. Cu condiția asta.
- Eu nu plec nicăieri, cel mult la Alimentara la cumpărături.
- Atunci mă duc acum la ea să-i duc cele promise si să vorbesc cu ea.
A ieşit si s-a dus in seara aceea. Ce bine, pot să-mi fac in liniste ordinea.
Cluj 1994
Moneda
Vânzătoarea privi lenesă spre cei doi. Parea că se iubeau. Dacă ai fi întrebat-o
peste cinci minute ce le-a dat celor doi să bea, n-ar fi ştiut să răspundă, dar mâinile ei se
întinseră după cele două sticle de răcoritoare, apoi după cei 1000 de lei si în cele din urmă
deschiseră dibace sertarul în timp ce pe față purta acelaşi zâmbet profesionist. Ea se
gândea acum la Robi si la greutățile lui, acesta fiind fiul ei cel mai mare. Apoi le dădu
restul care era compus din două monede frumoase, lucitoare - de te uitai în soare la ele îţi
luau privirea- şi una, ştia ea care... Bărbatul primi restul cu aparentă nonşalanța,
numărând in sinea sa.
Iubita sa, se abținu pentru un moment de la băutură şi privi nemulțumită in palma sa.
Văzu moneda şi spuse aşa ca să audă vânzătoarea:
- Ce urâtă e moneda aceea, ce vei face cu ea?
- O arunc, zise el iritat dar vrând să pară calm.
- Banii nu se aruncă.
Şi el nu mai răspunse căci ea avea prostul obicei de a insista pe o idee la infinit.
Atunci veni cerşetorul-copil. Picioarele lui murdare se lăsau mângâiate de soarele de pri-
mavara şi cu un gest devenit la el reflex deja întinse mâna. Bărbatul se întrerupse din băut
căută în buzunar, şi bucuros că a găsit întinse moneda...Ca şi cum ar fi scăpat de o povară
isi puse bautura deoparte, isi imbratisa iubita si plecară.
- Oare crezi că se repetă intrebă ea neîncrezătoare.
- Ce să se repete? întrebă el condescendent.
- Ştii ea dă cumpărătorului moneda, copilul se agață de cumpărător si moneda...
- Nu ştiu, zise el şi o îmbrățişa şi mai puternic. Te iubesc.
Cluj 1996
Este pe undeva atât de comod să scrii ca femeie despre acest subiect. Fie poţi
inşira un noian de acuze aduse la adresa patriarhatului, pentru care tu, sau ele , femeile
sunt condamnate la nereuşită, fie dimpotrivă feminismul agresiv, ambiţie amestecată cu
ostilitate.
Femeia modernă, cu atât mai mult cea care se vrea intelectuală şi totodată femeie
si mamă cade vrând- nevrând în capcana unei mediocrități mascate. Scuzele sunt foarte
multe si" la indemana”. Alex Stefanescu spunea ca femeia ca individ este '”mai
sacrificata" pentru specie decat barbatul. Da si nu.
Toate marile progrese pentru care mulți bărbați au suferit au ajutat specia umană
să supraviețuiască mai bine sau să supravieţuiască într-un oarecare confort.
Este foarte comod ca intelectuală să te scuzi că ai familie si că din cauza asta nu ai
ajuns la anumite performanțe. Totodata este iarăşi foarte comod să te ascunzi in spatele
unei funcții, unor îndatoriri unde “nu se poate fără tine”.
Singurul loc unde aproape " nu se poate fără tine" unde eşti aproape de neînlocuit
este suflețelul copilului tău, această plantă căţărătoare care-şi caută trunchiul pe care să
se urce.
Este ca iedera, ca vâscul, ca trandafirul căţărător.
Îşi pune mâinile in jurul gâtului meu. Îmi face dragă, dragă.
Locul unde acum mă ruşinez cel mai tare să mă duc nearanjată este Creşa. Locul unde
mie imi este ruşine să-mi plâng de milă sau să mă vait de greutăţile provocate de copil.
Prietenia noastra s-a legat încet, treptat. Buna ei credinţă şi buna ei cuviinţa
m-au făcut să mă regândesc ca persoană. Întotdeauna caldă, primitoare, o vorbă bună
adresată în câte un alt mod pentru fiecare copil.
Fetiţa vine spre mine fără să strige ma-ma cum fac ceilalţi colegi ai ei. Mă
priveste lung. Îmi arată doar că vrea in braţe. Senzaţia aceea de vis, de cald, de moale de
miros de ploaie si de primăvară s-o simt pe ma-ma.
D-na educatoare, căci despre ea vreau să povestesc, se apropie şoptindu-mi despre
“idila” cu un băiețel din grupă. Fetiţa mea l-a bătut dar după câteva minute s-au împăcat.
Aveam să aflu că este tocmai fiul unui coleg, asistent medical care mă ducea in diminețile
geroase cu maşina sa la Spitalul Judeţean, unde făceam stagiul de neurochirurgie şi unde
niciodată profesorul Costea nu certa rezidentele mame care întârziau.
Sunt atât de frumoase, amândoua. Ochii albaştri,rotunzi, mânuţele ei mâ întreabă:
Ce zi ai avut mamă? Nu ştiu să mint. Parcă pe ceilalţi am mai reuşit să-i păcălesc.
