MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII DIN

REPUBLICA MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

Facultatea: ’’Business şi Administrarea Afacerilor’’

Specialitatea’’Marketing şi Logistică’’

Studiu Individual la disciplina Filosofia economică și socială

Problema fundamentală a filosofiei

Realizat de către: Luța Alina, MKLr-222

 CUPRINS
INTRODUCERE ............................................................................................................... 3-4
I. PROBELEMA FUNDAMENTALĂ A FILOSOFIEI ...................................................... 5-7
II. METODA ÎN FILOSOFIE .............................................................................................. 7-9
III. PROPRIILE REFLECȚII.............................................................................................9-10
CONCLUZIE ....................................................................................................................... 11
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. 12

2
 INTRODUCERE
Secolul al XX-lea ni se înfăţişează ca un secol al transformărilor rapide şi eficiente în toate
domeniile vieţii sociale, ca un secol al inaugurării unei noi orînduiri sociale — socialismul —, ca
un secol al redeşteptării naţiunilor, al intensificării schimburilor şi contactelor dintre popoare,
organizaţii economice, politice, culturale, ştiinţifice etc., ca un secol al performanţelor ştiinţifice
şi al exploziei informaţionale.
Ritmul trepidant al evenimentelor pe tărîm economic, politic şi tehnico-ştiinţific, multipla
solicitare a atenţiei şi participării noastre la realizarea acţiunilor practice pot crea, uneori, impresia
că epoca noastră este cu precădere o epocă a înfăptuirilor materiale exterioare, a eforturilor spre
edificarea civilizaţiei tehnice şi dobîndirea bunăstării materiale a societăţii. Fără a contesta
realitatea şi utilitatea împlinirilor în planul civilizaţiei materiale, secolului nostru — mai mult poate
decît secolelor anterioare — nu-i lipsesc dimensiunea spirituală, reflecţia şi meditaţia filozofică
profundă, conflictul de idei şi tensiunea opţiunilor valorice. Dimpotrivă, gîndirii filozofice din
epoca noastră îi este proprie o mai profundă angajare în înţelegerea şi realizarea transformărilor
economice şi sociale, ştiinţifice şi culturale. Reflecţia filozofică dublează, însoţeşte şi prefigurează
fiecare realizare importantă în planul vieţii practice reale.
Pe de altă parte, în raport cu aria tematică a gîndirii filozofice din trecut, asistăm astăzi la
o extindere şi o specializare a reflecţiei filozofice, corespunzător unor noi direcţii sau orizonturi
ale activităţii practice. Se dezvoltă noi discipline, ramuri sau direcţii ale investigaţiei filozofice :
praxiologia, axiologia etc. ; s-au dezvoltat şi s-au diferenţiat numeroase discipline sociologice,
psihologice şi pedagogice care oferă un bogat material de reflecţie filozofică ; s-au înviorat şi
suscită un netăgăduit interes cercetările şi elaborările teoretice din domeniul antropologiei
filozofice, filozofiei istoriei, eticii, esteticii etc.
Este de la sine admis că un sistem filozofic nu este o simplă îmbinare de răspunsuri la un
chestionar pe probleme de ontologie, gnoseologie, logică, etică, estetică etc. Ceea ce conferă
calitatea de sistem sau concepţie filozofică unei mulţimi de aserţiuni este modul lor de constituire
într-un întreg coerent şi funcţional, capacitatea lor de a cuprinde şi de a explica o clasă de
fenomene, de a întemeia şi argumenta un ideal, o convingere sau un crez. Un sistem filozofic apare
astfel ca o construcţie teoretică unitară.
Prima cerinţă de ordin formal a unui sistem filozofic este ca diferitele sale părţi constitutive
să fie reciproc consistente, să apară ca verigi sau momente în construirea unei explicaţii unitare a

