ORAŞUL

Bunicilor mei Virgil si Mărioara Salvanu, care m-au crescut si educat.

Care m-au învăţat despre cinste, onoare si datorie. Care şi-au respectat principiile.
Care au iubit frumosul si firescul.

Argument

Când mergem in alte oraşe avem expectanţe. Să vedem clădiri istorice, muzee renumite,
tezaure ştiinţifice.
Când merg in alt oraş ma interesează oamenii. Cartea a fost scrisă in diferite oraşe şi
locuri în perioade diferite ale vieţii mele. Sunt intâmplari comune. Nu senzaţionalul m-a
îndemnat să scriu despre viaţa su întâmplările acestor oameni.
Am vrut să scot in evidenţa însingurarea, dar şi valoarea prieteniei a cuvântului dat sau a
iubirii. Oraşul, el însasi un personaj, ca un imens malaxor care uniformizează şi
anihilează uneori existenţa. Am îndreptat microscopul meu asupra oamenilor pe care îi
descriu fie ca e vorba chiar de persoana mea sau de persoane vag cunoscute.
Cred că socitetatea civilă e ca un organism. Chiar dacă mai trece uneori printr-o boala
anumite segmente ale ei au capacităţi regenerative care pot salva intregul.
M-am folosit de limba româna vie şi bogata, ea exprimând cel mai bine ce am trăit şi
simţit eu atunci când am scris si descris. Încerc astfel să aduc un omagiu limbii mele
materne si dascălilor mei care m-au deprins s-o vorbesc frumos si corect, mulţumindu-le
pe această cale.
In fiecare bancă de elev bate o inimă de copil care într-o zi va vedea lucrurile sigur mai
bine ca mine.

Bârlad
16 mai 2010
Strada Luca Arbore nr 11

Fisa biografica
Eva-Maria Salvanu s-a născut la Cluj in 18.02.1969. Cursurile şcolii gimnaziale germane
le absolvă la Brasov dupa care se muta la Cluj. La Cluj frecventează secția germană a
liceului Industrial George Cosbuc. Urmeaza cursurile Facultății de Medicina din cadrul
U.M.F. “Iuliu Hatieganu”Cluj intre anii 1990-1996., făcând in paralel si doi ani de
Jurnalism ,din cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie a Universitatii Babes-Bolyai Cluj
facultate pe care o va intrerupe in 1994. Mai reia incercarea de a absolvi o facultate de
filologie in 2008 urmând cursurile la distanța engleză-spaniolă ale Facultăţii de Limbi si
Literaturi Straine din cadrul Universitatii Spiru-Haret dar pe care le intrerupe in 2010 din
cauza obligaţiilor profesionale de medic. Intre anii 1997-2001 a trăit la Timisoara unde a
fost nevoită să stea pentru continuarea studiilor medicale. În prezent lucreaza ca medic la
un spital din oraşul Bârlad.
Debut în presă in 1989 în revista “Tribuna”Cluj. Colaborări cu mai multe reviste si
publicaţii din țara. Debut editorial cu volumul de versuri “Abisuri” Editura Signata 2000
Timişoara. Din 1998 membra a SMSPR-Societatea Medicilor Scriitorilor si Publicisti din
Romania, iar in prezent si membra UMEM –Uniunea Mondiala a Medicilor Scriitori.
A participat şi la dezbateri si emisiuni televizate.

Murind in libertate

Apa mă aşteapta,cu mişcările ei mărunte,cu viața si misterele ei.Mă număram printre

putinii care ştiau a pretui toate acestea.Şi apa mă aştepta.
Ţin minte şi acum cum era apa,nici caldă nici rece; era doar neplacută la început
atingerea ei, atât cât să țin minte. El mi-a spus să fiu foarte atent si iute. Vânătoarea de
ţipari nu era la îndemâna oricui. Dar el, cu experienta lui...El insă ştia că-l voi asculta, că
am avut mereu încredere in el, că voi reuşi.Cele două borcane mari stăteau goale ca două
guri de iad asteptând victimele; si eu eram moartea. O moarte subtilă, o moarte
mediatoare, o moarte a ultimului instinct, cel al conservării vieții cedând celui de
libertate.
Niciodată n-am agreat undiţa. Pentru mine undiţa nu insemn acel aparat complicat
compus din mai multe piese, cu mulineta, cu musca... undița era un baţ care agaţa la capăt
un fir ce purta la
rândul său la capăt un peşte . Pentru mine a pescui nu inseamna duminicile liniştite ale
unor domni ce doreau sa-şi rânduiască ordine in gânduri, indiferent de pradă. Pentru mine
a pescui era echivalent cu a mânca in aceaşi seară peşte, era echivalent cu a munci.Dar a
vâna peste era cu totul altceva! Peştele pescuit era un animal lacom si prost in concepţia
mea; sau era un animal pacalit, Nu mi-ar fi plăcut atunci să mănânc un animal păcălit, dar
nu m-a tentat nici odata să pescuesc oricât de sofisticate undiţe aveau domnii ce mi le
ofereau pentru a avea o trăire a ţinerii in mână a unei asemenea undiţi. Şi când toţi băieţii
de vârsta mea ar fi dorit să pescuiască în asemenea clipe un peşte, eu, cel mai timid dintre
ei, mă rugam duhului răului să-i facă să înoate pe lângă aparatul ucigaş ce-l ţineam in
mâna, după care fericit ca in acea zi n-am intalnit un peşte prost ii dădeam lui nenea
respectuos undiţa inapoi, multumindu-i.
A vâna țipari era cu totul altceva !
Meritul era dublu,poate chiar triplu,victoria se datora vicleşugului si măiestriei tale nu
prostiei lui.Tu trebuia să te dovedeşti apt a-i întrece rapiditatea.
Copleşit de aceste gânduri am hotarât să umplu cele doua borcane cu apa.
Ea statea sus pe pod si radea.Îi păream foarte mic,neîndemănatic şi prost.Râdea si părul ei
ascundea țipari,si trupul ei se scutura de râs aşa cum fac țiparii
când vor să scape.
Eram deja cu picioarele in apa.Faceam calcule.Piatra de sub care aveau ei să răsară se
distingea deja net in ochii mei de celelalte pietre.Nu mi-am dat seama nici eu ce se
petrecuse,dar ştiu că i-am văzut deja pe trei studiind cu interes borcanul şi prin el iarba
arsă de soare si păreau vădit nemulţumiţi de locul unde au ajuns.Dar eu eram hotărât să
continui vânătoarea.Ridicam pietrele.Ei, o multime, se mişcau repede iar mâinile mele
lungi si agile căpătau o răsplată mai mica sau mai mare după cum le-a fost indemânarea
în aceea clipă.Între aceste atacuri ale mele ridicam cateodată capul să văd dacă ea mai
este acolo.Mă urmărea cu un interes mereu crescând pe măsură ce borcanele mele s-au
umplut cu 17 tipari.Atunci,ca şi cum acestea ar fi fost o cifră specială,am întrerupt brusc
vânătoarea,am legat gurile borcanelor si le-am pus pe bicicletă înaintând cu grijă spre
pod.Mama mea cunoştea felul meu de a aduce peştii vii acasă şi de a-i pune pe terasă.Fire
duioasă nu suporta mai ales premeditarea actului meu.Eu ştiam ca vor fi
nerăbădători să fie liberi si toţi aveau să sară rând pe rând afară din borcan,murind in
libertate.Eu n-am rămas niciodată să privesc spectacolul morţii lor,bănuiam doar cât de
dramatică era ea.Cateodată o vedeam pe mama stând tacută la geam asteptând să se
termine după care-şi aducea ustensilele ei şi-i pregătea pentru mâncare.
De data aceasta unul dintre ei căzu in stradă,de la etaj de la noi cum sărise din borcan.
De unde mă cunoştea ea? Şi ea râse din nou ţinând in palmele ei animalul ce se zbatuse
atât sâ scape din spațiul acela ingust.
Am chemat-o sus la noi la masa.N-a vrut să-l manance decât pe acela găsit de ea.
De atunci nu am mai vanat țipari. Mama era ferictă că am inceput din nou să practic
sport.
EA nu mai stiu unde este, am căutat-o ani de zile, dar în zadar. Am în minte trupul ei ca
un ţipar, zveltă şi iute. E pierduta undeva în mulţime.

1998 Cluj

Boala

Colegei mele Bianca

Maşina opri in fata spitalului. Coborâra mai întâi cei doi polițişti mai mari in grad
şi apoi el cu insoțitorul său. Privi neîncrezător cele doua clădiri una urâtă şi plată şi
cealaltă înaltă ca un turn. Nu aşa îşi închipuise el .."o clinica universitara"...-Bă, fii
bucuros ca te-ai îmbolnăvit, te ducem la o “clinică universitară” ii zisese insoțitorul său.
Tot mai bine, îsi zise el, şi aşa mai avea un an si puțină variațiune nu strica.
Era prima oară când pătrundea într-un spital civil şi el si-l închipuise altfel. Acesta
semăna cu o fabrica. Portarul îl privi flegmatic, deşi ofiţerul avusese bunul simţ să-i
scoată cătuşele de la mână.În curte şedeau caţiva oameni pe bănci si aceia –i se păru lui -
îl priviră cu răutate.
O clipă uită fiecare de problemele sale pentru a face un bilanț cu tot ce auzise despre
puşcărie si puşcariaşi.
Îl chinuia insă un singur gand,ştia şi de la nevasta sa care era sora medicala că surorile
pot fi obraznice, dar medicul...Ce va spune medicul cand îl va vedea aşa...Nu cred că era
mai nebarbierit,mai ...cum nu se merge la doctor. Pesemne că se va gândi ce-a facut.Pe el
îl vor lăsa într-un pat sau într-un hol şi medicul va povesti cu ofițerul cațiva paşi mai
incolo.
Înseamnă, gândi el mai departe, că el sau alţii ca el îsi pierd nopțile pentru oameni ca
mine.
Şi deja se aflau pe unul din acele holuri largi,pline de oameni si tăcute.
Ofiţerul pocnea nervos din degete.Dacă deja venise în oraş mai avea o serie de lucruri
de rezolvat.Totul se rezolvase telefonic, dar pare-se doctorii erau suprasolicitaţi.
Aproape lovindu-se de ei trecură două fete îmbrăcate in alb.Una era înaltă, avea părul
lung si drept,un corp atletic si părea foarte bine dispusă, cealaltă era elegantă si cu greu
încerca să-şi ascundă buna dispoziție si râsul la poveştile povestite de prima.Le văzu cum
ajung la o uşa, cum intră înăuntru ca după un sfert de ceas să iasă grave si gânditoare.
Fata inaltă şi frumosă îl privi drept în ochi iar el încerca sa-şi întoarcă privirea dar ea deja
dipăruse.
- Ai văzut-o pe aia, zise ofițerul.
- Da, răspunse insoțitorul său.
- A fost colegă cu fratele meu.
- La poliție îsi permise sa glumeasca însoțitorul.
- Nu, d-le la liceu. E în echipa de baschet a universității. Acuma-i incă studentă. Ce-i
pasă!
- Se mai distrează şi ei cât mai pot, pe urmă…
De ei se apropie o tanără, tot in alb, foarte sigură in mers. - sunteți...
- Da, raspunse respectuos si puțin surprins ofițerul, caci fata părea de-o vârstă cu fata cea
sportivă,dar cea care se afla in faţa lor se vedea ca poartă deja o mare responsabilitate.
- Pentru ce ați venit la noi? îl intrebă ea pe puscăriaş. Deşi el ințelese că probabil ea
punea de multe ori pe zi această întrebare nu simţi in glasul ei decât căldură, şi ceea ce
părea curios pentru o femeie -nu era curioasă. Şi ea, îşi zicea el, nu văzuse prea mulți ca
el la viata ei.
Răspunse mecanic la toate întrebările ei,erau aceleaşi întrebări pe care i le puseseră şi
doctorii de la penitenciar, dar ea le punea mai repede si pe cat ințelese el, părea să
înteleagă mai mult răspunsurile sale. Cei trei bărbaţi care îl însoțeau ieşiră din cabinet,
pentru a lăsa loc la ceea ce mulți oameni considerau consultația propriu-zisa. Mâinile ei
fine alunecară cu repeziciune peste trunchi,peste abdomen, peste picioare. În tot timpul
acesta îl priviră ochii negri si inteligenți. Da, acuma se întreabă si îi păru rău că ajunsese
aici in fața acestei copile. Dar ea intreb emoționată:
- Şi de mult vă doare aşa?
- Da. Şi o femeie agitată deschise uşa acoperind afirmația sa cu zgomot.
- Bine, vă punem intr-o rezervă. Si pe obrazul doctoriţei apăru un zâmbet ce exprima
respect şi admiraţie pentru un om ce-şi purta cu demnitate o boala încă netratabilă de
medicina modernă.
În cadrul uşii apăru un bărbat extrem de elegant la vreo patruzeci de ani, care privi
interesat spre el, dar era mult mai interesat sa vorbească cu colega sa.
-La ce concluzie aţi ajuns, domnişoara doctor?
Probabil aşa îi învaţa, gândi el. Toţi privesc omul drept în ochi, şi parcă vor să-şi trans-
mită toate gândurile lor cu acea privire.
Fata îi explică superiorului ei cazul lui în termeni medicali. Bolnavul îsi dădea seama din
mimica si emoţia ei că mai greşea pe alocuri sau că anumite lucruri îi erau încă neclare.
Bărbatul care-i dăduse lui doar un simplu Buna ziua la intrare i se adresă de data aceasta
pe numele de familie.
- Vom face tot ce ne sta in putere să vă ajutăm, dar va trebui să ne ajutaţi şi
dumneavoastra. Bine?
Cum ar fi putut el să se opună? gândi el, deşi înţelese exact ce voise a-i spune medicul.
Fu luat in primire de surori, care nu-şi permiseră să-i spună nimic aruncându-i doar
priviri suspicioase.
În fiecare dimineaţa soarele îl mângâia, era acum curat, însoţitorul său pusese cătuşele pe
o măsuţ citind ziarul liniştit; din când in când îi spicuia din ziar. Era minunat aşa, ar fi
vrut sa dureze o veşnicie, numai de n-ar fi fost boala...
Intr-o dimineaţă auzi afară o voce veselă insoţită de un râs ascuţit. O mai auzise aici, era
sigur, a, da, îsi amintea sportiva de care spusese ofiţerul.
Apoi se deschise uşa si intră Ea si încă vreo cinci fete. Părul negru îi cădea drept pe
umeri, acuma îi vedea si faţa. Ochii erau mari si migdalaţi, fardaţi puternic si buzele
vopsite roşu ca de foc. Îi zâmbi in loc de Buna Ziua, căci a zâmbi era starea ei naturală.
Intră şi medicul-şef privindu-le pe fiecare in parte si explicându-le starea sănătaţii lui.
El privea disperat spre masa unde zăceau cătuşele, altfel nimic nu ar fi putut trăda statutul
său. Pe noptieră avea flori într-un borcan la fel ca toată lumea, aduse de nevasta lui. Mai
erau ceva compoturi, ziare pe care el nu le citea, şi însoţitorul care ar fi putut fi foarte
bine un frate de-al lui. Atunci Ea urmari direcţia privirii lui şi cum ţinea la piept un
mănunchi de foi. Le puse cu un gest obosit peste cătuse.
La plecare avu grijă sa iasă ultima si salută simplu, fără curiozitate, fără să acuze, fără
să-i arate compătimire: Bună ziua.

