2.

Conţinutul şi sfera categoriei de existenţă

Categoria centrală a ontologiei este aceea de existenţă — cea mai largă dintre toate categoriile cu
care operează filozofia, dar şi cea mai săracă în conţinut, cea mai puţin determinată.
Toate filozofiile, din toate timpurile şi de toate nuanţele, au admis şi au postulat — fie şi numai
în treacăt — o existenţă, adică un anumit conţinut al lumii ; căci, pentru a putea fi obiect de
cercetare, pentru a putea fi cunoscut şi stăpînit de om în activitatea sa, ceva trebuie mai întîi să
existe ; existenţa a ceva reprezintă condiţia primară a oricărei reflecţii sau activităţi practice.

a. Asupra sensului conceptului de existenţă

Obiect al unor discuţii milenare, conceptul de existenţă a acumulat şi poartă în sine o uriaşă
încărcătură de sensuri şi semnificaţii diferite ; el comportă şi astăzi — mai ales astăzi —
înţelesuri contradictorii. Luat în sine, neraportat la o anumită filozofie, termenul de existenţă este
un concept nedeterminat, pasibil de interpretări din cele mai diverse şi, de multe ori, teren al unor
speculaţii din cele mai curioase. El poate fi înţeles ca desemnînd domeniul tuturor formelor
concrete de manifestare a lumii, sau poate fi redus la lumea obiectivă exterioară şi anterioară
omului şi omenirii ; dar poate desemna — în alte accepţiuni — esenţa pretins spirituală a
totalităţii cosmico-social-umane (teologia, idealismul obiectiv), sau ansamblul de reprezentări ale
conştiinţei omeneşti sociale ori individuale (idealismul subiectiv).
În fiecare caz în parte, înţelegerea într-un anumit mod a existenţei duce la imaginea anumitor
raporturi între diversele ei domenii şi, mai ales, la deducerea unor raporturi diferite între om şi
lumea înconjurătoare. Apare, de aceea, legitimă căutarea de către orice filozofie a unei
dimensiuni ontologice a universului, încercarea de a delimita anumite sensuri ale conceptului de
existenţă. În vederea surprinderii temeiului şi mecanismului relaţiilor dintre om şi realitatea
obiectivă, apare astfel şi pentru filozofia marxistă necesitatea de a analiza din perspectivă proprie
sensurile acestui concept*.
În maniera cea mai generală, termenul generic de existenţă exprimă în mod unitar „faptul că
toate obiectele despre care este vorba sînt, există. Ele sînt reunite în unitatea acestei
fiinţări... ; ...expresia comună că toate există, nu numai că nu poate să le dea alte calităţi, comune
sau necomune, ci exclude momentan de la cercetare orice alte însuşiri“, reţinîndu-se doar faptul
„că tuturor li se atribuie, în aceeaşi măsură, simpla însuşire a existenţei“1.
În această accepţiune, termenul de existenţă este atît de larg şi de vag, încît se reduce la
desemnarea faptului fiinţării ; el nu ne oferă alte criterii pentru a defini sensul şi modalitatea
existenţei. De aceea, problema centrală care se pune pentru orice filozofie este tocmai
definirea sensului acestei fiinţări.
Pentru concepţiile filozofice materialiste, conţinutul fundamental al existenţei îl
constituie materia ; iar atributul principal al existenţei este materialitatea. În procesul devenirii ei,
materia se manifestă ca domenii, ca niveluri şi ca forme concrete, diferenţiate şi determinate
printr-o multitudine de proprietăţi universale şi specifice. Existenţa ne apare astfel ca o totalitate
de moduri de concretizare, de domenii, de proprietăţi şi de relaţii, fiecare dintre ele fiind altceva
şi existînd altcumva : ca atare (prin sine), ca atribut, ca relaţie, ca funcţie, ca produs etc. În
această perspectivă, atributul existenţei poate fi acordat şi ideilor, dar numai în sensul de produs
al materiei superior organizate, al creierului uman.
Pentru a întemeia un autentic discurs ontologic, este deci necesar să se treacă de la simpla
afirmare a existenţei lumii, la definirea sensului şi a determinărilor care o caracterizează la
nivelul ei cel mai general şi la nivelul modalităţilor concrete prin care ea se manifestă.

