Iona

de Marin Sorescu

Subintitulată ”tragedie în patru acte” și publicată în 1968, ”Iona” face parte din trilogia ”Setea
muntelui de sare” ce tratează problematica dorinței  omului de Absolut.
” Iona” este o dramă deoarece elementele tragice se combină în producerea mesajului
cu spiritul ludic și parodic.  Exprimat în formă metaforică, conflictul nu este mai puțin puternic,
frământarea personajului nu este mai puțin tulburătoare.  Autorul apelează la resursele
familiarității și ale umorului în dezvăluirea condiției tragice a omului ce își caută identitatea . ”
Gluma delicat tristă, fără clovneria sau sarcasmul altora, e identitatea lui de a gândi ideea de
viață și moarte”, spunea despre autor Vladimir Streinu. Ilustrative sunt expresii precum
”fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie” sau ”cam câți am căuta toată moartea…pentru
că moartea e foarte lungă.”
De asemenea, Iona este o dramă de idei. Ea propune un personaj simbolic, exponent al unei
concepții despre relația între lume și individ, precum și dintre individ și el însuși. Drama lui Iona
exprimă atât condiția claustrării sub regimul totalitarist comunist, cât și limitarea generală a
omului în condiția sa muritoare, ”rătăcindu-se înainte”,  neștiind dacă e vina sa sau a drumului
pe care a pornit odată, demult. Gestul final al personajului exprimă ideea căutării în sine, în
interior, a adevărului și a libertății .
Tema piesei este  incomunicarea și singurătatea . Născută în contextul unui determinism
politic,” Iona” rămâne în primul rând o dramă generală a omului ”singur, nemaipomenit de
singur”, în condiția lui umană, ”în fața vieții și a morții”. ( Marin Sorescu)
Subiectul piesei constituie o amplă alegorie cu punct de plecare biblic prin care se dezvoltă
tema singurătății personajului principal- ”singur și singular” în decorul teatral. Cele patru
tablouri îi urmăresc evoluția punctată de dizertațiile filozofice ale unui lung solilocviu. Dedublat,
”Iona” discută tot timpul cu sine. În tabloul I, se află cu spatele la gura unui pește uriaș,
ignorând pericolul, trăind iluzia vieții după cutume . Pentru că în marea desenată cu creta nu
are succes, va pescui dintr-un acvariu o pseudo-pradă. Replicile personajului sunt reflecții
fragmentate: pescarii au luat noi măsuri pentru a nu se striga pe mare-valurile ar putea intra în
rezonanță și s-ar putea isca o furtună, de aceea fiecare trebuie să privească în cercul său; Iona
visează să prindă peștele cel mare, pe când propria familie visează fericită marea fără pești; 
fiecare om visează să prindă o nadă, cea mai frumoasă, observând mirat că în câteva clipe i s-a
terminat apa. Rolurile vânat vânător se schimbă într-un joc înșelător.  Iona este înghițit și strigă
după ajutor, fără a-i răspunde nimeni-nici măcar ecoul. În tabloul II Iona descoperă că a fost
înghițit, își amintește de precedentul biblic și încearcă o cale de scăpare prin rațiune-tăierea
unei ferestre cu cuțitul.  Eliberarea este proiectată utopic în imaginea unei bănci în mijlocul
mării pe care să se odihnească pescărușii mai lași- ”un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufletului”. În tabloul III se află într-o nouă burtă de chit, unde apar doi pescari. Iona e volubil și
trăiește iluzia comunicării cu ei, dar aceștia rămân muți. Apare și o moară de vânt care ar putea
să-l mistuie, aluzie la mitul lui Don Quijotte. După ce scrie o scrisoare pe care tot el o găsește,
are conștiința desolidarizării generalizate : ”nimeni n-o să miște nici măcar un deget. Nimeni din
sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. ” Tabloul IV este simetric cu primul în ceea ce
privește ambiguitatea spațiu exterior-interior. Iona a îmbătrânit și crede că a ajuns la lumină.
Descoperă însă că universul este un șir nesfârșit de burți. Își amintește  propria identitate. Dacă
precedentul biblic a fost salvat, el înțelege că s-a poticnit tocmai în punctul culminant: la
înviere. Salvarea este însă în el însuși, și Iona nu mai sapă ferestre în afară, ci în interior:
”Răzbim noi cumva la lumină”.
Un element de structură relevant pentru tema singurătății este titlul piesei. ”Io” din numele
personajului, așa cum mărturisește autorul, înseamnă ” eu”.  Iona modern are un mesaj diferit
de cel biblic. Primul trebuie să ducă un mesaj de avertizare sângerosului oraș Ninive, și, pentru
că refuză, este înghițit de un pește uriaș. Căindu-se, este lăsat pe țărm după trei zile, și se achită
de însărcinare. Niniviții reacționează și cetatea este salvată. Iona biblic îl anticipează pe Isus,
înviat după trei zile. Iona lui Sorescu se găsește în burta peștelui fără a ști de ce : ”Problema e
dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce te-ai născut…Toate lucrurile sunt pești. Trăim și noi
cum putem înăuntru”.  Mesajul său ține de conștientizarea  determinismului exterior care
încorsetează și duce la pierderea identității. Oamenii așteaptă de la el” un exemplu de înviere”,
un exemplu luminos de ieșire din limita exterioară, dar încercările repetate ale personajului
eșuează:” Ce prooroc ai mai fost și tu!”. Singura soluție este spargerea limitelor interioare, între
sacrificiu de sine și iluminare.
Un alt element de compoziție relevant pentru ideea discontinuității interioare a omului
modern, aflat în plină criză a absurdului, este structura piesei ce oglindește lipsă de coerență.
Piesa aparține teatrului postmodern prin hibridizarea speciei- tragedie, dramă și comedie în
același timp, renunțarea la acte și scene, decorul minimalist-un acvariu, o moară de vânt, scoici,
pietre, lemne-” ceva ca o plajă”, indicațiile scenice care ambiguizează textul prin introducerea
de noi simboluri: ” se dedublează și se strânge după cerințele vieții lui interioare”;
”iluminat”. Intertextualitatea se realizează prin trimiteri la limbajul biblic, la limbajul poetic
sorescian,  parodieri ale limbajului de lemn comunist sau ale limbajului clasic regizoral.
Deși de dimensiuni reduse, drama Iona a câștigat larga apreciere nu doar a criticii române, ci și
a celei universale. Continuă să se joace pe marile scene ale lumii. Acest fapt confirmă
actualitatea temei căutării adevărului despre sine într-o lume a înstrăinării.