Moment de ezitare în ambele tabere.
Apoi ea morfoleşte mulţumită un salam si o pâine, şi ceva dulce. Le amesteca pe
toate.
Mai pot trage de timp. În cele din urmă o iau in braţe, am avut o zi grea fetiţa mea
şi încep să-i povestesc. Restul oricum n-o interesează, fuge înainte la cuţu-cuţu-cuţu
care-o primeşte vesel dând din coadă...
M-am gândit toată ziua la tine, dragul meu. Unde eşti? De ce nu vii?
Timisoara, 1999
Despre iubire
Există mai multe moduri de a iubi. Mai întâi există iubirea de părinți, iubirea aproapelui,
iubirea de țară, iubire dintre soţi. Există o balanță între aceste iubiri. Sunt personae care
devin modele ale dragostei de părinți, altele aduc servicii deosebite comunităţii în care
trăiesc. În esenţă nu contează pe cine iubeşti, contează că ai exersat această latură a ta. Că
in afară de alte funcţii ai exersat-o si pe aceasta.
Există oameni care nu pot iubi. Aceste persoane au iubit cândva dar au încetat să mai
iubească oameni. Ei pot iubi luxul, pot iubi animale sau maşini, pot iubi măreţia şi
puterea.
Dar ce este iubirea? Este voinţa de a renunţa pentru un răstimp la interesele tale, uneori
chiar in dauna ta pentru o altă persoană. Este înrudită cu generozitatea. O persoană poate
să pară generoasă oferind altora ceea ce este in plus. Ori omul care iubeşte nu oferă ceva
ce are in plus, ci oferă ceva de care celălalt are atunci nevoie: căldură, empatie,
încurajare, siguranța, uneori confort..Iubirea se invecinează cu sacrificiul. Sacrificiul
aduce prejudicii pe un anumit plan celui care renunţă. El este conştient atunci când îşi
oferă sacrificiul în detrimentul unei persoane sau unei idei. Sacrificiul nu are întotdeauna
ca fundament iubirea. Poate avea ca fundament mândria, orgoliul, disperarea.
Ştirile abundă de sinucigaşi care-şi motivează gesturile prin iubirea pentru un celălalt. Cel
care iubeşte cu adevărat nu poate să fie atât de departe de cel pe care-l iubeşte. Chiar dacă
persoana nu poate să fie partener efectiv in viața civilă te poţi bucura de simplă existenţa,
de succesele de victoriille celui iubit. Poţi asista la spectacolul unei deveniri. Să te omori
pentru căacea persoană nu vrea să-ți fie părtaşă în viața civilă e un act de egoism.
Dragostea fața de copii înseamnă şi reconstruirea persoanei tale ca adult, regândirea
existentei tale, redimensionarea ei. Prin copii existența persoanei se multiplică, este un
mod de a-ţi mai da o şansă. Este un mod de a te valida într-un nou rol. Este cel mai
frumos mod de a participa la viața care se reclădeşte mereu. Părinții care-şi abandonează
copiii demisionează din viață, renunţa la a mai face parte din această orchestră. Iar cei
care maltratează copiii s-au autoexclus din umanitate. Sunt exemplare din specie care vor
astfel să se autodistrugă.
Iubirea de neam şi de țară. Se înrudeşte cu iubirea dintre soți. Ea îți dă o identitate, o
apartenenţă.De locul unde ai crescut te leagă amintiri, tradiții, obiceiuri, la fel ca într-o
familie. O țară este o familie mai mare. Cu unchi,cu mătuşi cu veri si verişoare, cu frați şi
surori. Cu toții stăm la o masă si împartim şi bune si rele. Dar unii frați vor mai mult
lasându-l pe cel slab să moară de foame. Atunci incep să se deterioreze relațiile dintre
oameni, atunci scopurile noastre nu mai converg in acelaşi sens. Apare frica de moarte a
celui mai slab. Când existența însăşi îți este periclitată devii canibal.
Bunăstarea reală aduce în schimb bucuria.Bunăstarea reală însemnă acea stare care îți
permite să-ți acoperi nevoile de bază dar si cele spiritual-morale. Şi pentru asta nu-ți
trebuie foarte mult. Iți trebuie o casă , nici mare nici mică, iți trebuie o sursă de venituri ,
un mod de a te educa si integra, iţi trebuie un câmp de socializare.
Foarte des se foloseşte expresia a-ți servi tara. O poți face aşa cum ştii tu mai bine,
vânzând mături, scriind cărți, construind rachete,educând copii, vindecând oameni. Totul
e să faci ceva pentru cei in mijlocul cărora ai crescut şi cei in mijlocul cărora continui să
trăieşti. Aceste două comunităţi pot fi una şi aceeaşi sau pot să difere in funcție de
conceptele si de valorile tale.
