Sunteți pe pagina 1din 8

HARTA POLITICĂ A LUMII

1. Noţiune de hartă politică. Principalele etape de formare a hărţii politice a lumii.


2. Particularităţile hărţii politice a lumii în antichitate.
3. Particularităţile hărţii politice şi economiei statelor lumii în evul mediu
4. Schimbările hărţii politice şi particularităţile dezvoltării economice a statelor lumii după marile
descoperiri geografice şi până la începutul secolului 20.
5. Modificările hărţii politice în secolul 20 sub influenţa celor două războaie mondiale.
6. Harta politică contemporană. Clasificarea statelor lumii după diferite criterii.

I
Una din ramurile geografiei economice este geografia politică, care studiază din punct de
vedere politic atât lumea întreagă, cât şi regiuni şi ţări aparte. În câmpul ei de studiu întră
cercetarea repartizării forţelor politice şi economice, relaţiile internaţionale, formarea şi evoluţia
hărţii politice, orânduirea de stat şi cea socială, politica internă şi externă, aşezarea geografică,
formarea frontierelor, partidele politice ce activează în cadrul ţărilor, organizarea politico-
administrativă etc.
Din cele enumerate mai sus, unul din obiectele de studii a geografiei politice este harta politică.
Însuşi noţiunea de hartă politică în această ramură a ştiinţei are două înţălesuri – un înţăles în sens
îngust şi altul în sens larg.
În sens îngust harta politică a lumii reprezintă o hartă geografică tematică pe care grafic,
prin culori sînt toate statele şi teritoriile dependente ale lumii, cu indicarea capitalelor, principalelor
căi de comunicaţie, gradului de suveranitate, şi, uneori, a împărţirii teritorial-administrative.
În sens larg prin hartă politică se înţălege o ramură a geografiei politice care studiază
repartizarea pe suprafaţa Pământului a statelor contemporane şi istoria formării acestei
,repartizări.
Harta politică a lumii se schimbă odată cu evoluţia civilizaţiei. Unele state apar, se dezvoltă,
prosperă şi în cele din urmă dispar, se distramă. Pe locul lor se formează state noi şi a. m.d. Acest
proces de modificare a hărţii politice este determinat de schimbarea raportului de forţe dintre
statele lumii, care la rândul său este o consecinţă a organizării dezvoltării umane, economice şi
politico-militare a societăţii omeneşti.
Fiind o oglindă a stării lumii în o anumită perioadă de timp, harta politică este o categorie
istorică. De aceia, când vorbim de harta politică noi concretizăm şi timpul pe care această hartă îl
prezintă, harta anului 1914 deosebindu-se de cea a lui 1932, iar ultima - de cea a anului 1950 etc.
În formarea hărţii politice se deosebesc câteva etape principale, care în principiu corespund
cu principalele perioade de dezvoltare a societăţii umane. Aceste perioade sânt:
1. Antică - începe la sfârşitul mileniului IV p.e.n, odată cu formarea primelor state şi
durează până la sfârşitul secolului V al erei noastre, când cade Imperiul Roman de Vest
2. Medievală – durează din secolul V până la sfârşitul secolului XV, adică până la începutul
marilor descoperiri geografice.
3. Nouă – începe la sfârşitul secolului XV şi se termină la începutul secolului XX, când
izbucneşte primul război mondial
4. Contemporană – care durează de la sfârşitul primului război mondial şi până în prezent.
Această perioadă se împarte în trei etape şi anume:
- interbelică, dintre cele două războaie mondiale;
- postbelică, ce a durat de la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi până la sfârşitul
anilor 80:
- actuală, care începe la sfârşitul anilor 80 şi durează până în prezent.

