CONFLICTE ŞI NEGOCIERI ÎN ORGANIZAŢII

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

TEMA I
CONFLICTOLOGIA – DISCIPLINĂ DE GRANIŢĂ

1. Desprinderea şi constituirea „conflictologiei” ca ramură ştiinţifică distinctă

Cu cât, în cursul abordării şi cunoaşterii, realităţile hipercomplexe pun în evidenţă

laturi, procese şi fenomene particulare mai eterogene, cu cât mai imperios se impune
necesitatea desprinderii din trunchiul iniţial comun al cercetării lor a unor ramuri ştiinţifice
noi, care să-şi aibă drept obiect distinct de studiu unul sau altul din aceste fenomene sau
procese.
În cazul realităţii sociale, care are gradul de complexitate cel mai ridicat, un
asemenea fenomen particular, relevat în cadrul cunoaşterii ştiinţifice anterioare, este
conflictul. Referiri şi analize punctuale ale lui au fost realizate în cadrul unor discipline
socio-umane mai generale precum istoria, sociologia, economia, psihologia socială, teoria
organizării. Aceste analize având un caracter fragmentar şi dispersat, nu ne permit să ne
formăm o viziune închegată, unitară asupra naturii, cauzelor, formelor şi rolului
conflictului. Dar, relevând permanenţa şi importanţa fenomenului, ele certifică necesitatea
unei discipline distincte care să se ocupe în mod expres şi sistematic cu studiul lui. Aceasta
este conflictologia.

1. Factorii favorizanţi ai desprinderii şi constituirii ei

Desprinderea şi constituirea conflictologiei sunt susţinute de două categorii de
factori: a) socio-economici şi b) epistomologici.
a) Factorii socio-economici. Aceştia ţin de dinamica şi starea societăţii în etapa
actuală, caracterizate prin diversificarea şi amplificarea tendinţelor contradictorii atât în
plan intrapersonal, cât şi în plan interpersonal, atât în plan intragrupal (intraorganizaţional)
cât şi în plan interorganizaţional, atât în plan intraetnic, cât şi în plan interetnic, atât în plan
intrastatal, cât şi în plan interstatal, prin acutizarea disproporţiei dintre nevoi şi resurse, prin
accentuarea discordanţei dintre ritmul accelerat al schimbărilor şi posibilităţile indivizilor şi
grupurilor de a se adapta la ele. Practic, la toate palierele structural-funcţionale ale societăţii
contemporane există surse latente sau active de conflict. Astfel, factorii de ordin socio-
economic care favorizează constituirea conflictologiei ăi putem grupa în: 1) factori
materiali-existenţiali, constând în diferenţele şi inegalităţile în posesiunea şi utilizarea
resurselor, mijloacelor şi bunurilor necesare supravieţuirii şi traiului decent; 2) factori
concurenţiali, în plan economic, în plan politic, în plan militar, în plan profesional; 3)
factori etno-rasiali, constând în valorizarea reciproc negativă a diferenţelor etnice şi
rasiale şi în transformarea acestora în surse de conflict; 4) factori general-culturali –
diferenţele între sistemele individuale şi grupale de reprezentări sociale, concepţii şi valori;
5) factori religioşi – opoziţia şi intoleranţa între diferitele religii în care se grupează
indivizii.
Factorii socio-economici ne dezvăluie, pe de o parte, omniprezenţa fenomenului
conflict în viaţa omului şi a societăţii, iar pe de altă parte, diversitatea surselor sale posibile
şi a formelor în care se poate manifesta, făcând mai mult decât evidentă necesitatea
existenţei unei discipline specializate de studiu al lui.
 b) Factorii epistemologici. Aceştia derivă şi ţin de logica internă a evoluţiei istorice
a cunoaşterii ştiinţifice şi îi grupăm în două categorii principale: a) factori de ordin
metodologic-procedural şi b) factori de ordin teoretic-conceptual.

a) Factorii de ordin metodologic-procedural includ:

