ÎNCEPUTURILE CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI

Geografie şi geopolitică

Cînd folosim termenul

de Grecia cu referire la
antichitate, înţelegem
teritoriile locuite
preponderent de
vorbitorii limbii elene.
Acestea sunt mult mai
extinse decît statul elen
modern şi cuprind, pe
lîngă Grecia
continentală propriu-
zisă, insulele din Marea
Ioniană şi Marea Egee,
inclusiv Creta, întreg
litoralul de nord al Mării
Egee, precum şi litoralul
răsăritean al acestei
mări, parte a Asiei Mici.
(Fac parte din lumea greacă şi numeroasele colonii întemeiate de jur-împrejurul Mediteranei şi al Mării
Negre). Această arie geografică, teritorial discontinuă, este lipsită de o zonă propriu-zis centrală, sau,
mai bine zis, centrul Greciei, în antichitate ca şi astăzi, îl constituie marea Egee. Această stare de lucruri
aduce după sine faptul că activităţile legate de mare au fost dintotdeauna de importanţă centrală pentru
greci. Din acelaşi motiv, imperativul geopolitic central al Greciei a fost şi este controlul asupra Mării
Egee.
 Ocupînd peninsula sud-estică a continentului european, insulele care fac legătura cu Asia Mică şi
ţărmul occidental al acesteia, Grecia se află la puntea de legătură între Europa şi Orient. Spre nord,
legăturile cu Europa sunt îngreunate de prezenţa mai multor lanţuri muntoase – munţii Balcani, Alpii
Dinarici – cu traseu transversal faţă de căile de comunicaţie dinspre sud spre nord. Două sunt căile de
legătură între bazinul Mării Egee şi cel al Dunării. Cel răsăritean urmează valea rîului Maritsa (Hebros în
antichitate), traversează munţii Balcani prin pasul Šipka şi se îndreaptă spre Dunărea de Jos. Celălalt
urmează cursul rîurilor Vardar (Axios în antichitate) şi Morava, acesta din urmă afluent pe dreapta al
Dunării, alcătuind legătura cu cîmpia pannonică şi cu Europa centrală. Nici unul din cele două rîuri nu
este navigabil, însă drumul de-a lungul celor două văi, intens circulat, permitea trecerea negustorilor, a
călătorilor de tot felul – şi a năvălitorilor.

Cu excepţia acestor două căi de comunicaţie, relieful accidentat al peninsulei Balcanice face ca
Grecia să întoarcă practic spatele Europei, inclusiv pe mare: coasta occidentală a peninsulei este mai
dificilă ca acces şi mult mai săracă în porturi decît celelalte. În schimb, numeroasele insule alcătuiesc o
punte de trecere spre Asia Mică şi mai departe spre Orient, ale cărui influenţe s-au făcut simţite în
Grecia de timpuriu.
 Relieful Greciei, venind în continuarea peninsulei Balcanice, este predominant muntos. Nu sunt
munţi foarte înalţi: cel mai înalt dintre ei, muntele Olimp, sălaşul zeilor, nu depăşeşte 2918 m. Sunt însă
omniprezenţi: numeroase lanţuri muntoase străbat Grecia în toate direcţiile şi se continuă în insule.
Această predominanţă a reliefului accidentat are două consecinţe majore. Prima este faptul că zonele de
cîmpie şi şes, favorabile agriculturii, sunt restrînse, mai cu seamă pe văile rîurilor scurte care predomină
în Grecia. Excepţiile sunt cîmpiile întinse din nord, în Macedonia de Jos şi în Thessalia, precum şi, în mai
mică măsură, în Beoţia (Grecia centrală).
 Acestea nu sunt însă suficiente pentru o agricultură pe scară largă; Grecia a fost întotdeauna o
ţară săracă din punct de vedere agricol. Nu mult diferită este situaţia în vestul Asiei Mici.
 Aici, rîurile (Kaikos/Bakırçay, Hermos/Gediz, Maiandros/Menderes) sunt mai lungi şi văile lor mai
fertile, dar ele străbat un teren la fel de accidentat. Principala diferenţă constă în faptul că văile acestor
rîuri facilitează legătura dintre ţărmul mării şi interiorul anatolian, ceea ce pe de o parte uşurează
circulaţia în cele două direcţii a mărfurilor şi a oamenilor, pătrunderea influenţelor de tot felul, pe de
altă parte însă, atunci cînd podişul anatolian central se află sub un control politic ferm, este facilitată
proiectarea acestei puteri asupra ţinuturilor litorale.

Cea de-a doua consecinţă majoră a geografiei greceşti este intensa ei fragmentare. Numărul
mare de insule, linia extrem de dantelată a ţărmului, relieful predominant muntos fac ca unitatea
politică a lumii greceşti să fie greu de realizat şi uşor de rupt. Datorită acestei geografii a sa, spaţiul
grecesc a dat naştere unei multitudini de unităţi politice mărunte, în mare măsură izolate unele de
celelalte, între care legăturile se întreţin mai uşor pe mare decît pe uscat. Ca atare, pînă astăzi
diferenţele regionale au primat înaintea unităţii lumii greceşti. De cîte ori s-a realizat această unitate pe
parcursul istoriei greceşti, a fost întreprinsă cu forţa armelor şi deseori la iniţiative venite din afara ei.

Periodizarea istoriei greceşti

Civilizaţia
minoică, a Cretei
epocii bronzului, a
exercitat o profundă
influenţă asupra
civilizaţiei miceniene,
a Greciei epocii
bronzului; cea de-a
doua este de
neconceput fără cea
dintîi. Propriu-zis însă,
începuturile istoriei
greceşti se plasează la sosirea în bazinul Mării Egee a unor triburi indo-europene vorbitoare ale unei
variante arhaice a limbii elene.
 Pentru subîmpărţirea istoriei greceşti în epoci, folosim cel mai adesea criterii de natură
arheologică, dat fiind că pentru perioade lungi nu avem informaţii suficient de detaliate pentru a utiliza
altfel de criterii. Din acelaşi motiv, pentru majoritatea epocilor, datele limită indicate sunt aproximative.
Perioada îndelungată care urmează prăbuşirii civilizaţiei bronzului în bazinul mării Egee este denumită
epoca geometrică, după criteriul principal de datare şi periodizare împrumutat din decoraţia artefactelor
celor mai larg răspîndite şi mai numeroase, vasele ceramice. Tot arheologice sunt criteriile pentru
următoarele perioade: Epoca orientalizantă este astfel denumită datorită influenţelor importante
prezente în artele greceşti, provenite din culturile Orientului. Epoca arhaică foloseşte drept criteriu
principal statuaria majoră. Excepţiile le constituie ultimele două perioade: Începutul epocii clasice este
considerat un eveniment politic, momentul unei încercări majore pentru lumea elenă, anume
confruntarea armată cu Imperiul Persan în războaiele medice, iar tranziţia la epoca elenistică e marcat
de începutul campaniilor lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, care au dus la cucerirea acestui
imperiu. Sfîrşitul prezentei periodizări foloseşte de asemenea un criteriu de istorie politică: cucerirea de
către Roma a ultimului regat elenistic, Egiptul ptolemaic. De acum înainte, Grecia şi cea mai mare parte
a lumii elenistice aveau să facă parte din lumea romană.

