Prepoziţia

1. Consideraţii generale
Prepoziţiile (şi locuţiunile prepoziţionale) sunt instrumente gramaticale, şi anume elemente de relaţie care
funcţionează la nivelul propoziţiei, stabilind legătura dintre adjuncţi şi regenţii lor:

dintre un atribut şi regentul său (un substantiv, un pronume, un numeral cu valoare substantivală):
Am cumpărat o carte cu poze. Fiecare dintre noi are o dorinţă. Trei dintre copii au reuşit.

dintre un complement (necircumstanţial sau circumstanţial) şi regentul său (un verb, un adjectiv, un
adverb sau o interjecţie):
Se gândeşte la mine. Mâine vom pleca la mare. Fata era slabă la matematică. El locuia aproape de
mine. Hai cu noi!

dintre un nume predicativ şi regentul său nominal: Casa era din lemn.

dintre un predicativ suplimentar şi regentul său nominal: L-am luat drept profesor etc.
Prepoziţiile reprezintă, aşadar, un mijloc joncţional de realizare a raportului de subordonare în cadrul propoziţiei.
2. Tipologie:
a) După structură:

prepoziţii simple: a, de, pe, cu, la, către, fără, din, sub, prin, spre, peste, pentru, lângă etc.

prepoziţii compuse: despre, înspre, de la, pe la, pe sub, pe lângă, de pe lângă, de prin, de sub, până la etc.
Observaţie: Unele prepoziţii (şi locuţiuni prepoziţionale) provin din conversiunea altor părţi de vorbire, şi anume:
 din adverbe (şi loc. adverbiale): înaintea, înapoia, asupra, deasupra, dedesubtul, dinaintea, dinapoia,
împrejurul, împotriva, în faţa, în spatele, de-a lungul, de-a latul, ca, cât, decât etc.;
 din substantive: graţie;
 din adjective: drept;
 din participii: mulţumită, potrivit, datorită;
 din gerunzii: privind, exceptând.

b) După regimul sintactic:

 Cer cazul acuzativ: prepoziţiile: a, cu, de, către, de, pe, la, fără, din, sub, prin, spre, peste, pentru, lângă,
despre, înspre, de la, pe la, pe sub, pe lângă, de pe lângă, de prin, de sub, până la etc; locuţiunile prepoziţionale: cu
privire la, faţă de, împreună cu, cu tot cu, cu...cu tot, cu toate, în caz de, afară de, în afară de, în ceea ce priveşte,
înainte de, în loc de, o dată cu etc.
Observaţii:
 Prepoziţia a apare în următoarele ipostaze: 1) înaintea unor numerale cardinale, a pronumelui relativ ceea ce,
precum şi înaintea unor pronume şi adjective nehotărâte (mulţi, puţini, câţiva, toţi) ori a unor adjective calificative de
tipul: numeroşi, diferiţi etc., întreaga construcţie fiind echivalentă cu un G.: părinţii a doi elevi; înţelegerea a ceea ce
e important; părerea a numeroşi participanţi etc. Atragem atenţia însă că cuvântul cu care prepoziţia se analizează
(elevi, ceea ce, participanţi) este în Ac. De asemenea, chiar şi atunci când este precedată de o altă prepoziţie cu
regim cazual diferit, prepoziţia a îşi păstrează şi îşi impune propriul regim: contra a câţiva dintre noi; datorită a trei
colegi. Se poate spune că sintagmele prepoziţionale de tipul: contra a, datorită a, graţie a, asupra a etc.,
funcţionează ca nişte prepoziţii compuse, în cadrul cărora ultimul termen, respectiv prepoziţia a, impune cazul
cuvântului introdus, adică acuzativul; 2) în construcţii cu valoare modală, de tipul: miroase a ploaie; face a vât şi
vreme rea; sună a minciună etc.; 3) în construcţii cu valoare distributivă: A cumpărat trei creioane a zece mii de lei
bucata. De precizat şi faptul că prepoziţia a s-a fixat ca morfem a-l infinitivului, calitate în care îşi pierde rolul de
conector.
 Prepoziţia pe apare în următoarele ipostaze: 1) morfem a-l obiectului direct exprimat prin substantive de gen
personal, prin numerale şi prin pronume: L-am văzut pe Ion. L-am văzut pe el. I-am văzut pe cei trei. Atragem
atenţia că astfel de construcţii ale obiectului direct cu pe presupun şi fenomenul dublării prin forme neaccentuate
de pronume personal; 2) în construcţii în care verbul sau un adjectiv cere obligatoriu prezenţa acestei prepoziţii: a
se baza pe cineva, a se bizui pe cineva, a se supăra pe cineva, a conta pe cineva, a miza pe cineva (sau ceva);
gelos pe cineva, mânios pe cineva, invidios pe cineva, stăpân pe ceva, sigur pe ceva, supărat pe cineva etc.
Grupul prepoziţional subliniat, având un caracter necircumstanţial, este interpretat în gramaticile moderne (vezi
GALR) ca o funcţie sintactică aparte, numită complement prepoziţional. Gramaticile tradiţionale (vezi GA ‘63) îl
consideră însă un complement indirect; 3) în construcţii în care prezenţa sa are rol dezambiguizator: a se pune pe
plâns / treabă / învăţat; a o da pe glumă etc.; 4) în diverse construcţii circumstanţiale, în care este purtătoare a unei
informaţii semantice de tip locativ: stă pe scaun sau instrumental: Merge pe bicicletă.