II
Perioada antică de dezvoltare a omenirii începe odată cu apariţia omului şi durează până în secolul V
al erei noastre. Pe parcursul acestui timp omenirea a trecut prin câteva epoci de cultură materială.
Prima epocă a fost epoca pietrei care a durat până la sfârşitul mileniului IV până la era
noastră. Pe parcursul acestei epoci omenirea a parcurs calea de la turma primitivă până la orânduirea
comunei primitive. Se împarte epoca dată în 3 etape: paleolit, mezolit şi neolit. În paleolit omul
producea unelte primitive din piatră şi se ocupa cu vânatul, culesul şi pescuitul. În mezolit măiestria
de producere a uneltelor este mult mai înaltă. Obiectele din silex au configuraţii geometrice. La
această etapă apare arcul cu săgeţi . Omenirea trece la matriarhat. În neolit obiectele din piatră se
şlefuiesc. Apare ceramica. Se trece la creşterea animalelor domestice. Spre sfârşit apare
agricultura şi se trece la patriarhat.
Dezvoltarea agriculturii avea loc mai repede în văile râurilor ce se revărsau şi aveau o climă blândă.
În aceste locuri, după inundaţii pământul se prelucra uşor şi cu acele instrumente primitive de care
dispunea omul şi care erau făcute din piatră, lemn iar mai târziu şi din aramă. Folosirea plugului
primitiv a adus la creşterea recoltei. Pentru a creşte recolte mai mari trebuiau braţe de muncă.
Aceasta a stimulat apariţia spre sfârşitul neolitului a sclavagismului.
Epoca de piatră a fost înlocuită la sfârşitul mileniului IV p.e.n. cu epoca bronzului care a durat până
la începutul mileniului I p.e.n. În epoca de bronz apar primele state, aşa zisele state fluviale. La
aceste state aparţin Egiptul antic, statele Şumer şi Akkad din valea râurilor Tigru şi Eufrat, statele
din văile râurilor Indus, Gange, Huanghe. Mai târziu ,tot în Mesopotamia apare statul Babilonean. La
începutul mileniului II p.en. apar civilizaţiile maritime. Pe litoralul Mării Mediteranene, acolo unde
acum se află Israelul şi Libanul, se formează statul Finician. La sfârşitul epocii apar primele state
greceşti pe peninsula Pelopones. În această epocă apare agricultura irigată, meşteşugăritul,
sericicultura şi schimbul de mărfuri din cadrul tribului şi dintre triburi.
În mileniul I p.e.n. începe epoca fierului. Apariţia uneltelor de fier a produs o revoluţie în tehnologia
primitivă. A crescut foarte mul productivitatea muncii. Au început să se dezvolte rapid şi popoarele
ce nu trăiau în văile râurilor sau în apropierea nărilor. Orânduirea sclavagistă pătrunde în Asia Mică,
Iran, Transcaucazia, Asia Mijlocie. Ţările existente înn acele timpuri permanent duceau între ele
războaie în scopul de a dobândi robi şi alte bogăţii. De aceia hotarele statelor cum şi statele însuşi
se schimbau foarte des. În decursul mileniului I p.e.n. în Orientul apropiat au succedat aşa state
cum ar fi Assiria (cucerise toată Asia interioară şi Egiptul), Împărăţia Perşilor(a stăpânit toată Asia
Mică şi Africa de Nord), Atena şi Sparta pe peninsula Balcanică, Imperiul lui Alexandru
Macedoneanu etc. În secolul III p.e.n creşte rapid puterea Romei, care pe parcursul secolului II
p.e.n. se transformă în unul din cele mai mari şi puternice imperii ale antichităţii . Imperiul Roman se
divizează în 2 părţi în anul 395 al erei noaste, iar în 476 Imperiul Roman de Apus dispare. Cu
dispari-ia lui finalizează perioada a doua de dezvoltare a hărţii politice.
Generalizând cele enumerate mai sus se poate spune că această perioadă de dezvoltare a hărţii
politice a lumii se caracterizează prin:
- schimbarea rapidă a numărului de state şi a hotarelor lor;
- prezenţa teritoriilor libere şi necunoscute unde societatea încă nu ajunsese la nivelul de
dezvoltare ca să formeze state;
- dezvoltarea economică era neânsemnată şi majoritatea statelor duceau un mod de viaţă
izolat, relaţiile dintre ele fiind foarte restrânse, mai răspândite fiind războaiele cu ţelul
de a jefui;
- plusul etapei date este apariţia metalurgiei şi a oraşelor, dezvoltarea transportului
marin, mai ales la greci şi finicieni.

