Egiptul Antic

Înainte de a începe este bine să precizăm că, în principiu, Egiptul reprezintă modelul de stat teritorial, naţional, centralizat excesiv.
Bineînţeles că acest lucru se aplică numai unor anumite perioade din istoria sa, dar se poate susţine faptul că există o anumită
periodicitate în dezintegrarea structurilor unitare (perioadele intermediare) şi reactivarea vechilor componente originare. În
cadrul acestui proces zona cea mai viabilă a fost Egiptul de Sus, iar modalitatea de restaurare a statului a fost întotdeauna
cucerirea militară.
O altă caracteristică a istoriei Egiptului demonstrează două tendinţe opuse:
 fracţionară, care-şi găseşte motivele în lunga în lungime a teritoriului
 centralizatoare, dependentă de unitatea fluviului, de condiţiile pe care le determină
Această istorie se mişcă de la diferenţiere spre unitate, mai înainte de apariţia oricărui text scris, teritoriul egiptean ne pare împărţit
în diferite districte agricole (nome), care vor exercita o influenţă constantă asupra evenimentelor ulterioare, fiind un factor
permanent de autonomie locală. Acestea tind să se organizeze între ele, să se unească în grupuri mai mari. Astfel că în pragul
mil. 3 a.Chr. ne aflăm în faţa celor două mari confederaţii antagoniste. Această diviziune va rămâne fundamentală pe toată
durata istoriei Egiptului Antic.

1. Protoistoria Văii Nilului: începuturile statului egiptean

1.1. Neoliticul

Cu 7 milenii în urmă situaţia climaterică din N Africii era alta decât este acum: deşertul actual era acoperit de păşuni şi pâlcuri de
pădure grupate în jurul marilor lacuri, fiind populat de triburi de vânători, care ne-au lăsat numeroase picturi rupestre (în munţii
din C Saharei şi în Sudan). Curând vânătorii au fost înlocuiţi cu păstori, care au reuşit să domesticească muflonii, aurocii sau
capra. Lenta degradare a mediului şi avansul rapid al regiunilor deşertice i-a împins pe aceştia spre valea Nilului. Din tot cea a
fost au mai rămas doar o serie de oaze care flanchează Valea Nilului la V, care în epoca istorică au constituit avanposturi
create de monarhii egipteni pentru apărarea statului. La începutul epocii istorice, dezastrul ecologic nu a fost încă total: după
cum ne-o demonstrează sceptrul regelui Scorpion, în deşertul libian de la V de Deltă încă se mai găseau păşuni bogate şi
livezi cu măslini.
În Valea Nilului, culturile neolitice apar pe la 5000 a.Chr. ca fiind deja formate, după cum dovedesc săpăturile arheologice de la
Merimde şi Fayoum. Caracteristice primului nivel de locuire în aceste situri sunt vasele de talie joasă, puţin elaborate, cu
pereţii roşu închis, lustruiţi, sau cu pereţii cărămizii. În nivele superioare, apare şi cereamica neagră lustruită. Uneltele, în
majoritate cioplite constau în răzuitoare, cuţite, vârfuri de lance sau de suliţă. Mai apar vase de piatră, palete pentru farduri sau
capete de măciucă. Ultimele două tipuri de artefacte se vor menţine până în epoca istorică.
O a doua fază a neoliticului egiptean începe pe la 4000 a.Chr. şi este foarte bine reprezentată de situl de la El-Badari din Ţara de
Mijloc. Cultura badariană se remarcă prin cultivarea primitivă angrâului, prin prezenţa primelor animale domestice şi prin
vasele cu pereţi subţiri, modelaţi din pastă fină, de culoare brună. Buza şi interiorul vasului sunt înnegrite prin afumare.
Formele sunt joase de tipul cupelor, bolurilor sau străchinilor specifice pentru gătit şi servitul mesei. Mai deosebite sunt
obiectele de fildeş: recipiente, linguri, pieptene, brăţări, la fel ca şi vasele de bazalt. Tot acum este atestată apariţia podoabelor
din aramă (ace).
În prima jumătate a mil. 4 a.Chr. societatea locală evoluează spre o nouă etapă: neoliticul final şi chalkoliticul, pentru care
caracteristic este cimitirul de la Naqada = Negade, cu peste 3000 de morminte. Această fază este caracteristică pentru întregul
spaţiu egiptean (începe din Egiptul de Sus şi se răspândeşte gradual până în Deltă), constituind, astfel, o premiză pentru
viitoarea unificare politică. W.M. Flinders Petrie a clasificat evoluţia culturii Negade în 51 de faze, bazându-se mai mult pe
evoluţia tipologică a diferitelor artefacte. Ulterior, pe baza necropolei de la Armat, W. Kaiser a nuanţat clasificarea lui Flinders
 Petrie, împărţind cultura Negade în trei faze, fiecare cu mai multe subfaze. Această necropolă cuprinde cca. 170 de morminte,
orientate V-E, cu defuncţii culcaţi în majoritate pe partea stângă. Cele mai multe morminte aparţin fazei Negade I, situate în
extrema S. Următoarele, situate mai la N aparţin fazei Negade II, iar cele din extrema N aparţin fazei Negade III.
Faza Negade I (3750-3500 a.Chr.) conţine trei tipuri de vase:
 B-Ware = black-topped-ware care au pereţii roşii intens, lustruiţi, şi buză înnegrită.
 P-Ware = polished-red-ware care au pereţii roşii sunt lustruiţi, dar lipseşte buza înnegrită. Acestea sunt mai rare.
 C-Ware = whte-cross-lined-warecare au o decoraţie albă geometrică sau figurativă.
Ceramica primei faze a culturii Negade se deosebeşte de precedenta şi prin tipologia vaselor: acestea sunt mai înalte pentru
lichide şi alimente. De asemenea apar tot mai multe vase din piatră, palete rombice, piepteni de fildeş, iar cuprul este folosit pe
o scară mult mai largă. Această fază se întinde în S Egiptului actual până la Assiuot.