La fel există expresia a fi credincios soțului sau soției. Acest concept se refer mai mult la
a-ți respecta un angajament, a te respecta pe tine, a nu-ți nega prorpiile afirmații ,
promisiuni si angajamente. Înafară de divorț ce se poate intampla mai rău dacă nu-ţi
respecți aceste angajamente? Divorțul este o simplă formalitate birocratică. In schimb
poți exclude un om nevinovat din umanitate, îl poți face prin gesturile tale să renunțe
definitiv la a mai exersa iubirea de orice fel. Ăsta este păcatul cel mai mare dacă înşelăm
aşteptările si investirea emoţională pe care ne-o daruieşte cineva. După o astfel de
experienţă cel înşelat poate continua să exerseze iubirea doar dacă este foarte puternic.
Foarte mulţi cercetători se apleacă asuprta iubirii dintre soţi . Dacă ea persistă după caţiva
ani de puternică atracţie. Dacă dificultaţile de zi cu zi nu erodează relaţia dintre bărbat si
femeie. Dacă bărbaţii pot fi într-adevăr monogami cum se aşteaptă de la ei deşi studiile
demonstrează exact inversul, că mai multe femei îşi înşeala bărbaţii decât bărbaţii pe
femei. Dacă o femeie poate iubi un bărbat care o maltratează. De ce anume se găsesc
bărbaţi care lovesc femei. Aceştia din urmă poate au fost victime ale unor abuzuri grave
din copilărie pentru care femeia reprezintă exemplarul mai slab din specie care trebuie
eliminat pentru a nu o mai perpetua. Într-atât au ajuns ei să se urască pe sine. Iar femeile
care-şi bat bărbaţii înseamnă o regresie pe scara evoluţiei ele recunoscând astfel un singur
gen.
De ce iubesc femeile bărbaţii? Majoritatea iubirilor incep cu admiraţia. Foarte multe
femei sunt medici, dar bărbaţii operează, foarte multe femei gătesc, dar bărbaţii sunt
bucătării de lux ai marilor hoteluri, multe femei cos sau croiesc, dar bărbaţii devin mari
creatori de modă, foarte multe femei sunt profesoare dar bărbaţii sunt acei care aduc noi
curente in gândire. Bărbatul este cel care poate excela într-un domeniu. Femeia este
adesea ocupată cu reproducerea si creşterea copiiilor, deşi asta n-ar fi o scuză. El are ceva
ce ea ştie că nu va avea niciodată, este mai puternic ca ea. Dacă este destul de deşteaptă îi
va oferi toate condiţiile ca el să se dezvolte mai bine. Chiar şi financiar un bărbat se
poate întâmpla să nu-ţi fie de folos, dacă ai un statut social suficient de bun.
Mai grav este pentru femeia analfabetă, total dependentă de bărbatul ei, care ştie acest
lucru, o maltratează si o ignoră. Acolo nu mai putem vorbi de relaţii dintre soţi. A te
însoţi cu cineva înseamnă să rămâi aşa mereu prin propria voinţă, având însă mereu
libertatea de a schimba această stare de fapt. A fi soţie înseamnă a-ţi recunoaşte o
apartenenţă, a intra de bună-voie si nesilită de nimeni in tribul bărbatului, a-i oferi liberă
şi neîngrădiţă de nimeni timpul tău, valorile tale. A fi soţ înseamnă a fi pregătit să
răspunzi nu numai de persoana ta, a-ţi asuma si prezenţa şi existenţa altei persoane, a-i
oferi liber si nesilit de nimeni protecţia ta, timpul tău, valorile si experienţa ta. Ce ar
însemna sa îţi înşeli partenerul. Ar însemna între altele să te înşeli in primul rând pe tine,
dar şi a ucide taote aceste aşteptări. Crima e cu atât mai mare cu cât timpul şi valorile
investite sunt mai mari.
Dar când iubirea dintre soţi moare şi unul din parteneri se refugiază doar intr-o viaţă
publică tumultuoasă, cu multe onoruri şi beneficii materiale. Se întamplă mai des
femeilor. De exemplu femeia-director. Se poate îmbolnăvi într-atât de putere încât ajunge
să-şi anihileze soţul . De unde ea a intrat in tribul lui, d-l devine adesea un insignifiant
soţul lui d-na. E cu totul altceva decât la o regină. Dar ele nu sesizează diferenţa. Ele nu
sesizează că numele lui il vor purta pană la moarte spre deosebire de funcţie care e doar
ceva temporar. Femeia tiran îşi va supune soţul atât in viaţa publică cât si in cea privată.
Ei vor avea dormitoare separate, vor avea ieşiri separate, dar nici in ruptul capului ea
totuşi nu ar renunţa la acest apendice numit soţ, fără de care e convinsă că ar muri. Într-
atât este ea de confuză in privinţa acestor roluri.
Bărbatul-tiran cu poziţie in societate:. Aici e ceva mai complicat. În societatea
românească domneşte oricum patriarhatul. El are siguranţa că femeia nu-l va părăsi decât
foarte greu spre deosebire de femeia tiran care nu exclude niciodată varianta să fie
parasită de soţ. Dacă femeia va vrea să-l părăsească îi va fi foarte greu. Ea nu dispune de
mijloacele materiale si pârghiile sociale pentru a-l contracara. Zeci de mii de femei
trăiesc în lux şi petrec în cele mai frumoase locuri ştiind in sufletul lor că oricând pot fi
izgonite doar cu capotul pe ele si scoase pe deasupra si mame imorale. Avocaţi buni şi
martori buni se găsesc oricând. Aceste femei pot deveni autodistructive. Ele nu se vor
arunca neapărat pe fereastră, dar pot deveni toxicomane, sau se pot avânta in relaţii
nepotrivite pentru vârsta si statutul lor.