III
Din punct de vedere economic perioada medievală se caracterizează prin:
- dezvoltarea intensă a meşteşugăritului, care la început avea caracter rural, aducă era
dezvoltat la sate, dar care nai târziu se concentrează în oraşe. Dacă meşteşugăritul la
sat avea un caracter natural, apoi la oraş el devine mai specializat;
- apariţia manufacturii spre sfîrşitul etapei, care este un semn al primelor relaţii
capitaliste;
- dezvoltarea tehnicii industriale. Larg sînt folosite în diferite ramuri motoarele de apă şi
de vînt, fapt ce a adus la ridicarea productivităţii muncii;

2
- dezvoltarea tehnicii de topire a metalelor, mai ales a fierului. Este descoperit procesul
domen ce se baza pe folosirea cărbunelui de lemn (mangalului);
- dezvoltare însemnată a fabricării ţesăturilor, mai ales a celor din lână. Se pune baza
apariţiei industriei textile;
- dezvoltarea intensă a transportului maritim. Apar corabii destul de mari – caravelele,
care puteau pluti în largul oceanului şi care aveau pânzele aranjate astfel încât
deplasarea lor nu depindea de direcţia vântului;
- apariţia primelor semne de concentrare şi specializare a producţiei (Florenţa . ţesături
din lână şi mătase, Flandria - postavuri, Nurenbergul - obiecte din metal );
- intensificarea schimbului de mărfuri dintre diferite ţări şi regiuni, ele însă rămânând
destul de restrânse;
- o agricultură destul de înapoiată cu o tehnică foarte primitivă şi cu o varietate foarte
redusă de plante cultivate, deoarece cartoful, porumbul, sfecla de zahăr, floarea
soarelui nu era încă cunoscute. Des aveau loc cazuri de foamete. Din cauza legăturilor
economice destul de restrânse se întâmpla că în unele state era foame, iar în altele – se
simţea un surplus de produse alimentare;
- o parte însemnată a Pământului (America, Australia, Oceania) era practic necunoscută
pentru civilizaţia europeană.
Din punct de vedere a hărţii politice această perioadă se caracterizează prin:
a. Existenţa unui număr mare de state mici şi fărâmiţate. Chiar de şi existau state mari, puterea
centrală era foarte slabă, fiecare mare feudal făcând ceia ce socotea el de cuviinţă.
b. Apariţia unor imperii care supuneau statele mici, dar care au existat nu prea mul timp (Imperiul
Roman al Naţiunii Germane ce cuprindea o mulţime de regate, principate, ducate, episcopate,
oraşe libere , Califatul Arab, Rusia Kievană, Imperiul Mongolilor, Imperiul Bizantin care a existat
pînă în 1453, începutul formării Imperiului Otoman);
c. Începutul formării statelor centralizate mari cu o putere centrală bine exprimată cum ar fi
Franţa (secolele XII-XV), Anglia (după ocuparea ei de normani în 1066), Spania (în rezultatul
unirii Castiliei şi Aragonulu în 1479), Rusia (datorită unirii cnezatelor ruseşti începută de Ioan al
III) etc.;
d. Începutul marilor descoperiri geografice şi valorificarea teritoriilor descoperite.

IV
Perioada nouă de dezvoltare a hărţii politice începe la sfîrşitul secolului XV, începutul secolului XVI
şi se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Au loc marile descoperiri geografice, datorită cărora devine cunoscut pentru europeni practic
toată suprafaţa Pământului;
2. Apare şi se dezvoltă sistemul colonial;
3. Societatea omenească trece de la orânduirea feudală la cea capitalistă. Are loc revoluţia
industrială;
4. Are loc formarea celor mai principale state ale lumii contemporane;
5. La sfîrşitul perioadei începe lupta între marile puteri pentru reîmpărţirea lumii.

Ne v-om opri pe scurt la unele din evenimentele caracteristice acestei perioade de


dezvoltare a hărţii politice, evenimente enumerate mai sus.

