Războaiele persane sau Războaiele medice au fost o serie de conflicte militare dintre lumea

Greciei antice și Imperiul Persan. Aceste războaie s-au desfășurat între aproximativ 500
î.Hr. și 448 î.Hr..
La mijlocul secolului VI î.Hr., Imperiul Persan întemeiat atunci de Cirus II a intrat în contact
cu grecii din Europa, după ce a subjugat Ionia. Darius I a extins imperiul său asupra
văii Indusului, apoi generalul său a supus Tracia și Macedonia, care au devenit tributare Marelui
Regat persan. În anul 501 î.Hr. ionienii se răscoală, sprijiniți de Atena. Darius hotărăște să
pedepsească Atena, iar în 490 î.Hr. trimite o flotă puternică sub comanda lui Datis și a
lui Artaferne. Atenienii tocmai restabiliseră democrația prin reformele lui Clistene, dar
aristocrații și partizanii Pisistrazilor, nemulțumiți, s-au aliat cu perșii și, după ce aceștia au
părăsit Eubeea, tiranul răsturnat Hipias i-a condus pe perși la Maraton.
În decada care separă primul de cel de al doilea război greco persan (490-480 î.Hr.), revolta
Egiptului împotriva perșilor și moartea regelui Darius i-au împiedicat pe perși să treacă la acțiuni
de represalii împotriva grecilor. Succesorul lui Darius, Xerxes I, fiul său și al Atossei, la
începutul domniei sale a fost ocupat cu reprimarea unei răscoale din Egipt (484-483). Apoi și-a
întors forțele spre Grecia. Expediția pregătită de Xerxes a avut un cu totul alt caracter decât cea
din 490 î.Hr. Regele a început pregătiri de amploare încă din 483: în cadrul acestor pregătiri în
sudul Traciei s-a tăiat un canal peste peninsula Muntelui Athos, pentru evitarea unui naufragiu în
acest loc periculos, și s-a construit un mare pod peste Strymon. De data aceasta invazia al cărei
scop era cucerirea Greciei Balcanice, urma să depășească Hellespontul și apoi, trupele de uscat,
susținute de cele maritime care înaintau de-a lungul coastelor Traciei, Macedoniei și Greciei
aveau ca primobiectiv să pătrundă în Atica. Acest plan strategic a fost adus la îndeplinire, însă
sfârșitul expediției a fost cu totul altul decât cel scontat de Xerxes.
În toamna anului 481 î.Hr. Xerxes a venit de la Susa la Sardes, unde și-a stabilit cartierul general
și de unde a întâmpinat la Critalla, în Cappadocia, contingentele orientale ale imensei sale
armate. În primăvara anului următor (480) a trecut Hellespontul pe un pod de vase, după ce o
puternică furtună distrusese primul pod, construit de arhitecți fenicieni și egipteni între Sestos și
Abydos. Reconstrucția a fost încredințată altor ingineri și, datorită lui Herodot, se cunosc în
detaliu caracteristicile acestei remarcabile realizări. În Tracia, la Doriscos, s-a făcut joncțiunea
trupelor de uscat cu cele maritime. Aici Xerxes a făcut numerotarea trupelor ce-i stăteau la
dispoziție. Cifrele date de Herodot sunt cu totul departe de realitate, dar este posibil ca armata
regelui să fi atins numărul de 2 milioane de oameni, iar flota regelui să se fi ridicat la 800 de
corăbii. De la Doriscos, Xerxes înaintă spre Terma și de aici drumul spre Grecia îi era deschis.
