Bătălia de la 

Maraton

Se scurseseră opt zile de la debarcarea perşilor la Maraton. Spionii lor acţionau la Atena
şi chiar în armata greacă pentru a produce disensiuni. De la aceştia aflară ei despre apropiata
sosire a ajutorului spartan, ceea ce îi decise pe Datis şi Artaphernes să acţioneze brusc în ziua de
13 septembrie, moment în care, la greci, comanda generală se găsea în mâna lui Miltiade.

Herodot ne-a lăsat o descriere destul de lacunară şi imprecisă o operaţiilor militare de la

Maraton, încât din ea cu greu ne putem da seama asupra felului cum s-au petrecut lucrurile. Se
pare că perşii se hotărâseră să atace Atena concomitent, pe mare şi pe uscat. În acest sens, o bună
parte dintre trupele lor, în primul rând cavaleria, primi ordinul să se reîmbarce. Ele urmau să
ocolească capul Sunion şi să debarce în portul Faleronului de lângă Pireu, ca de acolo sa atace
direct Atena.

Momentul strategic

În timp ce se luau aceste măsuri de reîmbarcare, trupele terestre ale perşilor, dispuse în
linie de bătaie, trecură râul Charadra ca să forţeze drumurile din munţi ce duceau spre Atena.
Acesta a fost momentul strategic important pe care Miltiade a ştiut să-l folosească din plin şi să
obţină strălucita victorie de la Maraton. De pe înălţime, el urmări toate manevrele persane şi ştiu
din timp cum să-şi organizeze linia de bătaie şi atac. Aripa dreaptă a frontului fu încredinţată
polemarhului Callimachos şi tot acolo Miltiade îşi fixă postul său de comandant suprem al
operaţiunilor. Pe aripa stângă au fost plasaţi plateenii, iar la centrul frontului ceilalţi strategi,
printre care se găseau Temistocle şi Aristide. Linia de bătaie a grecilor acoperea pe cea opusă de
perşi; avea puternice efective pe aripi şi mai puţine rânduri de luptători la centru.

Desfăşurarea bătăliei

Planul lui Miltiade urmărea angajarea unei lupte corp

la corp, urmată de o acţiune de învăluire a inamicului, prin
aripile puternice ale frontului. Herodot, care se putuse informa
în vremea sa de la bătrânii atenieni ce luaseră parte la această
memorabilă bătălie, o descrie astfel:

„După ce se termină rânduirea oamenilor pe poziţie şi

jertfele prevesteau a bine, atenienii se aruncară cu iureş
năvalnic asupra duşmanilor; depărtarea dintre tabere nu era mai mare de opt stadii (1500 m).
Perşii, când îi văzură pe atenieni dând năvală, se pregătiră să-i întâmpine; dar când băgară de
seama cât de puţini sunt şi totuşi aleargă spre ei în goană, fără cavalerie şi fără arcaşi, îi socotiră
pe atenieni de-a dreptul nebuni şi cu totul pierduţi. Dar acestea şi le închipuiau doar barbarii.
Atenienii însă, când se încleştară strâns cu barbarii, se luptară în chip vrednic de pomenit. Într-
adevăr, ei, primii dintre toţi elenii pe care-i cunoaştem, au pornit în iureş împotriva duşmanilor
şi, totodată, ei cei dintâi şi-au ţinut firea când au văzut îmbrăcămintea persană şi pe bărbaţii care
au purtat-o; până atunci elenilor le era teama şi de numele perşilor.

Concepţia strategică a lui Miltiade era simplă, iar traducerea ei în fapt s-a desfăşurat
impecabil. Le-a fost greu grecilor numai la începutul luptei, atunci când au intrat sub ploaia de
săgeţi a arcaşilor persani. Ostaşii lui Miltiade au trecut însă repede prin această zonă periculoasă
şi au ajuns la o luptă corp la corp, în care hopliţii, protejaţi de platoşe şi mânuind cu pricepere
lancea sau sabia, i-au dat peste cap pe invadatori. Este drept că lupta a fost lungă şi chiar
nesigură, mai ales atunci când la centrul frontului presiunea persană i-a silit pe atenieni să dea
înapoi, dar aripile lor i-au pus pe barbari în derută, ca apoi ele să se abată asupra centrului liniei
de bătaie. Linia întregului front persan a fost ruptă şi „barbarii bezmetici” au luat-o la fugă spre
corăbii… dar elenii porniră pe urmele lor, lovindu-i din spate…”

Pe plajă, bătălia s-a transformat în masacru. Şapte corăbii persane au fost capturate şi
6400 de duşmani şi-au găsit moartea la Maraton. Alături de polemarhul Callimachos şi un strateg
au căzut aproape 200 de atenieni. Aici a murit şi Kynegeiros, fratele poetului Eschil, „tăindu-i-se
mâna cu o secure în clipa în care se prinsese de pupa unei corăbii” ca s-o captureze.

