Maftei Adrian-Gabriel

ISTORIE ID-anul I

Primul Război Greco-Persan

În prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr., întreaga lume grecească a trecut printr-o mare
primejdie, care a pus în cumpănă însăşi existenţa ei. Este vorba de războaiele pe care le-au dus grecii
împotriva perşilor pentru a-şi apăra libertatea şi independenţa. Aceste războaie sunt cunoscute sub
numele de războaiele medice sau războaiele greco-persane şi ele s-au sfârşit cu victoria deplină a
grecilor.În timp ce Sparta îşi consolidase supremaţia ei în Pelopones, iar la Atena se desfăşurau luptele
înverşunate pentru statornicirea regimului democratic, perşii îşi întinseseră stăpânirea lor peste
întreaga Asie Mică. După cucerirea Orientului Mijlociu de către Cirus, Imperiul persan a continuat
să se dezvolte sub conducerea lui Cambise şi să se organizeze sub cea a lui Darius. Prima întâlnire
dintre perşi şi greci are loc chiar în Asia, al cărei ţărm, ocupat de secole, de către greci, a fost anexat
de Cirus după victoria sa asupra lui Cresus.Astfel, oraşele greceşti de pe ţărmul răsăritean al Mării
Egee erau împiedicate în practicarea comerţului cu Grecia şi concurate de fenicieni. Cucerirea de
către perşi a ţărmului răsăritean al Helespontului ar fi pus în primejdie comerţul cu coloniile greceşti
şi în Marea Neagră, făcând astfel să crească îngrijorarea faţă de expansiunea persană, care ameninţa
însăşi libertatea şi existenţa grecilor.
Toate acestea au făcut ca oraşele greceşti din Asia Mică, în frunte cu Miletul, înfloritoare centre
meşteşugăreşti şi comerciale, să dorească redobândirea vechii lor prosperităţi economice, ruinată de
stăpânirea persană. În acest scop, organizară o răscoală care va duce la izbucnirea primului război.
Profitând de eşecul suferit de Darius în expediţia lui împotriva sciţilor, oraşele greceşti din Ionia, în
frunte cu Miletul, s-au răsculat în anul 499 î.Hr., proclamându-se independente. Pentru reuşita acţiunii
lor ele se adresează celorlalte oraşe din Grecia: numai Atena şi Eretria din insula Eubeea, trimit o
foarte modestă expediţie, care se mulţumeşte să înainteze până la Sardes şi să dea foc oraşului şi
marelui templu al Cibelei (498 î.Hr.), apoi să se reîmbarce în mare grabă. Lăsaţi singuri, incapabili
de altfel să se înţeleagă între ei, ionienii sunt învinşi la Lade; Miletul este luat cu asalt şi distrus,
împreună cu bogatul său Didimeion. În anii următori însă, perşii au reuşit să înăbuşe răscoala. Miletul,
focarul revoltei a fost asediat, luat cu asalt, populaţia măcelărită sau înrobită, iar oraşul pustiit şi ras
de pe faţa pământului.

