INTRODUCERE ÎN ISTORIA ANTICĂ A ROMÂNIEI

TEME
I Izvoare privind istoria veche a României
II. Paleoliticul pe teritoriul României
III. Epipaleoliticul şi Mezoliticul
IV. Neo-eneoliticul
V. Perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului
VI. Epoca Bronzului
VII. Prima epoca a fierului – Hallstatt
VIII. Colonizarea greacă
IX. Civilizaţia geto-dacilor la începutul perioadei La Tène
X. Domnia lui Burebista
XI. Dinaşti geto-daci de la Burebista la Decebal
XII. Dacia în timpul lui Decebal. Războaiele daco-romane
XIII. Civilizaţia geto-dacă în perioadă clasică
XIV. Provincia romană Dacia
XV. Dobrogea romană
XVI. Dobrogea romano-bizantină
XVII. Prezenţa romano-bizantină în spaţiul nord-danubian
XVIII. Procesul de etnogeneză românească
XIX. Populaţiile migratoare pe teritoriul României în sec. III-VII

1
Bibliografie selectivă:
- D. Antonescu Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti, 1984
- L. Bârzu Continuitatea creaţiei materiale si spirituale a poporului român pe teritoriul
fostei Dacii, Bucureşti, 1979
- L. Bârzu, St. Brezeanu, Originea si continuitatea românilor. Arheologie si tradiţie
istorică, Bucureşti, 1991
- D. Berciu Arta traco-getică, Bucureşti, 1969
- D. Berciu Zorile istoriei în Carpaţi si la Dunăre, Bucureşti, 1966
- Gh. Bichir Cultura carpică, Bucureşti, 1974
- E. Comşa Neoliticul pe teritoriul României, Bucureşti, 1987
- I.H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977
- I.H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I-II, Bucureşti, 1993
- C.tin Daicoviciu, Dacica, Cluj, 1972
- H. Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1972
- H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972
- H. Daicoviciu, Portrete dacice, Bucureşti, 1984.
- Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974
- Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromichete, Bucureşti, 1988
- I. Glodariu, Arhitectura dacilor. Civilă şi militară (sec. II î.e.n. – I e.n.), Cluj
Napoca, 1984
- I. Glodariu, E. Iaroslavschi Civilizaţia fierului la daci, Bucureşti, 1979
- I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Pescaru, Cetăţi si aşezări dacice din MunŃii
Orăstiei, Bucureşti, 1988
- N. Gostar, Cetăţi dacice din Moldova, Bucureşti, 1968
- N. Gostar, V. Lica Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984
- N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria crestinismului la români, Oradea, 1988
- M. Gumă, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-estul României, Bucureşti, 1993
- M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969
- S. Marinescu-Bâlcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974
- C.tin Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995
- C.tin Petolescu, Dacia si Imperiul Roman, Bucureşti, 2001
- D.M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967
- E. Popescu, Cristianitas daco-romana, Bucureşti, 1994
- D. Protase, Autohtonii în Dacia, I, Bucureşti, 1980; II, Cluj, Napoca, 2000
- D. Protase, Rituri funerare la daci si daco-romani, Bucureşti, 1971
- S. Sanie, Din istoria culturii si religiei geto-dacice, Iaşi, 1995
- V. Spinei, Spaţiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997
- O. Toropu, Romanitatea târzie si străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică,
Craiova, 1976
- D. Tudor, Orase, târguri si sate în Dacia romană, Bucureşti, 1980
- E. Zaharia, Populaţia românească în Transilvania în sec. VI-VIII, Bucureşti, 1977
- N. Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene, Iaşi, 1994
- N. Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti.

2
 I. IZVOARE PRIVIND ISTORIA ANTICĂ A ROMÂNIEI

1. Izvoare arheologice:
- fixe – sit-uri arheologice: locuiri de peşteră, aşezări, cetăţi, oraşe, fortificaţii,
necropole, monumente;
- mobile – piese de inventar arheologic: unelte, arme, podoabe, statui, figurine,
monede, accesorii de mobilier, recipiente– confecţionate din diferite materiale
(ceramică, sticlă, metale, piatră, mai rar conservate cele din materiale perisabile).
Izvoare scrise: literare, epigrafice, numismatice, papiriacee.

1. Izvoare literare – texte antice şi bizantine referitoare la istoria spaţiului

carpato-pontic au fost reunite în colecţia Fontes Historiae Daco – Romanae, care
cuprinde patru volume:
- Vol. I de la începuturi până în sec III p.Chr.;
- Vol. II de la retragerea aureliană până la sf mileniului I;
- Vol III lucrări istoriografice bizantine sec XI – XIV;
- Vol. IV scriitori şi acte bizantine din sec IV – XV.
Izvoarele literare pot fi:
– scrieri istoriografice precum cele păstrate de la Herodot, Diodor din Sicilia, Trogus
Pompeius, Arrian, Dio Cassius, Eutropius, Ammianus Marcellinus, Jordanes,
Procopius din Caesarea;
– scrieri geografice şi etnografice – Strabon, Plinius cel Bătrân, Tabula Peutingeriana
– scrieri ştiinţifice – informaţii despre medicină, arhitectură - Vitruvius, Ptolemaios.

2. Izvoare epigrafice – reprezintă inscripţii redactate pe piatră, bronz, plumb, tăbliţe

cerate, cărămizi, ceramică, obiecte de cult. Textele scrise cu caractere greceşti, latine,
uneori bilincve, au conţinut foarte variat – funerare, votive, militare, politice, etc.
Inscripţiile latine din Imperiul Roman au fost adunate şi publicate în Corpus
Inscriptionum Graecarum (CIG) şi Corpus Inscriptionum Latinarum (CIL). În 1975 începe
editarea inscripţiilor antice descoperite pe teritoriul României în volumele Inscripţiile
antice din Dacia şi Scythia Minor sub îngrijirea profesorilor D.M. Pippidi, I.I Russu, C.
Petolescu şi Ioan Piso.

3. Izvoare numismatice cuprind o serie variată de monede - emisiuni locale,

imperiale, ale unor populații alogene. Dintre cele mai cunoscute monede care au
circulat pe teritoriul României amintim monedele de aur dacice, numite kosoni,
drahma grecească, denarul roman etc. În timpul Imperiului Roman s-au emis
următoarele tipuri de monede:
- denarul (monedă de argint), care a cunoscut treptat o scădere greutăţii şi o
depreciere a titlului, fiind înlocuit, sub Caracalla (198 – 217 p.Chr.) cu antoninianul,
având titlul scăzut, dar greutate mai mare (miez de bronz acoperit cu argint);

3
- aureus, moneda de aur, în greutate de 7,80 g; sub Augustus s-a depreciat treptat,
ajungând în sec. III p.Chr. sub 6 g, fiind înlocuit în vremea lui Constantin cel Mare
(306 – 337 p.Chr.) cu solidus;
- as, dupondius şi sestertius (emisiuni de bronz ); oraşele greceşti intrate sub stăpânire
romană au emis monede de bronz proprii, care redau pe avers efigia şi titulatura
împăratului, iar pe revers zeităţi greceşti şi numele oraşului în limba greacă.

4. Izvoare papiriacee. Din această categorie amintim Papirusul Hunt (British

Museum) care conţine referiri la războaiele daco-romane. O descoperire cu totul
excepținală a fost făcută în anul 1959 la Mangalia - un sarcofag al unui personaj
important din Callatis (printre piesele de inventar s-au găsit două coroane de frunze
de lauri din bronz aurit), datând din secolele IV-III a.Chr. Printre resturile
scheletului, în zona mâinilor, a apărut un papirus, scris cu o cerneală de culoare
maron.

Primele cercetări arheologice de pe teritoriul României

Interesul pentru antichităţi în Ţările Române a apărut odată cu pătrunderea

spiritului renascentist în sec XV – XVII. Dintre cărturarii vremii care fac referiri la
„ruine” şi inscripţii romane în intenţia de a sublinia originea latină a românilor îi
amintim pe Miron Costin (Moldova), Constantin Cantacuzino, Fernando Marsigli
(Ţara Românească), Martin Opitz, Antonion Bonfini, Ştefan Szamosközy.
Preocupările lor au fost continuate în sec XVIII de primii reprezentanţi ai
istoriografiei moderne Dimitrie Cantemir şi istoricii Şcolii Ardelene - Petru Maior,
Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu.
În anii 1844 – 1845 din iniţiativa lui Gh. Asachi a apărut prima revistă cu
caracter arheologic, respectiv 11 suplimente la Albina Românească cu titlul - Arhiva
Albinei pentru arheologia românească şi industrie. Tot în prima jumătate a sec XIX
autorităţile habsburgice au întreprins primele săpături ample în Munţii Orăştiei. Spre
mijlocul aceluiaşi secol au fost semnalate şi primele colecţii arheologice private -
Vladimir Blaremberg, banul Mihalache Ghica, generalul Nicolae Mavros. În 1834, M.
Ghica a înfiinţat Muzeul Naţional pe lângă Colegiul Sf. Sava, depunând aici diferite
obiecte antice, multe dintre ele provenind din spăpături neştiinţifice pe care le-a
întreprins în cetăţile romane din Oltenia. Tot din iniţiativa lui a fost recuperat parţial
tezaurul „Cloşca cu puii de aur”, descoperit întâmplător în 1837 la Pietroasele (jud.
Buzău).
Marele merit de înfiinţare a Muzeului Naţional de Antichităţi i-a aparţinut lui
Al. Odobescu (1834 – 1895) care, sub domnia lui Al. I. Cuza a reuşit să strângă, alături
de colecţia veche a Muzeului Naţional, alte piese de la colecţionari. Al. Odobescu s-a
preocupat de valorificarea ştiinţifică a celebrului tezaur de la Pietroasele (Le trésor de
Petrossa) şi a iniţiat primele cursuri de arheologie la Universitatea Bucureşti (1874),
publicate în vol. Istoria arheologiei (1877). Pentru a repertoria descoperirile de pe
teritoriul României, Al. Odobescu a trimis învăţătorilor şi preoţilor un chestionar
arheologic (păstrate ms listele cu antichităţile din jud. Romanaţi şi Dorohoi); a
combătut diletantismul care ducea la interpretări eronate, în lucrarea Fumuri
arheologice din lulele preistorice răspunzându-i critic lui Cezar Bolliac.
4
 Activitatea de pionerat în domeniul arheologiei a fost continuată de Grigore
Tocilescu (1850 – 1909), profesor la Universitatea Bucureşti. Continuând iniţiativa lui
Bogdan Petriceicu-Hasdeu de valorificare a tradiţiilor dacice, Gr. Tocilescu a scris
lucrările Pierit-au dacii (1858), Dacia înainte de romani (1880). Ulterior, studiile sale
au vizat îndeosebi antichităţile romane din Dobrogea şi Oltenia - Monumentul de la
Adamclisi (1895).
În Moldova, cercetările arheologice au cunoscut amploare mai ales după
popularizarea descoperirilor de la Cucuteni (1884) de către Theodor Burada, Grigore
Buţureanu şi Nicolae Beldiceanu. La Universitatea din Iaşi s-a remarcat profesorul
Teohari Antonescu, titularul cursului de arheologie; a publicat Lumi uitate (1901),
monografiile despre Sarmizegestusa, Adamclisi şi Columna lui Traian.
În Transilvania, cercetările arheologice din a doua jumătate a secolului XIX şi
începutul sec.XX au fost realizate mai ales din iniţiativa unor particulari bogaţi,
colecţionari de antichităţi, ca în cazul săpăturilor efectuate în aşezarea de la Turdaş
sub conducerea Zsofiei Torma. Amintim şi iniţiativele unor intelectuali transilvăneni
precum Carl Goos, Iuliu Marţian, Ferenc László. Colecţii valoroase au fost strânse în
cadrul muzeelor din Sibiu, Cluj, Timişoara etc.
În 1879, din iniţiativa lui Remus Opreanu - primul prefect al Constanţei – a
fost înfiinţat Filiala Constanţa a Muzeului de Antichităţi, încurajându-se cercetarea
siturilor arheologice din Dobrogea, îndeosebi din zona litorală.
În preajma primului război mondial şi-au început activitatea întemeietorii
şcolii ştiinţifice de arheologie din România. Vasile Pârvan (1882 – 1927) a iniţiat
cercetări de amploare la Histria şi Ulmetum, a publicat lucrări de referinţă: Getica
(1926), Dacia (1937). Din iniţiativa Magistrului a apărut revista Dacia – cea mai
importantă revistă de specialitate din România. Ion Andrieşescu (1888 – 1944) a
iniţiat primele săpături de amploare în situri preistorice precum Sălcuţa, Sultana
punând bazele cercetării preistorie în România.

5
 II. PALEOLITICUL DIN ROMÂNIA

Paleoliticul Inferior (3,5 mil - 480 000/ 300.000 a.Chr.)

Antropogeneză: s-au descoperit fosile aparținând speciilor Homo Habilis şi Homo
Erectus - Pithecantropus (Jawa), Atlantropus (Magreb), Sinantropus (China), Homo
heidelbergensis (Europa).
Clima: corespunde Pleistocenul Inferior şi Mijlociu şi glaciaţiunilor Güntz (1 - 0,7
mil.), Mindel (6,5 - 3,5 mil.), Riss. În Paleoliticul Inferior au avut loc transformări
climatice majore, diferenţele de la o regiune la alta fiind semnificative. Pentru clima
Paleoliticului Inferior din Europa au fost stabilite următoarele perioade:
- etapa I - Villafranchian (1,5 - 0,7 mil) cu fauna reprezentată de elefant, cal,
rinocer;
- etapa II (0,7 - 0,6 mil.) cu faună caldă arhaică - rinocer, cal, mistret, bovidee;
- etapa III (0,6 - 0.4 mil) prima faună mare din perioadă rece - mamut, ren,
rinocer lânos, urs ;
- etapa IV (400.000/ 350.000) cu faună caldă evoluată - cal, bovidee, cerb.

Paleoliticul Inferior pe teritoriul României (1.000.000 – 120.000 BP)

Cea mai veche descoperire din România o reprezintă cuibul fosilifer de la
Bugiuleşti – Valea lui Grăuceanu (bazinul Olteţului): un complex cu resturi
osteologice provenind de la 30 specii de animale şi pietre ajunse aici în mod artificial,
oase sparte intenţionat. C.S. Nicolăescu-Plopşor l-a asociat cu cele mai vechi tabere
de vânători paleolitici din România. Acestă descoperire se aseamănă cu cele de la
Oldoway (Tanzania), datate prin metoda potasiu – argon cca 1.800.000 – 2.000.000 BP.
Cultura de prund (Pebble Culture), datată în perioada 1.000.000 - 700.000 BP,
este cea mai veche cultură preistorică de pe teritoriul României, fiindu-i atribuite
primele unelte create intenţionat de om sub forma bolovanilor rulaţi de ape din care
se confecţionau, prin cioplirea unui capăt, toporaşe de mână cu o latură tăioasă –
(tehnica choppers). Dintre descoperiri amintim cele de pe Valea Dârjovului (bazinul
Olteţului) şi din aluviunile Oltului (Racoviţa, lângă Sibiu), din Bazinul Argeşului, în
total peste 1000 de piese atribuite lui Homo Habilis.

Paleoliticul Mijlociu (480.000/300.000 - 35.000/30.000 a.Chr)

Antropogeneza: s-au descoperit fosile de Homo Erectus, Homo Neanderthalus şi Homo
Primigenius. În timp ce neandertalienii dispar, Homo Primigenius evoluează spre
Homo Sapiens Fosilis.
Clima: corespunde glaciaţiunilor Riss (300.000-120.000) şi Würm (80.000-30.000) cu a
doua faună de climă rece.

Paleoliticul Mijlociu pe teritoriul României (120.000 - 35.000 BP)

În România, Paleoliticul Mijolciu corespunde primului stadiu al glaciaţiunii
Würm, cu interstadiul Würm I – II (Nandru) şi cu începutul stadiului Würm II.
Cultura reprezentativă a acestei perioade a fost numită cultura musteriană. Dintre
descoperiri amintim locuirile paleolitice de la Baia de Fier, Ohaba şi Nandru, Ripiceni
– Izvor.

6
 În domeniul industriei litică se observă persistența tipurilor de piese specifice
finalului de Paleolitic Inferior dar și apariția unor tipuri noi, mult mai eficiente,
realizate în tehnică levallois (tehnica presupune o prelucrare prealabilă a nucleului de
silex până la desprinderea piesei). Se observă o diferenţiere a pieselor în funcţie de
utilitatea lor; apar tipuri noi – dăltiţe, răzuitoare, vârfuri. Tot acum apar și primele
unelte de os.
Tehnica levallois a permis o eliberare importantă de zona cu depozite naturale
de silex sau cuarţ, locuirea extinzându-se în noi regiuni. Astfel, tipurile de locuiri au
devenit mult mai variate, adaptate condiţiilor naturale, formându-se mai multe facies-
uri (aspecte culturale regionale).
În funcţie de variaţiile de climă şi de condiţiile de mediu, pe teritoriul
României distingem facies-urile: musterianul rece (locuiri de peşteră) şi musterianul cald
(locuiri în aer liber). Locuirile de lungă durată (cu depuneri stratigrafice groase)
sugerează o mai mare stabilitate a comunităţilor umane.

Paleoliticul Superior (35.000/30.000 - 15.000/10.000 BP)

Antropogeneză: s-au descoperit fosile de Homo Sapiens Fosilis. În această perioadă au
apărut diferenţierile rasiale: Cromagnon (rasa europoidă), Grimaldi (rasa negroidă),
Chanselade (rasa eschimoidă).
Clima: corespunde etapelor Würm Mijlociu şi Târziu (stadiile II – III), o perioadă de
instabilitate climatică sesizată pe baza analizelor palinologice şi arheozoologice
(îndeosebi studiul rozătoarelor şi insectelor, sensibile la variaţiile climatice).
Pleniglaciarul (30.000 - 15.000 BP) a reprezentat perioada de maximă răcire a climei.
Zone climatice:
1. tundră - aria cea mai nordică, la marginea gheţarilor, cu vegetaţie de tundră – ren ;
2. taiga - stejar, pin, cai, antilope, mamut, rinocer;
3. zona forestieră - cerb, mistreţ, bour ;
4. zona umedă – elan.

Paleoliticul Superior pe teritoriul României (35.000 – 10.000 BP)

Culturi - pe teritoriul României au fost identificate culturile: Aurignacian și
Gravettian de aspect oriental.
Descoperiri: Cioclovina, Peştera, Giurgiu, Duruitoarea Veche (cu fosile aparținând
tipului protoeuropoid Cro-Magnon). Alături de locuiri de peşteră şi adăposturi, apar
tot mai multe locuiri în aer liber, cu ușoare construcţii de suprafaţă, asemănătoare
unor corturi cu schelet de lemn şi oase lungi de mamut, acoperite cu piei de animale.
Industria litică: descoperirea tehnicii lamelare a dus la o mai mare diversitate
tipologică. Frecvente sun vârfurile gravettiene. În epigravettian se observă o
preferinţă tot mai mare pentru microlite care se va generaliza în perioada
mezoliticului.
Economia a avut un caracter prădalnic, fiind exploatate resursele naturale prin vânat,
pescuit şi cules de plante, moluşte.

Manifestări artistice: s-au descoperit statuete de piatră piatră (de ex la Lapoş), mici
amulete (Mitoc), picturi rupestre (Peșterile Cuciulat, Pescari). Picturile descoperite
recent în Peştera Coliboaia au fost realizate cu vopsea negră şi reprezintă animale -
7
un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. De
asemenea, în aceeași peșteră au apărut gravuri, oase de urs. După stilul de
reprezentare, picturile au fost încadrate în prima perioadă a artei parietale, respectiv
culturile Aurignacian sau Gravettian (35 000 – 23 000 BP).

Descoperiri paleolitice din Dobrogea

Cele mai vechi dovezi de locuire umană pe teritoriul Dobrogei datează din
perioada Paleoliticului Inferior - piese rudimentare de silex, realizate în tehnicile
chopping tools şi premusteriană descoperite în peşterile Gura Dobrogei (Lilieci) și La
Adam.
Perioada Paleoliticului Mijlociu este reprezentată de facies-ul musterian denticulat, în
cadrul căruia tehnica levallois trădează progresul tehnologic şi, indirect, o etapă
superioară în procesul antropogenezei. În aşezări deschise şi peşteri (Mamaia Sat,
Peninsula Ovidiu, Peştera Cheia) comunităţile de culegători – vânători neaderthalieni
s-au bucurat de resursele naturale îndeosebi în zona litoralului, pe malul Dunării şi
pe văile Carasu şi Casimcea.
În perioada Paleoliticului Superior comunităţile aurignaciene, iar mai târziu cele
gravettiene – orientale au depăşit limitele anterioare, populând întreaga Dobroge.
Tot acum, după cum o dovedesc descoperirile din Peştera „La Adam” – un mugur
dentar de Homo Sapiens Sapiens - , procesul antropogenezei s-a încheiat. Numărul
descoperirilor paleolitice pe teritoriul Dobrogei depăşeşte 115 situri.
Paleoliticul Inferior
Cele mai vechi piese litice s-au descoperit în Peştera Liliecilor (Gura
Dobrogei), datate în Paleoliticul Inferior/Pleistocenul Mijlociu cca 600 000/500 000
BC (datare realizată de paleontologii C. Rădulescu şi P. Samson după resturile de
microfaună): piese lucrate pe galeţi masivi de silex, în tehnica chopping-tools şi câteva
aşchii de silex şi cuarţit.
Piese premusteriene (paleolitic vechi final/început paleolitic mijlociu) s-au
descoperit la Ghindăreşti – Punctul La Cariera Veche (aşchii şi lame realizate în
tehnica levallois), Cuza Vodă şi în Peştera La Adam.
Paleoliticul Mijlociu
Musterianul (paleoliticul mijlociu) a fost bine documentat în Dobrogea, dintre
descoperiri cele mai cunoscute fiind cele de la Mamaia-Sat, Cuza Vodă, Castelu,
Peştera La Izvor (Cheia) - aparținând facies-ului musterian tipic și cele de la Saligny-
Făclia, Peştera, Ovidiu atribuite facies-ului musterian denticulat.
Paleoliticul Superior
Aurignacianului – cea mai veche cultură a paleoliticului superior pe teritoriul
Dobrogei – îi aparțin puține descoperiri: Lumina, Cuza Vodă, Peştera La Izvor
(Cheia), Peştera La Adam.
Gravetianul a fost documentat până în prezent în 22 de puncte: Castelu – Terasă
II, Gherghina – La Cariera Veche, Ţibrinu, Tariverde. În Peştera La Adam, în asociaţie
cu faună würmiană şi material litic gravetian, s-a descoperit cea mai veche fosilă
umană din Dobrogea – un mugure dentar de Homo sapiens cu un caracter foarte
arhaic aparţinând unui copil sub 6 ani.

8
 III. EPIPALEOLITICUL ŞI MEZOLITICUL
(10.000 – 6.000 BC)

Epipaleoliticul corespunde sfârşitului glaciaţiunii Würm şi începutul

perioadei Holocen. Datorită încălzirii climei şi topirii calotei glaciare au avut loc
numeroase deplasări de grupuri umane spre nordul Europei, în urmărirea vânatului
de talie mare. Drept urmare, pe fondul cultural general paleolitic, s-au produs noi
mixturi culturale. Totuşi, noile culturi epipaleolitice au păstrat vechile tradiţii
paleolitice. Pe teritoriul României au fost atestate următoarele culturi epipaleolitice:
- cultura aziliano-romanelliană,
- cultura swideriană (de origine epigravettiană),
- cultura tardenoisiană.
Mezoliticul. Chiar dacă cronologic, mezoliticul suprapune etapa finală a
epipaleoliticului, diferenţele culturale între cele au fost semnificative. După Al.
Păunescu, mezoliticul reprezintă „faza finală a unui epipaleolitic care se neolitizează”,
mult mai numeroase fiind elementele pre-neolitice (sedentarizare, culesul plantelor,
comportamentul pre-agricol, domesticirea câinelui), decât cele de tradiţie paleolitică.
Mezoliticul de pe teritoriul României este reprezentat de cultura Cultura Schela
Cladovei – Lepenski Vir (8.000 – 7.000 BP). În zona Porţilor de Fier, pe malul
românesc au fost semnalate opt aşezări, situate pe locuri joase, nisipoase cu suficientă
umiditate, locuiri sezoniere în adăposturi (Cuina Turcului) şi peşteri (Climente).
Complexe de locuire se prezintă sub forma unor colibe, bordeie, construcţii de formă
trapezoidală cu vetre în zona centrală.
Economia a rămas prădalnică, bazată pe pescuit, cules de scoici, vânătoare.
Populaţia reuşise să se adapteze la exploatarea resurselor microzonei. Studiul
arheozoologic pentru materialul faunistic de la Ostrovul Corbului a demonstrat
domesticirea câinelui (Canis familiaris).
Industria litică este bogat reprezentată de piese de cuarţ, cuarţit (depozite
naturale în zonă). Silexul a fost folosit foarte rar. Perfecţionarea tehnicilor de cioplire
şi specializarea vânatului de talie mică în locul celui specific climei rece au dus la
microlitism, cele mai multe piese fiind de câţiva centrimetri, geometrice. Pietre cu
urme de albiere au fost considerate râşniţe primitive.
Industria materialului dur de origine animală cuprinde o varietate mai mare de
unelte – mânere, spatule, plantatoare.
În interiorul locuinţelor, în jurul vetrelor s-au descoperit atât morminte de copii
cât şi de adulţi în poziţie întins pe spate sau chircit; inventarul funerar se rezumă la
unelte. Scheletele au fost presărate cu ocru roşu.
La Lepenski Vir (Serbia) s-au descoperit mai multe niveluri de locuire aparţinând mezoliticului (I
– II) şi neoliticului (III):
- Lepenski Vir I - 86 de structuri de locuire, de formă trapezoidală, cu latura bazei uşor arcuită;
în faţa sau în spatele vetrelor rectangulare solul acoperit cu dale de calcar; în locuinţe morminte;
capete de piatră.
- Lepenski Vir II – 30 de construcţii trapezoidale; capete de piatră mai mari decât în faza
precedentă; sub podele s-au descoperit inhumaţi în poziţie întins pe spate.
- la Vlasac (Serbia) s-au descoperit o aşezare şi o necropolă aparţinând culturii Lepenski Vir;
locuinţe de formă trapezoidală sub podelele locuinţelor morminte de inhumaţie (întins pe spate sau
chircit); “este prezentă, de asemenea, şi incineraţia.”

9
 IV. NEO-ENEOLITICUL
(6200 – 3900 BC)

Neolitizarea Europei
În a doua jumătate a mil VII a.Chr. economia productivă se generalizează
treptat în Grecia şi în regiunea Balcanilor. Elemente care anunţă noua epocă apar
anterior, în prima jumătate a mil VII a.Chr. în nivelurile aceramice din Tesalia
(Argissa Gremnos Magoula, Peşt. Franchthi), Creta (Cnossos), Macedonia (Nea
Nikomedeia). Inovaţiile neoliticului par să fi ajuns în Europa prin filieră egeo-
anatoliană, după cum o dovedesc importurile de materii prime şi tipul antropologic.
Procesul de colonizare a fost lent şi progresiv, sigur posterior neoliticului aceramic
din Anatolia.
Posibilele trasee urmate de comunităţile neolitice au fost pe uscat pentru
complexul ceramicii pictate Starčevo-Criş-Körös (Grecia Continentală – Tesalia –
Macedonia – Valea Moraviei – Valea Marica – Valea Strumei – Valea Vardar) şi
complexul ceramicii liniare (Bazinul Dunării – Europa Centrală, Moldova, Germania,
Ukraina), pe mare pentru complexul ceramicii cardiale (M. Egee – M. Adriatică – SE
Italiei – Sicilia – Sardinia – Spania – Portugalia – N. Africii).
Analizele antropologice efectuate pe schelete provenind din nivelul
preceramic de la Nea Nicomedea (Macedonia) dovedesc prezenţa elementelor
anatoliene.
Triticum dicoccum şi oaia au fost sigur importate din Anatolia, deoarece aceste specii
nu au existat în stare sălbatică în Europa. Nu acelaşi lucru se poate spune despre
suine şi bovine pentru care au existat condiţii de domesticire locală. Neolitizarea
Europei de SE şi Centrale s-a realizat relativ repede până la jumătatea mil VI. a.Chr.
Vasele cele mai vechi, bine arse au pereţii foarte fini şi suprafaţa închisă şi
lustruită, forme simple – semisferice, uneori cu picior inelar – le întâlnim pentru
prima dată în Europa în cadrul culturii Proto-Sesklo.

Trăsături generale ale neo-eneoliticului

Industria litică: au fost folosite tehnici noi precum şlefuirea şi perforarea
pieselor de piatră. Se constată o mai mare varietate de materii prime, "comerţul" cu
obsidian şi marmură la mari distanţe.
Industria materialului dur de origine animală s-a diversificat (os, corn, dentiţie
- colţi de mistreţ, cochilii de Dentalium, Spondylus, Cardium aduse de la mari distanţe;
piese compuse, pentru realizarea cărora s-au folosit mai multe materiale;
Tot în această perioadă se dezvoltă ţesutul, după cum o dovedesc greutăţile de
lut pentru războiul de ţesut (vertical).
În neolitic apar primele piese de cupru (cele mai vechi în neoliticul aceramic
din Anatolia), lucrate la rece prin ciocănire, sub forma podoabelor – mărgele, cercei,
și unelte de dimensiuni mici precum împungătoarele. Ulterior, în eneolitic
/chalcolithic se dezvoltă metalurgia cuprului în Anatolia şi SE Europei, piesele grele
precum topoarele, brățările masive fiind turnate în tipare. Cele mai vechi exploatări
miniere din Europa s-au descoperit Ai Bunar (Bulgaria), Rudna Glava (Serbia).

10
 Ceramica neolitică a fost modelată cu mâna, arsă în gropi simple, decorată
prin diferite tehnici: incizie, excizie, barbotină, aplicaţii în relief, pictură înainte de
ardere, pictură "crudă"(după ardere), incrustaţie cu pastă etc.

Eneolitic (aenus lat. = de cupru) / Chalocolithic (chalkos gr. = aramă, lithos = piatră) /
Epoca Cuprului
Începutul eneoliticului premerge dezvoltarea metalurigiei cuprului, la fel şi
epoca bronzului începe înaintea generalizării armelor din bronz. Eneoliticul a
reprezentat o perioadă de profunde transformări economico-sociale și religioase, mai
mult decât o simplă inovație tehnologică, respectiv dezvoltarea metalurgiei cuprului.
Dintre progresele economice amintim:
- dezvoltarea agriculturii prin apariția brăzdarului primitiv și a canalelor de
irigaţii primitive);
- perfecţionarea meşteşugurilor, olăritul atingând un nivel înalt prin producerea
unei ceramici de lux pictate tricrom (culturile Petrești, Cucuteni) sau cu grafit, aur
(Gumelnița).
Accentuarea diferențelor sociale este reflectată de:
- delimitarea şi organizarea spaţiului locuit în aşezări de lungă durată de tip
tell,
- indicii de ierarhizare socială (diferenţieri de inventar funerar, simboluri de
putere).
După Vl. Dumitrescu, eneoliticul românesc începe în Muntenia cu ultimile
două faze Boian III-IV, în Oltenia cu cultura Vădastra II, în Moldova cu fazele II-III
Precucuteni (eventual şi prima fază deoarece este parţial sincronă cu Boian III), în
Dobrogea ultimele două faze ale culturii Hamangia, în sud-estul Transilvaniei
sfârşitul culturii Precucuteni, respectiv prima jumătate a mil V BC.
Complexul cultural Gumelniţa - Karanovo VI s-a format la nivelul
eneoliticului dezvoltat, după o perioadă de ample transformări materiale şi
spirituale. Evoluţia sa a fost gradată, intensitatea impulsurilor culturale scăzând
treptat dinspre centru – zona Traciei de N. – spre zonele periferice. Din Tracia de
Nord (Bulgaria) metalurgia cuprului s-a răspândit în special pe direcţia nord-est, de-
a lungul ţărmului vest-pontic, ajungând „până la Nipru unde s-au aşezat triburile
tripoliene”. Analizele spectrale efectuate pe piese de cupru descoperite în necropolele
Varna I-II şi Devnia prezintă coeficienţi asemănători cu minereul de cupru
polimetalic de la Ai Bunar. De aceea, considerăm pe deplin motivată ipoteza unui
centru metalurgic eneolitic în spaţiul balcanic.
Formarea marelui complex cultural Gumelniţa - Karanovo VI nu ar fi fost
posibilă fără etapa pregătitoare a eneoliticului timpuriu Boian-Spanţov, Marica IV –
Karanovo V, Poljanica IV, Sava IV, Hamangia IV. Aria de răspândire a cuprins un
spaţiu imens, de la Marea Egee (Dikili Tash) până la poalele Subcarpaţilor de
Curbură. În a doua etapă – Gumelniţa A2 / faza II Karanovo / Varna II – fenomenul
de uniformizare culturală se accentuează. În prezent, tot mai mulţi cercetători
optează pentru includerea culturii Sălcuţa în marele complex al ceramicii grafitate,
alături de Varna, Karanovo VI şi Gumelniţa – fiecare reprezentând aspecte regionale,
cu numeroase elemente comune.

11
 De altfel, fenomenul nu a fost singular – în nord-estul arealului gumelniţean s-
a constituit marele complex cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolje, răspândit din sud-
estul Transilvaniei până la Nipru – cu mai multe aspecte regionale. Complexul
cultural Ariuşd - Cucuteni-Tripolie, una dintre cele mai vechi civilizaţii din Europa,
şi-a primit numele după satul cu acelaşi nume din apropierea Iaşiului, unde în anul
1884 s-au descoperit primele vestigii. Cultura Cucuteni a precedat cu câteva sute de
ani toate aşezările umane din Sumer şi Egiptul Antic. Cultura Cucuteni se întindea
pe o suprafaţă de 350 000 kmp, pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova
şi Ucrainei.

Manifestări artisitice şi religioase în neo-eneolitic

Cultul Zeiței Mamă
Cultul fertilităţii a fost reprezentat îndeosebi de divinităţi feminine, după cum
o dovedesc miile de figurine feminine:
"Aşa cum arată miile de imagini care au supravieţuit pe parcursul îndelungatei istorii a
omenirii, cele mai timpurii faze ale dezvoltării omului au fost influenţate de credinţele legate de
puterea maternă. Se pare că izvorul întregii vieţi a fost imaginat ca o zeiţă care naşte totul din
tenebrele sacre ale pântecului său. Ea era Natura însăşi, dătătoarea dar şi distrugătoarea vieţii, aptă
pentru o perpetuă regenerare în cadrul ciclului etern al morţii şi al renaşterii." (Marja Gimbutas)
Reprezentările feminine apar sub diferite forme:
- modelate din lut, cioplite în piatră sau marmură, tăiate din foiţe de aur sau plăcuţe
de os sub forma unor amulete;
- "zeiţe de piatră" - reprezentări feminine de dimensiuni impresionante, sculptate pe
blocuri de piatră;
- singure sau în compoziţii complexe: mamă şi copil, zeiţa şi acolitul ei (de obicei un
personaj masculin) sau înconjurată de animale - în special taurul;
- tinere fecioare, în stare de graviditate, matroane, femei bătrâne;
- reprezentate realist, sau cu atributele feminine supradimensionate; nu lipseşte nici
tipul schematic, redus aproape la figuri geometrice (sub formă de disc amulete
antropomorfe din aur);
- întregi sau pars pro toto (simboluri feminine: sâni, triunghiuri pubiene, picioare
„calapod”).
Accentuarea atributelor feminine sugerează semnificaţia lor religioasă, strâns
legată de un cult al fertilităţii şi al căminului. Aceste reprezentări le întâlnim în toate
culturile neo-eneolitice, indiferent de spaţiu, diferite fiind doar modalităţile artistice
de reprezentare.
Simbolurile regenerării
Dintre simbolurile regenerării prezente în siturile neo-eneolitice amintim
bucraniile (capete de taur), coarnele fosile sau modelate din lut - Mureybet, Çatal
Hüyük, Parţa, Târpeşti, Tarxien (doi tauri sculptaţi în relief pe blocuri de piatră),
phallus–uri de lut, corn, aur (în culturile Cucuteni, Gumelniţa), ariciul ”zornăitoare”
cu corpul aproape sferic, modelat gol în interior, cu biluțe în cavitate (Gumelniţa).
Sanctuare
Sanctuarul de la Căscioarele (datat în faza Boian-Spanţov, prima ½ a
mileniului V B.C.) rămâne unic prin cele două coloane pictate, goale în interior,

12
asociate cu simbolul Copacul Lumii - axis mundi, definit de Mircea Eliade astfel în
Istoria credințelor și ideilor religioase:
"...locuinţa este considerată imago mundi...Misterul sacralităţii cosmice este simbolizat în
Copacul Lumii. Universul este conceput ca un organism care trebuie reînnoit periodic; cu alte
cuvinte, în fiecare an "Realitatea absolută", întinerirea, imortalitatea sunt accesibile unor
privilegiaţi sub forma unui fruct sau a unui izvor lângă un arbore. Arborele cosmic este
socotit a fi în Centrul Lumii şi uneşte cele trei regiuni cosmice, căci el îşi afundă rădăcinile în
Infern şi vârful său atinge Cerul (...). Cele două coloane (sanctuarului de la Căscioarele)
sunt goale în interior, fapt care denotă că au fost modelate împrejurul unor trunchiuri de
arbori. Simbolismul lui axis mundi asimilează Arborele Cosmic (columna universalis)."
Motivele pictate pe pereţii sanctuarului de la Căscioarele şi pe cele două
coloane - spirale unghiulare - au fost asociate cu simbolurile regenerării.
Sanctuare – miniaturale. Existenţa sactuarelor este demonstrată indirect şi de
modelele miniaturale din ceramică simple sau cu mai multe etaje, precum cele
descoperite la Căscioarele, Turdaş, Târpeşti.
Cultul craniilor
Primele înmormântări de cranii sunt atestate încă din paleolitic; obiceiul
continuă şi în mezolitic - după cum o dovedeşte descoperea de la Erq el-Ahmar
(cultura Natufian) - într-un mormânt colectiv s-au descoperit șase cranii şi un singur
schelet complet. Despre o generalizare a acestei practici se poate vorbi începând cu
neoliticul aceramic (PPNA). În aşezarea de la Jerichon s-au descoperit "depozite" de
cranii. Într-un caz ele "erau dispuse în cerc, privind spre interior", iar în alt caz "formau
trei grupe de câte trei cranii, privind în aceeşi direcţie"..."un al treilea depozit conţinea pe
lângă un schelet de copil alte cranii de copii. Ele s-au descoperit sub o curioasă structură
argiloasă" (C. Kenyon).
În România s-au descoperit cranii depus ritual în numeroase așeyări neo-
eneolitice. De exemplu, într-o locuinţă din aşezarea de la Căscioarele, aparţinând
nivelului Gumelniţa, au fost depuse în apropierea unei vetrei două cranii, aşezate ca
şi cum s-ar privi.
Sacrificii umane. Antropofagie (?)
Descoperirea unor morminte de copii sub podelele locuinţelor încă din
perioada neoliticului aceramic şi continuând până la sfârşitul eneoliticului a ridicat
numeroase semne de întrebare. Cum pot fi interpretate aceste morminte, amenajate
înainte de ridicarea construcţiilor ? Dorinţa mamei de a fi aproape de pruncul
neiniţiat ? În acest caz groapa mormântului ar trebui să fie amenajată după
construirea locuinţei...O analiză atentă a contextului stratigrafic a permis o mai bună
înţelegere a semnificaţiei acestor descoperiri. Copiii erau sacrificaţi, legaţi şi depuşi în
groapa amenajată în zona centrală a viitoarei construcţii – Poduri (cultura Cucuteni),
Hârşova, Borduşani, Căscioarele (Cultura Gumelniţa).
O altă problemă o reprezintă descoperirea unor oase umane în contexte
arheologice puţin obişnuite - în zone de depuneri menajere, în zone de pasaj sau în
şanţuri de apărare; unele prezintă urme de violenţă. De exemplu, în Peştera Devetaki
(Bulgaria) s-au descoperit oase de indivizi tineri cu extremităţile sparte în nivel
neolitic. Pe baza acestor descoperiri s-a încercat să se demonstreze existenţa unor
practici canibalice. În lipsa unor argumente convingătoare, antropofagia rămâne,
însă, doar teorie....
13
 V. PERIOADA DE TRANZIŢIE DE LA NEOLITIC LA EPOCA BROZULUI
3.900 – 3.500 BC

Trăsături generale
Trecerea la epoca bronzului s-a făcut gradual, producându-se două fenomene
culturale majore:
1. pătrunderea comunităților răsăritene de origine indo-europeană (mai multe
valuri succesive);
2. transformarea fondului cultural eneolitic sub influenţe răsăritene şi sudice
(Troia I).
Primele elemente răsăritene au pătruns la sfârșitul eneoliticului, fiind sesizate
arheologic prin culturile Cernavoda I, Decea Mureşului, ceramica Cucuteni"C" și
mormintele tumulare cu sceptre în formă de cap de cal.
Cauzele acestor deplasări au fost multiple. Transformările climatice de la
sfârșitul mil.IV au determinat migrarea spre vest şi sud a comunităţilor răsăritene de
păstori, în căutare de noi păşuni. Direcţia de deplasare nu a fost întâmplătoare, noii
veniți fiind atrași de spre centrele eneolitice înfloritoare din Pen. Balcanică. Teoria
călăreţilor războinici care au distrus vechile aşezări eneolitice este infirmată de
descoperirile arheologice, noii veniţi coabitând la început cu populaţia locală,
împrumutând elemente culturale superioare.
Populaţiile răsăritene
Numite de M. Gimbutas populaţii kurganice (kurgan = mormânt tumular),
după tipul de mormânt frecvent (dar nu general), populaţiile răsăritene au pătruns
în mai multe valuri în SE Europei, determinând treptat modificări în structura etnică
a populaţiilor indigene, în economie, meşteşuguri şi, nu în ultimul rând, în domeniul
religios şi artistic (după M. Gimbutas au fost patru valuri kurganice).
Metalurigia cuprului aproape a fost uitată, aşezările de lungă durată au
încetat. Ceramica de uz comun este inferioară, fiind folosite ca degresant scoici
pisate. Decorul ceramicii se rezumă la simple impresiuni cu şnurul răsucit sau
înfăşurat. Pe baza tipologiei acesteia a fost definit marele complex cultural al ceramicii
şnurate - extins până în zona Dunării Mijlocii, Tracia de Nord - cuprinzând culturile
Cernavoda I, Cernavoda III, Baden, Ezero. Economia a devenit preponderent (dar nu
exclusiv) pastorală.
Ritul funerar al comunităţilor kurganice a fost inhumaţia, în morminte în
groapă simplă, de tip catacombă sau în morminte tumulare. Inventarul acestor
morminte este, în general, sărac; deseori scheletele sunt acoperite cu ocru roşu. În
unele morminte tumulare s-au descoperit sceptre de piatră în formă de capete de cal.
Noile populaţii răsăritene au adus calul şi carul; mobilitatea lor este demonstrată cel
mai bine de complexul cultural Cernavodă III - Boleraz, numit chiar "fenomen
cultural" (P. Roman), datorită implicaţiilor profunde pe care le-a avut în conturarea
marilor familii indo-europene din Europa.

14
 VI. EPOCA BRONZULUI
3500 – 1100 BC

„Poate am putea să concepem începutul bronzului timpuriu, odată cu sfârşitul

eneoliticului. Această concepţie s-ar întemeia pe consideraţia că, noua epocă, deşi oarecum
instabilă la începutul ei, conţine într-însa structura socială şi economică, formele culturii
materiale şi spirituale foarte probabil şi elementele etnice, elemente ce vor caracteriza
dezvoltarea epocii bronzului.”
Alexandru Vulpe

Periodizare, cronologie
De-a lungul vremii au existat mai multe periodizări ale epocii bronzului
aplicate spaţiului românesc. A fost folosită periodizarea lui Paul Reinecke pentru
spaţiul central-european, care împărţea epoca bronzului în patru faze (A, B, C şi D),
pe baza tipologiei obiectelor de bronz.
Datorită numărului relativ mic de piese de bronz din zona carpato-danubiană,
această periodizare s-a dovedit greu de aplicat, cum observa însuşi Ion Nestor, care
pleda pentru o periodizare proprie a epocii bronzului de pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte cronologia absolută, înainte de “revoluţia radiocarbon” se
considera că epoca neolitică se sfârşeşte pe la cca. 1900 a. Chr., apoi urmează o scurtă
“perioadă de tranziţie” de 200 de ani, pentru ca epoca bronzului.
Dintre sistemele cronologice folosite pentru epoca bronzului de la noi, cele
mai folosite au fost cele ale lui Petre Roman şi Alexandru Vulpe. Ambele sisteme
sunt tripartite, în sensul existenţei unei epoci a bronzului timpurii, mijlocii şi târzii,
fiecare dintre acestea cu caracteristici proprii.
După obţinerea pe scară largă a datărilor 14C şi a corectării lor prin metoda
dendrocronologică, datele absolute ale epocii bronzului s-au schimbat radical:
Bronzul timpuriu 3500 - 2200 a.Chr.
Bronzul mijlociu 2200 - 1600/1500 a. Chr.
Bronzul târziu 1600/1500 - 1100 a. Chr.

Trăsături generale ale epocii bronzului

Dacă societatea neo-eneolitică se defineşte prin economie de tip predominant
agrar, cu aşezări stabile, practici funerare specifice şi manifestări religioase bazate pe
un cult al fertilităţii, epoca bronzului se deosebeşte fundamental, caracterizându-se
prin:
- aşezări restrânse;
- economia bazată preoponderent pe creşterea vitelor;
- societate cu structuri de putere şi prestigiu (de exemplu, construcţii funerare
impunătoare sub formă de tumuli);
- ceramică de o totul altă factură în comparaţie cu cea neolitică;
- obiectele de metal - după un scurt recul al metalurgiei cuprului de-a lungul
perioadei de tranziţie, în cadrul “fenomenului” Coţofeni metalurgia ia din nou
amploare. Piesele sunt de altă factură atât în ceea ce priveşte metalul (bronz), cât şi
tipurile de piese;

15
- ritul şi ritualul funerar au fost folosite atât incineraţia, cât şi inhumaţia, ambele cu o
mulţime de subtipuri şi variante, în funcţie de tradiţia grupurilor sociale respective şi
de statutul social al defuncţilor;
- manifestări religioase - preponderenţa cultului solar;
- o altă caracteristică a noii epoci este depunerea de obiecte în pământ, mai ales
bronzuri, dar şi alte tipuri de obiecte. Fenomenul se intensifică către sfârşitul epocii
bronzului pentru a înceta brusc în secolul VIII a. Chr. Cea mai mare parte a
specialiştilor înclină spre o semnificaţie cultică, atribuibilă acestui fenomen.
Depunerile pot fi considerate ofrande sau având funcţie votivă.

BRONZUL TIMPURIU
(3500 – 2200 BC)
Cultura Coţofeni reprezintă prima cultură a epocii bronzului (3300-2600 BC);
a fost atestată în peste 850 de situri din Transilvania, Banat, Oltenia, jumătatea de
vest a Munteniei, NV Bulgariei. Înrudită cu marele complex Baden din Câmpia Tisei,
stepele Ungariei, Transdanubia, Slavonia, Slovacia, Austria (E Alpi) şi Moravia,
apare uneori în literatura de specialitate sub numele de complexul cultural Baden –
Coţofeni.
Cele mai multe aşezări sunt cu un singur nivel de locuire. Ceramica Coţofeni
prezintă forme specifice - boluri, căni cu toartă supraînălţată, amfore, vase de
dimensiuni mari globulare, ulcioare. Decorul se rezumă la incizii, impresiuni, striaţii,
incrustaţie cu pastă albă. Bijuterii: pandantive în formă de „ochelari”. Ritul funerar
practicat de comunităţile Coţofeni a fost atât inhumaţia în morminte plane şi tumuli,
cât şi incineraţia. Cele mai frecvente sunt mormintele în tumuli.

