MARIN SORESCU

IONA
-piesa de dupa al II-lea razboi mondial-

Mai putin cunoscut, comparativ cu poezia sa, teatrul lui Marin Sorescu completeaza
opera autorului intr-un mod neasteptat poate pentru cititorul care ii cunoaste creatiile lirice.
Amestec fascinant de absurd, existentialism sau expresionism, opera dramatica soresciana
devine o metafora grandioasa a existentei umane prin trilogia Setea muntelui de sare, in care
sunt incluse Iona, Matca si Paracliserul. Mituri ale literaturii universale sunt preluate doar
pentru a fi transfigurate si resemantizate, tragicul, simbolicul si metaforicul se intrepatrund
devenind elemente definitorii ale unor texte care se transforma in parabole ale marilor teme
existentiale: nevoia unei creatii durabile, confruntarea dintre individ si istorie sau raporturile
fiintei umane cu moartea.
Viziunea moderna a dramaturgului este afirmata de prezenta a numeroase elemente
specifice teatrului modern, de la tema solitudinii la mijloacele dramatice utilizate, de la
alaturarea tragicului si comicului la valorificarea miturilor, de la renuntarea la conflictul
propriu-zis in favoarea unui conflict interior exclusiv la renuntarea distinctiilor dintre specii.
Subintitulata „tragedie in patru tablouri”, Iona este o parabola dramatica pe tema
solitudinii umane: „Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit
de singur.”, in care cautarea sinelui inseamna revolta impotriva destinului, dar si un drum al
cunoasterii care inseamna asumarea libertatii interioare si asumarea limitelor. Piesa devine
astfel o meditatie pe teme existentiale fundamentale: refuzul de a accepta limitele conditiei
umane, revolta impotriva acestora, raportul libertate-necesitate, incomunicarea, cu sine si
ceilalti, ca sursa a singuratatii, relatia individ-societate, criza limbajului etc.
Titlul textului trimite la mitul biblic al pescarului Iona, cel trimis de Dumnezeu sa
propovaduiasca cuvantul sau si care se revolta impotriva poruncii divine, pentru a se pocai
mai apoi dupa trei zile de recluziune in burta unui chit urias. Eliberat, acesta isi asuma
destinul, devenind profet al cuvantului biblic, dar personajul sorescian nu se regaseste in
postura acestuia. De altfel, in afara titlului, trimiterile la mit sunt aproape explicite in drama,

1
Iona lui Sorescu parand sa-si aminteasca vag despre personajul biblic, dar substratul crestin al
acestuia lipseste. Mitul nu este decat pretext pentru a construi un mit propriu, al unui om
obligat sa devina nu profetul cuvantului biblic, ci al conditiei umane, al uni om pentru care si
Dumnezeu ramane inchis intr-o poveste care pare sa nu mai „invete” nimic pe omul modern.
Renuntand la impartirea pe acte, scene si tablouri, autorul anunta o structura dramatica
noua, care sa corespunda noilor nevoi ale teatrului modern, un teatru in care lipsind intriga,
lipsesc si relatiile spatio-temporale, ele ramanand cel mult simbolice, caci spatiul este cel
interior, iar timpul lipsit de concretete exprima doar dificultatea drumului catre sine.
Spatiul, redat prin didascalii, reconstruieste metaforic imaginea spatiului existential
inchis, decorurile minime reflectand tocmai caracterul simbolic: „Scena e impartita in doua.
Jumatate din ea reprezinta o gura imensa de peste. Cealalta jumatate-apa, niste cercuri facute
cu creta.”. De pe scena lumii spectacolul se muta in interioritatea cea mai profunda a fiintei.
Asezand personajul in fata marii, simbol al orizontului nemarginit si al libertatii definitive,
spectatorul/ lectorul are sentimentul ca acesta poate fi salvat, dar Iona este condamnat, iar
cercurile nu sunt decat simboluri ale claustrarii, ale orizontului inchis al propriei mortalitati.
