Sunteți pe pagina 1din 5

CONFLICTE ŞI NEGOCIERI ÎN ORGANIZAŢII Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

TEMA I CONFLICTOLOGIA – DISCIPLINĂ DE GRANIŢĂ

1. Desprinderea şi constituirea „conflictologiei” ca ramură ştiinţifică distinctă

Cu cât, în cursul abordării şi cunoaşterii, realităţile hipercomplexe pun în evidenţă laturi, procese şi fenomene particulare mai eterogene, cu cât mai imperios se impune necesitatea desprinderii din trunchiul iniţial comun al cercetării lor a unor ramuri ştiinţifice noi, care să-şi aibă drept obiect distinct de studiu unul sau altul din aceste fenomene sau procese. În cazul realităţii sociale, care are gradul de complexitate cel mai ridicat, un asemenea fenomen particular, relevat în cadrul cunoaşterii ştiinţifice anterioare, este conflictul. Referiri şi analize punctuale ale lui au fost realizate în cadrul unor discipline socio-umane mai generale precum istoria, sociologia, economia, psihologia socială, teoria organizării. Aceste analize având un caracter fragmentar şi dispersat, nu ne permit să ne formăm o viziune închegată, unitară asupra naturii, cauzelor, formelor şi rolului conflictului. Dar, relevând permanenţa şi importanţa fenomenului, ele certifică necesitatea unei discipline distincte care să se ocupe în mod expres şi sistematic cu studiul lui. Aceasta este conflictologia.

1. Factorii favorizanţi ai desprinderii şi constituirii ei Desprinderea şi constituirea conflictologiei sunt susţinute de două categorii de factori: a) socio-economici şi b) epistomologici. a) Factorii socio-economici. Aceştia ţin de dinamica şi starea societăţii în etapa actuală, caracterizate prin diversificarea şi amplificarea tendinţelor contradictorii atât în plan intrapersonal, cât şi în plan interpersonal, atât în plan intragrupal (intraorganizaţional) cât şi în plan interorganizaţional, atât în plan intraetnic, cât şi în plan interetnic, atât în plan intrastatal, cât şi în plan interstatal, prin acutizarea disproporţiei dintre nevoi şi resurse, prin accentuarea discordanţei dintre ritmul accelerat al schimbărilor şi posibilităţile indivizilor şi grupurilor de a se adapta la ele. Practic, la toate palierele structural-funcţionale ale societăţii contemporane există surse latente sau active de conflict. Astfel, factorii de ordin socio- economic care favorizează constituirea conflictologiei ăi putem grupa în: 1) factori materiali-existenţiali, constând în diferenţele şi inegalităţile în posesiunea şi utilizarea resurselor, mijloacelor şi bunurilor necesare supravieţuirii şi traiului decent; 2) factori concurenţiali, în plan economic, în plan politic, în plan militar, în plan profesional; 3) factori etno-rasiali, constând în valorizarea reciproc negativă a diferenţelor etnice şi rasiale şi în transformarea acestora în surse de conflict; 4) factori general-culturali diferenţele între sistemele individuale şi grupale de reprezentări sociale, concepţii şi valori; 5) factori religioşi – opoziţia şi intoleranţa între diferitele religii în care se grupează indivizii. Factorii socio-economici ne dezvăluie, pe de o parte, omniprezenţa fenomenului conflict în viaţa omului şi a societăţii, iar pe de altă parte, diversitatea surselor sale posibile şi a formelor în care se poate manifesta, făcând mai mult decât evidentă necesitatea existenţei unei discipline specializate de studiu al lui.

b) Factorii epistemologici. Aceştia derivă şi ţin de logica internă a evoluţiei istorice

a cunoaşterii ştiinţifice şi îi grupăm în două categorii principale: a) factori de ordin metodologic-procedural şi b) factori de ordin teoretic-conceptual.

a) Factorii de ordin metodologic-procedural includ:

1) gradul de elaborare şi adecvare a paradigmelor de abordare-interpretare a

realităţii sociale sub diferitele ei determinaţii, componente şi forme de manifestare;

2) gradul de obiectivitate, precizie şi fineţe al metodelor şi tehnicilor de explorare-

investigare-măsurare (evaluare) a diferitelor aspecte, procese şi fenomene sociale şi

psihosociale particulare specifice;

3) gradul de elaborare a metodelor şi procedeelor de prelucrare cantitativ-statistică