BRONZUL MIJLOCIU
(2200 – 1600 /1500 BC)
Epoca Bronzului Mijlociu cuprinde, conform datelor 14C calibrate, prima
jumatate a mil. II a.Chr. sau, conform cronologiei traditionale, sec. 17-14 a.Chr.
Regiunea Europei de SE și Centrală a cunoscut mai multe transformări
culturale și etnice.
În această perioadă s-au cristalizat entităţi etnoculturale, bine delimitate
geografic şi etno-cultural. Din fondul indo-european s-au desprins etniile: hittiţi,
greci, traci, illiri, neamuri iranice, protoslavi etc. Spaţiul carpato-danubiano-pontic,
alături de jumătatea de nord-est a Balcanilor, era ocupat în principal de comunităţi
prototrace.
Treptat s-a trecut de la aşezări mici, cu un singur nivel de locuire, la forme de
habitat mai stabile, unele chiar fortificate.
Creşterea complexităţii structurilor sociale, dezvoltarea elitelor este reflectată
de creşterea accentuată a numărului de aşezări fortificate şi a tezaurelor compuse din
piese de aur şi argint - simboluri ale puterii sacerdotale şi sociale.
Progrese din domeniul metalurgiei bronzului au fost remarcabile; tiparele de
lut au fost înlocuite cu cele de piatră, pentru obţinerea bronzului de calitate s-a folosit
pe scară largă cositorul, fapt ce demonstrează, indirect, dezvoltarea schimburilor
comerciale cu spații îndepărtate (Marea Baltică).

16
-- Manifestări artistice: ceramica - forme elegante şi ornamente extrem de bogate.
Printre motivele decorative caracteristice bronzului mijlociu un loc aparte îl ocupau
simbolurile solare şi reprezentările de plante. Probabil, un rol ritual au jucat şi carele
votive, figurine de animale şi păsări.
- Culturi: Costişa, Monteoru, Tei, Wietenberg, Otomani, Vatina, Gîrla Mare.

Depozite şi tezaure
În această perioadă începe obiceiul, care se va amplifica în Bronzul Final, de a
depune în pământ, de obicei în afara aşezărilor, piese metalice. Unii cercetători
consideră astfel de depozite drept tezaure ascunse, în timp ce alţii cred că această
practica avea caracter ritual. Depozitul de la Ţufalău era constituit din obiecte de aur:
topoare, o brăţară, inele de lanţ, discuri, mărgele, un glob şi altele, iar cel de la
Pădureni conţinea cca. 20 topoare de cupru. Bronzului Mijlociu îi aparţine şi
tezaurul de la Perşinari (Târgovişte). Aici a fost descoperită, în 1954, o spadă de aur,
urmând ca, în 1962 să mai fie descoperite încă 11 pumnale de aur. Piesele au fost
ascuns înainte de finisaj. Sabia (fragmentul păstrat) nu are nici vârf, nici mâner,
cântărind 1,4 kg, iar pumnalele au între 223 şi 505 g.
Progresele tehnologice înregistrate în perioada Bronzului Mijlociu au fost
favorizate şi de schimburile comerciale cu civilizaţia micenienă.
Culturi reprezentative ale Bronzului Mijlociu: Costişa, Monteoru, Tei,
Wietenberg, Otomani, Vatina, Gîrla Mare.
Cultura Žuto Brdo - Gârla Mare s-a dezvoltat în intervalul 1600-1150 a. Chr. şi
s-a format pe baza ceramicii încrustate transdanubiene, cu elemente din cultura
Vatina şi cu aportul elementelor locale din zonele ocupate ulterior de triburile acestei
culturi. Aceasta cultură s-a dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării. Plastica culturii
Žuto Brdo - Gârla Mare este unică: statuete antropomorfe, cele mai multe personaje
feminine. Într-o locuinţă de la Ostrovul Mare au fost descoperite 12 statuete.
Aproape toate piesele sunt acoperite cu un decor foarte bogat, sugerând detalii de
vestimentatie. Cele mai multe figurine de acest tip s-au descoperit în necropola de
incineraţie de la Cîrna. Reprezentările zoomorfe apar redate vase de mărimi diferite.

Metalurgia bronzului
Având punctul de topire mai scăzut (900 C) decât cuprul, o duritate mai mare,
și fiind mai uşor de turnat în tipare datorită fluidităţii mai mari, bronzul a înlocuit
treptat cuprul. S-au obţinut piese complicate, în tehnica cerii pierdute forme noi:
seceri, topoare cu disc (şi spin), topoare plate, săbii, pumnale, de exemplu sabia de
tip Apa în NV Transilvaniei, rapierele de tip micenian. Reducerea minereului se făcea
chiar în locul de extracţie, metalul obţinut sub forme de bare sau turte fiind pus în
circulaţie. Sub formă de turte, de mărimi asemănătoare, sau sub formă de obiecte
(inele, brăţări, coliere), bronzul circula nu numai ca bare de metal ci servea şi ca
echivalent de schimb şi ca simbol de putere. O funcţie asemănătoare aveau metalele
preţioase, îndeosebi aurul, mai rar argintul. Aurul se extrăgea din Transilvania
(pepite spălate din nisip şi nu din minerit).

17
 Schimburi comerciale
“Drumul chihlimbarului” permitea procurarea cositorului din zona Mării
Baltice şi pătrunderea podoabelor de chihlimbar. În cultura Monteoru, chihlimbarul
a fost exploatat local din Munţii Buzăului dar s-a utilizat şi chihlimbar de import.
Tipuri de topoare şi săbii din culturile Otomani, Wietenberg ajung până în zona
Europei Centrale. Perlele de faianţă, descoperite în morminte aparţinând culturii
Monteoru (Sărata-Monteoru), au fost produse în Egipt, ajunse în spaţiul extracarpatic
prin intermediul civilizaţiei miceniene. Tot din lumea miceniană s-au răspândit
săbiile miceniene (rapiere). Moda decorului spiralic de pe ceramica de tip Kamares
(ceramică de lux minoică și miceniană) se regăseşte în decorul ceramicii din bronzul
balcanic.

BRONZUL TÂRZIU
(1600/1500 - 1100 BC)

În Bronzul Târziu complexul cultural Sabatinovka, a cărui arie a cuprins

teritorii între Marea Azov, s-a extins spre vest până la Dunărea de Jos dând naştere
unui mare complex cultural Noua-Sabatinovka-Coslogeni.
Geneza acestui complex cultural s-a făcut pe fondul cultural anterior
reprezentat de comunităţile Monteoru şi Komarov în Moldova, peste care s-au
suprapus grupurile culturii ceramicii cu multe brâie, venite din stepele nord-pontice.
Elementul estic care a contribuit la geneza complexului cultural Noua-Sabatinovka-
Coslogeni este atribuit unor populaţii iranice (strămoşii cimirienilor, sciţilor,
sarmaţilor) care, în mil. II - I BC au dominat stepele ponto-caspice. Sinteza produsă în
arealul acestui complex cultural între iranici şi populaţia autohtonă - tracă a dus la
formarea unor comunităţi traco-iranice sau traco-cimiriene.
În domeniul metalurgiei se înregistrează progrese remarcabile. Pe scară largă,
pentru obţinerea bronzului de calitate, s-a folosit cositorul. Tiparele de lut au fost
definitiv înlocuite cu cele de piatră (mono sau bivalve), ceea ce a permis turnarea
obiectelor în serie. Ca urmare, a crescut gradul de standardizare a tipurilor de
obiecte turnate în ateliere, acestea deservind teritorii din ce în ce mai mari; simțitor
creşte numărul obiectelor de tradiţie răsăriteană, apar şi se răspândesc tipuri noi de
obiecte, printre care celtul - topor sau, mai rar daltă, cu corpul gol.
Se amplifică practica depunerii obiectelor de bronz - celturi, vârfuri de lance
şi seceri. Ex. depozitele de bronzuri Arcus, Turia (jud. Covasna), Miercurea-Ciuc
(jud. Harghita). Tezaure: diademele de aur de la Galeşu (Poarta Albă, Constanța),
tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul de aur descoperit la Biia, tezaurul de la
Stânceşti (jud. Botoşani).
Cel mai mare tezaur preistoric din România a fost descoperit în localitatea
Hinova (în anul 1980) – într-un vas erau depuse 9639 piese de aur, cântărind 5 kg.
Spre deosebire de majoritatea tezaurelor, descoperite întâmplator, acesta a fost
recuperat în totalitate prin cercetări arheologice în zona castrului roman. Tezaurul a
fost datat la sfârșitul mileniului II BC. Numai o parte dintre piesele descoperite la
Hinova au o formă finită, celelalte aflându-se în diferite stadii de prelucrate: au fost
găsite ghemele de sârmă şi barele de aur, care urmau să fie prelucrate, fapt ce
demonstrează producerea lor locală.
18
 Tezaurul conține: o diademă, 14 brăţări diferite ca model şi greutate, între care
se găsesc trei brăţări masive de bărbaţi, 47 de piese de colier în formă de clopoţei, 45
de piese de colier în forma cerceilor, colier din 576 de perle şi mărgele de forme şi
dimensiuni variate, 92 pandantive, 8765 paiete, 4 inele etc. Una dintre brăţările
bărbăteşti este executată dintr-o bară masivă de aur, răsucită de șase ori şi cântareste
469 de grame. Cea mai mare dintre brăţările bărbăteşti este o brăţără tip manşon
deschisă, lucrată dintr-o foaie lată şi masivă de aur, cu greutatea de 580 gr.,
împodobită cu 10 butoni.

Începând cu sec XIV BC, în zona carpato-balcanică se constată mişcări de

populaţii venite din Europa Centrală – Ungaria – Serbia. Posibil ca aceste pătrunderi
să fi determinat practica depunerii de depozite de bronzuri şi tezaure de aur.
Migrarea unor populaţii din stepele nord-pontice spre vest şi sud-vest a fost pusă în
legătură cu modificările climatice produse la jumătatea mil II BC. Mişcările din Pen.
Balcanică s-au extins şi în Asia Mică, ajungând până în Egipt, izvoarele vorbind
despre migraţia popoarelor mării (Menerptah IV 1224 – 1210 / Ramses III – 1194 BC).
Participarea populaţiilor din spaţiul carpato-pontic la marea migraţie egeeană este
demonstrată de descoperirea a unor fragmente ceramice aparţinând culturii Tei în
Macedonia, a celor de tip Gârla Mare în Grecia, iar în nivelul Troia VIIb2 a ceramicii
Babadag.
La sfârşitul epocii bronzului se produce un amplu proces de uniformizare
culturală, cunoscut şi sub numele de hallstattizare, pe o mare întindere a Europei de
SE , ilustrându-se pentru prima dată arheologic unitatea lumii trace.
Acest fenomen nu se reduce numai la schimbări în aspectul ceramicii. Din
perioadele corespunzătoare fazelor Babadag I - II (sec. XI – IX BC), în Dobrogea s-au
găsit depozite de obiecte (arme şi unelte) de bronz în care sunt prezente în mod
predominant sau exclusiv tipuri de obiecte specific transilvănene. Un alt element nou
îl reprezintă apariţia marilor aşezări fortificate în faza Babadag III (sec. VIII – VII
BC), corespunzătoare perioadei Hallstatt-ului Mijlociu, cultura Babadag evoluează
paralel cu cultura Basarabi din regiunile învecinate.

19
 VII. PRIMA EPOCĂ A FIERULUI – HALLSTATT
(1150 – 450 a.Chr.)

PERIODIZARE
1150 – 850 a.Chr. Hallstatt-ul Timpuriu (Hallstatt A și B)
850 – 650 a.Chr. Hallstatt-ul Mijlociu (Hallstatt C)
650 – 450 a.Chr. Hallstatt-ul Târziu (Hallstatt D)

HALLSTATT-UL TIMPURIU (1150 – 850 a.Chr.)

În prima epocă a fierului, numită Hallstatt, s-au produs largi sinteze culturale
din care s-au cristalizat elementele de bază ale civilizaţiei geto - dace: complexul
ceramicii canelate, negre lustruite (Transilvania, Banat) și complexul ceramicii
imprimate (Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Moldova).
Hallstatt-ul Timpuriu a reprezentat o perioadă de înflorire culturală, după
cum o demonstrează marile cetăţi cu val de pământ, aşezările de lungă durată,
depozitele de bronzuri, tezaurele şi ofrandele funerare foarte bogate (Lăpuş, Susani).
Din această perioadă datează numeroase aşezări deschise şi fortificații (cu
şanţ, val şi palisadă), uneori de mari dimensiuni, situate pe înălţimi şi având rol
strategico-militar, constituind un loc de refugiu pentru locuitorii aşezărilor deschise,
învecinate. Dintre cele mai cunoscute fortificaţii hallstattiene timpurii amintim pe
cele de la Cernat, Bodoc (Hallstatt C), Porumbenii Mari (Hallstatt A-B), Satu Mare
(Bronz D- Hallstatt A) şi Tușnad (Hallstatt A-B).
Principalele ocupații ale comunităților hallstattiene din spațiul carpato-
danubiano-pontic au fost agricultura, păstoritul, exploatarea resurselor naturale
specifice fiecărei zone (sarea, minereurile de cupru și fier). În spațiul intracarpatic s-
au descoperit ateliere de fierărie (Cernat-Vârful Ascuţit), dovadă clară privind
începuturile metalurgiei fierului. Meşteşugul metalurgiei bronzului a apărut în epoca
bronzului, dar apogeul şi perfecţiunea acestei ocupații au fost atinse în Hallstatt-ul
Timpuriu. Practica îngropării pieselor de metal a continuat, dovadă fiind
numeroasele depozite de bronzuri datate în Hallstatt-ul Timpuriu. Dintre acestea cel
mai cunoscut este depozitul de bronzuri de la Uioara de Sus (jud. Alba), unul dintre
cele mai mari din Europa, cuprinzând 5827 piese, turte de bronz, bare de cositor pur
(adus probabil din Boemia/Saxonia) și cântărind 1100 de kg. Tot din Hallstatt-ul
Timpuriu datează depozitele de la Tălişoara, Sâmbăta Nouă, de la Bancu, Delniţa,
Sîncrăieni, Corund, Târgu Secuiesc, Turia, Zagon etc. Prin componenţa lor,
depozitele trădează interferenţe culturale între comunităţile din centrul Transilvaniei
cu cele aflate la est şi sud de Carpaţi.

Complexul ceramicii canelate

În Transilvania, complexul ceramicii canelate cuprinde mai multe grupuri
culturale: cultura Gava – Holihrady, grupurile culturale Lăpuş (Maramureş) și
Susani (Banat, S. Crişanei). Complexul de tip Gava sau Gava-Holigrady s-a format în
regiunea Tisei Superioare pe fond cultural Otomani și s-a răspândit în nord-estul
20
Ungariei, sud-estul Slovaciei, Transilvania, regiunea Transcarpatică şi cea din
preajma Carpaţilo-ucraineni. În Moldova, în Podişul Sucevei acest complex este
reprezentat de grupul Grăniceşti.

Complexul ceramicii imprimate

Complexul meridional cu ceramică imprimată s-a răspândit de o parte și de
alta a Dunării în zona Banatului, Olteniei, Serbiei, ulterior extinzându-se în
Muntenia, Moldova și Dobrogea. Arheologic, acest complex cultural este reprezentat
de mai multe culturi și aspecte culturale regionale. În zona Porțile de Fier – grupul
cultural Insula Banului, caracterizat în special prin ceramică decorată cu impresiuni
și datat în sec X a.Chr, în Moldova de Sud și Centrală - grupul cultural Cozia, înrudit
cu Insula Banului și caracterizat tot prin ceramică decorată cu impresiuni, în
Dobrogea cultura Babadag.

Cultura Babadag a evoluat în zona istro-pontică în perioadele timpurie şi

mijlocie ale epocii hallstattiene: fazele Babadag I-II între sec XI - IX a.Chr. și faza
Babadag III între sec VIII – VII a.Chr. Situl eponim este situat la cca. 2,5 km de oraşul
Babadag, pe malul lacului cu acelaşi nume, respectiv pe promontoriul unei terase
înalte (situat la 23 m faţă de nivelul lacului) şi reprezintă o mare aşezare hallstatiană,
fortificată cu şanţ şi val de pământ (păstrată pe o suprafaţă de cca. 1 ha). Comunități
Babadag au fost atestate arheologic și în afara Dobrogei – în nord-estul Bulgariei și
estul Câmpiei Române până la Mostiştea, în sudul Moldovei. Ceramica din fazele
Babadag I – II prezintă asemănări cu cea din culturile: Insula Banului (zona Porţilor
de Fier), Psenicevo (Bulgaria Centrală şi de S-E), Langos (zona oraşului Varna).
Ceramica este de calitate bună, cu luciu metalic, de culoare neagră-cenuşie sau
cărămizie. Un element comun al celor trei faze ale culturii Babadag îl constituie
ornamentarea cu caneluri a unor vase modelate pastă fină. Vasele caracteristice sunt
cele de forma bitronconică, de dimensiuni mari, străchinile cu marginea arcuită spre
interior, ceştile şi cănile cu una sau două toarte supraînălţate. Trăsătură proprie
vaselor bitronconice este aceea că, datorită modului de ardere, au suprafaţa
exterioară neagră sau neagră-cenuşie,iar cea interioară cărămizie. Unele vase au fost
decorate pe umăr cu patru proeminenţe relativ conice sau de forma unor corniţe sau
câte două proeminenţe mici alăturate.
Grupul cultural Cozia din Moldova Centrală şi Sudică reprezintă o unitate
hallstattiană timpurie, distinctă, dar înrudită cu celelalte culturi, având contacte şi
interferenţe cu cultura Babadag II.
Grupul cultural Saharna-Solonceni din Rep. Moldova (zona cursului Mijlociu
şi a Bazinului Inferior al Răutului) reprezintă o sinteză între faza Babadag II şi grupul
cultural Cozia care a transmis spre NE influenţele Babadag II.
Complexul cultural al ceramicii imprimate a fost legat organic de complexul
hallstattian timpuriu din bazinul Tisei şi Transilvania – cu ceramică canelată. Astfel,
vasele bitronconice cu proeminenţe (goale în interior) ale căror prototipuri apar în
cultura Gava (complexul ceramicii canelate) sunt ulterior caracteristice nu numai
fazei Babadag I ci şi culturilor Insula Banului, Pseničevo şi Langos.

21
 HALLSTATT-UL MIJLOCIU (850 – 650 a.Chr.)

Perioada Hallstatt-ului Mijlociu este reprezentată de complexul cultural

Basarabi şi de faza Babadag III în Dobrogea. Această etapă se caracterizează prin
formarea unei mari unităţi culturale – grupul nord-tracic. Obiceiul depunerilor
rituale sub forma depozitelor de bronzuri sau de alte categorii de piese se răreşte,
pentru a dispărea în sec VIII a.Chr. Apar morminte cu inventar funerar foarte bogat –
arme, podoabe, ceramică – mai ales în SV României. Fierul înlocuieşte cu totul
bronzul în confecţionarea armelor şi în parte şi a pieselor de harnaşament, bronzul
fiind utilizat doar pentru podoabe. Numărul aşezărilor deschise creşte în detrimentul
celor fortificate. Zonele nordice din Transilvania şi Moldova par a fi în mare măsură
depopulate. În Dobrogea, comunităţile Babadag III îşi continuă evoluţia, fără a se
arăta prea receptive la influenţele complexului cultural Basarabi.

Cultura Basarabi (850 – 650 a.Chr.)

Numită după un sat din județul Dolj, cultura Basarabi ilustrează unitatea
culturală a grupului nord-tracic. Reprezentativă pentru Hallstatt-ul Mijlociu din
spațiul carpato-danubian, ea s-a răspândit pe un spațiu imens: S. Transilvaniei, zona
de câmpie din Muntenia şi Oltenia, sudul Moldovei, Banatul, N. Bulgariei, S. Rep.
Moldova, N. Serbiei, Vojvodina, Câmpia Panonică. Aşezările au fost concentrate în
zonele de câmpie, cu locuinţe de suprafaţă, realizate din lemn – “cenuşare” (după
incendiere, aşezările prezintă un strat gros de cenuşă).
Ceramica Basarabi a fost decorată cu motive geometrice realizate prin
imprimare, incizie, incrustaţie cu pastă albă, caneluri pe fond negru lucios.
Dintre piesele de metal descoperite în situri Basarabi amintim: fibule tip
Glasinac, brăţări spiralice, torques-uri de bronz, piese de harnaşament, cuţite de luptă,
curbe, topoare plate sau bipene de fier, car miniatural de bronz cu capete de păsări
acvatice (Bujor – Teleorman). Majoritatea au apărut în morminte şi în depozite, rar în
aşezări.
Comunitățile Basarabi au practicat preponderent incineraţia în morminte
plane şi tumulare.

HALLSTATT-UL TÂRZIU (650 – 450 a.Chr.)

În sec VII a.Chr. se observă modificări majore în cadrul complexului cultural

Basarabi. În timp ce în arealul de sud-vest comunităţile Basarabi şi-au continuat
evoluţia, în Câmpia Română se observă o depopulare, populația de aici migrând spre
zona subcarpatică și dând naștere aici grupului cultural Ferigile - Bârsești. Probabil,
aceste deplasări de populații nord-tracice din zona deschisă de câmpie - stepă în zona
colinară s-a făcut sub presiunea sciţilor care îşi fac apariţia în zonă. Tot acum, în zona
centrală a Transilvaniei au pătruns alte populații alogene - sciţii agatârşi, formând
grupul cultural Ciumbrud.

Grupul cultural Ferigile - Bârseşti

Răspândire: descoperiri de tip Ferigile – Bârsești au fost semnalate în zona
dealurilor subcarpatice din Oltenia şi Muntenia, până în Baz. Buzăului, în zona de
22
curbură a Carpaţilor; în zona deluroasă şi muntoasă a Banatului. Cele mai multe
situri sunt necropole, majoritatea de incineraţie, multe morminte tumulare. Inventare
funerare – arme de fier: topoare cu două tăişuri, vârfuri de săgeată; podoabe – fibule,
saltaleoni, brăţări, mărgele; ceramică.

Grupul cultural Ciumbrud

Documentat mai ales pe baza descoperirilor funerare – morminte de
inhumaţie plane inventare funerare din Transilvania, grupul cultural Ciumbrud a
fost atribuit sciților agatîrși, datat în a II-a ½ a sec VII – până la sfârșitul sec VI a.Chr.
Dintre piesele de inventar funerar specifice acestui grup cultural amintim: pumnale
de tip akinakes, vârfuri de săgeată cu trei muchii, podoabe (inele, fibule, oglinzi de
bronz), ofrande de carne, coloranţi naturali, piese de harnaşament.

Structură etnică
Conform interpretărilor lui Alexandru Vulpe, populaţiile neo-eneoliticului au
reprezentat substratul etno-cultural preindoeuropean, corespunzând rgupului etnic de
„pretraci”. Populaţiile din mileniul al III-lea şi din cea mai mare parte a I ½ a
mileniului al II-lea, respectiv din epoca bronzului au reprezentat etnic marea familie
a „tracilor străvechi” sau prototraci. Locuitorii spaţiului carpato-dunărean de la
sfârşitul Bronzului până în Hallstatt-ul Mijlociu (sec. XIV – VIII a.Chr.) au fost geto-
dacii vechi. Începând din sec VII a.Chr. s-ar putea vorbi de geto-daci în sensul dat de
interpretarea izvoarelor antice: „respectiv de geţii de la Dunărea de Jos, în accepţia cea mai
largă a cuvântului, din secolul al VII-lea, până în secolul I a.Chr. şi de dacii de dinainte de
sfârşitul secolului al II-lea a.Chr., de când datează cele mai vechi menţiuni despre daci.”
Dezvoltând această idee, Al. Vulpe a considerat că „spaţiul carpato-danubiano-
pontic a fost locuit în principal de poporul, care, în ultimii 500 de ani ai istoriei sale ne este
cunoscut sub numele de geţi şi de daci.” Prin contacte şi influenţe reciproce grupuri şi
idiomuri diferite s-au apropiat între ele, ajungându-se să se asemene până la
înrudire. „Cel puţin opt din culturile arheologice ale perioadei mijlocii a Bronzului românesc
(Monteoru, Tei, Verbicioara, Vatina, Periam-Pecica, Otomani, Wietenberg şi Suciu) alcătuiau un
grup de culturi înrudite, având foarte probabil o bază spirituală comună”. Din diversitatea
idiomurilor utilizate de populaţiile reprezentate de aceste culturi „se va fi impus,
datorită necesităţii create de contactele tot mai frecvente dintre triburi” o limbă unică – ca
lingua franca – fenomen imaginat şi pentru geneza limbii geto-dace.
În multe părţi ale României, Bulgariei şi Serbiei există dovezi ale unei legături
culturale între Bronzul Târziu şi Hallstatt-ul Timpuriu. În aceste împrejurări prind
contur, cu aproximaţie, ariile tracilor de sud şi ale tracilor de nord, creându-se
premisele genezei civilizaţiei geto-dace, un proces continuu, de lungă durată.
Contribuția fondului cultural anterior în procesul de geneză a Hallstatt-ului este
ilustrată şi de metalurgia bronzului care cunoaşte acum cea mai mare dezvoltare,
paralel cu adoptarea noii metalurgii a fierului.
În Hallstatt au avut loc și numeroase deplasări de populații, reprezentate de
culturi specifice şi care, uneori, au influenţat evoluţia grupurilor culturale locale.
Pătrunderile diferitelor populaţii au fost mai frecvente şi mai intense în zonele de
numite „porţi demografice”: ”poarta ponto-dunăreană” – în zonă de stepă
dobrogeană, ”poarta someşeană” denumită şi „Silvania” – în zonă de păduri şi
23
”poarta bănăţeană” – în zonă montană. Aceste „porţi” nu au fost deschise de-a
lungul secolelor doar lumii barbare, ci şi lumii civilizate: egeo – mediteraneene
(inclusiv miceniene), greco-elenistice, romane, iar mai târziu bizantine. Prin oraşele
pontice şi prin Dobrogea s-au răspândit civilizaţia şi cultura greco-elenistică, romană,
bizantină, iar „Poarta bănăţeană” a reprezentat una dintre principalele punţi de
legătură cu lumea romană. La sfârşitul epocii Bronzului, comunităţile câmpurilor de
urne (practicau incineraţia în urnă) au înaintat din Europa Centrală spre estul
Ungariei şi al Serbiei, influenţând şi regiunile vestice şi sud-vestice ale României, fără
a disloca comunităţile culturilor Otomani, Periam şi Pecica. Comunitățile târzii
Verbicioara au fost împinse în nordul Olteniei şi în vestul Munteniei, iar populaţiile
pătrunse dinspre stepele nord-pontice au fost asimilate de cele ale culturilor
Monteoru, Costişa şi Wietenberg, dând naştere marelui complex cultural Noua-
Sabatinovka-Coslogeni.

24
 VIII. COLONIZAREA GREACĂ

Fenomenul de „roire” greacă, petrecut la sfârşitul Halstatt-ului C, a repetat, la

o scară mai mare, o mişcare mai veche de colonizare din perioada Brozului Târziu
(sec XIV – XIII a.Chr) care a dus la difuzarea civilizaţiei miceniene pe coastele de est
ale Mării Egee, Siriei, în Cipru, SE Italiei şi Sicilia.
Către mijlocul sec VII a.Chr. a început colonizarea Pontului Euxin. Cele mai
vechi menţiuni literare despre Pont s-au păstrat în Odiseea (sec VIII a.Chr.), respectiv
referiri la Istros şi Borysthenes (Nipru, la vărsarea căruia s-a întemeiat colonia Olbia).
Etapele colonizării:
1. expediţii maritime de recunoaştere;
2. întemeiere de factorii comerciale de tip emporion;
3. întemeierea coloniilor sub formă de polis, după modelul metropolei „mamă”;
4. întemeierea chorei – teritorul rural din jurul polis-ului, controlat de comunitatea
de greci din polis şi locuit în mare parte de populaţia indigenă.
Ipoteze privind modalitatea de întemeiere a noilor colonii:
1. legenda „bunului sălbatic” – acorduri matrimoniale între coloniştii greci şi geţii
indigeni;
2. calea „eroică” – cucerirea teritoriului viitorului polis prin forţa armelor;
3. calea paşnică - prin tratative şi acorduri comerciale care reglementau
schimburile între indigeni – colonişti.
Colonizarea milesienă a avut un caracter paşnic, iniţial grecii nu se grăbeau să
ridice fortificaţii. Olbia a fost fortificată după invazia sciţilor din sec V a.Chr.
Coloniile megariene au avut, de la început, fortificaţii care cuprindeau şi teritoriul
rural din jur (Chersones, Callatis).
Miletul, colonie de origine ioniană, era considerat în antichitate oraşul care a
întemeiat cele mai multe colonii în Pontul Euxin (90 sau 75 de colonii) printr-o vastă
mişcare desfăşurată pe o durată mai lungă de un secol, proces la care au fost asociate
alte polis-uri din Asia Mică – Phoceea, Teos, Samos.
Până la invazia persană, Miletul a cunoscut o perioadă de înflorire economică
şi culturală deosebită, fiind cel mai înflorit polis de pe coasta microasiatică. Aici au
apărut şi primii filosofi greci – Thales, Anaximandros, Anaximenes, Anaxagoras.
Mişcarea de colonizare a fost coordonată de aristocraţia milesiană, tinere polis-uri
copiind organizarea gentilică a oraşului „mamă”.
Ocupaţia persană în Asia Mică (540 a.Chr) a slăbit puterea Miletului fapt ce a
făcut posibilă pătrunderea în Pontul Euxin a unei alte metropole - Megara, colonie
doriană din zona Greciei Peninsulare.

HISTRIA
Cea mai veche colonie întemeiată pe coasta vest-pontică a fost Histria 657 /656
a.Chr. – conform informaţiei păstrate de la Eusebius, de tradiţie ioniană, fiind o
colonie a Miletului. Întemeiată pe un promontoriu al unui mare golf marin – azi L.
Sinoe - Histria s-a bucurat de o poziţie strategică deosebită, situată între lumea getică,
cea scitică şi noii veniţi - greci. Decăderea polis-ului s-a produs după mai mult secole,
după înnisiparea golfului în perioadă elenistică, fapt de care va profita Tomisul.
25
 De la Pseudoskimnos aflăm că întemeierea Histriei ar fi coincis cu momentul
invaziei sciţilor în Asia Mică între 631 – 624 a.Chr., iar Eusebius plasează data
întemeierii în 657 a.Chr.
Dintre cele mai vechi descoperiri arheologice de la Histria amintim:
- ceramică arhaică microasiatică, datată în a doua jumătate a sec VII a.Chr.;
- vase microasiatice decorate în stil Fikellura şi Clazomene şi vase attice datate
între ½ sec VII a.Chr. - sec VI a.Chr.
- ceramică de lux pictată cu firnis în stilul figurilor negre (550 – 525 a.Chr) şi
figurilor roşii (525 – 490 a.Chr.)
În interiorul Dobrogei, la Tariverdi (sec VI a.Chr.) şi Barboşi (sec V a.Chr.) a
fost semnalată prezenţa unor importurilor greceşti iar la Smyrna s-a descoperit un
fragment de vas cu numele ISTROKLES, datat la ½ sec VII a.Chr.
Întemeierea şi dezvoltarea Histriei au fost condiţionate, încă de la început, de
raporturile cu populaţia băştinaşă. Schimburile comerciale dintre coloniştii greci şi
populaţia indigenă asigurau noului polis condiţii prielnice de dezvoltare economică.
Alegerea însăşi a locului unei aşezări greceşti nu era atât de mult în legătură cu
condiţiile mediului geografic, deşi ele nu puteau fi străine de această alegere, cât de
condiţiile economice şi sociale ale mediului autohton. Coloniştii veniţi pe litoralul
pontic nu puteau să se stabilească în regiuni izolate, ci dimpotrivă în regiuni
populate şi cu necesităţi de schimb, care făceau posibilă dezvoltarea acestor raporturi
comerciale.
Începând din sec. VI a.Chr. Histria devine cel mai important polis de pe
ţărmurile de vest şi nord – vest ale Pontului Euxin, cunoscând schimburi comerciale
ample, având relaţii cu alte centre comerciale şi întreţinând raporturi continue cu
autohtonii, pe fondul unui spor demografic ce a implicat transformări spectaculoase
în cetate şi în teritoriul rural (chora).
Amenajată de la sf. sec. VII până în sec. VI a .Chr., aşezarea de pe platou s-a
transformat treptat într-un cartier economic, foarte bine populat - agora. Cele mai
vechi descoperiri din cetate se concentrează în sectorul X – zona sacră unde au apărut
ruinele unor temple datând din a doua ½ a sec VI a.Chr., dedicate divinităţilor Zeus,
Afrodita şi Apollon Ietros = Vindecătorul (diviniatea protectoare a polis-ului). În zona
golfului, la sud de cetate, se afla portul, iar la NV necropola tumulară.
Chora Histriei ajungea spre nord până la Delta Dunării (aprox 22 km faţă de cetate),
iar spre sud până la Valea Casimcei. În zona litoralului existau puncte fortificate la
Vadu, Sinoe, Capu Dolojman.
Pe seama Histriei se pune înfiinţarea unor colonii ca Niconium, identificat în
prezent cu importanta aşezare din teritoriul locuit de roxolani la gurile limanului
Nistrului, şi acel “Istrianon Limen”, situat se pare, ceva mai spre nord în apropiere de
Olbia.
În jur de 500 a.Chr., după retragerea lui Darius a urmat un mare raid scitic,
Histria şi Olbia fiind atacate. Pacificarea s-a realizat prin căsătoria căpăteniei sciţilor
Ariapeithes cu o histriană.
Monede histriene
Producerea probabilă a vârfurilor de săgeţi premonetare de către grecii din
Histria şi din alte centre milesiene pare necesară pentru a înlesnirea comerţului,
simplificarea schimbului propriu-zis şi atragerea localnicilor într-un proces economic
26
ce i-a influenţat din mai multe puncte de vedere, devenind o componentă socială
semnificativă a coloniilor vest şi nord-vest pontice.
Vârfurile de săgeţi premonetare sunt, probabil, creaţii greceşti fiind doar o
etapă evoluată a tacticii paşnice, de apropiere de comunităţile locale pentru obţinerea
de beneficii economice şi comerciale, dorite încă de la întemeiere, mulţi factori
facilitând stabilirea unui climat de înţelegere. Multe din vârfurile de săgeţi
premonetare descoperite până acum apar în aşezări greco-autohtone sau oraşe
greceşti în primul nivel de locuire, (de obicei în bordeie) sau următoarele niveluri,
datate în primul caz în a doua jumătate a sec. VI a. Chr.
Drept urmare a dezvoltării sale economice şi social-politice, ca şi înmulţirii şi
diversificării schimburilor, Histria va trece, începând cu secolul V a. Chr., la emiterea
de monede proprii. Cele dintâi monede bătute în atelierele histriene sunt piese de
argint, ele apar aproape concomitent cu cele din Apollonia şi Mesembria la sf. sec. V
a. Chr. Pe revers au reprezentate două capete umane alăturate, unul fiind întotdeauna
inversat, iar pe avers, emblema oraşului, vulturul pe delfin spre stânga, şi legenda,
ISTR sau ISTRI, totul încadrat într-un pătrat inclus. Unele dintre aceste prime
exemplare, cele mai vechi, au formă ovală.
În cea de a doua grupă sunt incluse emisiunile monetare, socotite cândva ca o
subgrupă a celor dintâi, al căror stil este vădit mai evoluat, cu elemente de detaliu
care dau mai multă expresie reprezentărilor. Astfel, capetele umane de pe avers apar
modificate, cu părul vîlvoi şi faţa cu o mai accentuată expresivitate şi tendinţă spre
realism. Pe revers, vulturul are o poziţie mai puţin statică, penajul cu detalii de stil,
iar legenda ISTRI. Emblema de pe revers este redată şi aici într-un pătrat inclus, dar
foarte puţin adâncit, uneori abia vizibil, cu o suprafaţă mai mare. Forma pastilelor
monetare este uşor ovală, neregulată. Greutatea osciliază în principal între 6 şi 7,50 g.
rareori coborând şi sub această limită. Ele sunt o continuare directă şi statistică a
celor dintâi emisiuni şi pot fi datate în ultimul sfert al sec. V şi primele două decenii
de sec. IV a. Chr.
Grupa a treia şi ultima, care este o continuare a seriilor precedente, cu aceleaşi
reprezentări, se caracterizeză prin dispariţia pătratului inclus şi prin noul stil specific
epocii clasice, cele două capete umane de pe avers, întotdeauna unul fiind inversat,
au o înfăţişare unor tineri, adesea chiar cu trăsături de adolescenţi, spre deosebirile
de emisiunile din prima grupă unde acestea redau chipuri de vârstnici, şi chiar de
cele din grupa a doua, unde aceleaşi chipuri apar uşor întinerite. Totul este redat aici
în manieră clasică, realist şi cu fineţe artistică, cu părul ondulat sau buclat, adesea cu
cărare la mijloc. Pe revers, vulturul apare cu mai multe amănunte de stil, delfinul
capătă şi el trăsături mai fin conturate, iar legenda este redată sub forma de ISTRIN
şi, doar cu totul sporadic, sub acela de ISTRI. Grupa aceasta, cea mai cuprinzătoare,
fiind reprezentată printr-un însemnat număr de tezaure şi descoperiri izolate, ar
urma să fie datată începând de la aproximativ 380 şi până către sf. sec. IV a. Chr.
Greutăţile monedelor din această grupă variază foarte mult între 7 şi 4 g.
O primă arie de circulaţie a emisiunilor de argint histriene se situează în
zonele din vecinătatea oraşului, respectiv în tot cuprinsul actualului teritoriu
dobrogean, unde s-au făcut peste 30 de asemenea descoperiri la: Constanţa, Ion
Corvin, Dăieni, Măcin, Tulcea, Sinoe, Enisala şi Murighiol. Celelalte sunt descoperiri
izolate şi provin de la: Adîncata, Canlia, Păcuiul lui Soare etc.
27
 La scurt timp, dacă nu chiar în acelaşi timp cu începutul procesului de batere a
monedelor de argint, Histria emite şi piese din bronz. Primele emisiuni de bronz sunt
modele care au pe avers o roată cu patru spiţe reprezentând, după unele opinii
simbolul solar, iar pe revers legenda IST. Cu excepţia a două piese, toate celelalte
sunt monede turnate, din care cauză multe exemplare păstrează câte un mic pendul,
rămas de la orificiul de scurgere a metalului în tipar.
În teritoriul locuit de roxolani (Limanul Nistrului) s-au descoperit peste 200
monede cu roata, datate cronologic la mijlocul sec.V – mij. sec. IV a. Chr. fiind cele
mai vechi monede de bronz histriene. Pe teriroriul Dobrogei s-au descoperit monede
de acest tip la Istria-Sat, Sinoe, Adamclisi, Satu-Nou-Canlia, Izvoarele, Capidava şi
Tîrguşor, Sarichioi.

TOMIS
Alături de Histria, Tomisul apare în procesul colonizării greceşti din Pontul
Stâng, din secolele VII-VI a. Chr., alături de alte colonii ioniene (întemeiate de Milet).
În drum spre Histria - promontoriul tomitan constituia o escală inevitabilă pentru
navigatori. Izvoarele literare (Strabon, Pomponius Mela, Ptolemeu, Arrian, Tabula
Peutingeriana, Itinerarium Antonini etc.) îi stabilesc locul în Pontul Stâng, între
Histria şi Callatis. Denumirea aşezării variază în greacă Tomis sau Tomeus iar în
latină, Tomi sau Tomis. Mult mai rar apar şi forme ca: Tomeoi (Pseudo Skymnos),
Tomoe, (Pomponius Mela), Tomos (Plinius cel Batrân) Tomous-Tomoi (Apollodori
Bibliotheca), Tomea (Scutum Durae Europi) Tomeas, Tomeis (Arrian). Monedele au
înscrise şi ele forme diferite -Tomi, Tomeos, Tomos, Tomeon. Pe monedele autonome
forma frecventă a fost Tomi.
În documentele epigrafice toponimul este constant Tomis. Toponimul a
ocazionat căutarea unor etimologii legate de uciderea lui Absyrtos, la Ovidiu
(Tristia) şi într-un compendiu de mitologie de sec. III p. Chr., cunoscut ca Biblioteca
lui Apollodor. Ambele surse apropie numele aşezării de substantivele greceşti tomos
= tăietură, bucată şi tomeus = cuţit, lamă. Nu lipsesc nici credinţele într-un “erou
fondator” sau “eroină fondatoare”, primul recunoscut pe monedele locale, iar ultima
variantă întâlnită la un scriitor de sec. VI p. Chr. – Iordanes, care vrea să explice,
probabil, prezenţa sciţilor în sec. IV a. Chr. în Dobrogea: după Iordanes (Getica, 62),
regina acestora, Tomyris, a zidit pe ţarmul moesic al Pontului oraşul Tomis, cruia i-a
dat numele său.
Dincolo de aceste etimologii populare reţinem notaţia lui Ovidiu după care
numele acestui loc este mai vechi decât aşezarea cetăţii (Tristia). Poate pornind de
aici unii cercetători se pronunţă pentru o etimologie tracă şi recunosc în forma Tomi o
mai veche rădăcină indo-europeană tum = umflătură, legată de aspectul geografic al
locului.

În izvoarele scrise din sec. VI p. Chr. (Hierocles, Procopius din Caesareea), paralel cu
vechiul toponim Tomis apare unul nou, Constantiana. În sec. XI-XII, Georgios Kedrenos şi
Zonaras, referindu-se la revenirea autorităţii bizantine în cetăţile de la nord de Dunăre,
menţionează Constanteia, de unde vin soli la împăratul Ioan Tzimiskes. În hărţile nautice
italiene din sec. XIV-XVI apare forma Constanza. În perioadă otomană, denumirea adaptată

28
Kiustenge nu o înlătură pe cea veche, Constanza. În sfârsit, administraţia românească
instaurată după 1878, consacră definitiv forma Constanţa.
Revenind la toponimiile mai vechi -Tomis şi Constantiana, concomitenţa folosirii lor în
aceleaşi izvoare lasă loc la interpretări: o cetate Constantiana sau Constantia ar fi existat în
apropiere de Tomis, ceea ce ar fi favorizat substituirea de nume; sau ambele nume Tomis şi
Constantiana ar fi fost purtate simultan în sec. IV p. Chr. de unul şi acelaşi oraş. Ulterior,
vechiul nume ar fi dispărut din uz, rămânând doar forma Constantiana. O problemă ar fi şi
eventuala derivare din Constantiana a numelui Constantia: se admite în general că formele
Constantia şi apoi Constanţa ar fi prescurtarea celei arhaice.
O inscripţie funerară din sec. V-VI p. Chr. găsită chiar la Constanţa menţionează
expres originea defunctului din Constantiana. Inscripţia aduce confirmarea epigrafică doar a
toponimului Constantiana, dar nu rezolvă problema identităţii sau distincţiei celor două
toponimii. Operându-se o demarcaţie pe harta actualului oraş între zona peninsulară şi zona
continentală s-a propus că prima denumire desemnează mai vechiul Tomis, iar a doua s-ar
referi la Constantiana / Constantia. Tocmai evoluţia acestei zone continentale a oraşului a
impus noul nume care, prin extindere, se aplica întregului areal, înlocuind vechea denumire.
Momentul când numele Tomis a ieşit din uz este fixat în a doua jumătate a sec. VII p. Chr.
Numele Constantiana / Constantia s-ar datora unuia din personajele dinastiei constantiniene,
fie că este vorba de Constantius II, cunoscut că a determinat o intensă activitate constructivă
în Scythia Minor, fie de fiica acestuia, Flavia Maxima Constantia, sanctificată de biserica
ortodoxă. Identificarea vechiului oraş cu Constanţa actuală s-a petrecut relativ târziu, în sec.
XIX, după ce fuseseră avansate diferite ipoteze, pentru un areal care includea Kiev,
Ovidiopol, Capul Midia, Tomiswar, Tuzla, Mangalia, Varna etc., şi cel mai apropiat, cartierul
Anadolchioi al Constanţei moderne.

Problemele legate de data întemeierii şi originea coloniei Tomis trebuiesc

tratate împreună. Din păcate, izvoarele literare nu ne dau nici o informaţie referitoare
la momentul întemeierii. S-a considerat că Tomisul a fost creat odată cu primele
colonii milesiene din Pontul Euxin sau curând după aceea (cel mai târziu la
începutul sec. VI a. Chr.). S-a emis şi ipoteza, după noi cea mai verosimilă, a
emigrării unui grup de colonişti din Milet şi fixării sale pe promontoriul tomitan în
intervalul 549-494 a. Chr. Istoriografia de dată recentă se opreşte tot la sec. VI a. Chr.,
dar nu mai târziu de al doilea sfert al secolului. O raportare cronologică la coloniile
apropiate are în vedere anterioritatea indiscutabilă a Histriei. Pentru Tomis şi Callatis
opiniile se împart între acceptarea priorităţii primei aşezări – la R. Vulpe aducând ca
argument situaţia topografică şi activitatea colonizatoare a Miletului ia sfârsit în
prima jumătate a sec. VI a. Chr. După 546 a.Chr. Miletul nu mai putea avea colonii,
iar cel mai nou oraş milesian din Pontul Stâng a fost Odessos (cca. 570 a.Chr.).
Originea Tomisului: “întemeind Histria, milesienii trebuiau să se asigure de toate staţiunile
principale şi de drumul de acces spre Histria şi de promontoriul tomitan.” Originea
milesiană a coloniei a fost multă vreme necontestată. Ea a fost afirmată de Demetrios
din Callatis, preluat de Pseudo-Skymnos: “Oraşul Tomis a fost o colonie a milesienilor”
şi mai târziu de Ovidiu (Tristia, I şi III). Arrian dă o referire mai generală, notând
doar originea greacă a primilor colonişti. Prima menţiune scrisă despre Tomis apare
însă la Memnon şi se referă la un eveniment de la mijlocul sec. III a. Chr.“războiul
pentru emporion-ul Tomis”. Data târzie a unei menţiuni literare şi utilizarea specială a
termenului de emporion pe lângă Tomis, a făcut posibilă şi altă opinie: Tomis ar fi fost
o colonie creată nu direct de milesieni, ci de Histria. Primii colonişti milesieni stabiliţi
29
la Tomis ar fi venit prin intermediul Histriei, cândva în prima jumătate a sec. VI a.
Chr.; Tomisul ar fi fost folosit ca punct principal de sprijin în extinderea intereselor
comerciale ale Histriei de-a lungul litoralului de vest al Mării Negre, în direcţia
sudică.
Susţinătorii acestei opinii caută argumente în descoperiri similare – în special de piese
cu valori premonetare şi monede histriene cu roata – în aşezări din teritoriul histrian şi la
Tomis. Totodată, nu identifică un partener local de schimb pentru relaţiile pe care noua
aşezare trebuia să le stabilească cu populaţia din jur. Ori tocmai prezenţa acestor piese
premonetare şi monetare şi a unei cantităţi apreciabile de ceramică locală lucrată cu mâna
pledează, în opinia noastră, pentru prezenţa chiar aici a partenerilor de schimb. De altfel,
Tomisul, nici prin situaţie şi nici prin evoluţia ulterioară, nu poate fi comparat cu aşezările
create de Histria în teritoriu (incluzând aici şi aşezarea Nikonion/Roxolani). Apreciind că
“Histria a jucat un rol esenţial în istoria de început a oraşului Tomis, controlând întreaga viaţă
economică şi a acestuia”, este anulată recunoaşterea vreunei forme de autonomie.
Pe de altă parte, chiar dacă provin dintr-o perioadă mai târzie, elementele care
pledează pentru creaţie direct milesiană sunt prea numeroase pentru a le pune, toate, pe
seama Histriei : dialectul inscripţiilor, atestarea triburilor ioniene, instituţiile, cultele,
antroponimia.
După 260 a.Chr., în urma conflictelor dintre Bizantion şi Callatis, Tomisul a
profitat de decăderea celorlalte colonii vest-pontice şi a cunoscut o dezvoltare
economică după cum o demonstrează primele emisiuni monetare de bronz ale cetăţii
având pe revers legenda TOMI.
În vremea lui Mithridates al VI lea Eupator, Tomisul a emis şi stateri de aur.
După expediţia lui T. Varro Lucullus (72/71 a.Chr.), a intrat timp de un deceniu sub
influenţă romană. În iarna 62/61 a.Chr. Tomis a participat, alături de celelalte colonii
vest-pontice, la răscoala împotriva guvernatorului Caius Antonius Hybrida. Între 55-
48 a.Chr., Burebista îşi extinde autoritatea asupra cetăţilor vest-pontice de la Olbia
până la Apollonia, prin urmare şi asupra Tomisului. În urma expediţiei romane
conduse de Crassus (29/28 a.Chr), teritoriul Dobrogei a intrat, pentru un timp, sub
controlul regilor odrisi, clientelari Romei.