1 .Marile descoperiri geografice


Marile descoperiri geografice încep în a doua jumătate a secolului XV. Premisele acestor
descoperiri sînt următoarele:
- interesul ţărilor europene faţă de India şi alte state ale orientului, dorinţa lor de a face
comerţ în direct cu această ţară şi ţările învecinate ei ,comerţ care se efectua prin
intermediul arabilor;
- imposibilitatea de a face legătură cu aceste ţări pe uscat din cauza lărgirii la început a
Califatului Arab, iar apoi a Imperiului Otoman. Toate căile de târguială au fost practic

3
blocate de turci, ei punând stăpânire pe principalele centre comerciale şi porturi
mediteraneene ( Damasc, Beirut, Bagdad, Constantinopol, Alexandria);
- necesitatea de a căpăta acces spre India şi alte ţări orientale pe căi maritime;
- creşterea forţelor de producţie în Europa şi dezvoltarea rapidă a economiei ce cer noi
pieţe de desfacere şi lărgirea sferei de legături comerciale interstatale;
- dezvoltarea rapidă a ştiinţelor, şi în primul rând a geografiei, astronomiei şi
matematicii (începe epoca renaşterii);
- realizările însemnate în domeniul navigaţiei, tehnicii şi artei militare.

Au pus începutul Marilor descoperiri geografice Portugalia şi Spania. Primii care au început
să pătrundă departe în largul Oceanului Atlantic au fost portughezii , care aveau o şcoală de
navigaţie maritimă foarte înaintată, fondată de Genrih Navigatorul. Ei au cercetat litoralul de vest
al Africii, ajungând la început pînă la Capul Verde iar mai tîrziu (1487, Bartolomeo Dias) - pînă la
Capul Bunei Speranţe. În 1497 Vasco de Gama ajunge în India, iar mai apoi – pe peninsula Malaca
(1511). În secolul XVI ei descoperă arhipelagul Malaiez, ajung în China şi nimeresc pe litoralul
Americii de Sud (Brazilia).
Paralel cu portughezii încep călătoriile in Oceanul Atlantic şi spaniolii. Între ei începe o
concurenţă destul de serioasă. Spre a evita starea de conflict ce putea apărea ,cu ajutorul papei, ei
in 1494 au convenit că spaniolii călătoresc şi declară proprii toate pământurile situate mai la apus de
meridianul 46˚ longitudine vestică, iar portughezii – mai la est de acest meridian, celalalt hotar de
delimitare fiind dus aproximativ dea lungul meridianului de 134˚ longitudine estică. Această
împărţire a fost prima împărţire a lumii. Datorită acestei divizări, spaniolii au făcut majoritatea
descoperirilor lor geografice în emisfera vestică. În 1492 Columb descoperă America, in 1513, prin
istmul de Panama, ei ies la litoralul Pacificului, iar în 1519-1522 Magelan efectuează prima călătorie
în jurul lumii.
Mai târziu încep călătoriile englezii, francezii şi olandezii. Englezii caută ieşire spre India în
direcţia de Nord-Vest şi Nord-Est, efectuând descoperiri însemnate în America de Nord şi în
emisfera sudică. Francezii caută drumul spre India în direcţia de Nord-Vest ţi cercetează America
de Nord, iar mai apoi insulele din Oceania . Olandezii pornesc spre India în direcţia de Nord-
Est(Barents, 1596), descoperă apoi Australia, Tasmania, Noua Zeelandă.
Restul expediţiilor organizate mai târziu aveau scopul de a concretiza şi preciza unele
descoperiri anterioare sau erau efectuate în scopuri de cucerire a coloniilor.

2. Formarea sistemului colonial

În rezultatul marilor descoperiri geografice a început să se formeze sistemul colonial, constituirea