Aceasta idee este accentuata, de altfel, si de prezenta acvariului, simbol al unei lumi-
inchisoare, de care el nu este constient inca sau pe care refuza sa o accepte.
Cele patru tablouri urmaresc calatoria spirituala a personajului principal, drumul de
eliberare prin cunoasterea si intelegerea adevarata a propriei existente si a semnificatiilor
acesteia. Iona este, in fapt, singurul personaj al dramei, ceilalti doi pescari, anonimi, nefiind
decat alte ipostaze ale fiintei umane,„fara varsta,figuranti”.Acestuia i se cere insa sa-si
interpreteze rolul „ca si cand in scena ar fi doua personaje”, pentru ca, „ca orice om foarte
singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si-si raspunde”. Dar Iona este
singur, in felul acesta fiind redata tema solitudinii, insingurarea lui fiind insa provocata nu
doar de neputinta comunicarii cu ceilalti, cu lumea, cat mai ales de neputinta regasirii de sine.
Alienarea personajului de sine insusi este redata simbolic de optiunea dramaturgului
pentru monologul dramatic, acesta fiind construit sub forma unui fals dialog. Pentru ca fals
este dialogul lui Iona cu lumea si cu sine, iar pierderea ecoului este inca o metafora a
cuvantului care nu se mai regaseste nici macar pe sine, cu atat mai putin pe ceilalti, a
cuvantului inacapabil sa mai devina sens.
Cele patru tablouri, construite simetric, redau simbolic cautarile intre „afara” si
„inauntru” ale personajului, intre lume si sine. Primul tablou descopera un Iona care inca se
mai crede pescar, dar incetul cu incetul sentimentul damnarii si al ratarii i se insinueaza, fara
voia lui parca, in suflet. „Pescar fara noroc”, personajul se autoiluzioneaza ca ar putea sa-l

2
schimbe pescuind „in alta mare” si pacalind astfel soarta. Revolta este inca mocnita, dar
intrebarile sale o anunta: „Dar parca poti sa-ti schimbi marea?!”. Iar autoironia este forma de
amanare, prin refuzul semnificatiilor grave: „Mai bine m-as face pescar de nori”, „Cand vad
ca e lata rau, am stat o zi intreaga degeaba, scot undita si-o arunc in acvariu.”
Dar Iona este menit sa inceapa un drum, chiar daca nu este pregatit sau nu si-l doreste,
un drum fara intoarcere, inceput prin intrebari care devin raspunsuri: „Apa asta e plina de
nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre ele, atat de repede, incat
parem galagiosi. Ne punem in gand o fericire, o speranta, in sfarsit, ceva frumos, dar peste
cateva clipe observam mirati ca ni s-a terminat apa.” Metafora pescarului devenit peste pentru
un Pescar care sta sus pe mal, traduce conditia tragica a individului care se descopera acum
victima, care devine din pescar „pescuit”, si al carui strigat de ajutor este strigatul unui om
pentru care nu mai exista cale de intoarcere la „inocenta”. Aplecat peste acvariu, Iona
intelege, iar „inghitirea” sa face explicit sentimentul constientizarii limitei.
Intr-un „interior” al Pestelui I, invaluit in intuneric, Iona „cu mainile dibuind, nauc”
transfigureaza fiinta umana cautand si incercand sa intelega semnificatiile experientelor sale.