CALLATIS
Callatis a fost colonie doriană, întemeiată de Heracleea Pontica, la rândul ei
fondată de Megara. Data întemeierii nu este cunoscută, singurele indicii privind
începuturile ei fiind de ordin arheologic. Săpăturile arheologice au evidenţiat un
nivel de locuire timpuriu, datat nu mai devreme de sec IV a.Chr. Deoarece Plinus cel
Bătrân menţionează că oraşul s-a numit la început Cerbatis (Acervetis) s-a presupus
că acest toponim tracic a fost preluat de la o aşezare indigenă care a existat în zonă şi
că râul care se vărsa în mare în imediata apropiere se numea Cerbes / Cerbos.
În sec I a.Chr., geograful Pseudo-Scymnos nota că cetatea Callatidei ar fi fost
întemeiată „de locuitori din Heracleea Pontică, la porunca unui oracol (probabil din
Delphi), pe vremea când Aymntas a preluat domnia peste macedoneni.”Dacă aluzia
priveşte pe Amyntas I, care a domnit între 540 – 498 a.Chr., concluzia ar fi că data
fundării coloniei ar fi sf sec VI a.Chr. Având în vedere că descoperirile cele mai vechi
datează din sec IV a.Chr., cei mai mulţi consideră că este vorba de Amyntas III (390 –
373 a.Chr.). Întemeierul mitic al cetăţii era considerat Heracles.

30
 Atât timp cât regatul odrisilor „percepea tribut din toate oraşele pe care le
stăpânea”, cetatea Callatis a fost şi ea obligată să recunoască autoritatea acestora, iar
după înfrângerea lor de către Filip II (341 a.Chr.) a făcut parte din Regatul
Macedonean.
În 313 a.Chr. cetatea a alungat garnizoana macedoneană declanşând revolta
coloniile vest-pontice (Histria, Odessos). Dar regele Lysimachos a reuşit imediat să
supună coloniile Histria şi Odessos, să-i înfrângă pe aliaţii grecilor - sciţi şi traci.
Cetatea Callatis a fost singura care a rezistat unui lung asediu, posibil în 311 a.Chr.
Între 310 – 309 a.Chr., cetatea era din nou revoltată şi asediată, foametea determinând
refugierea a 1000 de callatieni în Regatul Bosporan, pentru ca în final să fie supusă de
macedoneni, cel mai târziu în 302 a.Chr. După moartea lui Lysimachos (281 a.Chr.),
Callatis își va redobândi independența.
În plin avânt economic, Callatis a încercat să impună un monopol asupra
Tomisului, pe atunci un mic port (emporion), dar cetatea Byzantion, lezată în
propriile interese comerciale, i-a declarat război în 262 a.Chr. Callatis s-a aliat cu
Histria, a cerut zadarnic ajutor metropolei mamă - Heracleea Pontică. Suferind mari
pagube, în cele din urmă cetatea Callatidei este obligată să ceară pace.
Către sfârşitul sec III a.Chr., Callatis apare integrată în Scythia, printre „oraşele
greceşti de sub oblăduirea regelui Rhemaxos” căruia, ca şi Histria, îi plătea tribut anual
(phoros) în schimbul protecţiei politico-militare (coloniile greceşti erau ameninţate de
atacurile tracilor conduşi de Zoltes).
Izvoarele numismatice, dar şi cele epigrafice, arheologice şi literare (Pseudo –
Scymnos, Ovidiu, Strabon, Plinius cel Bătrân) atestă din jurul anului 200 a.Chr. până
în sec. I p.Chr., în special în zona dintre Callatis şi Odessos, prezenţa unor enclave de
sciţi care aveau să fie asimilţi ulterior de populaţia autohtonă. În sec III – II a.Chr,
aceşti sciţi dispuneau de fortificaţii proprii şi erau conduşi de regi, numele unora
păstrându-se pe monede de argint şi bronz: Ailios, Sariakes, Tanusa, Akrosas,
Charaspes, Kanites. Este de presupus că cetatea Callatidei a stabilit cu aceşti regi
sciţi raporturi de dependenţă, similare celor avute cu Rhemaxos, asigurându-şi, prin
plata unui tribut anual, securitatea cetăţenilor. Instabilitatea politică foarte
pronunţată din timpul războaielor dintre Mithridates al VI-lea şi romani a dus la
declinul treptat al cetăţii (sec I a.Chr.)
În timpul lui Augustus, Callatis devine civitas foederata, păstrându-şi
autonomia internă, posesiunea asupra teritoriului rural, era scutită de garnizoană
romană şi de tribut. Această reuşită politico-juridică a fost echivalentă simbolic cu o
nouă întemeiere a oraşului. Ariston, cel care a negociat în numele callatienilor, a fost
răsplătit cu titlul onorific de „întemeietor pentru a doua oară a cetăţii”.

31
 IX. CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR LA ÎNCEPUTUL PERIOADEI LA TÈNE
(sec V – II a.Chr.)

Geţii şi dacii în izvoarele antice

Ţinuturile de la Dunărea de Jos şi populaţiile care trăiau în preajmă au fost
amintite relativ frecvent în izvoarele greceşti. Pentru lumea greacă, numele geţilor a
devenit cunoscut probabil odată cu colonizarea greacă în Marea Neagră (mijlocul sec.
VII – sec. VI a.Chr.), el devenind un concept familiar prin care se defineau populaţiile
de pe ambele maluri ale Dunării Inferioare şi din hinterlandul coloniilor greceşti,
delimitate astfel de zona populaţiilor „scitice”.
După informaţiile despre traci ori despre fluviul Istros pe care le întânim la
Homer, Hesiod ori la alţi scriitori, se poate aprecia că primele triburi traco-getice au
fost înregistrate de Hecateu. El aminteşte de crobizi, aşezaţi în apropiere de Odessos
(Varna), până spre Dionysopolis (Balcic). Consideraţi de mulţi cercetători drept un
trib getic, lor li s-au atribuit, cu prudenţă, descoperirile de la Dobrina şi Ravna, de
lângă Varna. Trizii, menţionaţi tot de Hecateu, sunt socotiţi de cei mai mulţi
cercetători drept un trib getic din sudul Dobrogei, în apropiere de Callatis.
Sofocle (Triptolem) aminteşte de „Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte
peste geţi”, fără să ni se dezvăluie, însă, dacă este vorba de triburile getice de la sud de
Dunăre (mai probabil), ori şi de cele nord-dunărene.
Hellanikos (Obiceiuri barbare, Fr. 73) vorbeşte despre „Zalmoxis ... care a arătat
geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase”. Cu toate că indicaţiile lui nu sunt întru-totul
precise, se pare că el se referă la geţii din Dobrogea şi dintr-o zonă mai largă, sud-
dunăreană în general, fără ca acest lucru să însemne restrângerea cultului lui
Zalmoxis numai la populaţiile din spaţiul amintit.
Herodot (Istorii, IV, 93) îi localizează mai precis pe geţii sud-dunăreni cu
prilejul prezentării expediţiei lui Darius împotriva sciţilor. Demnă de relevat este
informaţia sa privind rezistenţa eroică a geţilor care, fără îndoială, erau supuşi unei
autorităţi politice şi militare, ceea ce sugerează un proces complex, inclusiv mental,
extins la un grup important, de cunoaştere, acceptare şi afirmare a identităţii lor
proprii. El lasă să se înţeleagă că geţii locuiau un spaţiu ce începea de la versantul
nordic al Munţilor Haemus până spre Dunăre şi Marea Neagră. Herodot nu
limitează însă strict, numai până la fluviu, ţinutul ocupat de geţi. Menţiunile antice
încearcă nu numai să-i localizeze geografic pe geţi, ci şi delimitează teritoriul lor de al
altor populaţii din vecinătate. Tot Herodot (IV, 49) precizează că Istrul „pătrunde în
Sciţia printr-o latură a ei”; el lasă, deci, să se înţeleagă că în vremea sa sciţii locuiau
numai pe malul stâng al fluviului, în spre vărsare, aşa cum vor menţiona şi alţi
autori. Vecinătatea celor două popoare, ca şi percepţia în epocă a identităţii lor
proprii, este confirmată şi de solii sciţilor care precizează agatârșilor că Darius „are
acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri” (Herodot, IV, 118). Când aminteşte
unele obiceiuri ale tracilor (inclusiv pe cele legate de agricultură), despre care spune
că „sunt cam aceleaşi la toţi”, Herodot (V, 3) afirmă că ale geţilor sunt deosebite,
evidenţiind odată mai mult diferenţierea lor accentuată în masa generală a
neamurilor trace.
Thukydides (II, 96,1) aminteşte de „geţii peste care dai dacă treci Munţii Haemus
şi toate celelalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”.
32
El ne mai face cunoscut că „geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu sciţii, au
aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”, ceea ce dovedeşte înrâuririle reciproce ale celor
două popoare învecinate, care îşi au premisele în evenimentele de la sfârşitul
secolului al VI-lea şi de la începutul secolului al V-lea î.Hr.
În concepţia autorilor greci, ca şi a altor scriitori antici, noţiunea de geţi
desemna o grupare de triburi, respectiv o populaţie sud-dunăreană. Ulterior,
termenul a fost extins şi asupra populaţiilor aflate la nord de Dunăre, mai ales în
zona extracarpatică, înregistrând, fără îndoială, o realitate etno-culturală. În mod
obişnuit, geţii sunt localizaţi cu aproximaţie între Munţii Haemus la sud, coasta Mării
Negre şi mai departe până dincolo de Nistru spre est, unde se învecinau cu triburile
Sciţiei Mari, Carpaţi Răsăriteni şi Meridionali către vest, precum şi zona marcată de
râul Iantra (Ieterus) pe teritoriul de astăzi al Bulgariei, unde aveau ca vecini, spre
vest, pe tribali.

IMPLICAREA GETO-DACILOR ÎN CONFLICTELE MILITARE

SEC V – II A.CHR.

1. Expediţia lui Darius împotriva sciţilor (514/512 a.Chr.)

Cauzele conflictului declanşat în anul 514 a.Chr., între Imperiul Persan şi sciţi
au fost complexe. Potrivit explicaţiei date de Herodot, ar fi fost vorba de o expediţie
ce a avut ca scop pedepsirea sciţilor care locuiau în spaţiul nord pontic, întinzându-se
la vest până către linia Nistrului. Urmărindu-i pe cimmerieni, sciţii efectuau dese
incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului persan. Dar asemenea incursiuni
avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a
făptaşilor, dacă ar fi fost invocată de perşi, a putut servi cel mult ca pretext pentru
atacarea sciţilor.
O explicaţie plauzibilă este aceea că Imperiul Persan, aflat într-o perioadă de
intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula
Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice nordice. Expediţia putea fi şi o
demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi
macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea Eladei. În cazul
în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 a.Chr. ar fi creat uriaşe avantaje strategice
Imperiului Persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al
comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele
economice şi politice care decurgeau din aceasta; Pontul Euxin ar fi devenit un "lac"
persan.
Pentru războiul împotriva sciţilor au fost concentrate forţe uriaşe - Herodot le
evaluează la 700.000 de luptători şi 600 de corăbii (cifre cu mult exagerate). După
trecerea pedestrimii şi cavaleriei pe ţărmul european al Hellespontului, flota a primit
ordin să se îndrepte spre gurile Dunării şi să pătrundă în amonte pe fluviu până la
un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod de vase, destinat forţelor terestre;
acestea urmau să înainteze spre nordul Peninsulei Balcanice, prin zona tracă. Podul
fusese întins "cale de două zile" de la mare în susul Istrului, acolo "unde se răsfiră gurile
Istrului" (Herodot, IV, 89) - undeva între oraşele de azi Tulcea şi Isaccea (jud. Tulcea).
Marşul forţelor terestre persane s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a
33
urmat linia ţărmului vestic-pontic, neabătându-se mult spre interiorul Peninsulei
Balcanice. Nici coloniile greceşti, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forţei de
invazie persane.
Singura rezistenţă de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea
geţilor.
„Înainte de a ajunge la Istru [Darius] îi supune mai întâi pe geţii care se cred
nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte
de Apollonia şi de orasul Mesambria-numiți skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius
fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta],
au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”
Din păcate, Herodot nu dă nici un amănunt în privinţa locului sau a
desfăşurării acţiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost
iniţiată de o uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea covârşitoare a
armatei persane, atacurile geților vor fi îmbrăcat forma hărţuirii, executată de arcaşi
călări. Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de
toate caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor
de sud - care "i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire" (Herodot, IV, 93) -
dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci,
referindu-se la rezultat, istoricul grec atribuie o importanţă demnă a fi subliniată
biruinţei repurtate de perşi.
Despre etapele următoare ale înaintării oştirii persane prin spaţiul dintre
fluviu şi mare se cunosc puţine detalii. Este de admis că alte rezistenţe nu au mai fost
întâlnite în cale, iar coloniile greceşti se vor fi supus fără rezistenţă. Oastea sciţilor
condusă de Idanthyrsos continua să rămână, judecând după aprecierile lui Herodot,
superioară celei persane în ceea ce priveşte mărimea efectivelor, în schimb, ea era
inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării şi dotării cu armament.
În această situaţie, sciţii au adoptat de la începutul campaniei singura tactică
adecvată: evacuarea familiilor şi a bunurilor din calea adversarului şi hărţuirea
acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală. Prin această tactică,
aplicată se pare şi în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot - "este cu neputinţă
să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei
dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite ci toţi îşi
poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în
căruţe; cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei ?" (Herodot, IV, 46).
Lipsa de provizii şi privaţiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone
retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima
parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărţuită de sciţi.
Consecinţele războiului din anul 514 a.Chr. au fost complexe. Pe de o parte,
puterea scitică a rămas intactă şi, deşi nu s-a mai revărsat spre vest, s-a dovedit în
continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în
Peninsula Balcanică. Datorită rezistenţei geto-dacilor, acţiunilor de împotrivire ale
sciţilor şi înfrângerilor înregistrate de perşi în alte zone, trupele persane nu au reuşit
să-şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre. Mai mult, probabil şi ca o consecinţă a
zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat
puternicele frământări, transformate într-o răscoală, ale cetăţilor greceşti din Asia
Mică.
34
 2. Relaţiile geților cu Regatul Odris

Profitând de desfăşurarea generală a războaielor medice, care a condus la

slăbirea şi ulterior la lichidarea prezenţei persane de pe litoralul vest-pontic, odrisii
au pus, după 480 a.Chr., bazele primului stat al tracilor de sud. Sub Teres I (450-431
a.Chr.) şi mai ales, Sitalkes (431-424 a.Chr.), regatul odris s-a extins considerabil,
înglobând alte triburi trace şi cuprinzând în hotarele lui o parte a teritoriului locuit
de geții dintre Munții Haemus și Istros. Astfel, geţii au fost angajaţi în evenimente
militare atât spre nord, cât şi spre sud, unde regii traci doreau să-şi extindă
stăpânirea. Un asemenea eveniment a avut loc în timpul domniei regelui Teres I.
Concomitent cu extinderea stăpânirii odrise spre nord, asupra teritoriului locuit de
geți se produsese şi o înaintare către gurile Istrului a triburilor scitice conduse de
Ariapeithes, astfel fluviul devenind hotar între cele două neamuri: sciți și odrisi.
Relaţiile dintre acestea s-au menţinut la început paşnice, întărite şi prin căsătoria lui
Ariapeithes cu fiica regelui odris Teres I.
Dar după moartea lui Teres şi a lui Ariapeithes raporturile scito-odrise au
înregistrat o înrăutăţire bruscă datorită amestecului reciproc în disputele dinastice în
care erau antrenate deopotrivă păturile conducătoare respective. Scitul Octamasades,
care reuşise în acest timp să preia moştenirea lui Ariapeithes, şi Sitalkes I (431 – 424
a.Chr.), urmaşul lui Teres la tronul odris, şi-au concentrat trupele militare în zona
Istrului. Totuși, în ultimul moment conflictul armat a fost evitat, relaţiile de
vecinătate paşnică fiind restabilite.
După ce s-a asigurat în prealabil de asentimentul Atenei şi a primit promisiuni
de sprijin, Sitalkes I a trecut la pregătirea unei campanii militare decisive împotriva
statului macedonean rival, în zona principală de concentrare a oastei trace - situată,
probabil, nu departe de confluenţa râurilor Hebros (Mariţa) și Tonzos (Tungea) s-au
adunat, potrivit relatării lui Tucidide, circa 150.000 de luptători – odrisi și alte triburi
trace, inclusiv geții dintre Haemus şi Istru. Armata comandată de Sitalkes I a pătruns
în Macedonia condusă de Perdicas II şi a înaintat relativ uşor până la Aigai - prima
capitală a Regatului Macedonean. Dar, nepregătită pentru a tactica asediului de
lungă durată, resimţind acut lipsa de alimente şi gerurile iernii, armata tracă a trebuit
să se retragă. Rezultatul războiului a rămas nedecis nefiind îndeplinite obiectivele
regelui odris. În interiorul Regatului Odris s-au făcut simţite tot mai mult tendinţele
separatiste, forța militară a odrisilor slăbind treptat. După moartea lui Sitalkes I,
survenită în împrejurări neclare cu prilejul unei expediţii împotriva triballilor, soldate
printr-o înfrângere de proporţii, decăderea regatului odris nu a mai putut fi oprită;
într-o fază ulterioară el s-a divizat în două şi apoi în trei stătuleţe cârmuite de "regi"
rivali.
În timpul domniei lui Seuthes, geții sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi
ai armatei odrise, participând ca mercenari la luptele duse împotriva unor forţe
ateniene din zona Chersonesul trac, de data aceasta încununate cu succes. Din
relatarea lui Polyainos rezultă că geto-dacii sud-dunăreni au avut un rol important în
obţinerea victoriei:

35
 "Pe când atenienii pustiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja
două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească - ca şi cum ar fi duşmani -
să pârjolească ţara şi să atace pe cei de la ziduri.
Văzând atenienii aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geţi
duşmanii tracilor; deci prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri.
Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni, deoarece geţii urmau să se
alăture trupelor sale. Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din
spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi"
(Polyainos, Stratagemata, VII, 38).
În perioada războaielor medice şi peloponesiace (sec. V a.Chr.), comunitățile
din spaţiul carpato-danubiano-pontic au cunoscut o linişte relativă, situaţie
menţinută, în linii generale, neschimbată până în cea de a doua jumătate a secolului
următor. În aceste condiţii, societatea geto-dacă a înregistrat progrese atât pe plan
economic, concretizate în înflorirea civilizaţiei ei originale, cât şi în dezvoltarea
organizării ei politice.

3. Conflictele geţilor cu sciţii şi macedonenii

Expediția lui Filip al II-lea

În secolul IV a.Chr. uniunile de triburi getice ajunseseră să dispună de un
potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta, adeseori cu succes,
repetatelor tentative scitice de înaintare spre vest și la sud de gurile Istrului. Această
realitate explică de ce sciţii, incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geților, au
început să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele
înţelegeri între sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea într-un "cleşte" de
importanţă strategică a teritoriilor ocupate de geți și daci. Realizarea unor astfel de
alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în
vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Istrului. Politica
expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la cârma
lui venise în anul 359 a.Chr. un conducător remarcabil, regele Filip al II-lea.
Organismul militar în timpul lui Filip al II-lea era format din infanterie şi
cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse "lucrări
genistice") şi de "artilerie" (acestea mânuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că
pedestraşii macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliţilor greci, falanga
macedoneană - organizată de Filip II-lea - a fost concepută exclusiv ca o masă
compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor
oştirilor cunoscute până atunci, regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea
asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe teritoriul lui
garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De
aici, în mod firesc, Filip al II-lea a căutat să împingă frontiera regatului macedonean
spre Istros, aşa cum năzuise, la timpul său, şi regatul odris.
Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea
illyrilor, spre est şi sud riposta polis-urilor greceşti şi - în măsura în care le mai
îngăduiau forţele - a stătuleţelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit
de rezistenţa geților şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţii care, de dincolo
de Istros, interveneau intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare,
36
în desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică. Preocupat de problemele
complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început
îngrijorat de înaintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Atheas.
Singura rezistenţă întâmpinată de sciţi a fost aceea a geților. O asemenea rezistenţă
este atestată în zona de nord a Dobrogei din partea histrienilor, conduşi de un Rex
Histrianorum al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae
Philippacae, IX, 2, 1-2) dar sub această denumire trebuie înţeles un conducător de
triburi getice din regiunea respectivă. Tocmai conflictul sciţilor cu geții a fost punctul
iniţial al tensiunii survenite între Atheas şi Filip al II-lea, urmată curând de expediţia
macedoneană din anul 339 a.Chr. Pus la un moment dat în mare dificultate de către
histrieni, Atheas - bazându-se pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat
sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius,
"să-l lase urmaş la domnie în Scythia" (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-
2). Filip al II-lea i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, Rex
Histrianorum a murit şi Atheas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul
macedonean, căruia nu i-a plătit "nici măcar cheltuielile drumului" (Trogus Pompeius,
Historiae Philippacae, IX, 2, 5). Deoarece Atheas a refuzat să-şi respecte promisiunile
sau să achite despăgubirile cerute de Filip al II-lea, acesta a întrerupt asediul
Byzantion-ului - în care se afla angajat - şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora
le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi Atheas căzând pe câmpul de luptă.
Resturile uniunii triburilor scitice au fost aruncate peste Istros, de unde nu au mai
făcut ulterior decât sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârşitul secolului
al III-lea sau începutul secolului al II-lea a.Chr.

Expediţia lui Alexandru cel Mare

După moartea lui Filip al II-lea, formaţiunile politice getice au sperat ca
primejdia macedoneană să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai fermă
împotriva ameninţării macedonene şi au strâns relaţiile cu triballii şi illyrii. În felul
acesta se contura o alianţă mai largă a geţilor cu alte triburi din zona balcanică
împotriva expansiunii macedonene, alianţă ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât
sub Alexandru cel Mare (335-323 a.Chr.), tânărul succesor al lui Filip al II-lea, statul
macedonean înregistra şi o puternică criză lăuntrică. Această situaţie l-a determinat
pe Alexandru cel Mare ca în primăvara anului 335 a.Chr. să pornească în fruntea
unui corp expediţionar, care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor,
illyrilor şi geţilor de la nord de Haemus. Oastea macedoneană a pătruns, după zece
zile de marş, în Munţii Haemus. Aici a avut loc o primă luptă cu tracii, care
ocupaseră trecătoarea. Tactica adversarilor lui Alexandru a fost foarte ingenioasă:
"Ei aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se
lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele
asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu
cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine
prin violenţa ciocnirii"
(Arrian, Anabasis, I, 1, 7).
Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă:
"Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a
hotărât că primejdia trebuie, totuşi, înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte,
37
porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruţele [de către traci], cei cărora
lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele
printre ei. Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze
scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să
treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum
poruncise şi plănuise Alexandru"
(Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9).
În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa
acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că
triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi
căutau soluţii pentru a o anihila.
În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul
locuit de tribalii. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos a ordonat evacuarea
populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-un
ostrov. După o tentativă de rezistenţă, luptătorii lui Syrmos s-au retras, la rândul lor,
spre Istros. Oastea macedoneană a ajuns la fluviu după trei zile, unde era aşteptată
de "corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu" (Arrian,
Anabasis, I, 3, 3).
Ostrovul unde s-au refugiat triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă
între gurile Jiului şi Vedei (după unele opinii mai noi ar fi vorba de ostrovul Belene,
situat în amonte de Zimnicea, jud. Teleorman). Alexandru a încercat să efectueze "o
debarcare forţată" pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la
dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei triballilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte
ale acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat.
Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geţii au concentrat pe malul opus
al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de
călăreţi, cu care "voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii" (Arrian,
Anabasis, I, 3, 5). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să
aparţină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos
şi venită în sprijinul lor. Modificându-şi planul iniţial, Alexandru cel Mare a renunţat
la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune - fulger pe
malul stâng al fluviului, împotriva geților. În cursul nopţii, însoţit de circa 1.500 de
călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi, Alexandru a reușit trecerea rapidă a Istrului
folosind corăbiile pe care le avea la dispoziţie, monoxile adunate din zonă - "căci
acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru
pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu" (Arrian, Anabasis, I, 3, 6) - şi mijloace
improvizate (burdufuri umplute cu paie). Profitând de întuneric, macedonenii au
înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut "mai
neobservaţi" (Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea fortificaţiei getice.
Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în
deznodământul confruntării:
"(geții) rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o
singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul
de trecere" (Arrian, Anabasis, I, 4, 3).
Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a
determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geţilor şi nu a fost de natură
38
să-i facă pe localnici să renunţe la luptă. Ţinând seama de inferioritatea în efective a
trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului,
Alexandru cel Mare a ordonat falangei macedonene, a cărei comandă a fost
încredinţată lui Nicanor, să adopte "o formaţie pătrată" (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre a
înfrunta atacurile geţilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală
a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi
introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei
geto-dace şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire
efectuată de aceasta.
Geţii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea
falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată ce se afla "la o depărtare de o
parasangă (cca 5 km) de Istru" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Constatând că falanga
macedoneană înainta în grabă - "ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care
stăteau la pândă" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4) -, oastea geţilor a părăsit fortificaţia fără
luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Istrului,
"prin locuri singuratice" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt
arătate clar de izvorul antic: "oraşul nu era bine întărit" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar
localnicii, apreciind realist situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte,
fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos. Eroica apărare a geţilor a produs o
puternică impresie fiind consemnată în jurnalul generalului Ptolemaios, participant
la evenimente.
Localizarea aşezării fortificate părăsite de geto-daci rămâne incertă. Numeroşi
specialişti înclină să o identifice cu Zimnicea, unde s-a descoperit o aşezare cu
întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea dintre geto-daci şi
macedoneni, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu.
Ceea ce rămâne sigur este faptul că aşezarea constituia fie centrul uniunii tribale care
l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificaţiile
importante ale acesteia.
După ce a prădat bunurile pe care geto-dacii nu reuşiseră să le transporte cu ei
şi a distrus aşezarea "până la temelie" (Arrian, Anabasis, I, 4, 5), oastea macedoneană a
retrecut fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru
solii de pace şi supunere din partea triballilor învinşi, a triburilor trace şi illyre din
zonele învecinate şi a celţilor stabiliţi în secolul al IV-lea a.Chr. în Văile Savei şi
Dravei.
Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate
de macedoneni:
- temerara uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru
regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese înfrântă;
- tracii până atunci liberi şi geții dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-
nevrând, supuşi sau "prieteni" ai regatului macedonean;
- frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada
războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare
în Asia.

39
 Expediția lui Zopyrion
În primăvara anului 334 a.Chr. armata macedoneană condusă de Alexandru a
trecut Hellespontul într-o mare aventură asiatică. Ca locţiitor al lui Alexandru în
Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generaţia ce
se formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reuşit să menţină stabilitatea politică
internă şi ordinea pe teritoriile balcanice înglobate statului macedonean, deşi nu a
fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populaţiilor supuse sau chiar de acţiuni de
frondă ale unor strategi. Din perioada respectivă s-au păstrat puţine relatări
referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus şi Istros, iar acestea
privesc spaţiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise şi,
în general, zona litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între
anii 335-332/331 a.Chr., când ambiţiosul strateg al provinciei, Memnon, a încercat să
desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o
comanda, cât şi pe neamurile băştinaşe supuse.
Planuri la fel de ambiţioase a nutrit şi urmaşul lui Memnon, Zopyrion
(denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau praefectus Ponti) (Trogus,
Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X, 1, 43) care a iniţiat o expediţie militară în
spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius
notează laconic că "Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului,
a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva" (Trogus Pompeius, XII, 2,
16). Vor fi existat, totuşi, alte raţiuni, mai puternice, pentru organizarea expediţiei.
Acestea nu au putut consta decât în tentativa de a extinde dominaţia macedoneană
asupra ţinuturilor nord-pontice, căci, preluând moştenirea ahemenidă, Alexandru cel
Mare nu putea să nu vadă ceea ce înţelesese la timpul său Darius I: avantajele
transformării Pontului Euxin într-un "lac" înglobat imperiului său. Că era vorba de
stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze şi faptul că expediţia, deşi
apreciată de autorii antici ca îndreptată împotriva geţilor sau sciţilor, s-a concentrat
în prima ei fază asupra coloniilor greceşti de dincolo de Istru.
Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 şi 30.000 de luptători, a
trecut Istrul pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradiţional de la
Isaccea) şi a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis
(Bug), unde a asediat Olbia. Cei din cetate au opus o dârză rezistenţă, iar
conducătorii lor, pentru a mări numărul luptătorilor şi capacitatea de apărare a
oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: "în vremea asediului lui Zopyrion -
menţionează scriitorul roman Macrobius - borysteniţii au eliberat sclavii, au dat drept de
cetăţenie străinilor, au iertat datoriile şi au putut să ţină piept duşmanului" (Macrobius,
Saturnalia, 1, 11, 32).
Eşecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere.
Itinerarul oastei macedonene a străbătut regiunea locuită de geţi. În momentul când
oastea macedoneană invadatoare a ajuns la Istru, ea a fost atacată de aceştia (Quintus
Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X, 1, 43), răvăşită şi nimicită, în
cursul acestei lupte însuşi Zopyrion şi-a pierdut viaţa.
Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat că geţii au fost în măsură să
"radă de pe faţa pământului" (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3, 18, 1) o
oaste invadatoare numeroasă şi experimentată aşa cum era aceea comandată de
Zopyrion.
40
 Ştirea despre dezastrul expediţiei comandate de Zopyrion s-a răspândit
repede în lumea tracă contribuind la resuscitarea stării de spirit antimacedonene; în
ţinuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la izbucnirea unei răscoale violente în a
cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes III. Situaţia instabilă din
provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acţiune militară
contra macedonenilor întreprinsă de spartani sub conducerea regelui Agis III - şi ea
greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetraţie şi de
consolidare în zonele periferice anexate anterior. La nord, stăpânirea macedoneană
nu s-a exercitat se pare efectiv decât până la Munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe
o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic.

Conflictul dintre Dromichaites şi Lysimachos

Politica macedoneană de dominaţie asupra zonelor dunărene - determinată
atât de importanţa strategică a marelui fluviu, cât şi de bogăţiile teritoriului getic
limitrof - a cunoscut în deceniile următoare perioade de flux şi reflux, care s-au
succedat în funcţie de desfăşurarea ansamblului evenimentelor petrecute în
Peninsula Balcanică şi, pe plan mai larg, în imperiul fondat de Alexandru cel Mare.
Dar, conform izvoarelor narative, se poate aprecia că o relansare de anvergură a
politicii ofensive macedonene către nord nu s-a mai petrecut după dispariţia lui
Zopyrion până la începutul sec III a.Chr. Campaniile întreprinse de Alexandru în
Asia consumaseră masiv energiile statului macedonean.
În luptele dintre diadohi, un rol important a avut Lysimachos, fostul strateg
devenit rege al Traciei elenistice. General capabil şi ambiţios, care încă în timpul
vieţii lui Alexandru cel Mare se distinsese prin fapte de arme deosebite, Lysimachos
s-a angajat energic în competiţia pentru supremaţie în imperiu, îndeosebi cu
Antigonos şi Demetrios, pentru stăpânirea Ioniei şi Asiei Mici, apoi cu Cassandru
pentru tronul Macedoniei. Sub conducerea lui Lysimachos teritoriul dintre Istru şi
Pontul Euxin, până la gurile fluviului, s-a aflat înglobat în aria Traciei. Stăpânirea lui
s-a dovedit extrem de apăsătoare, atât în domeniul economic, cât şi politic. Ea a
generat numeroase frământări ale populaţiei autohtone şi ale coloniilor greceşti.
Către anul 313 a.Chr. este atestată documentar prezenţa unor garnizoane
macedonene în coloniile greceşti vest-pontice, semn indubitabil al încordării la care
se ajunsese. În aceste condiţii s-a produs o răscoală generală a coloniilor greceşti
vest-pontice, sprijinite de geţi, sciţi şi traci. Antigonos, rivalul lui Lysimachos, le
promisese sprijin. Semnalul revoltei a fost dat de grecii din Callatis care au alungat
garnizoana macedoneană şi au proclamat independenţa oraşului:
"în vremea aceea, callatienii, care locuiesc părţile din stânga Pontului, au alungat o
garnizoană a lui Lysimachos - pe care o aveau de la el - şi au dobândit neatârnarea. Eliberând
în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dânşii o alianţă, ca să
se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră şi prietenia
neamurilor vecine, ale tracilor şi ale sciţilor, încât toţi aceştia - legaţi prin alianţa lor - să
însemne ceva şi să fie în stare să se împotrivească unor oşti numeroase"
(Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2).
Amploarea răscoalei l-a obligat pe Lysimachos să suspende acţiunile în care se
găsea angajat în sudul Traciei şi să pornească împotriva forţelor aliate din nord.
După ce a trecut Munţii Haemus s-a îndreptat mai întâi spre cetatea Odessos. Grecii
41
din oraş s-au predat însă fără luptă, Lysimachos redevenind "stăpânul cetăţii prin bună
înţelegere" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). La fel au procedat de teama represaliilor
cei din Histria şi, probabil, din alte colonii. Numai în Callatis s-a continuat rezistenţa,
în ajutorul cetăţii au venit aliaţii lor, "potrivit înţelegerii" (Diodor din Sicilia, XIX, 73,
1-2).
Lysimachos a făcut, cu acest prilej, dovada unor evidente calităţi militare. El a
atacat mai întâi prin surprindere oastea traco-getă şi a învins-o. Apoi, într-o luptă în
câmp deschis, a înfrânt oastea sciţilor, provocându-i mari pierderi; resturile acesteia
au fost urmărite "dincolo de hotarele ţării lor" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2).
Ulterior, Lysimachos şi-a putut concentra întregul potenţial împotriva
Callatidei. Tenacitatea cu care callatienii, rămaşi practic singuri, şi-au apărat cetatea
s-a dovedit până la urmă salvatoare căci, în vara anului 312 a.Chr., împotriva lui
Lysimachos au fost trimise forţele promise de Antigonos. O parte a acestora, sub
comanda lui Pausanias, s-a îndreptat pe uscat spre coastele Asiei Mici, de unde a
trecut ulterior în Tracia; aici i s-au alăturat şi odrisii conduşi de Seuthes. Cealaltă
parte, transportată cu flota pusă sub comanda generalului Lycon, a pătruns în apele
Pontului, îndreptându-se spre Callatis. În împrejurările date, situaţia lui Lysimachos
devenise gravă. El risca să fie zdrobit la Callatis dacă forţele adverse aveau să facă
acolo joncţiunea sau să aibă de înfruntat o răscoală generală în sudul Traciei,
încurajată de prezenţa trupelor lui Antigonos. Apreciind că problema Callatidei
trecuse pe un plan secundar, el a lăsat pentru continuarea asediului doar trupele
strict necesare, iar cu majoritatea forţelor devenite disponibile a acţionat împotriva
odrisilor şi a corpului expediţionar comandat de Pausanias.
Bătălia principală s-a dat în trecătorile din partea de sud a Munţilor Haemus,
pe care le ocupase oastea odrisă. A fost o înfruntare îndârjită sângeroasă, de lungă
durată, în care atât macedonenii, cât şi tracii, au avut pierderi mari. Diodor din Sicilia
relatează, succint, că Lysimachos "luă cu asalt defileurile şi îl ucise pe Pausania" (Diodor
din Sicilia, XIX, 73, 10).
Asedierea Callatidei a continuat, probabil, până în anul 311, când diadohii -
sleiţi de numeroasele războaie purtate până atunci - au convenit asupra unei "păci
generale". Dar aceasta a fost peste câţiva ani încălcată, iar Callatis a suferit, aşa cum se
poate deduce din textul antic destul de laconic un al doilea asediu (cel mai probabil
în 310/309 a.Chr.).
În deceniul următor Lysimachos, a reuşit să anexeze o mare parte din Asia
ionică, stăpânită până atunci de Antigonos, care a pierit în bătălia de la Ipsos (301
a.Chr.) şi a dispus de răgazul necesar pentru a relua acţiunile de consolidare a
autorităţii lui în ţinuturile dintre Istru şi mare. O nouă intervenţie militară dirijată
spre nord, de data aceasta împotriva geţilor, a fost determinată, cu certitudine, nu
atât de dorinţa regelui Traciei de a-i pedepsi pe băştinaşi pentru sprijinul acordat, cu
un deceniu în urmă, coloniilor greceşti răsculate, cât de faptul că între timp,
profitând de diminuarea presiunii macedonene, geţii din zonele situate la stânga
Dunării îşi extinseseră stăpânirea peste fluviu şi vroiau să instituie controlul asupra
cetăţilor greceşti de pe litoralul vest pontic.
Lysimachos a avut ca adversar puternica uniune tribală condusă de
Dromichaites, descris de scriitorii antici ca un conducător înţelept. Prima luptă între
geţi şi macedoneni s-a dat la scurt timp după bătălia de la Ipsos, în 300 sau 299
42
a.Chr., Lysimachos "avu de înfruntat nişte bărbaţi foarte pricepuţi în războaie şi care îl
întreceau cu mult prin numărul lor" (Pausanias, I, 9, 7). Biruinţa geţilor a fost deplină:
"El însuşi [Lysimachos] ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi scăpă cu fuga. Fiul
său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către
geţi" (Pausanias, I, 9, 7).
Înfrânt şi în alte lupte, date în anii următori, Lysimachos a fost nevoit să
încheie pacea cu Dromichaites în 297 a.Chr. În schimbul eliberării lui Agatocles, geții
au obţinut restituirea teritoriului de peste Istros, ocupat anterior de macedoneni.
Lysimachos a încheiat această pace dezavantajoasă pentru el, constrâns şi de
disputele declanşate pentru stăpânirea Macedoniei.
În 292 a.Chr. Lysimachos a pornit un război de mari proporţii împotriva lui
Dromichaites. Pentru a-şi putea concentra forţele principale împotriva geţilor,
Lysimah a realizat, în prealabil, o dezangajare de pe teatrul de acţiuni militare din
Macedonia, încheind pace cu cel mai mare rival al său, generalul macedonean
Demetrios Poliorcetes. Oastea cu care Lysimachos s-a îndreptat împotriva
adversarilor nord-dunăreni a fost mult mai numeroasă decât cea de care dispusese în
anul 300/299 a.Chr. Efectivele ei, apreciate de Polyainos la 100.000 de oameni, i-au
impresionat pe contemporani.
Împotriva acestui inamic periculos regele Dromichaites a aplicat cu deplin
succes strategia "pământului pârjolit" a cărei esenţă consta în organizarea unei
apărări tenace pe aliniamente succesive, adversarul fiind continuu hărţuit, lovit prin
surprindere, în special la punctele obligate de trecere şi împiedicat să se
aprovizioneze. Astfel, după ce a pătruns în teritoriul getic, oastea lui Lysimachos a
reuşit să cucerească o serie de aşezări, inclusiv câteva fortificate, dar a fost pusă, nu
peste multă vreme, într-o grea situaţie. Căci peste tot, ea a găsit pământul pustiit, iar
Dromichaites şi-a păstrat forţele intacte, retrăgându-se - după obişnuitele acţiuni de
hărţuire - fără să angajeze o bătălie hotărâtoare. Oboseala, foamea şi setea au început
să facă ravagii în rândurile macedonenilor:
"Armata lui Lysimachos era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape
cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimachos le răspunse însă
că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, sigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă"
(Diodor din Sicilia, XXI, 12, 1).
În momentul în care capacitatea combativă a armatei lui Lysimachos se
diminuase, oştenii conduşi de Dromichaites au atacat-o decisiv şi au capturat-o în
întregime. Evenimentul a produs o vie impresie asupra unor autori antici. Plutarh a
consemnat următorul moment: "învins în Tracia de către Dromichaites şi silit să se predea
împreună cu toată oştirea din pricina setei, după ce bău apă şi ajunse sclav, Lysimachos
spuse: O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!".
Dacă în timpul războiului Dromichaites şi-a demonstrat calităţile militare,
după victorie el s-a dovedit un om politic şi diplomat de excepţie, învinşii, inclusiv
regele Lysimachos, au fost duşi în cetatea Helis (nelocalizată până acum), unde au
fost bine trataţi şi ospătaţi, iar soarta lor supusă spre dezbatere adunării poporului,
organismul de decizie în entitatea statală condusă de Dromichaites.
"Ajungând oştirea lui Lysimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc -
alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l
pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie
43
să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu
împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta.
Dacă l-ar omorî pe Lysimachos - spunea el -, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca
regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimachos,
acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar
locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără
nici o primejdie" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 3).
În cadrul ospăţului la care Lysimachos şi cei din anturajul lui au fost trataţi cu
mâncăruri alese, din vase scumpe, în timp ce geţii au luat demonstrativ un prânz
modest, Dromichaites l-a întrebat pe regele macedonean: "de ce ai lăsat acasă atâtea
deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri [...]? De ce te-ai
silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate
afla scăpare sub cerul liber ?" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 6).
Pacea a fost întărită printr-o căsătorie contractată între Dromichaites şi fiica lui
Lysimachos. După războiul din anul 292 a.Chr. nu se mai cunosc alte conflicte
militare între geţi şi statul elenistic condus de Lysimachos. De altfel, acesta a reintrat
imediat după prizonieratul getic în disputele pentru stăpânirea Macedoniei.

4. Conflictele dacilor cu celţii

Cea mai amplă invazie petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în sec III-II

a.Chr. a fost fără îndoială aceea a triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire -
cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins în toate direcţiile începând
din sec VI a.Chr. şi până la începutul sec III a.Chr., când expansiunea lor a atins punctul
culminant. Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din
insulele britanice până în Asia Mică.
Pătrunderea celţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe
direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite
dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a sec IV a.Chr. zonele de
câmpie dintre Tisa şi Carpatii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului
în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celtii pătrunşi aici
să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai
târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. Buni agricultori,
crescători de vite şi meşteşugari (cultura La Tène celtică a influenţat, în unele cazuri puternic,
zone întinse pe continentul european), celţii erau cunoscuţi şi ca foarte buni luptători.
La început, invaziile celţilor au avut o mare violenţă. Deşi adeseori erau inferiori din
punct de vedere numeric populaţiilor indigene, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri
fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic
asupra adversarilor potenţiali.
"Ei sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile
nepătrunse ale Alpilor şi prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuşi numele de galii
inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacaţi de ei le cumpărau pacea, din proprie
iniţiativă, cu un preţ foarte mare" (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 4-7).
Ulterior, au dezvoltat relaţii mai paşnice cu autohtonii cărora le impuneau plata unui
tribut şi alte obligaţii de ordin economic şi politic.
O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi în teritoriile geto-dace.
Violenţa pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în
care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi
descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geto-dacii nu au avut în nici un
44
caz un caracter paşnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, săbiile
şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă,
pumnalele etc..
Despre luptele purtate de geto-daci împotriva celţilor s-au păstrat doar câteva detalii:
"Brennus, conducătorul galiilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele
neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei
mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale triballilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli
la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui"
(Trogus Pompeius, XXV, 1, 2-3).
Rezistenţa geto-dacilor trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându-se în
toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a
dominaţiei acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă
presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi
geto-dace s-au dovedit suficient de puternice pentru a-şi apăra vatra de locuire; o enclavă
celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de
pătrundere a scordiscilor.
Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte
din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci
schimburilor economice întreţinute ulterior. Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul
invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv decât în zone
de podiş şi câmpie, precum şi într-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritonului
intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi
câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost locuit de triburile dace care şi-au păstrat
aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de
contact cu zonele ocupate de celţi.
Mai târziu, când între geto-daci şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele
pierzându-şi din intensitate, în anumite cazuri s-a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare
spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat,
lucrurile spre zonele illyre, unde dacii s-au angajat alături de scordisci în acţiuni militare
împotriva romanilor. Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment
interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea a.Chr., când scordiscii aliaţi cu dacii au
înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în 109 a.Chr.:
"Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul
Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a
poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să
ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între
duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă."
(Frontinus, Stratagemata, II, 4, 3)
Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile dace din zonele înconjurătoare spaţiului
supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în
scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.
Spre sfârşitul sec. II a.Chr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de
locuire dacă intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia
autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s-a prelungit în zonele dace mai îndepărtate de la vest
şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor,
etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau
acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I a.Chr., când unificarea politică a
geto-dacilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar
superior celui deţinut de adversari.

45
 5. Geţii şi coloniile vest-pontice în sec. III – II a.Chr.

Concomitent cu invaziile celte, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în

secolele IV-II a.Chr. şi o recrudescenţă a invaziilor dinspre est şi nord-est, datorită, pe
de o parte, presiunilor scitice târzii, iar pe de altă parte, înaintării treptate a
bastarnilor şi, ulterior, extinderii autorităţii Regatului Bosporan asupra litoralului
vest-pontic. Spre sfârşitul sec. III a.Chr. şi în cea mai mare parte a sec. II a.Chr.
prezenţa unei enclave scitice este atestată în zona cuprinsă între Callatis şi Odessos
(Varna). Se cunosc, din emisiuni monetare, numele unor "regi" sciţi care au vieţuit în
această zonă, ca Ailios, Sariakes, Kanites, Akrosas, Tanusa, Charaspes. Cetăţile
greceşti au fost nevoite să-şi cumpere liniştea, ca de obicei, plătind primejdiosului lor
vecin un tribut (phoros), dar nu au lipsit nici momentele de încordare şi confruntări
armate.
Intervenţia geţilor în viaţa cetăţilor greceşti, în raporturile dintre acestea şi în
conflictele pe care ele le-au avut cu alţi adversari - de exemplu, cu tracii - a fost destul
de puternică. Această realitate se reflectă într-o inscripţie datând de la ½ sec III
a.Chr., care aminteşte de "o ambasadă" trimisă de Histria la Zalmodegikos, căpetenia
unei formaţiuni statale geto-dace din nordul sau nord-vestul teritoriului dintre fluviu
şi mare. Solii histrieni au tratat cu Zalmodegikos problema repatrierii unui număr de
60 de ostatici. Rezultă limpede că în schimbul unui phoros şi al altor obligaţii asumate
de histrieni, aceştia obţinuseră garantarea exploatării principalelor surse de venituri -
pescuitul în apele fluviului şi practicarea agriculturii pe ogoarele din teritoriul ce
aparţinea oraşului.
La sfârşitul sec III a.Chr. - începutul sec II a.Chr. un rege get din stânga
Dunării (poate din Câmpia Română) - Rhemaxos - controla statornic polis-urile
greceşti, asumându-şi în fapt rolul de protector al lor. Sprijinul militar acordat de el
s-a dovedit în unele împrejurări decisiv pentru salvarea cetăţilor greceşti de
ameninţările unor adversari mai puternici. Astfel, la un moment dat Histria şi Bizone
(Cavarna) au avut mult de suferit de pe urma unei oşti trace venite dinspre sud, sub
conducerea lui Zoltes, care întreprindea repetate incursiuni pe teritoriul lor. Până la
urmă, locuitorii din Histria s-au decis să reziste cu armele, alegându-l pe Agathocles
fiul lui Antiphilos comandant cu depline puteri al teritoriului. În fruntea unui
detaşament de "oşteni voluntari dintre cetăţenii şi barbarii adăpostiţi în cetate", acesta "a
păzit ogoarele şi turmele şi grânele" până la sosirea ajutorului solicitat, între timp, lui
Rhemaxos. Iniţial regele get a pus la dispoziţia Histriei 100 de călăreţi; dar, "când
tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor din Histria, iar aceştia - de frică - au fugit pe
celălalt mal, lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază", fiul regelui Rhemaxos, solicitat insistent
de greci, a sporit efectivul călăreţilor geto-daci la 600. Detaşamentul getic a înfrânt
corpul de oaste tracă şi a redat liniştea cetăţii Histria.

