Năpasta a debutat în Convorbiri literare, în anul 1890.

Se încadrează în categoria dramei, unde

acțiuea dramatic este, fără îndoială, caracteristică, iar ceea ce contează cel mai mult este ceea ce
simt personajele, nu ceea ce fac, pe scurt, categoria psihodramei.
Conflictul de la Năpasta este alimentat doar tangențial de ciocnirea celor două sfere și puteri,
tragedia personajelor nu este centrată aici. Și depășește simpla întoarcere a problemei în numele
unei legi învechite a sângelui. Cu toate acestea, incapacitatea de a alege un anumit cod, de a oferi
orice fel de soluție sau de a trage orice fel de concluzie îl face mult mai grav și mai symptomatic
pentru tulburările axiologice profunde care caracterizează societatea modern.

Ea reprezinta o incercare a dramaturgului de a echilibra in opera sa comicul cu tragicul, universul

burghez orasenesc cu cel taranesc. Ea fiind ultima ultima piesa scrisa de dramaturg. Este singura
lui dramă și, cel mai probabil, a fost prima piesă românească tradusă într-o altă limbă
Piesa a fost finalizată în decembrie 1889, iar premiera ei a avut loc sâmbătă, 3 februarie 1890, la
Teatrul Național din București.
Personajul principal al piesei este Anca, sotia lui Dragomir si vaduva lui Dumitru Cirezaru. În
efortul de a arăta că Dragomir i-a ucis primul soț, ea se căsătorește cu el și îl ține sub observație
timp de nouă ani. Dragomir, al doilea soț al Ancăi, a fost și ucigașul lui Dumitru. Dragomir
o iubește, dar este mistuit de coșmaruri și remușcări pentru crima pe care a comis-o și frustrat de
ceea ce percepe ca perseverența soției lui de a-i aminti de Dumitru. Gheorghe este tânărul
profesor din sat care se îndrăgostește de Anca. Pentru că Ion a descoperit cadavrul lui Dumitru și
i-a furat tutunul, amnarul și luleaua, el este considerat pe nedrept responsabil pentru moartea
acestuia. Ion a devenit nebun ca urmare a abuzurilor pe care le-a îndurat și de la anii de muncă la
ocna. Primul soț al Ancăi a fost Dumitru Cirezaru,  acesta fiind omorât în pădure de Dragomir,
care se pregătește să-l arunce, când hoitul este găsit de pădurarul Ion.
Înțelegerea motivațiilor din spatele acțiunilor lui Anca și Dragomir este crucială pentru
înțelegerea piesei. Mesajul piesei a lăsat mulți critici surprinsi, iar această ambiguitate se reflectă
în recenziile polarizate ale piesei. Dragomir este condus de vinovăție și frică, în timp ce Anca
este condusă fie de dreptate, fie de răzbunare.
Datorită acțiunilor ambigue ale personajelor, care plasează piesa într-o zonă de tranziție în care
cele două concepte se împletesc, dreptatea și pedeapsa sunt două teme controversate în Năpasta.
Dacă Dragomir nu este prins până atunci, justiția umană – sistemul de drept – îi permite să scape
cu uciderea lui Dumitru fără a fi tras la răspundere într-un an. Acest lucru nu se potrivește
cu ideea Ancăi despre „dreptate” și este șocată să afle acest lucru. Cu toate acestea, titlul
„năpastă” care face trimitere la o nenorocire, și ultima replică a Ancăi fac referire la legea
talionului, o formă de justiție a trecutului incompatibilă cu forme contemporane de justiție.
În plus, mulți critici au subliniat importanța de a decide asupra unui personaj principal atunci
când se decide asupra unei teme. [1] Dacă Anca este personajul principal, dezastrul pe care îl
provoacă soțului ei este o recompensă potrivită pentru crima pe care a comis-o, chiar dacă nu
este infracțiunea pentru care autoritatea legală o pedepsește. Mulți cred că Anca are o conștiință
curată și că acțiunile ei sunt simple. Pe de altă parte, mulți preferă personajul lui Dragomir pentru
că este mai bine definit. Cu Dragomir ca personaj central, spectacolul urmărește efectele
regretului asupra lui, iar Anca preia rolul Furiilor antice atât metaforic, cât și ca o reflectare a
psihicului său chinuit. Obsesia ei de a găsi adevărul din acest punct de vedere apare ca o hărțuire,
iar acțiunile ei în deznodământul piesei se transformă într-o justiție păgână.
Aspectele durerii sunt adesea privite din perspectiva ambilor soți. Dumitru Cirezeanu este o
prezență care atârnă greu asupra amândurora.
Anca își exprimă suferința căutând dovezi pentru a face dreptate in cazul fostului ei soț și
legându-se de cel pe care îl bănuiește. Motivele ei sunt fie perseverență, fie hărțuire.
Dragomir încearcă să scape de vinovăție, mai întâi cu daruri , apoi îmbătându-se ca să uite. Ion
suferă de asemenea, datorită pedepsei nemeritate.  În loc să fie conștient de situația lui, acesta
