Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr.

Mircea Anghelinu

MIDDLE STONE AGE ȘI PALEOLITICUL MIJLOCIU

1. Middle Stone Age în Africa

Așa numita „Epocă mijlocie a pietrei” din Africa (Middle Stone Age – prescurtat, MSA) are o
cronologie disputată. Convențional, ea coincide întrucâtva paleoliticului mijlociu european (200 ka –
40 ka BP), însă limitele inferioare sunt considerate de către mulți specialiști a se întinde pe intervale
mai ample, care corespund, în Eurasia, paleoliticului inferior (către 350 ka BP), respectiv superior (20
ka BP). Indecizia cercetătorilor nu surprinde: Africa este un continent uriaș care, spre deosebire de
Europa, nu este la fel de bine cercetat arheologic. Prin urmare, multe detalii ale cronologiei și
diversității culturale paleolitice sunt încă slab cunoscute. De exemplu, ultimele două decenii au adus
un noian de informații arheologice inedite, capabile să schimbe în puncte importante ordinea
convențională a inovațiilor atribuite până acum epocii paleolitice – și în special paleoliticului superior
din Europa.
Cele mai bine cunoscute secvențe culturale ale MSA sunt cele din Africa subsahariană (în
special Africa de Sud și Lesotho), unde se și află majoritatea siturile atribuite MSA, între 300 și 45 ka
BP: Twin Rivers, Klasies River Mouth, Diepkloof, Mossel Bay, Still Bay, Blombos Cave, Howiesons
Poort, Sibudu Cave etc. Autorii antropologici ai tuturor acestor industrii sunt considerați a fi primii
reprezentanți ai omului de anatomie modernă, Homo sapiens sapiens (numit și H. sapiens idaltu)
descoperiți la Herto Bouri, către 160 ka BP, și Omo Kibish, către 200 ka BP (ambele situri, în Etiopia),
ca și la Djebel Irhoud (Maroc), într-un interval comparabil – aparent evoluați de pe seama ramurii
locale a lui Homo erectus, H. rhodesiensis; după datele disponibile azi, populația locală de H.
rhodesiensis/heidelbergensis pornise deja pe drumul sapientizării acum cca. 600 ka BP. În nordul
Africii, industria tipică MSA este numită Aterian (de la situl Bir el-Ater, Algeria); alte faciesuri locale
din Estul Africii poartă numele de Nubian, Aduma sau Lupemban.
Din punct de vedere al tehnologiei litice, majoritatea acestor industrii cuprinde utilaje
aparținând Modului 3 (adică nuclee amenajate pentru obținerea sistematică de așchii și vârfuri; cea
mai cunoscută tehnică de acest tip este cea Levallois, în care așchia ce urmează a fi desprinsă este în
prealabil „desenată” prin desprinderi anterioare de pe nucleu); unele situri indică folosirea unor
tehnici inovative, precum prelucrarea de lame (Modul 4, vezi mai jos), debitajul și retușa prin
presiune, folosirea retușei abrupte, sau prepararea termică a materiei prime, prealabilă cioplirii.
Primele industrii aparținând Modului 3 (așchii, vârfuri Levallois retușate) apar la Kapthurin
(Kenia, cca. 285 ka), Gademotta (Etiopia, cca. 235 ka), Twin Rivers (Zambia, 265 ka), sau Omo Kibish
(Etiopia, cca. 200 ka BP). Aceste industrii înlocuiesc rapid vechile industrii acheuleene și se multiplică
rapid în intervalul următor, când sunt identificate în diverse situri arheologice din Sudan, Somalia,
Kenia, Etiopia, Eritreea și Africa de Sud. Folosirea lianților, dar și prelucrarea sistematică a osului și
cornului (vârfuri, harpoane) reprezintă alte achiziții ale oamenilor din MSA. Utilizarea sistematică a
armăturilor litice (ex. vârfuri de suliță, deja remarcate în descoperiri datate acum 300 ka, la
Kapthurin, Kenia), prin folosirea lianților minerali (rășini, bitum), pentru realizarea unui utilaj și
armament compozit, arată capacitatea de a pune în practică activități complexe de planificare și
combinarea, într-un singur artefact, a mai multor tipuri de tehnologie (topire/mixare, fasonare,
cioplire, retușare etc.). Așa cum vom vedea, aceste activități nu sunt caracteristice doar oamenilor
moderni din Africa, ci și neanderthalienilor din Eurasia. În unele situri din Africa de Sud (Sibudu, Rose
Cottage Cave, Umhlatuzana), aceste armături sunt de dimensiuni atât de mici, încât le-au sugerat