Unitate şi fragmentare

Herodot (8, 144, 2) descrie în următorii termeni ceea ce alcătuia identitatea elenă: „fiind de
acelaşi sînge şi vorbind aceeaşi limbă, ridicînd edificii sacre şi aducînd sacrificii în aceeaşi manieră şi
avînd acelaşi mod de viaţă”. Cu toate acestea, grecii nu au alcătuit niciodată în antichitate (de fapt
niciodată anterior epocii moderne) o unitate politică. Să privim mai întîi ce anume defineşte unitatea
grecească.

Modul de viaţă

Grecia este aşadar o regiune predominant muntoasă, relativ săracă din punct de vedere agricol,
orientată de timpuriu spre navigaţie. Ca întreaga zonă mediteraneană, se caracterizează în privinţa
climei prin veri fierbinţi şi uscate, urmate de ierni răcoroase şi umede, în privinţa reliefului prin
juxtapunerea de cîmpii, dealuri şi munţi la distanţe mici unele de altele, şi în privinţa alimentaţiei prin
cultivarea „triadei mediteraneene” cereale – măsline – vin.
 Acestea alcătuiau baza alimentaţiei, la care se adăuga peştele. Carnea era mai degrabă o
raritate, căci lipsa unor zone întinse de cîmpie (cu excepţia Thessaliei şi Macedoniei) îngreuna creşterea
vitelor, mai ales a celor mari; predominau oile şi caprele. De asemenea caii, care erau esenţiali mai ales
din punct de vedere militar, puteau fi crescuţi în număr mare tot numai în zonele cu cîmpii întinse.

Această alimentaţie, sănătoasă desigur, era cam aceeaşi pentru bogaţi şi pentru săraci, deşi cei
dintîi aveau cantităţi mai mari la dispoziţie. O proporţie substanţială a populaţiei pare să nu fi mîncat
întotdeauna pe săturate, deşi perioadele de foamete drastică nu erau foarte frecvente. Datele din
necropole arată că înălţimea medie era de 170 cm pentru bărbaţi şi 156 cm pentru femei – substanţial
mai mică decît astăzi. Nu avem date prea precise pentru speranţa de viaţă, dar vîrsta medie la moarte
era în jur de 45 de ani pentru bărbaţi şi 35 de ani pentru femei. Războaiele frecvente cauzau pierderi
masive de vieţi, care erau compensate de cifra mare a fertilităţii. În medie, o femeie dădea naştere la 4-5
copii – şi aceasta constituie principala cauză a mortalităţii la femei. Se mai adăugau molimele şi igiena
precară; acestea loveau în mod egal în toată lumea. Odată cu trecerea timpului însă, nivelul de trai s-a
îmbunătăţit.

Dialectele

În epoca istorică, documentată prin izvoare scrise, ne sunt atestate pentru spaţiul locuit de greci
cinci dialecte majore ale limbii elene. Dialectele eolian, ionian şi dorian se vorbeau, de la nord la sud, în
fîşii late de teritoriu în Grecia propriu-zisă şi pe ţărmul corespunzător al Asiei Mici, cuprinzînd şi varii
insule egeene.

Astfel, întîlnim dialectul eolian în ţinuturi din Grecia nord-estică şi centrală, Thessalia şi Beoţia, în
insulele din nordul Mării Egee (Lesbos) şi în partea de nord a litoralului Asiei Mici. Dialectul ionian se
vorbea la Atena şi în toată Attica, în marea insulă Eubeea, în insulele din partea centrală a Mării Egee şi
în partea centrală a litoralului Asiei Mici, care purta numele de Ionia. Dialectul dorian se întîlneşte în cea
mai mare parte a Peloponnesului, în insulele din partea de sud a Mării Egee (în primul rînd în Creta şi
Rhodos) şi în colţul de sud-vest al Asiei Mici. Apoi, dialectul de nord-vest, cum îi spune şi numele, se
vorbea în partea de nord-vest a Greciei, în Aetolia şi Acarnania, şi în partea de nord-vest a
Peloponnesului, în Elis. În fine, dialectul arcado-cipriot, vorbit în insula Cipru şi în zona centrală a
Peloponnesului, în Arcadia, este cel mai apropiat de limba greacă aşa cum era vorbită în epoca
bronzului, şi relativa izolare geografică a acestor două regiuni i-a permis supravieţuirea în epocă istorică.
Odată cu întemeierea de colonii, diferitele dialecte, în funcţie de metropolă, s-au răspîndit în regiuni mai
îndepărtate: dialectul ionian pe ţărmul de nord al Mării Egee, în Tracia, precum şi de jur-împrejurul Mării
Negre, dialectul dorian şi cel de nord-vest în Graecia Magna, adică sudul Italiei şi Sicilia. Acestor cinci
împărţiri dialectale majore li se adaugă varii subîmpărţiri (de exemplu, în cadrul dialectului ionian se
distinge dialectul attic, vorbit la Atena). Dialectele erau în principiu reciproc inteligibile, cu diferenţe
fonologice, de pronunţie şi de vocabular. Ele sunt atestate în scris (mai ales în inscripţii) cam pînă la
începutul erei creştine, deşi fără îndoială în vorbire au persistat vreme mai îndelungată. Au fost
acoperite şi dislocate de aşa-zisa limbă koine, limba comună, derivată din dialectul attic, care în urma
cuceririlor lui Alexandru cel Mare s-a impus în mai toate regiunile unde se vorbea greaca.

Religia

Religia greacă era una politeistă, acceptînd un mare număr de zei, dominaţi de cei doisprezece
olimpieni în frunte cu Zeus, părintele zeilor şi al oamenilor. Religia greacă nu avea dogme, nici cărţi
sfinte, iar preoţii care o slujeau nu alcătuiau o castă închisă de specialişti ai sacrului, ci erau funcţionari ai
polisului ca oricare alţii, servind de regulă pe durată limitată. Grecii îşi concepeau zeii nu foarte diferiţi
de oameni, cu aceleaşi interese, pasiuni şi slăbiciuni, însă cu două deosebiri esenţiale: zeii erau
nemuritori, şi erau atotputernici. Raporturile instituite de religie între oameni şi zei se bazau pe
reciprocitate: zeilor li se dobîndea bunăvoinţa prin ascultare şi supunere, jertfe şi daruri, iar zeii îşi
făceau manifestă această bunăvoinţă prin ajutor sau binefaceri evidente. Credinciosul îşi rostea
rugămintea către divinitate, însoţind-o de o ofrandă, iar zeul, dacă ofranda avea preţ în ochii săi, îi
îndeplinea dorinţa. Iar dată fiind importanţa hranei în societăţile arhaice, actul central al cultului era
sacrificiul, de regulă sîngeros.