innebuneste, iar scurtele lui momente de sobrietate le-au apărut celorlalți ca momente de furie.
Numeroasele aspecte ale vieții rurale românești sunt motivate de religie. Religia joacă mai
degrabă un rol complementar decât structural în cultura țărănească, după punctul de vedere
aproape naturalist al lui Caragiale. Deși religia este frecvent discutată în Năpasta, impulsurile și
deciziile Ancăi, precum și remușcarea lui Dragomir nu sunt în niciun fel influențate de principii
creștine ortodoxe, precum iertarea și sfințenia vieții. Dragomir nu pomenește frica de iad, dar
este mistuit de frica de ocnă care îl împinge la nebunie și iluzii. In ceea ce il priveste pe Ion,
acesta înnebuneşte in urma bătăilor şi tratamentul inuman primit in inchisoare. Iar toate aceste
orori nu rezultă atceva decât suicidul acestuia, pe care Anca îl folosește fără șovăire în scopuri
proprii.. În Năpasta, religia nu este altceva decât un pretext de civilizație impus de societate, care
nu putea să prindă rădăcini decât superficial deasupra impulsurilor naturale predominante.
Nebunia este un alt motiv des întâlnit în Napasta, referindu-se la naturalism. 
Ion, personajul nebun al lui Caragiale, este complex caracterizat de acest motiv. În contextul
piesei, Ion este un hoț, dar în casa Ancăi se află între un criminal și o femeie care pare dispusă să
ucidă fără să clipească. În rarele momente în care realizează acest lucru, el explodează în faze de
furie , așa că o altă interpretare este frustrarea față de absurdul societății din jur, simbolizată de
cei care l-au bătut pentru o mărturisire mincinoasă și de Anca și Dragomir, care îi folosesc pentru
propriile planuri, napasta și salvare.
O mare pondere s-a pronunțat în favoarea operei sale dramatice și, mai târziu, a lucrării sale în
proză, ceea ce a făcut ca opera lui Caragiale să fie subiectul unor polemici aspre. In februarie
1890, Nicolae Iorga a debutat ca și critic literar la 19 ani cu un articol judicios în „Lupta” despre
Năpasta, complimentând precizia caracterizării psihicului țărănesc în Anca și Dragomir și
numind Năpasta ca una dintre cele mai de calitate piese de teatru românești.Aceasta a apreciat
exactitatea cu care Caragiale a reusit să reproducă procesele simple din mecanismul psihic al
tăranului român, stiut fiind faptul că a zugrăvi poporul, pe tăran, în general, se dovedise a fi un
lucru deosebit de dificil . Constantin Dobrogeanu-Gerea și-a exprimat și el sprijinul pentru
spectacol, dar cu o altă interpretare, conform căreia Anca este o reflectare a vinovăției și adesea
prea unilaterală pentru gustul său. Acest tip de discuție, ca multe altele, accentuează ambiguitatea
piesei, o problemă care a fost adesea în centrul atenției. Eugen Lovinescu, Simtind că latura slabă
a piesei e Anca ,a căutat să dovedească că figura centrală a operei nu e Anca ci Dragomir, că axa
în jurul căreia se învârte actiunea nu e răzbunarea femeii, ci remuscarea bărbatului ucigător. 
Zece ani mai târziu, în 1922, si Paul Zarifopol privea Năpasta ca pe o neinspirată si regretabilă
melodramă, o opinie care a rezonat cu Pompiliu Constantinescu în 1939.  În schimb, la mijlocul
secolului, Ion Roman a rezumat și a dezmințit afirmațiile, subliniind modul în care
spectacolul a rezistat testului timpului. În 1972, Silvian Iosifescu a subliniat contrariul, mai exact
rădăcinile clasice ale operei, care respectă cele trei unități ale lui Aristotel.
I. Constantinescu, în 1974, l-a raportat pe I. L. Caragiale la începuturile teatrului european
modern si a discutat Năpasta din perspectiva „spatiului închis”. Caragiale, în comedii, ca si
în Năpasta, exprimă aceeasi izolare de lumea exterioară, limitarea la spatiul familial, totul
consumandu-se în acest spatiu închis.  Suferinta Ancăi, a lui Ion si a lui Dragomir, dragostea lui
Gheorghe, moartea lui Ion si condamnarea lui Dragomir , totul se petrece si se hotărăste într-o
cameră îngustă. Omul care vine din afară ,Ion, nu este decât o întrupare a trecutului care
copleseste toate personajele. El este, de fapt, tot o proiectie a interiorului. Având constiintă de
sine, personajele tragice, mai mult decât cele comice, vor să depăsească limitele spatiului închis:
Gheorghe si Dragomir. Neputinta acestei depăsiri nu-i acoperă de ridicol, ci este aducătoare de
nefericire si de moarte. Încercând să urmărească elementele unei mitologii caragialiane în 1984,
Constantin Hârlav a legat tema pasiunii din Năpasta cu fatalitatea și legea morală care determină
soarta personajelor din drama examinată, descoperind astfel existența unei posibile situații
arhetipale.