Cluj 1994

Revedere
 Portița se dădu in lături. În cadrul ei apăru o siluetă care ocupă întreg spațiul
îngust cuprins între cei doi stâlpi. Era o persoană scundă, grasă, avea părul cărunt si purta
ochelari.
După douăzeci de ani în care mai corespondasem cu ea...dar mai ales ginerele
meu era cel ce-mi scria din îndepartata ţară. Plecaseră acum douazeci de ani. Şi plecaseră
la fel de neaşteptat cum era venirea ei de acum.
El a convins-o că este bine să-şi lase familia, prietenii, tatăl. Şi ea l-a urmat.
Nu, ticăloasa mea inimă se comportă bine. N-am simțit la fel, aşa cum mi se intâmpla de
obicei când aveam emoţii, că motorul meu nu suporta. Sau de data aceasta nu aveam
emoţii?
Şi mă gândisem la ea, la cei trei copii ai ei, la copilaşii americani cu care probabil că acei
copii ai fiicei mele legaseră prietenii.
Şi acum această femeie grasă, care stă să intre in casa mea, care ieri mi-a trimis o tele-
gramă cu textul "vin mâine mama.Aşteaptă-mă" stă in poartă. Nici un gand, nici o pornire
care să mă îndemne să-i spun, bine-ai venit copila mea, vino să te vadă mama.
Sunt o femeie, o mamă, un om denaturat? Nu sunt absolut nimic. O văd că gâfâie căci a
urcat biata de ea dealul până la cartierul unde stau eu. Până la Cluj a venit cu avionul, dar
aici pe dealul acesta nu urca nici un autobuz. Dar de ce n-a luat un taxi? Presupun că şi în
America îi este la fel de greu să urce un deal, trebuia sa-şi fi făcut măcar acest calcul.
Într-un an mi-a trimis nepoţii să-i văd, să-i ţin o vară. Erau foarte draguţi. Tot români au
rămas. Imediat mi-au sărit mie, unei femei necunoscute de gât. Eu n-aş fi făcut una ca
asta, mai ales dacă eram crescută într-o lume ca a lor.Ce eram eu pentru ei? O mamă a
mamei lor, o batranică ce n-a facut decât să aştepte toată viața. Bine, ei nu puteau bănui
că-l aveam pe Ernest care venea, pleca, concerta in toată lumea. Dar el la mine este acasă,
el pleacă la Strassbourg şi apoi se întoarce aici pe acest deal.
Dar ea? Ea vine in vizită la mine, ca la o fantomă a trecutului ei si apoi se întoarce acasă,
în America.
Dar ea a uitat de Ernest, pentru ea el nu mai exista, deci ea mă vede singură şi
neputincioasă aşteptând-o doar pe ea.
Mă gândesc:simţeam altfel dacă ea ar fi fost unicul meu copil su nu unica mea fiică.
Poate aş fi investit mai mult in ea. Dar i-am dat totul ce i se putea da. Da, toate
sentimentele mele bune i le-am dăruit. Atunci, de ce nu a vrut nimic?
- Mama, strigă femeia la gard.
Intră, poţi intra, îi spun.
Bagajul atârnat de umăr i se bălăngănea ritmic. Mai are puţin şi va ajunge in fața mea. Ce
trebuie să-i spun? Lasă, va găsi ea o soluție. Doar ea este intelectualul, medicul. Mamă!
Şi vrea să mă cuprindă in braţe.
- Sunt răcită, draga mea, îi spun, să ai grijă.
Am avut o privire atât de rea, mai mult privirea mea a oprit-o din elanul de a-mi cădea la
piept, decât afirmația ce-o făcusem. Răceala mea era pe trecute dar...
Mă bucuram nespus de mult că venise, dar trebuia s-o cunosc mai întâi. Niciodată nu-mi
place să mă sărut cu necunoscuți. Sigur, îmi place acel Buna Ziua, Ce mai faceți? a da
binețe vecinului sau chiar unui necunoscut pe străzile liniştite ale cartierului meu e ca un
balsam. Stiu că întotdeauna aici pe dealul meu mi se va răspunde la salut.
-Mama, ce mă bucur că te văd!Că sunt din nou cu tine! O poftesc să intre in casă. Mă
surprinde că ţine minte absolut tot, unde țin lingurițele de argint, unde sunt ceştile, cum
preparăm noi ceaiul.
Într-adevar, pentru mine au fost vremuri minunate. Ernest exersa la vioara, ea învata sau
cosea la gherghef, o învatasem şi-i place enorm, dar mi-era frica mereu pentru ochii ei. Şi
avusese ochi atât de frumoşi... Era micuţă, slabă, avea degete subţiri si fine. Ochii ei
caprui erau intr-o continuă căutare, te privea nerăbdătoare o clipă iar pe urmă se oprea
asupra unui detaliu din spatele tău său vedea ceva interesant la modelul covorului. Se
îmbrăca cum îi plăcea ei, alegea din noianul de haine dăruite de noi cele mai simple. Şi
acum e foarte bine îmbrăcată.
Dar e mai exaltată. Sau e emoția. Chiar insemn atât de mult pentru ea?Poate n-a venit
pâna acum fiindcă în sfârşit s-a găsit acea clipă în viața ei în care a pus totul deoparte
pentru mine,si ea a aşteptat această clipă. Dumnezeule, o lună. Eu vroiam să fac
curaţenie, să ma aprovizionez, vin sărbătorile. Şi mi-e greu. Musafirii stau la mine cel
mult trei zile, apoi
pleacă, ştiu că obosesc.
Cu Ernest e altfel. El se mulţumeşte deseori şi numai cu o pâine unsă cu ceva si un ceai.
Niciodată nu l-am înțeles. Câteodată îşi pregăteşte tacticos masa, neuitând niciun
amănunt, servețele, vin roşu, iar alteori manâncă în grabă pe un colț de ziar, cel mai ieftin
salam.
Dar ea . Când era ea şi tatăl ei, dar nu ne aşezam la masă fără ca el să spună mai întâi
rugaciunea, pe urma îi serveam, pe el, pe ea, pe Ernest dacă era acasă si mâncau. Ce faci?
am intrerupt-o din ceva poveste neinteresantă despre nişte prieteni cu care locuiesc cu ei
impreună şi cu care se distrează şi se duc la petreceri. Mai coşi la gherghef?
-Mama! a exclamat ea, si de data aceasta mi s-a aruncat in braţe. Mama, cât de dor mi-a
fost de tine. Mai ții minte? Tata citea si mă silea şi pe mine să citesc carţi serioase, tu
coseai mereu şi Ernest care ne teroriza cu vioara. Bine, bine, tu vei spune că el cântă şi că
tu-l corectai.
Crezi mamă că am timp de cusut?Nici să mă gândesc la toate acestea nu mai am timp. Ai
văzut doar că Adrian îți scrie de ani de zile şi-i sunt recunoscătoare. Telefonul sună scurt.
Ştiam că trebuie să fie cineva care o căuta pe ea, care aflase că sosise in țară. Am răspuns
eu:
- Sigur, Laura, ţi-o dau acuma.
- Laura! Vai, Laura mulțumesc dar nu pot. Stau cu mama, n-am vazut-o de atâția ani. Da,
ți-am adus si Atlasul si medicamentele. Mulțumesc. Dar nu pot.
Spunea să stau la ea, stă in Andrei Muresanu (Cartier de case din municipiul Cluj situat
pe una din coline). M-a invitat la vila lor.
- De ce nu te duci? Ernest va veni peste nişte zile. Şi acolo e altfel, la Laura vine lume.
El exerseaza. Ai venit tocmai din America să te odihneşti.
- Dar bine, mamă, am venit la tine pentru tine şi să stau la Laura?
- Dar eşti aici, poți oricând să vii să mă vezi, iți împrumută Laura maşina sau vii tu
cumva. Nu?
_ Mamă, ai rămas aceeaşi. Dacă tu insişti... Dar ne vom vedea zilnic. Cu condiția asta.
- Eu nu plec nicăieri, cel mult la Alimentara la cumpărături.
- Atunci mă duc acum la ea să-i duc cele promise si să vorbesc cu ea.
A ieşit si s-a dus in seara aceea. Ce bine, pot să-mi fac in liniste ordinea.
 Cluj 1994

Moneda

Vânzătoarea privi lenesă spre cei doi. Parea că se iubeau. Dacă ai fi întrebat-o
peste cinci minute ce le-a dat celor doi să bea, n-ar fi ştiut să răspundă, dar mâinile ei se
întinseră după cele două sticle de răcoritoare, apoi după cei 1000 de lei si în cele din urmă
deschiseră dibace sertarul în timp ce pe față purta acelaşi zâmbet profesionist. Ea se
gândea acum la Robi si la greutățile lui, acesta fiind fiul ei cel mai mare. Apoi le dădu
restul care era compus din două monede frumoase, lucitoare - de te uitai în soare la ele îţi
luau privirea- şi una, ştia ea care... Bărbatul primi restul cu aparentă nonşalanța,
numărând in sinea sa.
Iubita sa, se abținu pentru un moment de la băutură şi privi nemulțumită in palma sa.
Văzu moneda şi spuse aşa ca să audă vânzătoarea:
- Ce urâtă e moneda aceea, ce vei face cu ea?
- O arunc, zise el iritat dar vrând să pară calm.
- Banii nu se aruncă.
Şi el nu mai răspunse căci ea avea prostul obicei de a insista pe o idee la infinit.
Atunci veni cerşetorul-copil. Picioarele lui murdare se lăsau mângâiate de soarele de pri-
mavara şi cu un gest devenit la el reflex deja întinse mâna. Bărbatul se întrerupse din băut
căută în buzunar, şi bucuros că a găsit întinse moneda...Ca şi cum ar fi scăpat de o povară
isi puse bautura deoparte, isi imbratisa iubita si plecară.
- Oare crezi că se repetă intrebă ea neîncrezătoare.
- Ce să se repete? întrebă el condescendent.
- Ştii ea dă cumpărătorului moneda, copilul se agață de cumpărător si moneda...
- Nu ştiu, zise el şi o îmbrățişa şi mai puternic. Te iubesc.

Cluj 1996

Despre feminism, feminitate

Este pe undeva atât de comod să scrii ca femeie despre acest subiect. Fie poţi
inşira un noian de acuze aduse la adresa patriarhatului, pentru care tu, sau ele , femeile
sunt condamnate la nereuşită, fie dimpotrivă feminismul agresiv, ambiţie amestecată cu
ostilitate.
Femeia modernă, cu atât mai mult cea care se vrea intelectuală şi totodată femeie
si mamă cade vrând- nevrând în capcana unei mediocrități mascate. Scuzele sunt foarte
multe si" la indemana”. Alex Stefanescu spunea ca femeia ca individ este '”mai
sacrificata" pentru specie decat barbatul. Da si nu.
Toate marile progrese pentru care mulți bărbați au suferit au ajutat specia umană
să supraviețuiască mai bine sau să supravieţuiască într-un oarecare confort.
Este foarte comod ca intelectuală să te scuzi că ai familie si că din cauza asta nu ai
ajuns la anumite performanțe. Totodata este iarăşi foarte comod să te ascunzi in spatele
unei funcții, unor îndatoriri unde “nu se poate fără tine”.
Singurul loc unde aproape " nu se poate fără tine" unde eşti aproape de neînlocuit
este suflețelul copilului tău, această plantă căţărătoare care-şi caută trunchiul pe care să
se urce.
Este ca iedera, ca vâscul, ca trandafirul căţărător.
Îşi pune mâinile in jurul gâtului meu. Îmi face dragă, dragă.
Locul unde acum mă ruşinez cel mai tare să mă duc nearanjată este Creşa. Locul unde
mie imi este ruşine să-mi plâng de milă sau să mă vait de greutăţile provocate de copil.
Prietenia noastra s-a legat încet, treptat. Buna ei credinţă şi buna ei cuviinţa
m-au făcut să mă regândesc ca persoană. Întotdeauna caldă, primitoare, o vorbă bună
adresată în câte un alt mod pentru fiecare copil.
Fetiţa vine spre mine fără să strige ma-ma cum fac ceilalţi colegi ai ei. Mă
priveste lung. Îmi arată doar că vrea in braţe. Senzaţia aceea de vis, de cald, de moale de
miros de ploaie si de primăvară s-o simt pe ma-ma.
D-na educatoare, căci despre ea vreau să povestesc, se apropie şoptindu-mi despre
“idila” cu un băiețel din grupă. Fetiţa mea l-a bătut dar după câteva minute s-au împăcat.
Aveam să aflu că este tocmai fiul unui coleg, asistent medical care mă ducea in diminețile
geroase cu maşina sa la Spitalul Judeţean, unde făceam stagiul de neurochirurgie şi unde
niciodată profesorul Costea nu certa rezidentele mame care întârziau.
Sunt atât de frumoase, amândoua. Ochii albaştri,rotunzi, mânuţele ei mâ întreabă:
Ce zi ai avut mamă? Nu ştiu să mint. Parcă pe ceilalţi am mai reuşit să-i păcălesc.
Moment de ezitare în ambele tabere.
Apoi ea morfoleşte mulţumită un salam si o pâine, şi ceva dulce. Le amesteca pe
toate.
Mai pot trage de timp. În cele din urmă o iau in braţe, am avut o zi grea fetiţa mea
şi încep să-i povestesc. Restul oricum n-o interesează, fuge înainte la cuţu-cuţu-cuţu
care-o primeşte vesel dând din coadă...
M-am gândit toată ziua la tine, dragul meu. Unde eşti? De ce nu vii?