Fiecare polis îşi avea propriul panteon, propria divinitate protectoare, alese de regulă dintre cei
doisprezece zei olimpieni. (De exemplu, oraşul Atena o venera în primul rînd pe zeiţa Athena Parthenos;
la Milet, zeul principal era Apollo, iar la Samos, zeiţa Hera.) Acestea au frecvent particularităţi locale,
astfel încît zeiţa Athena adorată la Atena nu era întru totul identică cu zeiţa Athena adorată, de pildă, la
Lindos în insula Rhodos, însă dincolo de asemenea particularităţi, panteonul grec era comun grecilor
oriunde s-ar fi aflat. Expresia cea mai grăitoare a acestei comunităţi religioase o constituie marile
sărbători panelenice.
 Fiecare oraş îşi avea propriile sărbători legate de cultele pe care le practica, dintre care multe
implicau competiţii sportive şi/sau muzicale dotate cu premii; unele dintre ele puteau dobîndi statut mai
mult decît doar local, atrăgînd participanţi dintr-o regiune mai amplă; însă doar cîteva dintre ele au atins
statutul panelenic, adresîndu-se astfel grecilor de pretutindeni. Patru sunt cele mai importante: jocurile
Olympice (sanctuarul lui Zeus din Olympia în Elis, nord-vestul Peloponnesului); jocurile Pythice
(sanctuarul lui Apollo din Delphi în Phocis, Grecia centrală); jocurile Istmice (sanctuarul lui Poseidon în
istmul de Corint); şi jocurile Nemeene (sanctuarul lui Zeus din Nemeia în Argolida, nord-estul
Peloponnesului). Ele aveau loc odată la patru sau odată la doi ani, în aşa fel încît să nu se suprapună,
pentru a permite doritorilor să participe în fiecare an la cîte unul. Participanţii trebuiau să fie bărbaţi,
născuţi liberi, de neam elen. Această ultimă condiţie asigura accesul la jocuri al grecilor de oriunde ar fi
venit şi ca atare contribuia substanţial la sentimentul unităţii elene. Înainte şi pe timpul desfăşurării
jocurilor era valabil un armistiţiu sacru, pentru ca atît sanctuarele organizatoare cît şi participanţii la
jocuri să fie la adăpost de atacuri.
 Bibliografie. Jean-Claude Poursat (Grecia preclasică, de la origini pînă la sfîrşitul secolului VI, Bucureşti
1995, 83-92) prezintă societatea şi modul de viaţă al grecilor în secolele întunecate.

Polis

Deşi grecii aveau un sentiment al unităţii care le îngăduia să recunoască ceea ce aveau în comun
şi să se diferenţieze de cei pe care îi numeau barbari, identitatea primară a oricărui grec nu era cea
elenă, ci identitatea poliadă. Înainte de a fi grec, oricare dintre ei se simţea a fi atenian, sau spartan, sau
corintiană. Să examinăm aşadar mai îndeaproape cum arăta şi cum funcţiona o polis.

Pentru epocile arhaică şi clasică, numărul total al oraşelor greceşti a fost estimat la aproximativ
1500. (Mai tîrziu, în epocile elenistică şi romană, numărul lor a crescut şi mai mult.) Marea lor majoritate
erau mici, ca întindere şi ca populaţie; de exemplu, insula Lesbos era împărţită în nu mai puţin de cinci
poleis. Statele mari, ca Atena, cuprinzînd întreaga peninsulă Attica, sau Sparta, care controla toată
jumătatea de sud a Peloponnesului, sunt rare excepţii. Indiferent însă de mărime, toate poleis
funcţionau pe baza aceloraşi principii.

În primul rînd, polis era o unitate formată din centrul urban propriu-zis şi teritoriul rural. Există
regiuni în Grecia (de exemplu nord-vestul, Aetolia şi Acarnania) unde centrele urbane erau puţine şi
unde societatea a păstrat pînă tîrziu o pronunţată structură tribală; în schimb însă, poleis fără teritoriu
nu existau.
 În teritoriu (chora) se aflau loturile de pămînt, mai mari sau mai mici, aparţinînd fiecărui
cetăţean şi care constituiau principala lor sursă de venituri; oricît de importante ar fi fost în economia
unei polis comerţul sau meşteşugurile, proprietatea asupra pămîntului a constituit întotdeauna
principala formă de bogăţie. Se mai aflau acolo unele bunuri aflate în proprietatea statului, ca de
exemplu minele sau carierele de piatră; portul, în caz că oraşul avea ieşire la mare fără să se afle el însuşi
pe ţărm (de exemplu, Atena a avut două porturi, mai întîi Phaleron, apoi de la începutul secolului V
Pireul (Peiraieus), de care o despărţea o distanţă de 14 km); sanctuare rurale şi sanctuare amplasate la
graniţă, cu rol atît cultic cît şi de a marca întinderea teritoriului; şi sate. Acestea din urmă, de regulă de
mici dimensiuni, puteau dobîndi funcţii suplimentare: atunci cînd dimensiunile teritoriului erau atît de
mari încît să nu îngăduie celor ce locuiau la sate să ajungă cu uşurinţă în oraş şi înapoi, de preferinţă pe
parcursul unei singure zile, unele sate puteau deveni mici tîrguri care preluau unele din funcţiile
centrului urban (comerciale şi meşteşugăreşti).
 Apoi, o polis era concepută primar ca o comunitate umană. Cele mai multe poleis erau suficient
de mici pentru ca, urcînd pe acropolă, să poţi cuprinde cu privirea întregul teritoriu. Aceasta era, pentru
un grec, patria; identitatea primară a unui grec în antichitate era cea poliadă, iar identitatea comună
elenă era de importanţă subordonată.
 În cele mai multe poleis, cu excepţia celor cîteva foarte mari, practic toţi cetăţenii se cunoşteau
între ei; ca atare, statul era conceput nu ca o abstracţiune, ci ca expresia acestei colectivităţi de cetăţeni.
Iar această colectivitate de cetăţeni era definită printr-un număr de principii fundamentale care stau la
baza conceptului de polis grec.