 Cer cazul dativ: prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită1

 Cer cazul genitiv: prepoziţiile asupra, contra, dedesubtul, împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia, înăuntrul,
îndărătul; locuţiunile prepoziţionale în faţa, în spatele, în urma, în jurul, în fruntea, de-a lungul, de-a latul, în preajma,
în locul, în afara, în dreptul, cu scopul, din cauza, din pricina, în ciuda, în pofida etc.

1Unele gramatici tradiţionale includ aici şi adverbele (care impun D): conform, contrar, potrivit, asemenea, aidoma,
aşijderea.
 Aceste prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cer genitivul în marea majoritate a situaţiilor. Există însă şi câteva
excepţii, când nu-şi pot impune acest regim, şi anume:

dacă sunt urmate de forme neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive: împotriva-mi, înaintea-ţi,
asupra-i, în juru-le, în preajmă-ne, în faţa-i, asupră-şi etc. În aceste situaţii, pronumele sunt (prin chiar forma lor)
la cazul dativ!

dacă sunt urmate de adjective posesive: contra mea, împotriva sa, deasupra noastră, din cauza ta, în jurul
său, în urma voastră etc. Posesivele care apar în astfel de construcţii sunt considerate adjective şi nu pronume
deoarece au formă de adjective posesive (le lipseşte formantul al, a etc, obligatoriu la pronume) şi fiindcă
realizează un fel de acord prin atracţie cu articolul hotărât din componenţa prepoziţiei sau al locuţiunii
prepoziţionale care le precedă, iar forma selectată este cea de N.Ac., nu cea de G.D. Să se compare: i-am spus
prietenei tale, cartea prietenei tale (unde adjectivul posesiv are forma de G.D., ca urmare a acordului) / Am
greşit din cauza ta (unde adjectivul are formă de N.Ac., după cum substantivul din structura locuţiunii
prepoziţionale are formă de N.Ac.). De asemenea, să se compare: A acţionat împotriva alor tăi (unde alor tăi
este pronume posesiv, gen masculin, număr plural, caz G., deci nu se „acordă” cu articolul a din împotriva) / A
acţionat împotriva ta (unde ta este adjectiv posesiv, gen feminin, număr singular, caz Ac.).

Prepoziţia contra cere Ac. şi nu G., dacă este urmată de anumite substantive, în expresii consacrate de
tipul: contra cost, contra cronometru etc.

Observaţii:
 Deşi prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale se caracterizează prin lipsa autonomiei semantice şi a suficienţei
noţionale, cu toate acestea, aportul lor semantic nu este cu desăvârşire nul, ci sunt purtătoare a numeroase
informaţii semantice, cum ar fi:
• direcţia: către, spre, la, înspre, dinspre etc.;
• locul: lângă, la, pe, în, sub, pe la, pe sub etc.;
• instrumentul: cu, din, fără, graţie, datorită etc.;
• relaţia: la, despre, de, legat de, în ce priveşte, cu privire la etc.;
• agentul: de, de către.;
• opoziţia: în loc de;
• asocierea: cu, fără, cu tot cu, cu...cu tot;
• comparaţia: ca, cât, decât;
• scopul: pentru, după, spre;
• cauza: din cauza, din pricina, de;
• anterioritatea: înaintea;
• posterioritatea: după etc.

 În stilul familiar vorbit şi, în general, în dialog, unele prepoziţii se pot utiliza şi singure, ca răspuns la o
întrebare, fără exprimarea după ele a substantivului sau a pronumelui pe care l-am putea aştepta. În acest caz,
spunem că ele sunt folosite absolut:
— A venit singură sau cu el?
— Cu.
—Vrei cafeaua cu zahăr sau fără ?
— Fără.
Iată şi alte situaţii : Eu votez pentru. Noi venim după. Aici, prepoziţiile capătă valoare adverbială.
 Există uneori tendinţa de a omite prepoziţiile din construcţii în care prezenţa lor este obligatorie, pentru a
scurta mesajul: *şef serviciu, *serviciul relaţii externe, *biroul informaţii, *mănuşi piele, *carne porc, *direcţia
sănătate publică etc. Aceste construcţii nu sunt recomandabile.
Cazurile nominativ şi vocativ nu se construiesc niciodată cu prepoziţii!
 Conjuncţia