Timisoara, 1999

Despre iubire

Există mai multe moduri de a iubi. Mai întâi există iubirea de părinți, iubirea aproapelui,
iubirea de țară, iubire dintre soţi. Există o balanță între aceste iubiri. Sunt personae care
devin modele ale dragostei de părinți, altele aduc servicii deosebite comunităţii în care
trăiesc. În esenţă nu contează pe cine iubeşti, contează că ai exersat această latură a ta. Că
in afară de alte funcţii ai exersat-o si pe aceasta.
Există oameni care nu pot iubi. Aceste persoane au iubit cândva dar au încetat să mai
iubească oameni. Ei pot iubi luxul, pot iubi animale sau maşini, pot iubi măreţia şi
puterea.
Dar ce este iubirea? Este voinţa de a renunţa pentru un răstimp la interesele tale, uneori
chiar in dauna ta pentru o altă persoană. Este înrudită cu generozitatea. O persoană poate
să pară generoasă oferind altora ceea ce este in plus. Ori omul care iubeşte nu oferă ceva
ce are in plus, ci oferă ceva de care celălalt are atunci nevoie: căldură, empatie,
încurajare, siguranța, uneori confort..Iubirea se invecinează cu sacrificiul. Sacrificiul
aduce prejudicii pe un anumit plan celui care renunţă. El este conştient atunci când îşi
oferă sacrificiul în detrimentul unei persoane sau unei idei. Sacrificiul nu are întotdeauna
ca fundament iubirea. Poate avea ca fundament mândria, orgoliul, disperarea.
Ştirile abundă de sinucigaşi care-şi motivează gesturile prin iubirea pentru un celălalt. Cel
care iubeşte cu adevărat nu poate să fie atât de departe de cel pe care-l iubeşte. Chiar dacă
persoana nu poate să fie partener efectiv in viața civilă te poţi bucura de simplă existenţa,
de succesele de victoriille celui iubit. Poţi asista la spectacolul unei deveniri. Să te omori
pentru căacea persoană nu vrea să-ți fie părtaşă în viața civilă e un act de egoism.
Dragostea fața de copii înseamnă şi reconstruirea persoanei tale ca adult, regândirea
existentei tale, redimensionarea ei. Prin copii existența persoanei se multiplică, este un
mod de a-ţi mai da o şansă. Este un mod de a te valida într-un nou rol. Este cel mai
frumos mod de a participa la viața care se reclădeşte mereu. Părinții care-şi abandonează
copiii demisionează din viață, renunţa la a mai face parte din această orchestră. Iar cei
care maltratează copiii s-au autoexclus din umanitate. Sunt exemplare din specie care vor
astfel să se autodistrugă.
Iubirea de neam şi de țară. Se înrudeşte cu iubirea dintre soți. Ea îți dă o identitate, o
apartenenţă.De locul unde ai crescut te leagă amintiri, tradiții, obiceiuri, la fel ca într-o
familie. O țară este o familie mai mare. Cu unchi,cu mătuşi cu veri si verişoare, cu frați şi
surori. Cu toții stăm la o masă si împartim şi bune si rele. Dar unii frați vor mai mult
lasându-l pe cel slab să moară de foame. Atunci incep să se deterioreze relațiile dintre
oameni, atunci scopurile noastre nu mai converg in acelaşi sens. Apare frica de moarte a
celui mai slab. Când existența însăşi îți este periclitată devii canibal.
Bunăstarea reală aduce în schimb bucuria.Bunăstarea reală însemnă acea stare care îți
permite să-ți acoperi nevoile de bază dar si cele spiritual-morale. Şi pentru asta nu-ți
trebuie foarte mult. Iți trebuie o casă , nici mare nici mică, iți trebuie o sursă de venituri ,
un mod de a te educa si integra, iţi trebuie un câmp de socializare.
Foarte des se foloseşte expresia a-ți servi tara. O poți face aşa cum ştii tu mai bine,
vânzând mături, scriind cărți, construind rachete,educând copii, vindecând oameni. Totul
e să faci ceva pentru cei in mijlocul cărora ai crescut şi cei in mijlocul cărora continui să
trăieşti. Aceste două comunităţi pot fi una şi aceeaşi sau pot să difere in funcție de
conceptele si de valorile tale.
La fel există expresia a fi credincios soțului sau soției. Acest concept se refer mai mult la
a-ți respecta un angajament, a te respecta pe tine, a nu-ți nega prorpiile afirmații ,
promisiuni si angajamente. Înafară de divorț ce se poate intampla mai rău dacă nu-ţi
respecți aceste angajamente? Divorțul este o simplă formalitate birocratică. In schimb
poți exclude un om nevinovat din umanitate, îl poți face prin gesturile tale să renunțe
definitiv la a mai exersa iubirea de orice fel. Ăsta este păcatul cel mai mare dacă înşelăm
aşteptările si investirea emoţională pe care ne-o daruieşte cineva. După o astfel de
experienţă cel înşelat poate continua să exerseze iubirea doar dacă este foarte puternic.
Foarte mulţi cercetători se apleacă asuprta iubirii dintre soţi . Dacă ea persistă după caţiva
ani de puternică atracţie. Dacă dificultaţile de zi cu zi nu erodează relaţia dintre bărbat si
femeie. Dacă bărbaţii pot fi într-adevăr monogami cum se aşteaptă de la ei deşi studiile
demonstrează exact inversul, că mai multe femei îşi înşeala bărbaţii decât bărbaţii pe
femei. Dacă o femeie poate iubi un bărbat care o maltratează. De ce anume se găsesc
bărbaţi care lovesc femei. Aceştia din urmă poate au fost victime ale unor abuzuri grave
din copilărie pentru care femeia reprezintă exemplarul mai slab din specie care trebuie
eliminat pentru a nu o mai perpetua. Într-atât au ajuns ei să se urască pe sine. Iar femeile
care-şi bat bărbaţii înseamnă o regresie pe scara evoluţiei ele recunoscând astfel un singur
gen.
De ce iubesc femeile bărbaţii? Majoritatea iubirilor incep cu admiraţia. Foarte multe
femei sunt medici, dar bărbaţii operează, foarte multe femei gătesc, dar bărbaţii sunt
bucătării de lux ai marilor hoteluri, multe femei cos sau croiesc, dar bărbaţii devin mari
creatori de modă, foarte multe femei sunt profesoare dar bărbaţii sunt acei care aduc noi
curente in gândire. Bărbatul este cel care poate excela într-un domeniu. Femeia este
adesea ocupată cu reproducerea si creşterea copiiilor, deşi asta n-ar fi o scuză. El are ceva
ce ea ştie că nu va avea niciodată, este mai puternic ca ea. Dacă este destul de deşteaptă îi
va oferi toate condiţiile ca el să se dezvolte mai bine. Chiar şi financiar un bărbat se
poate întâmpla să nu-ţi fie de folos, dacă ai un statut social suficient de bun.
Mai grav este pentru femeia analfabetă, total dependentă de bărbatul ei, care ştie acest
lucru, o maltratează si o ignoră. Acolo nu mai putem vorbi de relaţii dintre soţi. A te
însoţi cu cineva înseamnă să rămâi aşa mereu prin propria voinţă, având însă mereu
libertatea de a schimba această stare de fapt. A fi soţie înseamnă a-ţi recunoaşte o
apartenenţă, a intra de bună-voie si nesilită de nimeni in tribul bărbatului, a-i oferi liberă
şi neîngrădiţă de nimeni timpul tău, valorile tale. A fi soţ înseamnă a fi pregătit să
răspunzi nu numai de persoana ta, a-ţi asuma si prezenţa şi existenţa altei persoane, a-i
oferi liber si nesilit de nimeni protecţia ta, timpul tău, valorile si experienţa ta. Ce ar
însemna sa îţi înşeli partenerul. Ar însemna între altele să te înşeli in primul rând pe tine,
dar şi a ucide taote aceste aşteptări. Crima e cu atât mai mare cu cât timpul şi valorile
investite sunt mai mari.
Dar când iubirea dintre soţi moare şi unul din parteneri se refugiază doar intr-o viaţă
publică tumultuoasă, cu multe onoruri şi beneficii materiale. Se întamplă mai des
femeilor. De exemplu femeia-director. Se poate îmbolnăvi într-atât de putere încât ajunge
să-şi anihileze soţul . De unde ea a intrat in tribul lui, d-l devine adesea un insignifiant
soţul lui d-na. E cu totul altceva decât la o regină. Dar ele nu sesizează diferenţa. Ele nu
sesizează că numele lui il vor purta pană la moarte spre deosebire de funcţie care e doar
ceva temporar. Femeia tiran îşi va supune soţul atât in viaţa publică cât si in cea privată.
Ei vor avea dormitoare separate, vor avea ieşiri separate, dar nici in ruptul capului ea
totuşi nu ar renunţa la acest apendice numit soţ, fără de care e convinsă că ar muri. Într-
atât este ea de confuză in privinţa acestor roluri.
Bărbatul-tiran cu poziţie in societate:. Aici e ceva mai complicat. În societatea
românească domneşte oricum patriarhatul. El are siguranţa că femeia nu-l va părăsi decât
foarte greu spre deosebire de femeia tiran care nu exclude niciodată varianta să fie
parasită de soţ. Dacă femeia va vrea să-l părăsească îi va fi foarte greu. Ea nu dispune de
mijloacele materiale si pârghiile sociale pentru a-l contracara. Zeci de mii de femei
trăiesc în lux şi petrec în cele mai frumoase locuri ştiind in sufletul lor că oricând pot fi
izgonite doar cu capotul pe ele si scoase pe deasupra si mame imorale. Avocaţi buni şi
martori buni se găsesc oricând. Aceste femei pot deveni autodistructive. Ele nu se vor
arunca neapărat pe fereastră, dar pot deveni toxicomane, sau se pot avânta in relaţii
nepotrivite pentru vârsta si statutul lor.
Femeia divorţata in societatea româneasca. Ea inspiră teamă femeilor, să nu le fure
bărbaţii si teama bărbaţilor, să nu îi pună în inferioritate. Deci ea nu-şi găseşte locul
nicăieri. Nimeni nu o întreabă de ce a ajuns să fie aşa. Uneori a fost într-adavăr voinţa ei.
Nu s-a adaptat ideii de căsătorie. A inţeles greşit libertatea. Alteori s-a aventurat într-o
căsătorie, a schimbat un rău de acasă cu un rău şi mai mare, un bărbat care n-a iubit-o
niciodată, a dispreţuit-o si a maltratat-o. Dar in societatea noastră înca nu e loc pentru
asemenea femei, chiar dacă se vorbeste mult de autoafirmare. Odată că femei educate şi
care pot să-şi permită să se întrețina singure sunt foarte puţine, şi asta nu e un lucru
normal. Ori devin dependente de sistemele de asistenţă socială, ori de amanţi ori de
părinţi ori chiar de proprii copii. Pe urmă încep să se complacă în această situaţie. Multe
femei acceptă foarte uşor compromisul mergând până la prostituţie intelectuală: fals in
acte, mici furturi de la locul de muncă, trafic de influența, orice ca să supravieţuiască şi
ca să-şi poată creşte decent copiii. Iubirile sunt pasagere. Au păţit-o de prea multe ori
pentru a mai crede pe cineva. Pe urmă sunt epuizate biologic. Le este permanent frica de
a nu mai fi atractive. Dacă grijile le copleşesc, copiii, chitanţele , facturile, nesiguranţa
unui loc de muncă, unde să mai fie loc de iubire.
Bărbații în schimb au libertatea deplină. Ei aleg. Dar şi ei îsi trăiesc anxietațile lor. Ei îşi
doresc totuşi femei egale lor sau chiar ceva mai bine instruite. Ei nu ştiu ce să ofere. Sunt
stângaci, temători, îmbibati de falsele valori promovate de media: maşini, bani, putere,
lux , vacanțe in străinătate. De banalul buchet de flori, garoafe, frezii, flori de camp au
uitat mulți. Ei uită ce ieftină poate fi şi cea mai versată femeie. Că fiecare femeie nu-şi
doreşte decât ca el să-şi aducă aminte, de ziua când s-au cunoscut, de faptul că ea este o
ființă însuflețită.
A iubi înseamnă a lua aminte.

Bârlad
15 martie 2010

Amicul meu vecinul

 lui Diana, pe atunci studentă la medicină
si prietenului ei de la Politehnica

Din nou sună disperată vecina de sub mine. Sub scuze voalata ameninţare. Copilul
meu face scandal, televizorul e dat prea tare, eu paşesc prea repede prin casă, aparatul de
aspirat a functionat in orele de liniste...
O groază de vini acumulate, repetate de-a lungul timpului.
Afară e frig. mă gândesc să mai conversez cu cineva. Am un mic exces, ceva
resturi financiare-nu mi s-au rupt ciorapii- mai pot fi deci purtaţi. Mi-aş putea permite un
telefon mai lung, asta insemnând vreo 20-25 de minute, aşa să-mi descarc sufletul.
Mă gândesc apoi la o vizită la o prietenă din centru. Mi-ar trebui bilete de
tramvai, oboseală, mai bine mâine, se adună în timp poate o suma "excedentara”mai
mare.Atunci imi voi permite o vizita la prietena mea.
Însă mă gândesc la vecinii mei de la acelaşi nivel. Sunt liniştițț si draguţi. Ea e
genul de fata “casnica”. Mereu găteşte. Mi-a dat sfaturi prețioase învaţându-mă cum să
fac economii pentru a nu mai cheltui pe napolitane şi alte prostii asemenea.Cumpărăm
alimente esențiale ieftine, ouă, mămăligă. Nici nu e aşa de rău cu gătitul cum am crezut.
mămăliga conține multe B-uri.
Deci sun la uşa lor. Îmi deschide el. Azi e rândul lui la gătit la ei.Ea are de învaţat
despre proprietățile coenzimei Q. Discutăm despre coenzima Q apoi despre căderea
leului,despre telefoane, despre chirie si despre trenuri.
Ce bine e sâ ai vecini drăguţi, şi pe acelaşi etaj. Nu te afectează nici măcar tot mai
frecventele zile când se strică liftul.

Martie 1999,
in apartamentul din cartierul Steaua Timisoara

Operaţia

Privea distrat la scările masive, la holurile lungi si intunecate, la femeile agitate ce