1) gradul de elaborare şi adecvare a paradigmelor de abordare-interpretare a
realităţii sociale sub diferitele ei determinaţii, componente şi forme de manifestare;
2) gradul de obiectivitate, precizie şi fineţe al metodelor şi tehnicilor de explorare-
investigare-măsurare (evaluare) a diferitelor aspecte, procese şi fenomene sociale şi
psihosociale particulare specifice;
3) gradul de elaborare a metodelor şi procedeelor de prelucrare cantitativ-statistică
şi calitativă a datelor empirice şi de verificare a ipotezelor de lucru.
În prezent, se poate spune că toţi aceşti trei factori se situează la un asemenea nivel
de elaborare şi funcţionalitate, încât ne permit desprinderea din „întregul social primar” a
unor laturi, componente sau fenomene particulare şi transformarea lor în obiect de studiu
intensiv pentru discipline mai restrânse, dar subordonate unei ştiinţe socio-umane mai
generale.
În cazul nostru, factorii de ordin metodologic – procedural fac posibilă desprinderea
din contextul social general a fenomenului „conflict” şi transformarea lui în obiect stabil de
studiu pentru o disciplină aparte – conflictologia – fără riscul de a-l izola şi a-l hipostazia
într-un datum sui generis. Paradigma integrativ-sistemică şi interacţionistă care stă astăzi la
baza ştiinţelor socio-umane ne fereşte de opoziţii eclusiviste şi de absolutizări unilaterale şi
ne asigură un bun control asupra raporturilor parte-întreg, general-particular şi nomotetic-
ideografic, precum şi o alegere adecvată a metodelor şi tehnicilor de cercetare.

b) Factorii de ordin teoretic-conceptual includ:

1) existenţa unor modele explicativ-interpretative generale ale societăţii ca întreg şi
ale principalelor ei subsisteme, care să poată constitui cadru de referinţă pentru direcţiile
particulare noi de cercetare;
2) existenţa unui sistem închegat, coerent de principii, legi şi concepte acoperitoare
şi relevante pentru descrierea şi înţelegerea fenomenelor sociale (în sens larg) şi
psihosociale, care să orienteze analiza şi interpretarea în cadrul disciplinelor subordonate,
cu sferă de cuprindere mai restrânsă;
3) existenţa unui repertoriu suficient de date şi fapte empirice (concrete) –
reprezentative şi relevante – care să ateste şi să susţină prezenţa unui fenomen particular
sau altuia la nivelul realităţii sociale primare.
Se poate afirma că la stadiul actual al ştiinţelor socio-umane, şi factorii de ordin
teoretico-conceptual prezintă o consistenţă suficientă pentru a favoriza şi susţine trecerea de
la studiul ansamblelor şi subansamblelor la studiul unor aspecte şi fenomene particulare în
cadrul unor ramuri ştiinţifice mai înguste.
În lumina celor de mai sus, putem conchide că desprinderea şi constituirea
conflictologiei ca ramură ştiinţifică relativ distinctă sunt obiectiv posibile şi justificate.

2. Circumscrierea şi definirea obiectului conflictologiei

Pentru ca o ştiinţă, indiferent de sfera ei de cuprindere, să-şi justifice existenţa

trebuie îndeplinite următoarele condiţii: „obiectul” său să aibă o persistenţă suficient de
mare în timp, să fie abordabil prin mijloace şi metode obiective, să permită repetabilitatea
explorărilor şi să posede proprietăţi măsurabile şi cantificabile – în mod direct sau indirect
(mijlocit).
 Obiectul de studiu al conflictologiei îl constituie conflictul, în toată complexitatea
sa – cauze, dinamică, tipologie, efecte, modalităţi de gestionare/rezolvare.
El satisface integral cerinţele enunţate mai sus:
a) are o durabilitate mare în timp, egală cu durata omului şi a societăţii;
b) permite repetabilitatea explorărilor, în momente diferite şi de către cercetători
diferiţi;
c) poate fi investigat prin mijloace şi metode obiective, inclusiv pe cale
experimentală;
d) posedă proprietăţi care să permită aplicarea operaţiilor de măsurare şi cantificare.
Cum conflictul este un caz particular al interacţiunilor şi relaţiilor umane la
diferitele paliere şi în diferitele forme de organizare a vieţii sociale, conflictologia devine o
disciplină de convergenţă şi interacţiune între mai multe ştiinţe socio-umane cu sferă de
cuprindere mai largă, precum: istoria, economia politică, sociologia, politologia, psihologia
generală şi psihologia socială. Abordarea şi analiza conflictului se realizează pe baza
conceptelor şi coordonatelor metodologice oferite de aceste discipline şi în contextele
relaţiilor specifice ale grupurilor şi activităţilor umane.
Aşa cum pe bună dreptate menţiona S. Moscovici (1984), orice situaţie de opoziţie,
şi cu atât mai mult una de tip conflictual, se derulează nu între indivizi izolaţi, ci între
purtătorii de credinţe, reprezentări şi atitudini structurate istoriceşte în cadrul unor structuri
economice, culturale, educaţionale, politice, religioase concentrice şi diferenţiate.
Indivizii, ca agenţi ai relaţiei conflictuale, îşi valorifică nu numai deosebirile
determinate biogenetic, ci şi pe cele dobândite socio-cultural, ei aflându-se în comunicare,
dialog, dispute şi negocieri unii cu alţii, cu grupuri de apartenenţă sau heteronome, cu
organizaţii şi instituţii, cu mediul social global.
Cum orice deosebire, diferend, neînţelegere, inechitate etc. pot deveni sursă sau
cauză a unui conflict, este de la sine înţeles că, în cadrul conflictologiei, aparatul
conceptual-metodologic al ştiinţelor socio-umane menţionate mai sus va ocupa un loc
central, asigurând fundamentarea şi direcţionarea cercetărilor concrete.