Cele mai importante sunt două: autonomia (autonomie) şi eleutheria (libertate). Cei doi termeni
au multe în comun, dar nu sunt identici. Autonomia este dreptul unei comunităţi de a-şi elabora
propriile legi şi de a se conduce după ele, fără intervenţie din afară. Libertatea este dreptul unei
comunităţi de a-şi duce existenţa fără a fi subordonată vreunei alte entităţi; componentele ei cele mai
concrete sunt dreptul de a nu primi garnizoane străine şi dreptul de a nu plăti nimănui tribut. În practică,
au fost perioade destule de-a lungul istoriei greceşti în care aceste principii au fost limitate sau încălcate,
dar formal ele au rămas mereu în picioare şi chiar cei care le încălcau le aduceau adesea complimentul
de a pretinde că le respectă. În cadrul trasat de aceste principii, comunităţile poliade se organizau în
moduri care, deşi puteau diferi în funcţie de circumstanţe concrete, erau în linii mari asemănătoare.

Împărţirea spaţiului

Diviziunea majoră era cea dintre spaţiul public şi cel privat. Spaţiul public era cel aflat la
dispoziţia întregii comunităţi, pentru scopuri care o vizau în întregime; spaţiul privat era cel aparţinînd
indivizilor, pentru scopuri particulare. Spaţiul public consta în primul rînd din agora, piaţa publică.

Agora Atenei
 Ea slujea două scopuri principale. Mai întîi cel economic: agora funcţiona în primul rînd ca piaţă,
în care locuitorii oraşului îşi vindeau şi cumpărau produsele. Mai apoi însă, agora era centrul vieţii
politice a oraşului. Adunarea poporului se întrunea aici pentru a dezbate şi a hotărî în chestiunile pe care
constituţia oraşului i le îngăduia (vezi mai jos). Tot în agora se afla şi majoritatea edificiilor care serveau
drept sedii ale instituţiilor politice: buleuterion pentru Consiliu (bulé), sedii ale tribunalelor, sedii ale
diferitelor colegii de magistraţi. Mai tîrziu (spre sfîrşitul epocii clasice şi în epoca elenistică), agora a
devenit spaţiu de reprezentare pentru polis, locul unde oraşul se prezenta pe sine lumii cu tot ce avea
mai impresionant, şi în acest scop se împodobea cu portice, clădiri somptuoase, statui.

Acropola Atenei

O subdiviziune a spaţiului public o constituie spaţiul religios, cel rezervat zeilor, unde se ridicau
incintele sacre (temenos) şi templele (hieron) acelor divinităţi cărora oraşul le închina un cult oficial. Cele
mai importante sanctuare, în primul rînd cel închinat divinităţii protectoare a oraşului, se aflau pe
acropola oraşului (akropolis înseamnă „oraşul de pe înălţime”).
 Acropola din Lindos (Rhodos)

Aici se ridicau edificiile de cult cele mai importante, cele mai somptuoase şi mai impresionante
ale unui oraş. Dar sanctuare, mai mari sau mai mici, se ridicau şi în multe alte părţi: în agora; în port; în
teritoriul rural, inclusiv la hotare.

În fine, spaţiul privat se subdivide la rîndul său în spaţiul domestic (adică locuinţele) şi spaţiul
economic, cuprinzînd prăvălii, ateliere şi alte construcţii legate de producţie. Acestea erau de obicei
grupate la un loc în anumite cartiere ale oraşului, mai ales cele (ca fierăriile sau tăbăcăriile) care
produceau zgomot sau mirosuri urîte şi care erau plasate de preferinţă la periferia oraşului.

Împărţirea populaţiei

Din punct de vedere juridic, o primă diviziune majoră îi desparte pe oamenii născuţi liberi de
sclavi.

Sclavul este cel lipsit de libertate personală, care aparţinea unei alte persoane, aceasta avînd
asupra sa toate drepturile. Sclavul nu avea nici un fel de drepturi: nu avea nimic al său, căci toate ale
sale aparţineau de drept stăpînului său, nu putea să-şi întemeieze o familie, de fapt din punct de vedere
juridic el nu exista ca persoană. Se aflau în Grecia două forme principale de sclavie: Cea mai răspîndită
era sclavia-marfă, prin care sclavul aparţinea stăpînului său la fel ca o vită sau o mobilă, iar acesta avea
dreptul să-l folosească oricum credea de cuviinţă, să-l înstrăineze prin vînzare, moştenire sau dar, să-l
pedepsească, să-l tortureze sau să-l ucidă. Sclavia în această formă nu a fost multă vreme esenţială
pentru producţie: mari latifundii lucrate cu sclavi nu au devenit o realitate în lumea greacă anterior
stăpînirii romane, şi nici atunci asemenea domenii nu erau foarte numeroase. În epoca arhaică, sclavia
îmbrăca forme mai degrabă patriarhale şi sclavii nu erau foarte numeroşi.

Deşi juridic sclavii alcătuiau o singură clasă, aceasta era în privinţa modului de viaţă extrem de
stratificată, mergînd de la servitorii din casă, a căror muncă era mai uşoară, trecînd prin sclavii puţini la
număr ai cîte unui ţăran sau meşteşugar care lucra cot la cot cu ei, şi sfîrşind cu sclavii publici, cei care
aparţineau oraşului şi care erau puşi să muncească în mine sau cariere de piatră; soarta acestora era cea
mai aspră, munca istovitoare, condiţiile de viaţă brutale, speranţa de viaţă cea mai scăzută. Ei aveau,
spre deosebire de cei din categoriile anterioare, şi cele mai mici şanse de a fi eliberaţi din sclavie. Sursele
sclaviei, cu excepţia autoperpetuării (adică sclavi născuţi din sclavi), erau legate de violenţă, pe scară
largă sau redusă, respectiv războiul sau pirateria. Ele produceau numeroşi noi sclavi mai ales în perioade
tulburi, de conflicte majore şi/sau frecvente sau în care pirateria era lăsată să prolifereze. Nu e o
întîmplare că numărul de 10.000 de sclavi vînduţi şi cumpăraţi zilnic numai pe piaţa din Delos se plasează
în secolul II a. Chr., o perioadă extrem de frămîntată, în care declinul sistemului de state elenistice şi
cucerirea de către Roma a Mediteranei răsăritene a fost însoţită de o serie de războaie de mare
amploare.