Darius nu uită ajutorul dat de oraşele greceşti răsculaţilor. O anecdotă relatează că pusese să i
se repete în fiecare zi „să-şi amintească de atenieni”. I se pare, bineînţeles, periculos să lase o parte a
lumii greceşti în libertate, pe când pe cealaltă reuşise s-o reducă la o cruntă servitute. Anexarea
acesteia i se pare cu atât mai uşoară cu cât se informase mai temeinic asupra Greciei, ale cărei forţe
erau neînsemnate în comparaţie cu ale sale. Momentul era prielnic pentru ca Darius să treacă imediat
la aplicarea planului său de cucerire a Greciei continentale, ale cărei oraşe bogate îl atrăgeau în mod
deosebit. Sub pretextul că grecii ajutaseră oraşele răsculate din Ionia, Darius trimite în anul 492 î.Hr.
împotriva Greciei o mare armată pe uscat, prin Tracia, şi alta pe mare, sub conducerea ginerele său
Mardonios. O furtună violentă însă îi nimici cea mai mare parte din flotă, iar armata de uscat, fiind
mereu hărţuită de triburile tracice, l-a obligat pe Mardonius să-şi întrerupă marşul spre Atena. În 490
o flotă se îndreaptă spre Grecia: obţine, prin intimidare, alianţa mai multor oraşe, cruţă Delosul, dar
distruge complet Naxosul şi Eretria, apoi debarcă în Atica, în câmpia de la Maraton, cam la 40 km
depărtare de Atena. Atena nu se poate aştepta la nici un pic de îndurare din partea perşilor, şi la nici
un fel de ajutor din partea celorlalţi greci. Sparta se eschivează îndărătul unor pretexte religioase
pentru a nu interveni în conflict, şi numai credincioasa Plateea, un oraş din Beoţia, are curajul să
trimită atenienilor circa 1.000 de hopliţi. Atena a fost obligată să facă faţă situaţiei numai cu propriile
ei forţe, cam 10.000 de ostaşi. Atenienii sunt aşezaţi în rânduri de bătaie de către strategul Miltiade
cel Tânăr, fostul tiran al Chersonesului, alungat din statul său de înaintarea perşilor: abilul strateg
atacă, profitând fără îndoială de plecarea unei părţi din armata persană, şi vitejia nesperată a oamenilor
săi atacă cu toată puterea flancurile armatei persane, care, neputând rezista, se retrage pe corăbii.
Pentru prima dată atenienii s-au salvat ei înşişi şi au salvat, în acelaşi timp, Grecia, şi cu inima
plină de o legitimă mândrie şi-au putut onora morţii strânşi într-un înalt tumul şi oferi un tezaur zeului
de la Delfi.
Victoria de la Maraton a avut unele urmări de mare însemnătate. Astfel, ea a acordat oraşelor
greceşti un timp de răgaz pentru a se pregăti în vederea viitoarelor şi inevitabilelor lupte cu perşii,
care nu renunţaseră la planul lor de a cuceri Grecia. Pe de altă parte, în urma victoriei de la Maraton,
Atena s-a ridicat la rangul de mare putere militară în lumea grecească, rivalizând cu Sparta. Armata
persană fusese înfrântă, dar flota lor rămăsese aproape intactă. Persista încă pericolul unei debarcări
chiar la Atena. Pentru a preîntâmpina acest pericol, Miltiades și ceilalți nouă strategi ai Atenei
(comandantul suprem, polemarhu v l Callimachus, căzuse în luptă) au hotărât readucerea armatei la
Atena. A fost un marș forțat destul de dificil, având în vedere terenul accidentat și oboseala hopliților
după luptă; totuși trupele au ajuns în timp util pentru a preîntâmpina o încercare de debarcare a
perșilor la Faleron (lângă Atena). Această regrupare în mare viteză a atenienilor înspre cetatea lor a
făcut ca perșii să renunțe la ideea unei noi debarcări; văzând coasta Atticei așa de bine aparată, Datis
și Artafernes n-au mai insistat și s-au reîntors în Asia Mică, ducând cu ei prada si prizonierii făcuti în
insulele Ciclade și Eubeea.

În ochii lui Darius această expediție poate a apărut ca fiind pe jumătate reușită. Desigur, Atena
scapase de răzbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celălalt oraș vinovat de a-i fi ajutat pe ionienii
răsculați și de incendierea orașului Sardes, a fost aspru pedepsit. Eretrienii înrobiți au fost duși în
inima Persiei, la Arderika, la nord de capitala Susa; cincizeci de ani mai târziu, atunci când a trecut
Herodot prin aceasta zonă, urmașii acestora încă își mai păstrau limba și obiceiurile. Toate acestea
însă nu puteau face uitat eșecul debarcării în Attica. Darius aflase acum că pentru a cuceri întreaga
Grecie, o debarcare susținută de flotă era insuficientă - era necesară o invazie pe calea terestră. El
dorea să reia la o scară mai mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului Persan l-
au împiedicat (înfrângerea de la Marathon a determinat revolta Babilonului și a Egiptului, revolte
care s-au prelungit până după moartea lui Darius). De abia după ce urmașul său la tron, Xerxes, a
restabilit ordinea în Egipt și în întregul imperiu a fost plănuită o nouă expediție în Europa.