6. Conflictele dintre geto-daci şi bastarni

În sec. III - I a.Chr., bastarnii – triburi germanice s-au deplasat din zona
Vistulei spre sud și est, ajungând să ocupe cu forţa porţiuni din Bazinul Superior al
Siretului, Podişul Central al Moldovei şi zona cuprinsă între Prut şi Nistrul
Mijlociu.
46
 Plutarh îi înfăţişează drept "oameni care nu ştiau să lucreze pământul, nu ştiau să
navigheze şi nu se pricepeau să ducă viaţă de păstori, preocupându-se doar de un singur
lucru şi de un singur meşteşug: lupta necontenită şi biruirea celor ce-i înfruntă." (Plutarh,
Aemilius Paulus, 12).
Tacitus, completând aceste informaţii, arată că ei "construiesc şi case, poartă şi
scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede" (Tacitus, Germania, 46, 2) - trăsături
comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice. La lupte participau atât
pedestraşi cât şi călăreţi; primii "se ţineau în goană pe lângă cai, şi în toiul luptei încălecau
pe caii liberi ai călăreţilor căzuţi".
Centre principale ale rezistenţei getice au devenit cetățile de la Cotnari,
Moşna, Ştiriceşti, Arsura, Fedeşti, Buhalniţa, Brăhăşeşti etc. (între Carpaţi şi Prut) şi
Butuceni, Mateuţi, Saharna, Vâhvatinţi (între Prut şi Nistru). O parte dintre acestea
au fost ocupate şi distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geți după ce
adversarii lor reuşiseră să preia controlul zonelor înconjurătoare.
Izvoarele literare ajunse până la noi au consemnat o singură confruntare
militară între daci şi bastarni. Cu prilejul uneia din incursiunile lor, bastarnii au
pătruns pe teritoriul locuit de uniunea de triburi condusă de regele dac Oroles,
situată în SE Transilvaniei şi, probabil, în partea de sud a ţinutului dintre Carpaţi şi
Siret. Prima confruntare militară s-a soldat cu o înfrângere a dacilor, mai mult
ruşinoasă decât dureroasă:
"... în vremea regelui Oroles [dacii] se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de
aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci
când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care
mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16).
Pedeapsa "a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au şters ruşinea pe care şi-
au atras-o în războiul de mai înainte" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16).
Mai presus de anecdoticul episod, rămâne faptul sigur că rezistenţa opusă de
dacii conduşi de Oroles a stăvilit invazia bastarnilor spre teritoriile Transilvaniei,
unde, arheologic nu se constată decât slabe şi efemere urme lăsate de această
populaţie (de exemplu la Moreşti, jud. Mureş).
Pe lângă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geto-daci şi
bastarni au cunoscut şi perioade de pace materializate, printre altele, de schimburile
economice şi culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar
contingente getice până la sud de Dunăre, unde prezenţa lor este destul de des
constatată. Astfel, regele Macedoniei, Filip al V-lea (220-179 a.Chr.), angajat într-o
politică foarte complicată împotriva romanilor, tracilor şi altor neamuri din jur, s-a
decis în ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Iniţial aceştia ar fi
urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioşi ai Macedoniei -, apoi să
devasteze Italia.
Solia lui Filip al V-lea, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reuşit să-l
convingă uşor pe regele bastarn Clondicus, atât prin răsplata promisă, cât şi prin
perspectiva unor prăzi bogate. Ca urmare, în anul 179 a.Chr. o puternică oaste
bastarnă formată din luptători pedeştri şi călăreţi, în rândurile căreia se aflau şi geți, a
trecut Dunărea - probabil pe la Durostorum - şi a înaintat prin teritoriul locuit de
traci, care fuseseră convinşi de macedoneni să-i asigure aprovizionarea. Dar, în

47
apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit ştirea că regele Filip murise pe
neaşteptate.
Totodată, tracii, care încercau să profite de acest eveniment, au început să
opună rezistenţă bastarnilor şi, părăsindu-şi aşezările din zona prin care aceştia
treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au
atacat, însă au avut neşansa ca tocmai în acel moment să se dezlănţuie o furtună
neobişnuită, care, a produs numeroase victime şi o mare debandadă în rândurile lor,
sporite şi de intervenţia armată a tracilor. După dispute serioase, o parte a bastarnilor
a renunţat la luptă şi s-a reîntors, împreună cu geții, prin teritoriile învecinate
Apolloniei Pontice şi Mesambriei, la nord de Istros, iar altă parte - izvorul antic o
evaluează la aproximativ 30.000 - s-a decis, totuşi, să-şi continue înaintarea către
Dardania, unde a rămas până în iarna 175/174 a.Chr., când, în urma unui conflict
violent cu dardanii, a fost silită, la rândul ei, să revină la nord de fluviu.
Perseus (179-168 a.Chr.) - fiul şi succesorul lui Filip al V-lea - a făcut un nou
apel la bastarni. În primăvara anului 168 a.Chr., sub conducerea aceluiaşi Clondicus,
oastea bastarnilor şi geți, formată de data aceasta din 10.000 de călăreţi şi 10.000 de
pedestraşi, a trecut la sud de Dunăre. Conform înţelegerii, Perseus urma să plătească
imediat câte 10 galbeni de fiecare călăreţ, câte 5 galbeni de fiecare pedestraş şi 1.000
de galbeni şefului lor. Pertractările regelui macedonean în privinţa efectuării plăţii i-
au determinat până la urmă pe bastarni şi aliaţii lor să-l părăsească şi să se retragă la
nord de fluviu, nu însă înainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut.
Atacată în acelaşi an de către romani, Macedonia nu a dispus de forţele necesare
pentru a-şi salva independenţa, iar Perseus însuşi şi-a pierdut tronul.
Deşi vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acţiuni purtate în
comun de bastarni şi autohtoni, cercetările arheologice pun în lumină realitatea că
geto-dacii nu s-au împăcat niciodată cu prezenţa acestei populaţii înapoiate şi
turbulente, într-o primă fază ei au reuşit să oprească expansiunea bastarnilor atât
spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamţ - Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol
(Rep. Moldova), cât şi spre vest, pe Carpaţi, unde au construit o nouă serie de cetăţi
puternice, aşa cum procedaseră atunci când interveniseră pentru zăgăzuirea
primejdiei sciţilor. Într-o fază ulterioară, mai exact în epoca lui Burebista, geții au
pornit lupta decisivă pentru eliberarea teritoriilor pe care se implantase populaţia
bastarnă.

Basilei geţi şi daci până la Burebista

SPARGAPEITHES - Herodot îl pomeneşte la începutul sec.V a.Chr., ca rege

al agatîrşilor localizaţi pe râul Maris (Mureş), distingându-i de neamul înrudit al
sciţilor. Caracterizându-i ca apropiaţi de traci, Herodot îi descrie ca fiind iubitori de
podoabe de aur. Regele agatirs l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, întinzându-i o cursă
probabil cu prilejul unui conflict militar. În timpul marii expediţii persane a lui
Darius I împotriva scitilor, agatîrșii au refuzat să le dea ajutor acestora, menţinându-
se neutri. Sciţii au căutat să se apropie de Carpaţi pentru a-i atrage pe perşi departe
de ținuturile lor şi a-i pune în conflict cu agatîrşii, aceştia s-au arătat gata de a-i
respinge cu armele şi pe unii şi pe ceilalţi.
48
 CHARNABON - sec V a.Chr., menţionat de către marele tragedian grec
Sofocle, într-un pasaj din Triptolem: "şi Charnabon care în timpurile de faţă domneşte
peste geţi".
REX HISTRIANORUM - în 339 a.Chr., după cum a relatat Trogus Pompeius,
a avut loc invazia regelui scit Atheas spre sud, în Dobrogea. Aici a întâlnit puternica
rezistenţă a unui "rex Histrianorum", şeful unei uniuni tribale getice din aproprierea
cetății Histria, care moare din cauze nemenţionate.
MOSKON – numele a fost menționat pe legenda unor emisiuni monetare
getice.
DROMICHAITES - sfârşitul sec. al IV-lea şi începutul sec. al III-lea a.Chr.
marchează, în Câmpia Munteniei, formarea unei mari uniuni tribale getice condusă
de Dromichaites. Este posibil să-şi fi întins puterea şi pe malul drept dobrogean al
Dunării, teritoriu pe care Lysimachos, ajuns rege al Traciei, l-a ocupat. Urmarea
acestei acţiuni a fost declanşarea unui conflict cu regele get. Asupra teritoriului
ocupat de uniunea de triburi aflată sub conducerea lui Dromichaites s-a emis o serie
de păreri. Constantin Daicoviciu a dat o nouă lectură unui pasaj din Polybius, în care
Dromichaites este trecut drept rege al odrysilor astfel, a căutat să demonstreze că este
o confuzie săvârşită de către un copist, pentru că Polybius îl situa pe Dromichaites ca
rege al odrysilor sau ordessilor - aşadar conducător al locuitorilor de pe râul
Ordessos (Argeş). Deci Dromichaites stăpânea peste Valea Argeşului. Trecea această
stăpânire şi peste Dunăre? Vasile Pârvan presupunea că regele get stăpânea şi cetăţi
de pe malul dobrogean al Dunării, luate cu forţa de căte Lysimachos, dar, în cele din
urmă, cedate de el prin pacea încheiată cu Dromichaites.
ZALMODEGIKOS - în sec III a.Chr. un decret histrian atestă existenţa unui
rege get din NV Dobrogei posibil şi NE Munteniei sau sudul Moldovei, destul de
puternic pentru a ţine ostatici 60 de histrieni şi de a bloca veniturile majore ale cetăţii
fapt pentru care la curtea sa este trimisă din partea cetăţii o solie cu rolul de a-l
convinge pe acesta să restituie cetătii veniturile, respectiv exploatarea teritoriului
rural al cetăţii, pescuitul la gurile Istrului, precum şi cei peste 60 de prizonieri luaţi
drept ostateci. Deci, inscripţia atestă existenta unui şef de uniune tribală get, destul
de puternic, dominând peste o regiune aflată pe malul stâng al Dunării şi din nordul-
vestul Dobrogei.
RHEMAXOS - în anul 200 a.Chr., un decret histrian în cinstea lui Agatocle se
referă la relaţiile politice dintre cetatea Histria şi populatiile din nordul Dunării. Din
textul documentului rezultă că situaţia oraşelor-cetăţi pontice şi în primul rând al
Histriei, era precară, deoarece tracii conduşi de Zoltes năvăleau şi prădau Sciţia şi
oraşele greceşti supuse şi protejate de Rhemaxos. S-a pus problema, unde se afla
uniunea tribală a lui Rhemaxos şi care era originea acestui conducător.
D.M.Pippidi îl consideră pe Rhemaxos get, pe când I.I.Russu, punând accentul pe
aspectul filologic, argumentează caracterul scitic al uniunii de triburi condusă de
Rhemaxos şi o localizează la nord de gurile Dunării.
Constantin Daicoviciu propune, până la descoperirea unor documente noi,
localizarea în stânga Dunării (în Basarabia, sudul Moldovei sau Muntenia) ori chiar
în dreapta Dunării iar din punct de vedere etnic triburile peste care domnea
Rhemaxos puteau fi getice, scitice sau eterogene. ne comunică că regele get
49
Rhemaxos stăpânea pe malul stâng al Dunării poate până în Muntenia, Moldova şi
Bugeac dar îşi întindea autoritatea şi asupra cetăţilor pontice care îi plăteau tribut,
apărându-le de scitul Zoltes cu 100 de călăreti mai apoi prin intermediul interventiei
fiului regelui Rhemaxos, Phradmon, cu 600 de călăreţi.
OROLES - în 200 a.Chr. dacii suferă o înfrângere în faţa bastarnilor mai mult
ruşinoasă decât dureroasă în urma căreia regele dac îşi pedepseşte soldaţii să devină
sclavii soţiilor lor până când îşi vor fi spălat ruşinea în război.
RUBOBOSTES - fără o datare precisă Pompeius Trogus ne indică o creştere a
puterii dacilor sub Rubobostes cel mai probabil imediat după Oroles. Acesta
reprezintă momentul mutării centrului puterii geto-dacilor din Câmpia Munteană în
Transilvania.

50
 X. DOMNIA LUI BUREBISTA

Autorii antici, sau poate copiştii creează confuzie, numele regelui apărând în
multe izvoare în forme diferite chiar şi la acelaşi autor. Cel mai des întâlnit este
Byrebistas ca în Decretul dionysopolitan în cinstea lui Acornion. Numele regelui dac,
cunoaşte însă cele mai variate forme: BYRABEISTAS, BURBISTAS, BOIREBISTA,
BURUISTA.
Burebista s-a născut ca fiu al regelui care avea capitala la Argedava în jurul
anului 110 a.Chr.. Tatăl lui Burebista trebuie să fi avut o mare influenţă în zonă, atâta
timp cât reprezentanţii oraşelor pontice apelau la el. Acest context social, a avut,
probabil un rol hotărâtor în formarea personalităţii viitorului rege. Primul reper
cronologic îl găsim în lucrarea lui Iordanes – Getica: Burebista şi-l asociază pe
Deceneu la conducere pe vremea când Sylla domnea la Roma, prin urmare pe la 82-
81 a.Chr..
În interval de 20-30 de ani, regele dac reuşeşte unificarea triburilor geto-dace.
Odată consolidată puterea noului regat, Burebista începe din 60 a.Chr. seria
expediţiilor militare până în anul 48 a.Chr., când deja este menţionat în Decretul în
cinstea lui Acornion ca cel mai mare rege al Traciei. Solia trimisă prin Acornion lui
Pompei viza obţinerea „bunăvoinţei romanilor”, regele dac fiind conştient de iminenţa
pericolului roman. În anul 44 a.Chr. a fost asasinat în urma unei revolte.

Politica internă
Procesul de unificare a uniunilor tribale geto-dace s-a desăşurat pe mai multe
planuri şi în mai multe etape. După Strabon, Burebista putea mobliza o armată de
200.000 de soldaţi. Numai o armată cu experienţă, bine organizată putea să se
impună în faţa potenţialilor duşmani şi să înăbuşe tendinţele centrifuge ale unor
căpetenii tribale geto-dace. Dacă la un soldat se consideră patru necombatanţi,
rezultă o populaţie totală de aproximativ 1.000.000 de oameni.
Un ajutor important pentru rege a fost marele preot Deceneu, reformator
moral şi religios. Exemplul celebru este convingerea populaţiei să taie viile, pentru a
renunţa la vin.
De asemeni, Burebista dispunea de o cancelarie regală şi un aparat birocratic
competent care supraveghea comerţul, armata şi construirea sistemului defensiv.
Normele legislative erau sintentizate de cancelaria regală în vestitele belagines.
Pentru înlesnirea schimburilor comerciale cu lumea elenistică dar şi cea romană,
Burebista a bătut monedă; a impus controlul regal asupra exploatării aurului. Dacia
exporta produse agricole (cereale, oi, bovine), miere, sare. Extracţiile de minereuri, cu
veche tradiţie în zona transilvăneană, au cunoscut o dezvoltare fără precedent.

Politica externă
1. Expediţia împotriva triburilor celtice ale boilor şi tauriscilor
După ce a reuşit să unifice triburile geto-dace, impunându-se atât prin
diplomaţie cât şi prin acţiuni în forță, Burebista a început marile expediţii militare
ajungând să controleze un teritoriu vast: de la Marus, râu ce separă Slovacia de
Moravia, până la Olbia şi din Carpaţii Nordici până la Munţii Haemus (Balcani).
Care a fost succesiunea exactă a acestor războaie este greu de precizat. Un lucru este
51
neîndoielnic şi anume că, perioada de pacificare şi de unificare a triburilor geto-dace
a durat mult, consumând mai mult de jumătate din domnia lui Burebista. Abia după
ce va deveni o mare putere, o forţă de temut, va reţine atenţia istoricilor vremii.
Singurul izvor literar antic care face referire la acţiunile militare întreprinse de
Burebista în vest şi sud-vest este "Geographia" lui Strabon:
"o parte din teritoniul amintit, dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului
în care i-au biruit pe boii şi pe taurisci - seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros".
Într-un alt pasaj, acelaşi autor a făcut referiri la triburile celtice, printre care i-a
amintit și pe boi. Pe aceştia, Strabon i-a descris ca pe unul dintre cele mai numeroase
neamuri celtice, care, odinioară, printr-un atac neaşteptat împreună cu insubrii şi
senonii, au ocupat Roma în 390 a.Chr. Mai târziu, romanii i-au alungat pe boi departe
spre nord-est.
"Strămutându-se în regiunea de lângă Istru, ei locuiau acum amestecaţi cu tauriscii,
războindu-se cu dacii, până când aceştia din urmă le-au şters neamul de pe faţa pământului.
Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele
neamurilor vecine".
Unii istorici au considerat că Burebista, înainte să atace triburile boiilor şi
tauriscilor, a întreprins o expediţie împotriva scordiscilor, la sud de Istros, cu scopul
de a-i împiedica pe aceştia să vină în ajutorul lui Critasiros.
Mai plauzibil pare a fi, însă, ca Burebista să nu fi întreprins acţiuni în sud, să-i
înfrunte pe romani și să pustiască un neam celtic atâta timp cât în flancul imediat îi
avea pe boi şi taurisci. De aceea, se poate socoti că prima mare acţiune războinică a
lui Burebista a fost cea îndreptată împotriva lui Critasiros în jurul anului 60 a.Chr..
Operaţiile războiului s-au desfăşurat undeva în regiunea Dunării Mijlocii, aşa cum
reiese clar din relatările lui Strabon, până înspre ţinuturile tauriscilor alpini. Drumul
spre vest al armatei lui Burebista ar putea fi urmărit pe baza tezaurelor monetare
celtice. Ele se înşiruie de-a lungul Dunării de la cotul fluviului (mai sus de
Budapesta), până la Viena. Se poate presupune că Burebista nu a trecut Dunărea ci a
urmărit boii şi tauriscii doar pe malul stâng al fluviuIui. Spaţiul pe care s-au
desfăşurat luptele era locuit, pe lângă celţi, şi de daci. În această privinţă, Strabon
spune:
"Dacii pretind că acest ţinut ar fi fost al lor, cu toate că este despărţit de ei [celţi] prin
râul Parisos" (Strabon, Geographia, VII, 5, 2).
Această localizare o regăsim şi în Getica lui lordanes:
"După sfatul acestuia [al lui Deceneu] goţii [geţii] au început să pustiască
pământurile germanilor pe care acum le stâpânesc francii" (Iordanes, Getica, 67).
Nu este exclus ca şi acest text să se refere tot la războaiele cu boii şi tauriscii.

2. Conflictul cu triburile celtice ale scordiscilor

Tot în textul lui Strabon (Geographia, VII, 3, 11) aflăm şi despre expediţiile
organizate la sud de Dunăre.
„Căci trecând cu îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia - până în Macedonia şi Iliria - a
pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii.”
Fragmentul reprodus propune două direcţii de atac ale lui Burebista în sudul
Dunării. Una dintre acestea trecea prin Tracia ca să ajungă în Macedonia, provincie
romană de multă vreme constituită (168 a.Chr.). Cea de a doua direcţie presupune
52
trecerea prin teritoriile dardanilor (triburi de iliri) şi scordiscilor (triburi celtice).
Printre tracii ce trăiau amestecaţi cu celţii trebuie să fi existat şi daci. Care dintre cele
două direcţii va fi fost aleasă mai întâi de Burebista şi mai cu seamă de câte ori va fi
întreprins el asemenea incursiuni, încălcând teritorii supravegheate de romani ori
chiar graniţele republicii romane, izvoarele nu o precizează.
Strabon spune că sub conducerea lui Burebista:
"pe cei dintâi [boii şi pe taurisci] i-au nimicit dacii, pe câtă vreme cu aceştia din
urmă [scordiscii] adeseori ei au făcut alianţă." (Strabon, Geographia, VII, 5, 2).
Alianţa geto-dacilor cu scordiscii trebuie să fi avut drept mobil incursiunile de
jaf în sudul Peninsulei Balcanice. Izvoarele literare atestă asemenea incursiuni de jaf
la sud de Istros încă din secolul al II-lea a.Chr. Acestea erau mereu încălcate de
coaliţii în care, alături de scordisci, îi întâlnim printre alte triburi pe daci. Este foarte
probabil ca măcar la unele incursiuni în Macedonia întreprinse de scordisci şi daci ce
au avut loc în prima jumătate a secolului I a.Chr. cum a fost, de pildă, cea din anul 74
a.Chr. să fi luat parte şi Burebista. El nu este menţionat pentru că nu devenise încă o
mare forţă, ci se găsea abia la începutul domniei când avea de pus capăt luptelor
interne dintre triburile geto-dace.
Îndată, însă, ce Burebista va reuşi să unească sub sceptrul său toate seminţiile
daco-getice şi va deveni, în acest fel, o mare forţă, el nu va mai fi obligat să recurgă la
alianţe pentru a întreprinde incursiuni de jaf în Macedonia. Chiar dacă asemenea
alianţe cu scordiscii au existat, după cum ne relatează Strabon, ele trebuie să-l fi
nemulţumit pe rege şi de aceea, a întreprins acţiuni de pedepsire a scordiscilor.
Motivul discordiei trebuie să-l fi constituit împărţirea prăzilor capturate din
teritoriile parcurse. Dacă o vreme supremaţia, ce se materializa, desigur, în "partea
leului" la împărţirea prăzii, a aparţinut scordiscilor, acum nu mai putea fi vorba de
aşa ceva. Iată, unul dintre posibilele motive care l-au determinat pe Burebista să
pornească război împotriva scordiscilor. Rezultatul acestei ciocniri se află tot la
Strabon care relatează cum celţii, care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, au fost
pustiiţi.
Înfrânţi de Burebista, scordiscii vor înceta să mai joace un rol politic
important, în continuare izvoarele nu-i mai pomenesc. Afirmaţia lui Strabon trebuie
înţeleasă în sensul unei pustiiri a puterii politice şi nu etnice. După luptele cu
Burebista, scordiscii îşi vor continua vieţuirea în jurul cetăţii Singidunum (Belgrad)
pe toata durata secolului I a.Chr. şi chiar mai târziu. Teritoriile lor nu au fost ocupate
de Burebista.

3. Cucerirea cetăţilor pontice

Dintre evenimentele petrecute pe timpul domniei lui Burebista, puţine sunt
acelea care pot fi precizate în timp cu destulă certitudine. Unul dintre acestea îl
reprezintă cucerirea oraşelor greceşti de pe ţărmul de vest al Pontului. Pentru el stau
mărturie textul lui Dion Chrysostomos şi câteva inscripţii găsite în oraşele supuse de
marele rege. Pe baza izvoarelor amintite s-a putut preciza că etapa de cucerire a
cetăţilor greceşti s-a desfăşurat între anii 55-48 a.Chr..
Din Decretul în cinstea lui Acornion dat de cetăţenii oraşului Dionysopolis
(Balcic) se deduce, că Burebista "în timpul din urmă" a ajuns stăpânul "ţinuturilor de
dincolo şi de dincoace de Dunăre".
53
Acest lucru înseamnă că în 48 a.Chr., când a fost emis documentul, Burebista îşi
extinsese deja stăpânirea pe ambele maluri ale Dunării şi că acţiunea de supunere a
bogatelor colonii vest-pontice era încheiată. El devenise deja "cel dintâi şi cel mai mare
dintre regii din Tracia".
În 72 a.Chr., când armatele romane au întreprins o acţiune militară în frunte
cu M.Terentius Varro Lucullus, Burebista nu controla ţinuturile din sudul Dunării.
Evenimentul amintit era o acţiune adiacentă, de diversiune, în cadrul celui de al
treilea război cu Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului şi al Bosporului. În
lupta lui cu romanii, Mithridates reuşise să atragă de partea sa coloniile vest-pontice.
Pe unele dintre acestea, proconsulul Macedoniei, M.Terentius Varro Lucullus, le va
smulge din alianţa cu Mithridates şi le va impune un tratat de alianţă cu Roma.
În diversiunea din cadrul celui de al treilea război cu Mithridates,
proconsulul Macedoniei a înfrânt rezistenţa bessilor şi a moesilor şi a supus şi
prădat rând pe rând coloniile de la Apollonia până la gurile Istrului. Este puţin
probabil ca Burebista să se fi găsit în fruntea geţilor care i-au opus rezistenţă în
dreapta Dunării lui Marcu Terentius Varro Lucullus. Burebista stăpânea în acest
timp doar peste tribul din care făcea parte şi teritoriul acestuia era cu siguranţă la
nordul marelui fluviu.
Alianţa impusă coloniilor vest-pontice de către Varro Lucullus nu va fi de
lungă durată. Ei îi va pune capăt o coaliţie greco-bastarno-getă ce va învinge
armatele lui C. Antonius Hybrida, proconsul al Macedoniei între anii 62-60 a.Chr.
Nenumăratele abuzuri au stârnit nemulţumire şi au provocat revolta coloniilor vest-
pontice. Împotriva acestora, C. Antonius Hybrida a întreprins o acţiune militară de
pedepsire. Inscripţia în cinstea lui Acornion îl arată petrecându-şi iarna lui 62 a.Chr.
la Dionysopolis pentru ca în primavară să intre în acţiune. El a fost învins sub
zidurile Histriei. Pentru nenumăratele lui abuzuri şi ticăloşii, C. Antonius Hybrida va
fi judecat de senatul din Roma şi osândit la exil, cu toată apărarea înflăcărată a lui
Cicero, fostul său coleg de consulat în anul 63 a.Chr.. Titus Livius scria despre
înfrângerea lui C. Antonius Hybrida: "Proconsulul C. Antonius a întreprins în Tracia o
acţiune lipsită de succes" (Titus Livius, Periochae, CIII)
Dio Cassius ne oferă alte detalii despre acest incident:
"Cât a guvernat Macedonia, acesta [C. Antonius] a pricinuit multe necazuri atât celor
care se aflau sub ascultarea lui, cât şi aliaţilor. Dar a trebuit şi el, la rându-i, să îndure multe.
După ce pustii pământurile dardanilor şi ale vecinilor acestora, nu mai cuteză să li se
împotrivească când l-a atacat, şi fugi de acolo, împreună cu cavaleria se retrase ca şi cum ar fi
avut altceva de întreprins. Dardanii au învăluit atunci infanteria lui, i-au alungat cu forţa
din ţara lor şi i-au smuls prada. Întrucât cu aliaţii din Moesia se purtase la fel, suferi o
înfrângere, lângă cetatea istrienilor din partea bastarnilor din Sciţia, veniţi în ajutorul
acestora, şi că a trebuit să fugă." (Dio Cassius, Historiae Romanae, XXXVIII, 10, 1-3).
Tot Dio Cassius relatează cum Marcus Licinius Crassus mult mai târziu, în
anul 28 a.Chr., fiind chemat în ajutor de regele get Rholes "prieten şi aliat al poporului
roman" aflat în luptă cu un alt rege get din centrul Dobrogei, pe nume Dapyx, îl va
urmări şi învinge pe acesta din urmă.
„După pieirea lui Dapyx, [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai
puternică întăritură a statului lui Zyraxes [rege get din nordul Dobrogei], căci auzise că se
aflau acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antonius, lângă cetatea istrienilor.”
54
 Ipotezei în conformitate cu care Burebista ar fi cel ce conducea acţiunea
bastarno-geto-elenică de la Histria, din anul 61 a.Chr., i se opun câteva fapte. În anul
60 a.Chr. ştim că Burebista se lupta cu boiii şi cu tauriscii în zona Dunării Mijlocii.
Greu de crezut că doar cu un an înainte să fi putut participa la lupta împotriva lui
Caius Antonius Hybrida în Dobrogea. De altfel, Dio Cassius vorbeşte numai de
bastarnii ce au sărit în ajutorul grecilor. Prezenţa geţilor în aceste lupte este
presupusă doar conjuctural, fără existenţa unei atestări documentare sigure. Prezenţa
bastarnilor la luptă şi la înfrângerea lui Caius Antonius Hybrida din Dobrogea
constituie un argument hotărâtor ce pledează împotriva participării lui Burebista la
aceste acţiuni.
Bastarnii instalaţi între Carpati şi Nistru, încă din 200 a.Chr., extinzându-se
apoi şi în Podişul Central al Moldovei, vor constitui una din forţele politice
predominante la Dunărea de Jos, pe toată durata secolului al II-lea a.Chr. şi în prima
jumătate a secolului I a.Chr. Ei au atacat în repetate rânduri coloniile greceşti din
Pont, au pătruns chiar şi la sud de Balcani, participând alături de celţi ori de alte
neamuri la coaliţii îndreptate împotriva Macedoniei. Când Burebista va interveni la
sud de Dunăre, stăpânind pe ambele maluri ale fluviului, va pune capăt supremaţiei
politice a bastarnilor, îi va împinge înspre nord, împiedicându-i să mai treacă peste
teritoriile geto-dace. Abia după moartea sa, în perioada tulbure ce i-a urmat, bastarnii
vor găsi prilejul de a pătrunde din nou până în Balcani.
Prin urmare, în 61 a.Chr. Burebista nu era încă stăpân peste teritorii sud-
dunărene şi n-a participat la acţiuni militare de genul celeia care a dus la alungarea
lui C.Antonius Hybrida. El se găsea antrenat în marea ofensivă purtată împotriva
triburilor celtice de la Dunărea Mijlocie şi apoi a celor din regiunea Singidunum.
S-a spus, că Burebista ar fi ocupat coloniile vest-pontice în vederea opririi
înaintării romane. S-a vorbit chiar de o protecţie acordată coloniilor greceşti de către
Burebista pe care acesta le-ar fi apărat împotriva romanilor ce se apropiau de
Dunăre. Burebista ar trebui investit cu o formidabilă putere de previziune care să-l
poată face capabil să întrezărească schimbarea direcţiei politicii externe a Romei ce va
avea loc cu un secol mai târziu. Nici Mithridates al VI-lea Eupator, rege al Pontului şi
al Bosporului, n-a reuşit să integreze în stăpânirea lui coloniilor vest-pontice în
scopul luptei înverşunate pe care el o va duce cu romanii.
Nu raţiuni de ordin politic, de apărare împotriva unei cuceriri romane, pericol
care exista de fapt, dar care era încă departe de a deveni iminent, l-au determinat pe
Burebista să întreprină expediţia din zona litoralului vest-pontic. Motivul principal
pare a fi fost de ordin economic. Nu poate fi vorba de acţiuni izolate cu caracter de jaf
îndreptate împotriva uneia sau alteia dintre cetăţile greceşti, ci de o politică de
integrare a întregului litoral vest-pontic în aria de influenţă a regatului geto-dac.
Burebista a fost conştient de avantajele deosebite pe care le putea oferi cucerirea
bogatelor oraşe greceşti şi includerea lor în hotarele stăpânirii sale. Cu ajutorul
meşterilor greci aduşi din oraşele cucerite, Burebista a început construirea sistemului
de fortificaţii din Munţii Orăştiei.
Negustorii greci din Pont vor aduce un spor în dezvoltarea economiei, vor
înviora substanţial comerţul şi vor stimula producţia. Mărfurile greceşti nu se vor
limita acum numai la teritoriile extracarpatice, ci vor ajunge până în inima
Transilvaniei şi chiar mai spre vest, până unde se întindea stăpânirea lui Burebista. În
55
cetatea de la Costeşti au fost identificate 19 monede de bronz bătute la Histria. Este
bine ştiut faptul că monedele mărunte de bronz emise de cetăţile-state greceşti nu
posedau o valoare de circulaţie prea mare. Ele aveau un caracter mai mult de uz
intern. Împrejurarea că la Costeşti au fost descoperite nu mai putin de 19 monede
histriote, fără îndoială pierdute ocazional, deci, folosite cotidian de cei care au vieţuit
acolo, ne dă dreptul să presupunem că ele aveau putere de cumpărare şi aici.
Burebista a ştiut să intuiască exact implicaţiile multiple şi avantajele deosebite pe
care le oferea cucerirea oraşelor-state greceşti din Pont. Această din dorinţa lui
continuă, permanent manifestată, de a contribui la "ridicarea neamului său" (Strabon).
Acţiunea de cucerire şi de supunere a cetăţilor greceşti din Pont a fost
favorizată în largă măsură de condiţiile externe. Mithridates Eupator fusese definitiv
învins de romani. El se refugiase mai întâi la ginerele său Tigranes regele Armeniei
care la rândul său va fi învins de armatele romane (66-65 a.Chr.). De aici, Mithridates
se va refugia, mai întâi, în Colchida, la poalele munţilor Caucaz, ca apoi să ajungă în
Bosfor unde își va găsi moartea. Romanii erau ocupaţi în războaiele de cucerire şi
supunere a gallilor şi mai cu seamă erau frământaţi de grave tulburări interne. Iată
de ce grecii nu aveau la cine apela şi de ce Burebista a reuşit să supună cetăţile lor din
Pontul Stâng. Burebista va profita şi de împrejurarea creată (după înfrângerea lui
Caius Antonius Hybrida), când armatele romane au fost alungate şi obligate să se
retragă în hotarele provinciei Macedonia.
Cert este că din 55 a.Chr. şi până la moartea sa, el a stăpânit toate cetăţile
greceşti de pe ţărmul de apus al Pontului Euxin, de la Olbia, situată la gurile Bugului
şi până la Apollonia, pe coasta tracă.
Documentele de care dispunem azi nu sunt în măsură să ne precizeze timpul
şi modalitatea prin care Burebista a reuşit să supună toate cetăţile de la Olbia până la
Apollonia. Ştim doar că Olbia a fost cucerită pe la 55 a.Chr. şi că la anul 48 a.Chr.,
când se datează decretul dionysopolitanilor în cinstea lui Acornion, acţiunea era deja
terminată. Deci, în linii generale, cucerirea şi supunerea cetăţilor greceşti a avut loc
între 55 - 48 a.Chr. Probabil, tot în acest interval de timp a fost cucerit şi spaţiul de la
sudul Dunării până la Balcani.
Desigur că supunerea şi cucerirea cetăţilor greceşti, Burebista n-a realizat-o
într-o singură campanie şi nici n-a acţionat în acelaşi mod. Unele dintre ele, foarte
probabil, că nu i-au opus rezistenţă ci s-au grăbit să-i deschidă porţile. Aşa a fost
cazul cetăţii Dionysopolis (Balcic) despre care ştim, din inscripţia ce conţine decretul
în cinstea lui Acornion, că se bucura de favoarea regelui.
Altele însă i s-au opus cu arma în mână, o opoziţie pe care au plătit-o foarte
scump. Dion Crysostomos, vorbind despre Olbia (Borysthenes), situată la limanul Bugului
(azi Parutino, nu departe de Nicolaiev, Ucraina), oferă informaţii preţioase despre asedierea
ei de către Burebista:
"Ultima şi cea mai îndelungată cucerire [se spune că a avut loc] nu mai departe decât
acum o sută cincizeci de ani. Geţii au luat atât oraşul Borysthenes, cât şi alte cetăţi aşezate pe
drumurile Pontului Stâng, până la Apollonia".
Dion Chrysostomos ne spune că semnele pe care le lăsase în urmă Burebista,
se mai vedeau încă pe la anul 95 p.Chr., pe vremea când a călătorit el acolo. Un semn
al ruinii - ne spune autorul - este starea proastă a construcţiilor şi restrângerea oraşului la
un teritoriu mic. El fusese refăcut doar în parte, pe un perimetru cu mult mai mic
56
decât avusese înainte. Urmele dezastrului provocat de cucerirea şi distrugerea cetăţii
au fost constatate arheologic.
În legătură cu distrugerea Olbiei de către Burebista a fost pusă şi o inscripţie
descoperită în cetate - Decretul în cinstea lui Nikeratos. În inscripţe se vorbeşte despre
"duşmanii care se adunaseră de peste tot împotriva oraşului".
Care a fost soarta cetăţii Tyras (azi Belgorod-Dniestrovskii, în R. Moldova) nu
o spune nici un document. Este posibil ca, înspăimântaţi de soarta cruntă a Olbiei,
grecii din cetatea de la gurile Nistrului să nu fi opus nici o rezistenţă şi să-i fi deschis
porţile lui Burebista şi armatei sale.
Despre Histria se ştie că a fost nu numai prădată de Burebista, dar şi ocupată
efectiv pentru o vreme, împreună cu ţinutul învecinat. O inscripţie, descoperită aici -
Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, vorbeşte despre nenorocirea
abătută asupra oraşului, de distrugerea zidurilor de apărare, de vremurile grele prin
care a trecut atât oraşul cât şi ţinutul.
"Întrucât Aristagoras al lui Apaturios, coborâtor dintr-un părinte de seamă şi din
strămoşi binefăcători ai Obştii, năzuind să le urmeze pilda şi să calce pe urmele lor, la
întoarcerea în patrie, după nenorocirea abătută asupra oraşului, când cetatea era fără ziduri,
iar locuitorii se găseau din nou în primejdie împreună cu nevestele şi copiii, însărcinat de
cetăţeni cu repararea zidurilor, a luat asupră-i cu bărbăţie şi devotament întreaga
supraveghere a lucrărilor, fără să se sustragă ostenelilor trupeşti, nici vreuneia din celelalte
griji legate de opera de reclădire; iar după ce patria a fost din nou întărită şi unul câte unul,
cetăţenii au prins să revină în oraş de pe meleaguri duşmane câte o dată negociind cu
iscusinţă cu barbarii care stăpâneau ţinutul, alteori punând la dispoziţia cetăţenilor sumele
necesare pentru răscumpărare, s-a arătat săritor la toate nevoile, acordând nu numai a lor
noştri, dar şi străinilor [domiciliaţi la Histria] împrumuturi numeroase şi purtându-se cu
toţi în chipul cel mai dezinteresat.
Trei ani mai târziu, ca urmare a samavolniciilor barbarilor ce continuau să
stăpânească ţinutul cetăţenii găsindu-se din nou în situaţia de a nu avea preot al lui Apollo
tămăduitorul [protectorul oraşului], întrucât averile particulare erau secătuite, Aristagoras
s-a oferit singur şi înfăţişându-se în Adunare şi primind cununa divinităţii, şi-a câştigat un
îndoit, titlu de recunoştinţă a zeilor şi a celor cărora le făcuse binele."
Datele pe care le oferă inscripţia ce îl cinsteşte pe Aristagoras sunt confirmate
de observaţiile făcute cu ocazia săpăturilor din "Zona sacră" a Histriei, unde se
constată un puternic incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I a.Chr.. Întreaga
zonă în urma prăpădului a fost abandonată şi pe locul ei, abia după un secol, se vor
ridica modeste locuinţe.
Cetatea este refăcută, la scurt timp, locuitorii săi au fost luaţi în captivitate se
întorc "unul câte unul" pe la casele lor şi viaţa reintră în normal. Se aleg preoţi, se face
un intens comerţ ce se va desfăşura pe cuprinsul întregii stăpâniri a lui Burebista.
Monedele histriene vor circula până în inima Daciei. Profiturile negustorilor vor fi
din nou asigurate şi colonia milesiană va continua viaţa şi activitatea pe parcursul a
peste un deceniu, sub stăpânirea lui Burebista, suveranul în stare să-i garanteze
securitatea. Histria, odată cu supunerea ei de către Burebista, a păşit într-o nouă
etapă istorică. De data aceasta nu mai era vorba de un protectorat al unor regi cum a
fost de pildă Rhemaxos şi care se reducea în ultimă instanţă la plata unui tribut, ci

57
mai întâi de o ocupare efectivă militară şi mai apoi, de o integrare într-un stat geto-
dac.
În textul decretului ce-l cinsteşte pe Aristagoras, numele lui Burebista nu
figurează. Nu poate fi o banală întâmplare. Pomenirea numelui regelui ce stăpânea
peste cetate, într-o inscripţie în care se amintesc atrocităţile războiului prin care
aceasta fusese cucerită, "samavolniciile" ce i se datorau, în primul rând lui, ar fi ar fi
comportat riscuri. De aceea, se foloseşte doar genericul inofensiv de "barbar".
Despre soarta cetăţilor Tomis, şi Callatis nu dispunem de izvoare scrise. Pare
foarte plauzibil că locuitorii oraşelor Tomis, Callatis şi Dionysopolis, cunoscând
dezastrul suferit de Histria şi de Olbia, să încerce a căpăta bunăvoinţa regelui
Burebista, supunându-i-se fără o rezistenţă armată.
În cetatea Odessos (Varna) s-a descoperit o inscripţie în care apare lista unor
preoţi întocmită "după întoarcerea din bejenie". Inscripţia este considerată a fi o aluzie
evidentă la risipirea locuitorilor prilejuit de atacul ori de vestea apropierii armatelor
ce-l aveau în frunte pe Burebista. Documentul constituie o dovadă a suferinţelor
îndurate de locuitorii din Odessos fără să fie în acelaşi timp o dovadă a cuceririi
oraşului pe calea armelor de către Burebista.
Dacă rămâne problematic în ce măsură locuitorii oraşului Odessos s-au opus
ori nu cu arma în mână, lui Burebista, se ştie că cei din Mesembria (Nesebăr) au
făcut-o. O inscripţie de aici, păstrată fragmentar, laudă pe trei strategi ce s-au distins
"conducând oastea în războiul împotiva lui Burebista". Acelaşi document vorbeşte despre
gărzile de zi şi de noapte organizate pentru a semnala pericolul ce s-ar fi ivit de pe
urma unui atac prin surprindere.
Total neclară este modalitatea prin care Burebista a supus Apollonia Pontica
(azi Sozopol). Nu se ştie în ce măsură Apollonia puternic distrusă de romani, pe
vremea lui M.Terentius Varro Lucullus, a fost refăcută, astfel încât să poată opune
rezistenţă armată lui Burebista.
În concluzie, Burebista a ocupat, într-o formă sau alta, toate coloniile vest-
pontice, de la Olbia până la Apollonia. El a inclus în stăpânirea sa şi întregul
teritoriu de la sud de Dunăre, până la Munţii Haemus.

4. Supunerea triburilor din estul Daciei

Descriind teritoriile de la est de Carpaţi, Strabon notează:
"...prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Borysthenes
[Olbia] este pustiul geţilor. Apoi vin tirageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc
regali apoi urgii".
Geograful Ptolemaeus aminteşte la est de Carpaţi pe costoboci, carpi, bastarni
şi sarmaţi (Ptolemaeus, Geographia, III, 8, 1-3).
Carpii - un trib getic, ce locuiau iniţial doar în regiunea Carpaţilor Răsăriteni,
s-au extins treptat spre sud reuşind să-şi impună supremaţia din ce în ce mai mult
asupra altor triburi getice. Mai târziu, în sec. II-III p.Chr., ei vor deţine supremaţia
politică asupra tuturor triburilor de la est de Carpaţi atacând mereu hotarele
Imperiului Roman.
Izvoarele nu precizează modalitatea prin care Burebista a supus triburile
getice din zona Moldovei. Nu se nici perioada când s-au întâmplat evenimentele.
Este foarte probabil ca înglobarea teritoriilor daco-getice de la est de Carpaţi,
58
Burebista s-o fi întreprins aproximativ în aceeaşi vreme cu cea de cucerire a coloniilor
vest-pontice, ca o acţiune pregătitoare a acesteia.
Costobocii locuiau undeva în nordul Moldovei fără să se poată preciza cu
destulă siguranţă aria lor exactă de locuire. Unii cercetători sunt de părere că ei
ocupau o zonă ce se extinde atât la apus cât şi la răsărit de Carpaţi. Părerile istoricilor
moderni sunt împărţite şi cu privire la originea lor. Cei mai mulţi dintre învăţaţi
susţin originea traco-getă a costobocilor, nelipsind nici cei care presupun că ei ar fi
slavi, celţi ori celţi dacizaţi. Descoperirile arheologice confirmă caracterul getic al
costobocilor înglobaţi şi ei, foarte probabil, între hotarele stăpânirii lui Burebista.
Tirageţii, pe care Strabon îi aminteşte de mai multe ori în opera sa, erau un
trib getic ce locuiau în regiunea Nistrului Inferior (Tyras). Ei n-au constituit nicicând
o mare putere politică, fiind supuşi mai întâi supremaţiei politice a sciţilor şi apoi a
bastarnilor.
Bastarnii – dețineau supremația, cel puţin în spațiul dintre Carpaţi, Prut şi
Nistru. Această populaţie războinică de origine germanică a emigrat în sec. III-II
a.Chr. din regiunea superioară a Oderului şi a Vistulei, ocolind pe la nord Carpaţii,
traversând Galiţia, au ajuns până în Moldova, extinzându-se de o parte şi de alta a
Nistrului. Lor le aparţine cultura de tip Poieneşti - Lukaşevka. Aşezarea bastarnilor
între Carpaţi şi Nistru s-a făcut în jurul anului 200 a.Chr., aceştia preferând zonele
păduroase şi reliefurile mai înalte cum sunt colinele subcarpatice ori podişul central
moldovenesc. Urmele lor lipsesc în zonele de stepă, dovedind astfel că au evitat
regiunile joase.
Descoperirile aparţinând bastarnilor din Moldova se datează mai cu seamă în
sec. III-II a.Chr., scăzând simţitor în sec. II-I a.Chr.. În aşezările din secolul I a.Chr.
elementele bastarne lipsesc cu desăvârşire. Fenomenul s-a explicat prin asimilarea
acestora în masa autohtonilor. Deşi explicaţia poate fi justificată, în parte, pentru
nordul Moldovei, trebuie adăugat însă că pentru această zonă, ca şi pentru cea
central-moldovenească ori de sud, lipsa elementelor de cultură bastarnă se poate
explica prin alungarea acestora de către Burebista. Nici un izvor literar nu
menţionează un război al lui Burebista cu bastarnii şi cu toate acestea, pare
neîndoielnic că el a fost o realitate. Bastarnii ce deţinuseră supremaţia politică la
Dunărea de Jos vor fi zdrobiţi de Burebista şi împinşi undeva într-o zonă de nord. De
aici, profitând de moartea marelui rege şi de vremurile tulburi ce i-au urmat, mulţi
dintre ei, în anul 29 a.Chr., vor emigra în Balcani. Invazia bastarnilor este descrisă de
Dio Cassius nu ca o incursiune obişnuită de jaf, ci ca o căutare a unei noi patrii. Este
vorba de o numeroasă populaţie, de familii, cu turme şi întreg avutul. Cu aceştia
romanii vor avea de susţinut un război ce a durat doi ani, în urma căruia bastarnii au
fost învinşi şi regele lor Deldon omorât.
Posibil ca o parte din triburile bastarne să fi fost alungate spre nord, iar altele
să fi fost incluse între hotarele stăpânirii lui Burebista, aşa cum au fost şi alte neamuri
străine. Fiind nimicită, forţa politică a bastarnilor şi redusă substanţial din punct de
vedere cantitativ, este posibil ca cei rămaşi să se fi asimilat rapid în masa
autohtonilor, în aşa fel încât să nu mai poată fi surprinşi din punct de vedere
arheologic.
Sarmaţii fac parte din aceeaşi grupă a iranienilor de vest ca şi sciţii, a căror
supremaţie politică în regiunile nord-pontice, o vor prelua. Strabon aminteşte la est
59
de Nistru seminţii sarmate. Sarmaţii vor înainta mereu spre Dunăre, dar în secolul I
a.Chr. nu vor depăşi ca teritoriu ocupat efectiv linia Niprului. Incursiunile lor se vor
extinde cu siguranţă şi asupra zonei de la vest de Nipru, unde îşi vor fi exercitat
supremaţia politică. De aceea, Strabon vorbeşte de o vecinătate a tirageţilor cu
sarmaţii. Undeva, în stepele nord-pontice, s-au întâlnit triburile getice cu cele
sarmate. Expansiunii sarmaţilor spre vest le pune stavilă Burebista, ce înaintează
până la Olbia.
PHARSALUS. Deznodământul războiului dintre Caesar şi Pompeius s-a
petrecut înainte ca Burebista să fi putut interveni cu armata dacă pe teatrul de
operaţii din Macedonia. La 9 august 48 a.Chr., Caesar şi-a luat revanşa asupra lui
Pompeius, de data aceasta într-o luptă care s-a dovedit decisivă, desfăşurată la
Pharsalus. Epilogul conflictului a avut loc mai târziu, în anul 45 a.Chr., când ultimele
resturi ale sprijinitorilor lui Pompeius au fost strivite la Munda, dar după Pharsalus,
Caesar devenise unicul stăpânitor al celei mai mari puteri a timpului.

60
 XI. DINAŞTI GETO-DACI DE LA BUREBISTA LA DECEBAL

DECENEU (44- ? a.Chr.)