şi calitativă a datelor empirice şi de verificare a ipotezelor de lucru. În prezent, se poate spune că toţi aceşti trei factori se situează la un asemenea nivel de elaborare şi funcţionalitate, încât ne permit desprinderea din „întregul social primar” a unor laturi, componente sau fenomene particulare şi transformarea lor în obiect de studiu intensiv pentru discipline mai restrânse, dar subordonate unei ştiinţe socio-umane mai generale. În cazul nostru, factorii de ordin metodologic – procedural fac posibilă desprinderea din contextul social general a fenomenului „conflict” şi transformarea lui în obiect stabil de studiu pentru o disciplină aparte – conflictologia – fără riscul de a-l izola şi a-l hipostazia într-un datum sui generis. Paradigma integrativ-sistemică şi interacţionistă care stă astăzi la baza ştiinţelor socio-umane ne fereşte de opoziţii eclusiviste şi de absolutizări unilaterale şi

ne asigură un bun control asupra raporturilor parte-întreg, general-particular şi nomotetic- ideografic, precum şi o alegere adecvată a metodelor şi tehnicilor de cercetare.

b)

Factorii de ordin teoretic-conceptual includ:

1)

existenţa unor modele explicativ-interpretative generale ale societăţii ca întreg şi

ale principalelor ei subsisteme, care să poată constitui cadru de referinţă pentru direcţiile particulare noi de cercetare;

2) existenţa unui sistem închegat, coerent de principii, legi şi concepte acoperitoare

şi relevante pentru descrierea şi înţelegerea fenomenelor sociale (în sens larg) şi psihosociale, care să orienteze analiza şi interpretarea în cadrul disciplinelor subordonate, cu sferă de cuprindere mai restrânsă; 3) existenţa unui repertoriu suficient de date şi fapte empirice (concrete) – reprezentative şi relevante – care să ateste şi să susţină prezenţa unui fenomen particular sau altuia la nivelul realităţii sociale primare. Se poate afirma că la stadiul actual al ştiinţelor socio-umane, şi factorii de ordin teoretico-conceptual prezintă o consistenţă suficientă pentru a favoriza şi susţine trecerea de la studiul ansamblelor şi subansamblelor la studiul unor aspecte şi fenomene particulare în cadrul unor ramuri ştiinţifice mai înguste. În lumina celor de mai sus, putem conchide că desprinderea şi constituirea conflictologiei ca ramură ştiinţifică relativ distinctă sunt obiectiv posibile şi justificate.

2. Circumscrierea şi definirea obiectului conflictologiei

Pentru ca o ştiinţă, indiferent de sfera ei de cuprindere, să-şi justifice existenţa trebuie îndeplinite următoarele condiţii: „obiectul” său să aibă o persistenţă suficient de mare în timp, să fie abordabil prin mijloace şi metode obiective, să permită repetabilitatea explorărilor şi să posede proprietăţi măsurabile şi cantificabile – în mod direct sau indirect (mijlocit).

Obiectul de studiu al conflictologiei îl constituie conflictul, în toată complexitatea sa – cauze, dinamică, tipologie, efecte, modalităţi de gestionare/rezolvare. El satisface integral cerinţele enunţate mai sus:

a) are o durabilitate mare în timp, egală cu durata omului şi a societăţii;

b) permite repetabilitatea explorărilor, în momente diferite şi de către cercetători

diferiţi;

c) poate fi investigat prin mijloace şi metode obiective, inclusiv pe cale

experimentală;

d) posedă proprietăţi care să permită aplicarea operaţiilor de măsurare şi cantificare.

Cum conflictul este un caz particular al interacţiunilor şi relaţiilor umane la diferitele paliere şi în diferitele forme de organizare a vieţii sociale, conflictologia devine o disciplină de convergenţă şi interacţiune între mai multe ştiinţe socio-umane cu sferă de cuprindere mai largă, precum: istoria, economia politică, sociologia, politologia, psihologia generală şi psihologia socială. Abordarea şi analiza conflictului se realizează pe baza conceptelor şi coordonatelor metodologice oferite de aceste discipline şi în contextele relaţiilor specifice ale grupurilor şi activităţilor umane. Aşa cum pe bună dreptate menţiona S. Moscovici (1984), orice situaţie de opoziţie, şi cu atât mai mult una de tip conflictual, se derulează nu între indivizi izolaţi, ci între purtătorii de credinţe, reprezentări şi atitudini structurate istoriceşte în cadrul unor structuri economice, culturale, educaţionale, politice, religioase concentrice şi diferenţiate. Indivizii, ca agenţi ai relaţiei conflictuale, îşi valorifică nu numai deosebirile determinate biogenetic, ci şi pe cele dobândite socio-cultural, ei aflându-se în comunicare, dialog, dispute şi negocieri unii cu alţii, cu grupuri de apartenenţă sau heteronome, cu organizaţii şi instituţii, cu mediul social global. Cum orice deosebire, diferend, neînţelegere, inechitate etc. pot deveni sursă sau cauză a unui conflict, este de la sine înţeles că, în cadrul conflictologiei, aparatul conceptual-metodologic al ştiinţelor socio-umane menţionate mai sus va ocupa un loc central, asigurând fundamentarea şi direcţionarea cercetărilor concrete.