Faza Negade II (3500-3100 a.Chr.) corespunde cu epoca predinastică şi conţine două tipuri de vase:
 D-Ware = decorated-ware sunt recipiente decorate cu pereţii subţiri şi foarte bine arşi, dar nelustruiţi. Desenele sunt
elegante, dar foarte stilizate.
 W-Ware = wavy-handled-ware vase cu toarte laterale decorate în val, care imită vasele de piatră.
Încă de la începutul fazei paletele capătă formă ovoidală sau de peşte, iar la capătul superior încep să prezinte excrescenţe în
formă de coarne sau protome. În subfazele târzii apar cilindrii-sigilii şi mărgele de lut decorate prin rulare, de influenţă
mesopotamiană. Această fază ajunge până la a doua cataractă a Nilului.
De menţionat este faptul că albia Nilului nu a fost locuită decât în momentul introducerii unui sistem de irigaţii. Faptul că aceasta
începe să fie dens locuită, că apar aşezări de tip protourban (Naqada, Abydos sau Kom-el-Ahmar) abia în în timpul fazei
Negade II sugerează că acum a luat naştere sistemul de irigare. Această concentrare coincide cu exploatarea din ce în ce mai
largă a materiilor prime (în special piatra), adoptarea tehnologiei metalelor (mai întâi arama după aceea bronzul) şi, în
consecinţă, prin accentuarea diviziunii sociale a muncii, prin dezvoltarea meşteşugurilor şi printr-o rapidă ierarhizare socială:
apariţia elitelor ereditare, polarizarea bogăţiei şi asumarea de către această elită a sarcinii trecerii de la un sistem primitiv de
irigaţie (selluka) la sistemul cu canale şi bazine artificiale şi a monopolizării schimbului la mare distanţă. Toate acestea sunt
dovedite de creşterea artefactelor de prestigiu. Aceste evoluţii sunt legate de Egiptul de Sud, a cărui preeminenţă este atestată
de observaţiile arheologice.
În această perioadă are loc separarea liderului de mase şi începuturile regalităţii, acest proces fiind legat de tot mai desele conflicte
militare dintre comunităţi (multe aşezări par să fie fortificate). Semnificativ este un mormânt din necropola de la Hierakonpolis,
aflată la cca. 700 m de sanctuarul lui Horus (din epoca dinastică arhaică). Mormântul aparţine clar fazei Negade II, iar pe
peretele de V apare o pictură murală reprezentând bărci de papirus, oameni şi animale. Desenul este împărţit în două planuri:
unul superior şi unul inferior. Reprezentarea este prea sumar executată pentru a nu lăsa loc diferitelor interpretări. Se prea
poate să fie vorba să fie relatarea unei expediţii într-un ţinut ostil. Oricum, desenul are o valoare istorică incontestabilă pentru
că ne arată ciocnirile militare care au precedat unificarea statului egiptean. Astfel, este cert că în perioada Negade II s-au
produs transformări structurale în societatea egipteană şi ca urmare a luat fiinţă regalitatea egipteană. În ceea ce priveşte
relaţiile externe sunt atestate legăturile directe cu Palestina şi Mesopotamia, unde în înceeaşi perioadă înfloresc culturile Uruk
şi Djemdet Nasr. Ba mai mult pare-se că a avut loc o infiltraţie de popoare asiatice din această parte în Egipt, fapt care a dus
la unificarea Egiptului (după unii cercetători).
Faza Negade III (3100-2900 a.Chr.) se suprapune peste prima parte a epocii dinastice arhaice, care durează până în 2700 a.Chr.,
care deşi continuă cultura Negade este o formă cu totul nouă, ce constituie faza formativă a civilizaţiei egiptene clasice din
timpul Regatului Vechi, în această fază cultura Negade atingând Delta. La sfârşitul mil. 3 a.Chr. se produc mutaţii social-
politice profunde care aveau să dea naştere statului unitar.
În timpul acestei faze dispar vasele pictate, dare recipientele, care se numesc L-ware = late-ware, continuă ca formă şi pastă pe
cele din faza precedentă. La rândul său ceramica epocii dinastice arhaice (= Regatul Vechi) continuă pe cea din subfazele
târzii ale culturii Negade, fiind lucrată la roata înceată, prezentând o varietate de forme.