1
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

unor specialiști o utilizare timpurie a arcului cu săgeți (cca. 65 ka BP), în timp ce o parte din fauna
vânată sugerează și folosirea capcanelor.
Inovațiile adaptative, dar și condițiile bune de conservare, arată că oamenii din MSA
deprinseseră deja exploatarea a diverse resurse acvatice și vegetale. Ei își amenajau cu grijă
habitatul din peșteri, realizând paturi vegetale, din plante aromatice, care îi protejau de insecte,
organizându-și judicios spațiul domestic.
Prelucrarea ocrului roșu și folosirea lui în scop simbolic (inclusiv sub forma unor „batoane”
decorate cu motive geometrice elaborate) este cert documentată în peșterile Blombos, Pinnacle
Point și Klasies River (Africa de Sud), acum cca. 100 ka BP, însă urme de ocru sunt raportate și din
nivele mai vechi (Pinnacle Point – peste 164 ka, Border Cave sau Kapthurin – peste 200 ka),
sugerând o practică mai veche.
Profund inovativă este și practica utilizării de pandantive, inițial din cochilii de scoici, apoi și
din coji de ou de struț decorate. Către 100 ka, această practică este remarcată în Africa de Nord și
Levant; în MSA-ul din Africa subsahariană, ea este documentată către 72 ka, în peșterile Blombos și
Sibudu (71 ka); în Africa de Nord, la Taforalt (Maroc), folosirea pandantivelor, în contextul
Aterianului, este și mai veche, către 80 ka BP.
Ceea ce lipsește, deocamdată, din înregistrările arheologice ale MSA, sunt înhumările și
reprezentările figurative (ex. arta rupestră). De asemenea, nu este deloc limpede în ce măsură aceste
comportamente inovative, care apar răzleț în diverse situri africane, au contribuit direct la emergența
„pachetului” adaptativ al paleoliticului superior din Europa (vezi mai jos), cu care are, de altfel,
destule în comun. Unii specialiști nu s-au sfiit să considere Africa de Sud leagănul tuturor inovațiilor
ce s-au răspândit ulterior în restul Africii și în lume. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât multe
dintre aceste „sprinturi” inovative sunt înlocuite de revenirea la formule adaptative și chiar la
tehnologii mai simple, chiar în Africa.

2. Omul de Neanderthal și paleoliticul mijlociu din Eurasia

Într-un interval similar apariției, în Africa, a omului de anatomie modernă (după 200 ka BP,
până către 30 ka BP), o bună parte a Eurasiei (de la Atlantic în Uzbekistan și poate chiar Mongolia) era
ocupată de către comunitățile oamenilor de Neanderthal. Convențional, această epocă este atribuită
paleoliticului mijlociu, deși cronologia acestei epoci diferă ușor (200-40 ka BP), neanderthalienii
supraviețuind milenii bune și în intervalul următor, atribuit prin convenție paleoliticului superior
(40ka-10 ka BP).
Omul de Neaderthal, descendent al lui H. heidelbergensis, reprezintă un tip uman eurasiatic,
după toate aparențele niciodată prezent în Africa, și a cărui morfologie fizică, foarte aparte, se
stabilizează către 200 ka. Împărtășind un strămoș comun cu omul modern (Homo erectus),
neanderthalienii s-au separat de ramura care a condus la H. sapiens sapiens între 700 și 500 ka BP
(cronologia acestei separări variază, în opinia specialiștilor). Este neclară și măsura în care cele două
ramuri s-au diferențiat genetic la nivel de specie, sau au rămas compatibile, prin contactul dintre
populații (care se suprapun geografic, deși nu și cronologic, în Orientul Apropiat). Studii recente
sugerează că aproximativ 4% din genele omului modern sunt comune cu cele ale unor tipuri arhaice,
precum omul de Neanderthal; de asemenea, nu sunt puțini specialiștii care subliniază trăsăturile
„mixte” ale unor oameni moderni din paleoliticul superior, ambele aspecte sugerând că a doua
ipoteză este probabil corectă.
În ciuda aspectului său fizic, deosebit de cel al omului modern și conservând multe trăsături
arhaice – osatură și musculatură robustă, craniu mare (până la 1650 cmc), alungit și jos, arcade

