5) Analiza textului.

5.1.) Etapa de expunere a spaț iului și narațiunii.

Etapa de expunere a personajelor este misterioasă în multe feluri: Incertitudinea cu privire la
natura reală a locului, în ciuda prezumției puternicecă acesta este un iad special - o cameră a conș
tiinței lor. Nimic nu este cunoscut de rolul exact al băiatului sau dacă el va veni înapoi. Garcin
bănuiește că acest iad, va fi psihologic, moral și că „au întotdeauna ochii deschiș i”, naș tere,
lipsa de ocupație și, probabil, singurătatea veșnică, îl pot face pe Garcin să pară nebun sau să-l
distrugă, dar nu se întâmplă asta deoarece este mort. Punctul forte al acestei scene este că lasă
multe incertitudini și ridică multe întrebări. De ce insistă atât pe tema aspectului camerei? Se
pare că privirea băiatului, îl deranjează pe Garcin, deci nu este vorba de faptul de a nu fi capabil,
de a vedea că el însuși este privit. Privirea este o interacțiune puternică a personajelor. Sartre a
introdus ingenios, hotărârea problematică de ceilalți și sine. Aspectul este un simbol al căutării
adevărului, dar cea mai mare valoarea a acestui aspect este că pune omul în relație și în
interacțiunea cu ceilalți. El există numai în ochii altora și este judecat. Ne putem
ascunde ș i minț i când viața dispare? Ai fost responsabil pentru alții? Acestea sunt într-
adevăr, mizele: camera și existenț ialismul în acțiune și de reprezentare.
5.2 Instrumentele de „tortură” ale piesei.
5.2.1 Obiecte
Pentru Garcin, privirea este unul din obiectele torturii, „uita-te la mine” este în continuare
singura ancoră, însemnând libertatea personajelor. Privirea și înfăți șarea personajelor este
posibilă, numai dacă personajele rețin realitatea, singura modalitate de a se apăra, dar în
curând, acest aspect (privirea), se va întoarce împotriva personajelor și o să devină un
instrument de alienare. Garcin observă lipsa obiectelor utilitare din acest iad, cum ar fi:
„cazanele cu smoală”, „grătarele”, „țepile”. De ce? Pentru că obiectele de zi cu zi, utile, sunt
înlocuite cu „bronzul”. Bronzul simbolizează imobilitatea totală, lipsa de conștientizare, de
chin, de finalitate, de în-sine. Un bronz care zâmbește, obiect imuabil cu care se confruntă
agonia omului, „se înăbuşă”, „se afundă” și „se îneacă”. Există un șir de metafore de stagnare
în iad. „Și ce vede? Un bronz Bardébienne.”, această expresie simbolizează o provocare
puternică, impasibilă și de neschimbat. Acesta este motivul pentru multe expresii care
exprimă tresărirea personajului Garcin, care arată ca un animal hăituit: „Dar ţine minte că nu
pot fi luat prin surprindere.” , „privesc situaţia în faţă.”, „…vreau să privesc situaţia în faţă”,
„Nu vreau să se repeadă asupra mea pe la spate, fără s-o fi putut recunoaşte.” Există o
distanță totală între gândirea personajului de acum, inutilă, și absența gândirii inactive,
împreună cu alte obiecte golite de utilizabilitate, deturnate de la sensul lor, ca „ferestre”,
„coupe-papier.” Obiectele din cameră există, dar sunt nefolositoare. Astfel, bronzul
Barbedienne este prea greu, nu poate fi ridicat și aruncat în lampă pentru a o stinge. Un
tăietor de hârtie este aparent inutil, deoarece nu există cărți pentru a tăia paginile (paginile
cărților nu au mai fost tăiate din anii '40). Soneria este capricioasă și nu funcționează în mod
regulat. În această cameră, totul pare deranjat și absurd. Camera nu are ferestre. Doar
coridoarele din spatele uș ii, dar ușa este blocată. Imposibil să scape cineva
5.2.2 Aspectul. Garcin, la fel ca celelalte personaje, privește în jur și simte o tensiune a lipsei,
o vedere simplă care caută diferențe. Vizibilitatea câmpului lexical este puternic prezentă: „ce
vede ”; „… mă uit ”; „privirea lui”; „Ochii”; „Vreau să mă uit la… ”; „Uită-te la mine”; „ te-
ai uitat în oglindă?”; „…ţi se închid ochii”; „te freci la ochi”; „ …vezi.” Pentru Garcin,
privitul este în continuare singura ancoră care înseamnă libertate.
5.2.3) Atemporalitatea textului
Este exprimată paralel cu infinitatea spațiului. Timpul este eludat. Atemporalitatea apare prin
lipsa de somn, „GARCIN: (…)Te întinzi pe canapea, şi fâşti… somnul a zburat. Trebuie să
te freci la ochi, să te scoli, şi totul reîncepe.” Sartre sugerează o mișcare perpetuă și inutilă, o
metaforă absurdă. Aici, absurdul este viața fără eșec, nu există somn, odihnă, relaxare.
Atemporalitatea înseamnă metamorfoza atrofieirii pleoapelor de unde se produce tortura
permanentă a personajelor. Astfel, Garcin, vorbește despre: „Iată explicaţia indiscreţiei
grosolane şi de nesuportat din privirea dumitale.” Celălalt care se uită, devine într-un fel,
obiectul aflat permanent sub privirea altora. Spațiul și timpul există, dar sunt lipsite de sens
deoarece par a fi într-un vid.
5.2.4) Instrumente sau lipsa intrumentelor iadului?
Iadul lui Sartre este primul definit prin ceea ce nu este. În contrast cu imaginea tradițională a
iadului, locul unde creștinii cred că sufletele suferă și sunt pedepsite, la el nu găsim niciun
instrument de tortură fizică. La intrare, Garcin întreabă unde sunt „țepile, grătarele, cazanele
cu smoală.” Băiatul este surprins de întrebare și râde. De asemenea, acest loc nu are
caracteristicile unei camere obișnuite: „fără ferestre, fără baie” ,sau chiar „fără periuță de
dinți”.
Aceste trimiteri la obiectele care lipsesc, au tendința de a crea în spectator, o schimbare de
peisaj radicală, adevărat necunoscută de el, dar modul în care trăim în „iad” este alcătuit în
cea mai mare parte, de un chin. Camera este un loc fără agitație, dar care va fi de asemenea și
un loc fără odihnă. Incapacitatea permanentă de a nu putea dormi, face conviețuirea deja de
nesuportat. Conștiința va fi treză veșnic. Nicio modalitate de a scăpa în somn, niciun fel de
scăpare, fie, să se refugieze în reverie: pleoapele lui Garcin s-au atrofiat.
Individul nu are nicio scăpare. Personajele vor „sta goale-puşcă în faţa celorlalţi.” pentru
totdeauna și vor fi prizonierii gândirii lor și sub privirea necruțătoare a altora.
5.2.5) De ce ochiul, privirea?
Ochiul ca principal instrument de tortură. Pentru Sartre, raportul cu mine însumi este mijlocit
în mod necesar prin celălalt, care mă priveşte. Privirea sa este determinantă pentru mine. De-
a lungul piesei, dar mai ales, în scena V, Sartre prezintă principiile de bază ale conceptului
existențialist cu omniprezența privirii. Amintindu-ne în primul rând că suntem ceea ce am
făcut, Garcin întreabă: „Se poate judeca o viaţă după o singură faptă?” Putem deduce că, din
cauza dezertării sale, Garcin rămâne și este un laș în ochii celorlalți: „Numai faptele sunt
hotărâtoare în privinţa celor pe care le-ai vrut.”, Ines spune, adaugând, „Nu eşti nimic altceva
decât viaţa ta.” În ceea ce privește înfăți șarea sau prezența personajului, există doar doi
oameni care îl privesc pe Garcin: Estelle și Ines. Singura cale pentru ca el să se simtă un erou,
nu este de a părea un laș în ochii lui Ines: „Am murit prea devreme. Nu mi-au lăsat timp să-
mi săvârşesc faptele.” Așadar, existăm în ochii altora, după cum spune J-P. Sartre. Aici,
Garcin, poate exista numai prin ochii lui Ines și judecata făcută de aceasta la adresa persoanei
lui. Atât ochiul, cât şi prăpastia, teama de „cădere”, merg împreună: prăpastia atrage ochiul,
pentru că abisul şi spiritul au aceeaşi natură. Observaţia lui Sartre, care indica natura
subiectivă a angoasei: „Angoasa se distinge de frică prin faptul că frica este frică de fiinţele
lumii, iar angoasa este angoasă faţă de mine. Ameţeala este angoasă, în măsura în care mă
tem, nu să cad în prăpastie, ci să nu mă arunc în ea. Nu mi-e teamă că o să cad, mi-e teamă că
ceva din mine va decide să mă anihilez, să mă arunc. Diferenţa este enormă: dacă aş cădea, aş
fi inocent; dacă mă arunc, sunt culpabil. Anxietatea conţine în sine, potenţialitatea libertăţii:
prin ea ne putem rata şi refugia în negare şi fugă de sine; prin ea putem accepta experienţa
imanentă a mortalităţii. Prin experienţa anxietăţii suntem crucificaţi între impersonalitate şi
autenticitate.” Într-adevăr, adevărul este privirea clară a altora care se referă la noi. Deci,
Garcin, este un laș, iar Estelle și Ines o văd ca atare. „O să mă vezi mereu?” Replică spusă de
Garcin, personajului Ines, iar aceasta pare că îi spune necontenit: „Mereu.” Astfel, prin
privirea sau apropierea celuilalt ca subiect, descopăr că sunt vulnerabil, că am un trup care
poate fi rănit, că mă aflu într-un anumit loc şi că în niciun caz nu pot
evada, de acolo de unde mă aflu, fără mijloace de apărare, pe scurt, că pot fi văzut. Atunci
când sunt privit sunt la dispoziţia judecăţii celuilalt. Garcin nu poate scăpa, încearcă să uite,
să se mintă sau să regrete acțiunile trecute: „INES: Întotdeauna murim prea devreme – sau
prea târziu. Şi totuşi, viaţa e acolo, terminată. S-a tras o linie sub cifre, trebuie făcută
adunarea. Nu eşti nimic altceva decât viaţa ta.” Omul va trebui să plătească nota de plată
pentru acțiunile sale, deoarece el nu mai are capacitatea de a schimba trecutul. Iadul este
pavat cu intenții bune, așa cum se spune, dar intențiile nu pot schimba nimic, e prea târziu! În
iadul lui Sartre, instrumentele de tortură fizică nu au loc, din moment ce aici „Infernul sunt
ceilalți.” Garcin, Ines și Estelle sunt personajele suferinței morale, care abia a început. În
acest cadru, Sartre descrie un mod de a gândi și de a defini ființa umană care este justificată
de ceea ce face și care interacționează cu celălalt, cu toți ceilalți. Astfel, libertatea,
responsabilitatea și solidaritatea sunt trei principii inseparabile pentru Sartre. „Suntem
condamnaț i să fim liberi.” Într-adevăr, suntem ceea ce am făcut, am ales acțiunile pe care le-
am făcut, așa că suntem responsabili. Acesta este omul care își alege soarta, dar nu putem
exista decât în raport cu alte persoane, prin urmare, ideea de solidaritate, care este esențială
situației, nu există.
5.2.6) Cum este descrisă atmosfera din piesă prin obiecte?
Camera. Oferă prilejul de a studia comportamentul personajelor și a relațiilor dintre acestea.
În primul rând, întreaga piesă este jucată într-un decor închis, o cameră de unde nu poți pleca.
În al doilea rând, simplitatea și autenticitatea camerei, va fi de mare importanță, devenind un
personaj în sine. Camera va fi interesantă prin simplitatea sa și prin obiectele care se găsesc
acolo, departe de a fi puse acolo din întâmplare, unde toate au aproape semnificație
simbolică. În mod similar, observăm și latura simbolică a unor obiecte care lipsesc, dar pe
care le-am fi putut găsi acolo. Sartre conturează camera în stilul Napoleon al III-lea (1825-
1870), unde găsim încăperi imense, încărcate cu mobilier și tesături foarte scumpe. Luxul în
care trăiau burghezii este pentru Sartre un motiv de a-i reduce și demitiza pe aceștia. Sartre
demască falsitatea și teatralitatea acelei perioade, cât și stilul de viață al oamenilor – școala
bunelor maniere. Eu doresc să arăt ceea ce este dincolo de om. Sub ce și câtă falsitate se
ascunde adevărul. Oricare ar fi adevărul, acesta este crud.
Lumina. Este peste tot, distruge orice speranță a personajelor de a avea o clipă întuneric și
intimitate. Lumina este împotriva armistițiului lor: într-adevăr, aflăm de la
începutul piesei că nu există comutator. Lumina permanentă, combinată cu faptul că
personajele nu pot nici clipi și nici închide ochii, scot la suprafață faptul că nimic nu poate fi
ascuns ș i că eroii nu se pot înșela reciproc. Omniprezența luminii, lipsa cărților, a clipitului,
a gramofonului sau al unui alt element de divertisment, înseamnă că, personajele nu pot să se
refugieze în somn sau în orice altă ocupație iluzorie pentru a scăpa de privirea altora.
Singurătatea și izolarea va fi imposibilă deoarece toate acestea vor fi văzute de celelalte
personaje:
„GARCIN: Dar n-o să mai fie niciodată noapte?
INES: Niciodată.
GARCIN: O să mă vezi mereu?
INES: Mereu.”
Bronzul pare a fi total inutil pentru desfășurarea poveștii; este de fapt un simbol dublu.
Acesta reprezintă eternitate pe de o parte și permite personajelor imobilitatea să înțeleagă
fixitatea situației lor. Cu acest bronz, care este imposibil să fie ridicat, Garcin, Ines și Estelle
vor rămâne în acea cameră pentru eternitate. Pe de altă parte, bronz simbolizează lucrurile din
trecutul lor, suferința avută în viață a personajelor; un trecut pe care personajele trebuie să și-l
asume acum. De ce statuetă de bronz –Buddha? Deoarece în religia budistă, oricine se
trezește din „somnul ignoranț ei”, experimentând o relație nemijlocită cu realitatea, fără să fi
fost instruit de cineva, ș i predică învățăturile sale celorlalți este numit buddha. Dacă o
persoană obține „trezirea”, fără ca neapărat să o și predice comunității, el sau ea devine arhat
(limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Sartre este ironic, punând statueta lui Buddha în
spațiul de joc. El arată faptul că omul este singurul vinovat, că omul se opune libertății
celuilalt și astfel, el însuși, nu va fi liber. „GARCIN: Bronzul… (Îl mângâie.) Iată, a venit
momentul. Bronzul e aici, îl contemplu şi înţeleg că sunt în infern. Vă spun că totul a fost
prevăzut.(…)”
Coupe-papier-ul: este un simbol. Reprezintă obiectul „în sine”, predefinit de tăierea hârtiei.
Este un produs strict, făcut cu un scop, să taie hârtie. Esența lui este înainte de existență. Este
un obiect existent, care nu are nicio conștiință de sine. Plasat aici, se opune ideii omului, care
este înversul: existența precede esența, dar acest obiect este lipsit de valoare aici: nu există
cărți. La un moment dat, cu toate acestea, Estelle va încerca zadarnic să o ucidă pe Ines,
datorită revoltei ei împotriva „pentru-alții”; dar, din nou, este inutil (Ines este desigur deja
moartă). Prezența coupe-papier-ul este absurdă, având în vedere situația
celor trei morți. Într-adevăr, cele trei personaje aflate în iad își păstrează libertatea absolută
de ființe umane, dar în iad este inutil, din moment ce viitorul nu mai există. Lipsa oglinzilor.
Este cel mai important element din cameră. Acest obiect, evidențiază într-adevăr, o nevoie
comună: nevoia de a-ți vedea reflexia (siguranța) și nevoia narcisistă a personajelor. Fără
oglindă, toate acestea nu există. Singura modalitate de a te vedea este aceea de a te uita în
ochii altcuiva, dar prin alte persoane, se ajunge la stadiul de existență pentru alții, prin alții te
vezi un alt eu-degradat, ș i voi deveni un obiect în fața celuilalt. Estelle spune în scena V:
„Imaginea mea din oglindă era îmblânzită. O cunoşteam aşa de bine…” Prin urmare,
personajele se vor vedea și se vor judeca prin ochii altora. Ei devin ceea ce alții au decis ca
ei să devină. Această temă de existență pentru alții, nevoia de a judeca ș i toate lucrurile
referitoare la raportul altora asupra celuilalt, se conturează în absența oglinzii.
6) Bine ați venit în cameră sau în iad?
Plasez acțiunea piesei, în anul 1944, într-un muzeu, o cameră și un hol. Camera are trei
canapele, fiecare având culoare specificată de către autor, o ușă, un coupe-papier, televizoare
și o statuie din bronz – Buddha. Spațiul de joc va fi limitat prin lumină și printr-o bucată de
țesătură în nonculorile, alb-negru. Această țesătură, va fi asemănătoare unei table de șah. De
tavan sunt agățate 9 corpuri de iluminat: trei aplice, cinci lustre cu un singur bec ș i o lustră
cu trei becuri. Canapelele sunt distorsionate și asimetrice, chiar trunchiate. Costumele vor fi
din 1944. Fiecare costum trebuie să caracterizeze personajul. O caracterizare subtilă a
pozițiilor lor fundamentale (statutul social, orientarea sexuală și ocupația): Garcin – jurnalist,
Ines –lucrătoare la poștă iar Estelle – burgheză, femeia întreținută. Băiatul de serviciu este
îmbrăcat într-un costum negru și este puțin efeminat. De ce televizoare? Deoarece îmi
creează dinamică spectacolului. Atunci când personajele își văd bucăți din „viaț ă”, ele vor
lovi televizoarele cu pumnii, vor țipa și vor face tot posibilul să nu se vadă imaginea din
televizoare. Televizoare cu tub catodic și mufe RCA, din anii 1999-2002. „Începuturile
televiziunii datează din 1923, când Farnsworth inventează iconograful, un dispozitiv pentru
captarea imaginii și conversia acesteia, în semnal electric. În septembrie 1927 este realizată
prima demonstrație a unei transmisii de televiziune. În anul 1930, BBC începe difuzarea unui
program de televiziune, în mod regulat. În anul 1936, existau aproximativ 200 de televizoare,
în întreaga lume. În 1940 este realizat un sistem de televiziune color, care putea reproduce
până la 343 de linii.” https://ro.wikipedia.org/wiki/Televizor,accesat: 08:11:2015,ora17:30
De ce material textil (alb-negru, tabla de șah)? Deoarece personajele sunt prinse într-un
sistem pe care nu vor să-l rupă și să evadeze. Până la finalul piesei, între personaje se creează
o interdependenț ă. Nu există panouri sau pantaloni negri, ci o singură ușă. Ele nu văd o altă
ieșire posibilă, în afară de ușă. Deci, sunt vinovați că își trăiesc infernul, fără să caute o altă
ieșire.
Momentul 1 - Începutul
Publicul este „invitat” în universul spectacolului printr-un hol. Vor fi 3 oglinzi mari aș ezate
pe partea dreaptă și pe partea stângă a holului și optsprezece tablouri. Între oglinzi, vor fi
puse alte oglinzi mai mici, care vor sta agățate. Un gramofon atârnat de tavanul holului, unde
se va auzi muzică, în timp ce publicul înaintează prin hol. Lângă ușă este un scaun. Pe acel
scaun este pus un televizor care va reda constant trei clipuri cu fața și privirea unui bărbat
care privește publicul. Publicul va intra în spațiul de joc printr-o ușă, apoi se va îndrepta către
sală. Nouă televizoare sunt pornite și rulează imagini cu expresii ale fețelor oamenilor, alții
decât actorii.
Uș a delimitează holul de spațiu de joc. Ușa este simplă, fără vizor, neagră și cu o broască de
culoare aurie.
La curte vor fi cinci televizoare care vor reda imagini și clipuri (alb-negru), formându-se
astfel, un panou asimetric. În centrul scenei, vor fi poziționate cele trei canapele: o canapea
spre curte, iar două spre grădină. Între canapeaua de la curte și cele de la grădină, vor fi
așezate alte trei televizoare, iar pe unul dintre ele va fi coupe-papier-ul. Televizoarele, la fel,
vor reda imagini și clipuri. Aceleași imagini ca celelalte cinci televizoare. La grădină vor fi
alte trei televizoare așezate unul peste celălalt, astfel vor forma un piedestal unde va fi
așezată statueta care îl reprezintă pe Buddha. De ce hol? Publicul trebuie sa aibă impresia ca
intră într-un muzeu, un spațiu destinat vizitatorilor. Ei sunt întâmpinați de băiatul de serviciu
care le „prezintă” operele de artă. Oglinzi și tablouri în maniera existențialistă (9) si
supranaturalistă (9). Odată așezat, publicul prinde o altă valoare, aceea de spectator teatral și
nu de vizitator. De ce picturi existențialiste și suprarealiste? Pentru că oamenii apar în
picturile existențialiste, ca victime ale prizonieratului în exterioritate. Lumea exterioară este
exilul, este o înlănțuire de măști care ne sunt aruncate pe chip, un instrument al alineării.
Visele sunt singurele noastre călăuze, fragile, derutante, evanescente. Să nu uităm faptul că,
expresionismul, este un stil artistic, în care artistul încearcă să descrie realitatea subiectivă,
emoțiile subiective și răspunsurile obiective, pe care evenimentele le vor trezi în el.
Expresionismul își realizează scopul său prin denaturare, exagerare, primitivism, fantezie și
prin aplicarea culorilor vii, vibrații, violență și dinamică a elementelor formale. Calitățile sale
sunt foarte subiective, personale, spontane de auto-exprimare. Picturile suprarealiste, au ca
materie primă necesară, subconștientul și inconștientul. Tehnica de creație constă în evitarea
reflexiei raționale. Artiștii urmăreau introducerea artei, în sfera visului și chiar a delirului, în
care totul scăpa de sub controlul minții. Picturile suprarealiste sunt fascinante prin culoare,
abstract, subiecte stranii, și încălcarea oricărei reguli. Spectatorii, după ce s-au așezat în sală,
lumina de sală se va stinge, rămânând doar scena luminată. Pe televizoare (5+4) apare
Garcin, care admiră expoziția de tablouri, apoi este preluat de Băiatul de Serviciu și introdus
în cameră. El nu se poate duce în public, deoarece apare convenția – al patrulea perete,
lumina este stinsă, publicul nu „există” pentru el, rămâne în mijlocul exponatelor. La fel se
întâmplă și cu celelalte personaje - Estelle și Ines, care vor fi văzute de spectatori când
privesc exponatele. Pentru spectator, cele trei personaje, par ca și cum ar face parte din
„exponatele” muzeului. Este îndeajuns gândul că personajul este în iad, ca acesta să se simtă
în iad și să devină un iad pentru el și ceilalți. Dacă fiecare personaj este oglinda „exterioară”a
celuilalt, televizoarele sunt oglinzile „interioare” ale personajului. Ele arată lupta care se dă în
golul finite, lupta lui cu el însuși. Astfel, fiecare personaj în parte este atacat din două părți. O
parte exterioară - celălalt, și una interioară - eul. Astfel, conflictul interior al personajelor, va
fi vizibil. Imaginile care se vor vedea pe televizoare, vor fi cu personajele. Fețele, corpurile și
gesturile acestora sunt distorsionate. Teama se concretizează într-o frică de explozie, de
răbufnire interioară. Asemăn acest lucru cu spargerea unei sticle. Sentimentul trăit trebuie să
fie unul dur, tăios și să aibă o intensitate puternică - un exemplu: faptul că personajul stă
nemiș cat câteva secunde, apoi deschide gura dintr-un singur impuls. Începe să își încordeze
maxilarul, se va vedea un tremur al cărnii, dinților și al maxilarului. Rămâne în stop cadru
câteva secunde, apoi, se aude un strigăt puternic înfundat. De ce muzeu? Deoarece iadul este
o clădire cu o infinitate de camere, iar fiecare cameră este specială, unde amintirile
personajelor prind viață. Este un mediu propice pentru trecutul lor. Imaginile prind viață, iar
viața imaginilor are ca apud, interiorul personajelor - ceea ce au fost acestea. Așadar, iadul
este unul care se naște aici și acum pentru fiecare personaj. Deci, infernul este omul. Iadul
există dacă un om este „iadul” său. Automat, și ceilalți vor deveni infern pentru ei înși și.
Plasarea acțiunii într-un muzeu, acoperă și
proveniența lor: Rio și Paris - în același timp se contopește universalitatea iadului:

„BĂIATUL:(…) Ne sosesc chinezi, hinduşi.”

Cum ți se creează impresia unui muzeu? Prin faptul că, în hol, sunt expuse tablouri, unde
spectatorii le pot admira, un muzeu al artei contemporane din vremea aceea. Tablourile,
oglinzile, canapelele, coup-papier-ul, statuia lui Buddha și televizoarele sunt exponate ale
muzeului. Băiatul de serviciu este supraveghetorul și îngrijitorul muzeului.
După ce publicul se așează în sală, intră băiatul de serviciu, se uită prin sală, apoi iese. În cele
trei televizoare amplasate la grădină, apare imaginea cu fețele personajelor. Ordinea
imaginilor este următoarea: Garcin, Ines și Estelle. Acest ansamblu de imagini, vor rula
permanent, pe tot parcursul spectacolului. Se aud sunete stridente.
Intră Garcin, este introdus de băiatul de serviciu și descoperă de-a lungul scenei că această
cameră este „neobișnuită”. Observă ulterior că nu există nici pat și nici ferestre.

Băiatul răspunde la întrebările „clientului”, care întreabă despre locul în care se află: camere,
coridoare, clientela internațională cu chinezii, hinduși (amuzantă confuzie între religie și
naționalitate), direcția, șeful băieților.
Acest lucru este o intervenție reală, care este confuză pentru spectator și Garcin, chiar daca el
pare să știe bine unde se află, în timp ce o serie de remărci făcute de Garcin arată că se
așteaptă la un decor complet diferit și o ambianță diferită: „GARCIN: Toate camerele sunt la
fel?...
BĂIATUL: Nici într-un salon ca acesta nu e prea rău, o să vedeţi.

GARCIN: Da? Bine. Bine, bine, bine. (Se uită în jurul lui.) Totuşi, nu m-aş fi aşteptat…

GARCIN (redevenind serios dintr-o dată): Unde sunt ţepile?

BĂIATUL: Poftim?

GARCIN: Ţepile, grătarele, cazanele cu smoală.”

Această enumerare se referă la o cameră de tortură - cameră pusă în legătură cu titlul piesei,
denotă o lume a închisorii și a unui proces iminent claustrofobic.
Cu toate aceste aluzii, Garcin: „Totuşi, nu m-aş fi aşteptat… Ştii, cred, ce se povesteşte pe-
acolo.” sau „N-are nici o importanţă, în definitiv, am stat toată viaţa într-o casă cu mobilier
care nu-mi plăcea şi am fost pus în situaţii false; adoram să fie aşa.”, „GARCIN (cu
blândeţe): Nu mai există speranţă, dar suntem şi acum înainte. N-am început încă să suferim,
domnişoară.” care este lumea celor vii. Acest lucru este confirmat de ironia băiatului care îl
corectează pe Garcin atunci când exclamă:

„GARCIN: Foarte bine. Atunci trebuie să trăim cu ochii deschişi.

BĂIATUL (ironic): Să trăim…” repetă băiatul imediat iar Garcin îi reproșază: „N-ai să mă
enervezi pentru o greșeală de vocabular. Cu ochii deschişi. Pentru eternitate.”

Spectatorul înțelege că „viața este terminată”, iar Garcin trebuie, la fel ca celelalte două
personaje, să sufere moartea veșnică, nu într-o închisoare cu tortură fizică sau în iadul
tradițional, ci într-o locație neutră, de asemenea, înfricoșătoare și teribil de austeră.

Cu toate acestea, acest lucru nu este atât de simplu, deoarece băiatul este enigmatic, taciturn
și tinde să răspundă la întrebările puse de Garcin, ironic: „După aceea, cum i-ai liniştit, vine
rândul periuţei de dinţi. Dar, pentru Dumnezeu, nu vă gândiţi puţin?” Băiatul este deosebit de
lipsit de bun simț.

Garcin este îngrijorat de confortul personal. În același timp, el caută să-i spună băiatului că
știe unde și de ce se află acolo: „Haide, haide, ce mai e de ascuns? Îţi spun că-mi dau seama
bine de situaţie. Vrei să-ţi povestesc cum se petrec lucrurile?” Prin urmare, Garcin ș i băiatul
joacă o comedie, în care echilibrul va fluctua. Băiatul e insolent și sarcastic. Garcin încearcă
să-l reț ină atât timp cât este posibil pentru că îi este frică de singurătate și de liniște. În scena
II, când apare Ines, care vrea să aibă parte de liniște și singurătate, dar nu are cum, deoarece
apare Celălalt, cu care este obligat să împartă camera. Diferența dintre Ines și băiatul de
serviciu este faptul că băiatul, îi era inferior lui Garcin. El îl putea chema doar când avea
nevoie de el. Acum, Garcin este obligat să împartă camera cu cineva care este mereu prezent.

Spectatorul descoperă lucruri de-a lungul relaței (Garcin-Băiat), lucruri amuzante și în acelaș
i timp stranietatea schimbului de informație între cele două personaje. Întrebarea se pune in
felul următor: Dacă acest schimb de replici este o comedie, o fantezie sau o tragedie? Voi
trata această scena ca fiind una tragi-comică.

Momentul 2 - Intrarea personajului Estelle.

Până să intre personajul Estelle, pe televizoare apare o imagine cu fața unui bărbat (Roger),
apoi cu fața ei. Televizoarele vor anunța venirea fiecărui personaj. Intră băiatul de serviciu,
așteaptă 2-3 secunde, apoi, Estelle, își face apariția. Intrarea ei, trebuie să fie una grandioasă,
pentru 2 secunde, până ce îl va veda pe Garcin. Eleganța ei intrare, se va transforma pentru
câteva secunde într-o panică. „ESTELLE:(către Garcin): Nu! Nu, nu ridica ochii. Ştiu ce
ascunzi în mâini, ştiu că nu mai ai faţă. (Garcin îşi ia mâinile de pe faţă.) Ha! (Pauză.
Mirată.) Nu vă cunosc.”

Apoi Estelle se va comporta într-o manieră total burgheză cu băiatul de serviciu.

„ESTELLE: (…)Pe cine mai aşteptaţi?
BĂIATUL: Nu mai vine nimeni.

ESTELLE (cu uşurare): Ah, atunci rămânem singuri, domnul, doamna şi cu mine?” Am ales
să povestesc acest moment deoarece este momentul trio-ului. Cele trei
personaje stau acum faț ă-n față. În momentul când Estelle se prezintă, Ines se va pune în fața
lui Garcin, care s-a ridicat pentru a o primi pe Estelle. Momentul prezentării este unul comic.
Un bărbat care vrea să se prezinte unei femei pe care o place, dar o altă femeie, Ines, se
opune, ș i astfel ea este prima care se va prezenta. Dorința fundamentală a personajului Ines
este clară - o place pe Estelle. Poziția fundamentală a personajului este aceea de a obține ceea
ce-ș i doreș te: să iubească și să fie iubită de o femeie. În același timp, dorința lui Garcin este
aceea de a fi lăsat în pace. O observă pe Ines, îi vede dorința și nu se opune acesteia. Poziția
fundamentală a acestui personaj constă în confirmarea faptului că nu a fost un laș.

Momentul 3 - Finalul.

Cele trei personaje își dezvăluie indirect, dorințele și pozițiile fundamentale. Profită de acest
lucru, la maximum. Dacă până la final, agresivitatea, atât fizică cât și psihică, nu a fost
folosită la maximum, acum este momentul. Estelle o avertizează pe Ines, în caz că ușa se
deschide, pleacă. Deci, Florance, nu va mai exista pentru Ines. Ușa se deschide, Garcin nu
părăseș te camera deoarece nu o poate lăsa pe Ines „triumfătoare”, din orgoliu și din
necesitatea confirmării curajului său. Estelle vrea să o arunce pe Ines afară, pe hol. Garcin se
opune. Acest moment reprezintă trecerea personajelor la un alt nivel. Nivelul cunoașterii,
slăbiciunii totale a Celuilalt și acceptarea acestui lucru. Garcin este agitat, el trebuie să o
convingă pe Ines că nu este un laș. Acesta se plimbă și îi răspunde lui Ines. Acum, „armele”
personajelor sunt pregătite. Ines nu îi va spune niciodată lui Garcin că nu a fost un laș,
deoarece Estelle îl vrea pe el, iar ea o vrea pe Estelle. Momentul când Estelle îl sărută pe
Garcin, este unul de apărare al cuplului, dar cuplul nu poate exista atât timp cât va fi supus
privirii lui Ines. Deci, Estelle, trebuie să rezolve problema cuplului, nu Garcin care se
dovedeș te iarăș i un laș. Estelle ia coupe-papier-ul pentru a „rezolva” problema. Surpriză!
Problema nu se poate rezolva. Ines la fel ca și ei este deja moartă. Acest moment al crimei
este construit astfel: Estelle ia coupe-papier-ul și se năpustește asupra lui Ines, Ines o prinde
de mâini, cu acel coupe-papier deasupra capetelor, unde Ines spune: „Moartă! Moartă!
Moartă! Nici cuţitul, nici otrava, nici ştreangul. S-a şi făcut, înţelegi? Şi suntem împreună pe
vecie.” Ines o convinge pe Estelle că este moartă doar prin privirea ei rece, autentică și
pătrunzătoare.
Râsul care răbufnește din cele trei personaje, se datorează faptului că: sunt moarte cu adevărat; că
sunt obligate să trăiască la nesfârșit în această formulă și că nu se vor înțelege niciodată. Este un
râs al neputinței și al acceptării faptului.

„Cu ușile închise” – acțiune parcursivă. Acţiunea se petrece într-o cameră aflată în iad.