În decada care separă primul de cel de al doilea război greco persan (490-480 î.Hr.), revolta
Egiptului împotriva perșilor și moartea regelui Darius i-au împiedicat pe perși să treacă la acțiuni
de represalii împotriva grecilor. Succesorul lui Darius, Xerxes I, fiul său și al Atossei, la
începutul domniei sale a fost ocupat cu reprimarea unei răscoale din Egipt (484-483). Apoi și-a
întors forțele spre Grecia. Expediția pregătită de Xerxes a avut un cu totul alt caracter decât cea
din 490 î.Hr. Regele a început pregătiri de amploare încă din 483: în cadrul acestor pregătiri în
sudul Traciei s-a tăiat un canal peste peninsula Muntelui Athos, pentru evitarea unui naufragiu în
acest loc periculos, și s-a construit un mare pod peste Strymon. De data aceasta invazia al cărei
scop era cucerirea Greciei Balcanice, urma să depășească Hellespontul și apoi, trupele de uscat,
susținute de cele maritime care înaintau de-a lungul coastelor Traciei, Macedoniei și Greciei
aveau ca primobiectiv să pătrundă în Atica. Acest plan strategic a fost adus la îndeplinire, însă
sfârșitul expediției a fost cu totul altul decât cel scontat de Xerxes.
În toamna anului 481 î.Hr. Xerxes a venit de la Susa la Sardes, unde și-a stabilit cartierul general
și de unde a întâmpinat la Critalla, în Cappadocia, contingentele orientale ale imensei sale
armate. În primăvara anului următor (480) a trecut Hellespontul pe un pod de vase, după ce o
puternică furtună distrusese primul pod, construit de arhitecți fenicieni și egipteni între Sestos și
Abydos. Reconstrucția a fost încredințată altor ingineri și, datorită lui Herodot, se cunosc în
detaliu caracteristicile acestei remarcabile realizări. În Tracia, la Doriscos, s-a făcut joncțiunea
trupelor de uscat cu cele maritime. Aici Xerxes a făcut numerotarea trupelor ce-i stăteau la
dispoziție. Cifrele date de Herodot sunt cu totul departe de realitate, dar este posibil ca armata
regelui să fi atins numărul de 2 milioane de oameni, iar flota regelui să se fi ridicat la 800 de
corăbii. De la Doriscos, Xerxes înaintă spre Terma și de aici drumul spre Grecia îi era deschis.
Pe când Xerxes se mai afla încă în regiunea Hellespontului, unele cetăți din Tesalia au trimis un
mesaj comandamentului suprem aliat cerând ca să trimită ajutoare grabnice pentru apărarea
trecătorii de la Tempe. Acest ajutor a fost trimis dar, când comandanții militari și-au dat seama
că armatele lui Xerxes puteau ușor ocoli valea Tempei și coborî prin alte trecători, au renunțat la
acest proiect și și-au fixat locul de apărare la Termopile (Thermopylai), o trecătoare îngustă la
sud de Muntele Oeta, care ducea în Locrida. Comanda trupelor alcătuite din hopliți recrutați din
Pelopones, majoritatea arcadieni, din focidieni, tebani, locri și alții era deținută de Leonidas, unul
dintre regii spartani, susținut de o gardă personală de 300 de spartani, iar forțele navale au fost
puse sub comanda spartanului Eurybiades.[1] Cum trupele terestre ale perșilor și cele militare
operau în strânsă cooperare, era necesar ca și flota aliată să întâmpine corăbiile din flota lui
Xerxes. Grecii au opus flotei inamicului un număr de 324 trireme și 9 pentecontere, dintre care
200 de trireme erau ateniene. Punctul de stațiune al flotei grecești era Artemision, un
promontoriu în nordul insulei Eubeea. În luna iulie a anului 480 perșii și-au făcut apariția. O
furtună devastatoare le-a surprins flota în dreptul coastelor Magnesiei. În această întâmplare
grecii au văzut un semn divin. Nici încercarea perșilor de a înconjura Eubeea și a prinde în clește
flota greacă nu a izbutit. O nouă furtună a favorizat din nou pe greci, fără totuși ca aceștia să
obțină o victorie clară. Între timp, Leonidas ocupase pozițiile de la Termopile, iar focidienii
asigurau apărarea unui drum de munte care avea acces în vale. Xerxes a atacat după 4 zile de
așteptare fără să obțină rezultatul scontat. Atunci a luat hotărârea să încerce o încercuire pe
drumul montan de ocol și tradiția citează numele lui Ephialtes din Trachis, drept cel care i-a
condus pe perși. Leonidas a ținut un consiliu de război și a organizat apărarea pasului, luându-și
asupra sa sarcinile cele mai grele. Nu se cunosc hotărârile luate de rege în această împrejurare
dramatică care l-a costat viața. Din paginile scrise de Herodot despre bătălia de la Termopile nu
reiese adevărul. Cert este că în trecătoare au rămas spartanii, thespienii și tebanii, aceștia din
urmă, după Herodot, reținuți fără voia lor. În lupta care s-a dat, perșiiau suferit pierderi grele, doi
frați ai lui Xerxes au căzut, iar Leonidas si oamenii săi au luptat eroic până ce au fost doborâți de
numărul covârșitor al perșilor. Vestea despre bătălia de la Termopile a produs o impresie
profundă în rândul aliaților, iar flota greacă s-a grăbit să ajungă în apele teritoriale ale Aticii, prin
strâmtoarea Euripos.
