Bibliografie obligatorie

1. Ducrot, Jean-Marie, Schaeffer, Oswald: Noul

dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, B.,1996, (p.458-469).
2. Genette, Gerard: Frontiere ale povestirii, în:
Figuri, B.,1978, (p.148-165).
• Bibliografie suplimentară
3. Eco, Umberto: Şase plimbări prin pădurea
narativă, Constanţa, 1996.
4. Manolescu, Nicolae: Arca lui Noe, B.,2000,
(p.414-417).
5. Parfene, Constantin: Teorie şi analiză
literară, B.,1993, (p.228-258).
6. Burlacu, Alexandru: Drama zborului frânt
în: Texistenţe, Ch.,2007, (p.5-53).
 SCOPUL PRELEGERII: Prezentarea
ştiinţifico-aplicativă a straturilor operei
literare

• OBIECTIVELE PRELEGERII:
• Definirea figurilor narative de timp,
mod, aspect;
• Clasificarea figurilor narative;
• Exemplificarea figurilor narative pe text;
• Conştientizarea diferenţelor dintre
figurile poetice şi figurile epice
(narative)
- Naratologii de orientare semiotică aplică la
studierea naraţiunii categoriile verbului:
- Se ştie că NARAŢIUNEA este relatarea,
evocarea unei acţiuni ce se desfăşoară în
timp
- timpul,
- modul,
- aspectul ş.a., care, adoptate la specificul
literaturii epice, devin categorii ale
discursului narativ sau figuri narative.
 I.FIGURILE NARATIVE ALE
TIMPULUI:
• În naraţiune categoria timpului exprimă relaţii
temporale dintre text (enunţ narativ) şi poveste
(diegeză, istorie povestită).
• Identificăm trei tipuri de relaţii posibile, care se
referă la:
• Ordine (succesiune);
• Durată;
• Frecvenţă
1.FIGURILE NARATIVE CARE EXPRIMĂ
ORDINEA

• ORDINEA priveşte raporturile dintre felul

cum se succed evenimentele din discursul
narativ şi succesiunea lor în poveste (în
universul imaginar).
1.1. analepsa (retrospecţiunea) –
întoarcerea înapoi a naraţiunii (Ultima
noapte de dragoste... o analepsă întinsă)
1.2. prolepsa (prospecţiunea) – anticiparea,
prezicerea unor fenomene, evenimente
care urmează să se întâmple (sfârşitul din
Ultima noapte...)
1.3. silepsa (încadrarea) – introducerea
povestirilor una în alta, povestirea
încadrată sau în ramă
(ex.: O mie şi una de nopţi,
Decameronul, Hanu Ancuţei)
 2. FIGURILE NARATIVE CARE
EXPRIMĂ DURATA
• DURATA sau „viteza” temporală se referă la
raportul dintre durata variabilă a segmentelor
ficţiunii (povestei) şi durata relatării lor în
discurs.
2.1. elipsa constă în omisiunea unei perioade de
timp din durata acţiunii din poveste.
2.2. pauza (suspendarea) oprirea în loc a timpului
(se recurge la descrierea locului naraţiunii,
personajului, interiorului.., în cazul reflecţiilor
autorului de natură filosofică, morală, divagaţii
lirice).
2.3. rezumatul (comprimarea timpului)
situaţie în care perioade întinse (10-15 ani)
din viaţa personajului sunt relatate sumar,
în câteva propoziţii, fraze.
2.4. scena – temporalitatea discursului coincide
cu temporalitatea povestirii, ficţiunii. Atunci
când naraţiunea se face în stilul direct
(monolog interior), când acţiunea ne este
prezentată la timpul prezent, adică timpul
acţiunii (diegezei) coincide cu timpul povestirii
(naraţiunii).
2.5. dilatarea – timpul discursului este mai lung
decât timpul povestei (reluări de fraze, pasaje
etc.).
 3. FIGURI NARATIVE PRIN CARE ESTE
EXPRIMATĂ FRECVENŢA
EVENIMENTULUI POVESTIRII

• FRECVENŢA priveşte raporturile dintre

capacitatea iterativă (repetabilitatea)
discursului narativ şi aceea a povestei.