După moartea lui Burebista, Deceneu - preotul vicerege - preia şi puterea laică,
probabil în cel mai mare din cele patru, apoi cinci regate în care a fost împărţită
Dacia. Astfel, i se adaugă titlul de rege, judecător suprem (ceea ce atestă existenţa
altor judecători) şi, probabil, comandant suprem al armatei, la cele pe care le avea în
vremea lui Burebista: mare preot, instructor în filozofie, morală, ştiinţe. Iordanes nota
în lucrarea sa Getica:
„67. Apoi, în timpul domniei la goţi (geţi) a regelui Buruista, a venit în Gothia
Dicineus, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Dicineus,
Buruista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia, goţii (geţii) au început să
pustiiască pământurile germanilor pe care acum le stăpânesc francii.
69. Pentru ei aceasta era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăţa
Dicineus, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiască şi ei, judecând că aceasta este util, ca ei să-i
traducă în faptă dorinţele. Acesta, vazând că ei i se supun sufleteşte în toate şi că au şi
înzestrare naturală, i-a învăţat aproape toată filosofia; căci el era maestru în această
disciplină. Predându-le etica le-a domolit obiceiurile barbare, învăţându-i fizica, i-a facut sa
trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagines, avându-le
scrise, instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, facându-i sa fie mai dezvoltaţi
la minte decât celelalte neamuri, aratându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască
săvârşind cele mai bune. Iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale
zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie
cum şi care sunt fazele de creştere şi descreştere ale Lunii, cu ce nume sau semne urcă sau
coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.
70. Mă întreb ce plăcere îi făcea pe vitejii bărbaţi ca atunci când nu erau ocupaţi cu
mânuirea armelor să-şi umple capul cu învăţături filosofice. Vedeai cum cercetează unul
poziţia stelelor pe cer, altul planetele mici sau mari, cum urmăreşte acesta fazele Lunii, acela
eclipsele de Soare, cum astrele în cercul lor pe cer se coboară în apus, dar apar din nou la
răsărit, cautând aceştia toţi să-şi afle odihna numai după ce găsesc la toate explicare.
71. Acestea şi altele ca acestea încredinţându-le goţilor (geţilor) cu priceperea lui
(Deceneu), a strălucit ca un om minunat în faţa lor, ajungând să asculte de el nu numai cei
mulţi, dar chiar şi regii. Căci a ales atunci dintre ei pe bărbaţii cei mai nobili şi mai înţelepţi,
pe care i-a învăţat teologia şi i-a îndrumat în venerarea celor dumnezeieşti şi sfinte, făcându-i
preoţi, numiţi în timpul slujbelor pileati - după părerea mea - fiindcă le-a pus pe cap tiare,
care cu alt cuvânt se numeau pilleus.
72. A poruncit însă ca oamenii ceilalţi, din popor, să fie numiţi CAPILATI, nume pe
care goţii (geţii) l-au primit ca o formă de respect şi-l amintesc şi acum în cântecele lor.
73. Comunicând acestea şi alte multe goţilor (geţilor) cu măiestrie, Dicineus a devenit
în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe
regi (…) Iar după moartea lui Dicineus, ei au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe
COMOSICUS, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi rege şi preot şi ca
judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptatea în ultima instant. Părăsind
şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al goţilor (geţilor), CORYLLOS, care a condus timp
de patruzeci de ani popoarele sale din Dacia.”

61
 COTISO (30 a.Chr. - ?)
Cotiso a fost un basileu care a condus uniunea dacilor din Munţii Banatului şi
Oltenia, cu o oarecare aproximaţie, de la începutul domniei lui Augustus (27 a.Chr.)
şi despre care autorul antic Florus ne spune că ataca sudul Dunării când aceasta
îngheţa:
„Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso,
obișnuiau să se coboare și să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de
ger, își unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte
greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au
fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi și împrăştiaţi.”
După victoria lui Octavian în războaiele civile, romanii iau măsuri de
pedepsire a regelui dac, acesta fiind înfrânt de generalul Marcus Licinius Crassus.
Într-o odă dedicată protectorului său, Mecena, poetul Horaţiu îl sfătuieste pe acesta
să nu mai fie frământat de grija Romei, căci armata lui Cotiso a pierit. De la Suetonius
aflăm că: „Marc Antoniu scrie că Octavian a făgăduit-o pe Iulia întâi fiului său Antonius,
apoi lui Cotiso, regele geţilor şi tot atunci a cerut-o în schimb în căsătorie, pentru sine, pe
fiica regelui”.
KOSON (30 a.Chr. - ?)
De la regele Koson au rămas monedele de aur de tip kosoni. Identificarea lui
Cotiso cu Koson s-a făcut după o variantă a textului lui Suetoniu (Augustus, LXIII, 4)
prezentată în unele manuscrise drept „Cosoni Getarum regi”. Alţi istorici consideră că
au existat doi regi cu nume apropiate, unul dac și unul get.
DICOMES (30 a.Chr. – ?)
Dicomes a fost rege al geţilor a cărui stăpânire includea Câmpia Munteniei,
sud-estul Transilvaniei și sudul Moldovei. Se amestecă şi el în lupta internă pentru
putere de la Roma, într-un prim moment de partea lui Octavianus dar acesta
nerăspunzându-i (sau poate din solidaritate cu Koson) îl ajută pe Antonius. Plutarch
nota în lucrarea Vieţi paralele – cap. Antonius, 63:
„Într-adevăr, Dicomes, regele getilor, îi făgăduise că-i va ajuta cu armată numeroasă
(înainte de bătălia de la Actium )...”
Dintre aliaţii lui Antonius, Rhoemetalkes - regele Traciei şi Deiotarus - regele
Paphlagoniei, văzând că victoria îi aparţine lui Octavianus, au trecut de partea
acestuia.
Nu toţi aliaţii acestuia s-au făcut, însă, vinovaţi de trădare. Printre cei care au
luptat până la capăt se aflau şi dacii lui Dicomes. Luaţi prizonieri de Octavianus,
dacii lui Dicomes au fost duşi la Roma după Victoria de la Actium şi puşi să lupte în
arenă, ca gladiatori, împotriva unor captivi suebi. (Cassius Dio:LI; 22).
COMOSICUS (? - 29 p.Chr.)
Aceeaşi situaţie este şi în cazul lui Comosicus, preotul care îi urmează lui
Deceneu şi care "nu îi este cu nimic mai prejos" .
SCORILO - CORYLLUS (29-69 p.Chr.)
Scorilo - Coryllus conducea Dacia, în timp ce la Roma erau mari războaie
civile după moartea lui Nerva. Majoritatea dacilor îl îndemnau pe rege la amestecul
prin forţă în lupta pentru putere de la Roma. Frontinus nota în lucrarea Stratageme:
„I,10,4. Scorylo, conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din
pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război
62
cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa
concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup.
Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit
pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor.”
După C. Daicoviciu inscripţia de pe vasul de cult descoperit la Sarmizegetusa
Regia DECEBALUS PER SCORILO s-ar traduce DECEBAL FIUL LUI SCORILO.

DURAS-DIURPANEUS (69-87 p.Chr.)

Fratele lui Scorilo, menţionat de Dio Cassius şi Iordanes nu are parte de
evenimente marcante lui surâzându-i, însă, atacurile asupra posesiunilor romane
până îi cedează locul nepotului său Decebal.
Iordanes – Getica:
„76. După un lung interval, în timpul domniei împaratului Domiţian, goţii (geţii)
temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai înainte cu alţi
împăraţi şi au devastat malul Dunării stăpânit de mult timp de Imperiul Roman, ucigând
soldaţii romani şi pe comandanţii lor. Mai mare peste această provincie, după Agrippa, era
atunci Oppius Sabinus, iar principatul goţilor (geţilor) îl avea pe Diurpaneus. În acest
timp goţii (geţii) pornind cu război, romanii au fost învinsi. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat
capul, iar goţii (geţii), atacând cetăţile şi fortificaţiile, au prădat posesiunile imperiului.
77. Împins de primejdia alor săi, Domiţian a pornit în grabă cu toate forţele sale spre
lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată
imperială şi peste bărbaţii cei mai aleşi, a strâns corăbiile, le-a făcut pod peste Dunăre şi a
trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.
78. Atuncii goţii (geţii) n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire
i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis au jefuit tot ce au găsit în taberele
romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu
simpli oameni, ci semizei, adică ansi.”
Orosius, Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi, VII, 10, 3–4:
„3: Războiul contra germanilor şi a dacilor a fost dus de locţiitorii săi într-un mod atât
de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima senatul şi poporul, iar la hotare,
armata, rău condusă, era distrusă de duşmani prin măceluri necontenite
4: Căci cât de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul
Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor, le-aş enumera, într-o înşirare lungă,…”

RHOLES (a doua ½ a sec I.a.Chr.)

Rholes a fost un basileu get din sudul Dobrogei care a câştigat titlul de "aliat şi
prieten al poporului roman", de la Octavian la Corint, după ajutorul dat lui Marcus
Licinus Crassus în războiul cu tracii denteleţi.
DAPYX (a doua ½ a sec I.a.Chr.)
Dapyx intră în conflict cu Roles, basileu din sudul Dobrogei, care cu ajutorul lui
Crassus îl alungă până într-o cetate unde un trădător se înţelege în greceşte cu
generalul roman. Dapyx piere eroic în fruntea soldaţilor săi.

63
 ZYRAXES (a doua ½ a sec I.a.Chr.)
Zyraxes a fost un basileu get din nordul Dobrogei; a fost atacat în capitala sa
Genucla, de către Crassus pentru că deţinea stindardele lui Hybrida, capturate în
anul 61 a.Chr. Zyraxes ştiind că nu va rezista, se retrage în stânga Dunării.
„LI, 24, 5–7 Aceste întâmplări s-au petrecut în chipul arătat. Dintre ceilalţi barbari,
unii fugiră într-o pădurice sacră şi fură învăluiţi de focul pus jur-împrejur, iar alţii se
adăpostiră într-un anume loc întărit şi fură luaţi prizonieri. Unii se aruncară în Istru, iar
alţii se împrăştiară prin ţară şi pieriră. O parte din ei au rămas în viaţă, luând în stăpânire
un loc întărit. Crassus îi împresură fără succes, câteva zile. Apoi, ajutat de Rholes, regele
unor geţi, îi nimici. Rholes a mers la împărat şi pentru această faptă a fost numit prieten şi
aliat al acestuia, iar prizonierii au fost împărţiţi între soldaţi.
LI, 26, 1–6 Pe când înfăptui acestea soseşte vorba de războiul din Moesia şi Thracia, îl
chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să-l
ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi
în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale
altora, care fugeau. Apoi îl împresură şi pe Dapyx — refugiat într-o fortăreaţă. Unul din cei
aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea
fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii
îşi găsiră moartea. Crassus prinse de viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut
nici un rău, ba chiar i-a dat drumul. După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi
spre peştera Keiris. Aceasta era atât de încăpătoare şi totodată atât de trainică încât se
povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. În felul acesta, băştinaşii
— veniţi în număr mare — aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate
turmele lor. Crassus căută şi astupă toate intrările întortochiate şi greu de aflat ale peşterii; de
aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între
Dapyx şi ei nu era nici o legătură.
Crassus a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritură a stăpânirii
lui Zyraxes, căci auzise că se află acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antonius
(Hybrida), lângă cetatea istrienilor. Asediind Genucla — în acelaşi timp de pe uscat şi de pe
Istru, deoarece era durată lângă apă — în scurtă vreme o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi
Zyraxes nu era de faţă. Căci el, îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s-a îmbarcat şi a pornit
la sciţi cu mulţi bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă. Iată cele
săvârşite de Crassus la geţi. Prin locotenenţii săi supuse din nou o parte a moesilor, care,
biruiţi înainte vreme, se răsculaseră.
Cassius Dio, Istoria romană, LI, 24, 5–7, 26, 1–6

THIAMARKOS (a II-a ½ sec I a.Chr. – încep. sec I p.Chr.)

Pe un vas descoperit în dava Buridava (Ocniţa) a fost identificată o inscripţie,
scrisă în lb. greacă: BASILE(US) THIAMARKO(S), tradus „vasul lui Thiamarkos” (I.I.
Russu), basileul care era proprietarul atelierului în care s-a produs vasul. Stăpânirea
lui se întindea probabil în NV Olteniei, pe locul viitoarei Dacia Malvensis.

64
 XII. DACIA ÎN TIMPUL LUI DECEBAL. RĂZBOAIELE DACO-ROMANE

Politica internă
Dacia reunificată pierduse teritorii:
- în sud şi sud-est prin formarea provinciei Moesia (după expediţia lui Licinius
Crassus, sub Octavian Augustus);
- în vest, în C. Panonică se stabiliseră sarmaţii iazigi;
- în nord – vest în locul celţilor se aflau cvasii şi marcomanii de neam germanic.
Dacia cuprindea Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Moldova şi o parte
din teritoriul dintre Prut şi Nistru. Capitala se afla la Sarmizegetusa Regia.
Izvoarele menţionează două personaje cu funcţii înalte: Vezina, probabil mare preot
şi Diegis, după Martial fratele lui Decebal.
Marţial, Epigrame, V, 3, 1–6
„Diegis, locuitor de pe ţărmul care acum ne aparţine,
a venit să te vadă, o Germanicus, tocmai de pe apele Istrului,
care se află sub stăpânirea ta. Bucuros şi uimit când a văzut pe stăpânul lumii,
se zice că ar fi spus celor ce-l însoţeau:
„Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit
să privesc atât de aproape Zeul pe care el îl cinsteşte atât de departe“.
Criton scrie că Decebal a pus prefecţi în fruntea cetăţilor, a avut demnitari care
se ocupau cu administrarea activităţilor agricole.

Politica externă
“După un lung interval, în timpul domniei împaratului Domitian, goţii (geţii)
temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai înainte cu alţi
împăraţi şi au devastat malul Dunării stăpânit de mult timp de Imperiul Roman ucigând
soldaţii romani şi pe comandanţii lor.” Iordanes Getica, 76:

Geţii încheiaseră un tratat cu Vespasian după atacul dacic din 69 p.Chr. care
prevedea acordarea de subsidii dacilor. Primul conflict de mici dimensiuni cu
Domitian a avut loc la începutul domniei acestuia între 81 – 82 p.Chr. În iarna lui 85 –
86 p.Chr. s-a produs un mare atac al geţilor – în alianţă cu bastarnii şi sarmaţii - la
sud de Dunăre, asupra prov. Moesia. Caius Oppius Sabinus – guvernatorul
proviniciei a fost decapitat.
„Erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră...”
Tacitus Agricola 41
Domitian a venit în provincie şi şi-a stabilit cartierul general la Naissus (Niş)
luând măsuri rapide pentru redresarea provinciei grav afectate de atacul lui
Diurpaneus. În 86 p.Chr., provincia Moesia, cu o graniţă prea lungă, a fost împărţită
în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior (Ripa Thracia), cele două provincii fiind
separate de râul Ciabrus (Cebrus). Cornelius Fuscus – comandantul pretoriului – a
fost numit în fruntea trupelor pentru pregătirea ofensivei la nord de Dunăre
împotriva dacilor. Pe fondul pericolului roman, Diurpaneus cedează tronul în
favoarea lui Decebal în 87 p.Chr.
Decebal, strălucit diplomat, a încercat să dezamorsese conflictul trimiţând o
solie de pace lui Domitian. După refuzul acestuia este trimisă o nouă solie în care cu
65
aroganţă Decebal cere plata a doi oboli din partea fiecărui cetăţean roman pentru
acceptarea păcii. Astfel, Decebal îşi arăta cutezanţa, realizând iminenţa atacului
roman.
„LXVII 6, 1–5: Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva
dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Douras, care domnise mai înainte,
lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era foarte priceput la planurile de război şi
iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la
timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi
să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de
temut pentru duşmani.
Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi
romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe
nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului.
Domitian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un
oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu
era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine
faţă de femei şi băieţi tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de
cele mai multe ori nu izbândea.
Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domitian îl
porni pe Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în
bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domitian are să vrea ca fiecare roman să-I dea
lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că
va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.” (Cassius
Dio, Istoria romană, LXVII, 6–7, 10).
Romanii au fost iritaţi de aroganţa lui Decebal, în 87 p.Chr. Fuscus se pare că a
trecut Dunărea pe la Orlea, a înaintat prea mult, a fost atras într-un defileu unde şi-a
găsit sfârşitul, armata romană a suferit o grea şi ruşinoasă înfrângere, stindardele
romane au fost capturate de daci, luaţi prizonieri din leg V Alaude.
În 98 p.Chr. Domitian a trimis o nouă armată în Dacia sub comanda lui
Tettius Iulianus guvernatorul Moesiei Superioare. Acesta a trecut Dunărea pe la
Viminacium (Kostolac – Serbia).
„LXVII 10, 1–3: În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente
vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte
măsuri bune luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale
centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare
mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţi dintre ei. Între
duşmani se afla şi Vezinas, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu
putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în
seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre
capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor şi la o oarecare înălţime puse arme pe
trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea
ce s-a şi întâmplat.”(Cassius Dio, Istoria romană).
Tettius Iulianus nu s-a aventurat în zona fortificaţiilor din Munţii Orăştiei de
teama unui curse întinse de Decebal; de asemeni, Imperiul Roman era angajat în
războiul cu cvasii şi marcomanii.
„LXVII 7, 1-4: Domitian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l
ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe
66
care ei îi trimiseseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a
pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care
el.” (Cassius Dio, Istoria romană).

Pacea Decebal – Domitian

În 89 p.Chr. este încheiată pacea, la tratative fiind trimis fratele lui Decebal –
Diegis:
„Domitian îl refuzase mai înainte, deşi regele i-l ceruse adesea. Decebal primi
propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de
vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe DIEGIS, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea
armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia,
Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap — ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi
omul în stare să dea un rege dacilor —, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca
biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare
de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domitian îşi împodobi triumful cu
multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru
încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar
şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea
mereu multe. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna
asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.”
(Cassius Dio, Istoria romană)

Prevederile tratatului:
Decebal avea statutul de rege clientelar Romei, pe capul fratelui său fiind pusă
o coroană în semn de recunoaştere a suveranităţii Daciei.
O inscripţie conţine informaţia că Decebal a acceptat ca armata romană să treacă pe
teritoriul Daciei în drum spre C. Panonică de unde urma să-i atace pe cvasi şi
marcomani.
Decebal se angaja să elibereze prizonierii romani şi să dea înapoi armele de
război capturate.
Statul roman urma să-i dea lui Decebal subsidii, ingineri, instructori militari,
constructori, maşini de război.
Romanii au considerat pacea încheiată de Domitian „ruşinoasă” pentru
Imperiu – conflictul fusese declanşat din cauza suprimării subsidiilor şi se încheiase
prin acordarea unor subsidii şi mai mari din partea statului roman.
Decebal nu a respectat tratatul – nu a eliberat toţi prizonierii, nu a înapoiat
maşinile de război, a folosit sprijinul roman pentru a-şi întări fortificaţiile, nu pentru
a face politica Romei în calitate de rege clientelar. Tot acum sunt construite marile
sanctuare de la Sarmizegetusa Regia – marele sanctuar patrulater nu a fost terminat
până la izbucnirea primului război daco-roman.
În 96 p.Chr. Domitian a fost asasinat.
96 – 98 p.Chr. scurta domnie a lui Nerva.
98 – 117 p.Chr. domnia lui Marcus Ulpius Traianus. Militar de carieră,
originar din provincia Hispania (năs. Italica), guvernator al Germaniei Superioare,
adoptat de împăratul Nerva ajunge împărat după moartea acestuia.

67
 „LXVIII 6, 1–3: După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva
dacilor.
Cugeta la cele săvârşite de aceştia şi era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care
romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor
sporesc necontenit. Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea
bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domitian, iar de data aceasta va trebui să lupte
cu romanii şi cu împăratul Traian.
TRAIAN
Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi
prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos şi începuse să domnească la vârsta de
patruzeci şi doi de ani şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi; iar cu sufletul era la
înălţime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de
bătrâneţe…
LXVIII 7, 5: De aceea Decebal se temea de Traian pe bună dreptate…”(Cassius Dio,
Istoria Romană).
Traian a început imediat pregătirile de război. Întăreşte armata romană din
Moesii, deplasându-se în provincii, termină drumul la dreapta limesului dunărean,
sapă un canal în zona Cazane pentru o bună navigaţie pe Dunăre.
Traian vedea în ascensiunea Daciei pericolul unei extinderi a acesteia în
graniţele vechi stabilite de Burebista, exista riscul unei mari coaliţii barbare în jurul
regatului lui Decebal (germani, sarmaţi). Cucerirea Daciei ar fi însemnat controlul
asupra unei regiuni deosebit de bogate şi redresarea economică a Imperiului secătuit
de Domitian, prin capturarea aurul dacic.

Izvoare literare privind războaiele daco-romane:

1. Comentariile lui Traian – pierdute;

2. Criton(medicul lui Traian) Getika – pierdută;
3. Dio Chrysostomus – retor care a vizitat Dacia înainte de conflict – scrierile
pierdute;
4. Dio Cassius – Istorie romană –cartea LXVIII conţinea relatarea războaielor
dacice – pierdută;
5. Scrierile lui Appian şi Arrian pierdute;
6. Doi călugări bizantini Xiphilinos (sec XI) şi Zonaras (sec XII) au realizat
rezumate după cartea LXVIII a lui Dio Cassius.
7. Inscripţii greceşti şi latine – texte fragmentare
Izvoare nescrise:
1. Columna lui Traian – scenele reprezintă o ilustrare a Comentariilor lui Traian.
Monumentul avea rolul de propagandă de aceea nu apar soldaţi romani ucişi,
împăratul este reprezentat supradimensionat. Artiştii pietrari nu au cunoscut direct
realitatea – de aici inexactităţi în reprezentarea cetăţilor dacice (lipsesc sanctuarele);
2. Monumentul Tropaeum Traiani – artă provincială; reprezentaţi daci, aliaţii
sarmaţi, bastarni, fam. dacilor.

68
 PRIMUL RĂZBOI DACO-ROMAN (101 – 102 p.Chr.)

- 25 martie 101 p.Chr. - Traian pleacă de la Roma în Moesia Superior unde era
concentrată armata romană care cuprindea cca 150.000 soldaţi
- legiuni (I Adiutrix, I Italica, I Minervia, II Adiutrix, IIII Flavia, V Macedonica, VII
Claudia, X Gemina, XI Claudia Pia Fidelis, XIII Gemina, Legio XIV Gemina Martia Victrix,
XV Apollinaris, XXI Rapax și XXX Ulpia Victrix; II Augusta, III Augusta, III Gallica, IV
Scythica, VI Ferrata, VII Gemina, IX Hispana, Legio XII Fulminata, XX Valeria Victrix e XXII
Primigenia) şi trupe auxiliare.
- la Viminacium – pe un pod dublu de vase trupele romane au trecut Dunărea şi au
ajuns în Banat după cum scrie Traian în Comentarii (singura frază păstrată): “de aici
am plecat spre Berzobis (Berzobia) şi apoi spre Aizis (Fârliug, Caraș-Severin).”
- Itinerariul: Arcidava (Vărădia) – Berzovis (Berzobia)- Aizis (Fârliug, Caraș-Severin)
– Centum Putei (Surducu Mare) – Tibiscum (Jupa – Caransebeş) – Valea Bistrei –
Tapae
- Decebal a încercat să oprească trupele romane în strâmtori:
„Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi aveau
tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi
burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace.” (Cassius Dio, Istoria Romană,
LXVIII 8, 1–34).
Diversiunea moesică (iarna 101 – 102)
Decebal, în fruntea unei mari coaliţii – daco – bastarno – roxolană atacă
provincia Moesia Inferior; o scenă de pe Columna înfăţişează călăreţi daci înecându-
se în Dunăre fapt ce sugerează trecerea fluviului iarna, când gheaţa de pe Dunăre a
cedat sub greutatea cavaleriei.
Din nefericire pentru Decebal, în anii 101-102 iarna a fost prea blândă,
dezgheţul intervenit prea devreme făcând, pe de o parte, ca mulţi dintre călăreţii
transdanubieni să-şi găsească sfârşitul în apele Istrului, iar pe de alta parte, oferindu-
i împăratului Traian posibilitatea să-şi folosească flota pentru a transporta rapid
trupele de pe frontul dacic, pe noul teatru de război.
Prin această manevră, Decebal încerca să-l determine pe Traian să părăsească
zona cucerită din Transilvania şi să se concetreze pe limesul dunărean. Sunt atacate
castre de pe limesul dunărean care reuşesc să reziste până când Traian, cu o parte a
armatei, vine în ajutorul romanilor din Moesia Inferior.
Armata romană reuşeşte să învingă mai întâi o oştire aliată ce se îndrepta spre
pasul Sipka, în încercarea de a trece Munţii Haemus (Balcani), în apropierea locului
unde va fi întemeiat oraşul Nicopolis ad Istrum, iar apoi principala forţă daco-
sarmato-bură.
Înfruntarea decisivă dintre cele două armate a avut loc pe platoul de la
Adamclisi şi este redată ca fiind cea mai înverşunată dintre toate bătăliile
reprezentate pe Columnă.
Importanţa acesteia pentru continuarea războiului, cât şi pierderile mari
suferite de armata romană l-au determinat pe Traian să ridice aici, în amintirea
victoriei, un monument grandios, iar pentru cinstirea celor căzuţi în luptă, un altar,
pe care să li se facă slujbe de pomenire în fiecare an.

69
 „Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulţi
duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nici propriile sale vestminte,
ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se
aducă în fiecare an jertfă pentru morţi.” (Dio Cassius – Istoria romană)
În primavera lui 102 p.Chr. Traian reia ofensiva în zona Munţilor Orăştiei
fiind ajutat şi de guvernatorul Moesiei Inferior Manius Laberius Maximus a trecut
din Muntenia în Transilvania probabil prin P. Bran.
Cetatea Costeşti este distrusă, Sarmizegetusa încercuită(Lusius Quietus a
atacat Sarmizegetusa în fruntea cavaleriei pe altă direcţie decât Traian), cetatea Feţele
Albe distrusă. Laberius Maximus cucereşte o cetate unde se afla ascunsă sora lui
Decebal (Căpâlna sau Tilişca).
„Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comati — ca mai înainte
—, ci pe cei mai buni dintre pileati. Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi
stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de
vorbă, deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu, cel puţin să trimită
Traian pe cineva care să se înţeleagă cu el.
(după copistul Petrus Patricius, Excerpta De legationibus - Decebal a trimis lui
Traian soli dintre pileati. Aceştia sunt la ei oamenii cei mai onoraţi. Trimisese comati mai
înainte. Aceştia se bucură de mai puţină trecere la ei. Venind aceştia pileaţi la Traian,
aruncară la pământ armele, îşi legară mâinile la spate şi în felul captivilor l-au rugat pe
Traian să stea de vorbă cu Decebal.) Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul
pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu
aceştia, ci a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele şi
maşinile de război capturate de la romani, precum şi steagul luat de la Fuscus.)
(după copistul Xiphilinus - a dat poruncă… încât a început să urce pe înălţimi,
ocupând cu mari primejdii colină după colină, şi se apropia de capitala dacilor. Lusius i-a
atacat din altă parte; el ucise mulţi duşmani şi prinse de vii un număr şi mai mare. În acest
timp, Decebal a trimis 20 dintre soli pe cei mai buni pileati şi se rugă la împărat, prin
mijlocirea lor: nimic mai mult decât că este gata să încheie pace în condiţiile impuse).
Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Maximus prinsese în acest timp pe sora
aceluia şi cucerise un loc întărit, Decebal era gata să primească orice condiţii ce i s-ar fi
impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile
suferite atunci, anume: să dea înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor
maşini,să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba
încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor; să nu mai primească nici
un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul Roman căci Decebal atrăgea
la sine prin momeli pe foarte mulţi oameni viteji.
De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la Traian, căzu la pământ spre a i se închina
şi azvârli armele. Despre toate acestea Traian trimise solie Senatului, pentru ca şi Senatul să
întărească pacea. După ce rândui acestea şi lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând străji şi în
restul ţării, el se întoarse în Italia.
Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei puseră armele jos, îşi legară mâinile în
felul prinşilor de război şi rostiră câteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi înduplecară
la pace şi-şi luară înapoi armele. Traian îşi sărbători triumful şi fu numit „Dacicus“. (Dio
Cassius – Istoria romană).

70
 Condiţiile păcii (102):
- Decebal trebuia să cedeze romanilor teritoriile cucerite – sudul Moldovei, Muntenia,
estul Olteniei şi din preajma Dunării, Banatul (V era ocupat de iazigi, aliaţii Romei),
Ţara Haţegului şi SE Transilvaniei.
- regele dac nu avea voie să iniţieze politica externă a Daciei.
Traian nu a riscat, armata era slăbită, de aceea a încheiat pacea, dar nu a renunţat la
ideea cuceririi Daciei, lăsând concentrate trupele în Moesia Superior, garnizoane
romane în teritoriile ocupate, inclusiv pe locul viitoarei capitale Ulpia Traiana
Sarmizegetusa (Leg IV Flavia Felix).
Apollodor din Damasc, din ordinul lui Traian a început construirea podului
de peste Dunăre:
„LXVIII 13,1–6: Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu
cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta
este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci;
înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Ei se
află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă.
Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească
şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de
vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat
lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai pe această lăţime — căci pe parcurs se lăţeşte
de două ori şi de trei ori pe atât, — ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai
potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aci — deoarece
apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta şi mai mare - cu atât se face mai
năvalnică şi mai adâncă. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări.
Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu
se mai poate trece: ai zice că au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i
este cu neputinţă. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război
împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă
cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, Hadrian se temu că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor
avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.” (Dio Cassius –
Istoria romană).
Decebal conştient de pericolul roman, nu a respectat condiţiile păcii:
- a organizat în grabă rezistenţa – au fost refăcute cetăţile Costeşti, Piatra Roşie,
Sarmizegetusa, Blidaru;
- a primit dezertori romani;
- a achiziţionat armament;
- a recucerit vestul Banatului de la iazigi;
- a căutat noi alianţe împotriva romanilor.
Legăturile lui Decebal cu Pacorus, regele parţilor, reies dintr-o scrisoarea a lui
Plinius cel Tânăr către Traian: „Stăpâne, ostaşul Apuleius din postul de la Nicomedia mi-a
scris că un anume Callidromus, fiind reţinut cu forţa de brutarii Maximus şi Dionysius,
cărora le închiriase munca sa, s-a refugiat la statuia ta şi, după ce a fost dus în faţa
autorităţilor, a arătat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximus, că a fost luat prizonier
în Moesia de către Susagus şi că a fost trimis în dar de către Decebal lui Pacorus, regele
parţilor, că a fost mai mulţi ani în slujba acestuia, de unde mai târziu a fugit şi că astfel a
ajuns în Nicomedia.”

71
 AL DOILEA RĂZBOI DACO-ROMAN 105 – 106 p.Chr.

105 p.Chr. Roma declară război Daciei. Traian, însoţit de Decimus Terentius
Scaurianus – viitorul guvernator al Daciei - a călătorit pe mare ajungând în Moesia
Inferior şi şi-a stabilit tabăra pe malul drept al Dunării, în apropiere de Drobeta. Pe
Columnă apare o scenă cum Traian primeşte aici solia lui Decebal. Probabil, regele
dac încerca să câştige timp, să realizeze noi alianţe – o parte din daci trădându-l şi
trecând de partea romanilor.
Disperat, Decebal a încercat să urzească un complot împotriva lui Traian,
încercând să-l ucidă printr-un trădător roman:
„LXVIII 10,3-4: Dar când i s-a anunţat că Decebal în multe privinţe nu respectă
tratatul, ci îşi pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini şi
aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ţinut pe
care, după aceea, deşi ei îl cereau, Traian nu-l mai dădu înapoi, Senatul decretă că Decebal
este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou
război împotriva aceluia.
LXVIII 11, 1–3: Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian — şi încă din alte
pricini Decebal ceru iarăşi pace. Însă el nu înţelegea să depună armele şi să se predea, îşi
aduna — în văzul tuturor — trupe şi chema în ajutor pe vecini. Spunea că dacă-l vor părăsi
pe dânsul, şi ei vor fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-
l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă privind nepăsători cum sunt nimiciţi
dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor rămâne fără aliaţi. Prin forţă Decebal n-a
izbutit. Dar era cât pe aci să-l ucidă pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în
Moesia câţiva dezertori, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Atunci,
din cauza nevoilor războiului, primea fără excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii
aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul dintre ei a fost bănuit şi
prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.
LXVIII 12, 1–5: Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus, comandantul unei
legiuni, a cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el şi, după ce-l convinse să vină, cu
gând să-l facă să i se supună, îl prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian.
Pentru că Longinus nu voia să mărturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat. Decebal
trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia — în schimbul eliberării lui Longinus — să-i
cedeze ţara până la Istru şi să-i plătească banii pe care i-a cheltuit cu războiul. Traian
răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate că nici nu-l preţuieşte prea mult pe
Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii
prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neştiind ce să facă. Dar între timp Longinus îşi
făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui lui Decebal că are să-l împace
cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are în gând şi să nu i se pună o pază
aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o ducă lui Traian,
spre a putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otravă în timpul
nopţii şi muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i dea
în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. Îi trimise îndată un centurion prins
împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ceea
ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela, şi nu-i dădu
nici pe libert, socotind că viaţa libertului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului decât
înmormântarea lui Longinus.” (Cassius Dio, Istoria romană).
72
 Traian a trecut Dunărea pe podul de piatră, armata romană a încercuit zona
centrală din Munţii Orăştiei, atacând din mai multe direcţii, o parte din aristocraţia
dacă l-a trădat pe Decebal, cetatea Costeşti distrusă.
Primăvara 106 p.Chr. - asediul cetăţii Sarmizegetusa Regia –a fost distrusă din
temelii, la fel şi sanctuarele
Decebal reuşeşte să fugă în munţi însoţit de o excortă, încercând să refacă
rezistenţa. O trupă de soldaţi romani, conduşi de Tiberius Claudius Maximus îi
urmăresc, Decebal se sinucide. Gestul regelui dac apare consemnat atât de Dio
Cassius, cât şi reprezentat pe Columnă. De asemenea, pe stela funerară a lui Tiberius
Claudius Maximus de la Philippi apare reprezentată scena sinuciderii şi se arată că
Maximus a dus capul la Ranisstorum, fapt pentru care a fost numit decurion. După ce
a fost arătat armatei de aici, a fost trimis la Roma.
Vara 106 p.Chr. DACIA A DEVENIT PROVINCIE ROMANĂ – o diplomă
militară, din 11 august 106, descoperită la Porolissum demonstrează existenţa
provinciei Dacia. În fruntea ei a fost numit Decius Terentius Scaurianus.
„LXVIII 15, 1: După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor
barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci şi trei de zile, în cursul
cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece
mii de gladiatori.” (Cassius Dio, Istoria romană).

ÎNSEMNĂTATEA VICTORIEI LUI TRAIAN ASUPRA LUI DECEBAL

Plinius cel Tânăr îi scria împăratului Traian:
„Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai
actual, mai bogat, mai vast, în sfârşit mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi
este vorba de lucruri foarte adevărate? Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi
poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege alungat
din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă
acestea, două triumfuri, din care unul a fost cel dintâi împotriva unui neam neînvins, iar
celălalt cel din urmă.”
Bogăţia prăzilor luate de Traian di Dacia a rămas în memoria urmaşilor:
„Împăratul Iustinian silindu-se să procure statului orice lucru folositor şi readucând
toată strălucirea vechei înfăţişări, mai întâi a numit un prefect al Scythiei. Căci fiind un om
înţelept şi aflând din cărţi că această ţară este bogată în averi şi puternică în arme şi acum şi
că a fost şi mai înainte — ţară pe care mai întâi a cucerit-o marele Traian, învingând pe
Decebal, regele geţilor, şi a adus romanilor 5.000.000. de libre de aur şi de două ori pe atâtea
de argint, afară de cupe şi de obiecte care depăşesc limita oricărui preţ, de turme, de arme şi de
peste 50.000 de bărbaţi foarte războinici cu arme cu tot, după cum a afirmat Criton, care luase
parte la război — nevoind să cedeze întru nimic lui Traian, a hotărât să păstreze pentru
romani regiunea de nord, care lepădase jugul cândva. Nu e de mirare că toate i-au ieşit după
voie, căci nu numai că a căutat să egaleze pe Traian, în arme, dar a întrecut chiar pe August
prin pietatea faţă de Dumnezeu şi prin modestia moravurilor, pe Titus prin cinste şi pe
Marcus prin înţelepciune.”(Ioannes Lydus, Despre magistraturile statului roman, II, 28).
Ioannes Lydus, istoric din secolul al Vl-lea, îl citează pe medicul Criton, care
scrisese despre războaiele la care participase direct în lucrarea „Getica". Cei mai mulţi
istorici consideră cifrele exagerate. Jerome Carcopino apreciază că metalul nobil luat
pradă nu însuma mai mult de 165.000 kg de aur şi 330.000 kg de argint.

73
Faptul ca prada luată de legiunile biruitoare a fost imensă o demonstrează mareţele
edificii publice care au fost înălţate la Roma şi în alte provincii ale Imperiului Roman
în anii imediat următori cuceririi Daciei. S-au construit temple şi apeducte, forul ce
poartă numele învingătorului Traian, au fost ridicate statui de bronz poleit cu aur.
Inscripţiile menţionează că toate acestea „din avuţia dacilor învinşi au fost făcute".
În 106 Traian a hotărât suprimarea tuturor dărilor şi fiecare cap de familie a primit
650 de dinari spre a se simţi părtaş la marea victorie. 17 săptămâni în şir au durat
jocurile în circuri, înfruntându-se 10.000 de gladiatori.

74
 XIII. CIVILIZAŢIA GETO-DACĂ ÎN PERIOADĂ CLASICĂ

Cetăţi fortificate şi forturi

sec. III – II a.Chr. – Apar noi tipuri de aşezări fortificate, multe continuându-şi
existenţa până la începutul sec II p.Chr. Partea cea mai înaltă a aşezării fortificate
(acropole) – era despărţită de restul aşezării printr-un şanţ lat.
Aşezări fortificate:
- Moldova – Brad, Poiana, Răcătău, Barboşi, Cîndeşti, Mănăstioara, Piatra
Nemaţ – Bîtca Doamnei;
- Muntenia – Crăsani, Mărăgăriteşti, Popeşti, Tinosul, Polovraci
- Transilvania - Arpaşul de Sus, Bernadea, Bicsad, Ardeu, Cernatu, Covasna,
Cugir, Odorhei, Porumbenii Mari, Racoş, Rîşnov, Pecica, Săvîrşin, Vărădia, Liubcova.
Cele mai multe dintre ele au fost centre economice, politice, militare şi de cult,
situate întotdeauna într-o zonă intens locuită; au aspectul unor aglomerări de tip
oppida din lumea celtică, fiind numite de daco-geţi dava. Forturile erau cetăţi care
aveau prin excelenţă caracter militar, în timp de pace constituiau reşedinţe ale
arsitocraţiei. Existau şi cetăţi de refugiu de mici dimensiuni care controlau accesul
către principalele rute comerciale.

Complexul de fortificaţii dacice din Munţii Sebeşului

Situat aproximativ în centrul Daciei, complexul de fortificații ocupa cca 200
kmp şi era format din cetăţi, forturi şi turnuri de apărare, realizate din blocuri de
piatră, ecarisate. Tradiţia veche a valului de pământ se păstrează la Costeşti şi la
Grădiştea de Munte. Construirea acestui complex a început sub Burebista şi a
continuat până la cucerirea romană.
Amplasată în centrul sistemului de apărare, cetatea cea mai mare –
Sarmizegetusa Regia / Grădiştea de Munte se află la 1200 m altitudine, pe o înălţime
mărginită de două văi. Limita ei urmează conturul terenului – un patrulater
neregulat, ocupând suprafaţa de 3 ha. Fortăreaţa era construită din blocuri masive
de piatră, pe cinci terase artificiale. Zidul cetăţii avea 3 m grosime şi 4 - 5 m înălţime.
Interiorul era lipsit de construcţii, de aceea se consideră că a fost o cetate de refugiu
(s-au descoperit doar barăcile trupelor romane care au rămas cantonate aici după
cucerire).
Sarmizegetusa Regia conţinea un complex de sanctuare şi un calendar
circular. Două dintre ele sunt cele mai importante: sanctuarul circular mare şi "soarele
de andezit". Sanctuarele erau situate pe o terasă, care fusese legată de poarta cetăţii
printr-un drum pavat. Nu se ştie dacă erau şapte sau opt sanctuare patrulatere,
deoarece ele au fost distruse de romani. Sanctuarele circulare sunt doar două.
În apropiere, spre vest, se afla, pe o suprafaţă de 3 km, o întinsă aşezare civilă,
în care s-au descoperit numeroase locuinţe, ateliere, magazii, hambare, rezervoare de
apă.
Tehnici de construcţie. Zidurile dacice (murus dacicus) măsoară aprox. 3 m
lăţime, au două paramente alcătuite din blocuri de piatră mari, patrulatere şi un
emplecton format din piatră locală şi pământ; legarea între paramente şi emplecton se
realiza cu ajutorul unor bârne de lemn, fixate la capete în lăcaşuri săpate în formă de

75
coadă de rândunică şi prin blocuri de piatră aşezate pe cant, perpendicular pe cele
două paramente. Blocurile paramentelor sunt unite unoeri prin crampoane de fier. S-
au descoperit şi ziduri cu paramente duble (pe latura de vest a cetăţii Grădiştea de
Munte). Tehnica de construcţie (folosirea tehnicii opus quadratum) şi planurile unor
cetăţi sunt de origine greco-elenistică. La Blidaru şi Piatra Roşie s-au folosit turnuri
de colţ interne ori externe, turnuri de curtină. Prezenţa unor litere greceşti pe unele
blocuri de piatră de Blidaru, Grădiştea, Căpâlna demonstrează prezenţa unor meşteri
greci, aduşi probabil încă din timpul lui Burebista. Tehnica de construcţie greco-
elenistică s-a folosit numai la ansamblul de fortificaţii din Munţii Orăştiei, la Piatra
Craivii şi Tilişca, în restul teritoriului păstrându-se vechea tehnică a zidurilor seci –
din piatră nefasonată şi bolovani de râu, având ca liant lutul.
Arhitectura religioasă
Marele sanctuar circular D – 40m, 180 de stâlpi înguşti de andezit şi 30 de
stâlpi laţi – modul în care sunt dispuşi stâlpii din cele două categorii – 6+1- 30 de zile
într-o lună, 12 luni, 360 de zile = 1 an. În interiorul incintei de piatră există alte două
incinte din stâlpi de de lemn: prima circulară şi concentrică faţă de cercul stâlpilor de
andezit formată din 84 de stâlpi de lemn, a doua sub forma unei potcoave, în
interiorul primei, având 34 de stâlpi.
Sanctuarul circular mic era format tot din stâlpi înguşti şi stâlpi laţi de andezit,
dar grupaţi diferit, semnificaţia lor nefiind descifrată.
Scrierea
- Buridava – o inscripţie incizată pe un chiup înainte de ardere, scrisă cu litere
greceşti „regele Thiamarkos a făcut” ; alte fragm cu inscripţiile REB, BUR;
- Sarmizegetusa – o inscripţie pe un vas de cult DECEBALUS PER SCORILO.
Religia
Unii cercetători (V. Pârvan) au pledat pentru existenţa unei religii monoteiste
în lumea geto-dacă, Gebeleizis şi Zalmoxis ar reprezenta aceeaşi divinitate în două
ipostaze, Gebeleizis fiind divinitatea mai veche, înlocuită cu „preotul” Zalmoxis.
Alţii, pornind de la aceeaşi relatare a lui Herodot, au vorbit despre o religie dualistă.
Cei mai mulţi cercetători consideră azi că geto-dacii au avut o religie politeistă, la fel
ca şi alte neamuri indoeuropene. În fruntea pantheonului de divinităţi s-ar fi aflat
Zalmoxis, de caracter chtonian, un zeu al Pământului ( în lb. tracă zamol = pământ).
Gebeleizis ar fi fost zeul uranian, al fulgerului şi al tunetului. Ar fi existat şi un zeu al
războiului – corespunzător lui Ares – Marte (Iordanes), o zeiţă a vetrei şi a focului,
protectoare a căminului, asemănătoare cu Hestia – Vesta, Bendis – o zeiţă a lunii,
pădurilor, vânătorii, farmecelor, asemănătoare cu Artemis – Diana, Darzalas
(Derjalas) – divinitate a vegetaţiei, înrudită cu Dionysos. Caracterul politeist al
religiei geto-dace este demonstrat şi de numărul mare de sanctuare de la
Sarmizegetusa Regia.
Ideea de nemurire în credintele geto-dacilor este exprimată până şi de celebrul
stindard pe care aceştia îl purtau în lupte şi la ceremonii. Reprezentarea acestuia pe
Columnă corespunde descrierii realizate de Arrian pentru „insignele” scitice:
”Insignele scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a
prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori cusute laolaltă.
Balaurii aceştia au capul, întregul trup – până la coadă – ca ale şerpilor. Vicleşugurile acestea
au fost născocite pentru ca balaurii sa apară cât mai înspăimântători. Când însă caii pornesc
76
aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierind din pricina
mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere
ochiului şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvala şi pentru ca
rândurile călăreţilor să nu se încurce.”
Vasile Pârvan a observat în detaliu reprezentările de pe Columnă: ”Balaurul
dacic e reprezentat pe Columna Traiana cu un cap de lup prelungit în chip de şarpe prin nişte
fâşii de stofă care, la bătaia vântului, se umflau şi formau o flamură serpentiformă
orizontală.” Chiar dacă l-a considerat simbol dacic, marele arheolog român a arătat
originea foarte veche a acestui simbol, probabil prescitică: „acest animal reprezentat
totdeauna în poziţie ofensivă deci ca simbol religios de apărare, se găseşte simultan şi în
Caucaz.”Analizând cea de a doua componentă a stindardului, trupul de şarpe, V.
Pârvan a arătat că acesta constituie imaginea însăşi a furtunii sau a unei divinităţi
celeste ce îşi are originea în Orientul Apropiat.
Descoperirile arheologice confirmă importanţă acestui simbol dacic. Lupul
constituie animalul cel mai frecvent întâlnit în arta geto-dacilor. Amintim în acest
sens descoperirile de la Cândreşti (o fibulă cu cap de lup), reprezentarea unui lup pe
falera de la Surcea, sau reprezentare unui lup pe un capac de lut descoperit la
Cârlomăneşti. I.H. Crişan considera că toate aceste descoperiri arheologice “ vin să
demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia geto-dacilor, ajungând până
la al reprezenta ca stindard de lupta al lor.”

77
 XIV. DACIA PROVINCIE ROMANĂ

Hotare:
- După cucerirea Daciei, cea mai mare parte a teritoriului fostului regat dac a
intrat în componenţa noii provincii.
- NE Transilvaniei, Muntenia şi E. Olteniei erau deja, după primul război, părţi
componene ale provinciei Moesia Inferior.
- Banatul şi V. Olteniei au aparţinut, după 101-102, provinciei Moesia Superior.
- După Eutropius, provincia avea circumferinţa de aprox. Un milion de paşi (=
1480 km).
- În singurul document cartografic păstrat – Tabula Peutingeriană de la sfârșitul
sec III – începutul sec IV p.Chr. – nu apar vechile hotare ale provinciei Dacia.
- Traseul frontierelor a fost reconstituit pe baza castrelor de graniţă şi a fortificţiilor
(valuri de pământ): de la vărsarea Tisei în Dunăre – Partiscum (Szeged) – confluenţa Tisei cu
Mureşul – Micia (Veţel – jud. Hunedoara) – zona auriferă a Munţilor Apuseni – Bologa (jud.
Cluj) – Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj) – Tihău (jud. Sălaş) – Ilihua (jud. Bistriţa – Năsăud).-
Munţii Vulcanici – Olteni – Angustia (Breţcu, jud. Covasna) – Cumidava (Râşnov) – P. Bran –
Rucăr (jud. Argeş) – C. Română – Flămânda (Turnu Măgurele, jud. Teleorman) – Dunărea.
- Sub Hadrian SE Ttransilvaniei (de la Angustia – Caput Stenarum (Boiţa), anterior
teritoriu aflat în prov. Moesia Inferior), E. Olteniei, Muntenia şi S. Moldovei sunt incluse în
provincia Dacia, se construieşte Limes Alutanus (pe Olt).
- Sub Septimus Severus (193 – 211 p.Chr.) se construieşte un nou limes Transalutanus
la est de cel realizat pe Olt (distanţa dintre ele fiinde de cca 10 – 50 km); după atacurile
carpice din 245 – 247 p.Chr. acest limes a fost abandonat, hotarul Daciei revenind pe Olt sub
Filip Arabul.
- Moldova, N şi NE Trasilvaniei, Crişana s-au aflat în zona de influenţă a stăpânirii
romane.