căruia a decurs în cîteva etape.
Prima etapă a constituirii lui a fost formarea imperiilor coloniale ale Portugaliei şi Spaniei.
Portugalia se stabileşte în Oceanul Indian şi estul Asiei. Drept că ea nu ocupă teritorii întinse ci
numai puncte de pază care aveau importanţă strategică din punct de vedere militar şi comercial. Se
stabilesc portughezii pe litoralul de vest al Africii( insulele Capului Verde, golful Guineei,
Mozambic), litoralul Indiei, în Şri Lanka, arhipelagul Malayez, pe litoralul Chinez (Makao). În America
de sud ocupă Brazilia.
Spania supune insulele arhipelagului Antilele Mari, America Centrală mai la sud de Rio Grande,
America de Sud (teritoriile ocupate de munţii Anzi şi cîmpia La Plata. În Oceanul Pacific ocupă
insulele Filipine şi Mariane.
Din colonii portughezii aduceau mirodenii şi robi, iar spaniolii – aur şi argint. Coloniile erau folosite
pentru a aduce din ele bogăţii şi nu ca surse de materii prime sau pieţe de desfacere a mărfurilor
produse în ţară.
Etapa a doua de formare a sistemului colonial coincide cu secolul XVII, cînd pe arena mondială ca
mare putere maritimă apare Olanda. Ea capătă independenţă faţă de Spania şi începe a se dezvolta
foarte rapid. În secolul 17 Olanda treptat ocupă coloniile Portugaliei din Oceanul Indian(Ceilon,
insulele Maluku, insula Java, unele teritorii pe litoralul Africii şi Indiei. Treptat ea ocupă rolul

4
Portugaliei în Oceanul Indian. Ocupă teritorii şi în America(Surinam , teritoriile unde acum se află
oraşul New York – colonia Noul Amsterdam , pe un timp scurt şi Brazilia). Ca şi la portughezi,
olandezii nu ocupau teritorii întinse.
În secolul XVII în genere în Europa încep să se ridice destul de repede ţările cu o industrie bine
dezvoltată ţn care se stabiliseră relaţiile de producţie capitaliste. Afară de Olanda aici se mai
referă M. Britanie şi Franţa. Mărfurile produse în aceste ţări pătrund şi în coloniile portugheze şi
spaniole. Ţările date aveau nevoie de colonii nu pentru a aduce bogăţii ci pentru a extinde în ele
târguiala care era foarte convenabilă.
Ca şi în cazul Spaniei şi Portugaliei coloniile au adus la stagnarea în Olanda a industriei.
Etapa a treia începe la sfîrşitul secolului 17 şi durează pînă în anii 80 ai secolului 18. Se
caracterizează prin începutul formării imperiilor coloniale Francez şi Englez.
Interesele coloniale ale Angliei şi Franţei constau în vinderea mărfurilor produse în ţară şi controlul
asupra comerţului efectuat de alte ţări. A început dominarea Angliei în mări cu organizarea
neoficială a echipelor de piraţi. În acest sens a fost vestit Frensis Drake ,care gonind în scopuri de
jaf după nave portugheze şi spaniole, a efectuat a doua călătorie în jurul lumii.
Primele colonii engleze au apărut în America de Nord. Mai târziu ocupă Irlanda. Luptând cu Olanda
acaparează unele colonii în Asia.
Ambele state, luptând şi concurând între ele, pătrund în America de Nord şi Centrală, mai mari
reuşite având însă englezii. Franţa pierde coloniile sale din Canada. Acelaşi lucru se întâmplă şi în
India.
Etapa a patra durează din anii 80 ai secolului XVIII şi pînă în anii 70 ai secolului XIX. Ea se
caracterizează prin următoarele trăsături:
- expansia colonială a Marii Britanii şi formarea Imperiului Colonial Britanic (ocupă în
întregime India, Australia, Noua Zeelandă, Canada, Africa de Sud, insulele şi întăriturile
Malta, Aden, Singapore, Seangan, Jamaica, Gibraltar etc. Către 1876 suprafaţa
coloniilor era de 22,5 mil km2.;
- lărgirea teritorială a SUA pe contul teritoriilor vestice şi a Mexicului. Faţă de teritoriul
iniţial ea s-a mărit de 10 ori;
- ieşirea pe arena mondială a Japoniei, când ea din un stat izolat devine un stat deschis şi
încep să se dezvolte relaţiile de producţie capitaliste.
Etapa a cincia cuprinde perioada de timp dintre anii 70 a i secolului XIX şi începutul
primului război mondial. Specific pentru ea sînt următoarele evenimente:
- are loc trecerea de la capitalismul liberei concurenţe la imperialism;
- în lupta pentru colonii se includ noi state, care au început să se dezvolte foarte rapid pe
parcursul secolului 19, şi anume: SUA, Germania, Italia, Japonia;
- prelungesc să-şi lărgească posesiunile coloniale Anglia şi Franţa;
- are loc creşterea colosală a expansiunii coloniale, mai ales pe contul Africii şi Asiei;
- se termină împărţirea Pământului între marile metropole şi formarea sistemului colonial .
Către anul 1914 suprafaţa totală a coloniilor era de peste 90 mln km.2 şi în raport cu
suprafaţa principalelor metropole arăta în felul următor:
Metropola Suprafaţa metropolei Suprafaţa coloniilor
Anglia 0,3 mln km2 33,5 mln km2(70% din îoate
coloniile lumii)
Rusia 5,4 mln km2 17,4 mln km2
Franţa 0,5 mln km2 10,6 mln km2
Germania 0,5 mln km2 2,0 mln km2
SUA 9,4 mln km2 0,3 mln km2
Japonia 0,4 mln km2 0,3 mln km2
Coloniile erau de mai multe tipuri:
- colonii formate din migranţi (Canada, Australia, N. Zeelandă, Uniunea Sud-Africană);
- colonii propriu zise(conduse direct, sau protectorate)
- semicolonii(China, Persia, Afganistan, Abisinia, Libia).