3. Principiile şi metodele conflictologiei.

Ca disciplină în proces de închegare-structurare, conflictologia trebuie să-şi formuleze principiile epistemologice generale şi să-şi stabilească repertoriul metodelor de cercetare. În categoria principiilor includem: a) principiul determinismului; b) principiul obiectivităţii: c) principiul dinamicităţii; d) principiul interacţiunii şi relaţionării sistemice; e) principiul corelării ascendent-descendente.

a) Principiul determinismului reclamă trecerea de la observarea şi descrierea

aspectelor fenomenologice de suprafaţă ale conflictului la dezvăluirea şi identificarea cauzelor care-l generează. Fiind vorba de o realitate psihosocială complexă, determinismul trebuie văzut nu ca o relaţie univocă de tipul necesităţii între variabilele implicate, ci ca o relaţie circular-spiralică de tipul posibilităţii, al probabilităţii. Astfel, spre deosebire de determinismul fenomenelor mecano-fizice, unde înlocuirea entităţilor (variabilelor) individuale nu duce la schimbarea conţinutului şi deznodământului relaţiei, în cazul conflictelor umane, înlocuirea unor persoane individuale cu altele poate să schimbe în mod esenţial dinamica relaţiei şi efectele ei. Aşadar, analiza şi explicarea fenomenelor

conflictuale psiho şi socio-umane trebuie circumscrise unui determinism interacţionist- circural şi probabilist, „cauzele” lor apărând şi evidenţiindu-se întotdeauna în cadrul relaţiilor interpersonale perceptive, de comunicare, socio-afective, acţional-teleonomice. Ca

urmare, pentru o înţelegere şi evaluare corectă a acestor cauze, trebuie luaţi în seamă şi factorii de ordin fizic, psihic şi socio-cultural ai structurii de personalitate a celor angajaţi în relaţie şi interacţiune. În funcţie de valorile pe care le iau, diferenţele interindividuale după aceşti factori contribuie în mod decisiv la determinarea caracterului conflictual sau non- conflictual al relaţiilor. Rezultă de aici că latura cea mai importantă şi cea mai complexă a demersului epistemic în studiul conflictelor o reprezintă dezvăluirea şi identificarea cauzelor care le generează.

b)

Principiul obiectivităţii reclamă următoarele:

1)

date despre orice conflict să fie, pe cât posibil, recoltate prin investigaţie directă,

pe baza unor criterii cantitativ-calitative verificabile şi măsurabile – intensitate, durată,

frecvenţă, semnul efectelor etc. şi a unor evidenţe comportamentale; 2) adoptarea de către cercetător a unei atitudini echidistante şi imparţiale faţă de părţile implicate şi analiza informaţiilor furnizate de ele cu aceleaşi unităţi de măsură;

3) să ne abţinem de a forţa faptele să se supună sau să intre în „tiparele teoretice”

preexistente şi disponibilitatea de a modula şi de a corecta teoria după natura şi logica internă reală a faptelor. Satisfacerea acestor cerinţe de obiectivitate este importantă nu numai pentru o înţelegere corectă a conflictelor în diversitatea contextelor şi formelor lor de manifestare, ci

şi pentru găsirea modalităţilor adecvate de gestionare a lor, în sensul prevenirii sau diminuării efectelor negative, distructive şi accentuării a celor pozitive-constructive.

c) Principiul dinamicităţii presupune analiza conflictului în întreaga sa desfăşurare, de la momentul incubaţiei, până la momentul individualizării şi producerii efectelor. Latura dinamică trebuie corelată cu cea a amplitudinii sau intensităţii, pentru realizarea unei diferenţieri mai fine în interiorul tipologiei conflictelor. În funcţie de caracteristicile dinamicii, vor putea fi găsite modalităţile adecvate de intervenţie şi ţinere sub control.