1. Aspecte definitorii
Conjuncţia este un cuvânt invariabil care stabileşte între elementele propoziţiei sau ale frazei o relaţie şi
se caracterizează semantic – prin conţinut lexical abstract şi insuficient care se realizează în mai multe
semnificaţii, determinate de contextele în care apar; morfologic – prin lipsa flexiunii; sintactic – prin lipsa
posibilităţii de a îndeplini o funcţie sintactică, neavând autonomie funcţională şi combinându-se simultan cu doi
termeni (distribuţie bidirecţională); logic – prin lipsa unui conţinut noţional (lipsă determinată de gradul mare de
abstractizare şi gramaticalizare).
Conjuncţia leagă două propoziţii într-o frază (prin coordonare ori prin subordonare) sau două cuvinte în
propoziţie (prin coordonare): Vremea vinde lemnele, iar nevoia le cumpără. Doinele, poveştile, muzica şi poezia
sunt arhivele popoarelor (A. Russo).
Deşi, ca şi prepoziţia, conjuncţia este un mijloc de legătură între cuvinte, ele au şi particularităţi distincte. Mai
întâi, dacă prepoziţia leagă două cuvinte prin subordonare, conjuncţia face legatura între părţi de propoziţie coordonate
(comp.: cărţi pentru copii — cărţi şi copii).
Chiar şi atunci când conjuncţia stabileşte, ca şi prepoziţia, raporturi de subordonare, aceste raporturi
diferă între ele. În timp ce prepoziţia subordonează un substantiv sau un substitut al verbului, adjectivului sau al
unui alt substantiv, conjuncţia pune în raport de subordonare între ele două forme verbale personale care sunt, de
fapt, predicatele propoziţiilor legate prin subordonare (Lucrează bine ca sunt plătiţi bine. A declarat demult că in
curând va demisiona).
Notă. Prepoziţia poate stabili şi ea un raport de subordonare între verbe, dar numai atunci când unul este la o
formă nepredicativă (lucrează pentru a câştiga, merge fără a se uita).
Partea de propoziţie introdusă prin conjuncţie se prezintă, în fond, drept o propoziţie subordonată eliptică.
Astfel, în propoziţia ...Şi ea răsufla adânc, deşi încet, partea de propoziţie deşi încet echivalează cu propoziţia:
deşi răsufla încet.
Propoziţia secundară introdusă printr-o conjuncţie subordonatoare poate depinde nu numai de o forma
verbală predicativă (personală), ci şi de una nepredicativă (gerunziu, infinitiv, participiu, supin): Vazând eu că mi-
am aprins paie în cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă... (I. Creangă).
În unele cazuri, rare însă, conjuncţia poate apărea şi în componenţa propoziţiilor independente (Că bine
zici, cumătră... De s-ar opri odată ploaia...).
Astfel de propoziţii optative cu conjuncţia la început pot apărea şi ca propoziţii principale în cadrul unei
fraze: De-ar mai veni vara sa se mai joace şi pe-afară...(I. Creangă).
O propoziţie independentă poate începe prin conjuncţia că atunci când urmează după o interjecţie (Of! Că
rău am păţit-o).
La început de propoziţie este folosită adesea şi conjuncţia coordonatoare şi, stabilind legătura cu cele spuse
anterior, numită de aceea „şi” narativ: Şi unde nu începe o ploaiel).
Se întâmplă uneori ca o conjuncţie subordonatoare să introducă doar formal o anumită subordonată,
relaţiile logice din frază indicând că de fapt ea trebuie grupată cu aşa-zia regentă. Prin urmare, raporturile
sintactice au fost inversate. În această situaţie se află aşa-numita „temporală inversă”, introdusă prin când sau că:
Eram băiat de 14 ani când am învăţat a da cu puşca
În această frază, propoziţia am învăţat a da cu puşca, deşi apare introdusă de adverbul relativ când, îşi
subordonează, din punct de vedere logic (prin logica evenimentelor), aparenta regentă. În structura de adâncime,
organizarea enunţului se prezintă în realitate astfel: Am învăţat a da cu puşca, când eram băiat de 14 ani.
În aceeaşi situaţie se află şi enunţul: Abia ajunse acasă că se şi porni ploaia < Se (şi) porni ploaia că (=
„când”) abia ajunse acasă.
Conjuncţiile coordonatoare, în primul rând cele conclusive, pot sta atât la începutul propoziţiei, cât şi la mijlocul
ei (Deci se duce Vasile la Petre. Dar şi Se duce deci Vasile la Petre).