3. Principiile şi metodele conflictologiei.

Ca disciplină în proces de închegare-structurare, conflictologia trebuie să-şi

formuleze principiile epistemologice generale şi să-şi stabilească repertoriul metodelor de
cercetare.
În categoria principiilor includem: a) principiul determinismului; b) principiul
obiectivităţii: c) principiul dinamicităţii; d) principiul interacţiunii şi relaţionării sistemice;
e) principiul corelării ascendent-descendente.

a) Principiul determinismului reclamă trecerea de la observarea şi descrierea

aspectelor fenomenologice de suprafaţă ale conflictului la dezvăluirea şi identificarea
cauzelor care-l generează. Fiind vorba de o realitate psihosocială complexă, determinismul
trebuie văzut nu ca o relaţie univocă de tipul necesităţii între variabilele implicate, ci ca o
relaţie circular-spiralică de tipul posibilităţii, al probabilităţii. Astfel, spre deosebire de
determinismul fenomenelor mecano-fizice, unde înlocuirea entităţilor (variabilelor)
individuale nu duce la schimbarea conţinutului şi deznodământului relaţiei, în cazul
conflictelor umane, înlocuirea unor persoane individuale cu altele poate să schimbe în mod
esenţial dinamica relaţiei şi efectele ei. Aşadar, analiza şi explicarea fenomenelor
conflictuale psiho şi socio-umane trebuie circumscrise unui determinism interacţionist-
circural şi probabilist, „cauzele” lor apărând şi evidenţiindu-se întotdeauna în cadrul
relaţiilor interpersonale perceptive, de comunicare, socio-afective, acţional-teleonomice. Ca
urmare, pentru o înţelegere şi evaluare corectă a acestor cauze, trebuie luaţi în seamă şi
factorii de ordin fizic, psihic şi socio-cultural ai structurii de personalitate a celor angajaţi în
relaţie şi interacţiune. În funcţie de valorile pe care le iau, diferenţele interindividuale după
aceşti factori contribuie în mod decisiv la determinarea caracterului conflictual sau non-
conflictual al relaţiilor. Rezultă de aici că latura cea mai importantă şi cea mai complexă a
demersului epistemic în studiul conflictelor o reprezintă dezvăluirea şi identificarea
cauzelor care le generează.

b) Principiul obiectivităţii reclamă următoarele:

1) date despre orice conflict să fie, pe cât posibil, recoltate prin investigaţie directă,
pe baza unor criterii cantitativ-calitative verificabile şi măsurabile – intensitate, durată,
frecvenţă, semnul efectelor etc. şi a unor evidenţe comportamentale;
2) adoptarea de către cercetător a unei atitudini echidistante şi imparţiale faţă de
părţile implicate şi analiza informaţiilor furnizate de ele cu aceleaşi unităţi de măsură;
3) să ne abţinem de a forţa faptele să se supună sau să intre în „tiparele teoretice”
preexistente şi disponibilitatea de a modula şi de a corecta teoria după natura şi logica
internă reală a faptelor.
Satisfacerea acestor cerinţe de obiectivitate este importantă nu numai pentru o
înţelegere corectă a conflictelor în diversitatea contextelor şi formelor lor de manifestare, ci
şi pentru găsirea modalităţilor adecvate de gestionare a lor, în sensul prevenirii sau
diminuării efectelor negative, distructive şi accentuării a celor pozitive-constructive.

c) Principiul dinamicităţii presupune analiza conflictului în întreaga sa

desfăşurare, de la momentul incubaţiei, până la momentul individualizării şi producerii
efectelor. Latura dinamică trebuie corelată cu cea a amplitudinii sau intensităţii, pentru
realizarea unei diferenţieri mai fine în interiorul tipologiei conflictelor. În funcţie de
caracteristicile dinamicii, vor putea fi găsite modalităţile adecvate de intervenţie şi ţinere
sub control.