3.1. povestirea singulativă – discursul

relatează o singură dată ceea ce s-a
întâmplat o singură dată
3.2. povestirea repetativă – ni se relatează
de repetate ori evenimente petrecute o
singură dată. (Când personajul retrăieşte a
2-a oară, a 3-a oară un eveniment din viaţa
sa, care l-a marcat puternic, autorul ne
repovesteşte de fiecare dată aducând ceva
nou. Acelaşi fapt de viaţă poate fi relatat de
un personaj sau mai multe personaje)
Ex.: Patul lui Procust: Doamna T., Fred
Vasilescu, Emilia, Ladima, interpretarea
Autorului etc.
II. FIGURI NARATIVE ALE MODULUI

• Noţiunea de MOD desemnează organizarea

informaţiei narative. Se disting 2 tipuri de
naraţiuni, după Genette, distincţia dintre
„povestirea de evenimente” şi „povestirea de
cuvinte”.
• Modul se referă la cel de-al doilea tip de
relatare, mai exact, la diferitele variante, diferite
forme de a reda vorbirea personajului prin
naraţiunea auctorială. Sunt următoarele moduri
(registre) discursive
 NARAŢIUNEA CA EXPUNERE
(TELLING)
(CINE VORBEŞTE?)
2.1. discursul reprodus – atunci când cuvintele cuiva sunt
redate întocmai (ex.: vorbirea directă, monologul interior,
fluxul conştiinţei, memoria involuntară). Stilul direct.
2.2. discursul transpus – în relatarea naratorului (stilul
indirect, stilul indirect liber).
Stilul indirect – ceea ce a spus personajul, dar în cuvintele
autorului.
Stilul indirect liber – în ceea ce a spus personajul se
intercalează şi nişte cuvinte ale personajului.
2.3. discursul narativizat (povestit) – înregistrează numai
conţinutul actului vorbirii, fără a reţine din el un element
 NARAŢIUNEA CA REPREZENTARE
(SHOING)
(CINE VEDE ?)
2.4. perspectiva narativă (punctul de
vedere). Evenimentele ne sunt relatate de
naratorul autor, naratorul personaj,
personajul reflector (Mimi din Fecioare
despletite de Hortensia Papadat-
Bengescu), prin prisma mai multor
personaje. Monoperspectivism (Ştefan
Gheoeghidiu), Poliperspectivism ( Patul lui
Procust).
 Se disting 3 tipuri de perspective:

2.4.1. perspectivă nefocalizată (sau focalizare

zero) – naraţiune a naratorului omniscient şi
omniprezent (viziune auctorială) în romanul
doric, în majoritatea naraţiunilor tradiţionale.
Autorul ştie şi vede mai multe decât ştie şi vede
personajul.
2.4.2. focalizare internă – autorul ne relatează
evenimentele din interiorul personajului sau a
mai multor personaje. Autorul ştie şi vede cât
ştie şi vede personajul. În romanul ionic,
naraţiunile moderniste.
2.4.3. focalizare externă - autorul ne
narează din afara personajului, dar nu ca
autor omniscient, ci ca cel care ştie mai
puţin decât personajul (A se vedea
Haralambie din Hanu Ancuţei).
 III: FIGURILE NARATIVE ALE
ASPECTULUI
(PROBLEMATICA „VOCII”)
Categoria ASPECTULUI (sau „vocii”) se referă la cine
povesteşte, la instanţa narativă, implicând raportul dintre
narator, pe de o parte, şi discurs + poveste, ficţiune,
pe de altă parte. Vizează poziţia celui care narează faţă
de propriul discurs şi faţă de evenimentele narate.

Categoria aspectului presupune o delimitare precisă

între autor – narator – personaj. G. Genette în Figuri în
legătură cu raportul dintre autor – narator – personaj a
delimitat 2 probleme:
1. nivelele narative şi
2. relaţiile naratorului cu faptele povestite.
Se disting două nivele narative:

a) nivelul extradiegetic – în care se situează

autorul operei, o persoană care elaborează
opera (autor de gradul I).
b) nivelul intradiegetic – în care se situează
oricare dintre personajele care relatează o
întâmplare, pe care autorul îl situează cu funcţie
de narator (autor de gradul II).
 Relaţiile naratorului cu faptele
povestite:
r. heterodiegetice – naratorul ne
relatează fapte la care el nu participă nici
ca protagonist, nici ca martor ocular.

r. homodiegetice – naratorul ne relatează

despre întâmplări la care participă fie ca
unul dintre protagonişti, fie ca martor.
 Patru nivele ale “vocii”:

1. M. extradiegetică-heterodiegetică (autor
de gradul I povesteşte întâmplări la care
nu a participat. Ex: romanul doric)
2. M. extradiegetică-homodiegetică (autor
de gradul I relatează evenimente la care
a participat ca martor. Ex: Amintiri din
copilărie )
3. M. intradiegetică-heterodiegetică
(personaj narator narează evenimente la
care nu a participat personal. Ex: O mie
şi una de nopţi)
4. M. intradiegetică-homodiegetică (personaj
narator povesteşte întâmplări la care el a
participat. Ex: romanul ionic)
Vă pup Crâncen!!!???
Veniţi la FILOLOGIE!!!