2. Rolul conjuncţei în propoziţie şi în frază

Prin actualizarea a două acţiuni, conjuncţiile pot fi puse în raport de cauză şi efect, de instrument şi scop
vizat, de condiţie şi posibilitatea de realizare a acţiunii, între ele se pot stabili relaţii temporale, locale, sociative etc.
Deşi, în principiu, raportul respectiv (temporal, cauzal, final, condiţional etc.) decurge din semantica
enunţurilor, în majoritatea cazurilor drept indice al raportului apare totuşi conjuncţia. (Comp.: Spune-i lui Vasile că
pleci. — Spune-i lui Vasile dacă pleci).
Conjuncţia, dacă ne referim la cea subordonatoare, este indicele legăturii dintre verbul-predicat al
subordonatei cu verbul-predicat din regentă (mai rar cu altă parte a acesteia). Pronumele şi adverbele cu funcţie
de conjuncţii subordonatoare joacă, de regulă, şi rolul de parte a propoziţiei secundare: Sa te duci unde-a dus
surdul iapa şi mutul roata.
Spre deosebire de conjuncţiile subordonatoare, cu ajutorul cărora se stabileşte legătura dintre propoziţii
eterogene din cadrul frazei, conjuncţiile coordonatoare servesc drept indice al legăturii dintre propoziţii omogene
sau dintre părţi de propoziţie omogene (unele conjuncţii coordonatoare se pot repeta pe lângă fiecare dintre
elementele coordonate): Hai, dă raspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa... (I. Creangă)
 Nu există deosebire între folosirea conjuncţiei coordonatoare ca element de legatură a propoziţiilor sau a
părţilor de propoziţie. Conjuncţia poate lega la fel două substantive-subiecte (Ion şi Petre cântă) şi două verbe-
predicate (Ion cântă şi dansează).
Observaţi:
 Conjuncţiile coordonatoare pot lega o parte de propoziţie şi o propoziţie cu aceeaşi funcţie sintactică: Am o
casa mare şi care este nelocuită.
 Coordonarea între un complement direct şi o subordonată introdusă prin să este, de asemenea posibilă, dar
nu este foarte frecventă: Îţi cer linişte şi să mă laşi un timp să mă gândesc.
 Propoziţiile şi elementele dintr-o propoziţie sunt în coordonare când se află din punct de vedere sintactic pe
acelaşi plan (deci nu depind gramatical unul de altul) şi sunt legate între ele printr-o conjuncţie coordonatoare: şi,
sau, nici, dar, ori, ba, ci, iar, însă, aşadar, deci, fie etc.
3. Tipologie
3.1. Clasificarea conjuncţiilor după formă
Conjuncţiile se deosebesc între ele din punctul de vedere al structurii morfematice.
Conjuncţiile propriu-zise (din rândul acestora fac parte conjuncţiile moştenite din latină sau cele formate
pe teren romanesc, dar care nu mai păstrează legătura cu unităţile lexicale de la care s-au format) se împart în
două subclase: conjuncţii simple şi conjuncţii compuse.
Notă. În afară de acestea, cu rol de conjuncţie se întrebuinţează unele pronume (relative, nehotărâte) şi
adverbe (relative, nehotărâte), precum şi unele îmbinări de cuvinte (construcţii) numite locuţiuni conjuncţionale.
Conjuncţiile simple sunt formate, de cele mai multe ori, dintr-un singur element lexical neanalizabil, acesta
având aspectul unui cuvânt autonom (să, or, ori, şi, dar, iar, sau, ci, de, fie, că, dacă etc.).
Conjuncţiile compuse sunt formate din două sau mai multe elemente: ca să, deoarece, deşi, fiindcă,
încât, întrucât etc. Sunt considerate compuse conjuncţiile în care părţile componente se simt ca elemente
distincte indiferent dacă se scriu izolat sau împreună.
Atunci când elementele componente s-au sudat astfel încât nu pot fi recunoscute ca nişte cuvinte aparte,
conjuncţiile respective sunt trecute la subclasa celor simple: dacă (< de că), căci (< că ce), deci (< de aci).
Locuţiunile conjuncţionale sunt alcătuite din cuvinte autosemantice (adverbe, verbe, adjective,
pronume, substantive, cu sau fără prepoziţii), însoţite de regulă de conjuncţii propriu-zise: drept aceea, în timp ce,
dat fiind că, prin urmare, numai că, cât şi, precum şi, aşa că, din cauză că, de vreme ce, în caz că, sub motiv că,
chit că, măcar că, pe masură ce, sub pretext că, din moment ce, chiar dacă, de parcă, în loc să, cu toate că, după
ce, ca şi cum etc..
Observaţie:
Grupările ci şi, dar şi, care presupun prezenţa corelativelor nu numai sau nu numai că, au fost tratate
diferit în gramatici, ca locuţiuni conjuncţionale, conjuncţii compuse sau îmbinări libere. Aceste grupări sunt, de
fapt, analizabile în conjuncţia ci, respeciv dar, şi semiadverbul cumulativ şi. Semantic, raportul exprimat prin
aceste grupări cu elemente corelative cuprinde în prima parte o restricţie (indicată de numai) care este negată (nu
numai), iar în a doua parte, o corectare a negaţiei, semnalată de conjuncţiile adversative ci sau dar şi subliniată
prin semiadverbul cumulativ şi, opus lui numai.