se plimbau pe hol sau la cele şi mai agitate ce ieşeau trântind uşa.
Auzea şoaptele lor. Cine te face? era intrebarea obsesivă, încărcată cu multe
anxietăți.
Care e mai bun? Doctorul Nicolau trecea tocmai pe langa el. Medicul îl măsură grăbit pe
tânărul zugrav care părea îngrozit de locul lui momentan de munca. Am dincolo o
cezariana- ii zise el asistentei care tocmai ieşea pe hol.
- Bine, dar... zise ea.
- O fac dupa aceea raspunse el si disparuse.
Tanărul zugrav urcă obosit scările si incălecă scara continuându-şi munca
întreruptă pentru câteva minute.
 Îşi amintea de acea zi fierbinte de vară. Vedea bluza ei albă descheiată numai atat
cât s-o faca să arate mai bine.Şi broşa-trandafir ce-o purta la piept pe partea stânga. Îsi
amintise cum o cunoscuse într-un parc pe o bancâ. Plângea şi el vedea doar trandafirul
roşu din pieptul ei care se urca si cobora. De ce plângeţi domnişoară? Ştii, copilul atâta
m-am chinuit cu el. De
la început... Stiam..., Stiam...Uite şi acum e bolnav.
Dar poate se face bine încercă el s-o consoleze continuand să privească trandafirul
din pieptul ei.
Suntem internaţi la spital. Eu m-am cerut numai puţin afară. Am ieşit să plâng.
Cand ii văd cum se adună douazeci in jurul tău si şuşotesc si iarăşi îl examinează şi iaraşi
şuşotesc şi pe urmă îţi explică foarte frumos ce boală e şi că n-au întâlnit prea des aşa
ceva si rămâi tu singur să meditezi si să tragi concluzii.
Poate nu e aşa zise băiatul impresionat de starea psihică a femeii. Uitaţi-vă eu sunt
băiat simplu iar dumneavoastră păreţi o femeie cu scoala. Medicina modernă are multe
posibilități.
Ea suspină şi el privea broşa si bluza alba imaculata.
Vreţi să ne mai vedem? a intrebat el timid. De ce? a fost raspunsul ei. Iar apoi o
abordare directă la care el nu se asteptase. Eşti mai tânăr ca mine. Eu am copil. Ce pot eu
însemna pentru tine. Speranţa, suferinţa zâmbi ea.
Au fost un an împreună. Un an de vis. Eu nu te merit spunea el. Eşti
prea...intelectuala prea...sofisticată pentru mine. Sunt prea femeie ca să pot avea o relație
cu alt bărbat-obişnuia ea să-i raspunda.
Traversă plictisit strada. Soarele de mai ieşea timid de după un acoperiş. În fața
maternității era un du-te vino fără de sfârşit. Dar şi mizerie. Atâția oameni... gândi el.
Vânzătoarea de la butic aranja zecile de lăzi cu răcoritoare.
Ajunse din nou pe un hol larg şi negru.Urcă scările. Îi fu uşor să găsească uşa
micuțului amfiteatru. Studentele la medicina sau şcoala postliceală îşi rezervaseră cele
mai bune locuri.
Trebuia, trebuia sa vadă... Ea îi spuse atunci pe banca, şi ea născuse aşa.
Bolnava fusese adusă in sală. Două femei vorbeau într-una cu ea căci pesemne era
foarte speriata. Observă cum una din femei , probabil medicul anestezist al echipei, se
sfătuieşte cu un bărbat înalt si chipeş care era operatorul. Femeia medic era foarte
frumoasă. Era inaltă avea un mers elegant si elastic.
Se pregătea venirea pe lume a unui copil.
Băiatul auzi uşa de la amfiteatru deschizându-se. Poate îl vor goni. Ce caută el
aici? În marea asta de alb? De fapt si el aducea o parte din acel alb in galeţile lui mari
si vechi.
Medicul cel inalt făcea incizia. Se vedea grăsimea din burta femeii si nişte firicele
de roşu. Băiatului îi veni să vomite. Privi spre faţa femeii. Aceasta era agitata. aştepta cu
încordare ca medicul să scoată copilul. Părea că seamănă cu Ea. Vedea din nou bluza albă
si broşa. Avea impresia că vede broşa pe pieptul femeii acolo pe masa de operaţie.
Se auzi un scâncet slab, al unei fetiţe ce paşea cu timiditate în viaţă. Toată sala de
operaţie căpătă alt aspect. Asistentele se mişcau altfel şi din mişcarile medicilor deduse
că aceştia erau mai relaxaţi.
Băiatul privi cu curiozitate si oarecare dezgust ceea ce urma. În sfârşit aveau să
scoată femeia din sala de operaţie. Dacă mă voi căsători, gândi el... Daca...
 Se gândi să cumpere un buchet mare de trandafiri şi să-l ducă în salonul femeii ce
tocmai nascuse prin cezariană. Ar fi fost ca un omagiu adus tuturor fetelor pe care le
strânsese de mână sau poate le sărutase şi femeilor ce avea să le cunoască de acum înainte
sau un omagiu, cam tardiv-crezu el- , chiar pentru mama sa.
Se tocmi aprig in piaţa din apropierea spitalului. Cinci trandafiri mari roşii
sfidau cu mirosul lor sticluţa cu spirt din salon. Două femei puţin mai în vârstă îl priveau
cu curiozitate pe tânărul ce tocmai intrase pe uşa salonului.
Ea dormea istovită. O asistentă injectă conştiincioas seringi întregi in pungile
de perfuzie.
Din nou i se păru că vede bluza albă si broşa cu trandafirul roşu. Vru să se apropie
de pat... Semăna atât de bine cu Ea. Mai târziu îl opri asistenta blând , dar ferm. Pot să
pun eu trandafirii in apă pe noptiera. Soţia se va bucura sigur. Dar acum vă rog să
plecaţi...
A fost gonit. Dar va reveni. Nu, nu putea să fie Ea...Ea îi repetase mereu că-i
părea rău că nu-şi ligaturase trompele. Şi apoi ea era singură...Avea deja un copil...Poate
Ea are o soră care seamănă cu ea atât de tare.Dar atunci broşa...Nu, nu, era absurd...Avea
o camaşa de spital pe ea. Nu era locul unde să porţi broşe chiar dacă erau simple si
frumoase.Nu sigur emoţia lui fusese de vina...Dar va reveni. Trebuia să vorbeasca cu acea
femeie... Era de datoria lui. Începuse ceva şi trebuia dus până la capăt. Foarte bine, ea va
crede ca sunt trandafiri de la soţul ei. Da, soţul femeii nu venise înaintea lui. Sigur nu
ştia. Asemenea operaţie se hotăresc de multe ori in regim de urgenţa. O sângerare, sau nu
s-a dilatat. Învaţase destule de cand zugravea spitalul.
De data aceasta avea mai mult noroc. Era trează. Ochii ei mari îl recunoscură
imediat.
Privi cu drag spre trandafiri, apoi spre el...
De unde ai ştiut? întrebă ea si fericirea i se părea că se imprăştie ca un
medicament binefăcător in tot trupul ei. Ce frumosi sunt trandafirii! Ştii că e fetiţă... Sper
sa-ţi placă.
Dar tot mă întreb cum ai reuşit, cum ai intrat în spital, e mai greu.
El răspunse privind la broşa de pe pieptul ei care exista poate doar in mintea lui.
Am ştiut, Margareta, întotdeauna cred că am ştiut.

15 06 1997
Timisoara
Klara

Numele acesta o încurca. Bunicul ei de pe mamă fusese neamţ, adică german, de

fapt sas. Mama ei se căsătorise tot cu un barbat cu educație germană primită de la mama
sa şi un tată profesor de istorie mult prea autoritar. Klara Golescu era plină de
contradicţii. Iar străbunicul Golescu ii complexa si după moartea sa pe toţi.
Klara a terminat filologia. Ar fi avut mai multe variante. Alesese cea mai
nefericită pentru felul ei de a fi. Era nonconformistă si totuşi retrasă si a avut curajul să
învingă tabuurile din familia ei, să fugă de acasă de una singură in alt oraş.
Cu greu a obţinut un post la un liceu. Sa fii profesoară nu era uşor. Mai ales să
stai in faţa clasei având un salariu mic, locuința proastă si puţine cărţi pentru a-ţi pregăti
lectiile.
In Căminul de Nefamilişti unde a ajuns s-a împrietenit cu Adina plecată din
Bucovina dar considerată moldoveancă in Banat. Aici in Camin erau mai multi olteni şi
moldoveni. Faţa in faţa cu garsoniera inchiriată de ea se afla o uşa unde permanent cei ce
o locuiau lăsau şlapii in fata uşii, pe hol. Pe posesorii şlapilor nu i-a cunoscut până acum
deloc. În fiecare zi număra
şlapii si nu-i venea să creadă - zece perechi! Tanța de la etajul doi o imprumuta cu ulei,
Costel de la etajul unu îi reparase odată o ţeava.S-a căsătorit cu el si l-a avut pe Adrian.
Pe urmă au divorţat. Adrian era singura ei mângâiere. Cand ea isi pregătea "temele"
Adrian se pregătea şi el cu poeziile pentru grădiniţa. O educatoare bătrână a avut nevoie
de o meditatoare pentru o nepoată de-a ei. Da, Klara trăia prin "colegii ei de la gradiniţă"
unde a cunoscut mulți oameni care gândeau la fel cu ea. Copiii tot mai puțini, erau ținuți
acasă de către familiile sarace, duşi la grădiniţele de stat de către intelectuali si muncitori
şi la grădiniţele private de către vânzători, bancheri, oameni de afaceri sau alţii cu bani,
cu case si maşini.
La gradinița de stat Klara şi-a cunoscut viitorul sot, fratele fetei
pe care o medita.Era şef de lucrări la o Facultatea de Medicina din Oraş. Klara era mirată
că el îi acceptase prietenia, când de fapt el o "cucerise". El s-a străduit
să-i facă rost de hârtie pentru xerox pentru elevi, a ajutat-o la zugrăvitul
clasei unde era dirigintă , a consolat-o când un alt profesor, un coleg i-a
furat din vopsea.Curând Klara s-a casatorit cu Ovidiu.Condiţiile ei de trai
s-au schimbat radical. A trecut de la banala pâine cu margarină la omletă cu
iaurt dimineața.El o ducea cu maşina la şcoala. Şi totuşi ceva nu mergea.
Acel ceva o preocupa de doi ani. El făcea gărzi peste gărzi.Îi plăcea
medicina, îi plăcea să se afirme, îi plăcea să facă anumite legături între
cele ce invăţa şi vedea. A venit bineînţeles si vremea dineurilor. Klarei
i se păreau o inutilă pierdere de timp.În modestul ei trai din Caminul de Ne
familişti citise "Cartea de la San Michelle", incepuse "Ulysse" si savurase
"Micul prinţ".După faimoasele dineuri ei mai auzeau arareori depre respectivii
cu care se presupunea ca s-au delectat intr-un cerc restrâns elitist.
Adrian creștea cu diverse bone care mai de care mai proaste şi toate
acestea la insistenţele lui Ovidiu. Tu, Klara îmi asiguri căldura unui cămin,
atenţia ta, chiar fidelitatea ta, şi ştiu că pentru tine cel mai important
este copilul tau. De aceea trebuie să investesc în el să-i asigur companie când eu şi tu
suntem ocupaţi.
Cel mai important pentru ea ar fi fost să iasă toţi trei la teatru,
la grădina zoologică sau să primească uneori un trandafir. În schimb asista
la discuții sterile profesionale sau despre bani.
O asistentă s-a îndrăgostit de el. Stătea şi mai mult la servici.
Klara a putut reflecta. Cât îşi neglijase ea copilul. Andrei avea pretenții acum
din ce în ce mai mari. Ea stătea ore în şir cu privirea pierduta gândindu-se la un mod de
a fi mai independentă faţă de soţul ei.
Nu-i mai plăcea nici munca la liceu. Copiii o agasau. Ar fi vrut
poate altceva, secretară, avocat, femeie de afaceri. Făcuse un copil si pe
urmă a căutat pe cineva care sa i-l crească.
Din nou chirii, din nou lipsuri?
Dar nici acesta nu era trai. Să fie mereu la dispoziţia lui. După
gărzi dormea ziua, apoi avea insomnii... Era un medic bun şi sufletist dar
nu era genul ei de bărbat.
L-a chemat pe Costel din nou să-i repare o ţeavă. Chiar el a sfătuit-o să nu
divorţeze. Urmau să se mai întâlnească pentru a discuta aceasta si viitorul
copilului lor. A acceptat si acest compromis timp de încă doi ani.
Adrian mergea la clasa I la o vestita şcoală. Soţul ei neputând avea
copii "ii luase" efectiv copilul, il sedusese.
Klara avea sentimentul unui abandon total "Şi propriul meu copil..."
La Căminul de Nefamilişti îşi găsea alinarea unde-şi vizita vechi prieteni. Curând
soţul ei a obtinut tutela copilului ei si a lui Costel. Costel s-a bucurat.
Klara a renunţat la munca la liceu dar s-a inscris la Arte Plastice
continuându-şi un vechi vis.
Locuieşte in Căminul de unde a inceput viaţa in Oraş chiar dacă este
o pictoriţă bogată şi renumită. Cei trei bărbaţi din viaţa ei o vizitează
des...

9 11 2001 Timișoara
In apartamentul de pe Liviu Rebreanu peste drum de Spitalul Județean
Buletinul

Orice asemănare cu fapte reale este

pur întâmplătoare

I-am promis Mariei că voi merge la nunta ei. Primisem costumaşul

acela din pânza de in oranj de la bunica.Ea îl primise la rândul ei într-un pachet de la Jatta
din Finlanda. La guler avea o broderie de aceeaşi culoare cu aplicații de câteva mărgeluţe
care puneau in valoare linia rafinată a croiului. Fetița dormea. De afară se auzeau
strigătele mamelor trezite din somn. În sfârşit sosise clipa. Se evacua scara de peste drum
din blocul nostru denumit de ani de zile BLOCUL NATO.
Trebuiau spălate rufele, clătite, spălate câteva farfurii apoi rezolvata echiparea
mea, a fetiței. Am ajuns in sfârşit la momentul spălatului
meu pe corp. Din baie m-am uitat din nou ce se petrece in curte. Gradații
stăteau langa o duba. Doua tractoare cu remorci încărcau hainele si "avuturile" celor
evacuaţi, iar tineri -recruţi probabil-erau aliniaţi de jur
împrejurul celor patru scări ale Blocului. Trebuia să găsesc o soluţie totuşi
urgentă să ies din încercuire având in vedere că delictul numărul unu pentru
care erau evacuați era neposedarea Buletinului de Oras sau măcar a unei vize
de flotant, precum şi ocuparea abuzivă a "imobilelor"de pe acea scara.In dezordinea
generală creată de ambuscada mamelor cu copii puteam foarte uşor fi
legitimată,eu stând in chirie fără Viză in baza unei înţelegeri verbale cu
Maria Sa-Gazda.
Copilul meu era mult prea calm pentru situaţia in care mă aflam. Nici
o scuză, cred, n-ar fi fost valabilă. Aceasta era o lecţie exemplară pentru
întregul Oras.Marea parte a celor evacuaţi arsesera parchetul, tâmplăria de lemn de
la geamuri. Rămăseseră doar cărămizile blocului si nici acelea toate şi câteva tone de
gunoaie.
M-am rugat lui Dumnezeu. Cât de mult mă bucurasem de costum când
l-am primit. Iar Maria ma invitase cu atâta drag la căsătoria ei.
Mai aveam de dus copilul la Creşa, de prins raportul de garda,
ajungând deja obosită la servici in acele zile toride.Toate acestea implicau
si patru călătorii cu autobuzul pana la ora 8.M-am rugat din nou şi am ieşit
pe uşă in ţinuta mea deosebită şi cu fetiţa jumătate adormită in căruciorul
ei de copilaş micuț.Îmi citeam cu ochii minții propriul meu chip ce trebuia
să exprime calm si demnitate. Astfel iei salutai pe cei gradaţi din stânga
mea. Câteva vecine care-mi cunoşteau obsesia cu Viza de Flotant savurau
scena, părându-li-se şi lor o barbarie a ceea ce vedeau petrecându-se în
Curte.Scăpasem deci. După colţul blocului m-a aşteptat surpriza. M-au o-
prit tinerii jandarmi fără să mă legitimeze. Erau ei înşişi miraţi de felul
misiunii ce-o îndeplineau, priviri încremenite pe imaginea unor mâini no
duroase de bunici ce-i învaţaseră cândva poate mila creştinească.Eu simţeam
cum îmi fuge pământul de sub picioare, cum soluţia tuturor nedreptăţilor
ar fi să mă las pradă delirului şi să strig în mijlocul străzii.Fără să-mi
dau seama in acest haos apăru El, Măria-Sa Gazda, cerându-le tinerilor
jandarmi politicos să se dea la o parte, eu fiind o rudă de-a sa.
La căsătoria lui Maria m-am simţit foarte bine şi am luat apoi primul tren spre
Oradea unde de câtva timp aştepta vindecarea rănilor -o problemă de suflet.
Podul de la Arad era tot stricat. Nu mai erau trenuri accelerate
sau personale.Doar Rapidul TM-Oradea care costa pe atunci o avere:104.000
lei!Voiam să plec la Oradea, să plâng, să-i povestesc despre jandarmi, cât
de mult crescuse copilul meu in ultimele 6 luni şi ce frumoase erau rochiţele
ce le primise de data aceasta de la Oradea din partea mătuşii de pe tatăl copilului meu.
Din nou autostopul spre Timişoara, mai incomod ca la mersul spre Oradea când
ne luase un pastor neoprotestant direct de la Timişoara până la Oradea şi
ascultasem timp de trei ore muzică creştina frumoasă si liniştitoare. Oradea-Salonta-
Arad-Timisoara.
Am oprit şi la Salonta şi la Arad. In Salonta am fost chiar invitată de o
femeie de pe strada să mă duc cu ea in Ungaria, era doar la caţiva kilometri
să lucrez la sere să fac bani adevaraţi, iar in Arad am intrat cu fetița la
o cofetărie italiană unde fetiţa mea a mai depus un strat de ingheţata
peste cel de praf de pe drum.Oare locuinţa mea se mai afla sub asediu? Lânga
Facultatea de Drept din Arad pe un bulevard am mai mancat aşa plimbându-ne
pe străzi încă două îngheţate fiecare.
De la Gară am venit pe drumuri cât mai ocolite pentru ca să
amân momentul agoniei reîntâlnirii cu locuința mea. Doi baieti paşnici îmbrăcaţi
complet in negru m-au salutat foarte politicos, ei continuând să ne povesteasca de
eventualii furibunzi care nu apucaseră să ajungă să distrugă şi fundaţiile.Erau în schimb
foarte impresionaţi de oamenii ce se întinseseră în
fața blocului la amintirile lor si dormeau câte cinci pe o saltea.
Un bărbat între doua vârste , paznic, s-a apropiat de mine, jumatate treaz, jumătate
beat, fiind angajatul unei firme de pază care ne păzea
pe noi cei neevacuaţi de cei evacuaţi până când umbrele şobolanilor rasariră sub cerul
luminat de lună. În sfarsit am dus bagajele înăuntru, i-am făcut şi
lui o cafea el începând să devină mai coerent.
Alexandru, tatăl copilului meu...a cărui soră locuia si lucra la Oradea. N-avusesem
până acum curajul să-i cer iertare. Ce crunt îl lovisem cand il parasisem şi ce
mod stupid de a îl parasi; cu două zile înainte de examenul care avea să
îmi decidă viitorul.Viitorul meu nu se putea numi El,era cumplita sa suferinţă ce nu-i
permitea o viaţa de familie. Mai întâi Profesiunea, pe urmă...
În ultimii ani când nu-mi ajungeau banii citeam din "Jurnalul ferici-
rii" de Nicolae Steinhardt. Mi-era frică să recunosc că mă simţeam singură
chiar si cu "Jurnalul" si Copilul lânga mine.
Drăguţa de ea, şi-a pus palmele pe obrazul meu spunându-mi: "Te doare
măseaua ? Da mama? Nu pui zancălă in cafea? Nu? Nu? După câteva minute de privit in
gol i-am răspuns Copilului:"Nu, pentru că nu este zancălă." Dacă va povesti despre mine
când va fi mare va spune: "M-a biciut cu taceri!"
Am dezbătut din nou cu paznicul, de-acum treaz, problema gunoiaielor
inşirate in faţa noastră apoi familia.Greşisem.I-am dat buletinul fără să mă gândesc câte
se puteau face cu el:un pasaport fals pe numele meu si apoi
trecerea frauduloasă a frontierei sau un schimb valutar sau înregistrarea
unei persoane sub numele meu la un hotel mai bun sau mai prost.
Ceilalti doi băieţi care ne păzeau peste zi se prăpădira de râs. Şi
ce ți-a zis moşu? Ca-ţi face Flotantul? Se laudă pe undeva cu buletinul tău.
Mâine ți-l recuperez eu.E om cumsecade dar beția l-a dus de râpa.Asta nu-i
in stare să învârtă dolari.
Dezgustată de toată situaţia am intrat in apartamentul cu gresie roz-
renovat de Maria-Sa Gazda care avea zece asemenea camere in ghetoul în care
locuiam. Am stat lângă copilul meu care visa feți frumoşi şi împăraţi. Pentru ca să-mi
recuperez buletinul a trebuit să port îndelungi tratative cu acei băieți de
la Paza.Dar nu uit privirea aceea trista a celui care-mi luase Buletinul. Ce
mult imi place cum vorbeşti si cum gândeşti, părea el să spună. Dar asta ştiam doar eu.