Intră Băiatul de serviciu cu Garcin;

Garcin rămâne surprins de faptul că iadul nu este aşa cu şi l-a imaginat el;

Băiatul de serviciu îi oferă lui Garcin informaţii despre unde se află;

Garcin este curios şi surprins de faptul că este atât de ‘‘liniştit’’ iadul;

Băiatul de serviciu iese;

Garcin începe să se agite;

Reintră Băiatul de serviciu, o introduce pe Ines în cameră;

Ines tace. Băiatul de serviciu pleacă;

Ines se contrazice cu Garcin;

Intră Băiatul de serviciu cu Estelle;

Estelle are parte de o primire mai ‚‚călduroasă’’;

Băiatul de serviciu iese;

Aflăm de ce au ‚‚murit’’ cei trei;

Cei trei încearcă să lege relaţii de prietenie;

Cu toţii se aşteptau să se întâlnească cu rude şi prieteni;

Discută problema repartizării spaţiului. Simt mereu că cineva îi priveşte şi că acest cineva ştie
mereu ce vor face şi ce vor vorbi;
Încep să discute probleme mai intime;

Apar discuţii bazate pe principiile personajelor: reproşuri şi certuri;

Încep să formeze grupuri: doi contra unu. Această structură nu se schimbă, dar se va schimba
doar conţinutul structurii;
Ines spune de ce sunt adunaţi împreună;

Garcin propune ca, fiecare să se închidă în el însuşi, pentru a putea convieţui;

Ines nu este de acord cu acest lucru, deși Estelle este cea care rupe această tăcere impusă;

Relaţia de lesbianism dintre cele două;

Puterea personajului Ines de a o convinge pe Estelle că Garcin nu contează;

Dorinţa Estellei de a arăta foarte bine pentru ea, urmărind să-l atragă pe Garcin;

Dispută între Ines şi Garcin. Dispută, ce are ca motiv cearta pe personajul Estelle;
Ines spune că simte prezenţele celor doi;

Apare iarăşi problema că cineva i-a manevrat, condus (Garcin);

Garcin prevede faptul că vor ajunge în stadiul în care vor sta dezbrăcaţi unul în faţa celuilalt.
Renunţă la maniere şi rezultă caracterul masculin-animalic;
Primul monolog cu lumea exterioară apare la Garcin;

Personajele încep să se dezgolească mai mult;

Ines şi Garcin îşi povestesc momente importante din viaţă;

Ambii o presează pe Estelle să spună de ce este acolo. Estelle refuză, luptă pentru a nu spune de
ce;
Ines confirmă josnicia ei şi a lui Garcin, (prima structură 2+1);

Ines şi Garcin creează o poveste datorită căreia Estelle este cu ei;

Estelle spune adevărata poveste;

Ines are un monolog exterior;

Garcin încearcă să facă un pact cu Ines. Aceasta refuză;

Garcin îi atrage atenţia faptului că o să fie mai rău pentru toţi dacă nu acceptă;

Apare iarăşi problema că sunt văzuţi şi coordonaţi;

Ines îşi asumă alegerea de a refuza oferta lui Garcin;

Estelle ar accepta-o, dar nu vrea Garcin pentru că el are nevoie de confirmări venite din partea lui
Ines;
Estelle are primul ei monolog cu lumea din exterior;
Ines este lângă ea. Are un interes;

Estelle are iluzia faptului că este în compania lui Garcin şi că el o ajută, dar Ines este cea care
face acest lucru;
Estelle o refuză pe Ines;

Estelle îi spune lui Garcin ce pierde;

Structură 2+1: Garcin + Estelle – Ines;

Ines îi promite lui Garcin că o să i-o plătească;

Estelle este conştientă că Garcin o doreşte doar ca pe o bucată de carne, fără afecţiune. Ambii se
apropie. Are loc un moment de apropiere fizică şi de dorinţă animalică între cei doi;

Ines răbufneşte de durere;

Garcin se ceartă cu Ines;

Garcin are al doilea monolog cu lumea exterioară;

Apar probleme în ‚‚relaţia’’: Garcin şi Estelle. (Încrederea);

Garcin îşi povesteşte execuţia;

Ines îl atacă pe Garcin. (A fugit.);

Garcin este în conflict de principii cu Ines;

Garcin îi cere ajutorul Estellei;

Apare a treia structură 2+1: Estelle + Ines – Garcin;

Garcin vrea să plece din cameră. Bate în uşă;

Estelle se roagă de el să nu plece;

Ines îşi doreşte să rămână doar ea şi Estelle;

Se deschide uşa;

Estelle o prinde pe Ines şi vrea să o arunce afară;

Garcin renunţă. Închide uşa;

Se formează un triunghi al relaţiilor dintre cei trei. Garcin vrea ca Ines să-i confirme faptul că nu
este un laş; Estelle îl vrea pe Garcin; Ines o vrea pe Estelle, dar Estelle nu o vrea pe Ines şi
tocmai de aceea, Ines nu îi spune lui Garcin ceea ce vrea să audă;
Estelle încearcă să se apropie de Garcin, acesta o respinge. Iubirea nu poate lua naştere în
asemenea condiţii;
Estelle o înjunghie pe Ines;

Ines nu moare deoarece este în purgatoriu;

Toate personajele cad istovite şi râd.

8) Personaje – relațiile dintre acestea.

„În esență, era o filosofie a acț iunii, argumentând că însemnătatea și caracterul omului sunt
determinate de acț iunile acestuia și nu de părerile lui, de fapte și nu de vorbe.” (Intelectualii –
Paul Johnson, Ed. Humanitas, Buc. 2002, pag 324.)
Scena V începe prin prezentarea reciprocă a personajelor, unde fiecare ascunde adevărul lui, prin
expunerea unei versiuni fără compromisuri, de la moartea sa.
Ines este un personaj autentic. Ea atrage atenția celorlalte personaje:

„INES: (…) Pentru cine joci teatru? Suntem doar între noi.

(…)

INES: Între asasini. Suntem în infern, drăguţo, n-a fost nici o eroare, oamenii nu sunt osândiţi
niciodată degeaba.
ESTELLE: Taci.

INES: În infern! Osândiţi, osândiţi!”

Masca devine astfel, obiectul care trebuie distrus. Sub această mască se ascund

monștrii. „GARCIN: (…) Spune-ne de ce. Sinceritatea ta poate să evite catastrofa; când o să
ne cunoaştem monştrii… haide, spune de ce?” Acesta include de asemenea, destinul lor:
fiecare va fi călăul pentru celelalte două personaje. Garcin spune de la bun început că singura
soluție este izolarea: fiecare uită sau încearcă să uite mental de prezența celorlalte două;
aceasta este singura modalitate de a evita conflictul, dar Estelle nu poate trăi fără să-și admire
frumuseț ea într-o oglindă și fără să fie dorită de un bărbat.

Estelle este femeia care vine din societatea înaltă, are nevoie de unele dezmierdări, să fie
adorată, să i se acorde atenț ie și de jocul seducției. Estelle este o burgheză. Pare că este
desprinsă din romanul scriitorului G. Flaubert – Madame Bovary, dar în acest infern, nu
poate exista teatralitatea personajului, chiar dacă a trăit într-o societate care i-a impus
teatralitatea.

Oamenii din acea perioadă aveau catifea roșie până și în toaletă. Ocuparea lojelor de la teatru
erau plătite și rezervate familiilor înstărite din aceea perioadă. Deci, Estelle este personajul
care ascunde cele mai multe orori.
Estelle rupe tăcerea pactului, fără ca măcar să realizeze gravitatea faptei sale. În timp ce
Garcin încearcă să se izoleze, „joacă absent” , determinat să nu cadă în capcana celuilalt
personaj. Ines este părtinitoare și plină de dorință, ea îi răspunde Estellei, dar scena sa de
seducț ie este un eșec: Estelle iubește numai bărbații. „INES (lui Garcin): Ai câștigat!”
Garcin este rezervat, nu dorește să participe, cu toate că aude tot ceea ce discută celelalte
două personaje; el simte tot răul pe care l-ar produce dacă ar intra în arena dorințelor. Cu alte
cuvinte, Garcin este un om prudent, dar în același timp laș. Este atât de laș, încât îi este teamă
pentru imaginea sa făcută despre el. Atât de laș, încât este laș să-și recunoască lașitatea.
Observăm reaua-credință a persoajului.

Garcin se eschivează pentru moment. Aici se observă lașitatea sa. Estelle este frustrată, iar
frustrarea este, în acest text, izvorul cruzimii tuturor personajelor. Ines mărturisește că,
tăcerea și indiferența, nu pot fi un scut împotriva celorlalți. Chiar tăcut, prezența celuilalt este
prea sensibilă și se simte îngrozitor de dureros. Mai presus de toate, dragostea ei pentru
Estelle și gelozia față de Garcin face ca, permanent, toate manifestările fizice ale dorinței
sale, să fie sensibile sub privirea celuilalt, astfel că, toate dorințele și sentimentele lui Ines, se
sfărâmă prematur.

„INES: (…) Ai stat acolo insensibil, cufundat în tine însuţi ca un Buda, iar eu aş simţi chiar
şi cu ochii închişi că ea îţi dedică toate micile zgomote ale vieţii ei, până şi foşnetul rochiei, şi
că-ţi trimite zâmbete pe care nu le vezi…” Ines vede că situația îi scapă de sub control și că
pierde, dar preferă să-și asume în mod activ rolul de a nu lăsa să-i scape ceea ce a prins deja.
Autenticitatea acestui personaj este extremă. Își recunoaște vina, își asumă chinul și suferinț
ele, dar nu se poate opri pentru că trăiește din suferința altora. Astfel, ea are
capacitatea de a-și „salva” colegii de cameră, dar nu face acest lucuru. „INES:(…)Vreau să-
mi aleg infernul; vreau să vă privesc cu ochii deschişi şi să lupt cu faţa descoperită.”

Garcin își recunoaște lașitatea. Dintre cele trei personaje, el mormăie la un moment dat ș i
spune că ar fi vrut să fie închis pentru totdeauna cu bărbați și nu cu femei pentru că ele nu pot
să tacă. El intră într-un raport de familiaritate, deschis, cu Estelle (protestează), dar scopul
său este, în principal, să se convingă de monstruozitatea fiecărei mărturisiri a fiecărui
personaj: „GARCIN: (…) Să ne despuiem de toate: vreau să ştiu cu cine am de-a face.” Își
spune povestea vieț ii, fără ocolișuri: și-a disprețuit și umilit soția care a avut defectul de a-l
admira foarte mult. Pentu el, această admirare a soției, îi producea dezgust și făcea tot
posibilul să o umilească cât mai mult. Ines povestește cum a distrus cuplul format din vărul ei
ș i Florance. După ce și-a atins scopul, ea a hărțuit-o pe Florance, până când aceasta a deschis
robinetul de gaz, care le-a cauzat moartea. Hărțuirea îmbracă mai multe

forme: agresivitatea verbală, fizică, dar și izolarea socială. Hărțuirea mai înseamnă un
comportament abuziv, care poate afecta omul, provocându-i acesteia un stres psihic și
emoțional. Deci, Ines, știe cum să procedeze în asemenea cazuri, numai că acum are
adversari pe măsură. Estelle a dat naștere unei fetițe, apoi a ucis-o. Este o pruncucigașă.
Apoi, se face vinovată de moartea tatălui fetiței, un om care a iubit-o la nebunie. Estelle se
întoarce din Elveția la soțul ei. La Paris mai cucerește bărbați. Nu are remușcări sau regrete
faț ă de ceea ce a făcut. Este femeia care își înșeală soțul, plecând cu altul în Elveția; face un
copil cu acesta, apoi, își omoară copilul. Se întoarce la soțul ei, iar în contiunare își înșeală
soțul. Dacă n-ar fi murit de pneumonie, ar mai fi făcut un copil, ca mai apoi să-l ucidă. În
acest infern, Estelle nu poate să fie singură, ea ar pierde sentimentul de existență fără un
bărbat lângă ea.

„GARCIN: (…) Niciunul dintre noi nu se poate salva singur. Trebuie să ne pierdem
împreună sau să ieşim la liman împreună. Alegeţi.” El îi cere lui Ines să îi accepte ajutorul:
„INES: Sunt uscată. Nu ştiu nici să primesc, nici să dau; cum vrei să te ajut? Un lemn uscat;
va fi aruncat în foc.” Ines refuză. De ce? Deoarece este o femeie dintr-o clasă socială joasă.
Lucrătoare la poștă, mai simplu, în comparație cu Estelle care are bani, faimă, rang, ea este
un nimic. Tot ceea ce a făcut Ines, a făcut pe forțe proprii. Este o femeie care s-a ridicat prin
muncă, a fost o persoană cu demnitate. O demnitate câștigată cu greu. Refuză, dar îi propune
lui Garcin să încheie un alt pact: dacă el renunță la avanusurile pe care i le face Estelle, ea îl
va lăsa în pace. Garcin este dezamăgit, dar acceptă totuși pactul. Estelle îi cere ajutorul lui
Garcin, atunci când ea își vede fostul ei admirator, Pierre, care dansează cu Olga, prietena ei
cea mai bună. Garcin nu o ajută, deși, Estelle, îi cere asta. Acesta este un moment care
dezvăluie lașitatea lui Garcin, interesul lui Ines și fragilitatea Estellei. Estelle este un obiect
scos la mezat pentru celelalte. Garcin îi face semn lui Ines să se apropie. Estelle iese din
transă, o vede pe Ines și o scuipă. Ostilitățile sunt din nou deschise.
Garcin joacă rolul de „seducător” pentru Estelle, în timp ce o anunță în prealabil că va fi
distras. Garcin admite că o dorește (animalic), ea se sprijină pe el deoarece are nevoie de un
bărbat. Ines protestează și se manifestă puternic. Când Garcin și Estelle se apropie unul de
celălalt, Ines intervine fizic să îi separe, dar este brutal respinsă de către Garcin. De ce?
Pentru că pierde. Dacă o pierde pe Estelle, ea nu mai poate „exista.” Ines are nevoie de
această posibilitatea de a încerca să o câștige pe Estelle – scopul intereselor sale.

Momentul dintre Garcin și Estelle este întrerupt de Gomez: Garcin îl aude când vorbeș te
despre el în redacț ie. Revine la Estelle, e furios și are nevoie de ea să îi dea încredere, pentru
a compensa reputația proastă pe care o are pe pământ. Pentru prima dată, el recunoaște
această nevoie de recunoaștere: „GARCIN (către Estelle): (…) Vino încoace, tu. Uită-te la
mine. Am nevoie ca cineva să se uite la mine în timp ce pe pământ se vorbeşte despre mine.
Îmi plac ochii verzi.” El chiar admite că ar putea-o iubi pe Estelle dacă ea ar avea încredere în
el. Estelle acceptă, dar Ines îi denunță masca Estellei, Așa că, Estelle recunoaște că are nevoie
de un bărbat care să o iubească, chiar și un laș. Prin urmare, Garcin se simte un nimic, este
dezgustat și o respinge violent pe aceasta.

Garcin bate puternic în ușă, el vrea să sufere fizic pentru că mintal este aproape să cedeze:
„GARCIN: (…)Primesc tot: trasul pe roată, cleştii de smuls carnea, plumbul topit, fierul
roşu, colierul de fier, tot ce arde, tot ce sfâşie, vreau să pătimesc cu adevărat. Mai bine o sută
de chinuri, mai bine biciul, vitriolul, decât tortura asta a minţii, stafia asta a torturii care abia
te atinge, care te mângâie şi care nu te doare niciodată destul.” Estelle o avertizează pe Ines,
în cazul în care, ușa se deschide, fuge și ea, doar pentru a scăpa. Astfel, cercul vicios al
relațiilor construite pe interesele personajelor, începe să devină cu adevărat o suferinț ă a
dorințelor, viselor și idealurilor lor.

Spre uimirea tuturor, ușa se deschide. După ce se deschide ușa, descoperirea finală va fi cea
mai dureroasă pentru cele trei personaje: sunt inseparabile datorită dorințelor lor
contradictorii. Estelle vede imediat o oportunitate de a scăpa de Ines, care îi împiedică
satisfacerea dorinței sale erotice cu Garcin, dar, surpriză, Garcin intervine și se împotrivește.
Ines a devenit în mod paradoxal, mai importantă pentru el. Acest lucru se datorează faptului
că el trebuie să o convingă pe Ines că nu a fost un laș, iar Estelle a pierdut. Dacă până acum
dorea atenț ia lui Garcin, acum acesta își îndreaptă atenția către Ines. Estelle o va ataca
permanent pe Ines. Chiar dacă ușa s-a deschis, Garcin refuză să plece în singurătatea veșnică,
deoarece are nevoie de Ceilalți, mai simplu spus, are nevoie de imaginea celorlalți, proiectată
asupra sa. Este dependent de confirmări - confirmări ale principiilor lui. Observăm
dependența privirii celorlalți, care trebuie să ne afirme propria față, a adevărului despre noi
înșine.

Ines intră într-un duo (Garcin-Estelle) și devine interlocutorul privilegiat al lui Garcin. Estelle
pierde „partida” și nu mai este în atenția lui Garcin. Ines nu vrea ca ei să fie mulțumiți și se
bucură că Garcin este rănit de remărcile sale jigniitoare. Îl „omoară” cu aluzii în ceea ce
privește lașitatea lui. Estelle devine acum, un rol în trioul acesta: . „ESTELLE: Sărută-mă, ai
să vezi ce-o să mai cânte.” Acum este momentul când fiecare își va lua iarăși armele pentru o
nouă confruntare:
Estelle - arma seducției,

Garcin – a bărbăției,

Ines - arma hărțuirii și cea a controlului minții.

Estelle nu poate pierde. Furia personajului și lipsa de control, arată putreziciunea sufletească,
în care aceasta a trăit. Falsitatea și lipsa realității sale, denotă o construcție a personajului
slab, dar puternic, conturată și stabilă în ceea ce privește obținerea obiectului-Garcin. Ia
coup-papier-ul și o lovește în mod repetat pe Ines. Este o scenă unde tensiunea defulează
puternic între cele trei personaje și are loc o descărcare în acțiune a acestei tensiuni. Prin
acțiunea personajului Estelle, înțelegem că Ines este moartă deja . Aceste trei personaje sunt
condamnate să rămână mereu prizonierii propriilor lor alegeri și dorințe infernale. Finalul
piesei explică, și în același timp, ne ajută să înțelegem că, textul este ciclic.

Autenticitatea nu este suficientă pentru ca Ines să devină imună împotriva privirilor celorlalți.
Acesta este modul ei de a compensa existența sa, prin lipsa ei de încredere în sine, ca lucrător
poș tal modest, dar de asemenea mândria ei și disprețul pentru Garcin și Estelle.

Aceasta este de asemenea, o răutate pentru a simți că există: „INES:(…) Eu însă sunt
răutăcioasă, asta înseamnă că am nevoie de suferinţa celorlalţi ca să exist. Ca o făclie. O
făclie în inimi. Când sunt singură, mă sting.”

Ines folosește o ură profundă în actele sale de răzbunare, la fel cum Garcin are nevoie pentru
conturarea imaginii sale de erou și Estelle să fugă în imaginarul ei. Cu toate acestea, deși este
atinsă în mândria ei, Ines emană o vedere negativă asupra plăcerii celorlalte personaje.
Homosexualitatea este slăbiciunea sa, realizată în Estelle, aceasta este cauza acceselor sale de
furie și de isterie, în fața cuplului. Ines este personajul invertit din piesă. Este foarte
puternică, înfruntă totul. Are curaj şi nu se lasă influenţată de ceilalţi pentru că ştie
ceea ce vrea să obţină. Nu a fost iubită niciodată. Este cea mai mare frustrare a ei. Ines
simbolizează concret, o piedică pentru cuplu: ea are nevoie doar să se uite la ei și relația se
distruge.

Observăm faptul că, Ines este atât sfârșitul lui Garcin, care caută confirmări și este dependent
de ea, cât ș i începutul Estellei. Ines este un obstacol între ceilalți doi protagoniști. La fel cum
fiecare dintre ei va fi un obstacol pentru ceilalți doi: direct sau indirect.

Relațiile dintre personaje sunt determinate de interesele și sentimentele de care sunt legate
acestea. Acest lucru, îl observăm, atunci când ușa se deschide în cele din urmă și niciunul
dintre cele trei personaje, nu are curajul să plece. Cele trei personaje sunt dependente. Relaț
ia dintre Ines și Estelle, rezultă din faptul că, de la început, Ines este sincer interesată de
Estelle, dar Estelle vrea iubirea lui Garcin. Putem simplifica printr-un sistem, în care fiecare
este o nevoie a celuilalt:
La acest cerc vicios, se observă o completare între cele trei personaje: ele își completează
nevoile și dorințele. Așa cum am explicat mai sus, Garcin trebuie să o convingă pe Ines, că
nu este un laș, și astfel, să fie asigurat. Dorințele celor două femei, se află sub
impulsuri sexuale și crude, fără să aibă același obiect sexual (Ines pe Estelle; Estele pe
Garcin). Mai mult decât atât, „condamnații” își arată nevoia și necesitatea celuilalt, dar față
de cel care are nevoie de ele, arată animozitate și parșivitate. Această animozitate nu este
întotdeauna respectată în timpul textului: Ines prezintă momente de cruzime față de Estelle;
Garcin prezintă pentru Ines, iar Estelle este ca un ceas pentru Garcin și Ines.