Femeia divorţata in societatea româneasca. Ea inspiră teamă femeilor, să nu le fure
bărbaţii si teama bărbaţilor, să nu îi pună în inferioritate. Deci ea nu-şi găseşte locul
nicăieri. Nimeni nu o întreabă de ce a ajuns să fie aşa. Uneori a fost într-adavăr voinţa ei.
Nu s-a adaptat ideii de căsătorie. A inţeles greşit libertatea. Alteori s-a aventurat într-o
căsătorie, a schimbat un rău de acasă cu un rău şi mai mare, un bărbat care n-a iubit-o
niciodată, a dispreţuit-o si a maltratat-o. Dar in societatea noastră înca nu e loc pentru
asemenea femei, chiar dacă se vorbeste mult de autoafirmare. Odată că femei educate şi
care pot să-şi permită să se întrețina singure sunt foarte puţine, şi asta nu e un lucru
normal. Ori devin dependente de sistemele de asistenţă socială, ori de amanţi ori de
părinţi ori chiar de proprii copii. Pe urmă încep să se complacă în această situaţie. Multe
femei acceptă foarte uşor compromisul mergând până la prostituţie intelectuală: fals in
acte, mici furturi de la locul de muncă, trafic de influența, orice ca să supravieţuiască şi
ca să-şi poată creşte decent copiii. Iubirile sunt pasagere. Au păţit-o de prea multe ori
pentru a mai crede pe cineva. Pe urmă sunt epuizate biologic. Le este permanent frica de
a nu mai fi atractive. Dacă grijile le copleşesc, copiii, chitanţele , facturile, nesiguranţa
unui loc de muncă, unde să mai fie loc de iubire.
Bărbații în schimb au libertatea deplină. Ei aleg. Dar şi ei îsi trăiesc anxietațile lor. Ei îşi
doresc totuşi femei egale lor sau chiar ceva mai bine instruite. Ei nu ştiu ce să ofere. Sunt
stângaci, temători, îmbibati de falsele valori promovate de media: maşini, bani, putere,
lux , vacanțe in străinătate. De banalul buchet de flori, garoafe, frezii, flori de camp au
uitat mulți. Ei uită ce ieftină poate fi şi cea mai versată femeie. Că fiecare femeie nu-şi
doreşte decât ca el să-şi aducă aminte, de ziua când s-au cunoscut, de faptul că ea este o
ființă însuflețită.
A iubi înseamnă a lua aminte.
Bârlad
15 martie 2010
Din nou sună disperată vecina de sub mine. Sub scuze voalata ameninţare. Copilul
meu face scandal, televizorul e dat prea tare, eu paşesc prea repede prin casă, aparatul de
aspirat a functionat in orele de liniste...
O groază de vini acumulate, repetate de-a lungul timpului.
Afară e frig. mă gândesc să mai conversez cu cineva. Am un mic exces, ceva
resturi financiare-nu mi s-au rupt ciorapii- mai pot fi deci purtaţi. Mi-aş putea permite un
telefon mai lung, asta insemnând vreo 20-25 de minute, aşa să-mi descarc sufletul.
Mă gândesc apoi la o vizită la o prietenă din centru. Mi-ar trebui bilete de
tramvai, oboseală, mai bine mâine, se adună în timp poate o suma "excedentara”mai
mare.Atunci imi voi permite o vizita la prietena mea.
Însă mă gândesc la vecinii mei de la acelaşi nivel. Sunt liniştițț si draguţi. Ea e
genul de fata “casnica”. Mereu găteşte. Mi-a dat sfaturi prețioase învaţându-mă cum să
fac economii pentru a nu mai cheltui pe napolitane şi alte prostii asemenea.Cumpărăm
alimente esențiale ieftine, ouă, mămăligă. Nici nu e aşa de rău cu gătitul cum am crezut.
mămăliga conține multe B-uri.
Deci sun la uşa lor. Îmi deschide el. Azi e rândul lui la gătit la ei.Ea are de învaţat
despre proprietățile coenzimei Q. Discutăm despre coenzima Q apoi despre căderea
leului,despre telefoane, despre chirie si despre trenuri.
Ce bine e sâ ai vecini drăguţi, şi pe acelaşi etaj. Nu te afectează nici măcar tot mai
frecventele zile când se strică liftul.
Martie 1999,
in apartamentul din cartierul Steaua Timisoara
Operaţia
15 06 1997
Timisoara
Klara
9 11 2001 Timișoara
In apartamentul de pe Liviu Rebreanu peste drum de Spitalul Județean
Buletinul
Invitație la cofetărie
lui Dan A.
21 August 2000
Intoarcerea
lui Valeria
lui Georgeta
Ceața se destrămă greu. Sosise deja în stație una din femeile cu pla-
sele cu lapte pe care urmau să-l vândă în oraș.
Remus se opri și el in stație. Se apropie de mine și-mi mângâie
copilul așa cum fac bătrânii compătimind oamenii tineri care vai-nu știu
cât de amară e cupa bucuriilor vieții. Își mângâie profetic barba bine-
cuvântând încă odată copilul.