Cealaltă formă de sclavie, sclavia colectivă, o întîlnim doar în unele state greceşti, în primul rînd
la Sparta, dar, în forme atenuate, şi în Thessalia, în insula Creta sau la Herakleia Pontike la Marea
Neagră. Se deosebeşte de sclavia-marfă prin aceea că sclavii nu erau proprietatea unor indivizi, ci ai
statului. Ei munceau în folosul cîte unui cetăţean şi soarta lor nu era cu nimic mai blîndă decît a sclavilor
obişnuiţi, dar proprietatea publică impunea anumite restricţii în privinţa controlului unui cetăţean
asupra sclavilor care îi munceau: de exemplu, ei puteau fi pedepsiţi, chiar ucişi, dar nu puteau fi vînduţi
în afara ţării; de asemenea, posibilitatea de a fi eliberaţi era extrem de limitată. Exemplul cel mai bine
documentat pentru această formă de sclavie îl constituie heloţii spartani, despre care veţi discuta mai
multe la seminar.

Cei născuţi liberi dintre locuitorii unei polis se împărţeau din punct de vedere juridic în două
categorii: cetăţeni şi necetăţeni. Cetăţenii erau acei locuitori ai unui oraş care se bucurau de anumite
drepturi fundamentale şi cărora le reveneau anumite obligaţii. Printre drepturile fundamentale ale unui
cetăţean se numărau: dreptul de a deţine proprietate funciară şi de a se folosi liber de ea; dreptul de a
încheia o căsătorie valabilă legal şi din care să decurgă consecinţe legale; dreptul de vot. Obligaţiile
fundamentale erau prestarea serviciului militar şi plata impozitelor. Acestea din urmă erau multe şi
variate, mai ales impozitele indirecte (cum ar fi taxele vamale, cele pe moşteniri sau pe eliberarea de
sclavi), însă impozite directe se percepeau doar la intervale neregulate, de obicei atunci cînd erau
necesare în caz de război. Dreptul de cetate se putea pierde, de exemplu în caz de încălcări grave ale
legii; se putea obţine extrem de greu de către un străin, fiind necesar pentru aceasta un vot al adunării
poporului (vezi mai jos). În mod normal, calitatea de cetăţean se moştenea, după statutul unuia sau al
ambilor părinţi. Dreptul de cetate era restrîns la bărbaţii născuţi liberi; femeile nu contau drept cetăţeni,
puteau doar transmite cetăţenia. În general, dreptul de cetate era considerat un privilegiu preţios, pe
care oraşele erau puţin dispuse să îl împartă cu alţii; atît de preţios, încît în majoritatea cazurilor
proporţia cetăţenilor din totalul populaţiei unei polis nu depăşea 20%.

Necetăţenii se împărţeau la rîndul lor în două grupuri: rezidenţi şi nerezidenţi. Aceştia din urmă,
pentru care se folosea termenul de xenoi, străini, sunt cei aflaţi într-un oraş pentru o perioadă limitată
de timp, pentru afaceri, educaţie sau chestiuni familiale, după care se întorceau în oraşul lor de origine.
Străinii rezidenţi însă sunt cei care se află într-o polis alta decît a lor pentru o perioadă de timp
nedeterminată, pentru toată viaţa poate, sau chiar timp de mai multe generaţii. Sunt oameni care au
ales să se stabilească într-un oraş străin, fără a-i fi cetăţeni şi cu foarte mici perspective de a dobîndi
vreodată cetăţenia. Ca atare, ei nu aveau nici unul din drepturile cetăţeneşti fundamentale (nu puteau
dobîndi proprietate imobiliară, nu aveau drepturi politice etc.), în schimb puteau avea unele din obligaţii
(de a plăti anumite taxe sau de a participa la apărarea oraşului în caz de atac). Pentru a desemna această
categorie de persoane se folosesc termeni ca meteci (metoikoi), perieci (perioikoi) şi altele
asemănătoare, care sunt toate variaţiuni pe tema: cei care locuiesc împreună cu cetăţenii. Şi foştii sclavi,
odată eliberaţi, se adăugau acestei categorii.

Instituţiile politice

Pe această structură socială se întemeiază structurile politice. Oraşele greceşti aveau trei
instituţii politice fundamentale: magistraturile, consiliul şi adunarea poporului. Magistraţii constituie
puterea executivă. Numărul, titlurile şi atribuţiile lor variază de la oraş la oraş, dar magistraturile erau
invariabil colegiale (compuse din cel puţin doi colegi cu puteri egale), elective şi limitate în timp (de
regulă la un an). Magistratul eponim era cel care dădea numele anului şi cu numele căruia se datau
documentele publice. Consiliul (bulé) era un organism consultativ şi care asigura permanenţa treburilor
statului alături de magistraţi. Modul de compunere şi atribuţiile acestei instituţii variază în funcţie de
constituţia fiecărui oraş. În fine, adunarea poporului (demos), compusă din cetăţenii cu drepturi politice,
era un organism legislativ şi, mai tîrziu, electiv. Cîtă putere avea, depinde din nou de regimul politic. Într-
o democraţie, toţi cetăţenii făceau parte din Adunare; aveau drept de decizie asupra tuturor chestiunilor
importante; aveau dreptul de a dezbate liber; aveau iniţiativă legislativă; îi puteau alege pe magistraţi.
Sub un regim oligarhic, Adunarea putea să nu-i cuprindă pe toţi cetăţenii (de obicei pe criterii de avere);
Adunarea nu avea iniţiativă, nici pentru a se convoca, nici pentru a propune măsuri pentru vot, ci trebuia
convocată de un magistrat; nu purta dezbateri, ci doar aproba sau respingea propunerile venite din
partea magistraţilor sau a Consiliului.

Bibliografie. La François Chamoux (Civilizaţia greacă I, Bucureşti 1985, 276-319) găsiţi informaţii despre
structura internă a unei polis şi despre noţiunea de cetăţenie.

Evoluţie

Cum au apărut poleis? În lipsa izvoarelor scrise din această perioadă (aproximativ secolele IX-VIII
a. Chr.), multe din trăsăturile fenomenului sunt pînă astăzi neclare sau controversate.

În secolele întunecate, peisajul sociopolitic al Greciei era dominat de simple sate locuite de
ţărani liberi sau de state mici cu conducători care purtau titlul de rege (basileus). Aceştia erau înconjuraţi
de o aristocraţie războinică şi împreună dominau economic şi politic ţărănimea liberă sau
semidependentă. Sclavii erau puţini la număr, categorii specializate erau reduse numeric – ca
meşteşugarii – sau aproape inexistente – ca negustorii.

Tradiţia păstrează amintirea apariţiei oraşelor prin strămutarea locuitorilor micilor aşezări rurale
într-un nou centru urban, proces care poartă numele de synoikismos. (La Atena de pildă, acest fenomen
este atribuit legendarului Theseus.) Amănuntele ne scapă, dar apariţia unor aşezări cu organizare socială
complexă este documentată arheologic în unele locuri, de pildă la Corint sau în vechea Smirnă (Izmir,
Turcia).