3
lumii şi a devenirii acesteia. Imensa majoritate a sistemelor filozofice semnificative, reţinute ca
atare de istoriografia filozofică, satisfac — cel puţin între anumite limite — această cerinţă majoră
a consistenţei părţilor sau elementelor constitutive.
Consistenţa şi coerenţa logică reprezintă însă o condiţie formală şi ca atare ea nu afectează
în mod direct conţinutul de idei al sistemului filozofic ; or, filozofia nu este o formă fără conţinut
şi de aceea coerenţa şi consistenţa logică reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a
integralităţii unui sistem filozofic. Aceasta se realizează în primul rînd prin unitatea de conţinut,
adică prin unitatea de concepţie şi de metodă.
Concepţia filozofică se defineşte prin modalitatea rezolvării problemei fundamentale a
filozofiei, a problemei raportului dintre materie şi conştiinţă ; metoda filozofică se defineşte printr-
o anumită viziune asupra ordinii, interdependenţei şi dinamicii generale a fenomenelor care
alcătuiesc universul natural şi social.

4
 I. PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A FILOSOFIEI

Factorul esenţial, decisiv care asigură unitatea şi integralitatea părţilor componente ale unui
sistem filozofic este necesitatea inerentă de a răspunde, într-un fel sau altul, la problema raportului
dintre materie şi conştiinţă. Răspunsul diferit la această chestiune califică în mod esenţial şi primar
ontologia şi gnoseologia sistemului, îl raportează pe creatorul de filozofie la idealuri şi valori, iar
în final îl angajează în ciocnirea dintre interesele claselor şi grupurilor sociale.
Este meritul fondatorilor filozofiei marxiste de a fi descoperit rolul hotărîtor al acestei
întrebări în clasificarea şi orientarea sistemelor şi concepţiilor filozofice. „Marea problemă
fundamentală a oricărei filozofii, şi îndeosebi a filozofiei moderne, este aceea a raportului dintre
gîndire şi existenţă... După cum au răspuns într-un sens sau în celălalt la această întrebare, filozofii
s-au împărţit în două mari tabere. Cei care au susţinut primordialitatea spiritului faţă de natură şi
care au admis deci, în ultimă instanţă, o creaţie a lumii, într-un fel sau altul — şi această creaţie
este adeseori la filozofi, bunăoară la Hegel, mult mai încîlcită şi mai absurdă decît în creştinism
— au format tabăra idealismului. Ceilalţi, care au considerat natura ca primordială, aparţin
diferitelor şcoli ale materialismului“4.
„Tabăra idealismului“ de care vorbeşte Engels, nu are un caracter unitar ; există o
multitudine de variante ale idealismului, care se pot grupa în două categorii principale : idealismul
obiectiv şi idealismul subiectiv. Idealismul obiectiv postulează drept demiurg al lumii un factor
ideal extrauman, impersonal, o idee sau un spirit obiectiv, absolut ; dintre reprezentanţii de seamă
ai idealismului obiectiv fac parte Platon, Hegel etc. În epoca actuală, poziţiile idealismului obiectiv
sînt promovate îndeosebi de reprezentanţii neotomismului şi personalismului. Idealismul
subiectiv deduce lumea externă şi realitatea obiectelor sensibile din percepţiile şi reprezentările
subiectului cunoscător, din actul cunoaşterii (empirice şi teoretice). Un reprezentant tipic al acestei
filozofii este filozoful englez Berkeley. Pe asemenea poziţii filozofice se situează şi diverse
interpretări neopozitiviste şi existenţialiste contemporane.
Răspunsul dat problemei fundamentale a filozofiei determină şi caracterizează, în primul
rînd, tipul de soluţie în care s-a angajat un gînditor în domeniul ontologiei, dacă a optat pentru
explicarea vieţii psihice şi a gîndirii prin raportarea acestora la procesele lumii materiale, la
structura şi proprietăţile acesteia dezvăluite de ştiinţele particulare sau, dimpotrivă, dacă a optat
pentru explicarea existenţei materiale, a naturii şi a vieţii sociale prin apelul la gîndire, la spiritul