2
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

supra-orbitale proeminente, bărbie retrasă, orbite rotunde etc. – acest tip uman poate fi considerat
foarte asemănător, somatic şi cognitiv, lui Homo sapiens sapiens; o bună parte a specialiștilor îl și
încadrează taxonomic, de altfel, ca Homo sapiens neanderthalensis. Succesul adaptativ al
neanderthalienilor este indiscutabil: ei depășesc cu succes nenumărate episoade climatice dure,
colonizează zone ecologice foarte diverse, de la mediile calde și uscate din Orientul Apropiat sau
Europa mediteraneeană, la Alpii elvețieni sau „stepa mamutului” (câmpia nord-europeană, ce se
întinde, virtual neîntrerupt, între Anglia și Rusia). Neanderthalienii sunt, după toate datele, primii
oameni care cuceresc spațiile înalte, montane, evitate de homininii anteriori.
Deşi prezenţi şi în medii reci, aproape arctice la acea vreme (precum în Germania, la
Salzgitter-Lebenstedt) şi în ciuda aspectului lor fizic robust, descris cândva drept „arctic” sau chiar
„hiperarctic”, neanderthalienii nu sunt, la rigoare, o specie propriu-zis adaptată climatului rece
(rezistența lor la frig a fost calculată ca asemănătoare oamenilor moderni), iar originea lor
(mediteraneeană, după cum arată cele mai vechi datări de fosile ale lor), ca și tendința de a părăsi
zonele nordice ale Europei în perioadele de răcire climatică, sunt grăitoare. De altfel, tot mai mulți
specialiști acceptă astăzi că fizicul neanderthalienilor nu reprezintă neapărat o adaptare la frig, cât
rezultatul acumulării unor trăsături neutre, fără vreo valoare adaptativă deosebită. Succesul lor este,
așadar, unul cultural, și rezidă în formulele lor adaptative, după toate aparențele, foarte flexibile.
Fizicul robust al neanderthalienilor solicita cotidian un uriaş consum energetic (peste 4.000
kcal pentru un adult, comparabil cu adulţii din zonele arctice actuale), explică ponderea vânătorii
ierbivorelor mari în alimentația lor (fapt demonstrat de descoperirile arheologice, dar și de studiile
privind chimia osului, care trădează o alimentație masiv bazată pe carne). Dieta lor era completată de
resurse vegetale și acvatice (ultimele, în zonele costiere, precum zona mediteraneeană). În spațiile
deschise, de stepă/tundră, oamenii de Neanderthal vânează cai și măgari sălbatici, bizoni, rinoceri
lânoși, reni, antilope saiga etc. În zonele împădurite, ei se concentrează către specii mai solitare
(cerbi, mistreți), în timp ce, la altitudini înalte, vânează Capra ibex sau muflonul.
Tehnologia neanderthalienilor este relativ monotonă, însă flexibilă: ea se adaptează
contextelor locale și materiilor prime disponibile. Industriile atribuite lor sunt generic numite
musteriene (de la situl Le Moustier, Franța). Inițial, Musterianul desemna industriile litice din
intervalul inițiat odată cu ultima perioadă interglaciară – cca. 125-90 ka BP, Eem, Riss-Würm sau, în
cronologia izotopică, stadiul marin MIS/OIS 5 (Marine Isotope Stage sau Oxygen Isotope Stage) (vezi
anexa 2) – și până la debutul paleoliticului superior; astăzi, el este folosit pentru a caracteriza
industriile pe așchii din întregul interval al paleoliticului mijlociu – chiar și pe cele similare, realizate
de omul modern, în Orientul Apropiat, de exemplu.
În cioplirea pietrei, Musterianul se suprapune în mare măsură Modului 3 descris mai sus (și
apărut, în Europa ca și în Africa, către 300 ka BP), producând în serie așchii, mai rar lame, utilizate ca
atare sau transformate în racloare – „răzuitoare”, din fr. racler; engl. (side)scraper, folosite probabil
în prelucrarea pieilor –, cuțite sau vârfuri triunghiulare (folosite pentru armarea sulițelor/lăncilor).
Uneori, neanderthalienii realizează și lame, îndeosebi prin tehnica Levallois, foarte răspândită în
paleoliticul mijlociu; în unele situri, lamele sunt produse după o tehnică tipică paleoliticului superior
(așa-numitul Mod 4, obținerea de lame de pe nuclee exploatate în volum, nu în suprafață, ca în cazul
tehnicii Levallois). Diversele combinații tehno-tipologice repertorizate i-au determinat pe arheologi să
distingă între faciesurile musteriene: Musterian tipic, denticulat, de tradiție acheuleană (MTA),
Quina, Ferrassie (situri din Franța), Micoquian (de la Micoque, Franța), Musterian levantin (în
Orientul Apropiat) etc. Unele dintre aceste tradiții (MTA, Micoquian) realizează pe scară largă unelte
și arme (cuțite, vârfuri) printr-o tehnică bifacială îngrijită; altele sunt caracterizate de tehnologii de