Întreg acest proces a evoluat în paralel şi concomitent cu fenomenul marii colonizări greceşti.
 Între secolele VIII-VI, pe ţărmul de nord al mării Egee, pe ţărmul de nord şi vest al Mediteranei şi
de jur-împrejurul mării Negre au fost întemeiate numeroase poleis, colonii (apoikiai) ale unor metropole
greceşti. Cele mai active metropole au fost Corint şi Megara (în istmul de Corint), Achaia în nord-vestul
Peloponnesului, Chalkis şi Eretria în insula Eubeea şi Milet în Ionia. Prima direcţie de colonizare, pe la
mijlocul secolului VIII, a fost spre vest, spre sudul Italiei şi Sicilia, unde au fost întemeiate atît de multe
poleis, încît regiunea a primit numele de Megale Hellas / Graecia Magna. Cel mai prosper şi mai puternic
oraş grecesc întemeiat aici a fost Siracuza, colonie a Corintului. În vestul Mediteranei, înaintarea grecilor
s-a lovit de concurenţa fenicienilor, activi în bazinul occidental al Mării Mediterane începînd cu secolul IX
şi întemeietori de colonii la rîndul lor, dintre care cea mai importantă – şi destinată să devină o mare
putere – a fost Cartagina, colonie a oraşului fenician Tyr. În bazinul Mării Negre, grecii au pătruns abia
cam un veac mai tîrziu (mijlocul secolului VII), datorită dificultăţilor ridicate de navigaţia prin strîmtori,
mai ales prin Bosfor.

Cauzele marii colonizări sunt la fel de complexe ca şi fenomenul însuşi şi au generat lungi
controverse în literatura modernă. În principiu, ea a funcţionat ca o supapă de siguranţă, îngăduind
oraşelor să elimine surplusul de populaţie. Acesta fusese generat de creşterea absolută a populaţiei, de
insuficienţa resurselor, mai ales agrare, sau de inechitatea împărţirii acestora (pe de o parte aristocraţia
stăpînea întinderi apreciabile de pămînt, pe de alta ţărănimea săracă îşi găsea în tot mai mare măsură
loturile insuficiente). La acestea se pot adăuga presiuni externe (ca în cazul oraşelor din Asia Mică,
ameninţate de expansiunea regatului Lydiei), disensiuni interne (care puteau duce la eliminarea partidei
învinse), interese comerciale (accesul la anumite surse de materie primă, mai ales metale, în care Grecia
era săracă), precum şi alţi factori specific locali.

În principiu, o apoikia era, din momentul fondării, o polis din toate punctele de vedere, o
entitate politică autonomă şi completă. Avea relaţii privilegiate, economice şi culturale, cu oraşul mamă,
de la care prelua majoritatea instituţiilor, principalele culte, calendarul, sistemul de măsuri şi greutăţi
etc., dar era politic şi militar un stat independent. Dat fiind că aceste două procese, geneza polisului şi
marea colonizare, s-au desfăşurat cam în acelaşi timp, ele s-au întrepătruns şi s-au influenţat reciproc.
Instituţiile şi structurile poliade încă nu erau pe deplin elaborate şi consolidate cînd a început marea
colonizare, astfel încît influenţa nu a fost unidirecţională, ci metropolele şi coloniile s-au influenţat una
pe cealaltă şi unele din trăsăturile poliade s-au născut fără îndoială în colonii.

Această expansiune a modului de viaţă poliad a fost însoţită de răsturnări interne. Aproape
peste tot în lumea greacă, în secolele VIII şi VII, regii au fost treptat înlăturaţi în favoarea unor conduceri
colective aristocratice. Regalitatea a supravieţuit doar în zone periferice ale lumii greceşti (cum ar fi
Macedonia, Ciprul sau oraşul Kyrene din Libia) şi la Sparta, unde însă puterile şi atribuţiile regale erau
strict limitate şi foarte departe de cele ale unui monarh oriental. În aceste republici aristocratice,
familiile nobile deţineau monopolul puterii politice, al războiului şi al justiţiei. Aristocraţii posedau averi
considerabile, mai ales sub formă de proprietate funciară, de vite şi cai; erau singurii care se bucurau de
drepturile cetăţeneşti complete, respectiv singurii care puteau ocupa magistraturi şi funcţii preoţeşti;
erau singurii care cunoşteau legile (încă nescrise la acea dată); şi alcătuiau partea cea mai importantă a
forţelor armate (luptînd călare sau în care de luptă).
 Spargerea acestui monopol aristocratic asupra statului şi societăţii a fost un proces de lungă
durată. Un pas decisiv a fost făcut odată cu schimbarea radicală a modului în care era conceput şi dus
războiul, concretizată prin apariţia hopliţilor şi a tacticii de luptă hoplitice (pentru aceasta, vezi
prelegerea despre războaiele medice.) Dat fiind că şi aceasta se plasează în timpul secolelor întunecate,
amănuntele ne scapă. (Tradiţia pune apariţia hopliţilor pe cîmpul de luptă în legătură cu aşa-numitul
război lelantin, plasat în a doua jumătate a secolului VIII, care a opus cele două poleis mai importante
din insula Eubeea, Chalkis şi Eretria; bătăliile decisive s-au dat în cîmpia lelantină, aflată între cele două
oraşe.)

Armatele centrate pe falangele de hopliţi s-au generalizat rapid în toată lumea greacă, iar
aceasta a însemnat trecerea centrului de greutate în domeniul militar dinspre aristocraţi spre ţărănimea
înstărită şi mijlocie. Odată făcută această trecere, devenea din ce în ce mai dificil să refuzi acestor
oameni participarea la treburile publice şi egalitatea în drepturi politice. De asemenea, intensificarea
contactelor cu Orientul, mai apoi extinderea legăturilor Greciei spre întreaga lume mediteraneană în
urma marii colonizări au dus la dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului, iar aceasta a dus la rîndul său
la ridicarea unei pături mijlocii, intermediară între aristocraţie şi ţărănime. În fine, creşterea populaţiei a
accentuat neajunsurile rezultate din împărţirea inegală a proprietăţii funciare, din care cel mai vizibil şi
mai dureros era sclavia pentru datorii: Un om care se îndatora şi nu reuşea să-şi plătească datoriile
răspundea pentru ele cu însăşi persoana sa şi putea deveni sclavul creditorului său.
 Secolele VII şi mai ales VI sunt martorele unei crize tot mai accentuate a acestor regimuri
aristocratice. O primă revendicare a păturilor non-aristocratice căreia i s-a dat curs a fost elaborarea de
coduri de legi scrise, care erau gravate în piatră şi expuse în locuri publice. La Atena, primul astfel de cod
de legi a fost publicat în anul 622, anul arhontelui Drakon. Erau legi atît de aspre, încît de la numele său
provine adjectivul draconic. Desigur, ştiinţa de carte avea la acea vreme o răspîndire extrem de limitată,
astfel încît puţini erau cei care puteau citi direct textul legii, dar era suficient: legea nu mai era de acum
înainte apanajul exclusiv al aristocraţiei, ci legalitatea hotărîrilor luate în justiţie putea fi verificată de
oricine.