5
sau ideea absolută ce preexistă naturii, omului şi societăţii. Opţiunea făcută în acest al doilea caz
vine în contradicţie flagrantă cu experienţa practică, cu datele ştiinţelor particulare, dar concordă
cu miturile şi explicaţiile fanteziste acreditate de religie. Din acest punct de vedere, tezele
idealismului obiectiv apar ca o variantă rafinată a religiei.
Răspunsul dat problemei fundamentale a filozofiei determină şi angajează, în al doilea rînd,
tipul de soluţie pe care îl dă un gînditor problemelor cunoaşterii : dacă lumea poate să fie cunoscută
sau nu, la cine sau la ce trebuie raportate reprezentările şi enunţurile agentului cunoscător, dacă
există adevăr obiectiv şi care este criteriul adevărului, cum putem proba sau infirma un enunţ, ce
rol joacă experimentul şi practica în acest sens, care este valoarea şi care sînt limitele cunoaşterii
umane. Engels considera acest aspect o a doua latură — dependentă de prima — a problemei
raportului dintre gîndire şi existenţă.
Soluţia dată problemei fundamentale influenţează decisiv teoria despre viaţa socială,
definirea locului şi statutului omului în univers, idealul şi opţiunile axiologice, atitudinea faţă de
clasele şi grupurile sociale, faţă de contradicţiile şi conflictele epocii. Căci, dacă, să presupunem,
un gînditor consideră că factorul primordial al existenţei este spiritul absolut sau voinţa supremă a
unei forţe supranaturale, atunci el va diminua importanţa deciziei şi responsabilitatea individului
în acţiunile la care participă, va reduce rolul, iniţiativa şi libertatea acestuia la calitatea de realizator
al spiritului epocii sau al proniei divine ; în interpretarea fenomenelor sociale, un astfel de gînditor
va aluneca spre fatalism. Dacă, dimpotrivă, el va considera că factorul determinant al existenţei
este voinţa şi iniţiativa subiectului, a individului uman de vocaţie, care singur determină cursul
istoriei, atunci el va soluţiona într-o manieră voluntaristă problemele devenirii istorice. În sfîrşit,
situarea unui gînditor pe poziţiile unui materialism consecvent şi dialectic îl va ajuta să sesizeze
legile obiective ale dezvoltării naturii, ca şi legile obiective ale dezvoltării sociale, să înţeleagă că
omul este simultan parte componentă a naturii şi creator al unei existenţe obiective distincte,
existenţa socială. În acest ultim caz el va putea descoperi, deopotrivă, condiţionarea obiectivă a
acţiunilor şi evenimentelor istorico-sociale şi rolul iniţiativei şi al personalităţilor în istorie.
Descoperind locul privilegiat al problemei raportului dintre materie şi conştiinţă în
elaborarea şi orientarea sistemelor filozofice, clasicii marxism-leninismului au dezvăluit, totodată,
rolul social-politic, caracterul de clasă al celor două orientări fundamentale. De-a lungul istoriei,
materialismul a fost, de regulă, filozofia reprezentanţilor claselor sociale progresiste, interesate în
cunoaşterea şi transformarea vieţii sociale, în timp ce concepţiile şi sistemele filozofice idealiste

6
au servit, de regulă, interesele claselor sociale retrograde. Rezultă aşadar că între problema
fundamentală şi partinitatea filozofiei există o legătură indisolubilă.
Soluţionarea problemei fundamentale funcţionează ca un criteriu esenţial pe baza căruia se
polarizează liniile sau orientările principale în filozofie5 — materialismul şi idealismul —, linii
sau orientări cărora le sînt asociate atitudini sau poziţii politico-ideologice radical deosebite.
Genialitatea lui Marx şi Engels, observă Lenin, constă în faptul că timp de aproape o jumătate de
secol au dezvoltat materialismul, au făcut să progreseze una din cele două linii fundamentale în
filozofie, au arătat cum trebuie să fie aplicat acest materialism în domeniul ştiinţelor sociale,
criticînd fără cruţare încercările unor ideologi de „a descoperi“ o linie „nouă“ în filozofie, mai
presus de opoziţia ireductibilă dintre materialism şi idealism6. Consecvenţa materialismului
filozofic marxist a fost consecinţa consecvenţei, statorniciei şi fermităţii cu care Marx şi Engels,
iar mai tîrziu Lenin, s-au situat pe poziţiile clasei muncitoare, au apărat interesele şi aspiraţiile
acestei clase. Aceasta este cauza profundă pentru care Lenin a criticat cu vehemenţă orice încercare
de a estompa deosebirea radicală dintre materialism şi idealism, de a ascunde implicaţiile
ideologice şi de clasă ale opţiunilor filozofice.
Problema raportului dintre existenţa obiectivă şi gîndire, dintre materie şi conştiinţă este
deci problema fundamentală a oricărei filozofii pentru că, mai întîi, cum am văzut, soluţionarea
acesteia influenţează rezolvarea tuturor celorlalte probleme filozofice ; în al doilea rînd, pentru că
soluţionarea ei determină şi influenţează conţinutul şi mesajul operei filozofice, funcţia socială a
acesteia.