3
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

debitaj mai simple, expeditive (ex. Musterianul de tip Quina, denticulat), în timp ce Musterianul
levantin este dominat de tehnologia Levallois. Aceste variante ale Musterianului trădează atât tradiții
tehnologice diferite, cât și ajustarea tehnologiei pietrei la materiile prime și nevoile locale (faună,
sezon, activități). Deși se mulțumesc, în majoritatea situațiilor, cu materiile prime disponibile local
(unele nu tocmai potrivite pentru cioplire, precum cuarțul, granitul, dioritul, chiar calcarul),
musterienii colectează și transportă totodată roci de bună calitate (silex, obsidian, jasp, opal), uneori
de la distanțe impresionante, de peste 50 km (ocazional, chiar și 200 km). Acestea sunt aduse în situri
de obicei în formă prelucrată (racloare, vârfuri), fapt ce ușura transportul.
Tehnologia lemnului, deja documentată, așa cum am văzut, la H. heidelbergensis, era
probabil bine dezvoltată, deși rareori s-a conservat direct; un vârf de lemn similar celor de la
Schöningen s-au descoperit, de exemplu, la Lehringen (Germania); neanderthalienii prelucrează și
osul sau cornul (retușoare, percutoare, vârfuri), deși majoritatea acestor inovații se concentrează
către partea finală a paleoliticului mijlociu.
Folosirea lianților minerali sau vegetali, de genul bitum-ului sau rășinii de mesteacăn, pentru
fixarea așchiilor de piatră în suporturi de lemn, este documentată încă de la începutul perioadei, de
exemplu la Campitello, Italia (200 ka BP). Aceasta ne arată, ca și în cazul MSA, posibilitatea de a
combina multiple tehnologii și trădează complexitatea comportamentului tehnic al acestui tip uman.
Habitatul neanderthalienilor este, și el, divers: peșterile sunt frecvent folosite și modificate
prin diverse amenajări (vetre, adăposturi vegetale); siturile din aer liber, așezate de obicei pe terasele
râurilor, sunt constant însoțite de prezența focului; unele descoperiri excepționale, ca la Molodova
(Ucraina), arată ridicarea, de către neanderthalieni, a unor cabane/adăposturi din oase de mamut,
situație asemănătoare celei din situl de la Ripiceni (România).
Neanderthalienii folosesc frecvent (pentru tatuaj sau în alte scopuri, mai practice, precum
tratarea pieilor sau a lianților) coloranți minerali, prezenți în multe situri musteriene; utilizarea
ocrului (hematit) este clar documentată în situl de la Maastricht-Belvedere, în Olanda, acum 250 ka
BP; ei colectează cochilii, fosile sau minerale cu forme ciudate, iar în partea finală a evoluției lor, în
Chatelperronian – cultură arheologică din Franța, datată la începutul paleoliticului superior, între
cca. 38-30 ka BP și atribuită omului de Neanderthal, ale cărui resturi au fost descoperite într-un nivel
chatelperronian din peștera St. Césaire) –, realizează pandantive (cochilii, dinți de carnivore) și alte
obiecte din os și fildeș. Recent, în peșterile Combe-Grenal, Pech de L’Azé și Les Fieux (Franța), sau
Fumane (Italia), s-a putut demonstra utilizarea penelor de păsări răpitoare, probabil pentru
decorarea personală. Măsura în care acestea simbolizau apartenența la un grup anume, sau doar
personalitatea unui individ, este greu de demonstrat.
Musterienii – sau cel puțin unele grupuri – practică înhumarea morților, uneori în asociere cu
unelte, arme, resturi de animale și ocru. Defuncții de ambele sexe și de toate vârstele sunt îngropați
în peșteri, frecvent în poziție chircită (sau fetală, de făt). Acest comportament este tipic uman, și
arată nu doar o nouă conștiință a morții și a timpului, dar și apariția unor posibile credințe
religioase. Solidaritatea grupurilor de neanderthalieni este probată și de îngrijirea persoanelor grav
rănite sau dizabilitate – accidentele de genul fracturilor fiind frecvente în cadrul acestor comunități
de vânători mobili, care, după toate datele, se confruntau de la mică distanță cu animalele vânate.
Canibalismul era uneori practicat. Deși multe situri considerate cândva a proba canibalismul
au fost excluse în urma unor analize mai atente, în altele tratamentul resturilor umane este identic cu
cel al animalelor vânate. De exemplu, la Moula-Guercy (Franța), într-un nivel mai vechi de 100 ka BP,
șase indivizi au făcut obiectul practicilor canibalice. Semnificația acestei practici nu este clară
(simbolic/ritual, alimentar?).