Relațiile dintre aceste trei personaje sunt de două ori geometrice: aceste relații sunt exprimate
atât de un triunghi, cât și de un cerc vicios al dependenței de judecată, cruzime și ură.
Chiar dacă personajele nu fac ceea ce vor, totuși sunt răspunzătoare de ceea ce sunt. Ceea ce
este important în realațiile dintre personaje, este faptul că personajul învață prin celelalte, prin
privirea și judecata lor, ceea ce el este în chip obiectiv. Deci, important nu este ceea ce se
face cu ființa noastră, ci doar ceea ce noi înșine acceptăm să facem, din ceea ce s-a făcut din
noi.

Astfel, dorințele fundamentale ale fiecărui personaj și dependențele, fac ca textul să fie un
carusel. „GARCIN: Ei, hai să continuăm!”

Dorințele personajelor Estelle și Ines sunt pe aceeași dreaptă, dar cu sensuri opuse. Obiectul
dorinței lor, nu satisface așteptările pe care acestea le doresc. Se întâmplă asta deoarece nu
există o reciprocitate a acestora. În ceea ce privește personajul Garcin, acesta nu îș i satisface
dorința sa de recunoaștere. Niciunul dintre personaje nu se poate refugia într-un duet de
dragoste sau în singurătate.

Replica lui Joseph Gaucin „Infernul sunt ceilalţi”, are ca mesaj, faptul că, „nu există nicio
scăpare, nicio ieşire”, totul, rămânând închis. În această situaţie, verdictul este acceptat de
personaje, uşile nu se vor deschide: „Nu-i nevoie de flăcări şi smoală, infernul sunt ceilalţi.”,
iar ei sunt „ceilalţi şi infernul”, fiecare, raportându-se printr-o experienţă personală la celălalt,
devorându-şi neputinţa.
Întorcându-ne la titlul „Cu ușile închise”, este important să observăm că personajelor li se
permite la un moment dat, posibilitatea de a lua o decizie pentru ei înși și: uș a este deschisă ș
i pot pleca, dar se confruntă cu faptul că, prin obținerea libertății lor, pot fi traș i la răspundere
pentru deciziile lor. În final, ei aleg să închidă ușa, nu pot da vina pe nimeni, doar pe ei înși și
pentru că au ales să „trăiască” pentru eternitate, în propriul lor iad.

8.1) Caracterizarea individuală a personajelor.

Garcin, jurnalist. El a fost împușcat din cauza loialității sale, față de pacifism. El crede că este
un erou. Asta vrea să arate, dar vedem doar partea lașă a acestuia. A fost căsătorit. Nu a avut
copii. Lucra mult. Este un om devotat principiilor.
Ines, fostă angajată la poștă, lesbiană. Ea a spulberat doi prieteni ai ei: pe vărul ei și pe iubita
acestuia. Cea din urmă a murit asfixiată cu gaz. Este singurul personaj care înfruntă adevărul.

GARCIN: Şi la capătul acestui culoar?

BĂIATUL: Sunt alte camere şi alte culoare şi trepte.

GARCIN: Şi după aceea?

BĂIATUL: Atât.

GARCIN: Dar ai şi tu o zi liberă. Atunci unde te duci?

BĂIATUL: La unchiul meu, care e şeful băieţilor de serviciu de la etajul III.

GARCIN: Trebuia să bănuiesc. Unde este întrerupătorul?

BĂIATUL: Nu există.

GARCIN: Şi-atunci? Nu se poate stinge?

BĂIATUL: Direcţia poate să taie curentul, dar nu-mi aduci aminte să-l fi tăiat la etajul ăsta.

Avem curent electric la discreţie.

GARCIN: Foarte bine. Atunci trebuie să trăim cu ochii deschişi.

BĂIATUL (ironic): Să trăim…

Situația 4 –Împotrivirea lui Garcin și căutarea soluțiilor de a se face remarcat.

GARCIN: N-ai să mă enervezi pentru o greșală de vocabular. Cu ochii deschişi. Pentru

eternitate. Va fi mereu amiază în ochii mei. Şi în cap. (Pauză.) Dar dacă aş arunca bronzul

acela peste corpurile electric, s-ar stinge?

BĂIATUL: E prea greu.

GARCIN (apucă bronzul cu amândouă mâinile şi încearcă să-l ridice): Ai dreptate, e prea

greu. (Tăcere.)
BĂIATUL: Ei, dacă nu mai aveţi nevoie de mine, vă las.

GARCIN (tresărind): Pleci? La revedere. (Băiatul porneşte spre uşă.) Aşteaptă! (Băiatul
întoarce capul.) Aia de acolo e o sonerie? (Băiatul dă din cap afirmativ.) Pot să te sun când
vreau, şi eşti obligat sa vii?
BĂIATUL: În principiu, da. Dar soneria e cam capricioasă, e ceva înţepenit în mecanismul
ei.

Situația 5 – Singurătatea și frica lui Garcin de aceasta. Căutare soluțiilor pentru a fi sigur că
nu va rămâne singur.

Garcin se duce la sonerie şi apasă pe buton. Sună.

GARCIN: Văd că merge.

BĂIATUL (mirat): Merge. (Sună şi el.) Dar nu vă faceţi iluzii, n-o să ţină. Deci, la dispoziţia
dumneavoastră.
GARCIN (face un gest pentru a-l reţine): Aş vrea…

BĂIATUL: Ei?

GARCIN: Nu, nimic. (Se duce la cămin şi ia un coupe-papier.) Dar ăsta ce-i?

BĂIATUL: Vedeţi bine: un coupe-papier.

GARCIN: Sunt cărţi pe aici?

BĂIATUL: Nu.

GARCIN: Atunci la ce serveşte? (Băiatul dă din umeri.) Bine, poţi să te duci.

Băiatul iese.
Scena II.

GARCIN, singur.

Scena II - Situaț ia 1 – Frica lui Garcin. Nesiguranța și neîncrederea în sine.

Garcin singur. Se duce la statuia de bronz şi o mângâie. Se aşază. Se scoală. Se duce la

sonerie şi apasă pe buton. Soneria nu sună. Încearcă de două-trei ori, dar în zadar. Se duce
atunci la uşă şi încearcă s-o deschidă. Nu se poate. Strigă.

GARCIN: Băiete! Băiete!

Nici un răspuns. Garcin dă un ropot de pumni în uşă şi-l strigă pe băiat întruna. Apoi se
potoleşte deodată şi se aşază din nou În clipa asta uşa se deschide şi intră Ines urmată de
băiat.

Scena III.

GARCIN, INES, BĂIATUL.

Scena III – Situaț ia 1 – Calm și siguranță.

BĂIATUL (către Garcin): M-aţi chemat?

Garcin dă să răspundă, dar aruncă o privire spre Ines.

GARCIN: Nu.

BĂIATUL (întorcându-se spre Ines): Sunteţi la dumneavoastră acasă, doamnă. (Ines tace.)
Dacă aveţi întrebări de pus… (Ines tace.) Dacă aveţi întrebări de pus… (Ines tace.)
BĂIATUL (decepţionat): De obicei clienţilor le place să se informeze… Dar nu insist. De
altfel, în legătură cu periuţa de dinţi, cu soneria şi cu bronzul de Barbedienne, domnul este la
curent şi vă poate răspunde la fel de bine ca şi mine.

Iese. Tăcere. Garcin nu se uită la Ines. Ines se uită înjur, după aceea se apropie brusc de
Garcin.

Scena III – Situaț ia 2 –Prima întâlnire între Garcin și Ines. Primele acuzații.

INES: Unde e Florence? (Garcin tace.) Vă întreb unde este Florence?

GARCIN: Habar n-am.

INES: Asta e tot ce-ai putut inventa? Tortura prin absenţă? Ei bine, ai dat greş. Florence era o
prostuţă şi nu-mi pare rău de ea.
GARCIN: Vă cer iertare. Drept cine mă luaţi?

INES: Pe tine? Ești călău.

GARCIN (tresare şi apoi izbucneşte în râs): E o eroare foarte amuzantă. Călău, nu zău! Ai
intrat, te-ai uitat la mine şi te-ai gândit: Ăsta e călău. Ce extravaganţă. Băiatul e un caraghios,
ar fi trebuit să facă prezentările. Călău! Sunt Joseph Garcin, publicist şi om de litere.
Adevărul este că suntem amândoi exact în aceeaşi situaţie. Doamna… INES (sec): Ines
Serrano; domnişoară.
GARCIN: Foarte bine. Perfect. Ei, acum s-a spart gheaţa. Deci îmi găsiţi un aer de călău? Şi

după ce se recunosc călăii, mă rog?

INES: Au aerul că se tem.

GARCIN: Că se tem? Ce amuzant. Şi de cine? De victimele lor?

INES: Lăsa că ştiu eu ce spun. M-am uitat în oglindă.

GARCIN: În oglindă? (Se uită în jurul lui.) Ce stupid; au scos tot ce putea semăna a oglindă.
(Pauză.) În orice caz, pot să vă asigur că nu mi-e frică. Nu iau lucrurile uşor, sunt cu totul
conştient de gravitatea situaţie. Dar nu mi-e frică.
INES (dând din umeri): Asta te priveşte. (Pauză.) Ti-se întâmplă uneori să dai o fugă pe-
afară?
GARCIN: Uşa e încuiată.

INES: Atâta pierdere.

GARCIN: Îmi dau seama foarte bine că prezenţa mea te supără. Cât despre mine, şi eu aş

prefera să stau singur: trebuie să fac ordine în viaţa mea şi am nevoie de reculegere. Dar sunt
sigur c-o vom putea scoate la capăt foarte bine şi împreună: eu nu vorbesc, abia mă mişc şi
fac foarte puţin zgomot. Numai că, dacă-mi permiteţi să vă dau un sfat, va trebui să păstrăm
între noi o politeţe extremă. Va fi pentru noi cea mai bună apărare. INES: Eu nu sunt
politicoasă.

GARCIN: Atunci voi fi eu pentru amândoi.

Tăcere. Garcin se aşază pe canapea. Ines se plimbă dintr-un capăt în altul al camerei.
Scena III – Situaț ia – 3 Liniștea și incomoditatea de a sta în același spațiu. Pregătirea fiecărui
personaj de atac.

INES (uitându-se la el): Gura dumneavoastră.

GARCIN (trezit parcă din somn): Poftim?

INES: N-ai putea să-ti opresti gura? Ti se suceşte pe sub nas ca o sfârlează.

GARCIN: Imi cer scuze, nu mi-am dat seama.

INES: Tocmai asta iti reproşez. (Ticul se repetă.) Iarăşi! Pretinzi că esti politicos, dar nu iti
ţii muşchii feţei în frâu. Nu esti singur aici şi n-ai dreptul să-mi impui spectacolul fricii tale.
Garcin se scoală şi se apropie de ea.
GARCIN: Tie nu iti e frică? Nu?

INES: La ce bun? Frica servea la ceva înainte, când mai aveam speranţă.
GARCIN (cu blândeţe): Nu mai există speranţă, dar suntem şi acum înainte. N-am început
încă să pătimim, domnişoară.
INES: Ştiu. (Pauză.) Şi-atunci? Ce va urma?

GARCIN: Nu ştiu. Aştept.

Tăcere. Garcin se duce şi se aşază la loc. Ines reîncepe să umble de colo până colo. Garcin
are un tic al gurii, apoi, privit fiind de Ines, îşi ascunde faţa în mâini. Intră Estelle şi băiatul.

Scena IV.

INES, GARCIN, ESTELLE, BĂIATUL.

Estelle se uită la Garcin, care n-a ridicat capul.

Scena IV – Situația – 1 Frica personajului Estelle.

ESTELLE: (către Garcin): Nu! Nu, nu ridica ochii. Ştiu ce ascunzi în mâini, ştiu că nu mai
ai faţă. (Garcin îşi ia mâinile de pe faţă.) Ha! (Pauză. Mirată.) Nu vă cunosc.
GARCIN: Nu sunt călăul, doamnă.

ESTELLE: Nu vă luam drept călău. Dar… dar credeam că e cineva care-mi face o farsă.

(Către băiat.) Pe cine mai aşteptaţi?

BĂIATUL: Nu mai vine nimeni.

ESTELLE (cu uşurare): Ah, atunci rămânem singuri, domnul, doamna şi cu mine?
(Izbucneşte în râs.)
Scena IV – Situația – 2 Cunoașterea spațiului. Dezgustul personajului Estelle. Încercarea ei
de a se apropia de Garcin.

GARCIN (sec): Nu-i nici un motiv de râs.

ESTELLE (continuând să râdă): Dar canapelele astea sunt aşa de urâte. Şi vedeţi cum au fost
aşezate; am impresia că e Anul Nou şi că sunt în vizită la mătuşă-mea Maria. O canapea
pentru fiecare, am impresia. Asta e a mea? (Către băiat.) Dar n-am să mă pot aşeza pe ea
niciodată, e o catastrofă… sunt îmbrăcată în albastru-deschis şi canapeaua e de culoarea
spanacului.
INES: O vreţi pe a mea?
ESTELLE: Canapeaua bordo? Sunteţi prea drăguţă, dar n-ar merge mai bine. Nu, ce să-i
facem? Fiecare cu ce i-a hărăzit soarta: o am pe cea verde, o păstrez. (Pauză.) Singura care s-
ar mai potrivi la o adică ar fi canapeaua domnului. (Tăcere.) INES: Auzi, Garcin?

GARCIN (tresărind): Ah, canapeaua. O, scuzaţi. (Se ridică.) E a dumneavoastră, doamnă.

Scena IV – Situația –3 Atingerea scopului de a primi canapeaua lui Garcin. Prezentările.

ESTELLE: Mulţumesc, (Îşi scoate pardesiul şi-l aruncă pe canapea. Pauză.) Să facem
cunoştinţă, de vreme de trebuie să locuim laolaltă. Mă cheamă Estelle Rigault.

Garcin se înclină şi vrea să se prezinte, dar lnes se grăbeşte să i-o ia înainte.

INES: Ines Serrano. Încântată.

GARCIN (se înclină din nou): Joseph Garcin.

BĂIATUL: Mai aveţi nevoie de mine?

ESTELLE: Nu, du-te. Am să te sun.

Băiatul se înclină şi iese.

Scena V.

INES, GARCIN, ESTELLE

Scena V – Situația – 1 Dorința lui Ines de a o avea pe Estelle. Prima situație când personajele
încep să-ș i vadă „viața” și cauza morții fiecăruia.
INES: Esti foarte frumoasă. Aş vrea să am flori pentru a-ti putea ura bun venit. ESTELLE:

Flori? Da. Îmi plăceau mult florile. S-ar veşteji aici. E prea cald. Ei! Esenţialul, nu-i aşa, este

să ne păstrăm buna dispoziţie. Aţi…

INES: Da, săptămână trecută. Dar tu?

ESTELLE: Eu? Ieri. Ceremonia nici nu s-a terminat. (Vorbeşte foarte firesc, dar ca şi cum
ar vedea tot ce descrie.) Vântul deranjează voalul surorii mele. Îşi dă toată osteneala să
plângă. Ei, hai! Hai! Încă un mic efort. Aşa! Două lacrimi, două lacrimi mici care-i sclipesc
sub voal. Olga Jardet e foarte urâtă în dimineaţa asta. O sprijină pe sora mea, ţinând-o de braţ.
Nu plânge din cauza rimelului, şi trebuie să spun că eu în locul ei… Era cea mai bună
prietenă a mea.
INES: Ai suferit mult?
ESTELLE: Nu. Nu mai simteam aproape nimic.

INES: Ce-ai avut?

ESTELLE: O pneumonie. (Acelaşi joc ca mai înainte.) Ei, acum s-a sfârşit. Pleacă toţi. La

revedere; la revedere. Ce de strângeri de mână. Soţul meu e bolnav de supărare, a rămas

acasă. (Către Ines.) Dar dumneavoastră?

INES: Gazul.

ESTELLE: Şi dumneavoastră, domnule?

GARCIN: Douăsprezece gloanţe în piept. (Gest din partea Estellei.) Scuzaţi-mă, nu sunt un
mort de bună companie.
ESTELLE: Oh, scumpule domn, dacă aţi avea amabilitatea să nu mai întrebuinţaţi expresii
atât de directe. E un lucru… un lucru şocant. Şi, la urma urmei, ce înseamnă în fond? Poate
că niciodată n-am fost atât de vii. Dacă trebuie neapărat să dăm un nume acestei… stări de
fapt, propun să ni se spună absenţi, ar fi mai corect. Sunteţi absent de multă vreme?
GARCIN: De o lună, aproximativ.
ESTELLE: De unde sunteţi?

GARCIN: Din Rio.

ESTELLE: Eu din Paris. Mai aveţi pe cineva acolo?

GARCIN: Pe soţia mea. (Acelaşi joc ca Estelle.) A venit la cazarmă, ca în fiecare zi; n-au
lăsat-o să intre. Se uită printre gratiile porţii, încă nu ştie că sunt absent, dar bănuieşte.
Acuma pleacă. E îmbrăcată toată în negru. Cu atât mai bine. N-o să fie nevoită să se schimbe.
Nu plânge; nu plânge niciododată. E un soare radios, iar ea e neagră de tot pe strada pustie,
cu ochii ei mari de victimă. Ah! Mă agasează.
Tăcere. Garcin se duce să se aşeze pe canapeaua din mijloc şi îşi ascunde faţa în mâini.
INES: Estelle!

ESTELLE: Domnule! Domnule Garcin!

GARCIN: Ce vrei?

ESTELLE: V-aţi aşezat pe canapeaua mea.

GARCIN: Scuzaţi-ma. (Se ridică.)

ESTELLE: Aveţi un aer atât de absorbit!