Discuțiile se infiripară reîesând plasa ceței ce încerca să se des-
trame. Fiecare își amintea de diminețile cețoase de altă dată. Apoi discu-
ția ajunse din nou la animale, la prețul furajului, a fânului, a grăunțe-
lor.
Caii... Acele animale atât de inteligente. Remus își mângâie din nou barba
sură râzând încetișor. Traversă șoseaua și cumpără de la Vasculesei o cioco
lată pe care acesta i-o întinse râzând.
- Iară alinți copilul dom' Remus și pe urmă te miri că strigă după tine cât
e strada de lungă.
Pe Remus asemenea "interpelări" îl făceau să se simtă din nou bine.
În acea perioadă mi-ar fi fost greu să spun dacă, într-adevăr, aș
fi avut și bani de ciocolată în fiecare dimineață pentru copil așa cum era
cea pe care i-o oferea Remus, o ciocolată foarte fină care constituia
de fapt enigma acestui magazinaș -a lui Vasculesei, dupa cum îi spuneau
oamenii, după numele proprietarului- în care de altfel găseai lucruri foarte
normale pentru o alimentară dintr-o comună.
Comuna era foarte aproape de Oraș, de fapt urma să devină, sau chiar
era deja o suburbie a sa. Erau oameni ce țineau căte o gospodărie la sat
mai mult pentru a continua niște obiceiuri a părinților lor și pentru a fi
aproape de ei și totodată aveau servici la Oraș făcând naveta.
Eu eram nou-venită. Eram privită cu multă curiozitate de fiecare.
Bineințeles repede am observat care erau simpatiile, alianțele, dușmăniile
invidiile. Făceam și eu naveta spre Oraș unde lucram la o mică clinică pen-
tru copii. Copiii mi s-au părut întotdeauna mai ușor abordabili.Ei sunt mai
deschiși, comunicarea e mult mai spontană, asociațiile de idei sunt altele
iar copilul are un mod aparte de a te răsplăti. Sectorul în care lucram
atăt de dependent de subvențiile de la stat, la rândul său atât de depen-
dent de mersul economiei pe plan mondial, era foarte slăbit, dotările
din spitale erau proaste, personalul medical de la mic la mare era foarte
prost plătit iar fără suportul familiei practicarea acestei minunate mese-
rii nu putea niciodată ajunge la rangul de artă cum și-ar fi dorit fiecare
dintre noi. Socrii mei îmi ofereau sprijinul de care erau capabili, dar
eram departe de expecîantele oamenilor care nu știau cum se formează, creș-
te si evoluează un medic.
Remus îi oferi ciocolata fetiței mele care îi mulțumi prin chicote vii
pe care cei din stație le percepură ca pe niște apucături de copil prost
crescut.
Remus nu prea vorbise pană acum cu mine. Ca nou-venită nu prezentam
interes pentru el.Eram o altă poveste decupată din alt cadru. În schimb so-
țul meu îi suscita cel mai viu interes căci părinții săi locuiau de mult
în comună. Dar nu de aceea a vorbit el cu mine in acea dimineață.
"Am avut un vis" începu el, și mângâie din nou copilul. Șoferul auto-
buzului îi studie pe cei din stație făcănd parcă prezența, si mulțumit că a
constatat cine lipsea pofti oamenii in autobuz. Remus, politicos ocupă un
loc și pentru mine si fetița mea deși știa bine că noi aveam un loc al nostru,
in spate langa geam, astfel încât copilul meu, foarte vioi să nu deran-
jeze pe ceilalți.
Am acceptat sa stau lânga el. Remus provenea din zona Sibiului, se
descurcase destul de bine și pe vremea regimului comunist. Furam cai,
afirmă el simplu. Pe urmă avea clienții ăai din protipendada
comunista.Au avut grijă de el, i-au dat un post de îngrijitor la o fermă,
iar ulterior un destin cât se poate de banal. Remus s-a pensionat. Pensio-
narea a fost pentru el ca o sentință, neînțeleasă de el nici acuma. Cât
de simplu cad cuvintele, ca un strat de zăpadă ce se așează peste o gospo-
dărie- tu trecător grăbit crezând că e de fapt altfel de gospodarie.Așa și
cu viețile oamenilor, relatate într-un compartiment de tren, într-o stație
de autobuz.
Remus se simtea inutil si singur de când se pensionase. Copiii cu ne-
Poții plecaseră la Oraș iar caii deveniseră o afacere nerentabilă aici
in sat si mai ales la vârsta lui.
- Am visat o iapă imensă! oftă el. O iapă mare albă, iar nevastă-mea nu
găsea cu ce să o țesale. Și era atât de blândă, aș fi vrut să nu mă trezesc
era soare, iar ea păștea. Doamne, unde sunt tinerețile mele. Se ducea la
una din Bănci să-și ridice dobânda ce-i completa modestul venit al pensiei.
Oare tu ce vei face copil iubit. Care va fi visul tau,speranțele tale,
care vor fi dezămagirile tale.
Din autobuz se vedeau vacile mânate de un băiat...
