Gustul lui Caragiale pentrusituațiiextremeșicoincidențecaudate se vedeînnuveleșiîndramaNăpasta.

Lecturișiinfluențeruseștiarputeasta, crede Paul Zarifopol, la bazadramei. Umbrarăposatului Dumitru

modificăviațaAncăi, a lui Gheorghe șia lui Dragomirsoțul care va fi pedepsitpentrucrimă.

Năpasta (1890), piesă în două acte, e o tragedie a vindictei. Atmosfera e apăsătoare, sumbră, aproape
insuportabilă, prevestind un sfârșit funest. Anca, soția cârciumarului Dragomir, e o creatură ale cărei
trăiri s-au concentrat într-un unic, obsesiv, sentiment. Fanatică, de o cruzime rece, obsesia ei e
răzbunarea și pedepsirea celui vinovat de moartea iubitului ucid demult. Pentru a afla adevărul și a-și
ajunge scopurile, femeia aceasta de o tenacitate neomenească a putut conviețui vreme de aproape zece
ani cu asasinul, pândind mereu clipa când, demascat, acesta își va primi pedeapsa. Premisa piesei e
îndoielnică, dacă nu falsă psihologic – mai mult o ipoteză livrescă. O undă de adevăr aduce, însă,
Dragomir, răvășit și chinuit de spaime, de remușcarea pentru crima făcută, ca și de această patimă
nenorocită pentru Anca. Sentimentele sunt puternice, paroxistice, dar construcția piesei lasă o impresie
de artificial, agravată de efecele de melodramă. O creație puternică, modelată sub înrâurirea
romancierilor ruși, este Ion, nebunul mistic, condamnat pentru crima pe care nu o săvârșise, o victimă a
erorii judiciare, căci nu el, ci Dragomir comisese crima. Fugit de la ocnă și reîntors tocmai acum în sat,
printr-o ciudată coincidență, el va fi unealta răzbunării. S-ar crede că sosirea lui Ion ar pune capăt setei
nebune de răzbunare a Ancăi, însă nu este așa. Ea tot nu știe ce să facă; să-l omoare pe Dragomir și să
arunce vina asupra nebunului sau să urmeze planul de înainte. De aceea o vedem odată că ia barda în
mână spre a-l lovi, în urmă o lasă și iar o apucă. Nu se știe cum s-ar fi sfârșit drama dacă lui Ion, acest
deus ex machina, nu i-ar fi venit ideea năpraznică de a ceda într-un acces de nebunie în care apucă un
cuțit, trece în odaia de alături, se înjunghie și se întoarce pe scenă spre a muri. Abia acum Anca și-a găsit
răzbunarea: ea îl va trimite pe Gheorghe să-l cheme pe primar și îl va învinui pe Dragomir de moartea
bietului Ion, învinuire nedreaptă și nemiloasă, dar care îi dă prilejul să rostească replica sentențioasă pe
care poate o ticluise de multă vreme: „pentru faptă răsplată și năpastă pentru năpastă”. Drama e
concepută sub imperiul unor extreme rigori clasicizante, aducând în scenă puține personaje și
respectând cu strictețe unitățile de timp și de loc, într-o compunere concisă și încordată, dar ne
consubstanțială înzestrării dramaturgului.

Dacă Caragiale a vrut să imite simplicitatea antică, el nu și-a atins scopul, căci în tragedia elină există
întotdeauna o pasiune dominantă care duce acțiunea spre deznodământ cu ajutorul corului care
înlocuiește și explică publicului ceea ce actorii principali nu pot spune. Mai este de asemenea și destinul
(fatum), acea putere invizibilă care aduce evenimentele și le adună într-un mănunchi care produce
catastrofa finală. Personajele tragediei antice nu au nevoie să fie omenești, căci ele sunt croite în
mărime supranaturală. În teatrul modern, mai ales în teatrul nostru contemporan, se cere o dezvoltare
firească și motivată a actiunii și a caracterelor. O asemenea dezvoltare lipsește cu totul în piesa lui
Caragiale.

„Se poate spune că o asemenea țesătură are cea mai mică posibilitate din punct de vedere psihologic?
Este firesc, este omenesc ca o femeie să se căsătorească cu acela pe care-l crede asasinul bărbatului
iubit? Să meargă până la ridiculul de a fi mama copiilor acestui asasin? Și acestea toate când ea avea alte
mijloace mult mai firești, mult mai simple pentru a pune justiția pe urma adevărului? Nu se vede cât colo
că autorul a inventat sau a luat dintr-un roman oarecare o monstruozitate închipuită, impodibilă, spre a
clădi o dramă fioroasă, cu efecte grosolane?” 1 Astfel, punând o asemenea închipuire bolnăvicioasă și
rafinată pe scenă, Caragiale o atribuie unei țărance române, creând un fel de Hamlet rural și în fuste.
Însă, Hamlet este un filozof, un sceptic, un fiu de rege care poate să-și pregătească răzbunarea într-un
mod rafinat, în schimb Anca este o femie simplă de la țară care iubește și urăște ca toate femeile de
tagma ei. Deci, toată răzbunarea ei pe care o coace nouă ani la rând în patul conjugal al asasinului
bănuit, este ceva nefiresc, monstruos, imposibil. Cele două acte ale piesei sunt suficiente deoarece
obosesc sufletește cititorul căruia mintea îi muncelte căutând motivul care a făcut-o pe Anca să se
căsătorească cu omul bănuit a fi asasinul bărbatului său.

Astfel, Năpasta aparține acelei categorii de drame unde acțiunea dramatică e internă, unde este mai
mult vorba despre ceea ce simt figurile dramatice, și mai puțin despre ceea ce fac, cu un cuvânt, ea
aparține categoriei dramelor psihologice, unde caracterele și acțiunea, obiectivul și reflexul său subiectiv
sunt atât de strâns legate, încât precizarea unora și a altora implică cu necesitate repetarea unor
amanunte ale dramei.

1
I.L.Caragiale, În conștiința contemporanilor săi, editura Minerva, București, 1990