II. METODA ÎN FILOSOFIE

Problema metodei este o permanenţă a gîndirii filozofice, un factor de integrare a acesteia.
Ea a fost prezentă în scrierile lui Heraclit, Platon şi Aristotel, în ale lui Descartes şi Bacon, în ale
lui Hegel şi Marx. Problema metodei este prezentă, sub ipostaze diferite, şi în gîndirea filozofică
din zilele noastre.
Prin metodă se înţelege în general un drum, o cale sau un procedeu de a înfăptui o acţiune,
de a realiza un scop. În sens filozofic, metoda înseamnă preocuparea de a dezvălui principiile,
legile şi trăsăturile esenţiale ale structurii şi mişcării, ale dezvoltării şi determinării sistemelor
materiale (naturale, sociale) şi ideale şi de a prescrie pe baza acestora regulile şi normele de
cunoaştere şi acţiune ale oamenilor. Astfel înţeleasă, metoda nu este doar o colecţie de reguli,

7
indicaţii sau sfaturi privind buna călăuzire a acţiunilor umane, ci şi o încercare majoră de a
surprinde legitatea naturii şi societăţii şi de a pune activităţile umane în concordanţă cu spiritul
acesteia.
Accepţiile pe care le-a avut termenul de metodă de-a lungul istoriei gîndirii sînt extrem de
variate. Dar putem distinge totuşi două orientări fundamentale în problema metodei, două viziuni
opuse : dialectica şi metafizica. Prima, vizînd îndeosebi perspectiva conexiunii şi devenirii (şi a
dezvoltării) existenţei (natură, societate) şi cunoaşterii, oferă reguli eficiente de cunoaştere şi de
acţiune, principii de optimizare a acţiunilor umane ; cea de-a doua, limitîndu-se la o înţelegere
simplificată, mecanicistă a interacţiunilor, a devenirii şi determinismului obiectiv, nu poate prilejui
întemeierea unor reguli şi principii eficiente de cunoaştere şi acţiune.
Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoștințelor și folosirea lor pentru a
transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoștințe. Ea trebuie să corespundă următoarelor
cerințe: să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar și haos, orientată cu
un scop bine determinat, clară).
După sfera de utilizare, metodele pot fi clasificate: 1) metode particular-științifice, care se
folosesc într-o știință concretă, într-o ramură a științei; 2) metode general- științifice, care se
folosesc în mai multe științe, dar nu în toate; 3) metode universale, filozofice, care se folosesc în
toate științele și se bazează pe legitățile universale ale realității. La metodele general-științifice se
referă metoda informațională, cibernetică, sistemică, analogică, analiza și sinteza, inducția și
deducția ș.a. După nivelurile cunoașterii deosebim metode ale cunoașterii empirice (observația,
comparația, măsurarea, experimentul) și teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea,
concretizarea și abstractizarea, istoric și logic, ascensiunea de la abstract la concret). La metodele
universale se referă dialectica și metafizica.
Dialectica este teoria despre cele mai generale legități ale dezvoltării existenței și
cunoașterii și, totodată, ea este metodă universală de asimilare a realității. Dialectica înțelege și
studiază lumea așa cum este ea într-adevăr, în mișcare, în dezvoltare, în conexiuni universale.
Dialectica este un mod de gîndire flexibil, creator, care cuprinde lumea în contrariile ei.
Metafizica este percepută ca: 1. metodă de gîndire contrară dialecticii, care privește
fenomenele și procesele naturii ca ceva separat, izolat, fără dezvoltare și conexiune universală. 2.
acea parte a filozofiei în care se studiau și se interpretau problemele speculative, ce depășesc cadrul
experienței (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinței).