1.2. Epoca dinastică arhaică (3100-2700 a.Chr.)

Această epocă reprezintă perioada frământată a luptelor pentru unificarea Egiptului. Cele două regate, Ţara de Sus şi Ţara de Jos
s-au conturat ca formaţiuni politice distincte. Interesant este că Ţara de Sus pare să fi fost unificată sub egida unor dinaşti
proveniţi din Ţara de Jos, datorită faptului că aceştia purtau simbolul lui Horus, originar din Delta Nilului, şi nu pe cel al lui Seth,
adversarul mitic al acestuia şi simbolul Egiptului de Sus. Conform tradiţiei egiptene domnia zeilor s-a încheiat cu conflictul
dintre Osiris şi fratele acestuia, Seth, primul fiind răzbunat de Horus, fiul postum al lui Osiris. După acesta ar fi urmat semizeii
sau urmaşii lui Horus şi abia după aceea dinastiile umane iniţiate de Menes. După unii cercetători moderni aceste lupte mitice
ar simboliza conflictele dintre cele două Egipturi înainte de unificare. Descoperirile arheologice ne permit astăzi să spunem că
înaintea lui Menes (cca. 3000 a.Chr.) regele Scorpion (sceptrul şi paleta) sau Narmer (paleta) ar fi reuşit să cucerească Ţara
de Jos, efectuând, astfel, paşii decisivi în direcţia unificării. Totuşi, Narmer, al cărui mormânt a fost descoperit la Abydos nu
are unul asemănător la Saqquarah, astfel că el a fost clar un monarh al Egiptului de Sus. În schimb, Aha-Men, care
corespunde cu acel Menes, despre care ne pomeneşte Manethon a avut un mormânt în ambele necropole, fiind foarte
probabil cel care a înfăptuit unificarea durabilă a celor două Egipturi, stabilind capitala la Memphis. Săpăturile din cele două
necropole au permis stabilirea succesiunii monarhilor din primele două dinastii originare din This (Thinis). Acestea au fost
numite thinite după capitala lor, aşezare încă nedescoperită, dar care se presupune ci în jurul Abydosului, datorită faptului că
acolo s-a descoperit necropola acestor faraoni.

2. Istoria lumii egiptene

2.1. Regatul Vechi (2700-2150 a.Chr.)

Cuprinde dinastiile III-VI. Este epoca piramidelor. Capitala politică se găsea la Memphis, iar cea religioasă la Heliopolis.
Administraţia se centralizează şi se constituie birocraţia specifică Egiptului antic. De acum încolo tradiţia istorică şi
doscumentele arheologice concordă. Cei mai importanţi monarhi sunt:
 DJOSER, al doilea monarh al dinastiei III, care şi-a construit prin intermediul primului să ministru, Imhotep, celebrul
ansamblu funerar de la Saqquarah, care cuprinde şi prima piramidă în trepte. Acest ansamblu marchează începuturile
arhitecturii egiptene în piatră. De acum încolo inscripţiile egiptene pot fi citite, nu doar interpretate. În consecinţă, apar şi
primele scrieri ştiinţifice şi literare (tot lui Imhotep îi sunt atribuite primul tratat de medicină şi primele proverbe). Lui i se
datorează o serie de campanii militare (de fapt războaie de jaf în Pen. Sinai şi Nubia Inferioară) efectuate în vederea procurării
de materii prime: metale (ramă şi aur) şi turme. Ca urmare a acestora capitala Memphis a fost înconjurată de un puternic zid
de incintă, iar Egiptul cunoaşte o perioadă de prosperitate economică şi politică, ceea ce i-a permis să întreprindă programul
său de construcţii, destinat să întărească şi să sublinieze puterea regală.
 SNEFRU, fondatorul dinastiei IV, a construit trei piramide: una la Meidum şi două la Dahşur (printre care şi cea cu
laturile frânte). El este urmaşul politicii lui Djoser (militară şi ideologică), lui datorându-i-se o expediţie în Nubia Inferioară şi
stabilirea unor avanposturi în regiune, precum şi alipirea definitivă a Pen. Sinai statului egiptean.
 KEOPS, KEPHREN şi MYKERINOS, tot din dinastia IV, au construit ansamblul funerar de la Giseh. Acest program
arhitectural de anvergură dovedesc marea putere politică pe care o aveau monarhii, autoritatea lor asupra întregului teritoriu
egiptean, dar şi o mare dezvoltare a meşteşugurilor şi artelor (Regatul Vechi este perioada clasică a civilizaţiei egiptene), ca şi
capacitatea militară de a întreprinde expediţii militare de succes împotriva libienilor, nubienilor şi asiaticilor.
Începând cu dinastia V cultul zeului solar Re devine dominant, umbrindu-l pe cel al lui Horus. Cele mai reprezentative monumente
devin templele solare. Sub ultimii monarhi ai dinastiei apar pe pereţii piramidelor texte religioase referitoare la voiajul în lumea
de dincolo, care continuă a fi scrise şi în timpul dinastiei VI, alcătuind o compilaţie cunoscută sub numele de textele
piramidelor. Membrii acestei dinasrtii dinastii continuă să fie îngropaţi în piramide, dare acestea sun acum la o scară mult mai
mică faţă de cele din dinastia IV.
Membrii familiei regale şi înalţii funcţionari sunt îngropaţi în jurul complexelor regale. Panourile sculptate, reliefurile şi picturile de pe
pereţii mastabalelor oglindesc societatea şi viaţa cotidiană, oferind mai multe informaţii istorice decât piramidele. Din ele reiese
că pe timpul dinastiei V, guvernarea era încă patriarhală şi majoritatea înaltelor funcţii în stat era designate membrilor familiei
regale. în cursul aceleiaşi dinastii se dezvoltă însă treptat o clasă de funcţionari şi preoţi, care s-au impus prin calităţile lor
intelectuale, creând, în final, o structură tot mai specializată şi ierarhizată. Cu timpul, sub dinastia VI această aristocraţie de
funcţii se transformă într-o nobilime ereditară, care va constitui pe întreaga istorie a Egiptului un factor de descentralizare şi
destabilizare a monarhiei. În timpul dinastiei V relaţiile externe erau destul de întinse. Produse de aur egiptene au fost găsite în
Anatolia, Syria, Punt sau Ebla. De asemenea expediţiile în Pen. Sinai continuă.
În timpul dinastiei VI sistemul de recrutare al marilor funcţionari, dublat de donaţii regale excesive şi de tendinţa de transformare a
funcţiilor în sinecuri viagere şi, în cele din urmă, a dus la slăbirea puterii economice a monarhului şi la declanşarea unor
tendinţe descentralizatoare. În vremea lui PEPI I Egiptul de Sus este transformat în mome ereditare, în timp ce, pe vremea
lungii domnii a lui PEPI II (94 ani) fenomenul ajunge la apogeu.