Drumul spre sud era acum deschis pentru Xerxes (luna august, 480). Teba, și așa bănuită
de medism (atitudine favorabilă pentru perși, confundați cu mezii) nu a depus nici o rezistență.
Intenția lui Xerxes de a jefui tezaurele de la Delfi nu a fost încununată de succes: o apărare
organizată pe înălțimi-atribuită de tradiția legendară unor eroi locali-a reușit să-i alunge pe
jefuitori, prin prăbușire de bolovani și stânci. Totuși, calea spre Atica era liberă. Temistocle și
colegii săi au decis evacuarea Atenei. Majoritatea populației civile a fost transportată la Egina,
Salamina și Troizen. Consiliul Areopagului a distribuit în aceste grave momente de criză câte 8
drachme pentru cei care s-au îmbarcat, dar, în urmă au mai rămas destui atenieni, de presupus
locuitori aparținând păturilor mai puțin avute. Xerxes a ajuns la Atena odată cu flota sa care a
ancorat la Phaleron. Orașul era părăsit. Asediul Acropolei a durat nu mai puțin de 2 săptămâni.
Toți cei refugiați acolo au fost uciși, iar templele jefuite și arse (sept 480).
După căderea Acropolei grecii aliați au ținut un Consiliu de război în care s-a hotărât apărarea
Istmului de Corint, ceea ce însemna abandonarea Eginei, a Salaminei, unde se găseau refugiați
atenieni și megarieni. Temistocle a hotărât să împiedice cu orice preț punerea în aplicare a
acestui plan. El i-a cerut o întrevedere lui Eurybiades și l-a convins de avantajele unei apărări
organizate în apele Salaminei. Propunera lui Temistocle a prevalat într-un alt consiliu și astfel
flota persană a fost silită, printr-o stratagemă, să primească lupta. Desfășurarea bătăliei navale de
la Salamina, 20 septembrie 480, ne este cunoscută din două izvoare: poemul dramatic Perșii a lui
Eschil și relatarea lui Herodot din cartea a VIII-a a Istoriilor sale. Deși între aceste două izvoare
nu există o concordanță perfectă, datorită multor date ale tradiției nefavorabile lui Temistocle,
introduse de Herodot în povestirea sa, reiese totuși că victoria grecilor a fost clară, flota lui
Xerxes, care a asistat personal la bătălie, suferind grele pierderi în oameni și materiale. Tradiția
greacă îl arată pe Xerxes ca pe un om pierdut dezorientat, cu gândul la fugă. Lucrurile nu stăteau
însă câtuși de puțin așa. Regele, într-adevăr, era furios pe comportarea fenicienilor pe care
contase cel mai mult și se temea ca restul flotei sale să nu facă o defecțiune. Înfrângerea sa era
cunoscută în toată Grecia, care jubila de bucurie, iar din Ionia soseau vești îngrijorătoare. Practic,
Xerxes își atinsese țelul urmărit; acum regele căuta să-și asigure drumul de întoarcere în vreme
ce nu abandona câtuși de puțin planul său de subjugare a Greciei Balcanice. Socotea însă că în
împrejurările atunci actuale, prezența sa era absolut necesară în Asia. Și evenimentele i-ai dat
dreptate. Flota a fost trimisă către Hellespont cu ordinul să-i asigure trecerea spre Asia, iar el
personal a plecat în aceeși direcție. Dar podul de vase nu mai exista. Regele a traversat marea la
Abydos și apoi a ajuns la Sardes, de unde plecase. Cei 60.000 de oameni care-l însoțiseră au fost
trimiși înapoi în Grecia, unde comanda trupelor de uscat a fost încredințată lui Mardonios.