8
 Originile ambelor viziuni asupra metodei le găsim încă în antichitate. La Heraclit, primul
reprezentant strălucit al dialecticii, metoda are valoarea de principiu explicativ al dezvoltării fizico-
naturale şi sociale, este o teorie despre devenirea lucrurilor reale prin opoziţii şi contrarii.
În opoziţie cu Heraclit, Platon a dezvoltat o teorie a opoziţiilor dintre concepte şi judecăţi,
a ilustrat conflictul la nivelul discursului filozofic. Continuîndu-l pe Socrate, el teoretizează
metoda maieutică sau arta scoaterii la iveală a adevărului printr-un şir de întrebări puse
interlocutorului şi dezvăluirea consecinţelor contradictorii conţinute în răspunsurile date de acesta.
Metoda este astfel la Platon reductibilă la o strategie a conducerii controversei, astfel încît să poată
fi evidenţiate slăbiciunile poziţiei teoretice a adversarului, fără a te angaja tu însuţi în susţinerea
unor teze discutabile.
În acelaşi spirit, pentru Aristotel, dialectica este arta de a cerceta, ceea ce ne îndrumă spre
instituirea conceptelor de bază şi a principiilor ştiinţei. Foloasele dialecticii sînt, după Aristotel,
educarea şi fortificarea intelectului, asimilarea tehnicilor de argumentare şi de respingere,
îndeosebi a raţionamentelor pornind de la premise probabile şi a raţionamentelor prin absurd,
examinarea aporiilor, a tezelor şi antitezelor în soluţionarea problemelor, identificarea principiilor
de la care pornesc demonstraţiile7.
Aristotel atribuie dialecticii o valoare euristică în raport cu cercetarea problemelor concrete
ale ştiinţelor. Spre deosebire de Heraclit, el tinde însă să restrîngă cîmpul de referinţă al dialecticii
la orizontul ideilor, să excludă istoria şi devenirea din natură. Pe acest temei, dialectica sa este
inconsecventă ; în înţelegerea existenţei obiective (naturale şi sociale), Aristotel s-a situat pe poziţii
metafizice.
Filozofia medievală, continuînd tradiţiile aristotelică şi stoică, a cercetat procedeele
discursiv-raţionale, metodele formale de inferenţă, unele probleme subtile de semantică logică ;
părăsind studiul naturii, nefiind susţinută de o cercetare ştiinţifică concretă, ea a degenerat adesea
în speculaţie sterilă.
Teoria metodelor de cunoaştere este reprezentată strălucit la începutul epocii moderne de
către Fr. Bacon şi R. Descartes.

III. PROPRIILE REFLECȚII

Problema fundamentală a filosofiei este o întrebare fundamentală despre natura realității
sau despre ceea ce putem cunoaște și cum putem cunoaște. Această problemă poate fi abordată din