Prima intrebare care ii vine in minte este tocmai cea legata de timp: „Mi se pare mie, sau e
tarziu?” Tarziu pentru a mai cauta, tarziu pentru a ajunge la capatul drumului? Intrebarea este
ambigua, dar ea naste refuzul si revolta: „Totusi, nu mi-e asa de somn. […]De ce trebuie sa se
culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”
Monologul capata acum forma unei meditatii pe teme existentiale: acomodarea la
limita: „(Merge intr-o directie, pana se izbeste de limita.)- (Intorcandu-se calm)Si pot sa merg
si incoace.”, aparenta eliberare prin cuvant si frica de tacere, ca semn al singuratatii: „- Sa
vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura.- Nu, mi-e frica.”, criza cuvantului care tradeaza o
criza a comunicarii, limbajul sau luand forma limbajului jurnalistic, a limbajului din cartile de
popularizare sau copiind limba de lemn: „Ploua? Circula apa in natura, circula.”, nevoia de
protectie sufleteasca: „Ar trebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet”. Si astfel se
apropie de a intelege ca evadarea este necesara: „Trebuie sa sparg zidul…” si ca regasirea nu
este posibila decat prin reintalnirea dintre ratiune si suflet, dintre „afara” si „inauntru”, dintre
eul exterior si sinele interior cel mai profund: „Ar fi ca un lacas de stat cu capul in maini in
mijlocul sufletului.”. Vacuitatea cercului se resoarbe in orizontalitatea si verticalitatea relatiei
spatiu-timp, iar realitatea este invadata de fictiune.
Regasindu-se intr-un nou peste, in cel de-al doilea, Iona reconstituie experienta
anterioara, iar circularitatea vietii este invinsa prin rememorare, caci ea este gandita acum prin
„inainte” si „dupa” inghitire, prim pas in acceptare: „Dar daca intr-adevar sunt mort si se pune

3
problema sa vin iar pe lume?”Acceptarea aduce cu sine intelegerea rupturii interioare: „Daca
sunt geaman?”, caci inca nu-si poate recunoaste geamanul: „E aici, numai ca nu-l vad.” si
constientizarea limitei: „E stramt aici”, din care iesirea nu pare posibila decat prin fictiune:
„Daca nu exista ferestre, ele trebuie inventate.” Si atunci Iona se transforma intr-o uriasa
unghie care cauta sa razbata prin burta pestelui, dar burta se sparge doar pentru a descoperi un
alt peste. Iar in acesta incepe drumul spre trecut prin rememorare, iar multiplicitatea devine
unitate si identitate prin verticalitatea generatiilor: „Intoarcerea! […] …pana se ajunge la o
singura mama, una imensa…”. Sentimentul ratarii propriei existente: „Mama mi s-a intamplat
o mare nenorocire. Mai naste-ma o data!” redesteapta in sufletul fiintei frica, iar biletul pe
care il scrie pe propria piele cu sange este strigatul naufragiatului pe marea existentei.
Strigatul dureros al fiintei condamnate la solitudine in lume si in sine, caci el nu primeste
raspuns nici macar de la Iona: „Pe omenire o doare-fund de soarta ta”. Dar omul este obligat
sa incerce sa se salveze: „Omul e dator sa-ncerce”, sa-si salveze sufletul dintr-o pustietate
absoluta, unde nici macar Dumnezeu nu se mai arata: „Ce pustietate…- As vrea sa treaca
Dumnezeu pe aici”. Si frica se transforma in teroare, iar plonjonul in trecut il smulge din
imediatul fiintarii.
Ultimul tablou il surprinde pe Iona „la gura grotei”, cu o barba „lunga si ascutita”,
semn al trecerii timpului. Iesirea din pestera, prin asociere cu mitul pesterii, accentueaza
caracterul de experienta ontologica al iesirii la lumina. Dar orizontul „de afara” nu inseamna
cu adevarat eliberarea, caci el nu este „decat un sir nesfarsit de burti”.Iar sentimentul limitei
copleseste fiinta care mai credea in salvare: „Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, o
data ce te-ai nascut”. Revelatia sensului existential este aproape inevitabila: „(Luminat) Toate
lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru.” Revelatia inseamna a intelege nevoia
de sens, singura posibilitate de anulare a sentimentului de finitudine. Iar memoria recupereaza
trecutul pentru a-i recupera si semnificatiile. Incetul cu incetul, Iona pune semne in existenta
sa trecuta, si se recupereaza pe sine: „Cum se numea dracia aceea frumoasa si minunata si
nenorocita si caraghioasa, formata de ani, pe care am trait-o eu? Cum ma numeam eu?”. Isi
aminteste cine este insa doar pentru a intelege si a accepta: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el
a gresit-o. Trebuia s-o ia in partea cealalta.”