b. Domenii şi niveluri ale existenţei

Orice concepţie filozofică se raportează la om. Această raportare este practicată nu numai la
nivelul finalizării discursului filozofic, ci şi la nivelul postulării tezelor fundamentale, pe baza
cărora se construieşte un sistem filozofic, respectiv în etapa iniţială a desemnării propoziţiilor
sale cu privire la natura existenţei.
În acest context, determinarea existenţei, descifrarea substratului şi ordinii acesteia începe prin
disocierea pe care omul o realizează între el însuşi şi mediul existenţei şi al activităţii sale
imediate. Pornind de aici, această analiză se desfăşoară concentric, de la om spre lume, conform
principiului după care cunoaşterea parcurge drumul invers în raport cu sensul evoluţiei reale a
lumii : ontic, raporturile de determinare se desfăşoară de la natură spre om. de la esenţă la
fenomen, de la cauză la efect ; în cunoaştere, omul procedează de la el spre natură, de la fenomen
la esenţă, de la efect la cauză.
Disociindu-se de fenomenele mediului existenţei sale nemijlocite, omul stabileşte natura
fenomenelor înconjurătoare şi a relaţiilor lui cu acestea ; constată că unele dintre aceste
fenomene sînt condiţionate şi produse de el ca individ sau ca specie (ideile, cultura etc.), iar
altele condiţionează existenţa lui ca om (societatea, natura). Porneşte, deci, de la o existenţă
regională, limitată — existenţa umană şi mediul ei nemijlocit — şi stabileşte apoi că între
elementele primare în raport cu el există relaţii de condiţionare — între altele, faptul că existenţa
naturii condiţionează existenţa societăţii şi a omului.
Pe această cale, a analizei concentrice a unor existenţe regionale din ce în ce mai cuprinzătoare,
filozofia marxistă scoate în evidenţă faptul că pe măsură ce omenirea îşi lărgeşte orizontul
acţiunii şi cunoaşterii, existenţa i se înfăţişează tot mai mult ca natură şi societate, ca un univers
fizic şi altul social-uman.
Natura este ansamblul de sisteme, structuri şi niveluri materiale (fizice şi biologice), anterioare şi
independente în raport cu omul şi cu omenirea ; este o existenţă necondiţionată, infinită (calitativ,
în spaţiu şi în timp), fiinţînd în sine, prin sine şi pentru sine. În raport cu societatea şi cu omul,
natura reprezintă o existenţă primară, primordială (este suport al existenţei sociale şi umane).
Pe fondul existenţei naturale, ca element al acesteia, omul îşi depăşeşte treptat condiţia sa
naturală, transformă o parte din ce în ce mai cuprinzătoare a naturii din obiect în sine în obiect
pentru el — obiect al acţiunii şi cunoaşterii sale ; omul îşi modifică mediul ambiant şi-i adaugă
un univers nou de sisteme, structuri şi niveluri create prin propria sa activitate, dar care capătă
atributul obiectivității în raport cu sine, devenind un al doilea mare domeniu al existenţei —
universul social (societatea).
Societatea este, aşadar, o existenţă care poartă măsura omenescului, se constituie în procesul
acţiunii omului, în conformitate cu trebuinţele şi cu capacităţile sale transformatoare, proces în
urma căruia o arie din ce în ce mai largă de obiecte şi fenomene sînt parţial smulse din legăturile
lor naturale, devenind — prin dezvoltarea posibilităţilor ascunse şi nerealizate ale naturii — o
natură umanizată. Alături de forţele de producţie, de mijloace (instrumente, obiecte ale muncii),
se structurează ansamblul relaţiilor dintre om şi natură, iar ca urmare şi — totodată — ca o
condiţie a exercitării aceloraşi activităţi productive se structurează un ansamblu de relaţii între