26 Decembrie 2000
Giroc - ultimul Crăciun cu Victoria bunica copiilor
Gazul
Mai aveam de luat câteva lucruri de la Blocul Nato unde locuisem în-
ainte. Era situat pe o intersecție a unei străzi comerciale cu una din
șoselele de intrare in Oraș.
Prietenii mei de acolo, frații mei de suferință se oferiseră să-mi
țină o parte din haine pâna când urma să am posibilitatea să le iau. La cei
ce lăsasem lucrurile le știam în siguranță. În locuința mea de servici ce
o primisem recent mai aveau acces înca vreo trei persoane foarte dubioase,
așa zise colege de apartament pe care eu, medic rezisent trebuia să le aduc pe calea cea
bună, să-și caute un oc de muncă și să vrea saă-și creasă copiii.colocatarele mele însa îmi
inspirau însa mai mult teamă și un disconfort profund numai privindu-le și eram convins
că nu eu le voi converti la muncă.
Astfel am decis sa las lucrurile lui Darius si soției sale Dana.
Perioada în care locuisem în așa zisul Bloc Nato, botezat așa de locatari,
a fost una de meditație, introspecție de reevaluare a mea.
Locuiau acolo oameni veniți din toate colțurile țarii, majoritatea
ca să lucreze și care încă nu aveau o situație locativă precisă. Mai erau
o bună parte care făceau tot felul de venituri ilicite din diverse activitati,
risipindu-si apoi banii pe femeile ce așteptau aceasta pe șoseaua din
fața blocului, precum și pe băutură.
Prietenii mei de acolo erau din Maramureș, noi evocând adesea acea
mină de aur a folclorului și sufletului românesc. Pe măsura ce lunile
șederii mele acolo treceau numărul acceselor mele de patriotism maramureșan
scădeau vizibil. Eram trecuți doar la regim de apă rece. Nu ne afecta prea
tare, dar baia era o problemă. În rest fiind deja luna august totuși
ne descurcam. Rromiii din blocurile ce urmau sa fie evacuate pentru a fi
preluate de Primaria Orașului îsi lăsau puradeii in pielea goală să zburde
afară. Cu greu distingeai seara după joacă, copiii țiganilor de copiii
"proprietarilor" care se simțeau mai avuți ca țiganii știind că in cei 16
metri pătrați unde locuiau uneori 5 persoane, fără apă caldă, fără încăl
zire pentru iarna, adesea fără curent pe holul scarii, ei erau stăpani.
Rromii nu voiau sa fie "stăpâni". Capul familiei era chemat apro-
ximativ o data la doua zile la descărcatul camioanelor ce intrau in Oraș și
opreau pe Strada Comercială din apropiere. Primeau sume destul de frumușele
uneori a 20-a parte sau a 10-a parte dintr-un salariu lunar al unui muncitor
bine plătit, și asta într-o singură zi. Mai existau apoi un fel de șefi
peste 3-4 familii ce numărau fiecare vreo 8 membri. Acest șef de trib venea
uneori din Zona Comerciala cu ouă la cofraj, pâini, iaurturi expirate pe
care patronii i le puneau la dispoziție pentru că el șeful de trib le căra
cu drag acasa, se bucura de ele.Patronii erau mulțumiți, căci astfel se
debarasau de lucruri ce nu le erau necesare, iar vreo 32 de guri își
potoleau foamea în acea zi. Copiii erau rotunzi, umblau in pielea goala
căutând printre gunoaie iar copiii mai mari erau implicați in ajutarea
fetelor ce "lucrau" la stradă astfel încât o eventuală razie a poliției
sa nu le fi surprins cu bani asupra lor.
Claudia era o figura aparte. Extravaganța, neîntelegerile cu mama ei
sau pur și simplu ignoranța o determinaseră probabil să cumpere un
apartament în acest bloc. Apartamentul ei era situat deasupra celui pe care-l
locuiam eu si astfel îi cunoșteam compoziția. Era compus din doua camere
un hol, bucătărie, baie și camară la rândul lor rezultate prin unirea a
trei camere de cămin. Proprietarul căruia îi plâteam eu chirie era un
excroc șarmant ce reușise sub ochii celor mai vechi locuitori ai zonei
sa achiziționeze rând pe rand vreo 14 apartamente sau camere de unde
venea de doua ori pe luna sa "recolteze" chiria pentru care bineințeles
nu plătea impozit statului.
Claudia mă compătimea sincer pentru decalajul - vai cat de mare -
intre statutul meu social de medic intr-o specialitate de vârf si posibilitațile
financiare reduse ale mel de a-l susține.
Deseori persoane băteau la ea la ușă crezand-o pe ea dupa aspect si
habitat doctorița sau băteau la mine la ușă întrebând foarte respectuoși daca
o pot deranja pe doamna doctor care credeau ei locuiește in apartamentul
de sus.
Claudia era economistă, reușise să se impună și să fie respectată în
Zona si astfel primise postul de administratoare peste cele două scări ce
erau locuite de proprietari si chiriași. Pe primii ii chema la ședințe peste
ședinte pentru reintroducerea in Zonă a gazului iar nouă chiriașilor
ne reamintea mereu ziua de plată acheltuielilor de apă și curent, Claudia
trăind mereu cu teama că în urma permutărilor cu chiriașii să nu rămaâna
ea să plătească cheltuielile lor..