2.2. Prima perioadă intermediară (2150-2050 a.Chr.)

Cuprinde dinastiile VII-X. Este momentul în care Regatului Vechi se prăbuşeşte pe fondul unui dezastru ecologic (foamete
prelungită, care duce la revolte) şi decăderii puterii centrale în faţa unor nomarhi puternici. Întregul Egipt se confruntă ci o serie
de lupte interne ce au opus pe diferiţii dinaşti locali dornici de a-şi afirma independenţa. Practic au fiinţat concomitent mai
multe regate. Unul în nord, controlând delta şi care continua tradiţia memphitică. Altul în zona centrală cu capitala la
Herakleopolis, unde s-a înfiinţat dinastia IX şi unde avem de a face cu o desacralizare a persoanei monarhului (de aceea,
această perioadă se mai numeşte şi herakleopolitană). Ca dovadă a scăderii autorităţii puterii centrale, textele piramidelor,
care erau menite să ghideze sufletul faraonului după moarte, se regăsesc acum şi în mormintele oamenilor obişnuiţi. Un alt
centru de putere se află în mâna dinastiei VIII, înfiinţată de nomarhul Shemai, cu centrul la Abydos. În fine un ultim centru de
putere este cel theban, care se înfruntă permanent cu celelalte. Dintre acestea cele mai puternice au fost cel cu capitala la
Herakleopolis, condus de dinastia IX, care s-a impus Egiptul de Jos, şi cel cu capitala la Theba, condus de dinastia X, care s-a
impus în Egiptul de Sus. Fondatorul dinastiei thebane a fost Kethi I. În final, o serie de factori favorabili au permis nomarhilor
thebani să inaugureze prin persoana lui Antef I, dinastia XI. Sub aceasta a avut loc recucerirea Egiptului de Jos şi restabilirea
unităţii ţării. Abia MENTUHOTEP III reuşeşte să stăpânească definitiv Delta (devenind în tradiţia egipteană al doilea întemeietor
după Menes), chiar dacă Theba va rămâne centru administrativ şi religios al ţării. Este adevărat că predecesorul său,
Mentuhotep II, a adoptat protocolul regal memphit şi a celebrat ceremonialul Heb Sed.
Lipsite de sprijinul unei monarhii puternice arhitectura şi plastica decad, dar acum apar scrierile literaturii clasice egiptene, care
deplâng flagelul războaielor civile: Învăţătura pentru regele Merikare şi Învăţăturile regelui Amenemhet, de la începuturile
Regatului Mijlociu sunt primele exemple de literatură patristică şi ilustrează problemele cărora trebuie să le facă faţă monarhul
acelor timpuri instabile. La fel, Dialogul dintre om şi sufletul său este un exemplu de literatură sapienţială care repune în
discuţie sistemul de valori tradiţional, constituit în jurul ideii de nemurire, extinzând conceptul postexistenţei şi pentru oamenii
de rând.