Pentru greci însă, bătălia de la Marathon a ramas în amintire ca o victorie cu urmări capitale. Temuta
armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară, zdrobită în câmp
deschis de catre hopliți. La Marathon, a fost salvată nu numai independența unui popor, ci o întreagă
civilizație. Atenienii s-au salvat pe ei înșiși și au salvat, în același timp, Grecia. Plini de o legitimă
mândrie, atenienii și-au onorat eroii căzuți în luptă, ridicând un tumul înalt pe câmpia de la Marathon
și au oferit un tezaur templului din Delfi, dedicându-l acelorași eroi. În anul următor, (489 î.Hr.)
Miltiades, învingătorul de la Marathon, după ce a obținut bani sub formă de împrumuturi de la
cetățenii atenieni, a întreprins pe cont propriu o expediție împotriva insulei Paros, în scopul de a-i
pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul acordat perșilor. Expediția s-a soldat însă cu un eșec;
adversarii politici ai lui Miltiades au profitat de acest fapt și au cerut condamnarea la moarte a
acestuia. În cele din urmă, cel care salvase Atena la Marathon a fost condamnat la închisoare, loc în
care a și murit în același an.A fost oprită încercarea de a impune Greciei nu numai dominația străină,
ci și o filozofie politică, cea a marilor state orientale, unde, sub autoritatea suveranului de drept divin,
trăiesc nu cetățeni, ci supuși, gloată fără nume, în care individul se sufocă. Acesta este destinul pe
care luptătorii de la Maraton, maratonomahii, au refuzat să îl accepte pentru ei înșiși, pentru frații și
urmașii lor. În fața unei Asii a cărei putere și bogăție știau foarte bine că se întemeiază pe supunerea
maselor de oameni capriciilor unui monarh absolut ei au apărat cu armele idealul juridic al cetății
formate din oameni liberi.Când în lumina proaspătă a unei dimineți de început de toamnă soldații lui
Miltiade, purtând pe braț scutul rotund și balansându-și sulița lungă, au pornit la atac în pas alergător
în direcția perșilor, a căror masă întunecată se detașa contra luminii pe fundalul valurilor strălucitoare
ale mării, ei nu luptau doar pentru ei, ci și pentru o concepție despre lume ce avea să devină mai târziu
bunul comun al Europei.

Războaiele cu perşii au continuat mulţi ani după aceste victorii ale grecilor, însă mai mult pe
mare. De aceea, Atena a preluat conducerea operaţiilor militare, grupând în jurul ei toate oraşele-state
greceşti din insulele Marii Egee eliberate de sub stăpânirea perşilor. În felul acesta a luat fiinţă o
alianţă militară, Liga maritimă de la Delos, numită astfel pentru că sediul ei se află în insula Delos.
Din această ligă făceau parte, pe lângă Atena şi oraşele-state greceşti din insulele Mării Egee, Ionia,
Helespont etc. Sparta nu făcea parte din această ligă, ea menţinându-se mai departe în fruntea Ligii
peloponeziace.
La început, toţi membrii Ligii de la Delos erau egali în drepturi, însă în fapt Atena avea
hegemonia, deoarece ea dispunea de cea mai mare parte din forţele militare ale ligii, pentru care motiv
Aristide a fost numit casier al tezaurului ei, iar Cimon, fiul lui Miltiade, conducător militar.
După moartea lui Temistocle şi a lui Aristide, Cimon a continuat luptele cu perşii. Astfel, grecii
reuşesc să-i izgonească din Tracia şi apoi îi atacă chiar în Asia Mică, unde este nimicită flota şi armata
persană.În anul 449 î.Hr., perşii au fost siliţi să încheie pacea cu grecii. Potrivit acestei păci, perşii au
renunţat la supremaţia lor în bazinul răsăritean al Mării Mediterane pentru totdeauna, iar oraşele
ionice din Asia Mică şi-au redobândit independenţa.
Pentru prima dată oraşele greceşti, care sunt departe de a constitui întreaga forţă a micii Grecii
şi cu atât mai puţin a elenismului, au dat uitării veşnicele şi recentele lor neînţelegeri pentru a apăra
ceea ce reprezintă pentru ele bunul suprem, libertatea. Războaiele greco-persane s-au terminat cu
victoria definitivă a grecilor, deoarece ei au luptat pentru o cauză dreaptă, pentru a-şi păstra
independenţa. De aceea, războaiele greco-persane au un caracter de apărare şi eliberare pentru greci
şi de cotropire pentru perşi. Un rol important în victoria grecilor l-a jucat viaţa social-economică,
mult mai dezvoltată decât în statul persan. Armatele recrutate din rândurile acestor popoare supuse
nu aveau nici un interes să lupte pentru stăpânitorii lor. Ele erau slab organizate şi au putut fi înfrânte
de armata grecească, mai omogenă şi mai disciplinată, care lupta cu dârzenie şi spirit de sacrificiu
pentru patria sa. După războaiele greco-persane, viaţa economică şi culturală cunoaşte o mare
dezvoltare şi înflorire în toate oraşele greceşti şi îndeosebi la Atena, care îşi consolidează regimul său
democratic, impunându-şi treptat, hegemonia în lumea grecească.