4
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

Orientarea economiei de subzistenţă musteriene către surse productive (fauna mare), dar
totodată mai predispuse a fi epuizate rapid, impunea conservarea unei demografii foarte scăzute în
plan local (grupuri mici, de maxim 15-20 indivizi), dar și o mobilitate rezidenţială aproape
permanentă: siturile musteriene sunt ocupate puțină vreme, eventual repetat. Deși ne putem
imagina „gruparea” regională a comunităților, pentru a se asigura schimbul exogamic („căsătoria” în
afara grupului de rudenie propriu), pe termen lung, acest mod de viață pare a fi fost destul de fragil
și, după toate datele, şocurile climatice răvășeau sistemele demografice musteriene. Aceasta explică
întreruperea ocupării unor vaste areale din Europa în perioadele riguroase, însoțită de retragerea în
refugiul mediteraneean, dar și lentețea „progresului” în paleoliticul mijlociu.
Organizarea socială a acestor grupuri a făcut obiectul a diferite ipoteze. Pentru unii autori,
dat fiind profilul alimentar al acestei populaţii, care impune o mobilitate cotidiană mare, inaccesibilă
mamelor însoţite de copii, dar şi ciclul de viaţă scurt (8,5 % dintre indivizi supravieţuiau dincolo de 35
de ani), care limita prezenţa celei de-a treia generaţii (a bunicilor, în special de sex feminin), capabilă
să supravegheze copiii, robusteţea femeilor şi a progeniturilor s-ar explica pe seama unor existenţe
autonome economic, femeile şi copiii exploatând arealul din imediata proximitate a campamentelor.
Din nefericire, ipoteza nu ține seama de dovezile arheologice, care indică deplasarea produselor
vânătorii în campamente, ca şi identitatea alimentaţiei celor două sexe, demonstrată de chimia
osului.
În altă opinie, grupurile de neanderthalieni ar fi numărat indivizi de ambe sexe, implicaţi ca
grup în activităţile de subzistenţă. Ipoteza participării active a femeilor şi copiiilor la gama de
activităţi ce revin, etnografic, bărbaţilor, adică la vânătoare, este rezonabilă. Puţine dovezi
morfologice sau arheologice susţin o diviziune clară a activităţilor la omul de Neanderthal;
dimpotrivă, robusteţea scheletelor ambelor sexe este evidentă, ca și nivelele înalte de activitate la
care erau aparent supuşi copiii. Deși diviziunea pe sexe a activităţilor pare neaşteptat de redusă în
raport cu exemplele etnografice din medii similare, supravieţuirea formulei sociale neaderthaliene
oferă, însă, dovada clară că o asemenea diviziune trebuie să fi existat, ca şi împărţirea regulată a
hranei.
Probabil că cea mai rezonabilă ipoteză o reprezintă chiar întărirea relaţiilor de durată între
sexe şi aprovizionarea de către ambii părinți, ca şi alopatrică (de către întregul grup), a copiilor. Micile
grupuri de neanderthalieni erau cu siguranţă compuse din indivizi înrudiţi, rudenia gravitând, foarte
probabil, în jurul femeilor şi fraţilor lor. Importanţa vitală a alimentaţiei carnate sugerează, în fapt, ca
mai avantajoasă deschiderea acestor grupuri către adoptarea bărbaţilor interesaţi, la maturitate, să li
se ataşeze, decât către o circulaţie exogamă, a femeilor.