GARCIN: Fac ordine în viaţa mea. (Ines izbucneşte în râs.) Cei care râd ar face mai bine să
mă imite.

Scena V – Situația – 2 Primele ostilități. Garcin –Ines

INES: Viaţa mea e în ordine, în perfectă ordine. A intrat în ordine de la sine, încă de acolo,
nu-i nevoie să mă mai ocup de ea.
GARCIN: Chiar aşa? Şi crezi că-i atât de simplu! (Îşi trece mâna pe frunte.) Ce căldură, îmi
daţi voie? (Dă să-şi scoată vestonul.)
ESTELLE: Ah nu! (Mai blând.) Nu. Am oroare de bărbaţi în cămaşă.

GARCIN (punându-şi vestonul la loc): Bine. (Pauză.) Eu îmi petreceam nopţile în birourile
redacţiei. Acolo era tot timpul o căldură îngrozitoare. (Pauză. Acelaşi joc ca adineauri.) E o
căldură îngrozitoare. E noapte.
ESTELLE: Da, ia te uită, s-a şi făcut noapte. Olga se dezbrăcă. Ce repede trece vremea pe
pământ.
INES: E noapte. Au sigilat uşa camerii mele. Iar camera e goală, în beznă.

GARCIN: Şi-au pus vestoanele pe spătarele scaunelor şi şi-au suflecat mânecile până mai
sus de cot. Miroase a bărbaţi şi a ţigări. (Pauză.) Îmi plăcea să trăiesc în mijlocul bărbaţilor,
fără haină.
ESTELLE (sec): Ei bine, în concluzie, n-avem aceleaşi gusturi. (Către Ines.) Dumneavoastră
vă place aşa ceva? Bărbaţi fără haină?
INES: Cu sau fără haină, mie nu prea-mi plac bărbaţii.

Scena V – Situația – 3 Oare de ce suntem aici?

ESTELLE (se uită la amândoi stupefiată): Dar de ce, de ce ne-au adunat pe toti?

INES (înăbuşindu-şi o izbucnire): Ce spuni?

ESTELLE: Vă privesc pe amândoi şi mă gândesc că vom locui împreună… Mă aşteptam să

regăsesc prieteni, rude.
INES: Un excelent prieten cu o gaură în mijlocul feţei.

ESTELLE: Da, şi pe acela. Dansa tango ca un profesionist. Dar noi, pe noi de ce ne-au
adunat laolaltă?
GARCIN: Mă rog, din întâmplare. Ne repartizează unde pot, în ordinea sosirii. (Către Ines.)
De ce râzi?
INES: Pentru că m-am înveselit auzind acest: „din întâmplare”. Ai chiar într-atât nevoie să te
linistesti? Nimic nu e lăsat la voia întâmplării.
ESTELLE (cu timiditate): Dar cine ştie, poate ne-am mai întâlnit altă dată?

INES: Niciodată. Nu te-as fi uitat.

ESTELLE: Sau atunci poate că avem cunoştinţe comune? Cunoaşteţi cumva familia Dubois-
Seymour?
INES: M-ar mira.

ESTELLE: Atâta lume se perindă pe la ei…

INES: Ce fac… ca ocupaţie?

ESTELLE (surprinsă): Nu fac nimic. Au un castel în Coreze şi…

INES: Eu eram funcţionară la poştă.

ESTELLE (dându-se puţin înapoi): Ah! Atunci într-adevăr. (Pauză.) Iar dumneavoastră,
domnule Garcin?
GARCIN: N-am ieşit din Rio, niciodată!

ESTELLE: În cazul acesta aveţi perfectă dreptate: numai întâmplarea ne-a adunat aici.
INES: Întâmplarea. Atunci mobilele astea sunt aici din întâmplare. Din întâmplare canapeaua
din dreapta e verde ca spanacul, iar canapeaua din stânga e bordo. Un hazard, nu-i aşa? Ei
bine, ia încercaţi să le schimbaţi locul şi să-mi spuneţi pe urmă ce părere aveţi? Dar bronzul?
E tot din întâmplare? Dar căldura asta? Dar căldura asta? (Tăcere.) Vă spun eu că au pus totul
la punct. Până în cele mai mici amănunte, cu dragoste. Camera asta ne aştepta.
ESTELLE: Dar cum puteţi să spuneţi aşa ceva? Totul e atât de urât, atât de aspru, atât de
colţuros. Detestam unghiurile.
INES (dând din umeri): Dacă vă închipuiţi că trăiam într-un salon plin de unghiuri! (Tăcere.)

ESTELLE: Atunci totul să fi fost făcut anume?

INES: Totul. Iar noi suntem asortaţi.

ESTELLE: Deci nu este o întâmplare că dumneata eşti în faţa mea? (Pauză.) Ei oare ce
aşteaptă?
INES: Nu ştiu, dar aşteaptă.
ESTELLE: Nu pot suporta să se aştepte ceva de la mine. Îmi trezeşte numaidecât pofta de a
face exact contrariul.
INES: Poftim, fă-l! Fă contrariul! Nici măcar nu ştii ce vor.

ESTELLE (bătând din picior): E insuportabil. Şi trebuie să mi se întâmple ceva prin voi
amândoi? (Se uită la ei.) Prin voi. Întâlneam uneori figuri care-mi spuneau ceva numaidecât.
Figurile voastre nu-mi spun nimic.
GARCIN (brusc către Ines): Ei hai, de ce suntem împreună? Ai spus prea mult; acum mergi
până la capăt.
INES (mirată): Dar nu ştiu absolut nimic.

GARCIN: Trebuie să ştim (Rămâne pe gânduri.)

INES: Măcar de-ar avea fiecare dintre noi curajul să spună…

GARCIN: Ce anume?

INES: Estelle!

ESTELLE: Poftim.

INES: Tu ce-ai făcut? De ce te-au trimis aici?

ESTELLE (cu vioiciune): Nu ştiu, habar n-am. Mă întreb chiar dacă nu e o eroare. (Către
Ines.) Nu zâmbi. Gândeşte-te la mulţimea de oameni care… devin absenţi în fiecare zi. Vin
aici cu miile şi n-au de-a face decât cu subalterni, cu nişte funcţionari inculţi. Cum vreţi să nu
se întâmple şi erori? Dar nu zâmbi. (Către Garcin.) Iar tu, spune şi tu ceva. Dacă s-au înşelat
în cazul meu, au putut să se înşele şi în cazul tau. (Către Ines.) Şi în cazul dumitale la fel. Nu-
i mai bine să credem că suntem aici din greşeală? INES: Asta-i tot ce ai să ne spui?

ESTELLE: Ce vreţi să mai ştiţi? N-am nimic de ascuns. Eram orfană şi săracă, îl creşteam
pe fratele meu mai mic. Un vechi prieten al tatei m-a cerut în căsătorie. Era bogat şi bun, am
acceptat. Ce-aţi fi făcut în locul meu? Fratele mi-era bolnlnav şi avea nevoie de îngrijire. Am
trăit şase ani cu soţul meu fără o umbră de neînţelegere. Acum doi ani l-am întâlnit pe acela
pe care eram sortită să-l iubesc. Ne-am dat seama numaidecât, voia să plec cu el, dar eu am
refuzat. După aceea am făcut o pneumonie. Asta-i tot. Poate că mi s-ar putea reproşa, în
numele anumitor principii, că mi-am jertfit tinereţea unui bătrân. (Către Garcin.) Dumneata
crezi că este o greşeală?
GARCIN: Desigur că nu. (Pauză.) Dar tu, găseşti că e o greşeală să trăieşti conform
principiilor pe care le ai?
ESTELLE: Cine ar putea să vă reproşeze așa ceva?

GARCIN: Scoteam un ziar pacifist. A izbucnit războiul. Ce era de făcut? Toţi erau cu ochii

pe mine: „Va îndrăzni?” Ei bine, am îndrăznit. Am stat cu braţele încrucişate şi m-au

împuşcat. Unde e greşeala? Unde e greşeala?
ESTELLE (pune mâna pe braţul lui): Nu e nici o greşeală. Eşti…
INES (termină fraza cu ironie): Un erou. Dar soţia ta, Garcin?

GARCIN: Ce! Am scos-o din mocirlă.

ESTELLE (către Ines): Vezi! Vezi!

INES: Văd. (Pauză.) Pentru cine joci teatru? Suntem doar între noi.

Scena V – Situația – 4 Aflarea adevărului.

ESTELLE (arogantă): Între noi?

INES: Între asasini. Suntem în infern, drăguţo, n-a fost nici o eroare, oamenii nu sunt osândiţi
niciodată degeaba.
ESTELLE: Taci.

INES: În infern! Osândiţi, osândiţi!

ESTELLE: Taci! Taci odată! Îţi interzic să întrebuinţezi cuvinte grosolane.

INES: Osândită, micuţa sfântă. Osândit, eroul ireproşabil. Am avut ceasul nostru de plăcere,
nu-i aşa? Există oameni care au suferit pentru noi până la moarte, şi asta ne amuza mult de
tot, acum trebuie să plătim.
GARCIN (ridicând mâna): O să tăceţi odată?

INES (se uită la el fără frică, dar cu o mare mirare): Ha! (Pauză.) Stai, am înţeles, ştiu de ce
ne-au strâns laolaltă.

Scena V – Situația – 5 Frica de adevăr

GARCIN: Ai grija ce vei spune.

INES: O să vedeţi ce simplu e. Simplu ca bună ziua. Nu există tortură fizică, nu-i aşa? Şi
totuşi, suntem în iad. Şi nu urmează să mai vină nimeni. Nimeni. Vom rămâne împreună până
la capăt. Aşa e? În fond mai lipseşte totuşi cineva: călăul. GARCIN (cu glas scăzut): Ştiu
prea bine.
INES: Ei bine, au realizat o economie de personal. Asta-i tot. Clienţii fac serviciul ei înşişi,

ca în restaurantele cu autoservire.

ESTELLE: Ce vrei să spui?

INES: Călăul este fiecare dintre noi pentru ceilalţi doi.

Pauză. Cu toţii asimilează această noutate.

GARCIN (cu voce blândă): N-am să fiu călăul vostru. Nu vă vreau răul nicidecum şi n-am
nimic cu voi. Nimic. E simplu de tot. O să facem aşa: fiecare stă în colţul lui; asta ne e
apărarea. Tu aici, tu aici, eu acolo. Şi tăcere. Nici o vorbă. Nu e greu, nu-i aşa? Fiecare dintre
noi are destul de lucru cu sine însuşi. Cred ca aş putea să stau zece mii de ani fără să vorbesc.

Scena V – Situația – 6 Acțiunea prin care se vrea ascunderea adevărului: tăcerea.

ESTELLE: Trebuie să tac?

GARCIN: Da. Atunci… atunci… vom fi salvaţi. Să tăcem. Sa privim în noi înşine, fără să

ridicăm capul. Sunteţi de acord?

INES: De acord.

ESTELLE (după o ezitare): De acord.

GARCIN: Atunci, adio.

Se duce pe canapeaua lui şi-şi pune capul în mâini. Tăcere. Ines începe să cânte numai
pentru ea:

Colo-nspre Piaţa Mare

Au făcut din scânduri pod

Au pus tăriţe-ntr-o căldare

Şi a fost un eşafod

Colo-nspre Piaţa Mare

Colo-nspre Piața Mare

Gâdele zorit e tare

Treabă multă astăzi are

Generali şi lume mare

Şi vlădici merg la pierzare

Colo-nspre Piaţa Mare.

Colo-nspre Piaţa Mare

Sunt şi doamne mândre tare

Straie au de sărbătoare

Numai capu’ unde-i oare?

Capul, ce mai tura-vura

Dusu-s-a în şanţ de-a dura

Colo-n şanţ spre Piaţa Mare.

În acest timp Estelle se pudrează şi-şi dă cu ruj. Pudrându-se, caută din ochi o oglindă cu un
aer de nelinişte. Scotoceşte în poşetă, apoi se întoarce către Garcin.

Scena V – Situația – 7 Ruperea pactului. Fragilitatea datorată dorinței fundamentale a

personajului Estelle.
ESTELLE: Domnule, ai cumva o oglinjoară? (Garcin nu răspunde.) O oglindă, o oglinjoară
de buzunar, orice? (Garcin nu răspunde.) Dacă mă laşi singură, fă-mi rost cel puţin de o
oglindă. (Garcin rămâne cu capul în mâini, fără să scoată o vorbă.)
INES (plină de bunăvoinţă): Eu am o oglindă în poşetă. (Scotoceşte în poşetă, apoi cu ciudă.)
N-o mai am. Probabil că mi-au luat-o la grefă. ESTELLE: Ce deranjant.

Pauză. Estelle închide ochii şi se clatină.

Scena V – Situația – 8 Dorința fundamentală a personajului Ines. Flirt.

INES (se repede s-o sprijine.): Ce ai?

ESTELLE (deschide ochii şi-i zâmbeşte): Am o senzaţie ciudată. (Se pipăie.) Dumneata nu
ai aceeaşi impresie? Când nu mă văd, degeaba pun mâna pe mine, mă întreb dacă exist cu
adevărat.
INES: Ce noroc pe tine. Eu, eu mă simt mereu pe dinăuntru.

ESTELLE: Ah, da, pe dinăuntru… Tot ce se petrece în capete este atât de vag, mă adoarme.
(Pauză.) În camera mea sunt şase oglinzi mari. Le văd. Le văd. Dar ele nu mă văd pe mine.
Se oglindesc în ele divanul, covorul, fereastra… ce goală e o oglindă în care nu sunt eu. Când
stăteam de vorbă cu cineva, mă aranjam totdeauna să stau în aşa fel ca să mă pot privi în
oglindă. Vorbeam şi mă vedeam vorbind. Mă vedeam cum mă vedeau oamenii, asta mă ţinea
trează. (Cu deznădejde.) Rujul meu! Sunt sigură că m-am mânjit. Oricum, nu pot să stau fără
oglindă o veşnicie.
INES: Vrei să-ţi servesc eu drept oglindă? Vino, te invit la mine. Aşează-te pe canapeaua
mea.
ESTELLE (arătând spre Garcin): Dar…

INES: Să nu ne sinchisim de el.

ESTELLE: O să ne facem rău: ai spus-o chiar dumneata.

INES: Am eu aerul c-aş vrea să-ţi fac vreun rău?

ESTELLE: Nu se ştie niciodată.

INES: Ba tu ai să-mi faci rău mie. Dar ce-are a face? De vreme ce trebuie să sufăr, de ce să

nu-mi vină suferinţa de la tine? Stai jos. Apropie-te. Încă. Uită-te în ochii mei: te vezi în ei?

ESTELLE: Sunt mică de tot, mă văd cu greu.

INES: Eu te văd. Întreagă. Hai, pune-mi întrebări. Nici o oglindă n-ar putea fi mai fidelă.

Estelle, jenată, se întoarce spre Garcin, ca şi cum ar vrea să-l cheme în ajutor.
ESTELLE: Domnule! Domnule! Nu vă plictisim cu vorbăria noastră? Garcin nu răspunde.

INES: Lasă-l; el nu mai contează; suntem singure. Pune-mi întrebări.

ESTELLE: Mi-am întins bine rujul pe buze?

INES: Să văd. Nu prea bine.

ESTELLE: Bănuiam. Noroc că (aruncă o privire spre Garcin) nu m-a văzut nimeni. Hai să
mai încerc.
INES: Acum e mai bine. Ba nu. Urmăreşte desenul buzelor; am să te ajut. Aşa, aşa. Acuma e
bine.
ESTELLE: La fel de bine ca atunci când am intrat?

INES: Chiar mai bine; mai plin, mai crud. E gura ta de infern.

ESTELLE: Hm! Şi asta e bine? Ce agasant e că nu mai pot să judec singură, îmi juraţi că e
bine?
INES: Nu vrei să ne tutuim?

ESTELLE: Juri că e bine?

INES: Eşti frumoasă.

Scena V – Situația – 9 Estelle se simte plăcută. Plăcerea.

ESTELLE: Dar ai gust? Şi ai gustul meu! Ce agasant, ce agasant.

INES: Am gustul tău, din moment ce-mi placi. Uite-te bine la mine. Zâmbeşte, nici eu nu
sunt urâtă. Nu te servesc mai bine decât o oglindă?
ESTELLE: Nu ştiu. Dumneata mă intimidezi. Imaginea mea din oglindă era îmblânzită. O
cunoşteam aşa de bine… Am să zâmbesc: zâmbetul meu va pătrunde în ochii dumitale şi
Dumnezeu ştie ce va deveni.
INES: Şi cine te împiedică să mă îmblânzeşti? (Se uită una în ochii celeilalte. Estelle surâde
oarecum fascinată.) Văd că nu vrei deloc să mă tutuieşti. ESTELLE: Îmi vine greu să mă
tutuiesc cu femeile.
INES: Şi în special cu funcţionarele de la poştă, presupun. Ce ai acolo pe obraz? O pată
roşie?
ESTELLE (tresărind): O pată roşie, ce oroare! Unde?

INES: Hai, hai, sunt o oglindă de prins ciocârlii, te-am prins, ciocârlia mea mică! Nu e nici o
pată. Nici cea mai mică urmă. Vezi? Dacă oglinda se apucă să mintă? Sau dacă aş închide
ochii, dacă aş refuza să te privesc, ce-ai face cu toată frumuseţea ta? Nu-ţi fie frică, trebuie să
te privesc, ochii mei vor rămâne larg deschişi. Şi o să fiu drăguţă cu tine, drăguţă de tot. Dar
ai să-mi spui: tu.

Pauză.

ESTELLE: Îţi plac?

INES: Mult.

Scena V – Situația – 10 Dorința fundamentală a personajului Estelle. Atracție și invidie.

Pauză.

ESTELLE (arătând spre Garcin dintr-o mişcare a capului): Aș vrea ca şi el să se uite la mine.
INES: Ha! Pentru că e bărbat. (Către Garcin.) Ai câştigat. (Garcin nu răspunde.) Nu mai
juca teatru; nu ţi-a scăpat un singur cuvânt din tot ce-am spus.

GARCIN (ridicând brusc capul): Ai dreptate: nici un cuvânt; în zadar mi-am astupat
urechile: parcă vorbeați în capul meu. O să mă lăsaţi în pace acuma? N-am nimic de-a face cu
voi.