2.3. Regatul Mijlociu (2050-1780 a.Chr.)

Cuprinde dinastiile XI-XII. Noul întemeietor al Egiptului fiind originar din Theba era normal ca aceasta să devină noul centru politic
al regatului. Deşi formal sunt reluate tradiţia şi structurile Regatului Vechi, noua aristocraţie provine în primul rând dintre
familiarii dinaştilor din prima perioadă intermediară. Marea aristocraţie, înalţii funcţionari şi nomarhii îşi comandă propriile
 monumente funerare, adesea deosebit de somptuoase (Beni Hassan, Theba sau Assuan) şi, ca dovadă a descentralizării,
înmormântările se fac în propria provincie şi nu alături de suveran.
O adevărată reformă se va face de abia în timpul dinastiei XII, inaugurată de AMENEMHET I, care introduce o serie de măsuri menite
să contracareze tendinţele de descentralizare. Acum se renunţă la criteriul obârşiei, cele două criterii luate în considerare fiind
competenţa şi loialitatea faţă de dinast. Creşterea absolutismului regal se exprimă în restabilirea viziratului şi a rigorii
deosebite în ţinerea unor evidenţe contabile, în imixtiunea permanentă a regelui în administraţia provincială şi în preferinţa
pentru angajarea de trupe mercenare (mai ales o gardă personală). Acest efort este dublat de o politică de prestigiu marcată
de o lucrare hidraulică de mare amploare (amenajarea oazei Fayoum, la care-şi vor aduce contribuţia toţi regii dinastiei şi care
va duce la construirea lacului artificial Moeris) şi întemeierea de noi oraşe-capitală: fiecare rege întemeiază propria capitală,
astfel că aceasta se mută la Lişt, apoi la Dahşur şi, în final, la Fayoum. Dacă fondatorul dinastiei s-a ocupat mai mult de
politica internă, urmaşii săi s-au ocupat mai mult de politica externă, care a dus la ridicarea Egiptului într-o poziţie foarte
importantăîn ceea ce priveşte raportul de forţe de la coasta Mediteranei Orientale. Cele mai însemnate campanii au fost cele
ale lui SESOSTRIS III: partea de N a Nubiei a fost definitiv incorporată Egiptului, a dus lupte împotriva populaţiilor nomade din
Sinai, Palestina şi Fenicia. Oricum, oraşul Byblos în care sunt atestate numeroase inscripţii egiptene se afla sub directă
supunere a egiptenilor. Momentul culminant a fost atins de AMENEMHET III, sub domnia căruia întreaga Nubie a fost supusă, iar
autoritatea monarhului egiptean era recunoscută de numeroşi dinaşti sin bazinulu oriental al Mediteranei.
Totuşi, succesorii acestuia nu au putut asigura statului egiptean noua poxziţie economică şi politică câştigată, mai ales că la graniţe
avea să apară hyksoşii.
Mormintele acestei perioade sunt tot în formă de piramide, dar sunt de dimensiuni mult mai mici şi din cauza materialelor proaste,
în zilele noastre sunt reduse la simple movile de pământ (Lişt, Dahşur şi Fayoum).
În această perioadă apar textele sarcofagelor, scrieri religioase ce le continuă pe cele ale piramidelor şi care spre sfârşitul epocii se
regăsesc şi pe pereţii mormintelor aristocratice. Principala creaţie a Regatului Mijlociu este literatura laică, domeniu în care au
fost concepute marile opere ce vor fi asiduu copiate în epocile ulterioare.

2.4. A doua perioadă intermediară (1780-1550 a.Chr.)

Cuprinde dinastiile XIII-XVII. Dacă prima perioadă intermediară a fost cauzată de o criză internă, a doua perioadă intermediară s-
a datorat invaziilor externe. Partea de N a ţării ajunge în mâinile hyksoşilor (stăpânii din ţări străine). Este vorba de populaţii
imigrate dinspre Syria şi regatul hurrit, puse în mişcare de pătrunderea primelor valuri de indo-europeni în Orientul Apropiat.
Aceştia aduc cu ei calul şi carul de luptă, noi tipuri de săbii şi arcuri, arsenal care va juca un rol important în istoria ulterioară a
Egiptului, dar care într-un moment incipient vor duce la căderea acestuia. Forţa de şoc şi mobilitatea neobişnuit de mare de
care dispuneau hyksoşii explică această catastrofă căreia i-a căzut victimă unul din cele mai puternice regate orientale.
Capitala acestora a fost stabilită în Deltă, la Avaris. Principalul zeu venerat în această perioadă a fost Seth, stăpânul forţei
violente şi a dezordinii.
Concomitent cu stăpânirea hyksosă din Egiptul de Jos, în Egiptul de Sus domneşte o dinastie locală, care în timpul dinastiilor XV şi
XVI le va scădea tot timpul autoritatea, plătind chiar tribut invadatorilor. Primii paşi în lupta, împotriva hyksoşilor, care va duce
în cele din urmă la alungarea acestora au fost făcuţi de SEQUENENRE, KAMOSES şi AHMOSES, aparţinând dinastiei XVII, iar
ultimul dinastiei XVIII. Toate acestea au fost realizate numai prin preluarea tacticii de luptă a hyksoşilor, înzestrându-se cu
care de luptă trase de cai. În timpul domniei lui Kamoses, autoritatea monarhilor thebani se reconsolidează şi se lărgeşte spre
S (împotriva nubienilor) şi înspre Ţara de Mijloc, până la zona de dominaţie efectivă a hyksoşilor. Fiul său, Ahmosis va fi cel
care va cuceri cetatea Avaris, va înlătura şi îi va fugări pe hyksoşi până în Palestina.

