CRONICĂ DE FILM

Fight Club
„O întreagă generație ce pompează benzină. Servește la masă. Sclavi cu gulere albe.”

Atunci când vine vorba să discuți despre un film bun, o problemă majoră este aceea că
niciodată nu știi cum să începi. În cele mai multe dintre cazuri ori dezvălui mai mult decât ar
trebui, în concluzie, dispare interesul persoanei de a urmări filmul, ori scrii un lucru de
neînțeles, ușor interpretabil, care duce la confuzie, zăpăcește și, în cele din urmă, sfârșește
prin a fi bun de nimic. Cu toate acestea, foarte important pentru orice om pasionat de cinema
este să recurgă la un minim de documentare înaintea vizionării unui film de calitate. Evident,
Fight Club (1999) face parte din acest segment al producțiilor cinematografice. De ce? Pentru
că este plin de sens.

Povestea filmului, după romanul cu același nume (Fight Club – Sala de lupte, 1996) a lui
Chuck Palahniuk, este de o duritate fascinantă care nu încearcă sub nicio formă să
cosmetizeze realitatea, ci, din contră, să o exagereze în sensul urât, aproape macabru.

Un motiv pentru care, odată ce ai apăsat butonul play, nu te mai poți desprinde din fața
ecranului este acela că se începe cu o secvență “furată” tocmai din finalul peliculei: personajul
principal în ipostaza de condamnat la moarte de către cel mai bun prieten. Ei doi, un scaun și
un revolver într-o sală întunecată de la ultimul etaj al unei clădiri corporatiste. Iar de aici, totul
se năruie, pentru că adevărata poveste abia acum pornește. Protagonistul (Edward Norton)
este sclavul unei vieți anoste pe care o trăiește cu povara unei slujbe solicitante, a nopților
nedormite și cu „refugiul” găsit într-un club de sprijin pentru bolnavii de cancer. Prima
persoană care îi va influența în mod radical parcursul în film este misterioasa Marla Singer
(Helena Bonham Carter) ce apare la una dintre întrunirile clubului ca o enigmă învăluită în
fum de țigară. Filozofia ei de viață este că poate muri în orice clipă. „Tragedia, spunea ea, era
că nu murea.” Apoi, într-un zbor cu avionul, îl cunoaște pe Tyler Durden (Brad Pitt), un
individ pe cât de interesant, pe atât de banal ca și ocupație: produce și vinde săpun. Tyler
spune că „Lucrurile pe care le posezi ajung sa te posede.” Asta după ce apartamentul
protagonistului ia foc, iar acesta ajunge mai târziu la concluzia că numai după ce ai pierdut
totul ești liber să faci orice. Orice, în cazul acesta, însemnând Fight Club. Sala de lupte. Un
subsol infect unde săptămânal se dau lupte între bărbații din cartier, însă cu un scop bine
gândit: a înțelege cine erau de fapt. Adevăratul război nu este neapărat unul fizic, ci unul
spiritual.

Un motiv pentru care această producție a celebrului regizor american David Fincher este
una remarcabilă este acela că vizionarea sa cere o anumită maturitate psihologică și o
stăpânire de sine uluitoare. Un film pe care îl poți iubi sau îl poți urî. Nu are cale de mijloc și
nu umblă cu jumătăți de măsură. Un film cult în adevăratul sens al cuvântului – cel pe care
generațiile următoare îl vor urmări peste o sută de ani ca să afle cine suntem noi, cei de acum.
 Fight Club ne vorbește despre dedublare, despre cum noi înșine suntem într-o continuă
luptă cu cine vrem să devenim. Ne aflăm într-o cursă inevitabilă spre moarte. Aceasta este
viața noastră și „se apropie de sfârșit cu fiecare minut”. Ceea ce ne rămâne de făcut este să
trăim în numele unui ideal.