Deocamdată, la sosirea iernii, operațiile de război au fost întrerupte.
Drumul spre sud era acum deschis pentru Xerxes (luna august, 480). Teba, și așa bănuită
de medism (atitudine favorabilă pentru perși, confundați cu mezii) nu a depus nici o rezistență.
Intenția lui Xerxes de a jefui tezaurele de la Delfi nu a fost încununată de succes: o apărare
organizată pe înălțimi-atribuită de tradiția legendară unor eroi locali-a reușit să-i alunge pe
jefuitori, prin prăbușire de bolovani și stânci. Totuși, calea spre Atica era liberă. Temistocle și
colegii săi au decis evacuarea Atenei. Majoritatea populației civile a fost transportată la Egina,
Salamina și Troizen. Consiliul Areopagului a distribuit în aceste grave momente de criză câte 8
drachme pentru cei care s-au îmbarcat, dar, în urmă au mai rămas destui atenieni, de presupus
locuitori aparținând păturilor mai puțin avute. Xerxes a ajuns la Atena odată cu flota sa care a
ancorat la Phaleron. Orașul era părăsit. Asediul Acropolei a durat nu mai puțin de 2 săptămâni.
Toți cei refugiați acolo au fost uciși, iar templele jefuite și arse (sept 480).
După căderea Acropolei grecii aliați au ținut un Consiliu de război în care s-a hotărât apărarea
Istmului de Corint, ceea ce însemna abandonarea Eginei, a Salaminei, unde se găseau refugiați
atenieni și megarieni. Temistocle a hotărât să împiedice cu orice preț punerea în aplicare a
acestui plan. El i-a cerut o întrevedere lui Eurybiades și l-a convins de avantajele unei apărări
organizate în apele Salaminei. Propunera lui Temistocle a prevalat într-un alt consiliu și astfel
flota persană a fost silită, printr-o stratagemă, să primească lupta. Desfășurarea bătăliei navale de
la Salamina, 20 septembrie 480, ne este cunoscută din două izvoare: poemul dramatic Perșii a lui
Eschil și relatarea lui Herodot din cartea a VIII-a a Istoriilor sale. Deși între aceste două izvoare
nu există o concordanță perfectă, datorită multor date ale tradiției nefavorabile lui Temistocle,
introduse de Herodot în povestirea sa, reiese totuși că victoria grecilor a fost clară, flota lui
Xerxes, care a asistat personal la bătălie, suferind grele pierderi în oameni și materiale. Tradiția
greacă îl arată pe Xerxes ca pe un om pierdut dezorientat, cu gândul la fugă. Lucrurile nu stăteau
însă câtuși de puțin așa. Regele, într-adevăr, era furios pe comportarea fenicienilor pe care
contase cel mai mult și se temea ca restul flotei sale să nu facă o defecțiune. Înfrângerea sa era
cunoscută în toată Grecia, care jubila de bucurie, iar din Ionia soseau vești îngrijorătoare. Practic,
Xerxes își atinsese țelul urmărit; acum regele căuta să-și asigure drumul de întoarcere în vreme
ce nu abandona câtuși de puțin planul său de subjugare a Greciei Balcanice. Socotea însă că în
împrejurările atunci actuale, prezența sa era absolut necesară în Asia. Și evenimentele i-ai dat
dreptate. Flota a fost trimisă către Hellespont cu ordinul să-i asigure trecerea spre Asia, iar el
personal a plecat în aceeși direcție. Dar podul de vase nu mai exista. Regele a traversat marea la
Abydos și apoi a ajuns la Sardes, de unde plecase. Cei 60.000 de oameni care-l însoțiseră au fost
trimiși înapoi în Grecia, unde comanda trupelor de uscat a fost încredințată lui Mardonios.
Deocamdată, la sosirea iernii, operațiile de război au fost întrerupte.