oameni, precum şi un ansamblu de instituţii corespunzătoare ; din universul social fac parte, de
asemenea, creaţiile şi valorile spirituale, precum şi relaţiile spirituale, În sfîrşit, chintesenţa
întregului domeniu existenţial al societăţii este omul însuşi, ca producător şi ca produs al
societăţii — organizat, la nivel de specie, într-un ansamblu de niveluri şi de structuri grupale, de
clasă, comunitare.
Existenţei naturale i se suprapune, astfel, ca urmare a activităţii practice a omului, existenţa
socială ; are loc un prooes de dedublare a existenţei, cea din urmă fiind condiţionată de cea dintîi.
Deci, deşi societatea se structurează prin acţiunea umană, ea este un univers de procese şi relaţii
esenţialmente obiective, pe temeiul cărora capătă atributul materialităţii, iar în baza acestui
atribut, ea constituie împreună cu natura existenţa obiectivă (universul material).
Cu toate trăsăturile lor comune, cele două domenii ale existenţei obiective au şi note specifice.
Astfel, în timp ce natura este materială în totalitatea elementelor şi raporturilor sale, societatea
este un domeniu căruia i se poate atribui doar parţial atributul materialităţii. În afara structurilor
şi relaţiilor materiale — hotărîtoare în determinarea vieţii sociale —, în societate se instituie şi o
altă sferă de fenomene, derivate din cele dintîi, dar care nu au atributul materialităţii, şi anume
domeniul structurilor ideale sau existenţa ideală. Ideile sînt produs al exercitării capacităţii de
reflectare conştientă a oamenilor — conştiinţa fiind o formă superioară de reflectare ; ele depind
genetic şi reflectoriu de structurile materiei superior organizate. Lumea ideilor este, aşadar,
produsul lumii lucrurilor, după cum se exprimă Lenin. Acordarea atributului existenţei
structurilor logice, ideale nu afectează teza materialităţii lumii — centrală în ontologia marxistă
— şi nu are nimic comun cu reprezentările materialist-vulgare despre lumea ideilor.
În această ordine de idei, trebuie precizat faptul că existenţa ideală este o existenţă de un tip
deosebit ; ea are o bază materială şi o natură nematerială, este o existenţă dependentă prin origine
şi funcţionalitate de om şi de omenire. De aceea, ea nu reprezintă o existenţă aparte, alături de
natură şi de societate, ci o latură derivată a acesteia din urmă.
Creatorul şi purtătorul existenţei ideale este omul. Prin atributul conştiinţei, omul devine o
existenţă de un tip deosebit : capacitatea lui activă capătă orientare, devine finalitate ; iar omul
însuşi, deşi este un sistem material, devine solidar cu întreaga existenţă, o unitate şi un centru de
intersecţie între natural şi social, între material şi ideal. Prin aceasta, omul se poate detaşa
conştient şi activ de existenţa care-l înconjură ; omul devine subiect în raport cu aceasta, i se
opune ca principiu activ, transformînd lumea în care trăieşte în obiect al acţiunii şi cunoaşterii
sale.
Această dedublare a existenţei în obiect şi subiect nu reprezintă o izolare a omului de lumea
înconjurătoare, ci reprezintă — dimpotrivă — condiţia stabilirii unor relaţii determinate şi
conştientizate, transformatoare între om, pe de o parte, şi natură şi societate, pe de altă parte ;
reprezintă nu numai o delimitare, ci şi o restabilire a unităţii pe baze noi, o raportare activă şi
transformatoare a omului la realitate, o înţelegere nouă a unităţii şi a comuniunii omului cu
universul cosmico-social, o înţelegere a locului şi a rolului său în lume.