Cum unul venea și altul pleca de la ea și nici in Curte mulți nu prea stăteau
Chiriașii nu se prea atașau unul de altul și nici locatarii de chiriași.
Cu atât mai mult cu cât, vara fiind, se vedea clar diferenta de "nivel de trai" prin
transparenta plaselor de nylon mai voluminoase sau mai mici cu care venea
fiecare acasa.
Întors de la cumpărături găseai cel puțin zece vecini(dar mai mereu aceiași)
ce ședeau afară pe scările blocului mâncând semințe, bând cafea sau pur și
simplu bârfind. Dacă treceai de acest control ajungeai la ușa apartamentului
tău unde te întâmpinau vecinele cu care aveai de împarțit zilele
de spălat scările căci femeia ce spăla scările supărase că fiecare familie
nu a mai vrut să contribuie în plus pe lună cu echivalentul prețului unei pâini
(căci erau foarte multe "apartamente"-adica camere) si astfel a renunțat
la slujbă.
Această femeie ce se supărase nu era alta decat Ioana, una din chiriașe
și în același timp prietenă de-a mea și era din Maramureș.
Am aplaudat-o las scenă deschisă atunci cand s-a revoltat că anumite
familii (de proprietari bineînțeles) furau curentul de pe casa scărilor
alimentandu-și mașinile de spălat sau casetofoanele cu care deranjau
intreaga Zonă.
Ioana era chirașa lui Crinul un excroc ce opera mult mai degajat și la
văzul lumii cu apartamentele decât proprietarul meu. Crinul avea 17 aparta
mente in Zonă, deci cu trei în plus față de patronul meu.
Crinul avea o tactică și era prieten cu chiriașii sai. Crinul nu dăduse încă
afara cu somație doar cu două zile înainte, așa cum mi se întâmplase mie cu
proprietarul meu de apartament.
Crinul ramasese uneori cu cheltuielile curente ale celor cărora închiriase si care
fugiseră, majoritatea familii nevoiașe.
În aceste ruine Crinul deținea si un spațiu de vreo 6 metri pătrați
unde își avea culcusul un anume individ, foarte suspect ca apariție.
Individul se număra printre cei ce mâncau semințe în fața blocului
fiind unul din liderii afacerilor cu cartofi și pepeni și ouă sârbești ce
erau la modă in Zona datorită secetei ce bântuise in țara. Avântul său
financiar ce ar fi trebuit să rezulte din aceste jonglerii cu pepene și
cartofi sârbești nu se prea făcea simțit. Nu pentru că ar fi consumat semințe
in fața blocului, ceea ce făceau și alte persoane mai cu stare dar care
veneau acolo ca să se simtă mai bine vazând alții "inferiori" lor. Ci pen-
tru că nu ieșea cu femei, nu umbla cu taxiuri-hobbyul preferat a majorității
oamenilor din Zonă ce veneau acasă cu taxiul cănd aveau bani doar pentru a
face sânge rău vecinilor. Acest chiraș a lui Crinul nici nu bea.
Acel spatțu al său era vizat de mine întrucat mă avântasem în cheltuieli
prea mari pricinuite de editarea volumului meu de debut și voiam să
recuperez stând doua trei luni în acel spațiu mai ales că auzisem că el
se va muta din Zona.
Cu viu interes am urmărit evolutia sa căci ea era legată direct de
Spațiul visurilor mele financiare unde chiria era doar o patrime din sala
riul meu lunar.
Spre bucuria mea m-am mutat din Zona foarte repede inainte ca el să
elibereze spațiul pentru care trimisesem deja mesaje lui Crinul.
Claudia finuța , distinsă aranjată se dăruise acestui om. La început el
s-a implicat foarte hotarât în munca ei de administrator.
Oricum el cunoștea cel mai bine vecinii, proprietarii, chiriașii care ve-
Neau, care plecau de la ședințele de mâncat semințe. Claudia s-a schimbat
mult, a renunțat la adunările cu prietenele ei preferate din Zonă, nu mai
pleca, o puteai găsi oricând să plătești cheltuielile. Nu te mai repezea
când mergeai la ea la ușa. Prin intermediul Lui, încerca să te înțeleaga.
Nu știam cum îl cheama , el era Prietenul Administratoarei, avea deci un statut
bine definit.
Dacă exista un litigiu privind o sumă pentru care trebuia să renunți la o
pâine sau la un pachet de țigari el intervenea în discuție cu mult calm
si siguranță. Ea verifică fiecare calcul afirma el clar așa cum făcea și cu marfa
lui în piață și întotdeauna el demonstra că el avea dreptate.
Am avut și eu o ultimă intrevedere cu ei până au plecat din Zonă.
Cu ocazia vizitelor mele în Zonă când mai veneam la bagajele mele ,la prietenii
mei am aflat întreaga lor poveste.Li s-a simțit de îndată lipsa. El o ajutase și convinsese
să înceapă sa adune banii pentru Gaz. Introducerea gazului ar fi fost o binecuvântare
pentru mulți din Zonă, căci iarna o familie ce consuma echivalentul unui
salariu bunicel doar pentru curentul pentru încălzit si aceasta într-un
spațiu mizer cu vecini ciudați cu holuri infecte si W.C. uri comune.Am înțteles că el i-ar
fi luat banii de gaz adunați de la cei din zona. Ea n-a vut cu ce sa acopere dauna și ar fi
văndut apartamentul, după care ar fi început sa și bea și și-ar fi pierdut și serviciul.
