Tema si viziunea despre lume in Iona

“Tragedie in patru tablouri” scrisa de Marin Sorescu, “scriitor cu o sclipitoare personalitate care
poseda atat profunzimea filozofica a lui Beckett, cat si o viziune aparte, cu totul personala
asuprea neputintei de comunicare” (Greta Brotherus) este inclusa alaturi de “Paracliserul” si
“Matca” in trilogia “setae muntelui de sare”. Cele trei piese sunt “monodrama sau tragedii
collective”.(M.S.) pe tema destinului uman, drame ale cautarii spirituale.

Titlul, prim corpus literar pertinent, are valoare anticipativa. Numeste unicul personaj care
dialogheaza cu sine in scena, stabilind o relatie directa cu mitul biblic despre Iona, fiul lui
Amitai. Acesta este inghitit de un chit pentru ca fuge cu o corabie spre Trasis, in loc sa
provaduiasca cuvantul Domnului. Este eliberat dupa trei zile si trei nopti.
Dezvoltarea scenica a parabolei omului inghitit de o balena este foarte moderna, polemica si
parodica, apropriindu-l pe M.S. de marii apolegeti ai singuratatii: Nietzche (Solititudinea m-a
inghitit ca o balena), Sartre, Camus, Heidegger, Emil Cioran.
Universal dramatic se construieste treptat, prin dialogul conflictual. Personajul unic se divide in
“voci”, exprimand fiecare componenta a eului scindat: Iona-pescarul, Iona-ghinionistul, Iona
visatorul, Iona victima, Iona cautatorul, Iona luptatorul, Iona arheul, Iona ascetul, Iona
iluminatul.

Formula dialogului cu sine este justificata in incipit: “ca orice om singur, Iona vorbeste tare cu
sine insusi…”

Situatia initiala(actul I) in care este surprins eroul este o metafora a absurdului lumii. Cu fata
spre mare, Iona se afla, fara sa stie, in gura imensa a balenei. Acest “afara” initial este iluzoriu,
caci Iona este captive in plasa rutinei cotidiene, in automatismele de fiinta sociala (ale profesiei
si ale responsabilitatilor de cap de familie). Visul si contemplarea sunt tentative ale evadarii din
absurdul si mediocritatea realitatii. Se prefigureaza asadar un prim conflict existential, intre
realitate si vis, intre real si “ideal”. Iona nu evadeaza cu adevarat din cotidian si de sub zodiac
nenorocului, incearca sa le depaseasca prin joc: pescuieste in acvariul adus de acasa,
intretinandu-si speranta ca ghinionul inscris in destinul sau poate fi anulat. Intra intr-o noua
realitate, descoperind similitudinea intre destinul sau de pescar sic el al pestilor:”Noi, pestii,
inotam printre nade…Visul nostrum de aur e sa inghitim una, bineinteles, pe cea mai mare.”
Limbajul devine forma a trairii constiente, instrument al cunoasterii: “de cand spun cuvinte fara
sir, simt ca-mi recuperez anii frumosi de viata.”

Izomorfismul pescar=peste devine suportul textual al noii situatii dramatice din actul al II-lea.
Primele cuvinte rostite de Iona, inainte de a constata ca e prizonier in pantecele chitului, sunt
semnul intrarii intr-o alta dimensiune temporala: “Mi se pare mie sau e tarziu?”. Urmeaza
resemnarea: “-De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii? –Hai, pune capul jos.”
Conflictul intre traire si gandire este unul psihologic. Ridicandu-se pe treapta ratiunii, Iona isi
invinge teama de moarte si resemnarea in fata ei. Eorul ia progresiv in stapanire spatial visceral a
carui lege unica este lupta pentru supravietuire. Armele sale sunt logosul ca forma de libertate
prin care infrange singuratatea fizica( “Fac ce vreau. Vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. –
Incearca. –Nu, nu mi-e frica.), actiunea(mersul, cautarea), dar mai ales ratiunea. Labirintul pe
care il strabate il orienteaza pe Iona spre un mereu nou inceput. El spinteca burta balenei, dar se
va regasi prizonier intr-un spatial visceral mai amplu. Actul al III-lea se consuma mereu
inauntru, pestele 2 si 3, cei trei pesti spintecati amintesc de cele trei probe initiatice din basm.
Esecul repetat al incercarii iesirii din captivitate constituie tentativa de a depasi constiinta
nefericirii, a singuratatii, a conditionarilor multiple ale existentei umane. Aparitia pescarilor 2 si
3, in cel de-al doilea peste, nu-l scapa pe Iona decat de singuratatea fizica. Imposibilitatea
comunicarii cu cei asemenea lui, il proiecteaza intr-o singuratate metafizica. Constient de acest
fapt, Iona se va refugia in poveste, in mit. Traversand symbolic dezastre, si murind cate putin in
razboaie, Iona devine arhetipul, arheul ce se naste iar si iar:”mama, mi s-a intamplat o mare
nenorocire, mai naste-ma o data!-tu nu te speria din atata si naste-ma mereu”. Se instaleaza un
conflict ontologic, intre viata si moarte, ce nu poate fi rezolvat in absenta lui Dumnezeu: “ce
pustietate…as vrea sa treaca si Dumnezeu pe-aici.” Insa in orizontul intunecat al burtii pestelui 3
se arata doar puii nenascuti ai monstrului, simboluri ale unui viitor amenintator. Visul de a avea
un viitor se transforma in cosmar. Intr-un efort final (actul IV), Iona apare in spartura burtii
ultimului peste. Descopera disperat ca orizontul nu e decat un sir nesfarsit de burti.

Decizia finala e surprinzatoare. Nedescoperind nici o cale de salvare din universal inchis, cauta
iesirea in sens invers, cufundandu-se in propriul univers launtric: isi spinteca pantecul spre a
razbi cumva la lumina. Gestul nu figureaza neaparat o sinucidere, ci poate fi o sugestie si o
rezolvare scenica a conflictului. Moartea ritualica a eroului apare ca intrare in alta etapa
existentiala, superioara in ordinea cunoasterii. Ea echivaleaza cu sansa eliberarii totale, cu o noua
nastere ca fiinta spirituala care transcede propria materie. Ucigandu-si eul material, eroul
elibereaza eul spiritual, cel divin.

“Iona” poate fi considerate capodopera dramaturigiei soresciene, prin formula artistica originala,
prin problematica existentiala a omului, aflat in cautarea adevarului despre sine, in aventura
descoperirii libertatii.