5
3. Trecerea de la feudalism la capitalism
Această trecere este însoţită de revoluţia industrială care începe în a doua jumătate a
secolului XVII în Anglia şi apoi trece în alte ţări ale Europei. Începe revoluţia industrială în
industria textilă cu introducerea maşinii de ţesut. Apoi apare motorul cu aburi, iar în industria
metalurgică mangalul este înlocuit prin cox. În transport revoluţia industrială s-a manifestat prin
apariţia locomotivei, a căilor ferate, a navelor cu motoare cu abur etc. În rezultatul revoluţiei
industriale :
- a crescut productivitatea muncii;
- a crescut rolul industriei faţă d agricultură;
- a avut loc reorganizarea industriei;
- a avut loc concentrarea producţiei;
- au crescut legăturile economice între regiuni şi ţări;
- au început să crească foarte rapid oraşele;
- s-a schimbat coraportul dintre populaţia angajată în industrie şi în agricultură, ultima
reducându-se simţitor

4. Formarea principalelor state ale lumii contemporane


Pe parcursul perioadei a treia de formare a hărţii politice contemporane, în ordine
cronologică au avut loc următoarele schimbări:
- se dezvoltă şi creşte Imperiul Otoman, care atinge apogeul dezvoltării sale în secolul
XVI;
- s-au format (în 1776) şi au crescut teritorial şi economic SUA;
- dispare Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane;
- în secolele 17-18 a existat ca stat independent Reci Pospolita în componenţă căreia întra
Polonia şi Lituania şi care la sfârşitul secolului 18 a fost împărţită între Rusia, Germania
şi Austro-Ungaria;
- s-a statornicit Imperiul Austro-Ungar;
- scurt timp a existat Imperiul lui Napoleon;
- capătă independenţă către 1825 majoritatea ţărilor Americii Latine – foste colonii ale
Spaniei (cu excepţia Cubei şi Puerto-Rico);
- este declarată independentă, fără luptă de eliberare naţională, Brazilia(1822);
- către 1871 se formează Imperiul German (al doilea reih);
- către 1870 se formează statul centralizat Italian;
- capătă independenţă România, Bulgaria, Serbia ,Grecia etc.

V
În ajunul primului război mondial pe harta politică a lumii existau 55 state suverane. Restul
era colonii şi teritorii dependente. După terminarea războiului pe harta lumii au loc următoarele
modificări:
a. Se formează aşa state ca: Polonia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia etc;
b. Capătă suveranitate: Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia, Irakul, Egiptul, Arabia Saudită,
Yemenul, Mongolia;
c. Îşi schimbă hotarele: Germania, România, Rusia, Italia, Grecia, Bulgaria;
d. Dispar de pe harta politică: Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman;
e. Are loc împărţirea coloniilor Germane între ţările biruitoare.
Schimbările ce au avut loc după primul război mondial a adus la aceia că în ajunul celui de al
doilea război pe harta politică a lumii existau 71 state suverane. După terminarea celui de al doilea
război în lume sau produs următoarele evenimente legate de harta politică:
 Se formează lagărul socialist în componenţa căruia întrau: URSS, Polonia, RDG, Ungaria,
România, Bulgaria, RFSI, Albania, Mongolia, China, RPDC, Vietnam, Laos şi Cuba;
 Se schimbă hotarele Poloniei, URSS, Cehoslovaciei, României, Germaniei;