A doua zi după victoria lui Miltiade, sosiră la Maraton şi spartanii, în număr de 2000 de
luptători. Ajunseseră pe câmpul de bătălie după un marş forţat de trei zile, sperând să apuce încă
desfăşurarea luptei. După ce contemplară câmpul de bătălie plin de cadavre barbare, spartanii
lăudară pe atenieni pentru isprava lor şi se înapoiară în Laconia.

Legenda

Legenda spune că victoria de la Maraton a fost anunţată la Atena de către un curier, care
a parcurs distanţa de 40 km într-un timp foarte scurt. Ajuns în piaţa oraşului cu ramura de măslin
în mână, semnul victoriei, el ar fi rostit numai cuvintele „Am învins”, ca apoi să moară de
oboseală. Cursele de maraton de la jocurile olimpice, adică alergări pe distanţe mari, amintesc
acest eveniment legendar.
 Atena din nou ameninţată

Atacul impetuos al grecilor şi succesele ce

le-au obţinut pe litoralul de la Maraton nu i-au
descurajat de loc pe Datis şi Artaphernes, care aveau
deja schiţat planul unei noi debarcări în Attica. Ei
ştiau că toate forţele ateniene se concentraseră la
Maraton, deci capitala rămăsese fără apărare. Puteau
astfel surprinde Atena lăsată fără garnizoană.
Ridicară ancora şi, făcând înconjurul capului Sunion,
se îndreptară spre portul Faleron. Se pare că
momentul propice al plecării le fu semnalat de pe munte, de unde, cu ajutorul unui scut de metal
lustruit ca o oglindă pusă în bătaia razelor solare, trădătorii sau spionii le indicară acest lucru
după un anumit cod secret. De asemenea trădare a fost acuzată puternica familie a
Alcmeonizilor, din care se trăgea şi Pericle. Învinuirea este respinsă de Herodot şi considerată ca
o defăimare de natură politică.

Noua manevră de diversiune o flotei persane a fost prevăzută din timp de către Miltiade,
care ştia că de la Maraton până lângă Pireu distanţa pe mare putea fi parcursă cu asemenea
corăbii numai în 9-10 ore de plutire continuă. Din ordinul lui, strategul Aristide rămase la
Maraton cu armata tribului său, ca să păzească morţii şi trofeele. Deşi obosit de luptă, grosul
armatei în frunte cu comandantul suprem porni în marş forţat spre Atena şi în 7-8 ore Miltiade
ajunse la Faleron, unde se fortifică pe ţărm, ca să apere cetatea.

Flota celor doi comandanţi persani întârzie mai mult timp pe mare, ca să încarce prada şi
prizonierii lăsaţi mai înainte în mica insulă Aigilia. Această întârziere îi îngădui lui Miltiade să
ajungă cu mult înaintea lor, să-şi instaleze o nouă tabără în incinta templului lui Heracles de la
Kynosarges (situată lângă râul Ilissos), să ocupe o bună poziţie de luptă şi să acorde repaus
trupelor sale.

Când sosiră barbarii, coasta Faleronului se găsea întărită de atenieni şi o debarcare

devenea riscantă. Numai câteva corăbii lăsară ancora la oarecare depărtare de port, dar, în cele
din urmă, renunţară şi ele la operaţiunile de debarcare şi se retraseră. Întreaga flotă persană se
îndreptă spre coastele Asiei, ducând în captivitate pe eretrienii robiţi. Darius nu se arătă aprig
faţă de aceşti captivi şi din porunca lui fură colonizaţi pe teritoriul oraşului Susa.
 Atena (poate şi întreaga Grecie europeană) fusese salvată de pericolul cotropirii persane.
Un mare merit i-a revenit lui Miltiade. EI a intuit clar tactica de luptă ce trebuia folosită în faţa
unui duşman de cinci ori mai numeros decât forţele sale. Numai o ofensivă puternică, printr-o
luptă corp la corp, pe un front îngust, unde inamicul nu-şi putea pune în linie de bătaie toată
capacitatea sa de luptă, putea aduce victoria celor puţini împotriva celor mulţi.