3.2. Clasificarea conjuncţiilor după criteriul sintactic

Numeroasele raporturi dintre enunţurile îmbinate sau dintre părţi ale acestora sunt de două categorii:
raporturi dintre elemente omogene coordonate între ele şi raporturi dintre elemente neomogene subordonate unul
altuia. Respectiv, se disting două clase de conjunctii — coordonatoare şi subordonatoare, care la rândul lor se
împart în subclase. Din cadrul acestor subclase fac parte şi locuţiunile conjuncţionale.
3.2.1. Conjuncţiile coordonatoare
Există câteva subclase de conjuncţii coordonatoare.
a) Conjuncţiile copulative (şi, nici, şi...şi, nici...nici; nu numai... ci şi, dar şi, precum şi, atât...cât şi) leagă între ele
părţi de propoziţie sau propoziţii omogene, indicând ideea de asociere, reunire de obiecte, acţiuni, calităţi.
Cea mai răspândită conjuncţie copulativă este şi. La unele părţi omogene de propoziţie conjuncşia şi
apare adesea însoţită de prepoziţia cu (iedul cel mare şi cu cel mijlociu). Prepoziţia cu capătă valoare
asemănătoare cu cea a conjunctiei şi, putând chiar s-o substituie (iedul eel mare cu eel mijlociu).
În propoziţiile negative, cu valoare copulativă apare conjuncţia nici (n-a venit Ion, nici Vasile}.
Conjuncţiile copulative şi, nici pot fi repetate pe lângă fiecare propoziţie sau parte de propoziţie:
Nici mi-i foame, nici mi-i sete, nici mi-i dor de iarba verde.
Scoală-te că am găsit şi secure, şi frânghie, şi sfredel (I. Creangă)
Conjuncţia copulativă şi poate avea cuvinte corelative în altă propoziţie. În asemenea cazuri, şi apare
însoţit de conjuncţia ci sau dar (nu numai..., ci şi; nu numai că..., dar şi): Vasile nu numai că va veni la şedinţă,
dar şi va ţine o cuvântare.
b) Conjuncţiile disjunctive exprimă ideea de disjuncţie, de excludere reciprocă a obiectelor, calităţilor, acţiunilor
numite de propoziţiile sau de părţile de propoziţie unite cu ajutorul lor. Cele mai răspândite sunt: sau, ori, fie.
Conjuncţia disjunctivă poate lega două propoziţii cu acelaşi predicat, într-un caz acesta fiind pozitiv, iar în
altul — negativ.
În asemenea situaţii propoziţia negativă poate fi reprezentată doar prin adverbul negativ nu sau ba, care
se leagă de propoziţia precedentă printr-o conjuncţie disjunctivă: Ne observa de dormim ori ba. Va fi fost aşa ori
nu, unul Dumnezeu ştie.
 Conjuncţia disjunctivă poate fi repetată înaintea fiecărei propoziţii sau părţi de propoziţie aflate în
raporturile corespunzătoare: Ori oi izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc... (I. Creangă)
Pentru redarea raporturilor disjunctive se folosesc şi adverbele repetate (ba...., ba; când..., când; acum...,
acum; aci.., aci). Datorita sensului şi folosirii lor în pereche, ele mai sunt numite conjuncţii alternative.
Conjuncţiile ori, sau sunt folosite deseori înaintea unor apoziţii: Candelabrul, sau lustra, atârna deasupra
capului nostru.
c) Conjuncţiile adversative leagă propoziţiile sau părţile de propoziţie între care, din punct de vedere semantic,
se stabilesc raporturi de opoziţie. Cele mai răspândite sunt: ci, dar, iar, însă, or.
Notă. În vorbirea neîngrijită, în loc de conjuncţia adversativă dar se foloseşte adesea varianta ei trunchiată da,
care echivalează cu dar sau iar din exprimarea literară.
d) Conjuncţiile conclusive leagă între ele propoziţii dintre care una exprimă urmarea, concluzia ce decurge din
cealaltă. Ele sunt doar câteva: deci, dar, aşadar, prin urmare, în concluzie, (care) va să zică.
Observaţii:
 Unele conjuncţii pot fi folosite şi cu alte valori: şi poate fi adversativ (Eu îi spun una şi(iar) el…), dar poate
exprima un raport conclusiv, nemaiputând fi substituit cu însă şi având sensul „deci”: Să plecăm dar (= deci să
plecăm); uneori sensul adversativ al conjuncţiei iar este atât de slab, încât se apropie de sensul conjuncţiei şi: La
prânz mâncaseră la restaurant, iar seara erau invitaţi la nişte prieteni.
 Uneori, conjuncţiile se repetă, fiind în corelaţie, pentru a sublinia ideea de coordonare : şi…şi, ba…ba,
nici…nici, fie…fie, sau…sau : Am cumpărat şi mere şi struguri. Îl găseşti fie la facultate, fie acasă.
 Uneori, mai ales în limbajul ştiinţific sau didactic, şi/sau apar împreună, pentru a exprima coordonarea sau o
altă eventualitate: Dacă cineva are o casă şi/sau mai multe terenuri de construcţie, legea spune că….
 Prezenţa lui dar, în calitate de element coordonator adversativ poate induce modificări sintactice şi/sau
semantice secvenţelor care îl precedă, cum ar fi: - tautologia (De cunoscut îl cunosc, dar nu i-am vorbit
niciodată.); - repetiţia (Omul, prost, prost, dar îşi cunoştea interesul.); - inversiunea subiectului cu predicatul
(Zice el, dar nu are dreptate).
 În principiu, conjuncţiile coordonatoare stau între cele două elemente (propoziţii sau părţi de propoziţie) pe
care le leagă, iar cele subordonatoare, la începutul propoziţiei pe care o introduc. Excepţie fac aşadar, deci, şi
însă care au o topică liberă, putând să stea şi în interiorul sau chiar la sfârşitul propoziţiei: E vreme frumoasă,
aşadar vom face o excursie sau E vreme frumoasă, vom face aşadar o excursie. Indiferent de locul conjuncţiei
aşadar din exemplele de mai sus, sensul rămâne neschimbat.
 Ca şi sinonimele sale: prin urmare, în concluzie, în consecinţă, aşadar este un adverb care anunţă o
concluzie la ceea ce s-a spus mai înainte. Concluzia poate privi o parte a propoziţiei sau o propoziţie întreagă: Se
hotărâse să plece definitiv, aşadar îşi făcu bagajele. Când concluzia este o propoziţie întreagă, adverbele
conclusive se folosesc cu valoare de conjuncţii ce stabilesc o coordonare conclusivă. Ele sunt perfect echivalente
ca sens, deci pot fi utilizate nediferenţiat. În concluzie şi în consecinţă au circulaţie mai ales în stilul oficial,
administrativ, ştiinţific. În limba actuală vorbită, nesupravegheată se înregistrează o tendinţă de folosire abuzivă a
lui deci (deşi acesta este literar), chiar atunci când nu este vorba de o concluzie: *Deci mă numesc Ion Manea şi
sunt deci student în anul al II-lea… şi deci mă pregătesc pentru sesiunea din vară. Această utilizare este
nerecomandabilă.
 Or este o conjuncţie adversativă neologică. Prin urmare, ea nu trebuie utilizată în exprimarea unui raport
alternativ sau disjunctiv: *Or s-a gândit, or nu, azi trebuie să dea un răspuns. Ea se foloseşte corect, echivalent cu
dar, în situaţii precum: A supus lucrarea aprecierii mele; or/dar, eu nu sunt în măsură să fac evaluări în acest
domeniu.
3.2.2. Conjuncţiile subordonatoare
. Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sunt:
- necircumstanţiale (nespecifice): că, să, dacă, de, ca să (ca...să), cum că, precum că, decât să;
- circumstanţiale (specifice pentru una sau câteva subordonate): deşi, încât, deoarece, fiindcă, întrucât etc.
Observaţii:
 Conjuncţiile că şi când nu se tolerează în vecinătate imediată, combinaţia fonică rezultată fiind o cacofonie:
*Ştiu că când o să vii, o să mă ajuţi.
 Căci este o conjuncţie cu sens cauzal (ca şi sinonimele sale: pentru că, din cauză că, din pricină că, fiindcă,
deoarece, întrucât). Relativ rară în limba vorbită şi mai frecvent întâlnită în scris, având în vedere că aparţine
limbii literare. Subordonatele cauzale introduse de căci stau întotdeauna după regentă: N-am putut veni căci am
fost bolnav = N-am putut veni pentru că / din cauză că / din pricină că / fiindcă / deoarece / întrucât am fost
bolnav. Perfect echivalente ca sens, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale amintite se diferenţiază ca registru:
întrucât, din cauză că, din pricină că şi deoarece apar mai ales în limba scrisă, în stilurile ştiinţific şi administrativ,
oficial. Căci este livresc, iar că este familiar. În limba vorbită, curentă, că are o frecvenţă foarte mare. Spunem în
mod obişnuit: Nu pot mânca fructe că îmi fac rău (= nu pot mânca fructe pentru că îmi fac rău) şi nu folosim, în
acest caz, conjuncţia căci, care este mai pretenţioasă. Utilizarea lui căci în locul lui că în propoziţii care nu sunt
cauzale, este greşită, deoarece căci are numai valoare cauzală: *Aflaţi despre mine căci sunt sănătos.
 Conjuncţia să, care funcţionează totodată şi ca marcă a modului conjunctiv, ca şi conjuncţiile compuse cu
aceasta: ca…să, încât…să, măcar să se construieşte numai cu modul conjunctiv. Cele mai multe conjuncţii
subordonatoare se construiesc cu modul indicativ, condiţional optativ şi prezumtiv.
 Adesea, pentru că şi fiindcă că au un corelativ în regentă şi anume pe de aceea: De aceea a intrat, pentru
că nu mai avea răbdare.
  Pentru ca (…) să este o locuţiune conjuncţională care permite inserţia unui alt element între ca şi să şi care
introduce o propoziţie subordonată: - circumstanţială de scop (A luptat pentru ca să-şi afirme drepturile.); -
opoziţională (Anul trecut a fost campion, pentru ca acum să se situeze pe ultimul loc). Este greşită folosirea lui
pentru ca să în locul lui să pentru a introduce o subordonată completivă directă: *Ştie pentru ca să-şi apere
interesul. Locuţiunea conjuncţională pentru ca să + conjunctiv concurează construcţia pentru + infinitiv (sau
infinitiv lung): E nevoie de muncă pentru ca să trecem în etapa următoare.
 Este incorectă utilizarea combinaţiei dintre conjuncţia că şi conjuncţia să: *I-am spus că să vină.
 Deşi este o conjuncţie subordonatoare concesivă, sinonimă cu locuţiunea conjuncţională cu toate că având,
adesea, drept corelativ în regentă pe tot sau totuşi: Deşi s-a scuzat, tot nu a fost iertat, Deşi a cerut explicaţii în
repetate rânduri, totuşi nu i s-a dat nici una. Subordonatele introduse prin deşi pot fi eliptice de predicat: Deşi în
vârstă, rămăsese frumoasă. De asemenea, deşi poate apărea ca unic reprezentant al unei subordonate, în
construcţii eliptice: L-am promovat, deşi…
 Fie se foloseşte invariabil într-un expozeu sau o ipoteză, mai ales în limbajul matematic. El nu se acordă cu
substantivul care urmează: Fie două cercuri concentrice. Când se află în corelaţie, fie…fie sunt conjuncţii
coordonatoare disjunctive (sinonime cu sau…sau) care coordonează, în principiu, două elemente ale unei
propoziţii (două complemente, două atribute, două adverbe, uneori două subiecte): Mâine seară vom merge fie la
teatru, fie la cinematograf. Spre deosebire de sau şi ori, conjuncţia fie nu poate fi folosită decât corelată cu sine
însăşi. Fie…fie se foloseşte uneori şi pentru a coordona două propoziţii, dar mai frecvent, pentru aceste situaţii se
preferă coordonarea prin sau…sau: Fie (sau) îţi faci datoria aşa cum trebuie, fie (sau) vei fi dat afară. În vorbirea
curentă se preferă adesea forma mai simplă că…că: Că e timp frumos sau că plouă el îşi face în fiecare seară
plimbarea. Fie! este forma de conjunctiv a verbului a fi, utilizată pentru a exprima aprobarea, acceptul, cu anumite
rezerve. Apare mai ales în stilul dialogic: - Nu vă pot oferi un preţ mai mare pe această maşină. / - Bine, fie! Cât
îmi oferiţi?