Pentru ca drumul eliberarii nu este spre in afara, iar incercarile lui Iona n-au fost decat
infruntari zadarnice cu morile de vant, simbolic prezente in decor. Adevarata eliberare vine
din interior, drumul adevarat duce spre sine, astfel ca gestul spintecarii propriei burti nu este
decat semnul cautarii luminii de o fiinta care se cauta mai intai pe sine pentru a se regasi mai

4
apoi cu lumea si cu ceilalti: „De data asta te iau cu mine. […]Ce conteaza daca ai sau nu
noroc? E greu sa fii singur.[…] Razbim noi cumva la lumina.”
Constructia personajului releva si ea modernitatea dramei soresciene, Iona
intruchipand simbolic fiinta umana. Personaj-idee, personaj-metafora, Iona este individul
uman care trebuie sa parcurga o experienta ontologica extrem de complexa pentru a trece de
la inconstienta la luciditate. Asezat parca intr-un permanent orizont al asteptarii, personajul
provoaca destinul prin deriziunea in care isi proiecteaza existenta, iar jocul devine tragic
transformandu-l din pescar in peste. Calau, dar mai ales victima, in spatiul inchis al unei
existente care nu inseamna decat limita langa limita, sir nesfarsit de burti, omul este
condamnat sa accepte solitudinea absoluta pentru a putea pleca mai apoi in cautare de sine. El
trebuie sa afle cine este si ca viata nu este decat lung sir de capcane cu forma de nade frumos
colorate, cantec de sirene care cufunda in uitare de sine, iar recuperarea identitatii inseamna
revolta. Prizonier al propriei conditii, care nu se deschide cu adevarat spre in afara, ci spre
inauntru, Iona este fiinta umana moderna traind sfasiata intre ratiune si spirit, ca intre doua
lumi ce nu se mai pot reintalni, condamnata la singuratate alaturi de ceilalti si la uitare de sine
pentru a putea face suportabila supravietuirea, complet uitata de un Dumnezeu pe care nici
macar nu-l mai cauta, cautand in cuvant sensul pe care acesta nu-l mai poate oferi.
Tragicul destinului sau nu este dat de moartea prin sinucidere, ci de intelegerea limitei,
fara de care sentimentul tragicului nu este posibil. De aceea gesturile sale sunt simbolice, iar
conflictele pe care le traieste sunt exclusiv de natura interioara, pentru ca lupta sa de eliberare
nu este o lupta cu pestii, ci cu sine insusi.
In opinia mea, incercand sa transcrie scrisoarea proorocului Iona , cel inghitit de chit,
Marin Sorescu recurge la mijloacele cel mai moderne, transfigurand un mit biblic intr-un mit
al fiintei umane care nu-si mai gaseste sensul. Didascaliile extinse nu doar descriu modul in
care personajul ar trebui sa-si „joace” tragedia, ci ofera lectorului/ spectatorului chei spre
intelegerea sensurilor profunde ale acestui „joc” de-a viata si de-a moartea, cu viata si cu
moartea, intr-un decor metaforizat si el pentru a reda imaginea inchisorii noastre cea de toate
zilele, cerc in cerc, burta langa burta din care „nasterea” nu pare sa mai fie posibila. Dar
salvarea este posibila, caci omul sorescian este omul revoltat, Sisif care alege sa-si duca
povara la nesfarsit spre un varf pe care stie ca nu-l poate atinge, dar il cauta mereu.