2.5. Regatul Nou (1550-1070 a.Chr.)

Cuprinde dinastiile XVIII-XX şi este epoca de aur a Egiptului. Pentru cca. 5 secole ţara va cunoaşte o mare stabilitate şi
prosperitate. Organizarea interioară, sporirea puterii regale asupra statului reunificat, exploatarea imenselor sale resurse,
activitatea constructivă şi artistică ilustrează un amplu program politic. Realizările arhitecturii şi artei egalează creaţiile
 Regatului Vechi, dar le întrec în cantitate şi rafinament. Acumulraea unor bogăţii imense în temple sau palate au mers mână în
mână cu o politică de expansiune teritorială şi cu o creştere excepţională a prestigiului statului egiptean în întreg bazinul
Orental al Mediteranei: sub o serie de faraoni, Egiptul devine un mare imperiu. Astfel, încă de la început, sub Ahmosis are loc
o campanie în trei etape în Nubia menită să-i pedepsească pe nubieni. Cu timpul întregul teritoriu locuit de aceştia avea să fie
cucerit: sub Tuthmosis I stăpânirea egipteană ajunge până la a III-a cataractă (construirea cetăţii Tombos), iar sub
Tuthmosis III, până la a IV-a cataractă. Astfel întregul teritoriu egiptean a fost extinse pe o lungime de mai mult de 1000 km.
Aceasta a dus la o puternică influenţă culturală egipteană asupra populaţiilor din Kuş (numele egiptean al Nubiei) şi prin
intermediul acestora în Africa Centrală. În afară de Nubia expansiunea teritorială egipteană s-a manifestat şi în Asia. În
această regiune cel care va impune dominaţia egipteană va fi Tuthmosis III.
Ajuns faraon la 10 ani, Tuthmosis a fost ţinut în umbra mamei sale vitrege, Nefertiti, timp de 22 de ani, după moartea acesteia
damnându-i memoria. În anul următor el a pornit prima expediţie în Asia soldată cu victoria de la Meggido, cetate fortificată din
N Palestinei, unde principii sirieni s-au adunat să-l înfrunte. După această victorie statul egiptean îşi extinde autoritatea asupra
Palestinei şi S Syriei. În a 8-a campanie, faraonul trece Eufratul pe la Karkemiş şi pustieşte ţara Mitanni. Acum este momentul
de maximă întindere a Egiptului, când toţi suveranii celorlalte state orientale se întrec în favoruri. Totuşi, se pare că egiptenii
încă nu au fost pregătiţi să administreze un imperiu şi, astfel, s-au văzut siliţi să exercite doar o supremaţie nominală prin
numeroase incursiuni. Mai departe, politica acestuia va fi continuată de Amenhotep II şi Tuthmosis IV, în timpul căruia se va
încheia o pace cu monarhul din Mitanni. Sub Amenhotep III apar primele semne de încetinire a ofensivei şi de folosire pe
scară tot mai largă a relaţiilor diplomatice, destinate să menţină pe orice cale supremaţia egipteană. O dovadă în acest sens
ne oferă descoperirea arhivei diplomatice a lui Amenhotep IV de la Tell-el-Amarna.
În timpul dinastiei XVIII, Theba (azi Luxor) constituie principalul centru politico-religios (aici se colectau impozitele, se primeau
tributurile şi darurile venite din toată lumea mediteraneană – de unde şi denumirea de noul regat theban). Amun-Re este
principalul zeu şi lui i se dedică majoritatea templelor, printre care şi marele complex de la Karnak şi Luxor. La V de Nil se
găsesc numeroase hypogee şi temple funerare şi Valea Regilor şi Valea Reginelor. Principalii faraoni sunt:
 Regina Hatşepsut, soţia şi sora vitregă a lui Tuthmosis II, care a fost numită regentă pe vremea minoratului lui
Tuthmosis III. Ea s-a comportat asemenea unui suveran în toată legea, putând fi admirată în mormântul de la Deir-el-Bahari.
Domnia ei a fost una de pace, când s-a realizat mari construcţii la karnak şi Deir-el-Bahari.
 Tuthmosis III, a trebuit să aştepte 22 de ani sub tutela lui Hatşepsut pentru a deveni faraon şi pentru a-şi pune în
practică vocaţia de mare cuceritor. El este adevăratul fondator al Imperiului Egiptean. În 30 de ani de domnie independentă a
susţinut 17 campanii, întinzând hotarele ţării până la a 4-a cataractă şi până dincolo de Eufrat, după cum o arată „Analele lui
Tuthmosis III de la Karnak”. S-a mai remarcat şi ca un mare constructor, în aceeaşi zonă a Thebei.
