De la Isus, sacramentul prImorDIal, la sacramentele BiserIcII

Sacramentele sunt acţiuni mântuitoare ale lui Cristos însuşi şi ale Bisericii sale. Întemeind Biserica
pentru totdeauna, Isus Cristos a voit-o ca pe o prelungire a sa şi i-a încredinţat însăşi misiunea sa:
"Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să ţină toate câte v-am
poruncit eu" (Mt 28,18-20).
Biserica este locul concret al întâlnirii cu Isus Cristos, este "sacramentul" său, adică semnul şi
instrumentul prin care Domnul oferă tuturor credincioşilor bogăţiile harului şi ale adevărului,
dobândite prin moartea şi Învierea sa glorioasă. Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica a recunoscut
această comoară pe care a primit-o de la Domnul ei şi a precizat modul de "distribuire". Astfel,
"Biserica a ajuns să discearnă că, între diferitele celebrări liturgice, există şapte care sunt, în sensul
propriu al cuvântului, sacramente instituite de Domnul", şi anume: Botezul, Mirul, Euharistia,
Pocăinţa, Maslul, Preoţia şi Căsătoria. Aceste şapte sacramente "sunt ale Bisericii în sens dublu: ele
sunt prin ea şi pentru ea. Sunt prin Biserică deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea
prin trimiterea Duhului Sfânt. Şi sunt pentru Biserică, sunt sacramentele care fac Biserica, fiindcă
manifestă şi comunică oamenilor, mai ales în Euharistie, misterul comuniunii lui Dumnezeu iubire,
unul în trei persoane" (CBC 1117-1118).
Cele şapte sacramente, "semne eficace ale harului, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii, prin
care ne este arătată viaţa divină" (CBC 1131), sunt "mâinile" lui Cristos care ne ating astăzi, cuvântul
lui Cristos care ajunge până la noi. Când Petru botează, este Cristos care botează; când episcopul la
Mir impune mâinile, este Cristos care impune mâinile; când el hirotoneşte un preot, este Cristos care
săvârşeşte acest sacrament. Când un preot spune păcătosului căit: "Eu te dezleg...", este Cristos
însuşi care iartă păcatele şi îl împacă pe penitent cu Tatăl; iar când celebrează Ungerea bolnavilor,
este Cristos care unge trupul bolnavului. Când preotul, consacrând pâinea şi vinul, spune: "Acesta
este trupul meu... Acesta este sângele meu", este Cristos care repetă evenimentul mântuitor de la
ultima Cină. Isus însuşi a spus: "Eu sunt cu voi în toate zilele..." (Mt 28,20).
Celebrarea unui sacrament este, aşadar, celebrarea reală a misterului lui Isus prezent în mijlocul
Bisericii sale, care zideşte şi face ca Biserica locală să crească în armonia şi în diversitatea Bisericii
Universale. Fiind sacramente ale credinţei, ele sunt menite "să-i sfinţească pe oameni, să zidească
trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, au şi un rol instructiv.
Nu numai că presupun credinţa, ci, prin cuvintele şi elementele rituale, o nutresc, o întăresc şi o
exprimă" (SC 59).
Celebrate cum se cuvine, în credinţă, sacramentele conferă harul pe care îl semnifică: devin
sacramentele mântuirii. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi care comunică
harul pe care sacramentul îl semnifică. În acest sens, sacramentele acţionează ex opere operato (prin
însuşi faptul împlinirii acţiunii), adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos săvârşită o dată
pentru totdeauna. Conformând-l cu Cristos pe cel care le primeşte, sacramentele Bisericii sunt
necesare pentru mântuire. Astfel sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care
îl primeşte, ci de puterea lui Dumnezeu. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia
Bisericii, puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia
personală a slujitorului sacru.
Biserica va celebra sacramentele până când Domnul ei va veni în slavă şi când "Dumnezeu va fi totul
în toţi" (1Cor 11,26; 15,28). Celebrând sacramentele lui Cristos, ea primeşte deja arvuna moştenirii
sale şi participă la viaţa veşnică încă de pe pământ.
Rodul vieţii sacramentale propriu fiecărui sacrament este în acelaşi timp personal şi eclezial: pe de o
parte, acest rod este în fiecare credincios viaţa pentru Dumnezeu, în Cristos Isus; pe de altă parte, el
constituie pentru Biserică o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie. Roadele celor
şapte sacramente depind şi de cei care le primesc; ele trebuie să fie primite cu dispoziţiile cerute.
În dieceza noastră, procentul persoanelor care sunt botezate la scurt timp după naştere şi se declară
creştine este aproape de 100%. Sunt mai rare cazurile când cineva cere Botezul la vârsta adultă. O
excepţie o constituie, de asemenea, şi cazul acelor persoane care nu au primit prima sfântă
Împărtăşanie până la vârsta de 10 ani şi sacramentul Mirului în perioada adolescenţei. Simţul
păcatului şi participarea la sacramentul Pocăinţei sunt încă puternic înrădăcinate în credincioşi. Cât
priveşte sacramentul Căsătoriei, deşi este cerut de majoritatea tinerilor care doresc să se
căsătorească şi există o pregătire catehetică în vederea primirii sacramentului, devine preocupant
faptul că instituţia Căsătoriei începe să resimtă anumite influenţe şi crize străine de spiritul creştin,
datorită noilor condiţii sociale, economice şi culturale instaurate în ţara noastră.

Nivelul ridicat de sensibilitate pentru aspectele religioase, mai ales sacramentale, pentru îndeplinirea
obligaţiilor religioase şi pentru participarea activă la liturgia Bisericii, în ciuda gravelor crize sociale,
economice, politice şi religioase prin care trece societatea noastră de după 1989, sunt o bucurie şi o
speranţă pentru Biserica noastră locală.