4. Conjuncţiile corelative
Conjuncţia care introduce o propoziţie în frază poate avea un element corelativ în propoziţia regentă,
subliniind în mod deosebit raportul dintre propoziţii.
În cadrul legăturii prin coordonare, formează perechi acele elemente conjunctive (conjuncţii, adverbe)
care exprimă raporturi disjunctive şi copulative: ba..., ba; acum..., acum; când..., când; nici..., nici; sau..., sau;
ori..., ori; fie..., fie etc. Ele pot lega atât propoziţii, cât şi părţi de propoziţie.
Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Tot mă amânai ba azi, ba mâine.
Uneori, drept corelativ al conjuncţiei coordonatoare apare un alt element decât conjuncţia respectivă (nu
numai..., ci şi; atât..., cât şi; nu numai că..., dar şi; nu numai..., dar nici etc.): El nu numai că nu ştia, dar nici că
voia să ştie la ce trăieşte.
Notă. În cazul repetării conjuncţiei, prin virgulă se izolează a doua şi următoarele propoziţii: Nici pe dracul să-l
vezi, nici cruce să-ţi faci.
În cazul părţilor de propoziţie omogene, virgula se pune înaintea conjuncţiei repetate, cu excepţia primei
utilizari: Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de a privi şi a cugeta. (M. Eminescu)
În cadrul legăturii prin subordonare, conjuncţiile subordonatoare formează perechi fie prin repetarea
aceleiaşi conjuncţii, fie prin folosirea altor cuvinte corelative (dar mai rar decât în cazul coordonării). Apar mai des
repetate conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale de ce..., de ce; cum..., cum; cu cât..., cu cât etc.: De ce mergeau
înainte, de ce lui Harap Alb i se tulburau minţile. (I. Creangă)
Aici este mai caracteristică folosirea în calitate de corelative a unităţilor lexicale care nu reproduc, nu
repetă conjuncţiile respective: atât...., încât; aşa de..., încât; într-atât(a)..., încât; cu cât..., cu atât; aşa...., precum;
acolo..., unde; cu toate că..., totuşi; de aceea..., pentru că; de câte ori..., de atâtea ori; pe cât..., pe atât etc.: Cu
cât căciula era mai mare, cu atât omul era mai însemnat... (A. Russo). Unde nu te gândeşti, acolo-l găseşti. (V.
Alecsandri).
Elementul corelativ al conjuncţiei subordonatoare este plasat adesea la sfârşitul regentei, făcând astfel un
tot întreg cu conjuncţia (respectiv cu locuţiunea conjuncţională sau cuvântul jonctiv) prin care începe subordonata.
Drept rezultat, apar locuţiuni conjuncţionale de tipul: astfel încât, aşa încât, aşa cum, intocmai cum etc.