INES: Dar cu asta mică, cu ea ai de-a face? Ţi-am prins tertipul: ca să te faci mai interesant
în ochii ei ţi-ai dat asemenea aere.
GARCIN: Îţi spun să mă laşi în pace. E cineva în redacţie care vorbeşte despre mine şi aş
vrea să-l ascult. Puţin îmi pasă de asta, dacă lucrul ăsta te poate linişti. ESTELLE:
Mulţumesc.
GARCIN: N-am vrut să fiu grosolan…

ESTELLE: Nesimțitule!

Pauză. Sunt toţi în picioare unul în faţa celuilalt.

Scena V – Situația – 11 Demolarea/ distrugerea situației 6. Dorințele conduc spre adevăr.

GARCIN: Ei poftim! (Pauză.) Şi vă rugasem să tăceţi.

ESTELLE: Ea a început. A venit să-mi ofere oglinda ei, dar eu nu i-am cerut nimic.

INES: Nimic. Numai că te-ai frecat de el şi ai făcut fiţe ca să se uite la tine.

ESTELLE: Şi ce dacă!

GARCIN: Sunteţi nebune, nu vedeţi unde o s-ajungem? Dar tăceţi odată! (Pauză.) O să ne
aşezăm acum frumuşel, o să închidem ochii şi fiecare va încerca să uite de prezenţa celorlalţi.
O mică pauză, apoi se aşază. Femeile se întorc la locurile lot cu paşi şovăitori. Ines se
întoarce brusc.
Scena V – Situația – 12 Invidia se transformă în ură.

INES: Da, să uiţi. Ce copilărie! Îţi simt prezenţa până-n măduva oaselor. Tăcerea ta îmi ţipă
în urechi. Poţi să-ţi coşi buzele, poţi să-ţi tai limba, parcă asta o să te împiedice să mai exişti?
Şi-ţi vei putea opri gândurile? Le aud, fac tic-tac ca un deşteptător, şi ştiu că şi tu le auzi pe
ale mele. Oricât te-ai înfunda într-un colţ de canapea, eşti peste tot. Sunetele îmi parvin
mânjite, pentru că le-ai auzit pe parcurs. Mi-ai furat până şi faţa: tu o cunoşti, iar eu n-o mai
cunosc. Şi ea? Ea? Mi-ai furat-o: dacă eram singure, crezi c-ar îndrăzni să se poarte cu mine
aşa cum se poartă? Nu, nu: ia-ţi mâinile de pe faţă, n-am să te las aşa, nu, n-am să te las în
pace: ar fi prea comod. Ai stat acolo insensibil, cufundat în tine însuţi ca un Buda, iar eu aş
simţi chiar şi cu ochii închişi că ea îţi dedică toate micile zgomote ale vieţii ei, până şi
foşnetul rochiei, şi că-ţi trimite zâmbete pe care nu le vezi… Nu aşa! Vreau să-mi aleg
infernul; vreau să vă privesc cu ochii deschişi şi să lupt cu faţa descoperită.

Scena V – Situația – 13 Atac. Punerea pe poziții ofensive. Cunoașterea reciprocă și profundă

a personajelor. Aici își vor vedea slăbiciunile – slăbiciune care devine un defect ușor de
atacat.

GARCIN: Bine. Presupun că trebuia să ajungem aici; ne-au manevrat ca pe nişte copii. Dacă
m-ar fi cazat între bărbaţi… bărbaţii ştiu să tacă. Dar nu trebuie să cerem prea mult. (Se
apropie de Estelle şi o ia de bărbie.) Așadar, mititico, îţi plac? Se pare că-mi făceai cu
ochiul?

ESTELLE: Nu te-atinge de mine!

GARCIN: E! Hai să lăsăm formalitățiile, îmi plăceau mult femeile, ştii? Şi ele mă plăceau
mult. Lasă-te de formalism, nu mai avem nimic de pierdut. Politeţe? La ce bun? Ceremonii?
La ce? Între noi n-are nici un rost. În curând fiecare va sta gol-puşcă în faţa celorlalţi.
ESTELLE: Lasă-mă!

GARCIN: Gol-puşcă. Ah, şi doar v-am prevenit. Nu vă ceream nimic, nimic în afară de un
pic de tăcere şi să fiu lăsat în pace. Îmi astupasem urechile. Vorbea Gomez, stând între
birouri, toţi colegii de la ziar îl ascultau, îşi scoseseră vestoanele. Voiam să înţeleg ce spune,
dar e greu: evenimimentele de pe pământ trec aşa de repede. Nu puteaţi sa tăceţi? Acum s-a
terminat, nu mai vorbeşte. Ce gândeşte despre mine a reintrat în capul lui. Ei bine, va trebui
să mergem până la capăt. Să ne despuiem de toate: vreau să ştiu cu cine am de-a face.
INES: O ştii. Acum ştii.

GARCIN: Atâta vreme cât fiecare dintre noi nu va fi mărturisit pentru ce a fost osândit, nu
ştim nimic. Tu, blondo, începe tu. De ce? Spune-ne de ce. Sinceritatea ta poate să evite
catastrofa; când o să ne cunoaştem monştrii… haide, spune de ce? ESTELLE: Dar v-am
spus că nu ştiu. N-au vrut să-mi spună.
GARCIN: Ştiu. Nici mie n-au vrut să-mi răspundă. Dar eu mă cunosc. Ţi-e frică să vorbeşti
dumneata întâi? Foarte bine. Am să încep eu. (Pauză.) Nu prea sunt un suflet frumos. INES:
Da-o încolo. Se ştie că ai dezertat.
GARCIN: Lasă asta. Despre asta să nu vorbiţi niciodată. Am ajuns aici pentru că am chinuit-
o pe soţia mea. Asta-i tot. Timp de cinci ani. Bineînţeles, ea mai suferă şi acum. Uite-o; de
îndată ce vorbesc despre ea, o văd. Pe mine mă interesesează Gomez, dar o văd pe ea. Unde e
Gomez? Timp de cinci ani. Ia uită-te, i-au înapoiat hainele mele; stă la ferereastră, şi-a pus
vestonul meu pe genunchi. Vestonul are douăsprezece găuri. Sângele de pe el, s-ar zice că e
rugina. Marginile găurilor sunt arse. Mda! E o piesă de muzeu, un veston istoric. Şi l-am
purtat eu! Ai să plângi? Ai să plângi, în sfârşit? Veneam acasă beat ca un porc, miroseam a
vin şi a femei. Ea mă aştepta toată noaptea; nu plângea. Nici un cuvânt de reproş, bineînţeles.
Numai ochii. Ochii ei mari. Nu regret nimic. Am să plătesc, dar nu-mi pare rău. Afară ninge.
Dar ai să plângi, în sfârşit? E o femeie care are vocaţia martiriului. INES (aproape blând): De
ce-ai făcut-o să sufere?
GARCIN: Pentru că era uşor. Ajungea un cuvânt ca să pălească; era o sensibilă. Nici un
reproş! Sunt foarte cicălitor din fire. Aşteptam, aşteptam întruna. Dar ţi-ai găsit: nici o
lacrimă, nici un reproş. O luasem de pe stradă, înţelegeţi? Mâna ii trece peste veston fără să
se uite la el. Degetele ei căuta găurile pe dibuite. Ce aştepţi? Ce speri? Îţi spun că nu-mi pare
rău de nimic, în fond asta e: mă admira prea tare. Puteți înţelege? INES: Nu. Pe mine nu mă
admira nimeni.

GARCIN: Cu atât mai bine. Cu atât mai bine pentru dumneata. Toate astea trebuie să vi se
pară prea abstracte; am să vă povestesc o întâmplare: adusesem la mine acasă o mulatră. Ce
nopţi! Soţia mea dormea la etaj, nu putea să nu ne audă. Se scula ea cea dintâi şi, cum noi
leneveam dimineaţa, ne aducea micul dejun la pat. INES: Nesimţitule!

GARCIN: Păi da, păi da. Nesimţitul multiubit. (Pare atent la altceva.) Nu, nimic. Era
Gomez, dar nu vorbea despre mine. Un nesimţit, zici? Fireşte: dacă nu, ce-aş căuta aici? Dar
dumneata?
INES: Eu, eu eram ceea ce se cheamă acolo o femeie pierdută. Pierdută de pe atunci, nu-i

aşa? Aşa că surpriza n-a fost prea mare.

GARCIN: Asta-i tot?

INES: Nu, mai e şi povestea cu Florence. Dar e o poveste cu morţi. Trei morţi, întâi el, după
aceea ea şi cu mine. N-a mai rămas nimeni acolo, în privinţa asta sunt liniştită; numai camera.
Mai văd camera din când în când. Goală, cu obloanele ferestrelor trase. Ei da! În cele din
urmă au scos sigiliile. De închiriat… E de închiriat. S-a pus un afiş pe uşă; e de-a dreptul
ridicol.
GARCIN: Trei. Aşa ai spus, trei?

INES: Trei.

GARCIN: Un bărbat şi două femei?

INES: Da.

GARCIN: Ia te uită. (Pauză.) S-a sinucis?

INES: El? N-ar fi fost în stare. Deşi a pătimit chiar prea mult. Nu, l-a călcat tramvaiul. Ce

bătaie de joc! Locuiam la ei, era vărul meu.

GARCIN: Florence era blondă?

INES: Blondă? (O privire spre Estelle.) Ştii, nu regret nimic, dar nu prea mă amuză să vă
povestesc toată istoria asta.
GARCIN: Hai! Hai! Te-ai săturat de el?

INES: Încetul cu încetul. Mă enerva câte un cuvânt. Sau, de pildă, făcea zgomot când bea;
sufla din nas în pahar. Nimicuri. Ihh! Era un biet nenorocit, un tip vulnerabil. De ce zâmbiţi?
GARCIN: Pentru ca eu nu sunt vulnerabil.
INES: Rămâne de văzut. M-am strecurat în sufletul ei. Ea îl vedea prin ochii mei… Până la
urmă, am rămas cu ea pe braţe. Am luat o cameră în capătul celălalt al oraşului. GARCIN:
Şi-atunci?
INES: Atunci a intervenit povestea cu tramvaiul. După aceea îi spuneam zilnic: ei bine,
fetiţo, l-am omorât. (Pauză.) Sunt răutăcioasă. GARCIN: Da. Şi eu.

INES: Nu, dumneata nu eşti rău, e altceva la mijloc.

GARCIN: Ce?

INES: Am să-ţi spun mai târziu. Eu însă sunt rea, asta înseamnă că am nevoie de suferinţa
celorlalţi ca să exist. Ca o făclie. O făclie în inimi. Când sunt singură, mă sting. Timp de şase
luni, am ars în inima ei, am făcut-o scrum. Într-o noapte s-a sculat, s-a dus și a deschis
robinetele de gaz fără ca eu să bănuiesc, şi apoi s-a culcat la loc lângă mine. Asta e.
GARCIN: Hm!

INES: Ce zici?

GARCIN: Nimic. Nu-i prea frumos.

INES: Ei bine, nu, nu-i prea frumos. Şi ce dacă!

Scena V – Situația – 14 Structura „2+1”. Ines + Garcin o descos pe Estelle. Defensiva lui
Estelle.

GARCIN: O, ai dreptate. (Către Estelle.) Rândul tău. Ce-ai făcut?

ESTELLE: V-am mai spus că nu ştiu. În zadar mă întrebați…

GARCIN: Fie. Ei bine, o să te ajutăm. Tipul acela cu faţa zdrobobită, cine e?

ESTELLE: Care tip?

INES: Ştii foarte bine. Acela de care te temeai când ai intrat.

ESTELLE: Era un prieten.

GARCIN: De ce ţi-era frică de el?

ESTELLE: N-aveţi dreptul să mă interogați.

INES: S-a omorât din cauza ta?

ESTELLE: Aş, de unde, eşti nebună.

GARCIN: Atunci de ce ţi-era frică de el? Şi-a zburat creierii. Glontele l-a nimerit în plină

faţă, da? Asta i-a smuls faţa?

ESTELLE: Tăceţi, tăceţi!

GARCIN: Din pricina ta! Din pricina ta!

INES: Un foc de armă din cauza ta.

ESTELLE: Lăsaţi-mă în pace. Mă înfricoşaţi. Vreau să plec! Vreau să plec! (Se repede la
uşă şi-o zgâlţâie.)
GARCIN: Pleacă, în ce mă priveşte, mi-ar părea bine. Numai că uşa e încuiată pe dinafară.
Estelle sună; soneria nu merge. Ines şi Garcin râd. Estelle se întoarce spre ei şi se reazemă
cu spatele de uşă.
ESTELLE (cu vocea răguşită şi înceată): Sunteţi josnici.

INES: Ai perfectă dreptate, josnici. Şi-apoi? Deci tipul s-a omorât din cauza ta. Era amantul
tău?
GARCIN: Bineînţeles, era amantul ei. Şi-a vrut s-o aibă numai pentru el. Nu-i aşa că am
dreptate?
INES: Dansa tango ca un profesionist, dar era sărac, îmi închipui. (Pauză.)
GARCIN: Te-am întrebat dacă era sărac.

ESTELLE: Da, era sărac.

GARCIN: Şi-apoi, trebuia să-ţi păzeşti reputaţia, într-o zi a venit, s-a rugat de tine, iar tu ai
râs.
INES: Aşa e? Ai râs? De aceea s-a omorât?

Scena V – Situația – 15 Ofensiva lui Estelle.

ESTELLE: Tot aşa te uitai şi la Florence?

INES: Da.

Pauză. Estelle izbucneşte în râs.

Scena V – Situația – 16 Estelle e pe poziție. Distruge caracterizarea făcută de cele două

personaje. O parte de adevăr.

ESTELLE: N-aţi ghicit deloc. (Ridică fruntea şi se uită la ei tot rezemată de uşă. Cu un ton
sec şi provocator.) Voia să-mi facă un copil. Poftim, sunteţi mulţumiţi? GARCIN: Iar tu nu
voiai.
ESTELLE: Nu. Copilul l-am făcut totuşi. M-am dus şi-am stat cinci luni în Elveţia. Nimeni
n-a ştiut nimic. Am născut o fată. Roger era cu mine când s-a născut, îl amuza să aibă o fetiţă.
Pe mine nu.
GARCIN: Şi după aceea?

ESTELLE: Aveam un balcon care dădea spre lac. Am adus o piatră mare. Roger striga:

„Estelle, te rog, te implor”, îl detestam. A văzut totul. S-a aplecat peste balustradă şi a văzut
rotocoalele de apă.

GARCIN: Şi-apoi?

ESTELLE: Asta-i tot. M-am întors la Paris. Iar el a făcut ce a vrut.

GARCIN: Şi-a zburat creierii?

ESTELLE: Păi da. Nu merita să facă atâta caz, soţul meu n-a bănuit nimic. (Pauză.) Vă
urăsc. (Are o criză de hohote înăbuşite, fără lacrimi.)
GARCIN: E de prisos. Aici lacrimile nu curg.

ESTELLE: Sunt o laşă, sunt o laşă! (Pauză.) Dacă aţi şti cât va urăsc!

INES (luând-o în braţe): Bietul meu copil! (Către Garcin) Ancheta s-a terminat. Nu mai are
nici un rost să faci mutra asta de călău.
GARCIN: De călău… (Se uită în jur.) Aş da orice ca să mă pot vedea în oglindă. (Pauză.)
Ce cald el. (Îşi scoate vestonul maşinal.) Oh! Scuză-mă. (Dă să-şi pună vestonul.)
ESTELLE: Poţi să rămâi fără haină. Acuma…

Scena V – Situația – 17 Dorința e mai puternică decât demnitatea.

GARCIN: Da. (Aruncă vestonul pe canapea.) Nu trebuie să fii supărată pe mine, Estelle.

ESTELLE: Nu sunt supărată pe tine.

INES: Dar pe mine? Pe mine eşti supărată?

ESTELLE: Da.

Tăcere.

Scena V – Situația – 18 Dorința de stagnare. Teama de ceea ce se poate întâmpla.

INES: Ei ce zici, Garcin? Poftim, ne-am despuiat până la piele; acuma vezi lucrurile mai
limpede?
GARCIN: Nu ştiu. Poate că puţin mai limpede. (Cu timiditate.) N-am putea încerca să ne
ajutăm unii pe alţii?
INES: N-am nevoie de ajutor.

GARCIN: Ines, cei de-aici au încurcat toate iţele. Dacă faci cel mai mic gest, dacă ridici
mâna ca să-ţi faci vânt, Estelle şi cu mine simţim totul. Niciunul dintre noi nu se poate salva
singur. Trebuie să ne pierdem împreună sau să ieşim la liman împreună. Alegeţi. (Pauză.) Ce
e?

Scena V – Situația – 19 Ruperea de „viață”.

INES: Au închiriat-o. Ferestrele sunt larg deschise. Pe patul meu stă un bărbat. Au închiriat-
o! Au închiriat-o! Intraţi, intraţi! Nu vă jenaţi. E o femeie. Se apropie de el şi îşi pune mâinile
pe umerii lui… Ce aşteaptă de nu aprinde lumina? Nu se mai vede nimic. O să se sărute?
Camera asta e a mea! E a mea! Şi de ce nu aprind lumina? Nu mai văd nimic. Ce tot
şuşotesc? Oare o s-o mângâie pe patul meu? Ea îi spune că-i ziua în amiaza mare şi că afară e
soare. Asta înseamnă că sunt pe cale să orbesc. (Pauză.) S-a terminat. Nu mai e nimic: nu mai
văd, nu mai aud. Ei bine, presupun că am insprâvit cu pământul. Nu mai există nici un alibi.
(O trece un fior.) Mă simt golită. Acum sunt moartă de-a binelea. Sunt în întregime aici.
(Pauză.) Ce ziceaţi? Adineaori parcă spuneaţi că vreţi să mă ajutaţi?

Scena V – Situația – 20 Ajutor. Frica și dorința de stagnare a conflictului. Refuzul.

GARCIN: Da.

INES: Să mă ajutaţi la ce?

GARCIN: Să le oprești plăcerile.

INES: Iar eu, în schimb?

GARCIN: O să mă ajuţi pe mine. Nu va fi nevoie de mare lucru, Ines doar de un pic de

bunăvoinţă.
INES: Bunăvoinţă… De unde vrei s-o scot? Sunt putredă.

GARCIN: Dar eu? (Pauză.) Cu toate astea… dar dacă am încerca?