 Amenhotep IV (Echnaton), care continuând nişte tendinţe din timpul predecesorului său, Amenhotep III, a înfăptuit o
mare reformă religioasă, rupând cu tradiţia oficială şi proclamând ca religie de stat o formă de monoteism. În locul numeroşilor
şi vechilor zei, el introduce cultul unic al discului soalr, Aton, luându-şi numele de Echnaton (strălucirea lui Aton). Totodată el
mai înfiinţează o capitală nouă: Achetaton (orizontul lui Aton - Tell-el-Amarna), oraş care, fiind abandonat după moartea sa a
devit astăzi un excepţional sit arheologic. Aici a fost descoperită celebra arhivă diplomatică a lui Echnaton. Nu numai gândirea
religioasă s-a rupt de tradiţie, ci şi arta încearcă, în această perioadă, noi forme de expresie, total opuse cu cultura egipteană
tradiţională. Plastica începe să capete tendinţe naturaliste şi expresioniste, principala sursă de inspiraţie fiind chiar viaţa
cotidiană. Totuşi, dpdv politic domnia lui Echnaton se remarcă prin pierderea posesiunilor câştigate de Tuthmosis III.
 Tuthankamun, fiul lui Echnaton, a revenit la cultul tradiţional al lui Amun-Re, dar a murit de tânăr.
Dinastiile XIX şi XX marchează maxima grandoare , dar şi începutul decadenţei Regatului Nou. După moartea prematură a lui
Tuthankamun, şeful armatei, Horemheb, reuşeşte să respingă invaziile străine şi restaurează puterea regală, fiind proclamat
faraon de către marea preoţime. Astfel începe strălucitoarea perioadă a dinastiilor XIX şi XX. După domnia lui Horemheb, care
pune capăt crizei interne de după fenomenul Tell-el-Amarna, Egiptul îşi regăseşte capacitatea de expansiune teritorială şi de
revigorare economică, pe fondul unei revigorări politice (evidenţiate prin buna colaborare dintre marea preoţime şi monarhi).
Principalii reprezentanţi ai dinastiei XIX, SETHOS I şi Ramses II, au refăcut imperiul lui Tuthmosis III. Pe vremea lui RAMSES II,
Egiptul ajunge la limita maximă a influenţei sale militare şi politice, economice şi culturale. Politica de mare putere a statului
egiptean din vremea lui Ramses II, ilustrată de numeroase texte, uneori excesiv de laudative, ca şi de grandioasele sale
construcţii, este îndeajuns de bine cunoscută pentru a ne putea face o idee concretă. Ţinta permanentă a acestei politici a fost
recucerirea teritoriilor din Palestina, Fenicia şi Syria, şi o dată cu aceasta eliminarea concurenţei unui nou mare imperiu, cel
hitit, a cărui expansiune spre SE se afirma tot mai pregnant. Aceste două imperii (egiptean şi hitit) au ajuns să se întâlnească
în N Syriei, iar punctul culminant al conflictului a a fost odată cu bătălia de la Kadeş (1285 a.Chr.). Aceasta terminându-se
printr-o remiză a dus la stabilirea unui statu quo în regiune şi la definirea sferelor de influenţă, ambele state fiind tot mai
îngrijorate de expansiunea assiriană.
Spre sfârşitul domniei lui Ramses au avut loc în Asia şi în Europa o serie de mişcări de triburi, care în cele din urmă vor ajunge prin
a afecta şi statul egiptean (în timpul dinastiei XX). Pe de o parte, criza statului hitit, după moartea lui Hattuşil III, a permis
ridicarea statului assirian, întărit prin cucerirea Babylonului. Pe de altă parte, vasta mişcare a nuor triburi eterogene cu o
puternică componentă indo-europeană (aheeană), puse în mişcare de vastele tulburări din sec. 12-11 a.Chr. şi caracterizate
prin „câmpurile de urne funerare” a atins Grecia, Asia Mică şi orientul Apropiat. Datorită presiunii acestora, unele populaţii
asiatice se îndreaptă spre S. Astfel, Egiptul cunoaşte ameninţarea „popoarelor mării”. RAMSES III va fi cel care va elimina
pericolul unei invazii în Deltă şi aceste popoare vor ajunge să se aşeze pe coasta palestiniană. Domnia acestuia reprezintă
ultima fază a acestei mari perioade de înflorire şi preponderenţă politică a statului egiptean. După moartea sa urmaşii săi nu
au mai putut face faţă acestui enorm efort militar şi economic, astfel că statul egiptean va intra într-o nouă criză o dată cu
dinastia XXI.