Refuzul aristocraţiei de a slăbi monopolul pe care îl exercita asupra treburilor publice şi a justiţiei
a accentuat constant tensiunile dintre ea şi păturile mijlocii şi sărace, tensiuni care mergeau uneori pînă
la violenţă deschisă. În aceste condiţii, multe oraşe au recurs la medierea aşa-numiţilor aisymnetai.
Aceştia erau oameni cărora concetăţenii lor le încredinţau de bună voie puteri foarte largi, pentru o
perioadă limitată de timp sau chiar pe viaţă, cu scopul de a lua măsurile pe care le socoteau necesare
pentru a însănătoşi statul şi a atenua tensiunile interne.

Aristotel, Pol. 3, 9, 7: După aceste două feluri de monarhii vine a treia, cum se
găsesc exemple la vechii greci, şi care se numeşte aisymnetie. Aceasta este, la drept
vorbind, o tiranie electivă, deosebindu-se de regalitatea barbară nu întrucît nu este
legală, ci întrucît nu este ereditară. Aisymneţii îşi primeau puterile fie pe viaţă, fie pe un
timp determinat sau pentru un fapt anumit.

Cel mai faimos asemenea aisymnet a fost atenianul Solon, ale cărui reforme au deschis calea
spre democraţie în acest oraş.

În unele poleis, metoda a avut succes. În principiu, cetăţenii oraşului respectiv se angajau să
accepte reformele introduse de aisymnet şi să le respecte. În practică, desigur, lucrurile se petreceau
deseori altminteri. Fie reformele propuse erau socotite insuficiente, nemulţumindu-i pe unii; fie erau
socotite prea radicale, nemulţumindu-i pe ceilalţi; în multe cazuri, recurgerea la un aisymnet nu a
rezolvat dificultăţile. Atunci, frecvent, s-a ajuns la instaurarea unor regimuri tiranice.

Cuvîntul tyrannos, de origine probabil microasiatică, a ajuns să desemneze în limbile moderne

un stăpînitor asupritor, crud şi abuziv. Sensul iniţial al cuvîntului în limba greacă însă nu are conotaţii de
natură morală. El desemna pur şi simplu un om care a ajuns la putere prin mijloace extra-legale; încolo,
stăpînirea sa nu era văzută în mod necesar ca fiind asupritoare; existau tirani buni şi tirani răi.
 Tirania arhaică a secolelor VII-VI (numită aşa pentru a o deosebi de un fenomen asemănător,
plasat însă în secolul IV, tirania tîrzie) a fost definită ca o criză a regimurilor aristocratice. Tiranii
ajungeau la putere ca urmare a nemulţumirilor crescînde datorate felului cum funcţionau regimurile
aristocratice în majoritatea oraşelor, şi ascensiunea lor se baza aproape invariabil pe un enorm sprijin
popular. Ca atare, ei se străduiau să-şi menţină acest sprijin prin măsuri de care să beneficieze
susţinătorii lor, dar care să le fie de folos şi tiranilor înşişi. Aceste măsuri puteau fi de două feluri. Avem
pe de o parte iniţiative care să asigure sau să stimuleze subzistenţa cetăţenilor mai săraci. Mulţi tirani au
iniţiat vaste programe de construcţii: La Samos, marele templu al Herei a fost construit în vremea
tiranului Polykrates; la Atena, sub tirania Peisistratizilor a fost lansată pe Acropole construcţia templului
zeiţei Athena Polias („Ocrotitoarea cetăţii”) şi a fost începută în oraş ridicarea templului lui Zeus
Olympios, încheiată abia în vremea împăratului Hadrian. Asemenea programe aveau dublul avantaj că
dădeau de lucru vreme îndelungată unui mare număr de oameni şi sporeau prestigiul şi frumuseţea
oraşului. Însă pîinea singură nu era de ajuns, era nevoie şi de spectacole. La Atena, începuturile artei
dramatice – teatrul – ca formă de spectacol de sine stătătoare se plasează tot în vremea Peisistratizilor.

Celălalt tip de măsuri populare sunt cele îndreptate împotriva aristocraţiei, cea care deţinuse
pînă atunci monopolul puterii. Privilegiile aristocratice au fost treptat limitate: în unele locuri aristocraţii
au pierdut controlul asupra tribunalelor, în altele, ca de pildă la Atena, magistraturile tradiţionale
continuau să existe, dar numai cei preferaţi de tiran aveau vreo şansă să le ocupe.

O anecdotă, păstrată la Herodot (veţi observa că Aristotel, în pasajul de mai jos, păstrează altă variantă a aceleiaşi
poveşti), ilustrează concis această politică. Tiranul Periandros al Corintului a trimis un sol la tiranul Thrasybulos al Miletului
pentru a-i cere sfatul asupra măsurilor celor mai potrivite pentru a-şi consolida regimul. La întoarcere, trimisul i-a relatat că l-a
găsit pe tiranul Miletului plimbîndu-se printr-un lan de grîu. Tiranul l-a primit cu bunăvoinţă, l-a ascultat pînă la capăt şi l-a
trimis înapoi fără să-i fi dat vreun răspuns. Totuşi, ce făcea cît timp te-a ascultat? l-a întrebat Periandros. Iar solul i-a răspuns:
Ţinea în mînă un baston, şi cu acesta reteza acele spice care se ridicau deasupra celorlalte. Periandros a înţeles sfatul şi a avut
grijă pe viitor să-i înlăture pe aceia dintre cetăţeni care se ridicau deasupra celorlalţi prin vreo faptă remarcabilă. Sfatul lui
Thrasybulos îşi găseşte practicanţi pînă astăzi.

Desigur, tiranii nu luau asemenea măsuri din bunătate dezinteresată. Principalul lor scop era să-
şi consolideze stăpînirea şi să o transmită intactă urmaşilor lor. În acest sens se plasează iniţiativele,
uneori spectaculoase, de politică externă (Polykrates din Samos avea legături diplomatice şi personale
cu faraonul Egiptului Amasis; Periandros al Corintului a întemeiat noi colonii şi a anexat insula Korkyra)
sau economice (începuturile baterii de monedă; la Atena, intensificarea spectaculoasă a producţiei de
ceramică).
 Aristotel, Pol. 5, 8, 7: ... tirania ... are toate neajunsurile democraţiei şi ale oligarhiei. ... Tirania
de asemenea nu se încrede în mase şi le ia dreptul de a poseda arme. ... De la democraţie,
tirania împrumută sistemul acesta de război continuu împotriva cetăţenilor puternici, lupta
aceasta secretă şi publică pentru a-i distruge, aceste exiluri care îi lovesc sub pretextul că sunt
rebeli şi duşmani autorităţii; căci ea ştie că numai din rîndurile claselor înalte vor răsări
conspiraţiile împotriva ei... Iată ce însemna povaţa lui Periandros către Thrasybulos; şi
nivelarea aceea a spicelor ce le depăşeau pe celelalte vrea să spună că întotdeauna trebuie să
ne scăpăm de cetăţenii eminenţi.