Timisoara 2000 -apartamentul

din Calea Lipovei

Invitație la cofetărie

lui Dan A.

Alina îl privi pe Ştefan,văzu oboseala care pusese stăpânire pe el

pentru totdeauna. Se uită apoi la Tatiana. Apoi îşi spuse:oricum nu se potrivesc.
Tatiana vorbea într-una, tocmai acum despre o cină cu lumânări, roman-
tică. Privind-o pe Alina îşi spuse in gand: şi el e bleg .Da de ea ce să mai
spun.Ştefan o iubea şi o respecta pe Alina, iar Tatiana îl tulbura.
Tatiana se oferise să-i invite la cofetăria Violeta. Alina servea suc
iar Tatiana şi Ştefan cafea. Discuţia se opri pe loc apoi reporni cu insinuări,
lovituri sub centură şi ajunse invariabil ca la toți medicii tot la
medicină. Ştefan tăcea. Vorbea foarte rar despre medicină iar când o făcea
ascultătorul său fidel era mama sa, tot medic. Acuma de cand o cunoscuse era
mai nou Alina următorul ascultător preferat.
- Mai bine nu-ți spuneam, te-am făcut să te simți prost-ii zise Tatiana lui
Ştefan.
- De ce să mă simt prost, doar sunt cu două domnişoare.
- A! Nu, mă refeream la faptul că eu v-am invitat pe banii ce i-am primit azi
de la mamica aceea.
- Oricum este o problema de conştiința a fiecăruia, replica Ştefan aspru.
- Tu n-ai luat niciodată de la nimeni? intrebă Tatiana. Daca Alina îndura
punerile lui la punct si sfaturile sale moralizatoare, ea Tatiana se
considera o fire mai deschisă şi mai directă.
- In doisprezece ani de când practic medicina aş fi ipocrit să afirm ca n-am
primit destule de la pacienţii mei.Dar am avut mare grija să mă uit de la
cine pot accepta. Dacă banii îi prisoseau persoanei, bravo ţie, înseamnă că
ți i-a oferit drept premiu.
Tatiana îşi permisese să glumească...Toţi trei ştiau că nu putea fi aşa de
vreme ce sugarul fusese internat pentru a treia oara cu Boală diareică acută,
sindrom acut de deshidratare, iar mama sa era una din fantomele care bântuiau
cu ochii lucitori pe holuri,slabă de la malnutriție şi fumat.
- Mă condamni pentru gluma mea?
Da şi nu, ar fi vrut să spună Ştefan. Alina nu se mai putu abține.
- Eu coboram cu ea de mână la un butic şi o puneam in faţa mea sa-şi cumpere
ceva de mâncare dacă oricum simțea nevoia să-i cheltuie pe loc pe toţi.Nu
concep de a nu se face mai mult pentru oamenii ăştia. Este lipsa lor de
educație civică, sanitară şi dietetică. Toţi oamenii săraci ar trebui să posede
broşuri de dietetică. Să li se explice că mâncând azi un cartof,mâine
un morcov,o omleta, puțin iaurt pot să se dezvolte oricum mai normal decât
cu sucuri, bomboane, cafele si țigari.
- Ţie îți prevăd oricum o carieră fulminantă Alina, o lua peste picior Ştefan.
Vezi să nu ți-o ia elanul înainte.
- Misoginule, se plânse Alina. Ştefan era într-o lungă convalescență după o
operaţie de hernie de disc.Poate mai mult ca înainte- căci nemaiputând umbla
bine-stătea închis in casă ajungând astfel să citească, să aprofundeze fiecare
caz ajungând la rafinamentul diagnostic si încercări reuşite de tratament
ţintit si ieftin-vise ale oricărui bun medic.Alina încerca să-l urmeze
şchiopătând prin materie, cum obişnuia ea să spună, recunoscând uneori
singură că Pediatria era mult prea vastă si subtilă ca s-o poată practica
la nivelul lui, lucru cu care el era intotdeauna de acord. Dar o ajuta, o
încuraja. În secret el o admira. Chiar dacă mama lui fusese un bun medic
clinician pentru el femeile-medic rămâneau mereu o întrebare deschisă.
După câteva luni de la acea ieşire in trei starea sănătăţii lui avu
şi mai mult de suferit si luă hotărârea -ce-i drept dureroasa- de a pleca
pentru o perioadă într-un orăşel mai mic unde nu era atât de solicitat,
mai ales din punct de vedere fizic, căci ajunsese să nu poată sta in pi-
cioare mai mult de jumătate de ora.
Alina avu timp să se regândeasca pe sine.Decesul tatălui ei o luă
prin surprindere. O ajută pe mama ei să se ocupe de înmormântare, de
parastase, apoi reveni in Oraş, mai singură, mai imbătrânită. Era şi mai
dezamăgită de viaţă. Continuă deprecierea leului iar lucruri ce i se păreau
normale înainte deveniseră pentru ea un lux.
Renunța în cele din urmă la chiria la garsoniera ei din zona
Medicinei si se mută cu alte doua fete, într-un apartament cu trei
camere. Chiar dacă era la periferie ii placea mai mult atmosfera de acolo.
Femeile din bloc veneau cu plasele încărcate cu roşii şi ardei, apoi mirosul
de copt de pe holul blocului. Bărbații îşi reparau Dacii-le iar duminica or-
ganizau uneori mici chefuri in părculetul din apropierea blocului.Se făceau
mici, se servea bere, se asculta muzică. Oricine ai fi fost ascultai cu drag:
"Moşule ce tânăr esti, Nu te mai las să pleci"-un hit cu Moş Crăciun ce-l
ascultau mai toţi atunci chiar dacă afară erau 40 de grade sau alt hit
Seara se plimba pe şoseaua ce ieşea dinspre Oras. Mergea uneori aproape un
kilometru căci nu avea de ce se teme.Devenise un loc plin de tineret, terase
de vară, aşa-zise buticuri ce atrăgeau clienții tineri cu Eugenii (o marca
de biscuiţi veche dar apreciată de români) şi sucuri şi muzică de toate fe-
lurile. Tot aici veneau unii bărbați să-şi aleagă o femeie.Alina ajunsese
să cunoască pe unele dintre ele. Era şocata că aproape toate aveau copii
şi un soâ sau bărbat care culmea! le inţelegea.Unele erau femei citite, edu-
cate cu o sensibilitate ieşită din comun, altele bieţi copii cărora viața
le jucase feste murdare.
I se păru că o recunoscuse printre ele pe una: atât de palidă si fragila era ea,
ce ochi visători avea.O boteză in gând Fulg de Nea.Fulg de Nea îi povestise
si ea viaţa ei.
Aceste femei nu au dezvoltate alte competenţe sociale, alte abilităţi care
să le permită să trăiască.
Lui Ştefan îi scria rar. Nu prea mai avea rost de vreme ce se
autoizolase. O rănise mult cu povestea aceea cu Tatiana, dar a trecut şi
peste asta. Pe oricine ar fi întâlnit, Ştefan era pentru ea un handicap,căci
mereu făcea comparații si atunci noile ei cunoştințe se prezentau într-o
lumină lamentabilă. Mai bine nu l-ar fi cunoscut niciodată în viața ei. Să
sufere şi el la fel de mult ca ea-se înfuria ea uneori.
Ştefan sosi pe neaşteptate. Gătiră din nou împreună, învățară impre-
una. După trei săptămâni ea nu mai rezistă:
- Ştefan, am întâlnit o fată. Eu îi spun Fulg de Nea. Am tot stat si m-am
gândit. Are şi ea un copil...şi a fost internată cam în perioada când am
fost noi la cofetărie...
- Nu eşti tu Alina cea care poate mântui toată omenirea. Şi spui că noi
am băut atuncea banii lui Fulg de Nea? Tot ce e posibil... glumi el. M-am
simţit foarte rău după aceea. N-avea rost să stau să mă chinui aici şi nici
să fiu o povară pentru tine. Dacă ar fi aşa sper să ne ierte Dumnezeu pentru
atuncea. Te-ai mai maturizat oricum, Alina.Îti mulțumesc oricum pentru
scrisori...Ce zici, să mă apuc de doctorat?

23 August 2000 Timişoara

în apartamentul celei care mi-a devenit o apropiată prietenă,
Vali din Calea Şagului
Porumbul

colegilor noştri de peste Prut

Andrei se duse spre taraba care te îmbia cu aromele ei. Kebab-uri

proaspete, cu sau fără Ketchup, Hot-dogs-uri, minut-uri de diverse feluri
atrăgeau clienții ca mierea la stup. La câtiva paşi florăresele îşi poves-
teau suferinţele din dragoste în timp ce mâinile lor împleteau panglicile
colorate ce ornau atât de divers toate felurile de flori.
Însăşi zgomotele pieţii când mai domoale,când asemănătoare unui
vuiet ce ar fi vrut parcă să-i spună ceva, să se scufunde în mod regulat.
Îsi privi ceasul suflat cu aur ce-l primise de la Ea. Profesorul Ichim îl
aştepta peste doua ore pentru lucrarea ce-o aveau de făcut despre înregistrarea
Holter-EKG. Gândul ii zbura spre acasa, spre plantaţiile de tutun ce
le cultivase şi el împreună cu părinţii săi, apoi culesul. Acum se ocupa
unchiul de aceste "afaceri ale familiei” trimiţându-i si lui “atât cât
imi e necesar" obişnuia Andrei să spună.Cât era necesar însemna cărţi,
plata la camin, plata cantinei sau uneori a unei pensiuni mai bune, haine.
Cu femei doctorul Andrei Stanciu nu prea ieşea.N-avea nici un sens. Avusese
acea legatura cu Ea, catalogata drept aventură de alţii, imprudenţa de către
mama sa şi ultima noapte de vis considerată de el.Dar ciudăţeniile Ei oricum
erau greu de suportat.
Odată auzise in Oraş de tristul destin ce şi-l făurise.Se încurcase
cu ceva contrabandist de ţigari care o lăsase compromisă şi cu un copil. Ea
creştea copilul cu mult devotament însă prestaţia şi nivelul ei faţa de cele
pe care le cunoscuse el avuseseră mult de suferit.
La marginea piețeii sub ochii indulgenți ai poliției, sub o aparentă
stare de jale țigănci făceau speculă cu haine vechi vorba-vine.Mai încolo
pensionare vindeau flori, mere roase de viermi sau tot haine, într-adevăr
vechi si uneoriu chiar murdare.Mai încolo văzu o femeie vânzând porumb
fiert.Râse de unul singur, gândindu-se la articolul ce-l citise in magazinul
de sâmbata al Ziarului despre afacerea “porumbului fiert” și la vremea
copilăriei lui când culegea corcodușe de pe jos ca să le vândă în secret
fără să știe părinții.Astfel putuse să-și cumpere o chitară veche.Si Ea
vânduse corcodușe in Ardeal, tot in secret și-și cumpărase “Zece cărți
celebre”tot in secret si o rachetă veche de tenis.O cunoscuse la cursurile
Facultății de Medicină din Orașul unde ajunsese și el datorită unui acord
între Republica Moldova si România.Era trupeșa, brunetă si învăța foarte
bine.Nu știuse s-o distreze caci Ea știa să se distreze cu aceeași bucurie
cu care urmărea cursurile de la Facultate aproape extaziată.
- Uite, ii șoptea lui. Ce invenție mitocondria. Nimeni, numai Dumnezeu putea
s-o inventeze.
Copiaseră împreună la Igienă si la Neurologie.De dragul ei el
Învățase Pediatrie.
Pe urma el se reîntorsese in Republică, iar ea rămaăsese in Oraș.
Își dori și el un porumb fiert si vru să se apropie.Și totuși nu putea
să fie Ea!Purta un sorț alb, o bluză galbenă, era fardată ceva mai strident
decât obișnuia. La început refuza să creadă pe urmă abia observă copilul ei
ce se juca mai încolo cu niște foi de varză. Ea zâmbea fiecărui client. Se
străduia să încheie vânzarea în chip cât mai plăcut. Pe urmă întindea clien-
tului porumbul cu gestul cu care întinde chirurgul mâna după bisturiul cu
care face prima incizie.
El făcu doi pași înainte, doi pași înapoi, din nou câțiva pași
înainte lovind un pensionar ce bombănea furios despre "Tineretul ăsta".
Privirile li se întâlniră. Ea se crispă, el se îmbujoră fiindu-i rușine
pentru Ea, aproape beat de supărare ajunse lângă Ea.
- Tu, îngăimă el, tu...
Copilul Ei îl privi senin rugându-l:nenea îmi repari mașina.Repară mașinuța
copilului. Mânca porumb.Ea urmă totuși cursuri de specializare și încă într-o
specialitate de vârf.
- Nu-mi ajunge Andruska...chiria, cărțile, hainele, mâncarea...Mai manâncă.
Uite, mai este,găleata e plină.
Copilul cu ochii albaștri ca cerul nu mai putea de bucurie când își vedea
mama sigură și hotărâta.În părul ei negru se pierduseră câțiva bobi de porumb
iar soarele de iulie se odihnea pe chipurile lor.
- Haide împarte-l gratis! Îți dau eu banii se oferi el când văzu el că Ea nu
mai era crispată.
-Haide și-om fugi in lume! glumi Ea. Auzea doar râsul ei. Scrisul ei acoperea
toate prețurile de dinainte:PORUMB GRATIS.
- Uite nici așa nu-l vor.
- A! nu ești tu hotărâtă să-l dai. Oferă-l,vrei să vezi cum vin să-ți ceară
de pomană?
Impreună cu copilul ei împarțiră cei zece știuleți ce mai rămăseseră.
O conduse acasă la Ea apoi într-un restaurant luxos.La doi ani după acea
întalnire cu mult curaj si profesionalism puseră bazele unei clinici particulare
așa cum tatăl său visase dintotdeauna.