INES: Sunt uscată. Nu ştiu nici să primesc, nici să dau; cum vrei să te ajut? Un lemn uscat;
va fi aruncat în foc. (Pauză; se uită la Estelle, care-şi ține capul în mâini.) Florence este
blondă.

GARCIN: Îţi dai seama că fata asta va fi călăul tau?

INES: Se prea poate să bănuiesc.

GARCIN: Ea va fi unealta prin care o să-ţi vină ei de hac. În ce mă priveşte pe mine, eu…
nu-i acord nici o atenţie. Dacă şi tu, din partea ta… INES: Ce anume?

GARCIN: E o cursă. Ei te pândesc ca să vadă dacă te laşi prinsă în cursă.

INES: Ştiu. Şi tu eşti o cursă. Crezi oare că ei nu ţi-au prevăzut cuvintele? Şi că nu există în
ele capcane pe care nu le putem vedea? Totul este capcană. Dar ce-are a face? Şi eu sunt o
capcană. O capcană pentru ea. Şi poate că am s-o prind.
GARCIN: N-o să prinzi nimic. O să fugim unii după alţii ca nişte căței, fără să ne prindem
din urmă niciodată. Poţi să fii sigură că totul a fost aranjat dinainte. Lasă-te păgubaşă, Ines.
Deschide-ţi mâinile, dă-i drumul. Altfel o să ne distrugi pe toţi trei.

Scena V – Situația – 21 Alegerea și acceptarea.

INES: Arăt eu ca cineva care lasă din mâini ce-a prins? Ştiu ce mă aşteaptă. O să ard, ard de
pe acum şi ştiu că e fără sfârşit, ştiu tot: dar crezi c-o să mă las păgubaşă? O să-i vin eu de
hac, o să te vadă prin ochii mei, aşa cum îl vedea Florence pe acela. Ce tot vii să-mi vorbeşti
de distrugerea ta: Îţi spun că ştiu tot şi că nu sunt în stare să-mi fie milă nici măcar de mine.
O capcană, da! O capcană. Bineînţeles că sunt prinsă într-o capcană. Şi ce dacă? Cu atât mai
bine dacă le place aşa.

GARCIN (luând-o de umeri): Eu sunt în stare să simt oarecare milă pentru tine. Uită-te la

mine: suntem despuiaţi. Despuiaţi până la oase şi te cunosc până-n inimă. Dar asta e o

legătură între noi: crezi că vreau să-ţi fac rău? Nu regret nimic, nu mă plâng; şi eu sunt uscat.

Dar de tine sunt în stare să-mi fie milă.

INES (care s-a lăsat în voia lui în timp ce vorbea şi o zgâlţâia): Nu te atinge de mine. Nu pot
să sufăr să pună cineva mâna pe mine. Şi păstrează-ţi mila. Hai, Garcin, sunt multe capcane şi
pentru tine în camera asta. Făcute anume pentru tine. Pregătite anume pentru tine. Ai face
mai bine să-ţi vezi de ale tale. (Pauză.) Dacă ne dai pace, fetei ăsteia şi mie, am să fac în aşa
fel încât să nu-ți dăunez cu nimic.

GARCIN (o priveşte o clipă, apoi dă din umeri): Bine.

ESTELLE (ridicând capul): Ajutor, Garcin.

GARCIN: Ce vrei de la mine?

ESTELLE (ridicându-se şi apropiindu-se de el): Pe mine poţi să mă ajuţi.

GARCIN: Spunei mai bine ei.

Ines s-a apropiat, stă foarte aproape de Estelle, în spatele ei, fără să o atingă, în timpul
replicilor următoare, îi va vorbi aproape la ureche. Dar Estelle, întoarsă spre Garcin, care o
priveşte fără a scoate o vorbă, îi răspunde exclusiv acestuia, ca şi cum el ar fi cel care-i pune
întrebările.

Scena V – Situația – 22 Înfăptuirea pactului. Hărțuirea.

ESTELLE: Te rog mult, mi-ai promis, Garcin. Mi-ai promis! Repede, repede, nu vreau să

rămân singură. Olga l-a dus la party.

INES: Pe cine l-a dus?

ESTELLE: Pe Pierre. Dansează împreună.

INES: Cine e Pierre?

ESTELLE: Un mic prostănac. Mie-mi zicea: „apa mea vie”. Mă iubea. L-a dus la party.

INES: Îl iubeşti?

ESTELLE: Acum se întorc la locurile lor. Olga răsuflă din greu. De ce mai dansează? Nu
cumva doar ca să slăbească? Bineînţeles că nu. Bineînţeles că nu-l iubeam: are optsprezece
ani, iar eu nu sunt o corupătoare de minori.
INES: Atunci lasă-i în pace. Ce-ţi pasă?

ESTELLE: Era al meu.

INES: Nimic de pe pământ nu mai e al tău.

ESTELLE: Era al meu.

INES: Da, era… Încearcă numai, încearcă să-l atingi. Olga da, ea poate să-l atingă cu mâna.
Nu-i aşa? Nu-i aşa? Ea poate să-l ţină de mâini, să-i atingă genunchii cu genunchii ei.
ESTELLE: Îşi apasă sânii enormi pe pieptul lui, îi suflă în faţă. Prichindelule, bietul meu
prichindel, ce te ține de nu-i râzi în nas? Ah! Ar fi fost de ajuns să-i arunc o privire, şi n-ar
mai fi îndrăznit ea niciodată… Oare într-adevăr eu nu mai sunt nimic?

INES: Nu mai eşti nimic. Şi nimic de-al tău nu mai e pe pământ. Tot ce-ţi aparţine este aici.
Vrei coupe-papier-ul sau bronzul de Barbedienne? Canapeaua bleu e a ta. Iar eu, micuţa mea,
eu sunt a ta pe veci.

Scena V – Situația – 23 Ruperea de „viață”.

ESTELLE: Ce? A mea? Ei bine, care dintre voi ar îndrăzni să-mi spună apa lui vie? Pe voi
nu vă mai înşală nimeni. Ştiţi prea bine că sunt o scârnăvie. Gândeşte-te la mine, Pierre, nu te
gândi decât la mine, apără-mă; atâta vreme cât mai spui în gând: apa mea vie, draga mea apă
vie, nu sunt aici decât pe jumătate, nu sunt vinovată decât pe jumătate, sunt şi apă vie, acolo,
lângă tine. Nu, zău, e cu neputinţă: de sute de ori am făcut haz amândoi pe socoteala ei. Ce
melodie e asta? Îmi plăcea aşa de mult! Ah, e Saint Louis blues… Ei hai, dansaţi, dansaţi.
Garcin, te-ai amuza dacă ai putea să-i vezi. Şi nu va şti niciodată c-o văd. Te văd, te văd, cu
pieptănătura desfăcută, cu privirea rătăcită, văd că-l calci pe picioare. Să mori de râs nu alta.
Hai! Mai repede! Mai repede! El trage de ea, o împinge. E de-a dreptul indecent. Mai repede!
Îmi spunea: ce uşoară eşti! Hai, hai! (Dansează în timp ce vorbeşte.) Îţi spun că te văd. Ce-i
pasă! Dansează trecând prin privirea mea. Scumpa noastră Estelle! Ce-i cu asta, scumpa
noastră Estelle? Ia mai taci! N-ai vărsat nici măcar o lacrimă la înmormântare. I-a spus:
„scumpa noastră Estelle”. Are tupeu să-i vorbească despre mine. Hai, în ritm. Aş, nu-i în
stare să vorbească şi sa danseze în acelaşi timp. Dar ce tot îi… Nu! Nu! Nu-i spune! Ţi-l
cedez, ia-ţi-l, păstrează-l, fă ce vrei cu el, dar nu-i spune. (Se opreşte din dans.) Bun. Ei bine,
acuma poţi să-l ţii pentru tine. I-a spus tot, Garcin: despre Roger, despre plecarea în Elveţia,
despre copil, i-a povestit tot. „ Scumpa noastră Estelle nu era…” Nu, nu, într-adevăr nu
eram… El dă din cap cu un aer de tristeţe, dar nu s-ar putea spune că ştirea l-a zguduit.
Acuma păstrează-ţi-l. N-am să mă lupt cu tine nici pentru genele lui lungi, nici pentru aerul
lui de
fetiţă. Îmi spunea apa mea vie, cleştarul meu. S-a dus, cleştarul s-a făcut ţăndări. „Scumpa
noastră Estelle.” Dansaţi! Hai dansaţi! În ritm. Un, doi. (Dansează.) Aş da orice ca să mă pot
întoarce pe pământ o clipă, numai o clipă doar ca să dansez (Dansează; pauză.) Nu mai aud
bine. Au stins luminile ca pentru un tangou. De ce cântă în surdină? Mai tare! Ce departe e.
Nu mai aud deloc.… (Se opreşte din dans.) S-a terminat, pentru totdeauna. Pământul m-a
părăsit. Garcin, uită-te la mine, ia-mă în braţe.

Ines, în spatele Estellei, face un semn către Garcin să se dea la o parte.

Scena V – Situația – 24 Impunerea și renunțarea. Refuz și răzbunare.

INES (poruncitor): Garcin!

GARCIN (se dă înapoi cu un pas şi o arată Estellei pe Ines): Spune-i ei.

ESTELLE (îl prinde cu amândouă mâinile): Nu pleca! Eşti bărbat? Dar uită-te la mine, nu
întoarce ochii, e aşa de neplăcut? Am un păr de aur şi, în definitiv, cineva s-a omorât chiar
pentru mine. Te implor, va trebui, oricum, să te uiţi la ceva. Şi dacă nu la mine, o să te uiţi la
statuia de bronz, la masă sau la canapele. Sunt totuşi mai plăcută de privit. Ascultă: am căzut
din inimile lor aşa cum cade o păsăre din cuib. Ridică-mă de pe jos, ia-mă în inima ta, ai să
vezi ce drăguţă o să fiu.
GARCIN (respingând-o cu un efort): Ţi-am spus. Spune-i ei.

ESTELLE: Ei? Dar ea nu contează: e femeie.

INES: Eu nu contez? Puişorule, ciocârlia mea mică, e mult de când eşti la adăpost în inima
mea. Nu-ţi fie frică, te voi privi neîncetat, fără să clipesc din pleoape. Vei trăi în privirea mea
ca un firicel de aur într-o rază de soare.
ESTELLE: O rază de soare? Ha! Ia mai lasă-mă-n pace. Ai încercat adineaori să mă abureşti
şi ai văzut bine că nu merge.
INES: Estelle! Apa mea vie, cleştarul meu.

ESTELLE: Cleştarul dumitalel Ce caraghios. Pe cine crezi c-ai să-nşeli? Hai, ştie toată
lumea c-am zvârlit copilul pe ferereastră. Cleştarul s-a făcut ţăndări pe pământ, dar puţin îmi
pasă. Nu mai sunt decât o piele – dar pielea mea nu-i pentru tine.
INES: Vino! Ai să fii ce vrei: apă vie, apă murdară, ai să te regăseşti în fundul ochilor mei
aşa cum doreşti să te vezi.
ESTELLE: Dă-mi drumul! Dumneata nu ai ochi! Oare ce trebuie să fac ca să-mi dai pace?
Na! (O scuipă în obraz. Ines îi dă drumul brusc.)
INES: Garcin! O să mi-o plăteşti!
Scena V – Situația – 25 „Iubirea” și răzbunarea celorlalte două personaje.

Pauză. Garcin dă din umeri şi se apropie de Estelle. GARCIN: Prin urmare, vrei un bărbat?
ESTELLE: Un bărbat, nu. Pe tine te vreau.

GARCIN: Să lăsăm mofturile, oricine ar fi bun. S-a întâmplat să fiu aici, deci sunt eu acela.

Bine. (O ia de umeri.) N-am nimic ca să-ţi plac, ştii bine: nu sunt un mic prostănac şi nu
dansez tango.

ESTELLE: Te voi lua aşa cum eşti. Poate că te voi schimba.

GARCIN: Mă îndoiesc. Voi fi… distrat. Alte lucruri îmi umblă prin cap.

ESTELLE: Ce lucruri?

GARCIN: Nu te interesează.

ESTELLE: Am să mă aşez pe canapeaua ta. Am să aştept să te ocupi de mine.

INES (izbucneşte în râs): Ia te uită! Căţeaua se târăşte pe burtă în faţa lui! Şi nici măcar nu e
frumos.
ESTELLE (către Garcin): N-o asculta. N-are ochi, n-are urechi. Ea nu contează.

GARCIN: O să-ţi dau ce pot. Nu e mult. N-o să te iubesc: te cunosc prea bine.

ESTELLE: Dar mă doreşti?

GARCIN: Da.
ESTELLE: Asta-i tot ce vreau.

GARCIN: Atunci… (Se apleacă deasupra ei.)

INES: Estelle! Garcin! Vă pierdeţi minţile! Doar sunt şi eu aici!

GARCIN: Văd. Și ce?

INES: De faţă cu mine? Se poate?… Nu puteţi face una ca asta!

ESTELLE: De ce nu? Doar mă dezbrăcăm şi-n faţa cameristei.

INES (agăţându-se de Garcin): Las-o! Las-o! Nu te atinge de ea cu mâinile tale murdare de

bărbat!
GARCIN (împingând-o cu violenţă): Ajunge, nu sunt un om distins, nu mi-e frică să lovesc o
femeie.
INES: Dar mi-ai promis, Garcin, mi-ai promis! Te implor, ai promis.

GARCIN: Tu eşti cea care ai încălcat pactul.

Ines se smulge şi se dă înapoi în fundul camerei.

INES: Mi-ai promis… Faceţi ce vreţi, sunteţi mai tari decât mine. Dar ţineţi minte, sunt aici
şi vă privesc. N-am să te slăbesc din ochi, Garcin; va trebui s-o săruţi sub privirea mea. Cât
vă urăsc pe amândoi! Iubiţi-vă, iubiţi-vă! Suntem în infern şi va veni şi rândul meu.

În timpul scenei următoare, Ines se uită la ei fără să scoată un cuvânt. GARCIN (se întoarce
spre Estelle şi o ia de umeri): Sărută-mă! Pauză. Se apleacă deasupra ei apoi se îndreaptă
brusc.

ESTELLE (cu un gest de ciudă): Ei! (Pauză.) Ţi-am zis să n-o iei în seamă.

GARCIN: Parcă de ea e vorba! (Pauză.) Gomez e la redacţie. Au închis ferestrele. Va să zica

e iarnă. Şase luni. Sunt şase luni de când m-au… Ți-am spus că o să mi se întâmple să fiu
distras? Toţi tremura; şi-au păstrat vestoanele pe ei… E ciudat că le e aşa de frig acolo, iar
mie mi-e aşa de cald. De data asta Gomez vorbeşte despre mine. ESTELLE: O să mai ţină
mult? (Pauză.) Spune-mi cel puțin ce povesteşte.

GARCIN: Nimic. Nu povesteşte nimic. E un porc, asta-i tot.

(Trage cu urechea.) Un porc de câine. (Se apropie de Estelle.) Hai să ne-ntoarcem la noi. Ai
să mă iubeşti?

ESTELLE (zâmbind): Cine ştie?

GARCIN: O să ai încredere în mine?

ESTELLE: Ce întrebare stupida: vei fi tot timpul sub ochii mei şi doar n-ai să mă înşeli cu
Ines.
GARCIN: Evident. (Pauză, îşi ia mâinile de pe umerii Estellei.) Vorbeam despre un alt fel
de încredere. (Trage cu urechea.) Hai! Hai! Spune ce vrei: nu sunt de faţă ca să mă pot apăra!
(Către Estelle.) Estelle, trebuie să-mi acorzi încrederea ta.
ESTELLE: Ce de fasoane! Doar ai buzele mele, braţele mele, trupul meu întreg, şi totul ar

putea să fie aşa de simplu… Încrederea mea? Dar n-am nici o încredere de dat; mă

stinghereşti îngrozitor. O, trebuie să fi făcut o chestie tare urâtă ca să-mi ceri încrederea cu
atâta insistenţă.

GARCIN: M-au executat.

ESTELLE: Ştiu; ai refuzat să pleci la război. Ei şi?

GARCIN: De fapt… n-am refuzat cu totul. (Către cei nevăzuţi.) Vorbeşte bine, înfierează

cum trebuie, dar nu spune ce trebuia făcut. Era să mă duc la general şi să-i spun: „Domnule

general, nu plec la război!” Ce prostie! M-ar fi închis. Voiam ca gestul meu să fie o mărturie,

voiam să depun mărturie! Nu voiam să-mi înăbuşe vocea. (Către Estelle.) Am… am luat

trenul. M-au prins la frontieră.

ESTELLE: Unde voiai să te duci?

GARCIN: În Mexic. Aveam de gând să scot un ziar pacifist. (Tăcere.) Ei bine, spune ceva.
ESTELLE: Ce vrei să-ţi spun? Ai făcut bine din moment ce nu voiai să lupţi. (Un gest
agasat din partea lui Garcin.) Mă rog, dragul meu, nu pot să ghicesc ce trebuie să-ţi răspund.

Scena V – Situația – 26 Distrugerea „iubirii”.

INES: Scumpa mea, trebuie să-i spui că a fugit ca un leu. Căci a fugit, drăguţul tău. Asta îl
supără.
GARCIN: Fugit, plecat, spuneţi-i cum vreţi.

ESTELLE: Şi trebuia să fugi. Dacă ai fi rămas pe loc, te-ar fi înhăţat.

GARCIN: Bineînţeles. (Pauză.) Estelle, sunt un laş?

ESTELLE: Nu pot să ştiu, iubitule, doar nu sunt în pielea ta. E treaba ta să decizi.

GARCIN (cu un gest obosit): Nu decid.

ESTELLE: În fine, trebuie să-ţi aduci aminte; probabil că ai avut motive să faci aşa cum ai
făcut.
GARCIN: Da.

ESTELLE: Şi-atunci?

GARCIN: Dar oare-au fost adevăratele motive?

ESTELLE (înciudată): Ce complicat eşti.