d) Principiul interacţiunii şi relaţionării sistemice impune necesitatea considerării

conflictului ca fenomen psihosocial relaţional, care se produce în cadrul interacţiunii de distanţare şi opoziţie dintre tendinţele şi motivele în interiorul unui individ, între doi indivizi, între individ şi grup (societate), între două grupuri sau organizaţii. Relaţionarea sistemică reclamă apoi ca în caracterizarea şi evaluarea conflictelor să fie luate în seamă particularităţile sistemului sau subsistemului social căruia-i aparţin agenţii aflaţi în conflict. Aşa cum am menţionat mai înainte, fiecare persoană aflată într-o relaţie conflictuală se manifestă şi se comportă nu numai conform trăsăturilor sale individual-biologice, ci şi (şi poate mai ales) în concordanţă cu sistemul de reprezentări, convingeri, credinţe, valori şi etaloane asimilate şi elaborate în cadrul interacţiunilor sale socio-culturale. Însuşi modul de evaluare şi acceptanţă a diferitelor tipuri de conflicte variază foarte mult de la o epocă istorică la alta, de la o societate la alta, de la un model cultural la altul.

e) Principiul corelării ascendent-descendente reclamă, pe de o parte, ca recoltarea

datelor şi faptelor empirice să se facă pornind de la anumite criterii şi consideraţii teoretice generale pentru a asigura cercetărilor coerenţă logică şi finalitate epistemologică, iar pe de altă parte, evitarea generalizărilor pripite şi întemeierea suficientă pe fapte obiective, verificabile a oricărei generalizări şi teorii explicative. Respectarea şi aplicarea consecventă

a acestui principiu reprezintă condiţia esenţială pentru diminuarea divergenţelor atât de numeroase în prezent în problema conflictelor.

Conflictologia utilizează, ca şi disciplinele socio-umane generale, două categorii de metode: a) de investigare-recoltare a datelor şi faptelor relevante despre fenomenul studiat şi b) de sistematizare şi prelucrare a datelor obţinute şi de testare a ipotezelor. Din prima categorie, conflictologia poate folosi, cu adaptările de rigoare impuse de specificul calitativ al conflictului, următoarele metode: 1) observaţia; 2) experimentul controlat, până la apariţia „pragului critic” (exploziv), în cazul conflictelor interpersonale sau intergrupate cu caracter distructiv şi experimentul integral, incluzând deznodământul final, în cazul conflictelor cu caracter constructiv (confruntarea de idei, proiecte, competiţia pentru performanţe şi statute superioare); 3) ancheta contextuală, care vizează obţinerea de date şi informaţii despre situaţiile şi împrejurările pe fondul cărora apare şi se manifestă conflictul; 4) interviul şi dialogul cu agenţii sau părţile implicate în conflict (separat şi împreună); 5) reconstituirea şi analiza regresivă, în cazul conflictelor deja produse; 6) testarea psihologică, pentru relevarea factorilor de personalitate care predispun la tensionarea şi conflictualizarea relaţiilor interindividuale şi intergrupale; 7) analiza de caz. Din cea de-a doua categorie fac parte metodele şi tehnicile statistico-matematice care se aplică în prelucrarea datelor exprimate în categorii cantitative, ca de exemplu:

amplitudinea sau intensitatea conflictului, durata conflictului, frecvenţa conflictului, raportul dintre efectele de semn pozitiv şi cele de semn negativ. Pentru evidenţierea caracteristicilor esenţiale ale conflictului şi ordonarea logică a cauzelor care-l generează devine necesară aplicarea procedeelor corelaţiei multiple, analizei de varianţă şi analizei factoriale, analizei de regresie, teoriei semantice şi teoriei pragmatice a informaţiei, teoriei jocurilor. După finalitatea sa, conflictologia trebuie considerată o disciplină mixtă, teoretică şi aplicativă. Latura teoretică rezidă în preocuparea de elaborare a unui sistem conceptual şi a unei teorii generalizate a conflictului; latura aplicativă îşi găseşte expresia în încercarea de a elabora modalităţi concrete de diagnosticare, gestionare şi rezolvare a conflictelor.

Întrebări de autoevaluare:

1. De ce credeţi că este necesară existenţa unei discipline aparte pentru studiul conflictelor?

2. Care sunt factorii care susţin existenţa conflictologiei?

3. Ce loc ocupă conflictologia în sistemul ştiinţelor socio-umane?

4. Care sunt principiile pe care se întemeiază conflictologia?