21 August 2000
 Intoarcerea

lui Valeria

Sună și era sigur că Ea îi va deschide cu același gest larg. Nu voia

să știe dacă cheile lui se mai potriveau.Într-adevăr apăru Ea cu unul din ha
latele ei lungi de casă.George privi cum sângele îi fuge din obraji cum
punctele fine de maro ale irișilor ei devin verzi. Și-l pofti înauntru.
Copiii erau plecați la școală. Rebeka urma să se ducă apoi la aerobic
iar Samuel la dansuri sportive. Deci urma să fie liberă toată după masa.
Se așezară pe cele doua fotolii din holul larg, el așa cu pardesiul
cum era pe el și cu geanta diplomat peste genunchi ca și pentru a justifica
ivirea unor probleme importante iar Ea simplu cu mâinile in poală.
Tăceau, ea gândindu-se la întotdeauna binevenită pauză a acestei zi
precum și la faptul că astăzi reușise ca din întâmplare să gătească si să
spele, și totodată să citească la timp.Între timp Ea se înscrisese la o
Facultate de Asistență Socială.
Ochii ei deveniseră și mai mari pe semiîntunericul holului. De fapt
el nici nu plecase propriu-zis.La început fusese acea bursă de șase luni,pe
urmă numirea lui in capitală, pe urmă din ce in ce mai rarele vizite pe
acasă și în cele din urmă aventura aceea despre care toată lumea aflase.
Se apropie de Ea și o sărută pe frunte ca atunci când a curtat-o
prima oara.
- De data aceasta m-am întors de-adevăratelea se scuza el.
Ea, ca și cum s-ar fi despărțit doar cu câteva ore înainte il condu-
se in bucătărie. Îl certa că nu și-a dezbrăcat pantofii, că este transpirat
și nu-și ia cămașa noua.
Se duse in cameră unde erau dulapurile lor, fosta lor cameră acum a
ei si a Rebecăi căci acum fetița si băiatul crescuseră și nu mai locuiau
in cameră.
Deschise dulapul Lui si găsi câteva cămăși demodate si una noua afla
tă încă in ambalajul ei. Era încă in maieu si tocmai se hotarî să intre în
baie să se aranjeze. Se întorsese într-adevăr, dar mai avea de mers la Fa-
cultate pentru a-și perfecta transferul Cărții de Muncă din nou in Oraș.
Îi era rușine să-i spună că mai avea de stat doar o jumătate de oră si că
urma sa plece din nou chiar dacă doar pentru câteva ore. Din nou era el
acela ce profita de Ea, de cămașa nouă, de baia caldă, de mâncarea ei.
Ochii aceia verzi, inconfundabili...
Găsi pe biroul Rebekăi -sau al ei?!-câteva manuscrise. Era un jurnal. "Pentru
George". Răsfoind dădu peste citate din cărți citite de ea, peste note de
plată la gradinița, la școală, la balet, peste prețuri mereu modificate ale
pâinii, curentului electric, apoi din nou poezii, desene, aprecieri la adresa
copiilor. Era mirat cum de în atâtța ani nu-i dăduse prin cap să-și găsească
alt bărbat, să meargă la un club de femei, să se bage in afaceri, ceva, orice
ca să-i treacă vremea. Simțea cum se enervează pentru lipsa ei de inițiativă
pentru aprobarea mută, aproape maternă a tot ce făcea el sau copiii lui. Cum
reușise oare să-l convingă pe Samuel să faca sport?
Patru carti mai zaceau pe birou: Axel Munthe"Cartea de la San Michele"
W.S.Maugham "Plăcerile vieții" si cele două volume James Joyce "Ulise".
Ea veni să-l anunțe că putea să mănânce cârnaț cu varză acră și apă
minerala.
O subestimase!
Ca să nu o jignească intrebă:Voi chiar ați citit cărțile acestea." Ea
surprinse intonația sa sș răspunse pe un ton calm. Rebeka a început acum
"Cartea de la San Michele". Vrea să devină medic.Eu, zâmbi ea printre lacrimi..
eu intr-adevăr citesc acum "Plăcerile vieții".
-De ce te-ai irosit pentru mine? întrebă el asezând-o pe un scaun.
Verdele ochilor ei se răspândi în toată bucătăria. Tăcerea ei fu sărutul ei
de bun venit.
Ședința la Facultate decurse scurt. Fu numit conferențiar. Sărbătoriră toți
patru cu înghețate la o cofetărie.
Dupa două săptămâni Ea primi o bursa pentru șase luni la Paris.
Își scriau frecvent apoi Ea s-a intors urcând cu rapiditate mai multe trepte
ierarhice ajungand sa conduca Autotitatea Tutelara din Oras.
Rebeka plecă să studieze medicina la București.Samuel începu niște
studii teologice in Oraș,apoi plecă și el la Rebeka să studieze Filosofia.
Se bucură că Ea venea seara să-i povestească despre greșelile și
îndoielile ei de peste zi.
Se intorsese pentru totdeauna.

Mai 2000 Timișoara

in apartamentul din Calea Lipovei
Alarma

-Și ce vei investi in afacere?

-Nu știu! spusei. Materialul nu-l plătesc. Am căteva cusătorese. Începem cu
ceva mai ieftin, pe urmă vedem noi.
-Pentru o afacere-zise el îngândurat îți trebuie IDEEA productivă, piețe de
desfacere, curaj. În viață trebuie să reușești o singură dată pe urmă totul
merge strună. De exemplu începu el.
Cunoșteam, de obicei așa începea el o poveste lunga.
- Trebuie să-i fac baie. Copilul meu răscolea nisipul și molozul ce se găsea
din abundenăa in curtea murdară.
- De exemplu. Eu mă duc la stația de purificare a apei. Totul începe cu
paznicul de acolo. Îi dau o sticlă cu țuică, pierd ceva timp să stau la
taclale cu el, aștept să adoarmă, pe urmă scot din buzunar un colorant
ceva așa frumos oranj,dar totusi destul de puternic incăt o după masă în-
treagă pe conductele din Oraș să vină o apă roșiatic-pământie.Ziariștii
plătiți de mine ar fi deja in start să dea alarma. Așa...puțină televiziune
pe urmă aș fugi in vama Orașului. Acolo mi-aș prelua tirurile ce așteptau
numai acest start. Cu sucuri apoi aș completa cu ape minerale. Pe urmă m-aș
duce la câteva magazine mari să ridic doar cu 20% prețurile. Râsetele noastre
umpleau curtea. Vecinii nu cunoșteau motivul veseliei noastre. Fetița mea
împărțise pâinea ei de seară cu cățeii din curte si plângea :Ceva bun mamă.
Apoi continuă el, mângâindu-și barba aș aștepta sa năvălească oamenii la
magazine. Asta o zi, două. Pe urma aș da dezmințiri în presă.Un singur tun
dintr-acesta te rezolva pe viață.
Mă privi o clipă nedumerit.Chiar ai crezut c-am făcut așa ceva? Ar fi cel
mai frumos compliment. El plecă grăbit sa-și recupereze fata adolescentă ce
vorbea cu alți tineri in fața Blocului.
Mai aveam o groaza de lucruri de făcut.Baia la copil, sa înmoi hainele.

Mai 2000 Timisoara Eva-maria Salvanu

Monezile

lui Georgeta

Se privi în oglindă.Deschise sertarul. Scoase banii. Îi băgă în geantă.

Se duse la ușă. Încuie.Puse cheia in geantă. Unde mă duc? asta se repetă în
fiecare seară pe la orele șase. Ea considera că lucra.Două ceasuri îi lua
aceasta in fiecare seara. și cât se umilea, și cât se ruga.O luă agale pe
alee.Se gândi la planul lectței de a doua zi. Se apropia bacalaureatul.
Va fi mai nepregatită decât copiii pe care-i va examina, gândea ea cu amar.
Se gândi să înceapă cum făcea adesea, cu primul butic din fața aleei.
Îi zâmbi vânzătoarei, o tânără tăcută și mereu dusă pe gânduri.Poftim tanti
zise tânăra. Treizeci de mii.
-Bune și astea răspunse profesoara.Îsi privi inelarul apoi ii dadu tinerei
contravaloarea monezilor de 500 de lei. Deci mai trebuia să colinde și mai
mult decât de obicei căci trebuia să schimbe 300.000 de lei.
Cu greu mai schimba la alte trei buticuri 170.000 de lei. Ostenită
ceru un TEC-un fel de sifon cu sirop. Îl bău pe nerăsuflate, privi cerul de
mai. Mai avea probabil doar un butic.
O găsi pe Zenovia in spatele tejghelei turnându-și suc in pahar. O
fabrică din Oraș (care începuse să fabrice mult râvnitele telefoane mobile)
facea angajări așa că Zenovia urma să se mute in curănd de la acest servici
de vănzatoare. Azi patronul nu era in magazin așa că Zenovia putea s-o
ajute să schimbe banii mari pe monezile atat de necesare. Copiii lui Zenovia
urmau sa vină și ei la Oraș dar Zenovia n-avea o gazdă potrivită și copii
nu puteau încă veni. Putea să schimbe toți banii la Zenovia căci ea o ințele-
gea pe ea si sportul cu schimbatul monezilor. Mai era rost de o tigara, chiar
dacă soțul ei o va certa. Zenovia îi schimbă toți banii. Terminară aproape
când simți o mână grea pe umărul ei.
- Ți-am mai explicat să nu-mi mai încurci afacerile! Gata, pierduse
si cele câteva zile cât mai avea de lucrat Zenovia la butic. Da, da
nemernicul de el, acum cică era patron. A uitat ca merseseră candva la concert
impreuna, dar mama ei se bagase.Dar el a uitat. Bine, si el aproape uitase,
daca n-ar fi fost chinul asta cu schimbatul monezilor.
Se strecură pe usă. El era la televizor cu geaca aruncată aiurea si
picioarele pe măsuța din fața televizorului. Stătuse de vorbă cu Zenovia.
El era foarte calm, nu avea nevoie de monezi.
Se gândi că nu facuse vanzări.
- N-auzi? urlă soțul ei. Nu mai am nevoie de monezi. Niciodată. Nu voi mai
vinde bilete la "Cu ruleta vei invinge" deci nu-mi vor mai trebui bani de rest.
Lipseau cică trei milioane când am făcut bilanțul cu ei.
- Vei păți ceva? păli ea.
- Da. Stau iar acasă la televizor, voi lua iar calmante.
- Nu...
- A..Dacă ma închid sau dinastea?!Nu... asta nu...Le-am dus alți bani, așa,
m-a ajutat un prieten.
- Aha, un prieten replică ea.
- Da, ezită el vinovat.
Deci reușise. Își ajutase si copilul care putea participa astfel la un con-
curs de sculptură in Japonia el fiind student la Bucuresti la Arte Plastice
iar ea prefera un soț șomer decât un soț luat peste picior de elevii ei ce
veneau piliți să ia bilete de concurs de la soțul ei.
Nu-și făcea griji in privința banilor. Deloc. Soțul ei se declarase
împotriva acelei facultăți de intelectuali săraci. Nu îi dădea bani în casă
decât pentru cât bănuia că cheltuia pentru treburile casei. Doar ea știa
cât plătea pentru o cămăruțâ unde băiatul ei trebuise să-și "sculpteze" un
pat dintr-o scândura găsită aruncată pe lângă cămin.
Se privi in oglinda. Voia să se apuce să citească o revistă de
specialitate.
- Fiul tău a primit un premiu - zise el aproape mândru nelâsand-o să meargă
în cealaltă cameră.
- Da? Ai jucat și pentru el?
El îi privi ochii triști apoi zise.
- Nu. Cred că tu ai jucat pentru el. Și mai ai și tu un plic.
Deschise totusi plicul adresat fiului ei.
" Stimate d-le Claudiu Brad,
Avem deosebita onoare de a vă înștiința că ați obținut pentru creația dum-
neavoastră "Capul lui Brâncuși". Pungile fine de nylon cedară sub greutatea
monezilor.
Se prăbusi la pământ râzând si plângând, râzând și plânând. Soțul ei
se apropie de ea.Cunoștea aceste stări ale ei de când era ea in facultate.O
duse pe canapea. o întinse îi dădu o ceașcă de ceai pe care ea o bău între
sughițuri de plăns, apoi ea căzu într-un somn adânc și el o înveli.
Era modul lui de a-și cere iertare.