Organizare administrativă:
- Provincia romană Dacia a fost înfiinţată printr-o lege emisă de împărat – lex
provinciae – astfel încât în vara anului 106 începea deja organizarea ei după modelul
provinciilor imperiale, Traian ocupându-se direct de acest proces administrativ (stă
în Dacia până în 107 p.Chr.).
- Provinciile imperiale, spre deosebire de cele senatoriale (sub controlul Senatului),
erau conduse de guvernatori de rang senatorial (legatus Augusti propraetore), numiţi de
împărat. Provinciile imperiale aveau pe teritoriul lor staţionate una sau mai multe legiuni.
- Provinciile imperiale cu o singură legiune erau conduse de un legatus Augusti legionis
– comandantul legiuni, senator, fost pretor la Roma.
- Provinciile imperiale cu mai multe legiuni erau conduse de un senator, fost consul, de
rang superior pretorilor.
- Diploma militară din 11 august 106, descoperită la Porolissum, reprezintă cel
mai vechi document descoperit până în prezent în care este menţionată provincia
Dacia.
- Guvernatorii provinciei Dacia sub Traian:
 Decimus Terentius Scaurianus (106 – 112);
 Caius Avidius Nigrinus (112 – 117);
 Caius Iulius Quadratus Bassus (117).

78
- Capitala provinciei a fost construită, între 107 – 110, ad fundamentis pe locul
unui vechi castru de pământ roman (construit între 102 – 105), la 40 de km distanţă
de fosta capitală a regatului dac. Înfiinţată sub Traian, a fost numită Colonia Dacica,
ulterior, Hadrian dându-i numele de Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (118).
- 118 – 119 Hadrianus înfiinţează:
 Dacia Superior (Transilvania teritoriul Daciei Porolissensis şi fără colţul de SE,
Banatul) – rămâne cu legiunea XIII Gemina (Legio IV Flavia Felix mutată la
Singidunum Belgrad, în Moesia Superior), fiind condusă de comandantul legiunii.
Capitala se afla la Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
 Dacia Inferior (Oltenia, SE Transilvaniei şi V Munteniei – la vest de linia Rucăr
– Flămânda) şi Dacia Porolissensis (zona Transilvaniei de la nord de Mureşul
Superior şi Arieş) – provincii de rang procuratorian deoare aveau numai trupe
auxiliare, conduse de un procurator Augusti vice praesidis din ordinul ecvestru.
Capitala Daciei Porolissensis se afla la Napoca, iar a Daciei Inferior la Romula (Reşca,
jud. Olt).
- 161 – 180 – domnia lui Marcus Aurelius. S-a confruntat cu ameninţarea
triburilor germanice – războaiele marcomanice 166 – 180.
- 167 – 168 este transferată legiunea a V-a Macedonica din Moesia Inferior
(Troesmis) în Dacia la Potaissa (Turda, jud. Cluj) şi reorganizată Dacia:
 Dacia Porolisenssis rămâne cu acelaşi teritoriu
 Dacia Apulensis (teritoriul Daciei Superior, plus SE Transilvaniei)
 Dacia Malvensis (teritoril Daciei Inferior, fără SE Transilvaniei)
- Cele trei Dacii au devenit simple districte financiare, administrativ şi politic
aflându-se, ca în perioada lui Traian, sub comanda aceluiaşi guvernator de rang
consular (pe teritoriul provinciei fiind staţionate două legiuni: a XIII-a Gemina şi a V-
a Macedonica – Marcus Claudius Fronto.
- Daciae Tres – reprezentau în realitate o singură provincie, guvernată de un
consular, fiecare provincie având un procurator financiar de rang ecvestru.
- Capitala provinciei se afla la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
- Oraşele romane de tip municipia (de rang inferior) şi coloniae copiau
organizarea Romei – erau conduse de un mic senat – ordo decurionum (consiliu al
decurionilor, cuprindea între 30 – 50 de persoane) din care faceau parte foşti şi actuali
demnitari ai oraşului, fruntaşii vieţii publice şi economice care trebuiau să aibă o
avere de cel puţin 100 000 sesterţi. Calitatea de decurion era deţinută pe viaţă şi
transmisă ereditar. Ordinul decurionilor acorda titluri, onoruri, imunităţi, reprezenta
oraşul în faţa guvernatorului provinciei.
- Funcţii administrative: dregători (magistrati), edili (aediles) care se ocupau cu
îngrijirea clădirilor publice, cu poliţia oraşului, întreţinerea drumurilor,
aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor.
- În Dacia au fost înfiinţate 12 oraşe:
- Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa - coloniae, întemeiată din ordinul lui
Decimus Terentius Scaurianus, între 107 – 110. Singurul oraş devenit direct colonia,
fără să parcurgă etapa inferioară de municipium. Sub Septimus Severus oraşul este
ridicat la rang de metropolă. Aici îşi avea sediul procuratorul financiar al Daciei.
Construcţii importante:

79
 Palatul Augustalilor – sediu al consiliului local şi al Consiliului Celor Trei
Dacii (Concilium Daciarum Trium – înfiinţat de Severus Alexander) care se întrunea
anual, constituit din delegaţii oraşelor şi districtele rurale – prezidat de marele preot
al cultului imperial.
 Altarul împăratului divinizat (ara Augusti).
- Napoca (Cluj - Napoca) – municiupium sub Hadrian, cunoaşte o dezvoltare
rapidă, devine capitala Daciei Porolissensis; sub Marcus Aurelius devine
municipium.
- Drobeta (Drobeta Turnu Severin) – centru militar, meşteşugăresc, nod
comercial; municipium sub Hadrian şi colonia sub Septimus Severus.
- Apulum (Alba Iulia) – centru militar (leg. XIII Gemina), economic, comercial
(port pe Mureş); canabele au fost organizate cvasimunicipal, ajungând la statutul de
colonia Aurelia Apulensis. În jurul castrului s-a format o aşezare, la început vicus a
devenit municipium sub Septimus Severus şi colonia sub Decius Colonia Nova
Apulensis.
- Romula (Reşca) – identificat de unii cercetători cu Malva. Sub Filip Arabul
ajunsese deja colonia.
- Potaissa (Turda) – la început a fost un simplu vicus; după stabilirea aici a
legiunii a V-a Macedonica (167 – 168) s-a dezvoltat rapid devenind sub Caracalla mai
întâi municipium şi apoi colonia.
- Porolissum (Moigrad) – principalul centru de apărare a frontierei de nord,
rămas la nivelul de municipium.
- Dierna (Orşova) – centru comercial important (port la Dunăre), totuşi în umbra
Drobetei; nu a atins decât rangul de municipium.
- Tibiscum (Jupa) – iniţial a fost o mică aşezare rurală (pagus) din teritoriul
Sarmizegetusei; este atestat ca municipium sub Gallienus.
- Ampelum (Zlatna) – posibil ca sub Septimus Severus si fi fost ridicat la rang de
municipium, dezvoltarea acestuia fiind strâns legată de exploatarea minieră.
- Malva – nu se poate spune cu precizie dacă reprezintă acelaşi centru de la
Romula. Cert este faptul că în 230 este menţionată colonia Malva.
Concluzie: dezvoltarea vieţii urbane în Dacia se face treptat: un oraş sub Traian –
capitala, 3 sub Hadrian, 5-6 sub Marcus Aurelius, 11 – 12 sub Septimus Severus. În
inscripţii sunt menţionate şi importante aşezări rurale (vicus) ca cele de la Alburnus
Maior (Roşia Montană), Brucla (Aiud, jud. Alba), vicus Pirustarum (mineri din zona
auriferă), Sucidava (Celei),Germisara (Geoagiu), Salinae (Ocna Mureş).

Viaţa politică a provinciei romane Dacia. Organizarea militară

Sub Traian, în Dacia au staţionat cel puţin două legiuni:
 Legio IV Flavia Felix – cu centrul la Berzobis
 Legio XIII Gemina – cu centrul la Apulum (Alba Iulia).
De aceea, guvernatorul Daciei era legatus Augusti pro praetore, vir consularis.
 Legio V Macedonica – cu centrul la Potaissa, adusă aici de la Troesmis în 167 –
168.
- 114 – Traian începe ofensiva împotriva parţilor şi înfiinţează noi provincii –
Mesopotamia şi Armenia. Izbucnirea răscoalelor în Cyrenaica şi Egipt îl determină să
se retragă – moare, răpus de boală, la Selinus (Cilicia).
80
- 117 – 138 – domnia lui Hadrianus, fiul adoptiv al lui Traian,
– Hadrianus se confruntă cu mari răscoale şi atacuri barbare ale sarmaţilor iazygi şi
roxolani, probabi şi ale dacilor.
- 117 Hadrianus ajunge în Dacia, sporeşte subsidiile roxolanilor, abandonează S
Moldovei, E. Munteniei, ţinuturile din N. Dunării, cu excepţia castrului de la Barboşi
(Galaţi). Luptele cu iazygii au fost mai dure, murind şi guvernatorul Daciei C. Iulius
Quadratus Bassus. Guvernatorul Pannoniei Inferior - Quintus Marcius Turbo, un
cavaler experimentat, a fost numit cu titul praefectus Aegypti, pentru a ocupa o funcţie
de rang superior, astfel încât să conducă două provincii: Dacia şi Pannonia Inferior.
- De la Eutropius aflăm:
VIII,6,1. După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius Hadrianus. ... el a rechemat
armatele din Asiria... A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta
prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani;
deoarece Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate
colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese
secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal.”
- 118 – 119 – Hadrianus renunţă la gândul părăsirii Daciei şi o reorganizează
administriativ întemeind Dacia Inferior, Dacia Superior şi Dacia Porolissensis.
- Limes Alutanus – în vestul Munteniei, pe linia dintre Rucăr – Flămânda, pe o
distanţă de peste 200 km, sub forma unui val de pământ cu şanţ de apărare, având
din loc în loc castre sau forturi mai mici (castella).
- Tibiscum (Jupa, jud. Caraş Severin) – castru care controla drumul care ducea la
Tapae, dinspre Banat spre Transilvania.

Viaţa socială
- Cetăţenii romani (Cives Romani) – se bucurau de toate drepturile politice şi
juridice. Din această categorie făceau parte funcţionarii superiori de rang senatorial şi
ecvestru, ofiţerii şi soldaţii legiunilor, veteranii, coloniştii deţinători de proprietăţi
mai întinse, liberţii – sclavi eliberaţi şi îmbogăţiţi, peregrinii bogaţi.
- 212 Constitutio Antoniniana – decret prin care Caracalla acorda cetăţenie
romană majorităţii locuitorilor liberi din Imperiul Roman. Odată cu cetăţenia
dobândită, aceştia aveau obligaţii fiscale şi militare.
- Sec III existau două categorii de cetăţeni:
Honstiores – aveau o situaţie privilegiată, ocupau funcţii
Humiliores – drepturi limitate, puteau fi supuşi unor pedepse umilitoare.
- Sclavii (servi) – erau împărţiţi în două categorii:
- 1. Servi privati – aparţineau unor proprietari
- 2. Servi publici – aparţineau împăratului şi statului roman
- În inscripţii sunt menţionaţi sclavi administratori, pedagogi, intendenţi,
mineri, etc. Existau sclavi imperiali cu avere care la rândul lor puteau să aibă sclavi –
servi vicarii.
- Dediticii – reprezenta pătura de mijloc, eterogenă, formată din populaţia
autohtonă şi triburi din afara imperiului colonizate în provincia Dacia.

Viaţa economică
106 – 166 – perioadă de mare avânt economic.
81
166 – 193 – perioadă de stagnare economică, datorită situaţiei politice tensionate
(războaiele marcomanice).
193 – 253 – o nouă înflorire a economiei, începând cu domnia lui Septimus Severus,
până la Gallienus.
253 – 271/274 – criză generală în Imperiul Roman, resimţită şi în provincia Dacia.
- Domenii: agricultura, viticultura, creşterea vitelor, exploatarea pădurilor, salinelor,
mineritul.
- Minele de aur erau proprietatea împăratului; romanii foloseau mai multe metode
de exploatare:
1. din nisipurile aurifere ale Crişului Alb şi Arieşului;
2. din galerii şi puţuri săpate în munte – Alburnus Maior, Baia de Arieş, Sasca
Montană;
3. metoda încălzirii puternice a stâncii şi răcirii bruşte cu apă, minereul se fisura, era
fărâmiţat şi apoi spălat. La Băiţa (Hunedoara) s-au descoperit instalaţii de spălare a
minereului aurifer şi urme de tasconium – substanţă pentru separarea aurului de
impurităţi.
- Existau asociaţii de arendaşi ai puţurilor şi spălători de aur numite collegia aurarium.
- conducerea exploatărilor aurifere era încredinţată unui procurator aurariarum.
- Traian a colonizat în Dacia triburi dalmatine - Pirustae, Baridustae, Sardeates – care
aveau experienţă în minerit, folosite pentru exploatarea auriferă.
- meşteşugarii erau organizaţi în collegia – grupuri meşteşugăreşti paramilitare,
controlate de stat, care îndeplineau şi sarcinii de interes obştesc (ex. stingerea
incendiilor). Pentru a-şi apăra interesele, collegiile îşi alegeau de obicei un protector
(onorat în inscripţii).
- La Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi în alte oraşe din Dacia apar menţionate:
- collegium fabrum - un colegiu al faurilor din care făceau parte fierari dar şi dulgheri,
zidari, olari;
- collegium centonariorum - al postăvarilor;
- collegium lapidariorum – al pietrarilor;
- collegium nautarum – al corăbierilor;
- collegium utriculariorum – al plutaşilor;
- collegium lecticariorum – al purtăttorilor de lectică şi hamali.
- officinae – ateliere private, cărămidării în care se produceau materiale de construcţii:
cărămizi, tegulae, antefixe, tuburi, tegulae mamaatae pentru instalaţii de hypocaustum.
- centru de producţie terra sigillata – la Micăsasa (jud. Sibiu). O mare cantitate de
ceramică de lux era importată din Gallia, Pannonia.
- atelier de sticlărie la Tibiscum;
- atelier de geme şi camee la Romula şi Porolissum;
- ateliere de opaiţe (lucernae) – la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Potaissa, Romula.
- se importau produse de lux: ceramică terra sigillata, stofe, vinuri superioare, uleiuri,
sarcofage, produse de sticlă.
- se exportau cereale, fier, lemn, sare, vite, piei, blănuri, lână, miere, ceară.
- cel mai intens era exploatat aurul, fiind trimis direct monetăriei imperiale, fără ca
Dacia să beneficieze de această bogăţie.

82
 Circulaţia monetară:
- circulau monedele folosite în Imperiul Roman: monede de argint – denarul, devenit
sub Caracalla antoninian, monede de bronz – emise de Roma, de provincii sau de
oraşele greceşti vest – pontice.
- 245 – sub Filip Arabul – Dacia bate monedă de bronz; monetăria va funcţia până în
256 – 257. Pe revers monedele aveau scris PROV(INCIA) DAC(IA).
Drumuri comerciale şi vămi
- întreţinerea şi supravegherea principalelor drumuri era încredinţată unor
detaşamente militare conduse de subofiţeri (beneficiarii). Pe baza Tabulei
Peutingeriene şi a miliariilor (borne), pot fi stabilite principalele trasee din Dacia. Cel
mai important drum imperial care venea din Italia – Dalmaţia – Moesia Superioară –
intra în Dacia pe la Lederata – Arcidava – Centum Putei – Tibiscum – Ulpia Traiana
Sarmizegetusa – Aquae – Germisara – Apulum – Potaissa – Napoca – Porolissum.
- Dacia aparţinea regiunii vamale a Illyricului. Taxa reprezenta aprox 2,5% din
valoarea mărfurilor. Iniţial, dreptul de încasare a taxelor vamale a fost acordat unor
particulari, începând cu Marcus Aurelius au fost numiţi în fruntea vămilor
procuratori de rang ecvestru.
Impozitele
Veniturile Imperiului erau asigurate, în mare parte, din taxe şi impozite
directe (tributa) şi indirecte (vectigalia).
- Impozite directe
1. Capitatio terrena – era cel mai important impozit pe terenuri şi imobile. Cei care aveau
ius Italicum erau scutiţi de acest impozit funciar, la fel şi locuitorii Italiei. În Dacia beneficiau
de ius Italicum locuitorii oraşelor Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Potaissa, colonia
Aurelia Apulensis.
2. Tributum capitis – impozit direct pe persoane, aplicat în cazul populaţiei libere din
Imperiu.
- Impozite indirecte:
1. Impozit pe moştenire - vicessima hereditatium (5%);
2. Impozit pe eliberare de sclavi – vicessima manumissionum (5%);
3. Impozit pe vânzare de sclavi (4%);
4. Impozit pe valoarea mărfurilor comercializate (1%).

Viaţa culturală şi religioasă

Învăţământul
- educaţia copiilor se făcea în şcoli elementare întreţinute de particulari şi conduse de
scribi care predau noţiuni de scris, citit, calculat contra unor sume de bani. Dovezi
indirecte privind existenţa acestor şcoli elementare s-au descoperit pe o stelă funerară
de la Germisara pe care apare reprezentat un copil ţinând în mână două condeie şi
un săculeţ pentru rechizite şcolare.
- preocupările literare sunt ilustrate de inscripţii versificate, ca cea de la Germisara:
Ţie, regină a apelor, nimfă, podoaba pădurii, / Bassus ale cărui rugi tu le-ai împlinit bucuros / Ţi-a
dedicat dintr-o stană de marmură altarul acesta, / Lângă Germisara ta, de pe-ntăritele culmi.”

Religia
- 50% din divinităţile menţionate în inscripţii sunt de origine romană:
83
- Şase cupluri divine constituiau principalele zeităţi ale romanilor: Iupiter - Iunona,
Neptun - Minerva, Marte - Venus, Apollo - Diana,Vulcan - Vesta şi Mercur - Ceres.
Dintre aceştia, trei formau triada capitolină, adoraţi în principalul templu de pe
Capitoliu: Iupiter, Iunona şi fiica lor Minerva, zeiţa înţelepciunii.
- cultul împăratului – altar construit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (ara Augusti).
- divinităţi de origine orientală: Mithras – mithraeum descoperit la Ulpia, Cybele, Isis,
Sarapis.
- în număr restrâns divinităţi de origine celtică, germană, illirică.
- divinităţi traco-getice preluate prin interpretatio romana sau prin sincretism religios -
ca în cazul divinităţii Jupiter Zbelsurdos, născut din contopirea lui Jupiter cu
divinitatea cerului de origine tracă Zbelsurdos.
- apariţia primilor creştini în Dacia – geme de tip abraxas atribuite unei secte a
gnosticilor (sec II-III), socotită de biserica creştină erezie.

Arhitectura
- Thermae – băi publice cu apă caldă, rece, aer cald, aburi, palestre pentru exerciţii
fizice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Romula).
- Amfiteatre: în provincia Dacia au fost cercetate arheologic patru amfiteatre: în
capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, imediat după înfiinţarea coloniei (amfiteatrul
măsoară 88 x 69 m., arena sa fiind de 47 x 61m., găzduind ca. 4000 de spectatori), la
Porolissum (axul lung al clădirii măsurând 60 m., găzduia ca. 5000 de spectatori) şi la Micia
(cu arena 31,60 x 29,50 m. şi locuri pentru 1200-1500 spectatori).
- Amfiteatrul de la Drobeta, reprezentat pe Columnă, a fost descoperit în noiembrie 2010 şi
este în curs de cercetare. Se presupune existenţa altor amfiteatre la Stolniceni (Buridava) (pe
baza fotografiilor aeriene), Potaissa (unde s-au descoperit figurine de bronz cu lupte de
gladiatori), Apulum (datorită unei cărămizi cu reprezentarea unui retiarius numit
Herculanus), şi Napoca (pe baza unei ţigle cu reprezentarea altui gladiator, descoperite
în villa rustica de la Chinteni).
- Amfiteatru de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Născut din îmbinarea a două teatre,
amfiteatrul era în lumea romană locul de desfăşurare a celor mai populare spectacole:
execuţii publice, vânători de animale sălbaitice (venationes) şi mai ales lupte de gladiatori
(munera). În tribune publicul era aşezat în funcţie de statut, persoanele publice cele mai
importante în faţă, aproape de arenă, iar la ultimele nivele femeile şi sclavii. La Ulpia s-au
descoperit bănci de piatră cu inscripţii care marcau locurile ocupate de artistocraţia
municipală şi inscripţii votive pentru zeiţa Nemesis (patrona agladiatorilor, al cărei templu
era amplasat la intrarea în amfiteatru). Şanţul din mijlocul arenei, la origine acoperit, a fost
construit mai târziu decât restul amfiteatrului şi a fost interpretat ca loc de scurgere sau
coridor pentru maşinăriile necesare spectacolelor. În templul lui Nemesis s-a găsit o
inscripţie a lecticariilor, probabil lecticarii deorum, cei care purtau statui de zei şi împăraţi în
arenă înainte de spectacol.
- forum-ul de la Ulpia.
- sisteme de apeducte – Ulpia, Apulum, Potaissa, Drobeta, Romula.
- temple – Ulpia, Porolissum, Micia.

Sculptura
- influenţe italice, panonice, illirice: statuia ecvestră a împăratului Caracalla şi statuia
Iuliei Domna de la Porolissum, capul lui Decius şi statuia de bronz aurit a Dianei de
la Ulpia.
84
 Monumente funerare
În provincia nord-danubiană au fost identificate aproape toate variantele de
monumente funerare specifice lumii romane danubiene. Unul dintre cele mai răspândite
forme de delimitare a spaţiului funerar de cel profan l-a reprezentat incinta funerară.
Delimitarea perimetrului se făcea fie prin intermediul unui şir de pilaştri, fie printr-un zid
delimitat de “pilaştri de colţ” care luau uneori înfăţişarea unor altare. Asemenea incinte au
existat în Dacia, ca şi în restul provinciilor vestice ale Imperiului. - cimitirul vestic al
Sarmizegetusei a fost considerat iniţial un mausoleu. În interiorul său au fost descoperite mai
multe sarcofage de cărămidă, unul de andezit şi fundaţiile a două monumente dintre care
unul era probabil o aedicula.
Un alt tip de structuri funerare de prestigiu îl reprezintă mausoleele. Mausoleul
oecomorf construit de la Traian înainte din cărămidă, poate fi identificat şi în această
provincie prin intermediul tipurilor de inscripţii funerare care îi sunt specifice.
Un mausoleu tumular a fost descoperit în prima jumătate a sec. XX la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa - o construcţie circulară cu un diametru de 21 m, formată dintr-o substrucţie
foarte puternică din pietre de râu şi mortar şi o elevaţie care nu depăşea probabil înălţimea
de 1 m.
Un alt tip de construcţii funerare îl reprezintă ediculele. Ele sunt construcţii templare
ridicate pe un soclu care, de obicei, avea inscripţionat epitaful defunctului. Imaginea sa, fie
ea statuie sau relief, era punctul central al ediculei. Absenţa din Dacia a unor inscripţii
funerare săpate pe blocuri de piatră nu poate fi un argument pentru inexistenţa ediculelor
monumentale. Îi stau împotrivă coronamentele gigantice în formă de pinea descoperite şi
multitudinea de statui funerare găsite mai ales în centrele importante ale provinciei.
Cel mai simplu monument îl reprezenta stela funerară. Frecvenţa sa atestă o mai
mare accesibilitate şi oferă numeroase exemple de artă funerară provincială. Imagistica
stelelor funerare cuprinde mai multe teme predilecte, cum ar fi portretele defuncţilor,
banchetul funerar, reprezentarea unor simboluri care să facă aluzie la profesia decedatului,
ornamentele şi simbolurile zoomorfe sau vegetale.

Artele minore s-au descoperit ace de păr, amulete, ustensile de scris decorate
cu motive florale şi animaliere, statuete de teracotă reprezentând divinităţi.
Mozaicuri s-au descoperit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum.

Romanizarea Daciei
Premisele romanizării. Relaţiile materiale şi culturale dintre lumea daco-getică
şi Imperiul Roman încep în sec II a.Chr. şi se intensifică în timpul domniilor lui
Burebista şi Decebal; dovezi - importurile de lux (ceramic terra sigilatta, sticlă,
bijuterii), pătrunderea monedei romane la nord de Dunăre.
Chiar dacă populaţia locală a avut mult de suferit după cele două războaie,
teritoriile locuite anterior de triburile daco-getice nu au fost depopulate. Dacii, la fel
ca şi alte populaţii din Imperiul Roman, au fost înrolaţi în trupele auxiliare formând
cohorte şi alae: cohors I Ulpia Dacorum, ala I Ulpia Dacorum, cohors I Atelia
Dacorum, cohors Gemina Dacorum; soldaţi daci apar şi în legiuni (leg III Augusta
staţionată în Numidia).
În inscripţiile descoperite în Dacia, procentul de nume dacice este foarte scăzut
– doar 2% - fapt explicabil dacă avem în vedere că majoritatea populaţiei indigene
trăia în mediul rural (aici inscripţiile erau foarte rare). De asemenea, dacii care
ocupau funcţii importante şi se bucurau de poziţii privilegiate îşi ascundeau
85
originea. Odată cu dobândirea cetăţeniei romane îşi luau nume de origine latină, de
obicei numele dinastiei împăratului în timpul căruia dobândeau cetăţenia – Ulpii sub
Traian, Aelii sub Hadrian, Aurelii sub Aurelian.
Toponimele şi hidronime de origine dacică demonstrează prezenţa populaţiei
geto-dace şi după cucerirea romană, multe oraşe romane luând numele vechilor
aşezări dacice peste care sau în apropierea cărora s-au format: Apulum, Napoca,
Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum. Nume dacice de râuri: Maris sau
Marisia – Mureş, Crisia – Criş, Samus – Someş, Tibiscum – Tibişca, Ordesos – Argeş,
Alutus – Olt. În timpul lui Hadrian, Ulpia Traiana a fost numită şi Sarmizegetusa,
după vechiul toponim dacic, dovadă a prezenţei masive a autohtonilor în noua
capital a provinciei.
Prezenţa ceramicii dacice în castrele romane de la Angustia, Cumidava, Micia,
Porolissum demonstrează coabitarea populaţiei dacice cu soldaţii romani; de altfel, se
ştie că mulţi veterani romani au rămas în provincie şi după terminarea stagiului
military, fiind căsătoriţi cu femei dace.
Dacii au fost prezenţi mai ales în mediul rural (Lechinţa de Mureş, Caşolţ,
Locusteni), inclusiv pe pământurile unor villae rusticate – ca cele de la Cinciş şi
Sântămăria Orlea. S-au descoperit şi cimitire dacice – Soporu de Câmpie, Obreja,
Moreşti, Locusteni – cu morminte de incineraţie cu ceramică dacică alături de piese
de factură romană.
Interpretarea unor scene de pe Columna lui Traian ca reprezentând
strămutarea populaţiei autohtone la sud de Dunăre s-a dovedit a fi eronată.
Descoperirile arheologice demonstrează prezenţa masivă a dacilor, mai ales în
aşezările rurale din zone de deal şi câmpie. Prin urmare, scenele de pe Columnă
înfăţişează părăsirea şi distrugerea fortificaţiilor, dacii fiind strămutaţi în zone uşor
de controlat. De altfel, forţa de muncă a dacilor permitatea statului roman
exploatarea intensă a bogăţiilor naturale.
Populaţia locală nu a fost exterminată – o dovedesc şi emisiunile monetare din
timpul lui Traian care înfăţişează supunerea Daciei. O altă dovadă a prezenţei dacice
o constituie reprezentarea spadei dacice – sica şi a stindardului - dracon pe monedele
emise în sec II.
Organizarea fenomenului de romanizare a provinciei Dacia a fost de mare
amploare, după cum reiese şi din textului lui Eutropius (VIII:6, 2)
“Traian, după ce Dacia a fost învinsă, a strămutat acolo din toată lumea romană (ex toto orbe
romano) nesfârşite mulţimi de oameni pentru cultivarea ogoarelor şi popularea oraşelor.”
Majoritatea coloniştilor, aduşi din tot Imperiul – Moesii, Dalmatia, Pannonia,
Noricum, Thracia, Siria, Ahaia, Palmyra, din provinciile Asiei Mici etc – erau
vorbitori de limbă latină. O dovadă în acest sens o constituie cele peste 3000 de
inscripţii latine, spre deosebire de numai 35 de inscripţii greceşti, descoperite până în
prezent în Dacia. Colonizarea a vizat nu doar marile centre urbane, coloniştii romani
au ajuns şi în mediul rural, contribuind astfel la romanizarea populaţiei dacice,
majoritară aici.
Stabilirea coloniştilor romani s-a făcut pe două căi oficiale:
1 deductio coloniae – întemeiere de colonii, singurul exemplu de acest fel din Dacia
fiind capitala – Colonia Ulpia Traiana;

86
2 adsignatio – prin atribuire de loturi de pământ din ager publicus unor colonişti în
interiorul unor centre– cel mai adesea aceştia erau cetăţeni romani, mai rar peregrini.
Colonizarea romană s-a făcut şi din iniţiativă privată, mai ales comercianţi şi
meşteşugari – cei mai mulţi peregrini.
La mijlocul sec III, provincia Dacia era deja romanizată ireversibil. După
Constitutio Antoniniana (212 – constitutia lui Caracalla prin care majoritatea populaţiei
din Imperiu primea cetăţenie romană), în inscripţii apar foarte rar nume neromane.

Cauzele retragerii aureliene

Odată cu domnia lui Maximinus Thrax (235 – 238), în Imperiul Roman începe
perioada anarhiei militare (235 – 268), sec III fiind marcat de numeroase convulsii
militare şi atacuri barbare (goţi, carpi şi sarmaţi). Pe fondul acestor evenimente
politice, economia a trecut printr-o perioadă de criză economică profundă, resimţită
şi în provincia Dacia prin scăderea circulaţiei monetare.
Semnele decadenţei Imperiului Roman apar la sfârşitul secolului II. La
frontiera de NV a Daciei îşi fac apariţia triburile goţilor care vor ataca neîntrerupt
singuri şi în alianţă cu sarmaţii, carpii, dacii liberi, Dacia şi Moesia Inferior, mai ales
în sec III. În vest acţionau iazigii iar în nordul Daciei apar gepizii.
După înfrângerea atacurilor dacilor liberi şi iazigilor, Maximinus Thrax a
primit titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Totuşi, atacurile barbare
nu au fost anihilate, s-au intensificat sub Gordian III (238 – 244), bogăţia provinciei
atrăgând noi triburi barbare.
În 245, Filip Arabul (244 – 249) se deplasează în provincie, reuşind să învingă
un puternic atac al carpilor; în onoarea victoriei este numit Carpicus Maximus (247) şi
se bate monedă cu legenda Victoria Carpica. Graniţa Daciei Malvensis a revenit pe
Olt, limes transalutanus fiind abandonat. Vechiul limes alutanus a fost întărit,
fortificaţiile oraşelor Romula şi Sucidava – situate în apropierea frotierei – refăcute.
Împăratul Decius (249 – 251) s-a deplasat şi el în Dacia pentru a înfrânge
atacurile dacilor liberi şi altor barbari, luându-şi titlul de Dacicus Maximus şi de
restitutor Daciarum. Ulterior i-a înfrânt, la sud de Dunăre, pe carpi (Carpicus
Maximus). Mult mai puternice au fost atacurile goţilor în provinciile Moesia Inferior
şi Thracia. Conduşi de regele Cniva, goţii au ajuns până la Philippopolis (Plovdiv) şi
reuşesc să-l ucidă pe împăratul Decius şi pe fiul acestuia la Abrittus (Razgrad – NE
Bulgariei).
Gallienus (253 – 268) a continuat lupta împotriva barbarilor, luându-şi titlul
de Dacicus Maximus. În Dacia sunt refăcute fortificaţii, ridicate temple şi altare;
totuşi atacurile s-au intensificat, sub Claudiu II Goticul (268 – 270) fiind învins cu
greu un nou atac gotic la Naissus (Niş).
În condiţiile unei presiuni barbare crescânde (îndeosebi incursiunile goţilor),
împăratul Aurelian (270 – 275) a fixat graniţa Imperiului Roman pe Dunăre,
renunţând la cele trei Dacii. În dorinţa de a masca această pierdere care ar fi afectat
imaginea politică a Imperiului Roman, împăratul a înfiinţat la sud de Dunăre o
provincie cu acelaşi nume – Dacia.
Dacia Aureliană avea capitala la Serdica (Sofia) şi ocupa o parte din Moesia
(NV Bulgariei si E Serbiei). Mai târziu, Diocleţian a împărţit Dacia Aureliană în alte

87
două provincii mai mici: Dacia Ripensis cu capitala la Ratiaria şi Dacia Mediterranea
cu capitala la Serdica.
Izvoare literare care au făcut referiri la retragerea din Dacia:
- istoricul hispanic creştin Paulus Orosius (375-418), autor al Historiarum
adversum paganos libri VII ;
- politicianul şi istoricul roman Aurelius Victor (320-390), autor al Historiei
Romana (360);
- Eutropius (sec.IV) autor al unui Breviarium ab Urbe condita;
- politicianul şi istoricul roman Rufus Festus (sec.IV) autor al lucrării Scurtă
istorie a poporului roman;
- istoricul got romanizat Iordanes (sec.VI) autor al lucrării Romana (551);
- Flavius Vopiscus autorul biografiei lui Aurelianus din lucrarea colectivă
Historia Augusta (sec. IV).
Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Festus şi Iordanes plasează retragerea în
vremea împăratului Gallienus (253-268), epocă marcată de numeroase atacuri ale
popoarelor migratoare şi revolte militare provinciale. Aurelius Victor şi Orosius
vorbesc despre o retragere exclusiv în timpul lui Gallienus. Vopiscus, Eutropius,
Festus şi Iordanes susţin o retragere în epoca aureliană, despre care furnizează mai
multe informaţii decât retragerea din timpul lui Gallienus.
Eutropius, Festus şi Iordanes, vorbesc de o retragere în două etape: prima în
domnia lui Gallienus şi a doua în domnia lui Aurelianus.

1. Izvoare literare despre retragerea din Dacia în timpul lui Gallienus:

- Sextus Aurelius Victor, Despre împăraţi, 33, 3, în FHDR, II, p. 25

“[…] împreună cu fiul său Saloninus, căruia-i dăduse titlul de Caesar, el [Gallienus] aduse
statul roman aproape de marginea prăpastiei, astfel încât goţii care înaintaseră nestingheriţi
prin Tracia au ocupat Macedonia, Achaia şi ţinuturile învecinate cu Asia: […] şi fiind
pierdute teritoriile de dincolo de Dunăre pe care le câştigase Traian.”

- Eutropius, Breviarium IX, 7 – IX, 8, 2

“Şi Gallienus a fost proclamat Caesar de către senat la Roma […]. Dacia pe care Traian o
alipise imperiului dincolo de Dunăre, a fost pierdută. Grecia, Macedonia, Pontul, Asia au fost
devastate de goţi. Pannonia a fost pustiită de către sarmaţi şi cvazi.”

- Rufius Festus, Scurtă istorie a poporului roman, VIII

“Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei
de dincolo de Dunăre; aceasta are de jur împrejur un milion de paşi, dar în timpul
împăratului Gallienus ea a fost pierdută […]. “

- Iordanes, Faptele romanilor, 217

“După aceasta, pe dacii din ţinuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un milion
de paşi, i-a prefăcut în provincie Traian, în timpul domniei sale, după ce regele lor Decebal a
fost omorât. Gallienus însă le-a pierdut în timpul domniei sale.”

2. Izvoare literare privind retragerea din Dacia în timpul lui Aurelianus:

88
- Eutropius Breviarum IX, 15
“Deoarece toată Ilyria şi Moesia erau devastate, şi numai spera să o mai poată păstra, el
[Aurelian] a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe
care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi
astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei.”

- Rufius Festus, Scurtă istorie a poporului roman, VIII

“[…] iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii în regiunea
Moesiei şi Dardaniei.”

- Flavius Vopiscus Historia Augusta

“Văzând că Illyria a fost devastată, iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra
Dacia transdunăreană, provincia care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe
provinciali. Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o „Dacia
sa”, provincia care acum desparte cele două Moesii. “

- Iordanes, Faptele romanilor,

[…] împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o
parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis, la care a adăugat
Dardania.

E. Cizek înclină spre varianta Aurelianus motivând că textele literare dau mai
multe amănunte despre retragerea aureliană şi că analiza surselor acestor texte e
convergentă cu această direcţie. Cele şase izvoare scrise au fost redactate între anii
360-551, deci la aproape un secol de la evenimentul retragerii din Dacia. Dar autorii
aceste izvoare s-au bazat pe surse din secolul III, deci contemporane cu evenimentul.
Descoperirile arheologice, epigrafice şi numismatice confirmă părăsirea Daciei în
timpul lui Aurelian (271 - 274), neexcluzând abandonul zonei de est a Transilvaniei
în timpul lui Gallienus (în această zonă nu existau centre urbane).
H. Daicoviciu considera că Dacia a fost părăsită în două etape. Mai întâi în
timpul lui Gallienus fie prin ocuparea ei de către goţi, fie mai probabil printr-o
secesiune a forţelor armate romane din provincie. Această separaţie ar fi avut loc
după 259, probabil 267-268. Apoi a urmat o recuperare a provinciei în timpul lui
Aurelianus sauchiar mai devreme, sub Claudius II Goticul (268-270), despre care se
ştie că i-a zdrobit pe invadatorii goţi la Naissus (Niş, Serbia) în 269.
Izvoarele arheologice vin să confirme această recuperare, tezaurul de la
Viişoara (Dolj) conţinând peste 176 de monede emise în timpul lui Claudius II, mai
multe decât cele emise în timpul lui Gallienus. De asemenea, tezaurul conţine şi mai
multe monede emise în domnia lui Aurelianus, dar care nu au fost bătute la Roma.
Deoarece atelierul monetar din Roma este redeschis în 274, concluzia care se poate
trage este că o a nouă părăsire a Daciei a avut loc în 273, an în care Aurelianus
terminase procesul de reunificare a imperiului şi putea face demersuri de
restructurare a apărării întinsului său teritoriu.

89
 Retragerea legiunilor, administraţiei şi a unei părţi din populaţia civilă la sud
de Dunăre în provincia nou creată viza întărirea limesului danubian, revenindu-se la
vechea frontieră naturală din timpul lui Augustus.
După retragerea armatei şi a oficialităţilor, teritoriul fostei provincii Dacia a
continuat să fie sub sfera de influenţă a statului roman, existând strânse legături între
populaţia romanizată de o parte şi de alta a Dunării. După retragerea aureliană viaţa
urbană a decăzut treptat, multe castre romane părăsite au fost ocupate de populaţia
daco-romană; atelierele care produceau obiecte de lux (sticlă, terra sigillata, bijuterii,
statui) au dispărut, circulaţia monetară, comerţul şi exploatările miniere au decăzut
dramatic.
După retragerea aureliană, influenţa civilizaţiei romane la nord de Dunăre a
continuat prin construirea unor fortificaţii pe malul Dunării sub formă de castre
(capete de pod la Sucidava, Barboşi etc) şi limesuri.

90
 XV. Dobrogea sub stăpânire romană

După expediţia lui Marcus Licinius Crassus (30 – 28 a.Chr.), teritoriul

Dobrogei a intrat sub controlul Imperiului Roman prin intermediul regatului
clientelar al odrisilor – cunoscut sub numele de Ripa Thraciae.
Sub Augustus (8 - 9 p.Chr.) - oraşele greceşti vest-pontice au fost controlate de
o prefectură a ţărmului mării (Prefectura orae Maritimae), la rândul ei condusă de
proconsulul provinciei Macedonia.
În anul 15 p.Chr. a fost întemeiată provincia Moesia care controla şi zona
litorală (fără Ripa Thraciae). După moartea ultimului rege al odrisilor (46 p.Chr.),
împăratul Claudiu a alipit teritoriul RipaThraciae provinciei Moesia. În anul 86 p.Chr.,
pentru o mai bună apărare a limesului danubian, Domiţian împarte Moesia în două
provincii:
- Moesia Superior situată în vest, între râul Drinus (Drina) şi râul Ciabrus (Ţibriţa);
- Moesia Inferior situată la est de râul Ciabrus, până la Pontus Euxinus, cuprinzând
tot teritoriul Dobrogei, inclusiv coloniile vest-pontice.
Sub stăpânire romană coloniile vest-pontice s-au bucurat de autonomie
administrativă şi privilegii (inclusiv dreptul de emisiuni monetare), având statutul
de civitas stipendiaria.
În interiorul Dobrogei romanii au fost înfiinţat mai multe oraşe:
- Troesmis (Igliţa) – în apropierea castrului legiunii V Macedonica, devenit
municipium sub Marcus Aurelius;
- Durostorum (Silistra) - în apropierea castrului legiunii XI Claudia, important centru
vamal, devenit municipium su Marcus Aurelius;
- Tropaeum Traiani (Adamclisi)– pe locul unei vechi aşezări dacice, devenit
municipium sub Marcus Aurelius.
- Alte centre civile pe linia Dunării: Noviodunum (Isaccea), Aegyssus (Tulcea),
Halmyris (Independenţa), Arrubium (Măcin), Carsium (Hârşova), Capidava,
Axiopolis (Hinog – Cernavodă).
Documentele epigrafice şi descoperirile arheologice atestă şi existenţa unor
aşezări rurale de tip vicus: - vicus Ulmetum (Pantelimonul de Sus), vicus Quintionis
(Sinoe), vicus Petra (Camena), vicus Secundini şi vicus Buteridava – în chora Histriei.

Armata
Teritoriul Moesiei Inferior era apărat de legiuni – trupele de elită, unităţi
regulate – cohortes (pedestraşi), alae (călăreţi), unităţi iregulate – numerus şi flota
Classis Flavia Moesica- cu staţiuni principale la Aegyssus şi Noviodunum. Pe
teritoriul Moesiei Inferior au staţionat legiunea V Macedonica şi legiunea XI Claudia.
S-au descoperit castre fortificate la: Arrubium (Măcin), Sucidava (Mârleanu), Salsovia
(Mahmudia), Halmyris (Independenţa), Ibida (Slava Rusă).

Economia
Provincia Moesia Inferior exporta de grâne, peşte, lemn, piatră. În centrele
urbane existau ateliere (officinae) pentru producerea din teracotă a tegulaelor, plăcilor
ornamentale, opaiţelor (lucernae). Erau exploatate carierele de piatră de la Cernavodă,
Capidava, Deleni. După criza oraşelor vest-pontice de la sfârşitul perioadei elenistice,
91
când emisiunile monetare locale încetează, urmează perioada romană timpurie de
mare avânt economic, Tomis, Callatis reluând emisiunile monetare în sec I p.Chr., iar
Histria în sec II p.Chr.. Stăpânirea romană a controlat întreaga provincie printr-un
sistem de drumuri menit să lege principalele centre militare şi urbane. Pe baza
miliariilor (bornelor) au fost reconstituite trei drumuri principale care străbăteau
Moesia Inferior:
- 1. de-a lungul limesului dunărean: Durostorum (Silistra)– Altinum (Oltina) –
Sucidava (Mârleanu) – Flavius (Rasova ?) – Axiopolis (Cernavodă – Hinog) –
Capidava – Carsium (Hârşova) - Cius (Sarai) – Beroe (Valea Hogii) – Troesmis
(Igliţa) – Arrubium (Măcin) – Dinogeţia (Garvăn) – Noviodunum (Isaccea) –
Aegyssus (Tulcea) – Salsovia (Mahmudia);
- 2. de-a lungul litoralului vest-pontic: Halmyris (Murighiol) – Histria – Tomis –
Callatis – Dyonisopolis (Balcic) – Odessos (Varna) – Mesembria (Nesebăr) –
Apollonia (Sozopol) – ajungând până la Bizantion (Constantinopol);
- 3. Al treilea drum străbătea interiorul provinciei pornind în sud de la
Marcianopolis (Devnia – Bulgaria) – Tropaeum Traiani (Adamclisi) – Ulmetum
(Pantelimonul de Sus) – Ibida (Slava Rusă) – de aici se bifurca o rută ajungând la
Noviodunum, alta la Troesmis şi alta la Aegyssus.
- Moesia Inferior aparţinea biroului vamal al Dunării – portorium ripae Thraciae.

Viaţa culturală
Debutul prezentei romane este marcat de exilul poetului Publius Ovidius
Naso (43 a.Chr. Sulmona – 17/18 p.Chr Tomis) în cetatea Tomisului, al cărui talent
strălucise deja la Roma, fiind consacrat prin volumul Metamorphosis. În exil a scris Ex
Ponto şi Tristele.
Prima carte a Tristelor, alcătuită din cele zece elegii scrise pe drum, a fost trimisă la
Roma în speranţa reîntoarcerii. Edictul prin care a fost exilat l-a socotit pe Ovidiu vinovat de
adulter, din punct de vedere moral si nu material, invocându-se lex Iulia de adulteriis
coercendis, făcută chiar de împăratul Augustus îngrijorat de decăderea familiei romane,
dezmembrată prin glorificarea amorului liber în poeme licenţioase.
Cartea a doua din Triste, scrisă după sosirea la Tomis, cuprinde o singură scrisoare
adresată lui Augustus, căruia nu-i cere să-i acorde întoarcerea acasă decât după ce va fi
satisfăcut de îndelungata lui pedeapsă meritată. Cere doar să-l mute din Pontul duşmănos
într-un loc mai omenos, pe măsura faptelor sale nu atât de grave. Culpele care i-au adus
osânda au fost: carmen (poezia erotică) şi error (rătăcirea). Şi-o asuma doar pe cea dintâi - a
cântat iubirea în Ars amandi. De cea de a doua culpă nu va vorbi deloc, spre a nu stârni
durerea împăratului.
Cărţile sale au fost scoase din Bibliotecile publice ale Romei, iar Ars amandi chiar şi
din cele particulare. Draconicele măsuri de cenzură nu i-au afectat popularitatea, nici
posteritatea, Tristele şi Ponticele trimise din Tomis, alături de alte lucrări fiind citite în tot
Imperiul Roman. Speranţele revederii Romei s-au năruit treptat şi poetul, care îşi renegase
opera uşoară, compusă din cele cinci părţi cu subiecte erotice: Amores, Heroides, Ars amatoria
şi Medicamina facili şi-a dus cu el în mormânt secretul "rătăcirii" sale.
Cărţile scrise înainte de exil:
 Amores - „Iubiri” (23 – 16 a.Chr.), în trei cărţi cuprinzând 49 elegii.
 Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 a.Chr.),
18 scrisori fictive de dragoste ale unor personaje feminine mitice adresate bărbaților iubiţi, de
ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc.
92
 Ars amandi - „Arta iubirii” (1 a.Chr.), poem erotico-didactic în trei cărţi (două adresate
bărbaţilor şi una adresată femeilor), cuprinzând „învăţăminte” privind arta seducţiei şi a
dragostei.
 Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replică ironică la Ars Amandi, în care se
recomandă amanţilor nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de
urmările ei.
 De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feţei feminine”, cu diferite mijloace
cosmetice.
 Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva
fragmente)
 Metamorfoze - 15 cărţi în hexametri cuprinzând 250 legende, desfăşurate cronologic,
de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelaţie.
 Fasti - „Sărbătorile” - calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin
exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).
 Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.
Cărţi scrise în exil:
 Tristia- „Tristele”, în cinci cărţi.
 Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau
„Ponticele”, în patru cărţi.
Pentru indigenii care nu cunoşteau latina a scris în limba lor un poem asupra
morţii lui Augustus şi altul despre familia imperială. Scriitorul eclesiastic Eusebius
din Cesareea (sec. III-IV p.Chr.), constata că oamenii străini au fost mai binevoitori cu
poetul decât compatrioţii săi.
Romanizarea se reflectă pretutindeni în provincie, cultura purtând puternica
amprentă a Romei, Moesia Inferior beneficiind din plin de acea Pax Romana
instaurată de Augustus: statui, monumente arhitecturale şi funerare, tezaure
monetare, edificii publice şi particulare.
Cel mai important dintre ele îl constituie monumentul Tropaeum Traiani de la
Adamclisi, "actul de naştere al poporului roman" (Grigore Tocilescu), înălţat din ordinul
împăratului Traian. Monumentul Tropaeum Traiani a fost ridicat în 109 pentru
comemorarea soldaţilor romani căzuţi aici în timpu diversiunii moesice din primul
război dacic (101-102 p.Chr.). Monumentul, în varianta în care a fost reconstituit de
către arheologi (Tocilescu), este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază mai
multe rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară un acoperiş conic, cu solzi
pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică suprastructura
hexagonală. În partea superioară se află trofeul bifacial, înfățișând o armură cu patru
scuturi cilindrice.
La baza trofeului se află două grupuri statuare care conțin fiecare
reprezentarea trupurilor a trei captivi. Înălțimea monumentului împreună cu trofeul
este aproximativ egală cu diametrul bazei - circa 40 m. De jur împrejur, cele 54 (48
păstrate) de metope din calcar de Deleni, înfățișează în basorelief scene de război.
Deasupra metopelor se află o friză cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat numai 23,
sculptate și ele în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular.
Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar,
pe ai cărui pereţi se aflau înscrise numele celor aproximativ 3.800 de soldaţi ucişi în
luptă şi un mausoleum cu trei ziduri concentrice, acoperit de un tumul, în care a fost
înmormântat comandantul (praefectus castrorum).
93
 Tezaurul de sculpturi de la Tomis. În anii ’60 gara oraşului Constanţa a fost
mutată din centru spre marginea vestică. Pe locul traseului liniilor de cale ferată, de
la gara veche până la gara nouă, s-a ridicat un şir de blocuri; săpăturile pentru
fundaţiile acestora au condus la descoperiri importante: basilici, locuinţe, cuptoare,
morminte etc.
În ziua de 1 aprilie 1962, cu ocazia lucrărilor pentru fundaţia unui bloc din
vecinătatea Basilicii Mari, din cartierul de vest al anticului Tomis, s-au descoperit, depozitate
într-un singur loc, 24 de statui, statuete şi reliefuri de marmură - formând „Tezaurul de
sculpturi de la Tomis“. Toate piesele înfăţişează divinităţi şi au fost îngropate cu grijă spre
păstrare. Cauzele ascunderii în pământ nu se pot decât bănui. Fie în urma atacurilor gotice,
fie în lupta dintre creştini şi adoratorii cultelor păgâne sau din alte motive care ne scapă
astăzi, sculpturile şi-au aflat această soartă şi au fost adăpostite spre a fi ferite de alte
pângăriri.
Sculpturile reprezintă divinităţi clasice principale şi secundare din pantheonul greco-
roman, precum şi zeităţi orientale şi locale. Fortuna cu Pontos, Dionysos, Asclepios, Hermes,
Diana, Selene, Hecate, Nemesis în dublă ipostază, Dioscurii, Graţiile, Isis, Cybela, Mithras,
Şarpele Glykon şi Cavalerul Trac sunt atestate în tezaur printr-una sau mai multe
reprezentări.
Cea mai reuşită sculptură din tezaur este şarpele Glykon - o divinitate asiatică
(Paphlagonia), inventată de falsul profet Alexandros din Abonoteicos, adorată în timpul lui
Antoninus Pius (138-161) ca un nou Asclepios. Statuia înfăţişează un şarpe încolăcit, cu cap
de ovină, urechi şi plete de om, coadă de leu; a fost tăiată dintr-un singur bloc de marmură,
împreună cu postamentul circular, artistul a reuşit genial atât redarea detaliilor – părul, lipit
de cap şi despărţit în şuviţe, solzii descrescând treptat spre cap şi spre coadă, proporţional cu
grosimea trupului, inelele de la interior – cât şi respectarea unui canon de compoziţie, statuia
înscriindu-se perfect într-un con. Capul este susţinut la ceafă printr-o mică bară lucrată în
spirală, lungă de 8,5 cm, tăiată din acelaşi bloc. Dimensiunile piesei: înălţimea = 66 cm;
diametrul postamentului = 50 cm.
Piesa constituie un unicat, atât ca manieră artistică, cât, mai ales, iconografică.
Existenţa unui cult al acestei divinităţi la Tomis este sugerată şi de monedele emise aici în I ½
a sec. II p.Chr pe care apare o reprezentare asemănătoare – singura analogie pentru tipul
iconografic descoperit la Tomis. De la Apulum provin două inscripţii închinate aceleiaşi
divinităţi. Şarpele Glykon aparţine categoriei divinităţilor binefăcătoare, paznic al locurilor
sfinte, legat de zeii chtonici, fiind un genius loci. Sculptura datează de la sfârşitul sec. II –
începutul sec. III p.Chr.