9
mai multe perspective și poate fi formulată în diferite moduri, în funcție de orientarea filosofică a
autorului sau a școlii de gândire la care aparține.
În general, problema fundamentală a filosofiei poate fi descrisă ca o încercare de a înțelege
natura realității și de a explica cum putem ajunge la cunoașterea acesteia. Aceasta poate implica,
de exemplu, întrebări despre existența entităților abstracte, precum ideile, conceptele sau numerele,
sau despre existența entităților concrete, precum obiectele fizice sau ființele vii.
Alte aspecte ale problemei fundamentale a filosofiei includ încercarea de a înțelege natura
umană, de a explica de ce există răul și suferința în lume sau de a găsi o bază pentru valori morale
universale. Acestea sunt doar câteva exemple de subiecte care pot fi abordate în cadrul problemei
fundamentale a filosofiei.
Există mai multe probleme fundamentale ale filosofiei, dar una dintre cele mai importante
este problema cunoașterii sau epistemologiei. Această problemă se referă la natura și limitările
cunoașterii umane, cum putem dobândi cunoștințe corecte și fiabile despre lumea din jurul nostru,
cum putem distinge între adevăr și falsitate, și cum putem justifica cunoștințele noastre.
Această problemă este importantă pentru că cunoașterea este o parte fundamentală a vieții
noastre, iar înțelegerea naturii cunoașterii ne poate ajuta să ne dezvoltăm abilitățile de gândire
critice și să ne întărim justificările pentru credințele și acțiunile noastre.
De asemenea, problema cunoașterii este strâns legată de alte probleme filosofice
importante, cum ar fi ontologia (înțelegerea naturii realității), etica (înțelegerea bazei morale a
acțiunilor noastre) și metafizica (înțelegerea naturii universului și a existenței în sine). Prin urmare,
rezolvarea problemei cunoașterii poate contribui la progresul în toate aceste domenii și poate avea
implicații profunde pentru viața noastră și pentru înțelegerea noastră asupra lumii.
În general, problema cunoașterii este considerată una dintre cele mai fundamentale
probleme în filosofie, deoarece modul în care abordăm această problemă poate influența modul în
care înțelegem lumea și ne însușim perspectivele noastre asupra realității și alegerile noastre în
viață.
În esență, problema fundamentală a filosofiei este una de a înțelege ceea ce există în lume
și cum putem ajunge la cunoașterea adevărată despre aceasta. Aceasta poate fi abordată din multe
perspective și poate implica o gamă largă de subiecte și întrebări filosofice.

10
 CONCLUZIE

Problema fundamentală a filozofiei constă dintre raportul dintre gîndire și existență,

conștiință și materie. Lumea se explică prin recunoașterea existenței, materiei ca factor prim și
cauză a realității, iar idealismul se afirmă prin totalitatea de fenomene spirituale. Această problemă
este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material și spiritual nu poate exista nici
un fel de filozofare, nici o filozofie adevărată. Toate celelalte probleme (ontologice, gnoseologice,
etice ș.a.) devin filozofice numai dacă le privim prin prisma problemei fundamentale.
Problema fundamentală constă din două laturi - ontologică și gnoseologică. Prima latură
trebuie să răspundă la întrebarea: care-i factorul primordial? Cine pe cine determină (materia
determină conștiința ori invers - conștiința materia)? În dependență de ceea ce se ia ca factor
primordial- materia sau ideia, toate sistemele filozofice se împart în materialiste și idealiste.
Paradigma ontologică reiese din admiterea existenței ca realitate și principiu în explicarea
lumii. Ea răspunde la întrebarea ce e primar? În dependență de răspuns putem evidenția
următoarele curente:
Materialismul este un curent filozofic care consideră că existența este primară din
considerentul că natura/materia există real și nu este determinată nici de un factor spiritual sau de
principii nemateriale. Existența, lumea sunt infinite, necreabile și indistructibile. Materialismul
afirmă că conștiința este secundară, fiind produs al dezvoltării materiale și reflectare a lumii
materiale.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, a rațiunii în raport cu materia. Susține că
spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri și este cauza lor. Deosebim două varietăți ale
idealismului: obiectiv și subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea
rațiunii universale, ideii care există obiectiv (există real și independent de voința omului).
Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar: conștiința, senzațiile subiectului;
că nu există nici o existență, nici materială, nici spirituală, în afară și independent de conștiința
umană, independent de retrăirile subiectului.

11
 BIBLIOGRAFIE
1. Filozofie. Materialism dialectic și istoric, Ediția a II-a, Editura didactică și pedagogică,
București, 1976
2. J. D. Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 425.
3. 2023 Biblioteca Digitala Online de Administratie si Management

12