Alte măsuri vizînd consolidarea puterii tiranilor erau mai puţin populare: de exemplu la Atena, în
urma asasinării tiranului Hipparchos (514), fratele şi succesorul său Hippias a dispus dezarmarea
cetăţenilor atenieni.

Politica tiranilor a fost în multe privinţe – exceptînd desigur chestiunea libertăţii cetăţenilor –
benefică pentru oraşele pe care le guvernau. În acelaşi timp însă, ea a avut efectul – neintenţionat de
tirani – de a crea condiţiile necesare pentru însăşi răsturnarea regimurilor tiranice. Pe de o parte, tiranii
au slăbit structurile care susţineau puterea şi influenţa aristocraţiei; pe de alta, au luat măsuri care vizau
creşterea prosperităţii acelor pături sociale care le susţineau sau măcar le acceptau regimul. Consecinţa
a fost crearea sau extinderea şi consolidarea unei categorii sociale de mijloc, nearistocratice, dar
înstărite, formată mai ales din oameni implicaţi în activităţi legate de meşteşuguri şi comerţ. Aceştia au
ajuns să se bucure de o prosperitate uneori considerabilă, dar erau lipsiţi de o putere politică
corespunzătoare. Lor li se adăugau segmente ale ţărănimii înstărite care erau de asemenea frustrate de
lipsa libertăţii politice.

Astfel, prin chiar activităţile tiranilor s-au creat în oraşele pe care le guvernau condiţiile necesare
pentru înlăturarea lor: fie prin revolte armate, fie prin recurgerea la sprijin militar din afară. Regimurile
tiranice au fost foarte răspîndite în lumea greacă, dar au fost rareori longevive. Regula era de una (ca la
Samos ori la Milet) sau două (ca la Atena) generaţii de tirani; extrem de rare au fost cazurile (de exemplu
la Corint sau la Sikyon în Peloponnes) unde regimurile tiranice au supravieţuit vreme de trei generaţii. În
mod spectaculos lipsită de tiranie a fost Sparta, care datorită regimului său politic aparte a reuşit să
evite foarte multă vreme instabilitatea politică şi disensiunile interne. Sparta a dus mereu o politică
activă anti-tiranică, intervenind în repetate rînduri în sprijinul altor oraşe care doreau să-i înlăture pe
tiranii lor.
 Tirania a fost înlocuită cu alte tipuri de regimuri. Avem pe de o parte regimuri oligarhice, în care
puterea politică era concentrată în mîinile unei minorităţi, care însă, spre deosebire de regimurile
aristocratice, nu se definea prin naştere şi sînge, ci prin prestigiu şi avere. Pe de altă parte avem regimuri
care pot fi denumite comunităţi hoplitice (, Hoplitenpoliteia); aici, puterea decizională se afla în mîinile
acelei părţi a corpului cetăţenesc care avea capacitatea ?materială de a îşi procura echipamentul militar
hoplitic (vezi pentru el prelegerea 2) şi de a servi în armată ca hopliţi: aşadar cei care nu erau nici prea
bogaţi, nici prea săraci. În fine, în mod excepţional, la Atena regimul tiranic a fost urmat la puţini ani
distanţă de instaurarea treptată a unui regim democratic. Situaţia era diferită în Sicilia, nutrix
tyrannorum, unde prezenţa constantei ameninţări cartagineze şi starea de război aproape permanentă a
prelungit şi consolidat regimurile tiranice.

Toate aceste modificări structurale din epoca arhaică au însoţit şi modelat formarea oraşului
grec ca entitate politică şi comunitate de locuitori. Figura de mai jos ilustrează diferenţele dintre cetatea
aristocratică iniţială (stînga) şi oraşul de mai tîrziu.

Zeii erau izvorul legii, care era aplicată de către magistraţii proveniţi dintre aristocraţi. Aceştia serveau în
armată, în primul rînd în calitate de cavaleri, şi deţineau domenii lucrate de ţărani. Cetatea aristocratică era
deschisă: aristocraţii întreţineau strînse legături, familiale, matrimoniale sau de prietenie, cu aristocraţii din alte
poleis. Oraşul epocii clasice în schimb alcătuia o entitate consolidată şi limitată prin dreptul de cetate. Cetăţenii,
din toate straturile societăţii, erau strîns legaţi între ei prin calitatea comună pe care o constituia cetăţenia unei
polis, dar această legătură avea drept consecinţă şi excluderea tuturor celor (cum erau sclavii, sau străinii,
indiferent de statutul lor legal sau social) care nu făceau parte din corpul cetăţenesc. Legăturile care îi uneau pe
toţi grecii erau oferite de religie, ilustrată aici prin panteonul comun, şi cimentate de existenţa sanctuarelor
panellenice (Delphi, Olympia) şi de participarea în comun la jocurile organizate de acestea. Înlăuntrul unei polis,
economia se baza tot pe munca ţăranilor (orientată acum în mai mare măsură ca înainte spre culturi specializate
cum sunt măslinul şi viţa de vie), magistraţii nu mai proveneau exclusiv dintre aristocraţi, iar armata era formată în
primul rînd din hopliţi.

Bibliografie. Jeremy McInerney (Greece in the ancient world, London 2018, 116-123), discută geneza
polisului în contextul general al epocii fierului în Grecia. Jean-Claude Poursat (Grecia preclasică, de la origini pînă la
sfîrşitul secolului VI, Bucureşti 1995, 93-144) şi Pierre Lévêque (Aventura greacă I, Bucureşti 1987, 153-194)
examinează apariţia oraşului grec, crizele sociale, reformele şi regimurile tiranice. Tot Lévêque (276-312) tratează
în detaliu marea colonizare greacă, despre care găsiţi informaţii şi la François Chamoux (Civilizaţia greacă I,
Bucureşti 1985, 54-71). Chamoux (71-80) vorbeşte şi despre raporturile sociale în epoca arhaică. Cadrul istoric al
apariţiei polisului este tratat şi de A. M. Snodgrass (Grecia epocii întunecate, Bucureşti 1994, 510-529).