d) Principiul interacţiunii şi relaţionării sistemice impune necesitatea considerării

conflictului ca fenomen psihosocial relaţional, care se produce în cadrul interacţiunii de
distanţare şi opoziţie dintre tendinţele şi motivele în interiorul unui individ, între doi
indivizi, între individ şi grup (societate), între două grupuri sau organizaţii. Relaţionarea
sistemică reclamă apoi ca în caracterizarea şi evaluarea conflictelor să fie luate în seamă
particularităţile sistemului sau subsistemului social căruia-i aparţin agenţii aflaţi în conflict.
Aşa cum am menţionat mai înainte, fiecare persoană aflată într-o relaţie conflictuală se
manifestă şi se comportă nu numai conform trăsăturilor sale individual-biologice, ci şi (şi
poate mai ales) în concordanţă cu sistemul de reprezentări, convingeri, credinţe, valori şi
etaloane asimilate şi elaborate în cadrul interacţiunilor sale socio-culturale. Însuşi modul de
evaluare şi acceptanţă a diferitelor tipuri de conflicte variază foarte mult de la o epocă
istorică la alta, de la o societate la alta, de la un model cultural la altul.

e) Principiul corelării ascendent-descendente reclamă, pe de o parte, ca recoltarea

datelor şi faptelor empirice să se facă pornind de la anumite criterii şi consideraţii teoretice
generale pentru a asigura cercetărilor coerenţă logică şi finalitate epistemologică, iar pe de
altă parte, evitarea generalizărilor pripite şi întemeierea suficientă pe fapte obiective,
verificabile a oricărei generalizări şi teorii explicative. Respectarea şi aplicarea consecventă
a acestui principiu reprezintă condiţia esenţială pentru diminuarea divergenţelor atât de
numeroase în prezent în problema conflictelor.
 Conflictologia utilizează, ca şi disciplinele socio-umane generale, două categorii de
metode: a) de investigare-recoltare a datelor şi faptelor relevante despre fenomenul studiat
şi b) de sistematizare şi prelucrare a datelor obţinute şi de testare a ipotezelor. Din prima
categorie, conflictologia poate folosi, cu adaptările de rigoare impuse de specificul calitativ
al conflictului, următoarele metode: 1) observaţia; 2) experimentul controlat, până la
apariţia „pragului critic” (exploziv), în cazul conflictelor interpersonale sau intergrupate cu
caracter distructiv şi experimentul integral, incluzând deznodământul final, în cazul
conflictelor cu caracter constructiv (confruntarea de idei, proiecte, competiţia pentru
performanţe şi statute superioare); 3) ancheta contextuală, care vizează obţinerea de date şi
informaţii despre situaţiile şi împrejurările pe fondul cărora apare şi se manifestă conflictul;
4) interviul şi dialogul cu agenţii sau părţile implicate în conflict (separat şi împreună); 5)
reconstituirea şi analiza regresivă, în cazul conflictelor deja produse; 6) testarea
psihologică, pentru relevarea factorilor de personalitate care predispun la tensionarea şi
conflictualizarea relaţiilor interindividuale şi intergrupale; 7) analiza de caz.
Din cea de-a doua categorie fac parte metodele şi tehnicile statistico-matematice
care se aplică în prelucrarea datelor exprimate în categorii cantitative, ca de exemplu:
amplitudinea sau intensitatea conflictului, durata conflictului, frecvenţa conflictului,
raportul dintre efectele de semn pozitiv şi cele de semn negativ. Pentru evidenţierea
caracteristicilor esenţiale ale conflictului şi ordonarea logică a cauzelor care-l generează
devine necesară aplicarea procedeelor corelaţiei multiple, analizei de varianţă şi analizei
factoriale, analizei de regresie, teoriei semantice şi teoriei pragmatice a informaţiei, teoriei
jocurilor.
După finalitatea sa, conflictologia trebuie considerată o disciplină mixtă, teoretică şi
aplicativă. Latura teoretică rezidă în preocuparea de elaborare a unui sistem conceptual şi a
unei teorii generalizate a conflictului; latura aplicativă îşi găseşte expresia în încercarea de a
elabora modalităţi concrete de diagnosticare, gestionare şi rezolvare a conflictelor.

Întrebări de autoevaluare:

1. De ce credeţi că este necesară existenţa unei discipline aparte pentru studiul

conflictelor?
2. Care sunt factorii care susţin existenţa conflictologiei?
3. Ce loc ocupă conflictologia în sistemul ştiinţelor socio-umane?
4. Care sunt principiile pe care se întemeiază conflictologia?