GARCIN: Voiam să depun mărturie, mă gândisem bine, multă vreme… Dar oare astea sunt
adevăratele motive?
ESTELLE: Ei, asta-i întrebarea. Astea au fost adevăratele motive? Cântăreai argumentele,
nu voiai să te angajezi cu uşurinţă. Dar frica, ura şi toate murdăriile pe care le ascundem sunt
şi ele motive. Hai, caută, întreabă-te.
GARCIN: Taci! Crezi că am aşteptat sfaturile tale? Umblam prin celulă neîncetat, zi şi
noapte. De la fereastră la uşă, de la uşă la fereastră. M-am pândit, m-am urmărit pas cu pas.
Mi se pare că am stat o viaţă întreagă să mă tot întreb, şi apoi, ce mai, m-am pomenit cu o
faptă. Am… m-am urcat în tren, asta-i sigur. Dar de ce? De ce? În cele din urmă m-am
gândit: moartea mea va decide; dacă mor cum trebuie, voi fi dovedit că nu sunt un laş…
INES: Şi cum ai murit, Garcin?
GARCIN: Urât. (Ines izbucneşte în râs.) Oh, a fost o simplă slăbiciune trupească. Nu mi-e
ruşine de ea. Numai că totul a rămas în suspensie pentru eternitate. (Către Estelle.) Vino
încoace, tu. Uită-te la mine. Am nevoie ca cineva să se uite la mine în timp ce pe pământ se
vorbeşte despre mine. Îmi plac ochii verzi.
INES: Ochii verzi? Ia te uită! Dar ţie, Estelle? Îţi plac laşii?

ESTELLE: Dacă ai şti cât îmi este de indiferent. Laş sau nu, numai să sărute bine.
GARCIN: Dau din cap în timp ce trag din ţigări; se plictisesc. Se gândesc: Garcin e un laş. O
gândesc moale, călduț. Numai aşa, ca să gândească totuşi ceva. Garcin e un laş. Iată cum au
decis ei, colegii mei. Peste şase luni or să aibă o vorbă: laş ca Garcin. Aveţi noroc, voi două:
nimeni nu se mai gândeşte la voi pe pământ. Eu am o viaţă mult mai grea.

Scena V – Situația – 27 Distanțare și principii.

INES: Dar soţia ta, Garcin?

GARCIN: Soţia mea? Ce să fie cu ea! A murit.

INES: A murit?

GARCIN: Se vede că am uitat să vă spun. A murit adineauri. Acum vreo două luni.

INES: De inimă rea?

GARCIN: Fireşte, de inimă rea. De ce-aţi fi vrut să moară? Ei hai, totul merge strună:

războiul s-a terminat, soţia mea a, murit, iar eu am intrat în istorie.

Are un plânset ca un sughiţ şi-şi trece mâna peste faţă. Estelle se agaţă de el.

ESTELLE: Dragul meu! Dragul meu! Uită-te la mine, dragul meu, pune mâna pe mine. (Îi ia
mâna şi şi-o pune pe piept.) Pune mâna pe pieptul meu. (Garcin face un gest ca să se
desprindă.) Lasă-ţi mâna; lasă, nu te mişca. Au să moară unul după altul: ce importanţă are ce
gândesc? Uită-i. Nu mai e nimeni; doar eu.
GARCIN (eliberându-şi mâna): Ei însă nu mă uită. Vor muri, dar vor veni alţii care vor lua
de la ei consemnul: mi-am lăsat viaţa în mâinile lor.

ESTELLE: Prea te gândeşti mult.

GARCIN: Ce altceva vrei să fac? Altădată acţionam… Dumnezeule! De m-aş întoarce o

singură zi în mijlocul lor… ce dezminţire! Dar am ieşit din joc; ei fac bilanţul fără să se
sinchisească de mine, şi au dreptate de vreme ce eu sunt mort, prins ca un şobolan. (Râde.)
Am căzut în domeniul public.

Tăcere.

Scena V – Situația – 28 Cerință și nevoie.

ESTELLE (blând): Garcin!

GARCIN: Eşti aici? Ascultă-mă, ai să-mi faci un serviciu. Nu, nu te da înapoi. Ştiu: ţi se
pare ciudat ca cineva să-ţi poată cere ajutor. Nu eşti obişnuită. Dar dacă ai vrea, dacă ai face
un efort, am putea, cine ştie, să ne iubim cu adevărat? Vezi; sunt o mie care tot repetă unii
după alţii că sunt un laş, dar ce-i aia o mie? Dacă ar exista un suflet, unul singur, care să
afirme cu toată puterea că nu am fugit, că nu se poate să fi fugit, ci am curaj, că sunt cinstit,
sunt… sigur că aş fi salvat! Vrei sa crezi în mine? Mi-ai fi mai dragă decât eu însumi.
ESTELLE (râzând): Prostule, prostule drag! Crezi c-aş putea să iubesc un laş?
GARCIN: Dar mai devremev spuneai…

ESTELLE: Îmi băteam joc de tine. Îmi plac bărbaţii, Garcin, bărbaţii adevăraţi, cu pielea

aspră, cu mâinile tari. Tu n-ai o bărbie de laş. Nu ai gura unui laş, nu ai vocea unui laş, părul

tău nu este ca al unui laş, iar eu te iubesc pentru gura ta, pentru vocea ta, pentru părul tău.

GARCIN: E adevărat? E chiar adevărat?

ESTELLE: Vrei să-ţi jur?

GARCIN: Atunci îi desfid pe toţi, pe cei de acolo şi pe cei de aici. Estelle, vom ieşi din
infern. (Ines izbucneşte în râs. Garcin se întrerupe şi se uită la ea.) Ce este?
INES (râzând): Dar nu crede un singur cuvânt din ce-ţi spune; cum poţi să fii aşa de naiv?
„Estelle, sunt un laş?” Dacă ai şti ce puţin îi pasă!
ESTELLE: Ines! (Către Garcin.) N-o asculta. Dacă vrei să obţii încrederea mea trebuie să
începi prin a-mi acorda propria ta încredere.
INES: Sigur, sigur! Acordă-i încredere. Are nevoie de un braţ, poţi să mă crezi, de un braţ de
bărbat care să-i înconjoare mijlocul, de miros de bărbat, de dorinţă de bărbat în ochii unui
bărbat. Cât despre restul… Ha, ha! Ar fi în stare să-ţi spună că eşti Dumnezeu Tatăl dacă ar
şti că-ţi face plăcere.
GARCIN: Estelle! E adevărat? Răspunde: e adevărat?

ESTELLE: Ce vrei să-ţi spun? Eu nu înţeleg nimic din toate istoriile astea încurcate. (Bate
din picior.) Şi ce agasantă e toată povestea! Chiar dacă ai fi un laş, tot te-aş iubi, poftim! Asta
nu-ţi ajunge?

Pauză.
Scena V – Situația – 29 Izolarea și defularea personajelor. Libertate.

GARCIN (către amândouă): Mă scârbiţi. (Se duce spre uşă.)

ESTELLE: Ce faci?

GARCIN: Plec.
INES (iute): N-ai să ajungi departe: uşa e-încuiată.

GARCIN: Vor trebui totuşi s-o deschidă. (Apasă pe butonul soneriei. Soneria nu
funcţionează.)
ESTELLE: Garcin!

INES (Către Estelle): Nu te nelinişti; soneria e defectă.

GARCIN: Vă spun c-au să deschidă. (Bate cu pumnii în ușă.) Nu mai pot să vă suport, nu
mai pot. (Estelle aleargă spre el; el o respinge.) Pleacă! Mă scârbeşti chiar mai mult decât ea.
Nu vreau să mă înnămolesc în ochii tăi. Eşti umedă! Eşti moale! Eşti o caracatiţă, eşti o
mlaştină. (Bate în uşă.) Deschideţi odată?

ESTELLE: Garcin, te implor, nu pleca, n-am să-ţi mai vorbesc, am să te las în pace cu totul,
dar nu pleca. Ines şi-a arătat ghearele, nu mai vreau să rămân singură cu ea. GARCIN:
Descurcă-te cum poţi. Nu te-am rugat să vii aici.
ESTELLE: Laşule! Laşule! Oh! E adevărat că eşti un laş.

INES (apropiindu-se de Estelle): Ce e, ciocârlia mea, nu eşti mulţumită? M-ai scuipat în

obraz ca să-i fii pe plac şi ne-am certat din cauza lui. Dar el pleacă, după ce-a stricat tot, şi ne
lasă numai între noi, femeile.
ESTELLE: N-ai nimic de câştigat; dacă uşa asta se deschide, fug şi eu.

INES: Unde?

ESTELLE: Oriunde. Cât mai departe de tine.

Garcin n-a încetat să bată în uşă.

GARCIN: Deschideţi! Deschideţi odată! Primesc tot: trasul pe roată, cleştii de smuls carnea,
plumbul topit, fierul roşu, cololierul de fier, tot ce arde, tot ce sfâşie, vreau să pătimesc cu
adevărat. Mai bine o sută de chinuri, mai bine biciul, vitriolul, decât tortura asta a minţii,
stafia asta a torturii care abia te atinge, care te mângâie şi care nu te doare niciodată destul.
(Apucă clanţa uşii şi o zgâlţâie.) N-aveţi de gând să deschideţi odată? (Uşa se deschide brusc
şi Garcin e cât pe-aci să cadă…) Ha! (Tăcere îndelungă.)
Scena V – Situația – 30 Frica și dependența.

INES: Ce aştepţi, Garcin? Pleacă.

GARCIN (încet): Mă întreb de ce s-a deschis uşa asta?

INES: Ce aştepţi? Hai, du-te repede!

GARCIN: Nu plec.
INES: Şi tu, Estelle? (Estelle nu se mişcă; Ines izbucneşte în râs.) Păi atunci? Care dintre
voi? Care dintre toţi trei? Drumul e deschis, cine ne opreşte? Ha, ha! Să mori de râs, nu alta!
Suntem de nedespărţit.

Estelle se repede asupra ei pe la spate.

ESTELLE: De nedespărţit? Garcin, ajută-mă, ajută-mă repede. O târâm afară şi închidem

uşa. O să vadă ea.
INES (zbătându-se): Estelle! Estelle! Te implor, lasă-mă aici. Nu pe culoar. Nu mă aruncaţi
pe culoar!
GARCIN: Dă-i drumul.

ESTELLE: Eşti nebun, te urăşte.

GARCIN: Din cauza ei am rămas.

Estelle îi dă drumul lui Ines şi se uită stupefiată la Garcin.

INES: Din cauza mea? (Pauză.) Bun. Păi atunci, închideţi uşa. S-a făcut de zece ori mai cald
de când e deschisă. (Garcin se duce la uşă şi o închide.) Din cauza mea?
GARCIN: Da. Tu ştii ce-i aia un laş.

INES: Da, ştiu.

GARCIN: Tu ştii ce-i răul, ruşinea, frica. Au fost zile în care te-ai văzut până-n fundul inimii

– aşa că ţi s-au tăiat mâinile şi picioarele. Iar a doua zi nu mai ştiai ce să crezi, nu mai
izbuteai sa descifrezi revelaţia din ajun. Da, tu cunoşti preţul răului. Şi dacă spui tu că sunt un
laş, o spui în cunoştinţă de cauză, nu-i aşa?

INES: Da.

GARCIN: Pe tine trebuie să te conving: tu eşti ca mine. Ţi-ai imaginat c-o să plec? Nu
puteam să te las aici, triumfătoare, cu toate gândurile astea în capul tău; toate gândurile astea
care mă privesc pe mine.
INES: Vrei într-adevăr să mă convingi?

GARCIN: Nu mai pot face altceva. Ştii că pe ei nu-i mai aud. Fără îndoială pentru că au

isprăvit cu mine. Au isprăvit: chestiunea e clasată, nu mai sunt nimic pe pământ, nici măcar

un laş. Ines, iată-ne singuri: nu mai există nimeni, afară de voi două, care să se gândească la
mine. Ea nu contează, dar tu, care mă urăşti, tu mă mântui dacă mă crezi.
INES: Nu va fi uşor. Uită-te la mine: am capul cam tare.

GARCIN: O să insist atâta timp cât va fi nevoie.

INES: Ai tot timpul. Tot timpul.

Scena V – Situația – 31 Confirmarea curajului și a deciziei.

GARCIN (Luând-o de umeri): Ascultă, fiecare are un scop al lui, nu-i aşa? Eu, unul, îmi
băteam joc de bani, de dragoste, voiam să fiu bărbat. Un om tare. Am mizat totul pe aceeaşi
carte. E cu putinţă să fii un laş când ţi-ai ales căile cele mai periculoase? Se poate judeca o
viaţă după o singură faptă?
INES: De ce nu? Ai visat timp de treizeci de ani că eşti un om cu inima vitează; şi ţi-ai
permis mii de mici slăbiciuni pentru că eroilor totul le este permis. Ce comod era! Şi apoi, în
ceasul primejdiei, te-au încolţit şi… ai luat trenul spre Mexic.
GARCIN: N-am visat acest eroism, l-am ales. Omul este ceea ce vrea să fie.

INES: Dovedeşte-o. Dovedeşte că n-a fost un vis. Numai faptele sunt hotărâtoare în privinţa
celor pe care le-ai vrut.
GARCIN: Am murit prea devreme. Nu mi-au lăsat timp să-mi săvârşesc faptele.

INES: Întotdeauna murim prea devreme – sau prea târziu. Şi totuşi, viaţa e acolo, terminată.

S-a tras o linie sub cifre, trebuie făcută adunarea. Nu eşti nimic altceva decât viaţa ta.

GARCIN: Viperă ce eşti! Ai răspuns la toate.

INES: Hai! Hai! Nu-ţi pierde curajul. Trebuie să-ţi vină uşor să mă convingi. Caută
argumente, fă un efort. (Garcin dă din umeri.) Ei vezi! Ei vezi! Ţi-am spus eu că eşti
vulnerabil! Ah! Cum o să mai plăteşti acum. Eşti un laş, Garcin. Un laş pentru că aşa vreau
eu. Aşa vreau, auzi, aşa vreau! Şi totuşi, vezi cât sunt de slabă, o suflare; nu sunt decât
privirea care te vede, acest gând incolor care te gândeşte. (El se apropie de ea cu mâinile
desfăcute.) Ha! Uite că se desfac mâinile astea mari de bărbat. Dar ce sperai? Nu poţi să
prinzi gândurile cu mâinile. Hai, n-ai de ales: trebuie să mă convingi. Te ţin strâns cu uşa.

Scena V – Situația – 32 Răzbunarea.

ESTELLE: Garcin!

GARCIN: Ce e?

ESTELLE: Răzbună-te.
GARCIN: Cum?

ESTELLE: Sărută-mă, ai să vezi ce-o să mai cânte.

GARCIN: Să ştii că-i adevărat, Ines. Mă ai la mână, dar şi eu te am la mână pe tine.

Se apleacă peste Estelle. Ines scoate un ţipat.

INES: Laşule! Laşule! Du-te să te consoleze femeile.

ESTELLE: Cântă, Ines, cântă!

INES: Ce pereche frumoasă! Dacă ai vedea laba lui mare întinsă toată pe fundul tău,
mototolind stofa şi carnea. Are mâinile umede, transpirate, o să-ţi lase o pată vânătă pe
rochie.
ESTELLE: Cântă! Cântă! Strânge-mă mai tare în braţe, Garcin; o să crape.

INES: Da, da! Strânge-o tare, strânge-o! Amestecaţi-vă căldurile. E bun amorul. Nu-i aşa,
Garcin? E căldicel şi adânc ca somnul, dar eu am să te împiedic să dormi. (Gest din partea lui
Garcin.)
ESTELLE: N-o asculta. Sărută-mă; sunt toată a ta.

INES: Ei bine, ce-aşteptaţi? Fă ce ţi se spune. Garcin cel laş o ţine în braţe pe Estelle, ucigaşa
copilului ei. Se pot face parariuri. Garcin cel laş o va săruta? Vă văd, vă văd; eu, de una
singură, sunt o mulţime, sunt mulţimea. Mulţimea, Garcin, o auzi? (Murmurând.) Laşule,
laşule, laşule, laşule, în zadar fugi de mine, n-am să te slăbesc. Ce vrei să cauţi pe buzele ei?
Uitarea? Dar eu nu te voi uita. Pe mine trebuie să mă convingi. Pe mine. Vino, vino! Te
aştept. Vezi, Estelle, îşi slăbeşte strânsoarea, e ascultător ca un câine… N-o să-l ai.

Scena V – Situația – 33 Căutarea intimității.

GARCIN: Dar n-o să mai fie niciodată noapte?

INES: Niciodată.

GARCIN: O să mă vezi mereu?

INES: Mereu.

Garcin o lasă pe Estelle şi face câţiva paşi prin cameră. Se apropie de statuia de bronz.

Scena V – Situația – 34 Renunțarea și adevărul.

GARCIN: Bronzul… (Îl mângâie.) Iată, a venit momentul. Bronzul e aici, îl contemplu şi
înţeleg că sunt în infern. Vă spun că totul a fost prevăzut. Toate privirile astea care rod… (Se
întoarce brusc.) Cum! Sunteţi numai două? Vă credeam mult mai numeroase. (Râde.) Prin
urmare ăsta e infernul. N-aş fi crezut niciodată… Vă aduceţi aminte: pucioasa, rugul,
smoala… Ce mai glumă. Nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernul sunt ceilalţi.
ESTELLE: Iubitule!
GARCIN (respingând-o): Lasă-mă. Ea stă între noi. Nu pot să te iubesc în timp ce mă vede.

ESTELLE: Ei bine, n-o să ne mai vadă. (Ia coupe-papier-ul de pe masă, se năpusteşte

asupra lui Ines şi o înjunghie de câteva ori.)
Scena V – Situația – 35 Neacceptarea ideii de renunțare. Crima.

INES (zbătându-se şi râzând): Ce tot faci, ce tot faci, eşti nebună? Doar ştii că sunt moartă.

ESTELLE: Moartă? (Lasă să-i cadă cuţitul. Pauză. Ines ia cuţitul şi şi-l înfige în piept cu furie.)
INES: Moartă! Moartă! Moartă! Nici cuţitul, nici otrava, nici ştreangul. S-a şi făcut, înţelegi? Şi
suntem împreună pe vecie. (Râde.)

Scena V – Situația – 36 Defularea acceptării adevărului.

ESTELLE (izbucneşte în râs): Pe vecie, Doamne, ce caraghios! Pe vecie!

GARCIN (râde, uitându-se la amândouă): Pe vecie!

Cad, fiecare pe canapeaua lui. O lungă tăcere, încetează să râdă şi se uită unii la alţii.

Garcin se ridică.

GARCIN: Ei, hai să continuăm!

Cortina