5 mai 2000 Timișoara

în apartamentul de pe Calea Lipovei
 Visul

Ceața se destrămă greu. Sosise deja în stație una din femeile cu pla-
sele cu lapte pe care urmau să-l vândă în oraș.
Remus se opri și el in stație. Se apropie de mine și-mi mângâie
copilul așa cum fac bătrânii compătimind oamenii tineri care vai-nu știu
cât de amară e cupa bucuriilor vieții. Își mângâie profetic barba bine-
cuvântând încă odată copilul.
Discuțiile se infiripară reîesând plasa ceței ce încerca să se des-
trame. Fiecare își amintea de diminețile cețoase de altă dată. Apoi discu-
ția ajunse din nou la animale, la prețul furajului, a fânului, a grăunțe-
lor.
Caii... Acele animale atât de inteligente. Remus își mângâie din nou barba
sură râzând încetișor. Traversă șoseaua și cumpără de la Vasculesei o cioco
lată pe care acesta i-o întinse râzând.
- Iară alinți copilul dom' Remus și pe urmă te miri că strigă după tine cât
e strada de lungă.
Pe Remus asemenea "interpelări" îl făceau să se simtă din nou bine.
În acea perioadă mi-ar fi fost greu să spun dacă, într-adevăr, aș
fi avut și bani de ciocolată în fiecare dimineață pentru copil așa cum era
cea pe care i-o oferea Remus, o ciocolată foarte fină care constituia
de fapt enigma acestui magazinaș -a lui Vasculesei, dupa cum îi spuneau
oamenii, după numele proprietarului- în care de altfel găseai lucruri foarte
normale pentru o alimentară dintr-o comună.
Comuna era foarte aproape de Oraș, de fapt urma să devină, sau chiar
era deja o suburbie a sa. Erau oameni ce țineau căte o gospodărie la sat
mai mult pentru a continua niște obiceiuri a părinților lor și pentru a fi
aproape de ei și totodată aveau servici la Oraș făcând naveta.
Eu eram nou-venită. Eram privită cu multă curiozitate de fiecare.
Bineințeles repede am observat care erau simpatiile, alianțele, dușmăniile
invidiile. Făceam și eu naveta spre Oraș unde lucram la o mică clinică pen-
tru copii. Copiii mi s-au părut întotdeauna mai ușor abordabili.Ei sunt mai
deschiși, comunicarea e mult mai spontană, asociațiile de idei sunt altele
iar copilul are un mod aparte de a te răsplăti. Sectorul în care lucram
atăt de dependent de subvențiile de la stat, la rândul său atât de depen-
dent de mersul economiei pe plan mondial, era foarte slăbit, dotările
din spitale erau proaste, personalul medical de la mic la mare era foarte
prost plătit iar fără suportul familiei practicarea acestei minunate mese-
rii nu putea niciodată ajunge la rangul de artă cum și-ar fi dorit fiecare
dintre noi. Socrii mei îmi ofereau sprijinul de care erau capabili, dar
eram departe de expecîantele oamenilor care nu știau cum se formează, creș-
te si evoluează un medic.
 Remus îi oferi ciocolata fetiței mele care îi mulțumi prin chicote vii
pe care cei din stație le percepură ca pe niște apucături de copil prost
crescut.
Remus nu prea vorbise pană acum cu mine. Ca nou-venită nu prezentam
interes pentru el.Eram o altă poveste decupată din alt cadru. În schimb so-
țul meu îi suscita cel mai viu interes căci părinții săi locuiau de mult
în comună. Dar nu de aceea a vorbit el cu mine in acea dimineață.
"Am avut un vis" începu el, și mângâie din nou copilul. Șoferul auto-
buzului îi studie pe cei din stație făcănd parcă prezența, si mulțumit că a
constatat cine lipsea pofti oamenii in autobuz. Remus, politicos ocupă un
loc și pentru mine si fetița mea deși știa bine că noi aveam un loc al nostru,
in spate langa geam, astfel încât copilul meu, foarte vioi să nu deran-
jeze pe ceilalți.
Am acceptat sa stau lânga el. Remus provenea din zona Sibiului, se
descurcase destul de bine și pe vremea regimului comunist. Furam cai,
afirmă el simplu. Pe urmă avea clienții ăai din protipendada
comunista.Au avut grijă de el, i-au dat un post de îngrijitor la o fermă,
iar ulterior un destin cât se poate de banal. Remus s-a pensionat. Pensio-
narea a fost pentru el ca o sentință, neînțeleasă de el nici acuma. Cât
de simplu cad cuvintele, ca un strat de zăpadă ce se așează peste o gospo-
dărie- tu trecător grăbit crezând că e de fapt altfel de gospodarie.Așa și
cu viețile oamenilor, relatate într-un compartiment de tren, într-o stație
de autobuz.
Remus se simtea inutil si singur de când se pensionase. Copiii cu ne-
Poții plecaseră la Oraș iar caii deveniseră o afacere nerentabilă aici
in sat si mai ales la vârsta lui.
- Am visat o iapă imensă! oftă el. O iapă mare albă, iar nevastă-mea nu
găsea cu ce să o țesale. Și era atât de blândă, aș fi vrut să nu mă trezesc
era soare, iar ea păștea. Doamne, unde sunt tinerețile mele. Se ducea la
una din Bănci să-și ridice dobânda ce-i completa modestul venit al pensiei.
Oare tu ce vei face copil iubit. Care va fi visul tau,speranțele tale,
care vor fi dezămagirile tale.
Din autobuz se vedeau vacile mânate de un băiat...

26 Decembrie 2000 Giroc

ultimul Craciun cu Victoria bunica copiilor
Estera

Am primit invitația, ezitând parcă. Părinții mei luptaseră pentru

aceasta țara prin artă, prin muncă prin credință si cultură. Am un stra-
bunic ilustru ce contribuise la redactarea actului Memorandumului.
Dacă fiica mea își dorea atât de mult să mă duc împreună cu ea, căci
la cei patru anișori ai ei n-ar fi putut onora singura invitatia,am mers.
De Rafaela, colega ei de grădiniță auzisem de mult timp. Fusese prin-
tre putinele fetițe slectate pentru antrenamente de gimnastică atunci când
trecuseră antrenorii prin grădinița. Părinții Rafaelei erau de cult Bapt-
tist.Deja existau destul de multi colegi ai fetiței mele ce proveneau din
familii ce apartineau altor culte decat cel ortodox.
Pentru mine ortodoxia a intrat in viața mea simplu, discret. Cu
smerenie am realizat pe parcursul studiilor la Facultatea de Medicina
perfecțiunea construcțiilor lui Dumnezeu, în special a corpului uman pe care-l
studiam. După Revoluția din 1989 unele spitale au pus in amfiteatre crucifixe
simple, sugerând doar prezenta Lui a Creatorului, a Celui care îi inspira și ghida pe
dascălii noștri.
Apoi a urmat Viața, și am fost trecută prin ea. Frecventând Școala
Vieții cum spun cei din lume poposeam in cele mai neașteptate ipostaze și
stări sufletești in lăcașurile Bisericii ortodoxe ce-și ținea ușile deschi-
se pentru mine pâna aproape de orele zece seara.
Mă furișam printre credinciosi, spuneam o rugăciune simplă, căci
cunoșteam doar vreo două, mă rugam pentru sănatatea mea, a rudelor și apoi
ieșeam discret netulburând oamenii ce stăteau în picioare sau se rugau în
genunchi.
Fiica mea fusese târâta de mine prin cele mai diverse locuri: servici,
recepții, biserică, baruri, parcuri pentru copii, cumpărături facute pe
ceața sau pe ploaie, zeci de mutări din gazdă in gazdă.
Era seara de Craciun. Locuiam acum departe de vreo Biserică Ortodoxa.
Am aceptat mai mult din considerente practice. Mergeam la o Biserică nu conta
de ce cult, iar fetița mea era mulțumită să fie cu prietena ei.
Oamenii ajungeau unul cate unul pe străzi lăturalnice la Casa de
Rugăciuni ce era situată discret printre alte case.
Femeile in varstă se bucurară de prezenta noastra. Rafaela cu mama
ei incă nu sosise.
De Estera, mama Rafaelei nu stiam decât că era ținta ironiilor
celorlalte mame de la gradinita. În rest nu știam nimic despre ea
și despre acest cult.
Aveam un unchi ce "plecase" din familie aderând la acest cult în urmă
unei grave boli.
Estera era o femeie voluminoasa dar nu grasa, simplă dar nu simplista.
Sub aparenta ei modestie se ascundea o femeie tristă, destul de cultivată
cât să reușească să-și risipească tristețea si incertitudinile prin artă.
 În cursul spectacolului de Craciun urma să evolueze și ea îmi spuse
fiica mea.
Să vezi mami ce frați frumoși a primit Rafaela de la Centul de copii.
Mi-a trebuit mult calm si ințelegere ca să explic fiicei mele că nu era frumos să
zbiere in public tocmai când Rafaela intră cu frații ei pe ușă.
Pe de altă parte eram năucită. Nu că mi s-ar fi părut incapabilă
pentru o astfel de asumare dar Estera părea atât de prinsă de preocupările
ei artistice (cânta din voce la Biserică si chiar compunea cântece) și
religioase încât mă miram cum de-i mai ramănea timp pentru Rafaela, Benjia-
min fratele ei și pentru cei doi frați proaspăt "primiți" -vorba fetiței
mele.
Studiam cu mult interes fratii noi a lui Rafaela care nu-i dădeau femeii o
clipă de răgaz tot zbenguindu-se in brațele ei. Rafaela evolua împreună cu
fiica mea pe scena căci fusese și ea invitată iar Benjamin urma să cânte pe
urmă ceva la ghitară.
Pastorul predică despre locul ce putea să-l ocupe Pruncul IIsus în i-
nimile oamenilor si dacă mai există loc pentru El. Oamenii își priveau cu
drag copiii ce se nelinișteau înainte de a primi pachetele de Craciun. Se salu-
tau sau priveau cu mult interes o parte din activitățile Orașului, care era aproape de
comună. Mulți de aici deși erau practicanți ai cultului Ortodox raspunseseră
la invitația saărbaătoririi Crăciunului.
Estera așteptă încordată momentul când urma să urce și ea împreunâ
cu un grup de tineri pe scenă.
Corul se intitula Corul Tinerilor Creștini. Era compus din vreo zece fete
si cinci baieți. Benjamin si Rafaela împreuna se intorseseră la locurile
noastre. M-am oferit sa țin eu unul din baietii mici in brațe, iar Benjamin
pe celălat. Spre surprinderea mea au plans puțin doar la început dar vă-
zand-o pe Estera că începe să cânte pe scenă se liniștiră ca prin farmec.
La mijlocul cântecului toată sala întoarse privirile spre noi. Baiatul
ce ședea in brațele mele,Andrei, strigă vesel bătând din palme si arătând cu dege-
tul:
- A, a. Mama cânta, mama cânta...

26 Decembrie 2000
Giroc - ultimul Crăciun cu Victoria bunica copiilor
Gazul

Mai aveam de luat câteva lucruri de la Blocul Nato unde locuisem în-
ainte. Era situat pe o intersecție a unei străzi comerciale cu una din
șoselele de intrare in Oraș.
Prietenii mei de acolo, frații mei de suferință se oferiseră să-mi
țină o parte din haine pâna când urma să am posibilitatea să le iau. La cei
ce lăsasem lucrurile le știam în siguranță. În locuința mea de servici ce
o primisem recent mai aveau acces înca vreo trei persoane foarte dubioase,
așa zise colege de apartament pe care eu, medic rezisent trebuia să le aduc pe calea cea
bună, să-și caute un oc de muncă și să vrea saă-și creasă copiii.colocatarele mele însa îmi
inspirau însa mai mult teamă și un disconfort profund numai privindu-le și eram convins
că nu eu le voi converti la muncă.
Astfel am decis sa las lucrurile lui Darius si soției sale Dana.
Perioada în care locuisem în așa zisul Bloc Nato, botezat așa de locatari,
a fost una de meditație, introspecție de reevaluare a mea.
Locuiau acolo oameni veniți din toate colțurile țarii, majoritatea
ca să lucreze și care încă nu aveau o situație locativă precisă. Mai erau
o bună parte care făceau tot felul de venituri ilicite din diverse activitati,
risipindu-si apoi banii pe femeile ce așteptau aceasta pe șoseaua din
fața blocului, precum și pe băutură.
Prietenii mei de acolo erau din Maramureș, noi evocând adesea acea
mină de aur a folclorului și sufletului românesc. Pe măsura ce lunile
șederii mele acolo treceau numărul acceselor mele de patriotism maramureșan
scădeau vizibil. Eram trecuți doar la regim de apă rece. Nu ne afecta prea
tare, dar baia era o problemă. În rest fiind deja luna august totuși
ne descurcam. Rromiii din blocurile ce urmau sa fie evacuate pentru a fi
preluate de Primaria Orașului îsi lăsau puradeii in pielea goală să zburde
afară. Cu greu distingeai seara după joacă, copiii țiganilor de copiii
"proprietarilor" care se simțeau mai avuți ca țiganii știind că in cei 16
metri pătrați unde locuiau uneori 5 persoane, fără apă caldă, fără încăl
zire pentru iarna, adesea fără curent pe holul scarii, ei erau stăpani.
Rromii nu voiau sa fie "stăpâni". Capul familiei era chemat apro-
ximativ o data la doua zile la descărcatul camioanelor ce intrau in Oraș și
opreau pe Strada Comercială din apropiere. Primeau sume destul de frumușele
uneori a 20-a parte sau a 10-a parte dintr-un salariu lunar al unui muncitor
bine plătit, și asta într-o singură zi. Mai existau apoi un fel de șefi
peste 3-4 familii ce numărau fiecare vreo 8 membri. Acest șef de trib venea
uneori din Zona Comerciala cu ouă la cofraj, pâini, iaurturi expirate pe
care patronii i le puneau la dispoziție pentru că el șeful de trib le căra
cu drag acasa, se bucura de ele.Patronii erau mulțumiți, căci astfel se
debarasau de lucruri ce nu le erau necesare, iar vreo 32 de guri își
potoleau foamea în acea zi. Copiii erau rotunzi, umblau in pielea goala
căutând printre gunoaie iar copiii mai mari erau implicați in ajutarea
fetelor ce "lucrau" la stradă astfel încât o eventuală razie a poliției
sa nu le fi surprins cu bani asupra lor.
Claudia era o figura aparte. Extravaganța, neîntelegerile cu mama ei
sau pur și simplu ignoranța o determinaseră probabil să cumpere un
apartament în acest bloc. Apartamentul ei era situat deasupra celui pe care-l
locuiam eu si astfel îi cunoșteam compoziția. Era compus din doua camere
un hol, bucătărie, baie și camară la rândul lor rezultate prin unirea a
trei camere de cămin. Proprietarul căruia îi plâteam eu chirie era un
excroc șarmant ce reușise sub ochii celor mai vechi locuitori ai zonei
sa achiziționeze rând pe rand vreo 14 apartamente sau camere de unde
venea de doua ori pe luna sa "recolteze" chiria pentru care bineințeles
nu plătea impozit statului.
Claudia mă compătimea sincer pentru decalajul - vai cat de mare -
intre statutul meu social de medic intr-o specialitate de vârf si posibilitațile
financiare reduse ale mel de a-l susține.
Deseori persoane băteau la ea la ușă crezand-o pe ea dupa aspect si
habitat doctorița sau băteau la mine la ușă întrebând foarte respectuoși daca
o pot deranja pe doamna doctor care credeau ei locuiește in apartamentul
de sus.
Claudia era economistă, reușise să se impună și să fie respectată în
Zona si astfel primise postul de administratoare peste cele două scări ce
erau locuite de proprietari si chiriași. Pe primii ii chema la ședințe peste
ședinte pentru reintroducerea in Zonă a gazului iar nouă chiriașilor
ne reamintea mereu ziua de plată acheltuielilor de apă și curent, Claudia
trăind mereu cu teama că în urma permutărilor cu chiriașii să nu rămaâna
ea să plătească cheltuielile lor..
Cum unul venea și altul pleca de la ea și nici in Curte mulți nu prea stăteau
Chiriașii nu se prea atașau unul de altul și nici locatarii de chiriași.
Cu atât mai mult cu cât, vara fiind, se vedea clar diferenta de "nivel de trai" prin
transparenta plaselor de nylon mai voluminoase sau mai mici cu care venea
fiecare acasa.
Întors de la cumpărături găseai cel puțin zece vecini(dar mai mereu aceiași)
ce ședeau afară pe scările blocului mâncând semințe, bând cafea sau pur și
simplu bârfind. Dacă treceai de acest control ajungeai la ușa apartamentului
tău unde te întâmpinau vecinele cu care aveai de împarțit zilele
de spălat scările căci femeia ce spăla scările supărase că fiecare familie
nu a mai vrut să contribuie în plus pe lună cu echivalentul prețului unei pâini
(căci erau foarte multe "apartamente"-adica camere) si astfel a renunțat
la slujbă.
Această femeie ce se supărase nu era alta decat Ioana, una din chiriașe
și în același timp prietenă de-a mea și era din Maramureș.
Am aplaudat-o las scenă deschisă atunci cand s-a revoltat că anumite
familii (de proprietari bineînțeles) furau curentul de pe casa scărilor
alimentandu-și mașinile de spălat sau casetofoanele cu care deranjau
intreaga Zonă.
Ioana era chirașa lui Crinul un excroc ce opera mult mai degajat și la
văzul lumii cu apartamentele decât proprietarul meu. Crinul avea 17 aparta
mente in Zonă, deci cu trei în plus față de patronul meu.
Crinul avea o tactică și era prieten cu chiriașii sai. Crinul nu dăduse încă
afara cu somație doar cu două zile înainte, așa cum mi se întâmplase mie cu
proprietarul meu de apartament.
Crinul ramasese uneori cu cheltuielile curente ale celor cărora închiriase si care
fugiseră, majoritatea familii nevoiașe.
În aceste ruine Crinul deținea si un spațiu de vreo 6 metri pătrați
unde își avea culcusul un anume individ, foarte suspect ca apariție.
Individul se număra printre cei ce mâncau semințe în fața blocului
fiind unul din liderii afacerilor cu cartofi și pepeni și ouă sârbești ce
erau la modă in Zona datorită secetei ce bântuise in țara. Avântul său
financiar ce ar fi trebuit să rezulte din aceste jonglerii cu pepene și
cartofi sârbești nu se prea făcea simțit. Nu pentru că ar fi consumat semințe
in fața blocului, ceea ce făceau și alte persoane mai cu stare dar care
veneau acolo ca să se simtă mai bine vazând alții "inferiori" lor. Ci pen-
tru că nu ieșea cu femei, nu umbla cu taxiuri-hobbyul preferat a majorității
oamenilor din Zonă ce veneau acasă cu taxiul cănd aveau bani doar pentru a
face sânge rău vecinilor. Acest chiraș a lui Crinul nici nu bea.
Acel spatțu al său era vizat de mine întrucat mă avântasem în cheltuieli
prea mari pricinuite de editarea volumului meu de debut și voiam să
recuperez stând doua trei luni în acel spațiu mai ales că auzisem că el
se va muta din Zona.
Cu viu interes am urmărit evolutia sa căci ea era legată direct de
Spațiul visurilor mele financiare unde chiria era doar o patrime din sala
riul meu lunar.
Spre bucuria mea m-am mutat din Zona foarte repede inainte ca el să
elibereze spațiul pentru care trimisesem deja mesaje lui Crinul.
Claudia finuța , distinsă aranjată se dăruise acestui om. La început el
s-a implicat foarte hotarât în munca ei de administrator.
Oricum el cunoștea cel mai bine vecinii, proprietarii, chiriașii care ve-
Neau, care plecau de la ședințele de mâncat semințe. Claudia s-a schimbat
mult, a renunțat la adunările cu prietenele ei preferate din Zonă, nu mai
pleca, o puteai găsi oricând să plătești cheltuielile. Nu te mai repezea
când mergeai la ea la ușa. Prin intermediul Lui, încerca să te înțeleaga.
Nu știam cum îl cheama , el era Prietenul Administratoarei, avea deci un statut
bine definit.
Dacă exista un litigiu privind o sumă pentru care trebuia să renunți la o
pâine sau la un pachet de țigari el intervenea în discuție cu mult calm
si siguranță. Ea verifică fiecare calcul afirma el clar așa cum făcea și cu marfa
lui în piață și întotdeauna el demonstra că el avea dreptate.
Am avut și eu o ultimă intrevedere cu ei până au plecat din Zonă.
Cu ocazia vizitelor mele în Zonă când mai veneam la bagajele mele ,la prietenii
mei am aflat întreaga lor poveste.Li s-a simțit de îndată lipsa. El o ajutase și convinsese
să înceapă sa adune banii pentru Gaz. Introducerea gazului ar fi fost o binecuvântare
pentru mulți din Zonă, căci iarna o familie ce consuma echivalentul unui
salariu bunicel doar pentru curentul pentru încălzit si aceasta într-un
spațiu mizer cu vecini ciudați cu holuri infecte si W.C. uri comune.Am înțteles că el i-ar
fi luat banii de gaz adunați de la cei din zona. Ea n-a vut cu ce sa acopere dauna și ar fi
văndut apartamentul, după care ar fi început sa și bea și și-ar fi pierdut și serviciul.
Cineva afirmă ca o vazuse prin Gara Orasului. Mi-a fost teama să
întreb dacă locuia in apropierea Garii sau dacă viețuia prin Gară. Mi-o
imaginam, încă un chip in Sala de Așteptare cu 2000 de lei biletul pe noapte in
Gara.Pentru gaz si pentru Nelu, un vanzator de pepeni, căruia paâna la urma i-am aflat
numele...

