I: M-am gandit in ultima vreme cine ar putea reprezenta orasul Constanta mai bine decat insasi Cazinoul,

pentru ca, oricat de emblematic ar fi pentru societatea noastra citadina, acum nu este decat o ruina ce
isi asteapta fatalitica distrugere in vuietul valurilor sparte, deci este taiat de pe lista . Asa ca intrebarea
ramane. Cine intelege cel mai bine cine a fost si cine este Constanteanul , decat cineva care a fost aici de
la inceput? Cineva care atunci cand generatia noatra de abia se nastea, déjà avea centenarul? Vorbesc
de bijuteria arhitecturala umbrita de Muzeul de Istorie si de Statuia lui Ovidiu, fara alte introduceri, cea
mai veche casa din Constanta, casa Hrisicos.

I: Sunteti cea mai veche casa din tot orasul, asa ca, de a-lungul timpului, sunt absolut sigura ca pe langa
multe lucruri minunate ati asistat si la multe neplaceri, situatii cere v-au lasat un gust amar. Care este cel
mai mare regret al dumneavoastra, in legatura cu orasul Constanta?

H: Toata lumea are regrete. Totusi, nici unul nu cred ca si a pus amprenta asupra a ceea ce ar trebui sa
insemn, mai mult decat nepasarea oamenilor. Am o legatura stransa cu cei din jur, fac parte din istoria
lor ,insa sunt mai degraba legata de partea estetica a vietii citadine, sunt parte din el. Asa ca, regretabil
consider faptul ca emblemele societatii noastre se deterioreaza.

I: Considerati ca daca elementul estetic al orasului se deterioreaza, si noi, ca locuitori, ne pierdem din
caracter? Ce devenim? Internationali?

H: E o intrebare la care cred ca as putea raspunde din experienta. Poate ca la sat e diferit. Ce ii
reprezinta pe oameni este binecunoscut- vorbe stramosesti , fire de tors si povesti la gura sobei, hore
saptamanale . Dar ce e cu orasul? Aici e altceva. Fiecare oras are ceva aparte ce il defineste, intervin
diferitele culturi etnice ce se intrepatrund si nevoia de cunoastere a firii umane. Si atunci orasul devine
un mare razboi de tesut. Se impletesc, se rasucesc, si, cu toate ca la final iese ceva nemaipomenit, totul
e un haos necesar si suficient. Si Constanta este unul din orasele care nu dorm niciodata.

I:Intradevar.

H: Iar, pentru oamenii carora orasul li se potriveste ca intr o manusa, niste vorbe aruncate in vand cu
titlul de “traditie” nu semnifica decat un citat pierdut in mahmureala diminetii de a doua zi. Ar treebui sa
stiu destul de bine despre ce vobesc. Cunosc detul de bine despre ce vandalitati sunt in stare marinarii
obositi si sictiriti de singuratate.

I: Oh, vorbiti de anii in care ati fost bar de noapte.

H: Mda… Bar de noapte… Poti spune ca a fost… Partea intunecata a carierei mele.

I:Viata are si suisuri si coorasuri. I a spre exemplu Constanta. Daca inainte orasul era doar o “jungla
sociala”, acum e o jungle in adevaratul sens al cuvantului.

H:Eu nu ma prea pot misca, dar am auzit de la Unul din liceele din centru ca e un traffic infernal pe acolo.

I: Da. Cum a spus si Caragiale. Orasul e un fel de stomac haotic, gata sa te devoreze in orice moment de
dezorientare, oricat de mic ar fi.
H:Nu am cum sa explic mai bine decat insusi Caragiale, dar, nu era vorba de Sinaia?

I: Sinaia, Centrul vechi al CONSTANTEI, mai conteaza? Sentimentul e identic. In orice caz, din cate am
inteles, purtati o ura apriga a ceea ce au devenit cetatenii.

H:Nu ca nu imi plac, doar ca… e greu. Schimbarea e grea, si uneori ma mai consolez cand am la terasa
vre o persoana cu niste poezii de Bacovia in mana sau poate cu un roman politest de Aghata Christie, ce
citeste tacticos si soarbe niste cafea, sau discuta impactul modernismului asupra literaturii. In orice caz,
o persoana care pastreaza un pic din farmecul aproape sfant ce il aveau Caragiale si Delavrancea cand
stateau la masa afara, cu briza usoara de iulie batandu le dulcele vand sarat al inspiratiei. Asta e
sentimental supreme pe care orice fiinta trebuie sa il atinga. Atunci numai poate spune ca este parte din
societatea orasaneasca.

I:Pare un ideal greu de urmat. Credeti ca, in viitor, ar putea sa devina