Evoluţia politică a Moesiei Inferior în sec II – IV p.Chr

După perioada de pace din timpul lui Hadrian şi apoi Antoninus Pius, în
vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180 p.Chr.) asistăm la o serie de tulburări
legate de începutul migratiilor. În anul 167 p.Chr. a avut loc un atac bastarn, iar în
170 p.Chr. marea invazie a costobocilor în Imperiu Roman, trecând prin Moesia
Inferior. O serie de distrugeri au fost surprinse arheologic la Independenţa,
Noviodunum, Dinogetia, Capidava şi Tropaeum Traiani.
După o perioadă de refacere în timpul dinastiei Severilor (193-235 p.Chr.), a
urmat o serie de distrugeri masive, când, în timpul anarhiei militare (235-269 p.Chr.),
armata romană practic a pierdut controlul asupra regiunii. Ca o consecinţă directă a
acestor atacuri barbare, s-a încercat refacerea fortificaţiilor din provincie în timpul lui
Aurelian şi Probus.
94
 În 238 p.Chr., marea invazie a carpilor a afectat şi Moesia Inferior, barbarii
fiind cu dificultate înfrânţi de către guvernatorul Moesiei Inferior, Tullius
Menophilus. În alianţă cu goţii, carpii au atacat din nou provincia în 242 p.Chr.,
pentru ca în 245 p.Chr. să fie cu greu înfrânţi de Filip Arabul. În 248 p.Chr. carpii se
alătură coaliţiei “scitice” care cuprindea goţi, taifali, etc. Treptat, puterea carpilor a
scăzut, trecând sub autoritatea goţii. Mulţi dintre carpi au fost transmutaţi în
provinciile de graniţă ale Imperiului pentru anihilarea revoltelor. Abia domnia lui
Diocletian va marca sfârşitul acestei perioade de tulburări.

95
 XVI. Dobrogea în perioadă romano-bizantină

Limesul dunărean în vremea lui Constantin cel Mare

Limesul dobrogean a cunoscut o evidentă deteriorare în timpul invaziilor
carpo-goto-costoboco-sarmatice din 242 şi 245-247, fapt dovedit şi de descoperirile
arheologice din Dobrogea. După 50 de ani limesul a fost refăcut sub Diocletian (284-
305) şi Constantin cel Mare (306-337).
Informaţii despre organizarea militară a provinciei Scythia Minor s-au păstrat
în Notitia Dignitatum (sec IV), datată din vremea lui Constantiu al II-lea (337-361), la
care se adaugă informaţiile oferite de Itinerarium Antonini alcătuit pe baza unui
model din vremea lui Diocletian.
Bun organizator, Diocleţian a efectuat o vizită în provinciile dunărene (294-
303), ocazie cu care a reconstruit fortificaţiile de pe limes-ul dunărean.
Din punct de vedere administrativ, Diocleţian a reorganizat Imperiul,
constituind diocezele şi mărind numărul provinciilor, cărora le-a scăzut suprafaţa.
Conform noului sistem, provincia înfiinţată Scythia Minor făcea parte, alături de
Europa, Thracia, Haemimontus, Rhodope şi Moesia Secunda, din dioceza Thracia.
Capitala provinciei era stabilită la Tomis, unde se afla reşedinţa comandantului
militar (dux).
Primul dux cunoscut în Scythia Minor încă din timpul lui Diocletian a fost
C. Aurelius Firminianus. Provincia dispunea pentru apărare, pe lângă Classis Flavia
Moesica, de două legiuni: I Iovia, cu sediul la Noviodunum şi II Herculia, cantonată
la Troesmis, după cum aflăm din Notitia Dignitatum. O inscripţie descoperită la
Troesmis menţionează prezenţa aici a legiunii II Herculia:
" Lui Valerius Thiumpus, care a fost ostaş în legiunea XI Claudia, ales apoi lăncier în trupele de gardă
ale împăratului, după aceea a fost protector timp de 5 ani, lăsat la vatră şi apoi făcut prefect al legiunii
II Herculia, în care funcţie a rămas doi ani şi jumătate, încetând din viaţă, în vârsta de 45 de ani, 3
luni şi 11 zile. Aurelius i-a pus lespedea de mormânt...".
Pe lângă acestea, Notitia Dignitatum (sf. sec. IV) menţionează cantonarea în Scythia Minor a
următoarelor trupe:
- cuneus equitum scutariorum, la Sacidava;
- cuneus equitum solensium, la Capidava;
- cuneus equitum stablensianorum, la Cius;
- cuneus equitum cataphractariorum la Beroe;
- cuneus equitum armigerorum Aegyssus;
- cuneus equitum Arcadum la Talamonium;
- milites nauclarii la Flaviana;
- milites superventores la Axiopolis;
- milites Scythici la Carsium;
- milites secundi Constantiniani la Troesmis;
- milites Scythici la Dinogetia;
- milites primi Constantiniani la Salsovia;
- milites primi Gratianenses la Gratiana.
Apariţia limesului scitic se datorează numeroaselor invazii ale bastanilor,
goţilor, carpilor şi sarmaţilor din 280-295, înăbuşite de armatele imperiale conduse de
Diocletian şi Galerius. Textele care menţionează refacerea limesului sunt confirmate
de descoperirile arheologice:

96
- stâlpi miliari cu numele lui Diocletian la Tomis, pe drumul ce lega Tomisul de
Histria, la Arrubium, Carsium;
- cetăţi refăcute - Carsium, Capidava, Dinogetia, Tropaeum Traiani,
Noviodunum şi Troesmis, unele fiind terminate in timpul împăratului Constantin cel
Mare.
Efortul de reconstrucţie este însoţit în perioada domniei lui Constantin cel
Mare de o circulaţie monetară intensă şi de prezenţa pe limesul scitic a unui
important efectiv de trupe auxiliare. În Scythia Minor sunt menţionate acele unităţi
de cavalerie cunei equitum. Notitia Dignitatum menţionează o a doua categorie de
trupe auxilire staţionate pe limesul scitic şi anume aceea numită milites, unităţi
exclusiv de infanterie. Prin iniţiative de reconstrucţie, misiuni militare ofensive,
numărul mare de trupe staţionate în zonă, împăratul Constantin cel Mare a fost
creatorul limesului scitic.
Goţii pătrunseseră la sud de Dunăre, în 314, chemaţi în ajutor de Licinius, în
luptele sale cu Constantin. După ce a fost restabilită pacea între cei doi, trupele unite
au pornit împotriva goţilor. După 318-319, când Constantin cel Mare şi-a luat titlurile
de Gothicus Maximus şi Carpicus Maximus, dar mai ales după încheierea tratatului cu
goţii din 332, urmează o perioadă de pace şi înflorire economică a Scythiei Minor.
Provincia nu mai reprezenta un avanpost al Imperiului deoarece acesta controla o
serie de teritorii la nord de Dunăre unde fuseseră fortificate vechile castre şi construit
limesul Brazda lui Novac.
Liniştea asigurată de victoriile obţinute asupra sarmaţilor şi goţilor a permis
consolidarea unor vechi fortăreţe şi ridicarea altora. Putem aminti în acest sens aşa-
numitele castre şi castella, nu numai pe malul drept al fluviului, dar şi pe cel stâng,
cum este castrul de la Barboşi, situat în apropiere de Dinogetia, unde este atestată o
ultimă fază de locuire în prima ½ a sec IV. Dintre celelalte cetăţi ridicate din temelii
sau reconstruite, avem informaţii sigure despre Flaviana identificată cu satul Rasova
şi despre Constantiniana Daphnae. Tropaeum Traiani a beneficiat de un tratament
special, fiind, conform inscripţiei din 316, “refăcut din temelii”. – spaţiul oraşului
restrângându-se la cel din perioada Principatului.
În 367 conflictul cu gotii a fost redeschis în contextul ajutorului oferit de către
aceştia uzurpatorului Procopius. Împăratul Valens a iniţiat o campanie dincolo de
Dunăre, pentru a-i pedepsi pe goţi, încheiată în 369 printr-o pace avantajoasă
Imperiului. Sosirea hunilor în Europa a tulburat liniştea atât de greu instaurată.
Revolta goţilor trecuţi în Imperiu (376) avea să ducă la distrugeri masive inclusiv pe
teritoriul Scythiei Minor. Theodosius I (379-395) a încheiat un foedus cu goţii (382).
Conform acestuia, goţii urmau să devină federaţi ai Imperiului Roman, contribuind
la apărarea sa. Prezenţa goţilor în Scythia Minor este atestată arheologic în
necropolele de la Histria, Tomis, Callatis, Beroe, Capidava şi Dinogeţia. Primirea de
barbari în Imperiu şi colonizarea lor avea să devină o regulă în sec. V.
După înfrângerea hunilor de la Nedao (454), triburile de skiri, alani şi
sadagari, conduse de alanul Candax, au fost primite de către Marcian (450-457) ca
federaţi în Scythia Minor şi Moesia. De asemenea, unul dintre fiii lui Attila, Hernac, a
primit şi el permisiunea de a se aşeza, împreună cu oamenii săi, în nord-estul
Dobrogei. Următorul eveniment este înregistrat în 469, când hunii lui Dengizik, unul

97
dintre fiii lui Attila, au atacat Imperiul Roman, invadatorii fiind înfrânţi şi Dengizik
ucis.
Mai târziu, în timpul lui Anastasius (491-518), a fost iniţiată o politică de
reconstrucţie a fortificaţiilor în majoritatea cetăţilor provinciei, atestată la Dinogetia,
Histria, Altinum, Ulmetum, Tropaeum Traiani, Callatis, Tomis. Această politică a
fost determinată de apariţia anţilor şi sclavinilor (triburi de slavi) în regiune. În sec
VI-VII, Imperiul bizantin a avut de înfruntat, în zona Scythiei Minor, incursiunile
slavilor şi bulgarilor, amestecaţi cu trupe de huni. Presiunea barbară, îndeosebi slavă,
asupra frontierei Imperiului Romano-Bizantin de pe Dunărea inferioară, sesizabilă
încă de la sfârşitul secolului al V-lea, se intensifică la începutul secolului următor.
Primele incursiuni ale slavilor la sud de Dunăre, înregistrate de istoriografia romano-
bizantină încă de la sfârşitul secolului al V-lea, sunt continuate, cu o intensitate
sporită de alte atacuri consumate în primele trei decenii ale secolului următor.
Înregistrati la începutul domniei lui Iustin I (518-527) în sudul Moldovei şi
estul Munteniei, slavii vor cauza numeroase probleme Imperiului Roman.

Justinianus I (527 – 565)

Prezenţa slavilor în Scythia Minor se face simţită după 533, după 540
stabilindu-se aici. Acest fapt a fost posibil datorită implicării lui Iustinian în
recucerirea părţilor occidentale ale Imperiului Roman, aflate sub autoritatea
ostrogoţilor (Italia) şi vandalilor (Africa de Nord).
Lipsa de trupe de pe limes-ul dunărean a fost suplinită printr-o politică de
reconstructie a oraşelor (Durostorum, Ulmetum, Tomis) şi prin restabilirea unor
capete de pod la nord de Dunăre, ca la Turris, Daphne şi Barboşi. Această politică a
fost coroborată cu o reorganizare administrativă, Iustinian instituind în Scythia
Minor un quaestor Iustinianus exercitus, cu competenţe atât militare, cât şi civile.
În timpul lui Justinianus a avut loc ultima mare invazie a kutrigurilor -
populaţie turcică, înrudită cu hunii şi bulgarii - o ramură a hunilor, conduşi de
Zabergan. După ce au distrus multe cetăţi în calea lor, printre care şi Dinogetia,
aceştia vor fi înfrânţi cu mare greutate de către generalul Belizarie, chiar sub zidurile
Constantinopolului.
Spre sfârşitul domniei lui Justinianus, la Dunărea de Jos şi-a făcut apariţia o
altă populaţie nomadă, înrudită cu huno-bulgarii, avarii, pe care împăratul i-a aşezat
cu statut de foederati la frontiera danubiană. Pentru a face faţă acestor repetate
conflicte, Justinianus a dat ordin să se construiască în Peninsula Balcanică şi la
Dunărea de Jos sute de fortificaţii dispuse pe mai multe linii de apărare.
În Scythia Minor a fost continuată opera de întărire a limesului începută de
Anastasius. Procopius de Cesareea menţionează un număr de 40 de aşezări la care au
fost efectuate lucrări de construcţie. Cu acest prilej au fost refăcute sau construite din
temelii numeroase cetăţi sau castele, atât pe linia Dunării, cât şi în interior, sau chiar
pe litoralul Mării Negre. La Axiopolis, Aegysus, Altinum, Argamum, Berroe,
Carsium, Callatis, Dinogetia, Flaviana, Gratiana, Histria, Halmyris, Ibida,
Noviodunum, Sacidava, Tomis, Troesmis, Tropaeum Traiani, Ulmetum etc. au fost
refăcute total sau parţial zidurile de incintă şi fortificaţiile. Aceeaşi importanţă a fost
arătată drumurilor strategice din interior, dintre care cel mai important străbătea
provincia de la sud la nord pornind de la Marcianopolis, trecând prin Tropaeum
98
Traiani, Axiopolis, Ulmetum, Noviodunum, urmând apoi malul Dunării până la
Halmyris. Activitatea constructivă întreprinsă de împăratul Justinianus I în Moesia
II, Scythia Minor îşi află reflectarea şi în diferitele modalităţi prin care locuitorii celor
două provincii au căutat să-i aducă împăratului recunoştinţa lor. Între acestea se
numără şi inscripţiile de la Messembria şi Callatis prin care împăratul este gratulat cu
atributul de „iubitorul de construcţii”.
Importanţa geostrategică a provinciilor de la Dunărea de Jos, Moesia II şi
Scythia Minor, creşte considerabil pe fondul politicii dunărene promovate de
Justinianus I, după 533-534. Acest lucru se reflectă, în primul rând, în măsurile
organizatorice, administrative şi militare, pe care împăratul le întreprinde cu privire
la ele. Până în anul 535, cele două provincii au fost reunite într-un vicariat separat de
dioceza Thracia, cu reşedinţa la Odessos. În anul 536 provinciile Moesia II şi Scythia
Minor, împreună cu Caria, din Asia Mică, Cypru şi Insule Ciclade, au format o
Quaestura exercitus, supusă autorităţii unui quaestor Justinianus exercitus, cu reşedinţa
tot la Odessos. Având în vedere că toate provinciile din compunerea acestei
Quaestura exercitus erau riverane mării este foarte probabil, intenţia de a se crea
posibilitatea constituirii unei flote, capabile să intervină rapid şi eficient în oricare din
zonele ameninţate, inclusiv pe Dunăre.

Tomis sec. II – VII

La începutul stăpânirii romane, paza oraşului Tomis a fost încredinţată, probabil,
unei garnizoane militare din Classis Flavia Moesica. Din sec. I p.Chr. sau de la începutul sec.
II aici îşi avea sediul comunitatea cetăţilor pontice.
În primele secole de stăpânire romană, oraşul şi-a păstrat o cvasiautonomie,
continuând să existe vechile instituţii: adunarea poporului (ecclesia) şi sfatul bătrânilor
(boulé), cele şase triburi ioniene (Argadeis, Hopletes, Oinopes, Geleontes şi Boreis) la care s-a
adăugat al şaptelea, al Romanilor. Oraşul se pare că a avut, încă din sec I p.Chr. un statut
privilegiat, dovadă fiind alegerea lui, uneori, ca reşedinţă a guernatorului provinciei.
În vremea Antoninilor şi Severilor, Tomisul a atins apogeul înfloririi sale. S-au
ridicat multe edificii publice importante şi s-a extins suprafaţa oraşului spre nord şi nord-
vest, prin construirea unui nou zid de apărare (la ½ sec II p.Chr.). Zidul avea o grosime de 3
m, fiind prevăzut cu turnuri, bastioane întărite, două porţi pe laturile de nord, nord-vest şi
posibil o a treia pe latura de sud-vest. De la primele două pornea drumul spre Histria,
Carsium, Capidava, Tropaeum, Durostorum, iar de la cea de a treia, drumul de litoral spre
Callatis.
În timpul anarhiei miliare şi a invaziei carpilor, goţilor şi herulilor (triburi germanice),
Tomis a suportat distrugeri, în ultimile decenii ale sec III zidul de apărare fiind refăcut. Chiar
înainte de refacere, sistemul de fortificaţii era încă destul de puternic încât în timpul marelui
atac pe mare al goţilor şi herulilor din 369 p.Chr. (bellum scythicum), oraşul a rezistat „fiind
întărit cu ziduri groase” (Zosimos). Odată cu Filip Arabul, au încetat emisiunile monetare ale
atelierelor locale, semn al unei decăderi economice.
Domnia lui Diocleţian când oraşul a devenit reşedinţa provinciei Scythia Minor
deschide o nouă perioadă de înflorire economică şi culturală. În sec. IV au fost construite noi
edificii dintre care amintim Edificiul Roman cu Mozaic, reparat ulterior de mai multe ori şi
abandonat la sfârşitul sec. VI - încep sec.VII. Situat pe faleza de vest şi amenajat de-a lungul a
trei terase, edificiul făcea legătura între nivelul oraşului şi cel al portului antic. Prima terasă,
cel mai bine conservată, era decorată cu o pardoseală de mozaic în şapte culori, din care se
mai păstrează cca 400 mp. Pavimentul de mozaic este format din chenare cu ornamentre
99
florale şi geometrice, care încadrează motivele decorului central: motive geometrice, ramuri
de măslin, frunze stilizate, cupe şi vase de forme diferite, securi, scuturi. A doua terasă,
situată la cca 9 m sub nivelul celei cu mozaic este formată din 11 camere boltite, folosite ca
depozite de mărfuri. În faţa lor se aflau prăvăliile, pe o lăţime de 20-25 m. Pe a treia terasă,
situată la 3-4 m sub nivelul celei de a doua, se aflau alte magazii. La acest nivel se aflau
cheiurile antice unde acostau navele cu mărfuri. În aceeaşi perioadă cu Mozaicul s-au ridicat
termele, situate tot pe faleza de vest.
La jumătatea sec IV este atestat cu certitudine episcopatul de la Tomis, sub păstorirea
lui înţeleptului episcop Bretanion, luptător pentru apărarea dreptei credinţe (ortodoxiei), aşa
cum fusese formulată (Crezul) în Conciliul de la Niceea (325). Istoricii bisericesti Sozomen si
Teodoret al Cyrului au relatat cum, în 369 p.Chr., episcopul Tomisului a avut curajul să-l
înfrunte pe împăratul arian Valens când acesta a vizitat oraşul la întoarcerea din expediţia
împotriva goţilor.
„Şi era acolo popor mult, aproape tot oraşul, fiindcă voia să-l vadă pe împărat, bănuind că se va
întâmpla şi ceva deosebit. Însă Bretanion, plin de credinţă, şi-a aprins cugetul cu râvnă
(dumnezeiască) şi a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului, apărând dogmele Sinodului de la
Niceea, asemănându-se dumnezeiescului David, care a zis: "Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea
împăraţilor şi nu m-am ruşinat" (Psalmi 118,46). După aceea l-a părăsit pe împărat mergând în altă
biserică, iar poporul l-a urmat". Istoricul Sozomen dă şi amănuntul că Valens, "părăsit acolo, a
suportat cu greu această înfruntare şi prinzându-l pe Bretanion a poruncit să fie trimis în exil, dar nu
după mult timp l-a readus la locul său.”Motivul restabilirii episcopului în drepturile sale a fost
teama împăratului de o revoltă a poporului, fiindcă ştia că "locuitorii ţinutului sunt viteji din
fire şi prin poziţia locurilor necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor".
Importanţa religioasă a Tomisului este demonstrată şi de numărul mare de basilici ridicate
aici. Dintre ele „Basilica Mare” reprezintă cea mai mare construcţie de acest gen din Dobrogea
(48,10 m x 23,45 m). Oraşul a fost refăcut sub Iustinian, fapt consemnat atât arheologic prin
adosarea pe latura de nord a zidului de apărare a unui turn, numit „al măcelarilor”, construit
de breasla măcelarilor prin prestare obligatorie. Tot prin contribuţii obligatorii s-au construit
şi alte părţi din zidul de incintă. De la sfârşitul sec VI Tomis a dus o existenţă precară, ca de
altfel întreaga provincie Scythia Minor făcând din ce în ce mai greu faţă atacurilor repetate
ale slavilor, bulgarilor şi avarilor. În jurul anului 680 Tomis a căzut sub loviturile avarilor şi
slavilor.

100
 XVII. Prezenţa romano-bizantină în spaţiul nord-danubian

Diocleţian şi Constantin cel Mare

După criza sec III a urmat perioada de refacere a Imperiului, graţie reformelor
administrative şi militare iniţiate de Diocleţian şi Constantin cel Mare. În cursul sec
IV au avut loc recuceriri ale unor teritorii nord-dunărene, în Banat, Muntenia şi
Oltenia; au fost refăcute sau construite capete de pod la Dierna, Sucidava (Celei),
Turnu Măgurele, Constantiniana Daphne (la confluenţa Dunării cu râul Argeş –
Olteniţa ?), Barboşi, Aliobrix (Cartal - Orlovka), Tyras (Cetatea Albă). Aceste oraşe –
cetăţi erau baze ale flotei romane de pe Dunăre şi centre economice şi culturale cu
largi zone de influenţă în ţinuturile nord-dunărene. Constantin cel Mare a construit
un nou pod peste Dunăre la Sucidava (Celei). Imperiul Roman şi mai târziu Roman
de Răsărit (Romano –Bizantin) au considerat pierderea provinciilor de la nord de
Dunăre provizorie, de aceea în sec IV – VI au intervenit permanent în evenimentele
militare care s-au desfăşurat datorită marilor migraţii barbare. Tot acum a fost
construit limesul Brazda lui Novac.
Brazda lui Novac de Sud (Troianul) a fost ridicată de romani între malul stâng
al Oltului, lângă satul Viespesti (județul Teleorman) şi fostul sat Greaca, în sec. II—III
(datare incertă). Valul nu era păzit cu castre, el constituind, probabil, un simplu obstacol în
calea migratorilor care ar fi putut apărea prin surprindere dinspre nord sau est. Dimensiuni
val: L = 170 km; l = 12 m; Hmax = 2 m. Dimensiuni şanţ: l = 7—10 m; -1,50 m.
Brazda lui Novac de nord este un limes, întărit cu un valum de pământ,
construit în timpul lui Constantin cel Mare (306 – 337), după pacea încheiată între
romani și vizigoţi (anul 333); străbate jud. Argeş de la vest la est, intersectând valul de
pământ Transalutanus în satul Urlueni. Şantul se află spre nord de val, ceea ce indică faptul
că era destinat să apere teritoriul situat spre sud de această limită valul H = 3 m; şanţul - 2 m;
L = 700 km), Brazda lui Novac de nord traversa Oltenia și Muntenia pe sub dealuri până la
Pietroasele unde s-a identificat un castru roman.
Atacurile repetate ale barbarilor din sec V - VI au obligat Constantinopolul la
un considerabil efort diplomatic, militar şi financiar cu scopul de a asigura, cel puţin,
conservarea status-quo-ului politic şi teritorial. La sfârşitul domniei lui Anastasius I
(491 – 518), una dintre cele mai mari invazii slavo-bulgare la sud de Dunăre a afectat
inclusiv Grecia nordică (517-518). Cu acest prilej, relatează cronicarul Marcellinus
Comes, „au fost devastate cele două Macedonii şi Thessalia, iar călăreţii geţi (slavi şi
bulgari) au ajuns, prădând, până la Thermopyle şi în vechiul Epir”, provocând distrugeri
materiale şi pierderi umane considerabile în rândul populaţiei din regiunile afectate
de invazie.
În ultimele luni ale domniei lui Justinus I (518-527), triburile slave ale
sclavinilor şi anţii declanşează seria marilor lor invazii în Imperiu. În primăvara
anului 527, aceştia forţează limes-ul danubian şi pătrund la sud de fluviu. Greu lovite
de pe urma invaziei sunt provinciile diocezei Thracia. Numit magister militum per
Thraciam, generalul Germanos, nepotul împăratului, zdrobeşte cetele barbare cărora
le provoacă pierderi considerabile şi le obligă să se retragă precipitat la nord de
fluviu. Înfrângerea suferită de barbari a fost mult mai drastică decât lasă izvoarele de
care dispunem să se înţeleagă, întrucât ea a avut, se pare, ca rezultat, stoparea pentru
un timp a incursiunilor slave la sud de Dunăre.
101
 Iustinian I (527 – 565)
În cadrul politicii dunărene promovate de Iustinian I se disting trei mari etape:
- 527 - 530/531 - continuarea politicii defensive promovate până atunci de
Imperiului Romano-Bizantin la Dunăre;
- 530/531 - 545 - reluarea politicii ofensive la nord de Dunăre, încheiată cu
recucerirea unor teritorii în Oltenia, Muntenia (530/531 – 533/534) şi consolidarea
prezenţei romano-bizantine la nord de Dunăre şi securizarea limesului danubian
(533/534-545);
- 545-565 revenirea Imperiului Bizantin la defensivă pe linia limesului
danubian.
Seria invaziilor barbare în Imperiu este continuată la începutul domniei lui
Iustinian I, de protobulgari, secondaţi de însemnate contingente hune. În anul 528, o
incursiune huno-bulgară de mari proporţii, condusă de căpeteniile Vulger şi Droggo,
devastează teritoriile diocezei Thracia.
Încercarea disperată a comandanţilor romano-bizantini din regiune, Justinus, magister
militum et dux provincie Moesie Secundae, şi Baduarius, magister militum et dux Scythiae, de a
opri atacul barbar cu armatele reunite ale celor două provincii se soldează cu un dezastru
complet pentru forţele romano-bizantine de sub comanda lor. Înfrângerea trupelor imperiale
şi moartea generalului Justinus pe câmpul de luptă lăsă fără apărare provinciile balcanice.
Un vast teritoriu, de la Dunăre până în Thracia este prădat de barbari, situaţia stăpânirilor
imperiale din zonă devenind critică.
Împotriva barbarilor pătrunşi în Imperiu a fost organizată o nouă expediţie militară,
condusă de generalii Constantiolus, succesorul lui Justinus în fruntea trupelor provinciei
Moesia II, gotul Golidas şi hunul Askum, investit magister militum per Illyricum. Angajarea
tuturor forţelor imperiale de pe linia Dunării în acţiunea de anihilare a invaziei huno-bulgare
evidenţiază, în afara oricăror dubii, gravitatea situaţiei pentru stăpânirile romano-bizantine
nord-balcanice, apărută în urma înfrângerii suferite de oştile Imperiului în debutul atacului
barbar.
Într-o primă confruntare, forţele romano-bizantine îi înfrâng pe barbari şi le smulg
prada. Succesul repurtat, care nu a fost unul decisiv, nu a putut fi însă exploatat din cauza
gravelor defecţiuni de comandă şi a neglijenţei arătate de comandanţii romano-bizantini,
care, în final, se vor repercuta catastrofal asupra derulării operaţiilor militare. Surprinsă de
barbari pe când revenea spre bazele sale, armata romano-bizantină a fost complet înfrântă.
Generalii Comentiolus şi Askum sunt făcuţi prizonieri. Primul dintre ei va fi răscumpărat de
Iustinian cu 1.000 de nomismate.
În 529/530, slavii şi bulgarii pătrund din nou în Imperiu. De această dată însă,
barbarii sunt zdrobiţi şi alungaţi de forţele romano-bizantine, comandate de
generalul de origine gepidă Mundus, intrat în acelaşi an în serviciul
Constantinopolului şi investit magister militum per Illyricum.
Pagubele provocate provinciilor sud-dunărene ale Imperiului Romano-
Bizantin de invaziile barbare din această epocă au fost imense. Ele sunt sintetic, dar
elocvent înregistrate de Procopius:„îl trecuseră (fluviul Dunărea) de multe ori până
atunci hunii, anţii şi sclavinii care pricinuiseră romanilor pagube de nesuferit”. Aceeaşi
realitate este înregistrată de istoricul romano-bizantin şi în Istoria secretă, unde,
referindu-se la aceleaşi aspecte, el relatează că „de la suirea pe tron a lui Iustinian, hunii,
sclavinii şi anţii au năvălit aproape în fiecare an asupra illyrilor şi în toată Thracia, de la
Marea Ionică până în marginile Bizanţului, şi până în Grecia şi Chersones: ei au pricinuit

102
locuitorilor din părţile acelea suferinţe înspăimântătoare. Cred că la fiecare năvălire au pierit
sau au fost luaţi în prinsoare mai mult de două sute de mii de romani; de aceea pustia scitică
s-a lăţit în voie pretutindeni în aceste ţinuturi”.
Fără îndoială, afirmaţiile cronicarului romano-bizantin cu privire la
dimensiunile pierderilor uname provocate de aceste invazii sunt exagerări evidente.
Chiar făcând abstracţie de ele, trebuie însă să admitem că atacurile barbare au produs
distrugeri considerabile provinciilor balcanice ale Imperiului, însăşi situaţia lor
demografică având, se pare, mult de suferit.
Victoria romano-bizantină din 529-530 a deschis o nouă etapă în politica
bizantină: luptele de apărare erau abandonate şi Imperiul Romano-Bizantin trecea la
ofensivă la nord de fluviu având ca obiectiv recucerirea teritoriilor de sud ale fostei
provincii Dacia. Prin această acţiune, Iustinian I relua politica promovată de
Constantin cel Mare între anii 324 şi 337, prin care şi el readusese teritorii din
Muntenia şi Oltenia sub controlul Imperiului. Pentru Iustinian ca şi pentru
Constantin cel Mare această încercare de reconquista era, în primul rând, o necesitate
geopolitică. Controlul asupra principalelor direcţii de deplasare pe care se revărsau
asupra Imperiului Romano-Bizantin popoarele nomade venite din stepele
eurasiatice, era de o importanţă covârşitoare, atât pentru securitatea provinciilor
balcanice, cele mai expuse invaziilor barbare, cât şi a Constantinopolului însuşi.
Prin acţiunile militare şi succesele înregistrate la nord de Dunăre, Iustinian
egala performanţa lui Constanin cel Mare din anii 326-328 care realizase, la rândul
său, pentru prima oară după retragerea aureliană, recucerirea teritoriilor de sud ale
fostei Dacii. Din nou, după o lungă perioadă de timp, o parte însemnată a romanităţii
nord-dunărene era inclusă direct şi nemijlocit în Oikoumene, sub stăpânirea
împăratului de la Constantinopol. Două acte juridice emise de Iustinian I, şi anume
Novella XI din anul 535 şi Edictul XIII emis între septembrie 538 şi august 539, sunt
categorice în a confirma această realitate.
În Novella XI, referindu-se la organizarea Arhiepiscopiei Iustiniana Prima, nou
constituită, împăratul afirma că măsura a fost impusă de faptul că:
„în timpul de faţă statul nostru s-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile Dunării sunt populate
acum de cetăţi ale noastre şi atât Viminacium, cât şi Ricidiva şi Litterata, care se găsesc
dincolo de Dunăre, au fost supuse stăpânirii noastre”.
Prin Edictul XIII, adresat lui „Ioannes, eparhul comandamentelor militare din
Orient”, împăratul dispunea ca „unitatea militară în întregime va fi strămutată din ţară şi
aşezată în ţinuturile de dincolo de fluviul Istru sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele de
acolo”.
O amplă operă de reconstrucţie, constând în lucrări cu caracter militaro-
strategic şi edilitar, venea să completeze şi să desăvârşească acţiunea de recucerire.
„Împăraţii romani de odinioară – scrie el – spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea
cealaltă a Dunării, au împânzit cu cetăţi întregul ţărm al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele nu
numai pe partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte. Attila năvălind cu o armată mare, a cuprins
fără nici o greutate acele întărituri şi, neopunându-i-se nimeni, a pustiit o mare parte din teritoriul
roman. Dar împăratul Iustinian a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înainte, ci întărindu-le
foarte puternic şi, pe lângă acestea, a făcut multe din nou, redând Imperiului Roman securitatea ce se
pierduse”. Procopius - De Aedificis (Despre construcţii).

103
 „În faţa cetăţii Novae, pe ţărmul din faţă, se ridică un turn de mult părăsit, aşa numita Litterata; cei
vechi o numeau Lederata. Din ea, împăratul nostru a ridicat o fortăreaţă mai mare şi mai ales foarte
puternică”.
De o atenţie importantă s-a bucurat cetatea Zernes (Dierna-Orşova), precum şi multe
alte cetăţi „de pe malul de dincolo”, nenominalizate însă, pe care împăratul „le-a ridicat din
temelie la marginea ţării”.
În continuare, Procopius relatează cu privire la refacerea cetăţii Sucidava că „nu
departe de aici se găseşte un teritoriu în care de amble părţi ale Istrului erau două fortăreţe, cea din
Illyricum numită Palatiolum, cea din faţa ei, Sycivida (Sucidava). Acestea, ruinate cu timpul,
împăratul Iustinian renovându-le a tăiat prin aceasta drumul barbarilor.”
În teritoriile de la răsărit de Olt, Procopius meţionază doar refacerea cetăţii Daphne.
Informaţia este edificatore în a reliefa rolul strategic recâştigat de această fortificaţie din
Câmpia Munteniei. În faţa cetăţii Transmarisca (Tutrakan-Turtucaia), scrie istoricul din
Caesarea, „pe malul opus, împăratul Constantin zidise odinioară, nu de mântuială, o fortăreaţă
numită Daphne, fiindcă socotea că nu este fără folos de a păzi fluviul de ambele părţi. Cu trecerea
vremii, barbarii au distrus-o cu totul; Iustinian însă a rezidit-o din temelie.”
Localizarea cetăţii rămâne încă o problemă nerezovată; s-a propus localizarea ei la
Tăuşanca-Ulmeni sau la Olteniţa.
După părerea lui Procopius, nu toate cetăţile de pe malul stâng s-au bucurat de
aceeaşi atenţie. O asemenea excepţie ar fi constituit-o cetatea Drobeta, numită de istoricul
romano-bizantin, Theodora. „În ceea ce priveşte pe cea de dincolo, care se numeşte Theodora, s-a
gândit că nu trebuie să-i dea nicio atenţie, ca una care era expusă barbarilor de acolo.”
Descoperirile arheologice efectuate aici, precum şi faptul, deloc neglijabil, că după
recucerire cetatea fusese rebotezată cu numele Theodorei, soţia împăratului, infirmă însă
opinia lui Procopius.
Prezenţa romano-bizantină pe malul stâng al Dunării, precum şi stăpânirea
asupra Daciei sudice, afirmată de izvoarele scrise, îşi găseşte confirmarea şi în cele
arheologice. Numeroasele descoperiri, constând în ceramică produsă în atelierele din
Imperiu, unelte şi arme de provenienţă romano-bizantină, monede, resturi de
construcţii militare, edilitare sau religioase şi, mai ales, într-un număr apreciabil de
inscripţii în limba latină sau greacă, constituie o dovadă irefutabilă a prezenţei ferme
a Imperiului Romano-Bizantin în aceste regiuni.
Schimbările survenite în orientarea politicii externe a Constantinopolului după
535, respectiv angajarea de către Iustinian a Imperiului Romano-Bizantin, cu întregul
său potenţial economic, politic şi militar, în acţiunea de recucerire a fostelor stăpâniri
romane din bazinul vestic al Mării Mediterane – Africa de Nord, stăpânită de vandali
(533-534); Italia, stăpânită de ostrogoţi (535-555); Hispania, stăpânită de vizigoţi (554)
– a determinat trecerea politicii dunărene a Constantinopolului într-un plan
secundar.
Se adăuga la aceasta un fapt în aparenţă minor pentru eficacitatea
operaţiunilor militare în regiune, dar care, în final, s-a dovedit a avea, cel puţin sub
aspect militar, implicaţii negative mult mai profunde decât ar părea la prima vedere:
moartea generalului Chilbudios (534), căzut într-o ambuscadă a sclavinilor în timpul
unei acţiuni întreprinse împotriva acestora la nord de Dunăre. Acest eşec a provocat,
se pare, nu numai un recul al ofensivei romano-bizantine, ci şi o slăbire a apărării
frontierei dunărene întrucât „după aceea – relatează Procopius – râul (Dunărea) putu fi
trecut oricând de către barbari, după voie, iar bogăţiile romanilor ajunseseră pentru ei lesne de
atins”.
104
 Pentru a le face faţă, Iustinian a făcut apel de mai multe ori la mijloace
diplomatice, a învrăjbit populaţiile migratoare unele împotriva altora, ori a cumpărat
pacea în schimbul unor apreciabile sume de bani. Astfel, dominaţia bizantină a fost
menţinută nu numai în dreapta Dunării, ci şi dincolo de fluviu, pe o zonă destul de
întinsă, în Banat, Oltenia şi Muntenia. Valurile popoarelor migratoare, care au lovit
permanent Imperiul, atrase de mirajul înfruptării din bogăţiile acestuia, i-au măcinat
forţele şi capaciatea de apărare.
Situaţia se va agrava şi mai mult după anul 545, când Iustinian a abandonat
politica sa activă la nord de Dunăre. Trecerea Imperiului Romano-Bizantin la
defensivă pe linia Dunării nu a însemnat abandonarea fâşiei de teritoriu şi a
capetelor de pod de pe malul stâng, barbarilor. Împăratul nu s-a mulţumit numai cu
aceste măsuri, ci s-a preocupat îndeaproape de refacerea sistemului de fortificaţii şi
drumuri strategice de pe lina Dunării, de la confluenţa cu Sava şi până la vărsarea
fluviului în Marea Neagră.
„Şi voind să facă din fluviul Istru cea mai puternică apărare a noastră şi a întregii
Europe – afirmă Procopius – împăratul a împânzit malul fluviului cu dese întărituri […] şi
a aşezat pe mal peste tot locul garnizoane militare care să împiedice trecerea barbarilor din
vecinătate”.
Cordonul strategic ridicat pe malul fluviului era întărit de un al doilea, sau chiar
un al treilea rând de fortificaţii situate în interiorul provinciilor, întrucât, susţine
Procopius, Iustinian „fiindcă n-avea toată încrederea şi nădejdea pusă în oameni, socotind
în sine că, dacă cumva duşmanii ar trece în vreun mod oarecare fluviul şi ar da peste
locuitorii din câmp cu totul neapăraţi, i-ar duce pe toţi cei găsiţi în sclavie, luându-le toate
averile, n-a crezut că e de ajuns să facă stăpâni peste fortificaţii numai pe locuitorii de lângă
fluviu, ci le-a dat şi lor o proprie siguranţă, ridicând întărituri în interiorul ţării, aşa ca
fiecare ţinut să-şi aibă fortăreaţa sa sau să fie în vecinătatea unui loc întărit.”
Punându-şi în aplicare planul, Iustinian a refăcut întreg limes-ul dunărean
„întărind cu fortificaţii şi cu garnizoane de soldaţi malul Istrului”. Din Illyricum şi până în
Scythia Minor, împăratul a mărit la circa 620 numărul fortăreţelor ridicate – cetăţi,
castele şi turnuri –, atât pe linia Dunării, cât şi în interior - cele mai multe dintre
aceste fortificaţii fiind simple turnuri de observaţie. Zeci de oraşe şi cetăţi din
provinciile riverane Dunării din Dioceza Dacia, aparţinând Prefecturii Illyricum au
fost refăcute şi întărite. Între acestea, pot fi reţinute Singidunum, reconstruită în 535,
pe care „împăratul Iustinian, renovând-o în întregime şi împrejmuind-o cu ziduri puternice,
a făcut ca ea să apară din nou o cetate vestită şi însemnată”, Viminacium, pe care împărtul
„a restabilit-o, aşa că apare cu totul nouă”, Ratiaria şi altele.
Abandonând politica ofensivă activă dusă până atunci la frontiera dunăreană,
în raporturile cu migratorii stabiliţi la nord de fluviu, Iustinian a căutat să rezolve
gravele probleme de aici prin mijloace diplomatice, căutând, aşa cum remarca
istoricul D. Obolensky, „să menţină Dunărea în plasa complicată a diplomaţiei sale
defensive”. O asemenea politică nu putea avea decât un impact negativ asupra
situaţiei de la frontiera dunăreană, devenită extrem de permeabilă. Ea nu a făcut
altceva decât să încurajeze acţiunile ostile ale barbarilor împotriva Imperiului. În
consecinţă, atacurile barbare asupra provinciilor balcanice ale Imperiului Romano-
Bizantin se intensifică.

105
 În anul 535 bulgarii trec Dunărea şi pătrund în Moesia II, dar cetele lor sunt
zdrobite de forţele generalului Tzittas, patricius şi magister militum praesentalis, pe râul
Jantrus (Jantra). Victoria generalului romano-bizantin a stopat pentru o vreme
invaziile barbare la sud de fluviu.
Atacurile barbare la frontiera dunăreană a Imperiului Romano-Bizantin,
reluate însă câţiva ani mai târziu, se succed la intervale scurte de timp, Peninsula
Balcanică având mult de suferit în urma acestor invazii. În anul 540, hoardele
bulgare, secondate de slavi şi huni, întreprind unul din cele mai devastatoare raiduri
la sud de Dunăre. După ce străpung apărarea imperială de pe linia fluviului, cetele
barbare devastează diocezele Thracia şi Macedonia, ajungând până în Chersonesul
Thracic. În timp ce o parte redusă a invadatorilor ajunge până în Asia Mică, o altă
parte a lor reuşeşte să treacă peste zidul cel lung al lui Anastasius pătrunzând chiar
în cartierele periferice ale Constantinopolului, stârnind panică şi îngrijorare între
locuitorii capitalei, după care se îndreaptă spre sudul Peninsulei Balcanice,
devastând Grecia până la Corinth. Întâlnind o slabă rezistenţă, invadatorii barbari
revin la nord de Dunăre cu o pradă bogată şi, după afirmaţiile lui Procopius, cu circa
120.000 de prizonieri, cifră evident exagerată. Cam în aceeaşi vreme grupuri de anţi
şi de sclavini erau semnalate ca fiind aşezate vremelnic la Ulmetum, în Scythia
Minor.
După alţi câţiva ani de relativă linişte la Dunăre, atacurile barbare la sud de
fluviu sunt reluate la ½ sec VI. De acum înainte însă asistăm, totodată, atât la o
creştere semnificativă a lor în amploare, cât şi la o diversificare a neamurilor barbare
angajate în acţiunile întreprinse împotriva Imperiului. O altă caracteristică a
invaziilor barbare din a doua jumătate a secolului al VI-lea o reprezintă deplasarea
lor în sectorul Dunării bănăţene şi pannonice, efortul de apărare a frontierei
dunărene revenind, cu precădere, limes-ului provinciilor Moesia I şi Dacia Ripensis,
din dioceza Dacia, aparţinând Prefecturii Illyricum, în timp ce limes-ului provinciilor
Moesia II şi Scythia Minor, din Dioceza Thracia, aparţinând Prefecturii Orientalis,
mai puţin expus loviturilor barbare, i-a revenit un rol secundar. În anul 544 se
consumă două invazii de proporţii, a anţilor în Thracia (vara) şi a bulgarilor în
Illyricum (toamna). Ele sunt urmate în anul 545 de o invazie a sclavinilor, zdrobită
însă, de mercenerii heruli din armata Imperiului.

106
 XVIII. Procesul de etnogeneză românească

Ambiguitatea textelor privind retragerea aureliană şi penuria izvoarelor antice

după acest eveniment au generat numeroase semne de întrebare, atitudini
inconsecvente şi teze contrare adevărului istoric, evident naţionaliste şi extremiste.
I. Componenta dacică – este dovedită clar atât pe baza izvoarelor scrise (texte
antice, inscripţii, toponime şi antroponime), cât şi de descoperirile arheologice, mai
ales din mediul rural. Cucerirea romană a produs radicale schimbări de ordin
etnodemografic, cultural şi politic, dar nu a avut drept consecinţă dispariţia
autohtonilor din teritoriile nord-dunărene. Cercetările arheologice întreprinse în
aşezări şi necropole din Dacia romană evidenţiază prezenţa elementelor indigene
mult timp după cucerirea romană, ceea ce demonstrează cu substratul dacic a fost şi
a rămas încă activ, chiar dacă a fost asimilat lingvistic şi cultural de civilizaţia
romană. În cei 165 de ani de ocupaţie romană, componenta dacică a fost
„revitalizată” de dacii liberi din afara graniţelor Imperiului Roman, localizaţi în
Maramureş, Moldova, Muntenia şi Crişana.