28 Decembrie 2000 - Giroc in casa socrilor mei

Un ban pentru ziua de mâine

Vasi intră agale in curtea comună fără sa fie reperat de cațeaua

vecinilor care îi bârfeau mereu fratele și cumnata la care el, Vasi locuia.
Sosise deja vremea ca el să se mute. Bârfeau și vecinii iar pentru fratele
lui era o povară deși el, Vasi aducea mulți bani în casă.
Coti după colțul casei și ajunse la cămăruța unde locuiau fratele lui
si cumnata sa. Fu întâmpinat, ca de obicei cu raceală. Ea îi servi o supă
cu găluște ceea ce era un lux la ei iar el îi servi cu obisnuita răchie.
Vasi refuză ploiticos răchia pe care i-o puse cumnata într-un pahar ceea ce nu se
întâmplase de patru ani de când locuia la ei.
- Nu, azi nu pot, se scuză el cu mult bun simț.
- De ce? întrebă fratele său vexat.
Vasi era fratele mai mare. Tatăl lor apoi murise iar el Vasi a ajutat-o
pe mamă să supraviețuiască împreună cu cei doi frați mai mici Ianczi la
care locuia acum și Dory care era fugit de doi ani din țara.
Ianczi îl cunoștea bine pe Vasi.Adevărurile nu le spunea decât exclu-
siv când era beat. Și erau mereu aceleași. Odată la vârsta de paispprezece
ani Vasi avusese puterea extraordinară a introspecției și de atunci nu-și
schimbase părerea și afirmațiile și de aceea plictisea pe toată lumea
pentru că aparent repeta aceleași lucruri.
Nimeni însă nu știa de insurecția din sufletul său, nimeni nu știa de
repetatele sale vizite la biserică.
La biserică o cunoscuse pe Eli. De fapt Eli culegea gunoi sau mai bine
zis lucruri utile din pubelele cele mari apropiate bisericii la care Vasi
obișnuia să se roage in secret.
Eli avea doua fete. Ambele ajunseseră prostituate iar ea Eli le
Creștea copiii câte unul al fiecăreia.Și nu se putea spune că se descurca prost.
Unii aruncau haine si acestea erau pentru Eli cele mai bune căci se puteau
vinde in piața de vechituri , alții aruncau tot felul de aparate vechi, mai
ales televizoare alb-negru cu tubul catodic spart. Da, Eli se pricepea
destul de bine la electronice. Ducea placuțele rămase din circuitele
integrate iar un prieten de-al ei repara televizoare cu ele.
Vasi o văzuse de multe ori in ultimul timp ba chiar si cu nepoțeii.
Dar nu se gândise niciodată în ce fel va intra in vorba cu Ea.
Îi plăceau șoldurile ei, brațele ei, sprâncenele și tenul ei încă
frumos după atâtea griji și mai ales stoicismul ei.
Ea nu era nici o analfabetă oarecare. Un soț alcoolic și două fiice
apucate pe drumul pierzaniei o trăseseră tot mai în jos. Fusese funcționară
la un spital, dar cu atatea griji domestice nu mai ajunsese să facă fața
tutror cerințelor.
Nu cerșea, nu se adresa posturilor locale sau naționale de radio și
televiziune. Ea se descurca.
 Oare unde locuia aceasta Eli? Într-o chirie obscură cum avea sa
descopere Vasi chiar in ziua slujbei de duminica în care a abordat-o.
Eli era atunci foarte multumita. Fetițele rămăsesera acasă. Cerasela
de 6 ani avea grija de Daniela care avea 3 ani, iar ea Eli o pornise de la
4,30 dimineata. În zona Odobescu găsise niște lemne ce avea sa le ia noaptea
Urmatoare și avea să le vândă vecinei din colț. In Piața Balcescu găsise
chiar niște fâșuri. Iar in fața casei șefei de la alimentara găsise niște
biscuiți expirați doar de două săptămâni și un cofraj cu ouă sparte, o
adevarată comoară.
Dusese toate lucrurile pe la orele 7,30 acasă, fetițele înca dormeau
căci stătuseră târziu la televizor, ceea ce pentru ea era mult căci atunci
aveau să se scoale pe la 10,00 si pâna atunci ea avea să fi făcut cumparaturile.
Acum se rugă pentru o asemenea victorie, mulțumindu-i lui Dumnezeu.
Se reîntoarse in Piața Bălcescu la alimentara "cu de toate", cum îi spunea
ea și unde pe deasupra erau si tare ieftine. Își potrivi banii, cumpără ca
de obicei pentru dimineata patru iaurturi, câte doua pentru fiecare nepoțică,
cornuri umplute cu vanilie căci ciocolata agita- apoi pentru prânz niște
aripioare de pui la bucatâ. Își permise totuși trei aripioare și-și per
mise de data aceasta luxul unui unt, ceea ce era într-adevăr extraordinar.
La întoarcerea din nou acasă pe șervețelele de pânză ale fiecăreia
Porțiile egale, mâncă și cornul ei, ciuguli din iaurtul Ceraselei, căci ea
era mai înțelegătoare. Cerasela avea să se ocupe de toate. În ea avea baza.
Eli se respectă acordându-și timpul ei duminica la orele 10 la slujba
catolică din P-ța Bălcescu,precum și seara la telenovelele de pe canalul
de televiziune de pe Acasa.
Ea căută in gunoaie "dar cu cap" spunea ea și-și împărțea banii
Câștigați cu atăta efort. Niciodată nu rămăsese datoare nimănui, nici
statului, plătind taxa pentru pensie- mai avea vreo zece ani și taxa
pentru sănătate: eu sunt singură, eu nu mă pot juca, deși aproximativ un
sfert din populatia activă a țării- după aprecierile lui Eli - găsise
atunci căi ca să nu plătească aceste taxe.
Plătea apoi gradinițele, doctorii cărora , na' și ei erau săraci, nu
puteai să nu le dai măcar de-un suc.
După toate acestea avea secretele ei pentru mâncarea copiilor și a ei
pentru a nu "leșina de anemie" (cum spunea ea) pe stradă.

Se puse langa rândul din dreapta de bănci. Vasi se apropie din spatele
ei de ea. În fața bisericii florăresele gălăgioase , căci se auzeau glasurile
vesele din biserica, isi făceau meseria. Da, bine ar fi s-o abordeze cu
flori. Cu ce flori? Trebuiau să fie firave, să exprime doar o vaga indrăz
neală.
Nici Vasi nu era un oarecare. Lucrase in cadrul CFR, avusese o depresie
tocmai cand se făcuseră restructurări. Și el era un fel de căutător de
gunoaie.
Dar Eli n-ar fi putut lua de acolo de unde lua el. Știau ei un loc de
unde se putea lua faianța ( cu mortar pe dosul plăcuțelor ce se putea
dizolva-știa el cum). Fiind și meseriași, atunci când primea câte o comandă
vindea și faianță cu acea ocazie. Da, nu va mai irosi banii si timpul cu
Ianczi si cu alcoolul si cu "prietenii". Va ajuta această femeie măcar cu
plata chiriei, cu plimbatul copiilor, cu haine pentru ea. Pentru că ea totuși
nu se îngrijise cum i-ar fi plăcut lui s-o vadă.
Buchetul de ghiocei tremură in degetele sale groase si noduroase.
Ea-și întoarse fața plină de gânduri spre el și parcă înțelegând toate
gândurile lui, îl saluta.
Bineînțeles că îl cunostea din vedere. considerase că nu se cuvenea
Să salute ea prima, dar de data aceasta incălcase regula ce o aplica cu
Toți bărbații cunoscuți sau necunoscuți ca și cum ghioceii ar fi fost un
salut. El îi întinse buchetul de ghiocei iar restul decurse de la sine.
Ea îi explică "programul" . La ora 12 ducea niste lucruri in piața
cu vechituri. La 15 se intorcea până la 17 acasă pentru somnul de prânz al
fetițelor iar la 17 era invitată cu fetițele pentru necogocierea cu lemnele
și unde știa ca fetițele aveau să primească prăjituri, deci măcar o gustare
le mai era asigurată.
Vasi nu era uimit de curajul acestei femei cât mai mult încerca să o
convingă să-i poată plăti în acea zi el banii necesari pentru a-și putea
ea face o "fereastră" in acel program și pentru el.
Ea zâmbi binevoitoare și culmea acceptă. Acceptă banii pentru
mâncarea fetițelor, pentru două zile, căci cam de atâta vindea ea duminică
în piață. Ea îi explică că ea Eli era o fire practica. Îl făcu să înțeleagă
că nu era obligat să o facă , să o despagubească, pentru că ea era
conștientă că avea doi copii de crescut și că și-i asumase, și deci nu putea
sa-și permită să stea la taclale.
Vasi o luă atunci de mână de fața cu Cerasela care de mult îl știa
pe nenea:
- Da, buni de pe strada îl știu! Adună și el ca tine!
Vasi își ceru in gând iertare pentru foametea neștiută de el a acestor
Copilași, pentru nenumăratele lui seri de beție.Dacaâ r fi știut totul despre femiea asta și
problemel ei.
- Plătesc eu să stai acasă. Altfel mă voi supăra și nu voi mai veni. Fetițele
o convinseră să accepte, căci ei tot nu-i convenea situația cu rolul
ce și-l luase el față de ea.
Ea era a nimănui, nimeni nu-i era obligat cu nimic, nimănui nu-i era
obligată. Așa era mai bine.
Își privi mâinile fără nici o bijuterie, cu tenul distrus de la spălatul hainelor,
căci in gunoaie căuta cu mănuși.
Admise să stea acasă. Vasi o ceru in căsătorie. Și-au cumpărat casa.
Cerasela este studenta la Arte Plastice iar Daniela la Liceu.
A fost greu, spunea Eli zâmbind, dar nu imposibil.

21.05. 2001 Timisoara

In apartamentul de pe Bulevardul Rebreanu - Timisoara
Epilog

De când am început sa lucrez la carte am cunoscut mulți romani plecați în alte orașe din
lume cum ar fi Roma, Paris, Veneția, Viena, Torino, Heracles din Creta. Intenționez ca
în continuare să descriu experiențele lor, să descriu orașele și satele de unde au plecat și
ce au construit ei cu banii aduși.
Așezările umane sunt tot mai diverse, mai eclectice, oameni de diferite culturi și
naționalitați învață unii de la ațtii.
Dar toți caută aceleași lucruri. Ei cauta dragostea, înțelegerea, compasiunea, de fapt
comuniunea umana.