Cineva afirmă ca o vazuse prin Gara Orasului. Mi-a fost teama să
întreb dacă locuia in apropierea Garii sau dacă viețuia prin Gară. Mi-o
imaginam, încă un chip in Sala de Așteptare cu 2000 de lei biletul pe noapte in
Gara.Pentru gaz si pentru Nelu, un vanzator de pepeni, căruia paâna la urma i-am aflat
numele...
Se puse langa rândul din dreapta de bănci. Vasi se apropie din spatele
ei de ea. În fața bisericii florăresele gălăgioase , căci se auzeau glasurile
vesele din biserica, isi făceau meseria. Da, bine ar fi s-o abordeze cu
flori. Cu ce flori? Trebuiau să fie firave, să exprime doar o vaga indrăz
neală.
Nici Vasi nu era un oarecare. Lucrase in cadrul CFR, avusese o depresie
tocmai cand se făcuseră restructurări. Și el era un fel de căutător de
gunoaie.
Dar Eli n-ar fi putut lua de acolo de unde lua el. Știau ei un loc de
unde se putea lua faianța ( cu mortar pe dosul plăcuțelor ce se putea
dizolva-știa el cum). Fiind și meseriași, atunci când primea câte o comandă
vindea și faianță cu acea ocazie. Da, nu va mai irosi banii si timpul cu
Ianczi si cu alcoolul si cu "prietenii". Va ajuta această femeie măcar cu
plata chiriei, cu plimbatul copiilor, cu haine pentru ea. Pentru că ea totuși
nu se îngrijise cum i-ar fi plăcut lui s-o vadă.
Buchetul de ghiocei tremură in degetele sale groase si noduroase.
Ea-și întoarse fața plină de gânduri spre el și parcă înțelegând toate
gândurile lui, îl saluta.
Bineînțeles că îl cunostea din vedere. considerase că nu se cuvenea
Să salute ea prima, dar de data aceasta incălcase regula ce o aplica cu
Toți bărbații cunoscuți sau necunoscuți ca și cum ghioceii ar fi fost un
salut. El îi întinse buchetul de ghiocei iar restul decurse de la sine.
Ea îi explică "programul" . La ora 12 ducea niste lucruri in piața
cu vechituri. La 15 se intorcea până la 17 acasă pentru somnul de prânz al
fetițelor iar la 17 era invitată cu fetițele pentru necogocierea cu lemnele
și unde știa ca fetițele aveau să primească prăjituri, deci măcar o gustare
le mai era asigurată.
Vasi nu era uimit de curajul acestei femei cât mai mult încerca să o
convingă să-i poată plăti în acea zi el banii necesari pentru a-și putea
ea face o "fereastră" in acel program și pentru el.
Ea zâmbi binevoitoare și culmea acceptă. Acceptă banii pentru
mâncarea fetițelor, pentru două zile, căci cam de atâta vindea ea duminică
în piață. Ea îi explică că ea Eli era o fire practica. Îl făcu să înțeleagă
că nu era obligat să o facă , să o despagubească, pentru că ea era
conștientă că avea doi copii de crescut și că și-i asumase, și deci nu putea
sa-și permită să stea la taclale.
Vasi o luă atunci de mână de fața cu Cerasela care de mult îl știa
pe nenea:
- Da, buni de pe strada îl știu! Adună și el ca tine!
Vasi își ceru in gând iertare pentru foametea neștiută de el a acestor
Copilași, pentru nenumăratele lui seri de beție.Dacaâ r fi știut totul despre femiea asta și
problemel ei.
- Plătesc eu să stai acasă. Altfel mă voi supăra și nu voi mai veni. Fetițele
o convinseră să accepte, căci ei tot nu-i convenea situația cu rolul
ce și-l luase el față de ea.
Ea era a nimănui, nimeni nu-i era obligat cu nimic, nimănui nu-i era
obligată. Așa era mai bine.
Își privi mâinile fără nici o bijuterie, cu tenul distrus de la spălatul hainelor,
căci in gunoaie căuta cu mănuși.
Admise să stea acasă. Vasi o ceru in căsătorie. Și-au cumpărat casa.
Cerasela este studenta la Arte Plastice iar Daniela la Liceu.
A fost greu, spunea Eli zâmbind, dar nu imposibil.
De când am început sa lucrez la carte am cunoscut mulți romani plecați în alte orașe din
lume cum ar fi Roma, Paris, Veneția, Viena, Torino, Heracles din Creta. Intenționez ca
în continuare să descriu experiențele lor, să descriu orașele și satele de unde au plecat și
ce au construit ei cu banii aduși.
Așezările umane sunt tot mai diverse, mai eclectice, oameni de diferite culturi și
naționalitați învață unii de la ațtii.
Dar toți caută aceleași lucruri. Ei cauta dragostea, înțelegerea, compasiunea, de fapt
comuniunea umana.