Triburile dacilor liberi:

- carpii – locuiau la est de Carpaţi până la Nistru – în zonele subcarpatice şi de
podiş al Moldovei; după dispariţia costobocilor, în sec III – IV au atacat Imperiul
Roman, formând o mare uniune tribală (sarmaţi, goţi etc.); deţin întâietatea până la
jumătatea sec III – ulterior, conducerea coaliţiei barbare a fost preluată de goţi. Între
295 – 297, o parte din carpi au fost strămutaţi în Imperiu, alţii au rămas în vechile
teritorii, sub control gotilor. În alianţă cu ei au atacat din nou Imperiul Roman în
timpul lui Constantin cel Mare. Sub Theodosius I apar menţionaţi ultima dată în
izvoare sub denumirea de carpo-daci (381).
- costobocii – ocupau NE Daciei, fiind atestaţi arheologic prin cultura Lipniţa
(N. Moldovei, Bucovina, Nistrul Superior, Ucraina Subcarpatică); în sec II au efectuat
incursiuni în sudul Dunării şi Moesia Inferior, ajungând până în provincia Ahaia.
După 170 puterea lor decade.
- dacii mari – ocupau Maramureşul, teritoriile de la N,NV de Dacia.
Dacii liberi au intrat, treptat, în sfera de interese a statului roman, limba latină şi
elementele de civilizaţie romană răspândindu-se dincolo de graniţele Imperiului.

II. Componenta romană - Procesul de romanizare a vizat două direcţii:

asimilarea limbii latine şi adoptarea elementelor de civilizaţie romană - deprinderi
economice, juridice, stilul de viaţă roman (amfiteatre şi thermae), credinţe greco-
romane, practici funerare.
Prima etapă a acestui proces începe înainte de cucerirea romană, civilizaţia
geto-dacă în perioadă clasică (sec I a.Chr. – I p.Chr.) fiind deja contaminată de
elementele de civilizaţie romană, superioare.
În a doua etapă (106 – 271), procesul de romanizare a fost organizat oficial prin
stabilirea în Dacia a coloniştilor veniţi din toată lumea romană şi neoficial, din
iniţiativă privată (comercianţi, meşteşugari interesaţi de viaţa economică).
A treia etapă de romanizare (după retragerea aureliană până în sec VII) a fost
marcată de marile migraţii de populaţii şi a cuprins întreg teritoriul nord-dunărean.
107
Daciile sud-dunărene (Ripensis şi Mediterranea), Scythia Minor, Moesia şi teritoriul
fostei Dacii erau ocupate de o puternică şi întinsă comunitate romanizată, care se
formase pe fondul daco-getic-moesic de-a lungul a mai multor secole. Părăsirea
Daciei nu a reprezentat decât un transfer al autorităţilor la sudul Dunării şi nu un
transfer de populaţie, astfel încât legăturile romanităţii carpato-dunărene cu Imperiul
au continuat să fie la fel de strânse. Astfel se explică unitatea etno-culturală,
continuitatea şi extinderea romanizării în perioada sec IV – VII.
Cultura Sântana de Mureş – Cherneakov (sec II – V) – a ocupat un spaţiu
întins în estul Europei (teritorii de azi ale Ucrainei, României, Moldovei şi Bielarus) şi
s-a format în urma interferenţelor cultare dintre triburile goţilor, sarmaţilor, slavilor,
dacilor liberi şi populaţia daco-romană. Declinul culturii s-a produs în sec V, odată
cu invazia hunilor.
Pentru sec V – VII au fost identificate mai multe aspecte culturale regionale
aparţinând populaţiei romanice din spaţiul carpato-danubian:
- aspectul cultural de tip Bratei – Ţaga – Biharea în Transilvania cu numeroase
aşezări şi necropole - Soporul de Câmpie, Mănăştur, Sebeş, Bratei, Cernat, Moreşti,
Sighişoara etc. Aşezările erau neîntărite şi situate pe pantele line, în apropierea
surselor de apă, cuprinzând 30 – 60 de locuinţe.
- aspectul Cireşu – Ipoteşti – Cândeşti în Oltenia şi Muntenia;
- aspectul Costişa – Botoşana – Hansca în Moldova şi Basarabia.
Romaniile (obşti săteşti) reprezentau ţinuturi cu o mare densitate de populaţie
romanică, din rândul lor ridicându-se în secolele următoare conducătorii politici
(cnezi, juzi).
Transformarea limbii latine vulgare începe să se producă încă din sec IV –V şi
continuă până în sec VIII – IV când se poate constata existenţa unei limbi, în linii
generale constituită, denumită româna comună, deja deosebită de limbile romanice
din restul Europei.
Theofilact din Simocatta (570 - 640) povesteşte în „Istoriile” sale că în timpul
unui marş de noapte al armatei bizantine condusă de Comentiolus, unul dintre
soldați a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-şi
atenţioneze camaradul, a strigat „în limba băştinaşă”:
torna, torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr).
Ceilalți soldaţi au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă şi au
început să-l repete cu răcnete din om în om. Atât bizantinii cât şi avarii sunt cuprinşi
de panică, fiecare armată fugind în direcţii opuse.
Două secole mai târziu, în lucrarea sa „Cronographia”, Teofan Spovednicul
(752 - 817) relatează aceeaşi poveste într-un mod puţin diferit. Anume, soldatul
văzuse povara catârului căzând şi rosteşte „în limba părintească”
torna, torna, fratre! (adică să se întoarcă după sacul căzut).
Istoricul C. Jireček consideră expresia drept o comandă militară în limba
latină. Alţi istorici socotesc aceste cuvinte drept o primă mențiune a protoromânei.
Istoricul G. Brătianu socoteşte că aceste cuvinte „reprezintă o expresie din limbajul
roman, aşa cum se formase el în acea epocă în regiunile balcanice şi dunărene”; „ele aparţin
probabil unuia şi celui mai însemnat din substraturile peste care limba [română] s-a clădit”.
Totodată respinge teoria comenzii militare, întrucât ar fi fost imposibil ca în armată
să existe adresări cu termenul mult prea familiar „frate”.
108
 Apariţia creştinismului. Rolul acestuia în procesul etnogenezei româneşti
Încreştinarea timpurie a Scythiei Minor reiese din izvoarele eclesiastice.
Marele istoric creştin Tertullian nota: "Căci în cine altul au crezut toate neamurile decât
în Hristos care a venit? Parţii şi mezii ….diferitele neamuri din proviciile Galiei şi regiunile
britaniilor, inaccesibile pentru romani, dar supuse lui Hristos; si cele ale sarmaţiilor, dacilor,
germanilor, sciţilor şi ale altor neamuri…. În toate aceste locuri se rosteste numele lui Hristos
care a venit".
Origenes în Comentarii la Evanghelia lui Matei menţionează şi el cam aceleaşi
popoare: "Când Sfinţii Apostoli şi mucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată
lumea, Toma, după cum spune tradiţia, a primit prin tragere la sorţi Parţia, iar Andrei,
Scitia…."
Răspândirea creştinismului a constituit un element hotărâtor de păstrare a
legăturilor cu romanitatea sud-dunăreană. Înmulţirea comunităţilor creştine latine în
oraşele sud-dunărene, organizarea episcopiilor în Dacia Mediterranea, Dacia
Ripensis şi Scythia Minor au favorizat răspândirea creştinismului la nord de Dunăre.
Episcopul Betranion de la Tomis – adversar al arianismului (sec IV), Niceta de
Remesiana (sec IV – V Dacia Mediterranea), Ursacius din Singidunum, Ioan
Cassianus, Dionysius Exiguus (sec V – VI) au contribuit la răspândirea creştinismului
la nord de Dunăre. Secta ariană a câştigat adepţi în Illyricum şi în rândul goţilor
(episcopul Wulfila), dar populaţia romanizată din Scythia Minor şi ţinuturile nord-
dunărene a refuzat categoric această erezie, episcopi precum Betranion de la Tomis,
Auxentium de la Durostorum, Ursacius din Singidunum fiind înfocaţi apărători ai
ortodoxiei. Iustinian a reorganizat episcopiile de limbă latină, determinând o tot mai
accentuată dependenţă a lor de autoritatea imperială.
Descoperirile arheologice confirmă existenţa unor comunităţi creştine
numeroase pentru sec IV - VII: basilici la Sucidava, Slăveni – Olt, amfore, opaiţe,
podoabe şi accesorii vestimentare romane cu simboluri şi inscripţii creştine –
Drobeta, Potaissa, Dierna, Tibiscum, Apulum, Porolissum etc. - cruciuliţe de bronz,
argint, os – Sucidava, Barboşi, Ruginoasa, Davideni etc, mic recipient pentru mir –
Sărata Monteoru.
Originea latină a terminologiei creştine fundamentale – Dumnezeu, biserică,
cruce, a boteza, Paşti etc. – demonstrează rolul creştinismului în romanizarea
spaţiului carpato-danubian. "Noi suntem romani pentru că suntem creştini şi suntem
creştini pentru că suntem romani". (R. Vulpe).
Folosirea termenului de biserică derivat din basilica – termen latin vechi, de
origine cultă, cu o circulaţie restrânsă în timp – sec IV – demonstrează evanghelizarea
timpurie a populaţiei daco-romane.
Cel mai cunoscut obiect creştin din fost provincie Dacia este donarium de la
Biertan pe care apar semnul crucii şi monograma lui Christos, alăturată inscripţiei
votive decupate în metal: Ego Zenovius votum possui / Eu, Zenovius am oferit (am depus)
acest dar, inscripţie reîntâlnită şi pe un vas fragmentar descoperit la Porolissum (sec
IV). Terminologia creştină din limba română evidenţiază, cât se poate de clar,
originea şi vechimea creştinismului difuzat pe teritoriul vechii Dacii şi se poate
considera că, răspândirea sa la nord de Dunăre a fost un factor de progres, de
menţinere a romanităţii.

109
 XIX. Populaţii migratoare şi raporturile lor cu autohtonii
(sec. III-VII)
Sarmaţii
- înrudiţi cu sciţii, aparţineau grupului iranian vestic. În sec IV – III a.Chr.,
triburile sarmaţilor s-au deplasat spre vest ajungând până în zonele Dunării
Inferioare şi Mijlocii.
- sarmaţii roxolani - în sec I – II locuiau între Don şi Nipru, la sf. sec II au fost
împinşi de ultimul val sarmatic al alanilor (migraţi din stepele nord-caucaziene),
ajungând până în la gurile Dunării; după 105 – 106 pătrund în Moldova, iar sub
Hadrian în Muntenia. În sec. III goţii ocupă stepele nord-pontice, sarmaţii fiind
împinşi mai departe în zonele extracarpatice. În zona Moldovei, intră sub hegemonia
carpilor, întreprinzând cu aceştia expediţii împotriva Imperiului Roman.
- sarmaţii iazigi - după ce au ocupat zona dintre Nistru şi Nipru, în sec I s-au
deplasat, prin nordul Daciei, spre Câmpia Panonică, ocupând teritoriul dintre
Dunăre şi Tisa. Deveniţi „clienţii Romei”, iazigii au ocupat ţinuturile de vest ale
Banatului.

Germanii
- la ½ sec III, neamuri germanice îşi fac apariţia în zona de N a Daciei şi pe
teritoriul Moldovei, împingându-i pe carpi spre sud; ele vor ataca Imperiul Roman
între sec III – V, o parte din ei fiind colonizaţi în provinciile de graniţă ale Imperiului,
inclusiv în Schythia Minor.
- vandalii – triburi germanice (asdingii şi silingii) care, în sec I coboară din zona
Mării Baltice pe Tisa Superioară. Împreună cu sarmaţii atacă provincia Panonia, iar
alături de goţi Moesia. În sec III sunt înfrânți de goți pe valea Mureşului şi se stabilesc
în NV Daciei locuind alături de dacii mari (Medieşu Aurit) şi daco-romani. Un grup de
vandali au invadat Galia (406), iar altul a ocupat Spania (409). Sub conducerea lui Genseric
(428-477) au constituit un regat în nordul Africii, de unde organizau incursiuni de jaf în
sudul Italiei. Aici au jefuit şi au distrus valori artistice timp de două săptămâni, fapt ce a
generat expresia „vandalism”. Regatul din nordul Africii va fi cucerit de armate ale
Imperiului Bizantin conduse de generalul Belisarie (533-534).
- gepizii – triburi germanice, stabilite în NV Daciei după retragerea aureliană.
După invazia hunilor (375 - 453), gepizii, împreună cu ostrogoţii, au devenit vasali şi
mercenari în oastea lui Attila. După moartea acestuia, gepizii s-au revoltat împotriva
foştilor stăpâni, hunii, slăbiţi de înfrângerile suferite în ultimele raiduri de pradă şi jaf prin
Europa. Învingători în 454 asupra resturilor hunice în bătălia de la Nedao, gepizii au luat în
stăpânire partea de est a Pannoniei (Câmpia Tisei) şi vestul Transilvaniei. Capitala regatului
gepid a fost la Apahida, în apropiere de Cluj. Stăpânirea lor s-a extins din regiunea panonică
spre partea centrală a fostei provincii Dacia, până la Olt şi Carpații Orientali, parte care
fusese cel mai mult romanizată în timpul dominaţiei romane, în timp ce partea de la est de
Olt şi în afara arcului carpatic s-a aflat, după retragerea hunilor, sub influenţa slavilor. Avarii
au distrus regatul gepizilor, preluând controlul în Câmpia Panonică (566).
- Goţii - Cele două ramuri ale goţilor, ostrogoţii și vizigoţii, împărţeau trăsături
culturale commune şi nu formau, totuşi, potrivit istoricului got Iordanes, decât o
singură «naţiune». Ei pornesc din zona Mării Baltice, de-a lungul Vistulei (150) şi
ajung în nordul Mării Negre. Separarea lor, mai exact migraţia triburilor de vest spre

110
provincia romană Dacia, a fost rezultatul suprapopulării regiunii de la nord de
Marea Neagră, unde ostrogoţii îşi stabiliseră un vas şi puternic regat.
- Vizigoţii - în 235 au invadat Dacia. După 268, au atacat în continuare
Imperiul Roman şi au încearcat să se stabilească în Peninsula Balcanică. Această
invazie viza, de asemenea, provinciile romane Pannonia şi Iliria, ameninţând chiar
Italia. Cu toate acestea, vizigoţii au fost învinşi în bătălia de la Naissus (269). În
următorii trei ani, ei au fost alungaţi înapoi peste Dunăre, în urma unei serii de
campanii militare conduse de către împăratul Cladius al II-lea Gothicus
(comandantul cavaleriei fiind viitorul împărat Aurelian). Vizigoţii au rămas pe
teritorul Daciei, evacuată de către Aurelian în 271. În 332 – 334, Constantin cel Mare a
încheiat un tratat prin care goţii devin foederati. În 347/348 condiţiile tratatului au fost
încălcate, regale got Aorich declanşând persecuţii împotriva creştinilor. Episcopul
goţilor, Wulfila s-a refugiat la Nicopolis ad Istrum. În trei campanii militare,
împăratul Valens reuşeşte să învingă revolta goţilor (367 – 369). Tratatul încheiat
între regele vizigot Athanaric şi Valens a fost repede încălcat prin declanşarea unor
noi persecuţii creştine de către Athanaric.
După invazia hunilor, căreia Athanaric nu reuşeşte să-i facă faţă, o parte din
goţi se alătură expediţiilor hunice şi trec în Imperiu. În jur lui Athanaric rămâne un
mic nucleu în “Caucaladensis locus” – spaţiu localizat în zona Buzăului. În 380,
Athanaric părăseşte şi el zona, fiind primit cu fast la Constantinopol. Pentru a face
faţă tendinţei de depopulare, Imperiul a stabilit triburi germanice cu statut de
foederati în provinciile de graniţă. Prin această măsură era diminuată şi presiunea
acestora asupra frontierelor. Împăratul Valens a stabilit în Moesia Inferioară cca.
20.000 de vizigoti, care însă, în scurt timp s-au revoltat. În bătălia de la Adrianopol
(378), romanii sunt înfrânţi, iar împăratul Valens este ucis. Theodosius I a reuşit să
încheie un nou tratat de pace prin care era menţinută condiţia lor de foederaţi. Sub
conducerea lui Alaric vizigoţii au declanşat o nouă ofensivă în Thracia, Macedonia şi
Ahaia. Împăratul Arcadius a obţinut instalarea vizigoţilor în Illiria, iar Alaric a fost
numit magister militum per Illyricum. Măsura s-a dovedit abilă, atenţia lui Alaric
îndreptându-se acum către Occident. Alaric reuşeşte în 410 să cucerească Roma.
După această dată, vizigoţii se vor instala în Gallia şi Spania şi nu vor mai ataca
regiunile din Orient. Au fost la rândul lor împinşi de franci spre Spania la începutul
sec. VI, pe care o cuceresc în dauna vandalilor. Regatul vizigoţilor a dispărut în urma
invaziei arabe din 711.
Tezaurul de la Pietroasa – Cloşca cu puii de aur sau tezaurul lui Athanarich - a fost
descoperit în martie-aprilie 1837 de doi ţărani în timp ce luau piatră de pe dealul Istriţa (750
m), la hotarul dintre Prahova şi Buzău. Din tezaurul compus iniţial din 22 de piese,
autorităţile au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre acestea
cinci sunt lucrate doar din aur: un platou mare, o cană (oenochoe), o pateră cu decor în relief
şi o statuetă în centru, un colan cu inscripţie şi un colan simplu, iar şapte sunt împodobite şi
cu pietre preţioase: un colan, patru fibule şi două vase poligonale, unul octogonal şi altul
dodecagonal. Cele zece piese pierdute au fost probabil trei colane, dintre care unul cu
inscripţie, o cană asemănătoare cu cea păstrată (oenochoe), o pateră simplă, nedecorată, o
fibulă mică, probabil pereche cu cea mai mică dintre cele păstrate, şi două perechi de brăţări
încrustate cu pietre. Colanul mai mic are inscripţia cu caractere runice: Gutani lowi hailag”
una din propunerile de traducere fiind “a goţilor proprietate sacră sunt”. Piesele din tezaur
provin din ateliere deosebite, nord-pontice şi orientale (sec III – V). La început, s-a considerat
111
că tezaurul a fost îngropat odată cu retragerea vizigoţilor în Imperiu. O altă ipoteză pledează
pentru îngroparea lui pe la 400.
Aspectul de astăzi al tezaurului care datează din secolele IV-V, este rezultatul mai
multor distrugeri şi restaurări. De la ţăranii care l-au descoperit a fost cumpărat şi a ajuns în
mâna anteprenorului Verussi, pe vremea aceea însărcinat cu supravegherea construcţiei unui
pod peste pârâul Câlnău. În dorinţa de a face piesele cât mai compacte şi mai uşor de
transportat acesta le-a lovit cu toporul.
Din tezaurul compus iniţial se pare din 22 de vase şi podoabe de aur s-au putut
recupera numai 12, succes datorat însă doar interesului deosebit manifestat de Banul
Mihalache Ghica, posesorul unei renumite biblioteci şi colecţii de antichităţi, pe atunci vornic
al Departamentului Treburilor Dinăuntru, un fel de ministru de interne, şi totodată frate al
domnitorului de atunci al Tării Româneşti, Alexandru Ghica. Prin intermediul Banului
Mihalache Ghica tezaurul a devenit destul de repede cunoscut în mediul savant fără a se
bucura încă de o foarte mare popularitate în mediile mai puţin instruite.
Această popularitate va fi obţinută abia după 1867, anul marii expoziţii universale de
Paris organizată sub înaltul patronaj al lui Napoleon al III-lea. Special pentru acest
eveniment, Alexandru Odobescu va superviza restaurarea pieselor de către un bijutier
parizian. Cu aceeaşi ocazie, a fost realizată şi o vitrină gândită să pună în valoare frumuseţea
obiectelor şi, în acelaşi timp, printr-un sistem de închidere special, care permitea
transformarea sa în seif pe timpul nopţii, să le asigure toată securitatea. Reîntors în ţară, la
nici zece ani după ce îşi obţinuse faima internaţională, la sfârşitul lunii noiembrie a anului
1875, într-o noapte în care îngrijitorii Muzeului de Antichităţi, aflat pe atunci în clădirea
Universităţii, au uitat să închidă vitrina şi să o transforme în seif, tezaurul a fost furat. Emoţia
a fost atunci foarte mare, şi pentru recuperarea sa a avut loc o întreagă desfăşurare de forţe.
La începutul anului 1876 tezaurul a fost recuperat dar, din păcate unele piese avuseseră mult
de suferit, colanul cu inscripţie fiind cel mai deteriorat. După ce în anul 1884 trece printr-un
incendiu şi pentru a fi salvat este aruncat pe fereastră, în a doua jumătate a aceluiaşi an face o
călătorie la Berlin de unde s-a întors cu o faţă nouă, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. Această
ultimă restaurare a fost realizată de Paul Telge, un orfevrier german care a lucrat şi pentru
Casa Regală a României. Un alt moment foarte important al biografiei tezaurului este anul
1917, când împreună cu tot tezaurul României este trimis la Moscova. De acolo el s-a întors
abia în 1956, când Uniunea Sovietică a restituit României o parte din tezaur.
- Ostrogoţii (Greutungii = oamenii de stepă) – pătrund în regiunea carpato-
danubiană după plecarea vizigoţilor şi apariţia hunilor. Învinşi de huni în regiunea
din nordul Mării Negre şi obligaţi să-i urmeze în expediţiile lor prădătoare, ostrogoţii
se găseau, după moartea lui Attila, în Panonia. Sub conducerea lui Theodoric, în 489,
ostrogoţii sunt trimişi de împăratul Zenon al Imperiului Roman de Est în Occident,
acolo unde în 476, Odoacru îl detronase pe ultimul împărat roman de la Roma,
Romulus Augustulus. Theodoric şi armata sa reuşesc să-l învingă pe Odoacru, iar în
493, triburile ostrogotice devin stăpâne ale Italiei. Din Ravenna, Theodoric
guvernează peste goţi şi romani. După moartea sa, în 526, succesorii goţi nu mai
reuşesc să asigure echilibrul statului, iar de tulburările interne se foloseşte împăratul
roman de la Constantinopol, Iustinian, care intervine în Italia pentru a-i înlătura pe
ostrogoţi. Armata Imperiului Roman de Răsărit (bizantină) luptă împotriva goţilor
din Italia din 534 până în 555, reuşind să desfiinţeze statul ostrogot, dar nu reuşeste
să consolideze din nou Peninsula Italică, și astfel, în curând, Italia de Nord va fi
cucerită de longobarzi (569).

112
- Hunii – popor nomad, hunii aparţineau, din punct de vedere etnic, ramurii
turcilor oguzi, alături de bulgarii, avarii, khazarii si chuvasii. Adesea au fost
confundaţi cu sarmaţii alani, deoarece aceştia au fost incluşi în confederaţiile tribale
hune, alături de triburi germanice (gepizii). Se presupune că zona primară de locuire
a fost China sau teritoriile nordice vecine. În sec IV a.Chr. – I p.Chr. hunii apar
menţionate în izvoarele literare chineze (Hsiung-nu). Aceste triburi altaice au
întemeiat un mare Imperiu hunic. Sub hanul Balamir (Balamber - 370) se stabilesc pe
Volga Inferioară, distrugând în drumul lor spre vest, triburile de alani.
În 375 distrug formaţiunea statală a regelui ostrogot Ermanaric, iar în anii 376-377 îl
înfrâng pe regele vizigot Athanaric. După atacurile de pradă în zonele învecinate,
(Caucaz, Dunărea de Jos) s-au extins spre vest, dincolo Carpaţi, până în Câmpia
Panonică. În 400 trec Dunărea, implicându-se în conflictele dintre romani şi goţii
foederaţi; în 402 atacă triburile burgunzilor pe Oder şi Vistula, iar în 407 invadează
Gallia. Atacurile hunilor asupra Imperiului Roman de Răsărit se înmulţesc în timpul
domniei lui Theodosius I (408-450). În 424, centrul de putere al hunilor s-a mutat în
Pannonia, în apropierea Dunării, stăpânire recunoscută mai târziu şi de Imperiu prin
tratatul încheiat cu Flavius Aetius (434).
Atacurile hunilor împotriva Imperiului Roman răsăritean sunt oprite temporar prin
încheierea păcii între părți, în anul 435 pe malul nordic al Dunării, la Castra Constantia.
Începând din 441 și, mai ales, după 445-446, conducerea hanatului hunilor a fost preluată
treptat de Attila în detrimentul fratelui său, hanul Bleda (Buda). Theodosius II le-a acordat
anual un tribut în aur, iar Atilla a primit titlul de magister militum. Atilla a cucerit oraşele
Sirmium si Naissus (Nis), ameninţând Constantinopolul. Constrâns şi de pericolul persan,
Theodosius II a semnat un tratat umilitor cu hunii (443), prin care tributul anterior era triplat.
Atilla a continuat atacurile în ţinuturile de vest ale Imperiului, fiind înfrânt de împăratul
Marcian (452).
- Avarii - populaţie altaică de tip turcic, originară din Extremul Orient (la N de
Afganistan) de unde au migrat în V Siberiei şi de aici în N. Mării Negre. În 557
pătrund în Europa, împinşi de alte triburi turcice, iar în 562, sub conducerea
kaganului Bayan, avarii ajung la Dunăre și cer împăratului Iustin II (565-578)
subvenţii. În 567, împreună cu longobarzii, zdrobesc regatul gepizilor. Teritoriul
transilvan devine pentru avarii crescători de animale o regiune preferată în timpul
verii. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, avarii ocupau Câmpia Panonică,
reducând populaţia conlocuitoare slavă la o stare de servitude şi la plata unui tribut.
La est, avarii au înfrânt triburile slave ale anţilor dintre Bug şi Nistru.
Apariţia în forţă a avarilor în nordul Mării Negre a oprit atacurile anţilor,
sclavinilor şi bulgarilor asupra Imperiului Roman de Răsărit. Au încheiat pace cu
bizantinii, sub Tiberiu II (578-582); la apelul acestora de a-i alunga pe cei o sută de
mii de sclavini care invadaseră Iliria, avarii înving armata slavă condusă de Dauritas
în zona Olteniei. În 582, avarii cuceresc Sirmium şi îşi stabilesc aici capitala,
opunându-se rezistenţei puternice bizantine. În timp ce sclavinii invadează din nou
Imperiul Roman de Răsărit, ajungând până la Salonic (585-588), avarii atacă Moesia,
ajung până la Tomis. Împăratul Flavius Phocas (547-610) încheie o pace cu ei în 604,
acceptând să le plătească tribut. În 610-611, avarii, împreună cu longobarzii, atacă
puternic Imperiul Bizantin ocupând toată Peninsula Balcanică. Împreună cu slavii
din zona ocupată, aceştia asediază Salonicul, iar ulterior, împreună cu perşii,

113
asediază Constantinopolul. Declinul Imperiului avar a început odată cu revolta
slavilor (623-624); atacurile contra avarilor au fost continuate de celelalte popoare
slave din Peninsula Balcanică şi de bulgari.
Tezaurul de la Sânnicolau Mare (azi în Muz. Viena) - Tezaurul cântăreşte aproape 10
kg şi este din aur pur de 20-22 karate: 23 de piese - cupe, potire, căni, ulcioare cu decoruri
milimetrice, filigrane fantastice, figuri de oameni şi animale, ciudate inscripţii cu litere
greceşti sau runiforme, unele nedescifrate până astăzi. În privința originii, s-au emis ipoteze
conform cărora vasele care poartă inscripții cu caracter cultic în limba greacă ar fi aparținut
unor conducători avari, iar vasul cu inscripția ce folosește caractere grecești, dar nu în limba
greacă, a fost atribuit, pe baza cuvintelor Bataul și Boila când pecenegilor, când proto-
bulgarilor. Tezaurul cuprinde o acumulare de piese provenind din perioade diferite,
acoperind mai multe veacuri, începând cu secolul IV.
- Slavii - în sec VI ajung în zona carpato-danubiană. triburile slave de sclavinii
şi anţii (din marele grup al venezilor) au fost localizaţi de Iordanes (sec VI) la nord de
izvoarele Vistulei până la Nipru. După retragerea goţilor în a doua ½ sec IV şi după
decăderea hunilor la jumătatea sec V, aceştia încep să se deplaseze spre SV. Migraţia
lor masivă spre SE Europei începe abia în prima parte a sec VI. În multe din acţiunile
lor militare se asociau cu kutrigurii. Stabilirea lor în ţinuturile carpato-danubiene este
atestată arheologic începând cu a doua ½ a sec VI – Davideni, Dodeşti, Cândeşti,
Sărata-Monteoru.
Deplasarea în masă a slavilor s-a produs în doua jumătate a sec VI, drumul lor
fiind deschis de avari – mult mai bine organizaţi militar. Marile expediţii împotriva
Imperiului Bizantin s-au desfăşurat în timpul împăraţilor Tiberius Constantin (578 –
582) şi Mauriciu Tiberiu (582 – 602). În 592, ofensiva bizantină în forţă sub
conducerea generalilor Priscus şi Petros s-a desfăşurat în zonele locuite de slavi –
Argeş, Buzău, Prut. Răscoala armatei imperiale bizantine sub conducerea lui Focas
(602) a reprezentat un moment critic – limesul danubian rămas fără pază a fost trecut
rapid de coaliţia avaro-slavă. După căderea frontierei, majoritatea slavilor se vor
deplasa la sud de Dunăre, ocupând întinse regiuni dintre Dunăre şi Munţii Balcani,
iar un grup restrâns va ajunge şi în Transilvania.
Multă vreme izolaţi şi fără contacte directe cu lumea romană, slavii creaseră şi
vehiculaseră, în timpul migraţiei lor, o cultură materială puţin evoluată (cultura
Penkova – tip Praga) – cunoşteau puţin prelucrarea metalelor, îndeosebi a fierului şi
aveau o agricultură puţin dezvoltată. Ceramica era lucrată exclusiv cu mâna, având
forme simple, fără decor. Practicau incineraţia în gropi simple sau vase-urne,
depunând ofrande alimentare, podoabe, rar unelte şi arme. După deplasarea celei
mai mari părţi a slavilor la sudul Dunării în 602, cei rămaşi în ţinuturile carpato-
danubiene vor fi asimilaţi treptat de populaţia locală romanizată, începând cu sec.
VIII.
- Bulgarii – populaţie de origine turcică, sunt menţionaţi în izvoarele scrise,
pentru prima oară, ca nomazi, sub denumirea de huni sau kutriguri; în 384 au ocupat
stepele din N. Caucazului şi M. Azov, fiind supuşi de către hunii hephtaliţi. Astfel,
multe triburi proto-bulgare au participat, alături de huni, la expediţiile de jaf
organizate împotriva Imperiului. Sub denumirea de huni sau kutriguri, la sfârşitul
sec V – începutul sec VI s-au deplasat în steeple de la vest de Nipru de unde, singuri
sau în alianţe cu alte triburi, au atacat Imperiul Bizantin. Apar menţionaţi pentru

114
prima dată sub numele de bulgari când împăratul Zenon le cere sprijin în lupta
împotriva ostrogoţilor (480).
Între 493 - 502 sunt semnalaţi în regiunea Pannoniei de unde au atacat în
repetate rânduri provincia Illyricum. În cursul sec VI – în timpul împăraţilor Iustin I
şi Iustinian I - au organizat, împreună cu slavii - anţi şi sclavini, numeroase atacuri în
zona Dunării de Jos, jefuind provinciile de graniţă ale Imperiului Bizantin. În a doua
½ a sec VI şi începutul sec VII, o parte din triburile proto-bulgarilor vor fi supuse de
către avari, participând alături de ei la expediţii organizate la sud de Dunăre.
După migrarea avarilor în Pannonia, proto-bulgarii rămaşi în stepele din
nordul Caucazului au întemeiat o puternică şi întinsă uniune tribală, cunoscută în
izvoarele byzantine sub numele de “Bulgaria Mare” (sec. VI – VII) Onoguria, apoi
Utiguria, devenind în final Kutriguria. Sub conducerea caganului Kubrat, aceasta
atinge apogeu (632). Sub presiunea kazarilor, uniunea protobulgarilor s-a destrămat:
unele triburi au rămas în zona nord-caucaziană fiind supuse de kazari, altele au
migrat spre nord, formând în regiunea Volga – Kama o nouă uniune tribală. O parte
din triburile bulgare ale kutrigurilor şi onogurilor, sub conducerea lui Asparuch
(Isperich), s-au deplasat spre vest, ocupând stepele dintre Nistru Inferior, gurile
Dunării şi Marea Neagră – teritoriu numit în izvoare Onglos.
De aici, bulgarii lui Asparuch au organizat expediţii de jaf în Imperiu, la sudul
Dunării, devenind, în scurtă vreme, o permanentă ameninţare pentru Bizanţ. De
aceea, la sfârşitul războiului cu arabii, împăratul Constantin IV Pogonatul a hotărât
să organizeze o amplă expediţie militară împotriva bulgarior.
În 679/680 bulgarii obţin o nesperată victorie, forţează graniţa şi pătrund la
sud de Dunăre în NE de azi al Bulgariei - zonă ocupată deja de o numeroasă
populaţie slavă.
Populaţia romanică de aici fusese decimată de lungile expediţii de jaf; o parte
a rămas pe loc fiind supusă de noii veniţi - slavi, alta s-a refugiat în Munţii Balcani,
păstrând structura etnică şi lingvistică latină (vlahi). În drumul lor spre Imperiu (NE
Bulgariei) bulgarii au trecut, cel mai probabil, prin Moldova de sud şi Muntenia de
est, culoar deschis cu mult timp în urmă de alţi migratori (forţând vadul Popina –
Silistra). Prezenţa trupelor bizantine în Scythia Minor, existenţa unor puternice
fortificaţii pe limesul dunărean şi cel pontic, fac puţin probabilă deplasarea lor prin
Dobrogea. O dovadă a traseului urmat de bulgari o constituie şi descoperirea de
tezaure descoperite în sudul Moldovei şi Muntenia - piese de podoabă şi monede
ascunse de noul val de migratori. De asemenea, cele mai vechi descoperiri
arheologice atribuite protobulgarilor se concentrează la sud de Silistra – aproape de
vadul dunărean. Urme ale culturii arheologice Saltovo – Mayaki, atribuită unei
populaţii bulgaro-slave au fost descoperite în NE Bulgariei, atestând vehicularea lor
acolo de către triburile bulgare pătrunse sub conducerea lui Asparuch. În număr
mult mai mic decât populaţia găsite aici (slavo-romanică), bulgarii (reprezentând în
mare parte doar elitele) au fost asimilaţi cultural până în sec IX.

115
ANEXE

RĂZBOIUL DACILOR CU DOMIŢIAN

Cassius Dio, Istoria romană, LXVII, 6–7, 10

LXVII 6, 1–5: Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra
cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Douras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de
bună voie domnia pentru că era foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor,
ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse,
era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din
această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru duşmani.
Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar
că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine
seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului.
Domitian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia
şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure
osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţi tineri.
Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea.
Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domitian îl porni pe
Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc,
spunând că va încheia pace dacă Domitian are să vrea ca fiecare roman să-I dea lui Decebal, anual,
câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul
şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.
LXVII 7, 1-4: Domitian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva
dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimiseseră pentru a
doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele
dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el.
Domitian îl refuzase mai înainte, deşi regele i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci
era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe
DIEGIS, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea
numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap — ca şi cum ar fi
fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor —, iar soldaţilor lui le împărţi
onoruri şi bani. Ca biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă
scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domitian îşi împodobi triumful cu
multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru
încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri
pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe.
Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca
pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.
LXVII 10, 1–3: În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi
pomenite. Iulianus (TETTIUS IULIANUS – guvernatorul Moesiei Superioare), rânduit de împărat
cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe
scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu
purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţi dintre ei. Între
duşmani se afla şi VEZINAS, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea
scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în
timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea
tăie copacii din preajma lor şi la o oarecare înălţime puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să
creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

116
Solia lui Diegis la Roma (89 d.Hr.)
Marţial, Epigrame, V, 3, 1–6
Diegis, locuitor de pe ţărmul care acum ne aparţine,
a venit să te vadă, o Germanicus, tocmai de pe apele Istrului,
care se află sub stăpânirea ta. Bucuros şi uimit când a văzut pe stăpânul lumii,
se zice că ar fi spus celor ce-l însoţeau:
„Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit
să privesc atât de aproape Zeul pe care el îl cinsteşte atât de departe“.

PRIMUL RĂZBOI DACIC

Cassius Dio, Istoria Romană, LXVIII, 6–10

LXVIII 6, 1–3: După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor.
Cugeta la cele săvârşite de aceştia şi era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care romanii
trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc
necontenit. Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea bine că mai
înainte biruise nu pe romani, ci pe Domitian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu
împăratul Traian.

TRAIAN
Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea
moravurilor sale. Avea un trup vânjos şi începuse să domnească la vârsta de patruzeci şi doi de
ani şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi; iar cu sufletul era la înălţime, deoarece nici nu se
lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe…
LXVIII 7, 5: De aceea Decebal se temea de Traian pe bună dreptate…
LXVIII 8, 1–34: Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii
îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi
aliaţi, cât şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu
răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a
cruţat nici propriile sale vestminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor
căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morţi.
LXVIII 9, 1–7: Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi — ca mai înainte
—, ci pe cei mai buni dintre pileaţi. Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi stăruiră pe
lângă Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de vorbă, deoarece este
gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu, cel puţin să trimită Traian pe cineva care să se
înţeleagă cu el.
(Petrus Patricius, Excerpta De legationibus:
Decebal a trimis lui Traian soli dintre pileaţi. Aceştia sunt la ei oamenii cei mai onoraţi. Trimisese
comaţi mai înainte. Aceştia se bucură de mai puţină trecere la ei. Venind aceştia pileaţi la Traian,
aruncară la pământ armele, îşi legară mâinile la spate şi în felul captivilor l-au rugat pe Traian să stea
de vorbă cu Decebal.)
Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece
Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu aceştia, ci a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii
întăriţi şi a găsit acolo armele şi maşinile de război capturate de la romani, precum şi steagul luat de la
Fuscus.
(De la Xiphilinus aflăm că
a dat poruncă… încât a început să urce pe înălţimi, ocupând cu mari primejdii colină după colină, şi
se apropia de capitala dacilor. LUSIUS i-a atacat din altă parte; el ucise mulţi duşmani şi prinse de vii
un număr şi mai mare. În acest timp, Decebal a trimis 20 dintre soli pe cei mai buni pileaţi şi se
rugă la împărat, prin mijlocirea lor: nimic mai mult decât că este gata să încheie pace în
condiţiile impuse).

117
Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că MAXIMUS prinsese în acest timp pe sora aceluia şi
cucerise un loc întărit, Decebal era gata să primească orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi
avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci: anume, să dea
înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori,
să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească
duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor; să nu mai primească nici un fugar, nici să nu
mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul Roman căci Decebal atrăgea la sine prin
momeli pe foarte mulţi oameni viteji. De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la Traian, căzu la
pământ spre a i se închina şi azvârli armele. Despre toate acestea Traian trimise solie Senatului,
pentru ca şi Senatul să întărească pacea. După ce rândui acestea şi lăsă oaste la Sarmizegetusa,
punând străji şi în restul ţării, el se întoarse în Italia.
LXVIII 10, 1–2: Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei puseră armele jos, îşi legară mâinile în
felul prinşilor de război şi rostiră câteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi înduplecară la pace
şi-şi luară înapoi armele. Traian îşi sărbători triumful şi fu numit „Dacicus“.
Legăturile lui Decebal cu Pacorus, regele parţilor —
Scrisoarea lui Plinius cel Tânăr către Traian, 74, 1–3
Stăpâne, ostaşul Apuleius din postul de la Nicomedia mi-a scris că un anume Callidromus, fiind
reţinut cu forţa de brutarii Maximus şi Dionysius, cărora le închiriase munca sa, s-a refugiat la
statuia ta şi, după ce a fost dus în faţa autorităţilor, a arătat că a fost cândva sclavul lui Laberius
Maximus, că a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus şi că a fost trimis în dar de către
Decebal lui Pacorus, regele parţilor, că a fost mai mulţi ani în slujba acestuia, de unde mai târziu a
fugit şi că astfel a ajuns în Nicomedia. El a fost adus în faţa mea şi după ce mi-a istorisit acelaşi lucru,
am socotit că trebuie să-l trimit la tine. Am făcut aceasta cu oarecare întârziere, deoarece am căutat o
gemă având pe ea chipul lui Pacorus cu semnele puterii regale, despre care pretindea că i-a fost
sustrasă. Aş fi vrut să ţi-o trimit şi pe aceasta, dacă s-ar fi putut găsi, precum ţi-am trimis şi
bulgăraşul despre care spunea că l-a adus dintr-o mină din ţara parţilor. Acesta a fost sigilat cu inelul
meu, care are ca pecete o cvadrigă

AL DOILEA RĂZBOI DACIC

Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII, 10–15

LXVIII 10,3-4: Dar când i s-a anunţat că Decebal în multe privinţe nu respectă tratatul, ci
îşi pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce
mai înainte nu se înţelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ţinut pe care, după aceea, deşi ei îl
cereau, Traian nu-l mai dădu înapoi, Senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian
însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou război împotriva aceluia.
LXVIII 11, 1–3: Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian — şi încă din alte pricini
Decebal ceru iarăşi pace. Însă el nu înţelegea să depună armele şi să se predea, îşi aduna — în văzul
tuturor — trupe şi chema în ajutor pe vecini. Spunea că dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei vor fi în
primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi
suferit vreo nenorocire. Însă privind nepăsători cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei
înşişi robi, căci vor rămâne fără aliaţi. Prin forţă Decebal n-a izbutit. Dar era cât pe aci să-l ucidă
pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câţiva dezertori, ca să încerce să-
l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără
excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire
planul, fiindcă unul dintre ei a fost bănuit şi prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.
LXVIII 12, 1–5: Atunci Decebal chemă la dânsul pe LONGINUS, comandantul unei legiuni, a
cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el şi, după ce-l convinse să vină, cu gând să-l facă să
i se supună, îl prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că
Longinus nu voia să mărturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la
Traian şi ceru acestuia — în schimbul eliberării lui Longinus — să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i

118
plătească banii pe care i-a cheltuit cu războiul. Traian răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să
arate că nici nu-l preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă,
dar nici să-l scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neştiind ce să facă. Dar între
timp Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui lui Decebal că are să-
l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are în gând şi să nu i se pună o pază
aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a
putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otravă în timpul nopţii şi muri.
După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i dea în schimb trupul lui
Longinus şi zece prizonieri. Îi trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce
la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i
trimise înapoi lui Decebal nici pe acela, şi nu-i dădu nici pe libert, socotind că viaţa libertului este mai
de preţ pentru demnitatea imperiului decât înmormântarea lui Longinus.
LXVIII 13,1–6: Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir
îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate
acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută
cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Ei se află, unul faţă de altul, la o
distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala
făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în
mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce
cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai pe această
lăţime — căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, — ci pentru că acolo este locul cel
mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aci
— deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta şi mai mare - cu atât se face mai
năvalnică şi mai adâncă. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă
podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece:
ai zice că au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. Traian
se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi
construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, Hadrian se
temu că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse
partea de deasupra.
LXVIII 14, 1–5. Traian trecu Istrul pe acest pod; şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât
cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de
pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi
dădură dovadă de vrednicie. Un călăreţ greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi
salvat. Dar simţind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) şi se
întoarse la postul său, prăbuşindu-se fără suflare, după ce săvârşi fapte măreţe. Când a văzut
Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este
în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta
Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti. Fură descoperite
şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale.
Căci Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime
de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase — mai ales dintre cele care suportau
umezeala —, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia
lui. Tot cu oamenii aceia, Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la
fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său
care cunoştea cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.
LXVIII 15, 1: După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari şi
de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise
unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori.

119
ÎNSEMNĂTATEA VICTORIEI LUI TRAIAN ASUPRA LUI DECEBAL

Plinius cel Tânăr – Scrisoare către Traian

„Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai
bogat, mai vast, în sfârşit mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri
foarte adevărate? Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi poduri aruncate peste fluvii,
tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din
viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost cel
dintâi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt cel din urmă.”

BOGĂŢIA DACIEI ŞI A PRĂZILOR LUATE DE TRAIAN ÎN MEMORIA URMAŞILOR

Relatarea lui Ioannes Lydus, Despre magistraturile statului roman, II, 28
„Împăratul Iustinian silindu-se să procure statului orice lucru folositor şi readucând toată strălucirea
vechei înfăţişări, mai întâi a numit un prefect al Scythiei. Căci fiind un om înţelept şi aflând din cărţi
că această ţară este bogată în averi şi puternică în arme şi acum şi că a fost şi mai înainte —
ţară pe care mai întâi a cucerit-o marele Traian, învingând pe Decebal, regele geţilor, şi a adus
romanilor cinci milioane de libre de aur şi de două ori pe atâtea de argint, afară de cupe şi de
obiecte care depăşesc limita oricărui preţ, de turme, de arme şi de peste cinci sute de mii de bărbaţi
foarte războinici cu arme cu tot, după cum a afirmat Criton, care luase parte la război —
nevoind să cedeze întru nimic lui Traian, a hotărât să păstreze pentru romani regiunea de nord, care
lepădase jugul cândva. nu e de mirare că toate i-au ieşit după voie, căci nu numai că a căutat să
egaleze pe Traian, în arme, dar a întrecut chiar pe August prin pietatea faţă de Dumnezeu şi prin
modestia moravurilor, pe Titus prin cinste şi pe Marcus prin înţelepciune.”

120
Aşezări din Scythia Minor

Oraşe Scythia
Localizare Originea toponimului
Minor
În apropiere de gurile
Ad Salices, Tsaklis
Dunării
Ad Stoma probabil Sf. Gheorghe στομα-stóma= Greacă
Adina, Amlaidina Greacă
Aegyssus Tulcea Greacă Αιγισος(Egisòs)
Altina Oltina Dacică
Apollonia Sozopol Greacă
Argamum C. Dolojman Celtică
Arrubium Măcin Celtică
Axiopolis Cernavodă Axio- Tracă, Polis – Greacă
Beroe Ostrov Latină
Buteridava N. Dobrogei Dacică
Callatis Mangalia Greacă
Capidava Capidava (com. Topalu) Dacică
Carsium Hârşova Greacă
Cius Gârliciu Latină
Civitas
Adamclisi Latină
Tropaensium
Dinogetia Garvăn Dacică
Dionysopolis Balcic, Bulgaria Greacă
Durostorum Silistra, Bulgaria Celtică
Genucla Pe Dunăre Dacică
Halmyris Murighiol Greacă
Heracleea Enisala Greacă
Histria Istria Greacă
Ibida or Libida Slava Rusă Greacă
Mesambria Nessabar, Bulgaria Tracică
Noviodunum Isaccea Celtică
Odessos Varna Greacă
Sagadava Bulgaria, pe Dunăre Dacică
Salsovia Mahmudia
Stratonis Tuzla Greacă
Sucidava Izvoare Dacică
121
Talamonium Nufăru Latină
Tomis Constanţa Greacă
Troesmis Igliţa-Turcoaia Dacică
Ulmetum Pantelimonul de Sus
Zaldapa Bulgaria Dacică

SUBIECTE EXAMEN SCRIS:

1. Paleoliticul şi epipaleoliticul / mezoliticul pe teritoriul României

2. Neo-eneoliticul şi perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului
3. Epoca bronzului pe teritoriul României
4. Prima epocă a fierului (Hallstatt) pe teritoriul României
5. Evoluţia civilizaţiei geto-dace la începutul perioadei La Tène. Conflicte
militare cu perşii, agatârşii, sciţii, macedonenii, celţii şi bastarnii
6. Colonizarea greacă. Coloniile Histria, Tomis, Callatis
7. Dinaşti geto-daci până la Burebista
8. Domnia lui Burebista – constituirea Regatului dac.
9. Dinaşti de la Burebista la Decebal
10. Conflictele lui Decebal cu Domiţian
11. Decebal şi Traian. Cele două războaie daco-romane
12. Dacia romană. Viaţa politică - organizarea administrativă şi militară
13. Viaţa economică şi socială în Dacia romană
14. Viaţa culturală şi religioasă în Dacia romană
15. Romanizarea provinciei Dacia. Retragerea aureliană
16. Dobrogea în perioadă romană
17. Dobrogea romano-bizantină. Domniile lui Constantin cel Mare şi Justinian
18. Etnogeneza românească – componentele dacică şi romană. Rolul
creştinismului în procesul de romanizare
19. Prezenţa romano-bizantină în fosta provincie Dacia – sec IV – VII

122