6
 Are loc descompunerea sistemului colonial şi formarea pe locul fostelor colonii a statelor
suverane. Însuşi procesul de decolonizare a decurs în 3 etape.
- Prima etapă a avut loc în anii 1945-1955 şi în rezultatul ei au căpătat independenţă 14
state asiatice (Coreea, Vietnam, Indonezia, Liban, Siria, Filipine, India, Pakistan,
Birmania, Israel, Şri Lanka, Laos, Kambodgia).
- Etapa a doua a avut loc în anii 1956-1966 si poate fi numită etapă de decolonizare a
Africii. Pe parcursul ei au căpătat independenţă 33 state africane. După numărul de ţări
ce au căpătat suveranitate se evidenţiază anul 1960, când au căpătat independenţă 17
state. Acest an a întrat în istorie ca Anul Africii.
- Etapa a treia s-a desfăşurat în anii 1967-1987. În această perioadă au căpătat
independenţă ca regulă ţări nu prea mari din toate părţile lumii (6 – în Asia, 12 – în
Africa, 9 – în America şi 8 – în Oceania).
Către începutul anilor 90 decolonizarea practic se terminase. În prezent pe Pământ oficial
mai există 35 de stăpâniri (colonii) din care 3 în Europa, 3 în Asia, 2 în Africa, 14 în America de
Nord şi 11 în Australia şi Oceania. Toate aceste teritorii ocupă o suprafaţă de aproape 137 mii
km²(fără Groenlanda) şi au o populaţie de 3 mil. oameni. La ţările care posedă colonii aparţin
Anglia(10), Franţa(8), SUA(6), Olanda(1), Danemarca(2), Australia(2), Noua Zeelandă(1),
Portugalia(1). Restul teritoriilor dependente se află sub tutela altor state.

VI
Harta politică contemporană s-a modificat la sfîrşitul anilor 80- începutul anilor 90. În
această perioadă nu prea mare de timp au avut loc următoarele evenimente:
- la 2 octombrie 1990 are loc unificarea celor două Germanii;
- în decembrie 1991 se destramă fosta Uniune Sovietică pe locul ei apar 15 noi state
suverane;
- se destramă fosta Republică Federativă Iugoslavia pe locul ei formându-se 5 state noi:
Slovenia, Croaţia, Bosnia- Herţegovina, Macedonia şi Iugoslavia (Muntenegru + Serbia);
- se destramă şi practic dispare lagărul socialist;
- Cehoslovacia se divide în Cehia şi Slovacia;
- Capătă independenţă unele ţări coloniale (Namibia - 1990, Eritreia - 1993).

În prezent pe harta lumii sînt 196 state suverane din care 43 în Europa, 47 în Asia , 54 în
Africa, 35 în America şi 17 în Australia şi Oceania. Din ele membre ale ONU sînt 190. Ca regulă nu
sînt membre ţările mici. Din ţările mai mari mult timp n-a fost membră a ONU Elveţia, care a intrat
în această organizaţie numai în anul 2002.
Statele lumii se clasifică după diferite criterii cum ar fi: nivelul de dezvoltare economică,
aşezarea geografică, forma de guvernământ, împărţirea teritorial-administrativă, suprafaţă,
structura populaţiei, numărul de populaţie etc.
După nivelul de dezvoltare economică statele se grupează în:
I. Ţări înalt dezvoltate care au PNB la un locuitor mai mare de 15 000 dolari americani.
Acestor ţări le revin 2/3 din volumul PNB mondial şi în ele locuiesc 1/5 din populaţia Pământului. În
cadrul acestor ţări deosebim 3 grupe de state şi anume:
a. Principalele ţâri înalt dezvoltate ale lumii, sau grupul celor 7. PNB/locuitor e mai mare 20
mii dolari americani. Lor le revin rolul principal în economia mondială. Aici aparţin SUA,
Japonia, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Canada.
b. Ţările mici înalt industrializate din Europa. Se caracterizează prin un nivel înalt de
dezvoltare economică, dar sânt mici şi nu au pondere mare în economia mondială.
PNB/locuitor oscilează de la 20880 până la 36230 dolari americani. Aici aparţin Elveţia,
Austria, Belgia, Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Luxemburg.
c. Ţările recent industrializate din Asia. Aici aparţin Coreea de Sud, Taiwanul, Singapore,
Thailanda, Malaysia, Filipinele şi Indonezia.

