Darius s-a decis apoi să dea o lovitură puternică Atenei.

Timp de trei ani, el a făcut pregătiri

pentru o nouă expediție de anvergură, dar a renunțat la planul său din cauza unei rebeliuni a
egiptenilor. El a murit, lăsând fiului și urmașului său Xerxes sarcina de a răzbuna
onoarea perșilor.

Când s-a urcat pe tron, în anul 486 î.Hr., prima grijă a lui Xerxes a fost să-i supună pe egiptenii
revoltați, apoi a hotărât să pornească împotriva Greciei în fruntea unei armate
puternice: Herodot dă cifra fabuloasă de 2641610 de oameni, cifră pe care Ctesias, care a fost
medic la curtea urmașilor lui Xerxes, a redus-o la 800000 de oameni. El a pornit la drum în
primăvara anului 480 î.Hr., a traversat Hellespontul pe un pod de vase și, sprijinit de o flotă
puternică, a coborât spre Grecia prin Tracia și prin Macedonia. Grecii au încercat zadarnic să-l
oprească pe invadator la intrarea în Tessalia. Ei au renunțat la acest plan și s-au retras în
spatele Termopilelor, unde l-au lăsat pe regele Leonidas în fruntea unei trupe mici, care a
rezistat eroic invadatorilor.

Hoplit grec
Puternica flotă persană a înaintat în golful de la Salamina, în timp ce infanteria persană
ocupa Atica și incendia Atena, părăsită cu totul de locuitorii săi. Flota a fost însă în cele din urmă
distrusă, iar Xerxes a fugit la Sardes pentru a scăpa cu viață (29 septembrie 480 î.e.n.), lăsând
generalului său, Mardonius, sarcina de a continua războiul pe uscat cu o armată de 300000 de
oameni. Mardonius a fost învins la Plateea de grecii uniți. În aceeași zi grecii au repurtat o
importantă victorie navală asupra flotei persane

Adânc stânjenite în procesul dezvoltării lor economice și politice, prin prezența tiranilor locali,
susținuți de perși, suportând cu greu statutul de a fi integrate într-o satrapie persană cetățile
ionice se aflau în pragul unor măsuri importante. Conștiința necesității unei organizări bazate pe
apelul la unire și la cererea de ajutor din partea grecilor liberi se impunea tot mai pregnant. În
ajunul cuceririi Ioniei de către perși, cetățile ionice mai făcuseră o tentativă de a cere ajutor
grecilor de pe continentul european. Ei trimiseseră încă de pe vremea domniei lui Cyrus o
delegație la Sparta, dar acest demers a rămas fără rezultate concrete. Atunci lucrurile au luat o
altă întorsătură, deoarece răscoala găsi un șef: pe Aristagoras, ginerele lui Histiaios, acesta din
urmă în anii de la începutul secolului V era încă reținut la Susa. Ca și socrul său, Aristagoras era
un tiran, tiranul Miletului. Primul pas care l-a făcut a fost acela de a renunța la tiranie și a instituit
un regim democratic la Milet. Al doilea, a fost o călătorie în Grecia Balcanică pentru a sonda
opinia grecilor de peste mare și a se asigura de ajutorul pe care putea conta. Mai întâi, ca și
înaintașii săi, s-a îndreptat spre Sparta, unde nu a fost bine primit. Vizita lui Aristagoras
la Sparta așa cum este povestită de Herodot, a fost ulterior deformată de tradiție prin felurite
anecdote. Cert însă este că Aristagoras s-a înfățișat regelui Cleomenes al Spartei însoțit de o
hartă a lumii antice, gravată pe bronz, și că i-a explicat configurația continentelor, a mărilor și a
fluviilor, precum și planurile de cucerire ale lui Darius. Rezultatul demersului a fost negativ. Și
Aristagoras a plecat mai departe, îndreptându-se spre Atena și Eretria (498). Aici primirea a fost
favorabilă; fiecare din cele două cetăți au trimis spre Ionia câte 20 de corăbii cu oameni înarmați.
Socotind că nu mai are ce aștepta, Aristagoras dă semnalul revoltei, fără să asculte sfatul lui
Hecataios, unul din cei mai influenți oameni din Milet, și anume îndemnul de a-și asigura mai
întâi dominația mării și de a strânge fondurile necesare unei campanii. Grecii au atacat orașul
Sardes, fără să-i poată cuceri fortăreața, arzându-l și lăsând numai ruine în urma lor; dar în
preajma Efesului au fost învinși, și atenienii s-au întors acasă, unde, spre surprinderea tuturor,
Hipparchos, fiul lui Charmos, un Peisistratid, este ales arhonte (496), ceea ce avea o anumită
semnificație dacă se ținea seama de sprijinul dat de perși familiei Peisistrazilor. Cu toate
acestea, revolta se extinde. Rând pe rând ea cuprinde în nord cetățile Propontidei, în sud pe
cele din Caria și din insula Cipru. Din nefericire, Aristagoras nu avea tăria de caracter pentru a
face față dificultăților care s-au ivit. Părăsind cauza pentru care luptase se refugiază în Tracia, la
Myrkinos, unde, în urma unei consfătuiri cu partizanii săi, decide să urmeze un plan mai vechi, și
anume, strămutarea ionienilor nemulțumiți în Sardinia. Dar nu mai izbutește să aducă nimic la
îndeplinire, căci este ucis la asediul unei cetăți din Tracia. În locul lui, pe scena evenimentelor
din Ionia, reapare Histiaios. Personalitatea și rolul jucat de acest fost tiran sunt mai mult decât
dubioase. Pe cât se pare, reîntoarcerea sa în fruntea răsculaților urmărea mai degrabă profituri
personale din acțiunea de piraterie. Nu după mult timp a fost prins de Artaphernes, satrapul
Lydiei, și omorât prin crucificare (493).