5. Conjuncţii cu valori multiple

Unele conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale sunt folosite pentru exprimarea mai multor feluri de raporturi
între propoziţii. Acest lucru se explică prin faptul că natura raportului depinde nu atât de elementul conjunctiv, cât
de sensurile propoziţiilor unite în frază.
Dintre conjuncţiile cu multe valori fac parte că, dacă, de, şi, dar, iar.
De exemplu, dacă are multiple disponibilităţi sintactice, introducând o subordonată: - subiectivă (Nu se ştie
dacă e adevărat) ;- predicativă (Întrebarea este dacă vine.) ; - atributivă (Gândul dacă să renunţe sau nu o chinuia
de mult timp.) ; - completivă directă (Întreabă dacă e bine.); - completivă indirectă (Mă gândesc dacă ai înţeles.) ;-
cauzală, în limbajele popular şi familiar (Dacă e mic, nimeni nu-l bagă în seamă .) ; - temporală, cu tentă cauzală, în
limbajele popular şi familiar (Dacă a văzut aşa, a tăcut.); - condiţională (Dacă învăţa, nu mai avea nevoie să
copieze) ; - opoziţională (Dacă ieri părea să accepte, azi era foarte circumspectă.); - incidentă (Norocul sau – dacă
vrei – ghinionul nostru e că a ieşit din echipă).
 În dialog, dacă poate apărea şi singur ca un comentariu sau răspuns la ce a spus interlocutorul, restul
înţelegându-se: - Dacă vine, suntem salvaţi! / - Dacă…
De are acelaşi sens cu dacă, dar aparţine limbajului popular învechit. În limba curentă apare rar.
În calitate de conjuncţie subordonatoare, să poate introduce o: - subiectivă (E bine să se prezinte la post
de mâine.); - atributivă (Visul să se întoarcă în ţară era irealizabil pentru moment.); - apozitivă (Se încearcă atât:
să se limiteze traficul de influenţă.); - predicativă (Intenţia lui e să predea limbi străine copiilor preşcolari.); -
predicativă suplimentară (Practica l-a făcut să înţeleagă teoria învăţată în facultate.); - completivă directă (Ştie să
se descurce în orice împrejurare.); - completivă indirectă (Se abţine să voteze această lege.) - circumstanţială de
scop (Învaţă să reuşească la facultate anul acesta.); - consecutivă (Alerga destul de repede să-l ajungă din
urmă.); - circumstanţială de relaţie (Să aducă ceva cărţi, n-a adus ; în plus, a mai cerut câteva); - condiţională
(Să-mi aducă discheta, i-aş împrumuta alta.);- concesivă (Să-şi ceară scuze şi tot nu-l iert.).

6. Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte cu valoarea şi funcţia unei conjuncţii. În structura unei
locuţiuni conjuncţionale intră obligatoriu un element general de relaţie (conjuncţie, pronume relativ, adverb relativ) de
obicei precedat de anumite cuvinte:
a) prepoziţie + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): fără să, ca să, pentru că, pentru ca să, până să; până ce,
după ce, de ce (pe măsură ce), după cum, după cât, pe cât, cu cât etc.;
b) (prepoziţie) + substantiv nearticulat + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): în loc să, din cauză că, din
pricină că, în caz că; în timp ce, în vreme ce, de vreme ce, cât timp, câtă vreme, odată ce, etc.;
c) adverb + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): înainte să, înainte ca să, măcar că, măcar să, chiar dacă,
îndată ce, imediat ce, ca şi cum, ca şi când etc.
 Interjecţia

1. Definiţie:
Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă cu intonaţie exclamativă ce se caracterizează semantic –
prin faptul că nu denumeşte, ci sugerează stări fizice şi psihice sau evocă, prin imitare, sunete şi zgomote din
lumea înconjurătoare; morfologic – printr-un corp fonetic redus şi fix; sintactic – prin două ipostaze opuse: a)
apare în contexte în care nu are nici o legătură sintactică cu restul comunicării, însoţind vocative, imperative (A!
Ce bine că ai venit!), b) apare în relaţie cu termenii înconjurători, îndeplinind o funcţie sintactică (Hai şi tu cu noi!);
logic – prin faptul că e lipsită de conţinut noţional.
Observaţie:
 Sunt, în general, proprii exprimării directe şi orale, mai ales stilului familiar şi sunt o manifestare a
personalităţii celui care vorbeşte, de aceea ele sunt, în principiu excluse în vorbirea indirectă. Folosirea
interjecţiilor marchează stilistic exprimarea, de aceea selectarea lor trebuie făcută cu grijă. De exemplu fleoşc!,
tronc,! sanchi!, aiurea!, pe dracu! denotă lipsă de respect faţă de interlocutor, iar cel care le foloseşte este
catalogat ca având un limbaj neîngrijit. În limba literară scrisă, interjecţiile sunt folosite în stilul artistic, în pasaje,
caracterizate prin oralitate şi afectivitate.

2. Clasificare:
2.1. După aspectul structurii lor morfematice:
- simple: au!, vai!, ah!, etc;
- compuse: haidade!, trosc-pleosc!, tic-tac, etc
2.2. După criteriul semantic:
Interjecţiile pot exprima:
- diferite senzaţii sau stări sufleteşti: au!, ah!, of!, văleu! (durere), brr! (frig), uf! (oboseală);
. -o chemare sau un îndemn: pis-pis!, cuţu-cuţu!, hăis!, cea!, huideo!, ho! etc;
- o adresare: bre, măi, mă, fa, fă, bă, băi; ia, iote, iaca, ian, iacătă etc.
Observaţii:
 Uite se comportă ca un verb la imperativ (,,priveşte!").
 Unele interjecţii şi-au dezvoltat forme după număr şi persoană: haidem, haideţi.
 Nu trebuie considerate interjecţii unele cuvinte cu valoare exclamativă, care formează propoziţii nominale
imperative, cu conţinut verbal datorat intonaţiei: Ajutor!, Foc!, Înainte!
Interjecţiile sunt şi cuvinte imitative - numite onomatopee. Ele reproduc:
- sunete şi zgomote din natură: tic-tac, pic-pic, lipa-lipa etc.;
- sunete emise de animale, păsări, insecte: groh, behehe, ham, miau, cotcodac, cucurigu, ga, mac, cucu, cri etc.
- sunete însoţitoare ale unor acţiuni sau acte fiziologice: bâldâbâc, buf, trosc, pleosc, gogâlţ, hapciu, horp, hac,
ha-ha.

3. Funcţii sintactice:
Cele mai multe interjecţii propriu-zise sau interjecţii onomatopee nu au funcţie sintactică în propoziţia exclamativă.
Atunci când au totuşi funcţie sintactică, interjecţiile pot fi:
a) subiect: Se auzea trosc-pleosc!
b) predicat verbal: Iată că am venit!
c) nume predicativ: E vai si amar de noi!
d) atribut interjecţional: Sunetul trosc! l-a speriat.
e) complement direct: Auzim deodată trosc! şi pleosc!
f) complement circumstanţial de mod: Înghiţea sarmalele găgâlţ-gogâlţ!
g) predicativ suplimentar: M-a lăsat paf!

Unele interjecţii pot constitui singure propoziţii independente neanalizabile: Bravo! Ura! Oho! Zău! Adio!

4. Schimbarea valorii gramaticale:

Unele interjecţii îşi pot schimba valoarea gramaticală, devenind substantive, prin articulare: Peste tot se auzeau
numai of-uri şi ah-uri!

5. Locuţiuni interjecţionale
Sunt grupări de cuvinte cu înţeles unitar, care se comportă ca nişte interjecţii: ce dracu!, drăgăliţă doamne!,
doamne dumnezeule!, ia auzi (i-auzi!)! etc.