AMERICAN PSYCHO

Patrick Bateman este vicepreședintele unei firme de pe

Wall Street. Este chipeș, lasciv de bogat, aparent
inteligent și rafinat, iar toți oamenii cu care se înconjoară
îi seamă. Seamănă între ei atât de mult încât se confundă
între ei. Îi place să se drogeze și nu are nicio remușcare
dacă își înșeală logodnica, fie cu alte femei din aceeași
clasă socială(ele la rândul lor logodite) sau cu prostituate
de la colțul străzii. Deasemenea este un criminal. Unul
foarte prolific. Filmul este construit pe mai multe nivele,
iar primul ar fi cel al filmelor slasher. Nu este unul, dar
plătește omagiu unora dintre ele și, este până la urmă,
vorba despre un nene care omoară oameni. Sunt câteva
scene care amintesc de Psycho prin acea tensiune
specifică lui Hitchcock, alta în care Bateman fugărește o
fată pe hol cu o drujbă. De asemenea Patrick își
canibalizează victimele. Când apar aceste momente,
încep nervii să tremure, pentru că de multe ori suspansul
se joacă cu ridicolul.

Dar este mult mai mult de atât. Filmul satirizează foarte

puternic societatea americană a anilor 80, vanitatea și
snobismul păturilor sociale superioare. Patrick este
produsul suprem al acestei lumi, complet obsedat de
sine(întreține relații sexuale privindu-și în oglindă reflexia
bicepșilor încordați), lipsit de sentimente, iar singurul său
scop în viața este să fie la fel ca ceilalți, să fie o matriță.
Scenele când vorbește despre muzică sunt de un umor
indescriptibil, Bale descriind cu un limbaj de lemn de ce
artiștii săi preferați au atins adevărata calitatea doar când
s-au debarasat de orice fel de integritate artistică. De
abia atunci a început să poate empatiza cu ei, pentru că
au devenit lipsiți de substanță, la fel ca toți ceilalți…la fel
ca el. Mare parte dintre recenzii și critici se axează pe
aspectul acesta care până la urmă nu înseamnă atât de
mult pentru mine. E și de înțeles, americanii care au
experimentat cultura anilor 80 pot simți mult mai intes
satira. Eu mă voi opri aici cu ea pentru că sunt alte lucruri
și mai interesante în film.

A treia dimensiune a filmului este una care îi conferă

atemporalitate. Întreaga structură narativă este
construită asemeni unei tragedii grecești în care morala a
fost pervertită. Patrick este fiul președintelui companiei
la care lucrează, este adonisiac în aspect și uliseic în
gândire(mă rog, ceea ce se înțelege în societatea sa, ca
fiind înțelepciune). Cu toate acestea, are un defect. Nu
este întradevăr la fel ca ceilalți. Nu este cu adevărat gol.
Este umplut de ură, invidie, violență și psihoze. Patrick
Bateman este doar o mască a sănătății mentale, care pe
parcursul filmului începe să alunece. El vrea să fie mai
bun, iar dorința această îl face să recurgă la măsuri
atavice. Își înfrânge oponenții omorându-i, își domină
partenerii sexuali consumându-i, arată milă curmând
vieți. Încetul cu încetul aceste lucruri îl corodează,
crimele scapă de sub control, tensiunea acumulându-se,
totul terminându-se într-o noapte de măcel când în
sfârșit cedează. După ce a omorât polițiști și îngrijitori
suferă catharsisul, își recunoaște vina și este pregătit să
își primească pedeapsa. Doar că revelația finală nu a adus
nimic după ea. Nici sentință, nici răsplată. Nu a avut
niciun sens, niciun scop, chinul său continuă pentru că nu
a existat niciodată.

Iar dimensiunea finală, care le leagă pe toate celelalte

este ambiguitatea. Dar o ambiguitate foarte adâncă,
abstractă, kafkiană chiar. Personajele sunt confundate
între ele permanent, cele inofensive par incredibil de
amenințătoare. Punctul culminant de care am vorbit mai
devreme capătă dimensiuni suprarealiste atât din cauza a
ceea ce se întâmplă, dar și din cauza unghiurilor și a
filtrelor aplicate. Mare parte dintre elemente de satiră
intră pentru mine tot în categoria asta. Mai ales scena
când se compară cărțile de vizită. Toate cărțile sunt la fel,
dar Patrick intră în șoc datorită unui tip de filigran pus pe
una dintre ele. Iar finalul, oh finalul. Nu este un film care
să mizeze totul pe acea întorsătură de situație și mi-ar fi
plăcut la de mult și fără el, dar uneori sfârșitul poate
disipa toată energia acumulată de-a lungul peliculei. Nu
este și aici cazul. Totul rămâne acolo pentru că nici nu-i
poți spune coadă de pește. Au existat crimele? Au fost
doar o fantezie a minții bolnave și alimentate cu droguri
a lui Bateman? Cine știe. Poate doar Bret Easton Ellis.