Gloria

La Atena, după retragerea perşilor, Miltiade a fost primit cu mari onoruri. La greci, însă,
popularitatea unor oameni de seamă era cu totul efemeră din pricina patimilor politice interne.
Fostul tiran din Chersones, acum capul partidei aristocratice, avea destui duşmani în tabăra
democratică. Între aceştia se număra şi Xanthippos, unul dintre şefii democraţilor, în ai cărui
ochi Miltiade apărea ca un viitor tiran al Atenei. Ca să lupte cu aceşti rivali politici şi în acelaşi
timp să-şi menţină popularitatea de mare comandant militar, Miltiade trebuia să săvârşească noi
fapte de arme.

Creditul lui public crescuse atât de mult, încât adunarea poporului îi îndeplinea orice
solicitare, fără a-i cere o justificare prealabilă. Herodot ne spune că în primăvara anului 489 „el
ceru de la atenieni 70 de corăbii, oştire şi bani, fară să le spună împotriva cărui ţinut va porni cu
război; le făgădui că se vor îmbogăţi dacă-l vor urma, pentru că-i va duce împotriva unei astfel
de ţări de unde ei vor căra cu uşurinţă aur din belşug; doar acestea le spuse când ceru corabiile.
Iar atenienii, încântaţi de asemenea făgăduieli, îi dădură ascultare”.

După ce luă în primire oştirea, Miltiade se îndreptă cu ea împotriva insulei Paros, ca să o

pedepsească pentru motivul că dăduse ca ajutor flotei persane o triremă. Herodot arată că acesta
era doar un pretext şi, ceea ce îl mâna spre „insula de marmură”, erau unele porniri de răzbunare
personală faţă de un vechi duşman al său. „Miltiade împresură pe parienii adunaţi între zidurile
lor; apoi, trimiţându-le un sol, le ceru 100 de talanţi, cu ameninţarea că, dacă nu-i vor da, nu-şi
va întoarce oştirea mai înainte de a le pricinui pieirea. Dar parienilor nici prin gând nu le trecea
să-i dea lui Miltiade vreun argint; dimpotrivă, ei luară măsuri de întărire a pazei oraşului…”
(Herodot).

Toate calculele lui Miltiade dădură greş. Timp de 26 de zile a prădat teritoriul sărăcăcios
al insulei, dar în oraş nu a putut pătrunde. În timpul luptelor, el a fost grav rănit la genunchi. S-a
înapoiat la Atena fără pradă, înfrânt şi cu piciorul cangrenat.
 Expediţia lui Miltiade asupra insulei Paros a fost înţeleasă şi altfel de către unii istorici
antici. După aceştia, eroul de Maraton urmărea să cucerească unele insule din grupul Cycladelor,
cu gândul de a se proclama tiran peste ele.

Umilinţa

În timp ce zăcea pe patul de suferinţă, Miltiade fu acuzat de către Xanthippos în faţa

poporului că a înşelat pe atenieni, făcându-se pasibil de pedeapsa cu moartea. I se deschise un
răsunător şi pătimaş proces. „Miltiade – scrie Herdot -, deşi se înfăţişă la proces, nu-şi rosti el
apărarea, fiindu-i cu neputinţă, deoarece piciorul îi intrase în cangrenă; în vreme ce se afla de
faţă, culcat pe o targă, vorbiră în apărarea lui prietenii, care pomeniră multe momente ale luptei
de la Maraton, precum şi despre luarea Lemnosului, cum, după ce a cucerit Lemnosul şi i-a
pedepsit pe pelasgi, Miltiade a dăruit atenienilor toate aceste victorii ale sale. Astfel, cum
poporul câştigat de partea lui era pentru ştergerea pedepsei cu moartea, îl amendară totuşi pentru
greşeală cu 50 de talanţi. După aceste întâmplări, Miltiade îşi găsi sfârşitul din pricina piciorului
atins de cangrenă; cei 50 de talanţi îi achită fiul său Cimon”.

După alte izvoare, Miltiade şi-ar fi sfârşit viaţa în închisoare. Mai târziu, ca şi în cazul lui
Socrate, atenienii aveau să regrete ingratitudinea lor faţă de eroul de la Maraton, victimă a
intrigilor politice ce au lovit, în chip nedrept, pe mulţi oameni de seamă din antichitate.

Viaţa şi faptele lui Miltiade ne sunt foarte puţin cunoscute. El nu a intrat în atenţia lui Plutarh, iar
Tucidide i-a acordat foarte puţine referinţe. Dacă nu am dispune de relatările lui Herodot
referitoare la primul război greco-persan, nu am cunoaşte mai nimic din faptele lui Miltiade,
eroul unei singure, dar mari biruinţe – Maratonul.