3. Dispariția neanderthalienilor
Pentru mulți specialiști, următoarea subdiviziune a epocii paleolitice, paleoliticul superior,
este asociată unei „revoluții” culturale și/sau cognitive. În Europa cel puțin, o adevărată ruptură pare
să apară în raport cu tiparul anterior, cel musterian; după 45 ka BP, aici se generalizează
comportamentele rar sau deloc prezente în paleoliticul mijlociu: dominația generalizată a tehnologiei
de debitaj a Modului 4 (producția de lame și lamele), prelucrarea pe scară largă a materiilor prime
de origine animală (cochilii, os, corn, fildeș), utilizarea pandantivelor, a instrumentelor muzicale, a
artei figurative (rupestre sau mobiliere) etc. Convențional, această „revoluție” este asociată sosirii
din Africa, via Orientul Apropiat/Anatolia/Balcani, a omului de anatomie modernă, Homo sapiens
sapiens, care dispune nu doar de abilități culturale complexe, ci și de o capacitate cognitivă
superioară celei a oamenilor de Neanderthal. Altfel spus, oamenii moderni erau nu doar mai bine

5
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

organizați social și mai eficienți tehnologic, dar aveau și capacități înnăscute superioare (capacitatea
de concentrare, abilitatea de a planifica pe termen lung, limbaj superior etc.).
Teza înlocuirii rapide (Out of Africa, „Eva africană”) este puternic influențată de studiile
paleogenetice (care indică originea africană, unică, a omului modern, către 170 ka BP), dar și de
intensitatea deosebită a cercetărilor din Europa și Orientul Apropiat – unde, într-adevăr, Homo
sapiens neanderthalensis pare a fi fost realmente înlocuit, într-un interval relativ scurt (cca 10 milenii,
dacă alegem cele mai recente manifestări culturale atribuite omului modern și ultimele prezențe
culturale atribuite, tot convențional, omului de Neanderthal – adică intervalul dintre 40-30 ka BP),
de oamenii de anatomie modernă; în Europa cel puțin, contrastul dintre cele două epoci, ca și cel
dintre cele două tipuri umane, este mai acut. În alte părți ale lumii, scenariul este fie mai greu de
susținut, din pricina cercetărilor insuficiente, fie mai „fluid” (fără a marca vreo ruptură majoră), fie
pur și simplu profund diferit (ca în multe părți ale Asiei, în care nu s-au descoperit fosile de
neaderthalieni și, în plus, tehnologiile paleoliticului superior apar mult mai târziu, după 25 ka BP!).
Cel mai bun exemplu îl oferă însă tocmai Africa, presupusul leagăn unic, după unii specialiști,
al omului de anatomie modernă și al „modernității” culturale asociate acestuia. Dacă, în conformitate
cu datele accesibile astăzi, oamenii de anatomie modernă dispun de cele mai vechi datări în Africa
subsahariană, manifestările culturale ale Middle Stone Age, unele realmente inovative, se prezintă
mai degrabă ca un mozaic și nu pot fi corelate unei singure populații și nici vreunei direcții
cumulative; ele nici nu se concentrează în Africa de Nord, aria obligatorie de tranzit al omului modern
către celelalte părți ale lumii.
Mai mult, în Orientul Apropiat, altă zonă din care, se presupune, omul modern și „pachetul”
paleoliticului superior au tranzitat în drumul lor spre Europa, către 45 ka BP, documentează o situație
neobișnuită: primii oameni de anatomie modernă apar aici între 120-90 ka BP (Skhul și Qafzeh, în
Israel); deși practică înhumarea, folosesc coloranți minerali și pandantive din cochilii, ei realizează aici
o industrie tipic musteriană, ca și neanderthalienii, care ajung aici mai târziu (în situri precum Amud,
Tabun, Kebara – Israel, sau Shanidar, în Irak), către 60 ka BP; în ciuda prezenței lor timpurii în Israel,
Homo sapiens sapiens eșuează inițial în a coloniza Europa (în măsura, necunoscută, în care chiar au
încercat), deși este posibil, în opinia specialiștilor, să se fi dispersat către Orient, prin sudul Peninsulei
Arabe; ei par să fi plecat într-o nouă aventură colonizatoare, către nord și vest, abia după 50 ka BP;
mai mult, tranziția la paleoliticul superior, care are loc în Orientul Apropiat, ca și în Europa, între cca.
50 și 35 ka BP, se petrece pe un fond local (un Musterian de tradiție Levallois), în orice caz fără a
arăta vreo influență culturală africană. Descoperirile antropologice din Levant sunt, pentru această
perioadă critică, puține și prost conservate: doar resturile a doi indivizi, atribuiți omului de anatomie
modernă, au fost recuperate de la Ksar Akil (Liban) și datate, indirect (prin datarea cochiliilor din
nivelele arheologice din care proveneau fosilele), între 42 și 39 ka BP; de asemenea, câțiva dinți, și ei
atribuiți lui Homo sapiens sapiens, cu o cronologie similară, au fost recuperați din peștera Üçağlizi
(Turcia). Altfel spus, chiar și în cazul unei identificări taxonomice corecte, aceste fosile nu sunt mai
vechi decât cele din Europa.
Fapt este că, în Europa, în particular, dar și în ansamblul Eurasiei, ultimele industrii de tradiție
musteriană (ex. Micoquianul din Crimeea) dispar definitiv către 30 ka BP, în timp ce nici una dintre
descoperirile de fosile ale unui omul de Neanderthal tipic nu este mai tânără de 35 ka BP. Dacă
dispariția unei tradiții culturale și înlocuirea ei de către altele nu constituie o supriză pentru
arheologi, dispariția unei populații biologice este mai puțin obișnuită. De-a lungul deceniilor, mai
multe explicații au fost propuse pentru acest fapt: genocidul (deliberat sau neintenționat, provocat
de boli contagioase, față de care populația locală, neanderthalienii, nu aveau imunitate); excluderea