7
II. Ţări cu nivelul mediu de dezvoltare. PNB/locuitor – 3000 –10000 dolari americani. Ele se
grupează în două grupe şi anume:
a. Ţările economiei de piaţă. O parte din aceste state sînt industrial agrare, agricultura
având o pondere destul de mare. Ca pildă pot servi Spania, Portugalia, Grecia, Turcia,
Noua Zeelandă, Israel. În aceste state o importanţă mare are industria alimentară. În
alte state din această grupă o importanţă mare are industria extractivă, ele fiind bogate
în resurse energetice(petrol) sau resurse minerale metalifere. Aici aparţin Australia,
Republica Africa de Sud, Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite.
b. Ţările în tranziţie la economia de piaţă. Aici aparţin fostele ţări ale lagărului socialist şi
fostele republici sovietice.
III. Ţări în curs de dezvoltare. PNB/locuitor – sub 3000 dolari americani. La rândul lor ele
se grupează în:
a. Ţări cu nivel economic avansat. PNB/locuitor – 1000 –3000 dolari americani – Mexic,
Brazilia, Venezuela, Argentina, Chile, Egipt, Pakistan.
b. Ţări cu nivelul economic satisfăcător . PNB/locuitor – 500 – 1000 dolari SUA. Honduras,
Cuba, Salvador, Algeria, Maroc, Tunisia, Cote d”Ivoire, Iran, Irak, Thailanda, Vietnam.
c. Ţări cu nivel economic foarte scăzut. PNB/locuitor – sub 500 dolari SUA. Bangladesh,
Myanmar, Afganistan, Nepal, Niger, Ciad, Somali, Zair, Tanzania, Madagascar,
Kambodgia, Etiopia.â etc.
După aşezarea geografică ţările se împart în ţări maritime, intracontinentale şi insulare.
După forma de guvernământ statele se împart în republici, care pot fi prezidenţiale sau
parlamentare, monarhii care pot fi absolute sau constituţionale în dependenţă de puterea pe care o
are monarhul, iar în dependenţă de titlul monarhului ele pot fi ducate, principate, emirate, regate şi
împărăţii. După împărţirea teritorial administrativă ţările pot fi unitare(Franţa, Italia, Spania) sau
federative (SUA, Germania, Rusia)(circa 20 state). Cele federative se împart în formaţiuni statale
cu o anumită autonomie. Aceste formaţiuni au la baza formării lor fie că principiul naţional(Elveţia,
Rusia, India) fie că istoric (RFG, SUA, Brazilia). După suprafaţă ţările pot fi mari dacă au cîteva
milioane kilometri pătraţi, mijlocii, dacă au câteva cute de mii de kilometri pătraţi şi mici - dacă au
mii şi zeci d mii de km2. După numărul populaţiei ţările se împart în ţări cu populaţie redusă(1000-
100 000 locuitori), ţări cu populaţie mică(100 000 – 1000 000 locuitori), ţări cu populaţie mijlocie(1
000 000 – 50 000 000 locuitori), cu populaţie mare (50 mil. – 100 mil. locuitori), ţări cu populaţie f.
mare (100 mil. – 300 mil. locuitori) şi ţări cu populaţie gigantă (peste 300 mil. locuitori).

Bibliografie
S. Ciubară. Geografia umană şi economică a lumii. Chişinău, 1997, 2000.
C. Matei şi a. Geografia economică şi socială mondială. - Chişinău, 1999.
H. Matei, S. Neguţ şi a. Statele lumii. Mică enciclopedie. - Bucureşti, 1994,1995.