La începutul secolului XX, Caragiale a fost implicat într-un proces rămas celebru în istoria
literaturii române, procesul Caragiale – Caion, marele dramaturg fiind acuzat că ar fi plagiat
drama „Năpasta” după piesa „Nenorocul” scrisă de autorul ungur Kemeny Istvan. Ion Luca
Caragiale a început să caute drama ungurlui Istvan Kemeny, însă a descoperit că totul a fost
inventat de către Constantin Ionescu, ce semna cu pseudonimul „Caion”, astfel că a decis să-l
dea în judecată pe jurnalist pentru defăimare. Dramaturgul l-a avut ca şi avocat pe Barbu
Ştefănescu Delavrancea, care i-a pregătit apărarea. În timpul procesului, Caion a recunoscut
faptul că a inventat totul, că Istvan Kemeny nu există şi că toate acuzaţiile pe care i le-a adus lui
Caragiale au fost nefondate, marele dramaturg câştigand astfel procesul.

Se poate spune că Năpasta a fost prima piesă românească interpretată într-o limbă străină, la 30

decembrie 1895 la Cernăuți în traducere germană de Adolf Last. Aceeași traducere a servit și ca
bază pentru spectacolul de la Berlin din 1902, unde a fost reprezentat sub numele de Anca. Piesa
a fost jucată în 1903 la Budapesta și în 1918 la Magdeburg.

Adaptari:

 1928 - film, regia Gheorghe Popescu, Eftimie Vasilescu cu Cristache Antoniu

 1964 - pentru teatrul radiofonic, adaptarea și regia artistică Constantin Moruzan, regia de
studio Ion Prodan, regia tehnică Ion Mihăilescu. În distribuție: Olga Tudorache, Emil
Botta, Boris Ciornei, Alexandru Azoiței, Gheorghe Soare, Traian Moraru
 1982 - film, adaptarea Alexa Visarion, regia Vasilica Istrate, Casa de Filme Numarul
Patru, RomâniaFilm. În distribuție: Dorina Lazăr, Corneliu Dumitraș, Florin
Zamfirescu, Leopoldina Bălănuță, Dorel Vișan, Vladimir Găitan, Corneliu Revent, Radu
Panamarenco, Traian Dănceanu
 2010 - film, în regia Adriana Varlam, TVR Cultural cu Medeea Marinescu, Vlad
Ivanov, Tudor Gheorghe, Dan Bordeianu