6
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

competitivă (prin care noii veniți, mai bine echipați tehnologic și/sau mai bine organizați social și
economic, au câștigat competiția pentru resurse în fața populației locale, pe care o împing în refugii
precum Iberia sau Crimeea, unde, în cele din urmă, dispare); dezechilibrul demografic, care, în
condițiile unui spor demografic minim din partea omului modern, ar fi fost suficient pentru
condamnarea la extincție a populației, mai puțin longevive și mai puțin numeroase, de
neanderthalieni; în fine, hibridizarea și apoi „diluarea” treptată a semnăturii genetice
neaderthaliene, populație mai izolată geografic și care nu provenea dintr-un rezervor genetic la fel de
generos ca cel al omului modern (de acum prezent în Africa, Orientul Apropiat, Australia etc.).
Diverse combinații ale modelelor de mai sus au fost propuse în literatura de specialitate.
Combinând rezultatele studiilor genetice, antropologice și arheologice recente, care arată
modernitatea comportamentului omului de Neanderthal (care exclude incapacitatea cognitivă dintre
cauzele dispariției sale), slaba densitate demografică generală (care face improbabilă ipoteza unui
genocid sau al unei epidemii), superioritatea discutabilă a noilor tehnologii (care, de altfel, nu putea
reprezenta doar un „monopol” al modernilor, ci putea fi preluată și de populațiile locale), trăsăturile
arhaice ale unor indivizi „moderni” din paleoliticul superior (ex. Lagar Velho, Portugalia), dar și
posibila prezența a unei semnături genetice arhaice la omul modern, ipoteza hibridizării și apoi a
dispariției graduale a trăsăturilor neanderthaliene din ansamblul populației pare drept cea mai
probabilă. Această propunere complică însă scenariul trecerii la paleoliticul superior, așa cum era
acesta conceput acum două decenii: în locul unei revoluții rapide, în care fiecărui tip uman îi
corespundea o anumită cultură materială, trecerea către paleoliticul superior pare a fi implicat atât
tipuri arhaice, cât și tipuri moderne de oameni, dar și tradiții regionale diferite.