2.6. A treia perioadă intermediară (1070-750 a.Chr.)

Cuprinde dinastiile XXI-XXIV. Succesele externe nu au opri alunecarea societăţii egiptene pe panta decadenţei şi a corupţiei.
Egiptul se împarte din nou în două regate: cel sudic, cu capitala la Theba, este condus de preoţii de la Karnak, în timp ce cel
nordic se află sub autoritatea prinţilor de la Tanis. Totuşi, documentele cu precizează de conflict între N şi S. Regii preoţi de la
Theba au dus o activă campanie de remumificare şi reîngropare a mumiilor dinaştilor anteriori. În ceea ce priveşte activitatea
dinastiei tanite nu se ştie mare lucru. Ceea ce se ştie este că al 5-lea dinast a fost de origine libyană, el fiind probabil
strămoşul viitoarelor dinastii libyene. În timpul ultimului dinast tanit, liderul libyan din Bubastis, Sheshonq, a primit privilegii
speciale şi datorită unei armate puternice a reuşit să ocupe tronul, devenind fondatorul dinastiei XXII libyană. Dinaştii libyeni
au încercat să întărească relaţiile cu regii-preoţi din Theba şi chiar dacă s-a realizat o oarecare unificare a Egiptului aceasta nu
a durat mult. Prestigiul în exterior este refăcut prin campania lui Sheshonq în palestina, unde după moartea lui Solomon
jefuieşte Ierusalimul. Miliarizarea statului şi puternicul proces de urbanizare duc la o fragmentare a teritoriului egiptean în mai
multe regate, conduse de diferiţi comandanţi militari, dintre care cel mai important este cel cu capitala la Sais, unde domneşte
dinastia XXIV saită (dar tot de origine libyană).

2.7. Regatul Târziu (750-332 a.Chr.)

Cuprinde dinastiile XXV-XXX. în jurul anului 750 a.Chr. se înfiinţează în Nubia statul kuşit, care era condus de o dinastie nubiană.
Această dinastie, care-şi avea capitala la Napata, era închinătoare zeului Amun, astfel că dinaştii încep să ridice pretenţii
asupra Egiptului. Acţiunea acestei dinastii este importantă pentru că a fost cea care a reunificat Egiptul. În plan extern noua
dinastie, dinastia XXV nubiană, se confrunta cu creşterea tot mai acută a puterii assiriene în zona de NE, unde numeroasele
revolte împotriva acestora erau sprijinite de trupe egiptene. Cu toate că Egiptul era reunificat, monarhii acestei dinastii nu au
fost în stare să ridice o armată coerentă tocmai datorită diferenţelor etnice. O primă confruntare are loc pe vremea faraonului
TAHARQA, când regele assirian Assarhadon a atacat Egiptul, a cucerit Memphisul şi l-a obligat pe faraon să se retragă în Ţara
de Sus (671 a.Chr.) după doi ani fraonul înfrânt reia controlul asupra Memphisul, dar a fost din nou înfrânt în 667 a.Chr. de
către Assurbanipal. Acesta din urmă va cuceri definitiv Egiptul şi va distruge capitala de la Theba (664 a.Chr.).
Regatul assirian neputând să exercite un control direct asupra Egiptului, susţine o serie de regi vasali care fac parte din dinastia
XXVI saită, ce-şi avea reşedinţa la Sais, în Deltă. Primul ei monarh Psammetic I reuşeşte să-şi afirme independenţa (pe fondul
unei decăderi a statului assirian) şi fără război reunifică întregul stat egiptean. Astfel se inaugurează epoca saită, a renaşterii
culturii şi civilizaţiei egiptene. În plan extern această dinastie a încercat să evite orice expansiune teritorială şi să păstreze un
anumit statu quo. Totuşi, aceştia reuşesc să-şi instaleze controlul asupra Palestinei şi Syriei, dar numai până în 605 a.Chr.,
când forţele egiptene sunt înfrânte la Karkemish, de către Nebukadnezar, regele Babylonului. Mai departe dinaştii egipteni se
concentrează asupra comerţului având legături foarte extinse cu Grecia, unde exportă cantităţi imense de grâu. De asemenea
în această perioadă a fost construit canalul care leagă Nilul de Marea Roşie. Ultima perioadă a dinastiei este marcată din nou
de conflicte, pe fondul unei tot mai acute crize externe în care au fost implicaţi grecii, babylonienii şi perşii. În final, anul 525
a.Chr. aduce cu el cucerirea persană a Egiptului, urmând la conducere dinastiile XXVII-XXX, care vor domni sub suzeranitate
persană.

2.8. Egiptul elenistic (332-31 a.Chr.)

În 332 a.Chr., Alexandru Macedon cucereşte Egiptul şi în anul următor înfiinţează Alexandria. După moartea sa tronul va fi ocupat
de unul din generalii săi, Ptolemeu I Lagos, care va inaugura dinastia lagidă. Aceasta a domnit până în 31 a.Chr. când Egiptul,
condus de Cleopatra VII, aliată cu Marcu Antonius, va fi învins la Actium de către Augustus. Este momentul în care Egiptul
devine povincie romană, fiind administrată direct de împărat.

Bibilografie:

Alexandru Diaconescu → mari civilizaţii ale Orientului Antic

Ligia Bârzu şi Rodica Ursu → Istorie universală veche. Istoria Orientului Antic
Jean Deshayes → Mari civilizaţii ale Orientului
Emil Condurachi → Curs de istoria Orientului Antic
Cambridge Ancient History