Alexandru Lăpușneanul

Relația dintre 2 personaje

Costache Negruzzi este un scriitor pașoptist al literaturii române, care

a ilustrat principiile revistei ”Dacia literară” prin nuvela de inspirație
istorică ”Alexandru Lăpușneanul”.
Aceasta se încadrează în ciclul “Fragemente istorice“ din volumul
“Păcatele tinereților“ din anul 1857, dar apare și în primul număr al
revistei “Dacia literară“ din anul 1840.
Opera se încadrează curentului romantism, deoarece conține toate
trăsăturile acestuia: are eroi excepționali, în situții excepționale, cărora
li se exagerează atât calitățile, cât și defectele și care sunt orientați în
relații antagonice și există o ierarhizare în personaje principale,
secundare, episodice.
Izvoarele istorice se află în cronica “Letopisețul Țării Moldovei“, în care
sunt prezentate evenimentele despre Grigore Ureche și Miron Costin. De
asemenea, autorul se inspiră și din a doua domnie a lui Alexandru
Lăpușneanul, din 1564-1569(a doua jumătate a secolului al XVI-lea).
Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu un
singur fir narativ, având o intrigă riguroasă și un conflict concentrate,
urmărind evoluția unui personaj într-o perioadă de timp mai
îndelungată.
Opera “Alexandru Lăpușeanul“ este o nuvelă istorică de factură
romantică, datorită temei pe care o ilustrează: istoria medievală a
Moldovei, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dominată de
personalitatea unui domnitor crud.
O prima trasatura romatica este reprezentata de existenta personajelor
exceptionale in imprejurari exceptionale. Astfel, domnul este prezentat
ca un tiran crud, care domneste dupa bunul plac, pe cand domnita ii tine
partea in prima faza.
O alta trasatura specifica a curentului romatic este inspiratia din istoria
nationala a Moldovei, caci personajul la care se face referire este cel care
a domnit a domnit intre anii 1564-1594.
Elementele de structură și compoziție sunt reprezentative pentru relația
dintre cele două personaje.
Conflictul nuvelei este unic și concentrat, tipic pentru o scriere istorică:
acela dintre domnitor și boieri. Pe lângă acest conflict politic, este
prezent și unul secundar, între domn și domnița Ruxanda, unul moral,
rezolvat tot prin intermediul celui dintâi.
Perspectiva narativă este una obiectivă, având un narator obiectiv,
omniscient, omniprezent. Acesta narează la persona a III-a, fiind sobru și
detașat. Cu toate acestea, sunt inserate și anumite mărci ale
subiectivității, prin care se remarcă epitetelele(“mârșavul curtenan“,
“mișelul boier“), dar și o adresare direct catre un destinatar
imagianr(“închipuiască-și cineva“).
Narațiunea se desfășoară linear prin înlănțuirea secvențelor narative,
într-un mod cronologic. Din punct de vedere al modurilor de expunere,
se remarcă dialogul, care dramatizează acțiunea. Narațiunea și
descrierea ajută la relatarea faptelor, iar pauzele descriptive prezintă
detaliile personajelor și chiar amănunte despre locațiile reale.
Opera este alcătuită din patru capitole, care corespund momentelor
subiectului și care au titluri semnificative: “Dacă voi nu mă vreți, eu vă
vreu…“, “Ai să dai samă, doamnă!... “, “Capul lui Moțoc vrem…“ și “De
mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu“.
Statutul moral, social și psihologic al celor două personaje vizează
opoziția lor.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal, tipul domnitorului
tiran și crud, construit cu o psihologie complex. Fiu de boier, stolnicul
Petre, se căsătorește cu domnița Ruxanda pentru a îi liniști pe boieri.
Portretul său fizic reiese chiar din caracterizarea direct făcută de către
narator, fiind un individ impulsiv (“silindu-se a zâmbi“, “mușchii I se
suceau în râsul acesta“).
Din punct de vedere moral, acesta este prezentat cu o atitudine
jignitoare față de ceilalți (“urâtul caracter“, “tiranul“), chiar având o
“deșănțată cuvântare“).
Domnița Ruxanda este un personaj secundar, construit în antiteză cu
Lăpușneanul: este bună, blândă, un caracter slab. Ea este fiica lui Petru
Rareș și nepoata lui Ștefan Cel Mare. Ea este astfel, fiică, nepoată și soție
de domn. E obligată de sfatul boieresc să devină soția lui Lăpușneanul pe
care ar fi voit să îl iubească, dacă l-ar fi știut altfel.
Falsitatea relației dintre cei doi este evidentă încă de la începutul
evoluției ei, printr-o căsătorie impusă de contextul politic și social.
Încă din capitolul al doilea, se constată diferențele dintre cei doi,
deoarece domnița intervine în favoarea boierilor din cauza pedepselor
aplicate de Lăpușneanul. După ce preia puterea boierilor, îi deposează
de averi, impunând noi structuri în armată și omorându-i.
O scenă semnificativă este scena discuției celor doi. Gesturile lui
Lăpușneanul sunt foarte atente, deoarece îi sărută mâna doamnei, se
supără precum ea. Brusc, devine impulsiv, amenință, dar se potolește,
promițându-i că va înceta omorurile. Domnița îl numește “bunul meu
domn“, “viteazul meu soț“, însă domnul o numește “muiere nesocotită“.
A doua scenă semnificativă este omorârea boierilor și înălțarea unei
piramide din capetele celor 47, așezate după rang. Domnitorul se bucură
pentru actul realizat, o umilește pe domniță(“Femeia tot femeie[…]în loc
să se bucure, ea se sparie“. Scena ar trebui să fie un “leac de frică“ pentru
soția sa.
Deznodământul prezintă evenimentele din ultimul an de domnie. Inițial,
domnitorul se mută în cetatea Hotinului pentru a urmări evoluția
fugarilor Spancioc și Stroici. Mai apoi, se îmbolnăvește de friguri și cere
să fie călugărit pentru a îi fi iertate păcatele. El devine călugărul Paisie,
dar se trezește totuși din boală și amenință pe domnița Ruxanda și pe fiul
lor, Bogdan. Gestul ei de a îl otrăvi pare contradictoriu față de sufletul
nobil, dar derivă din spaima ca nu cumva ca Lăpușneanul să își omoare
copilul. Chiar doamna îi oferă otrava, fiind sfătuită de Mitropolitul Teofan
și susținută de Spancioc și Stroici.
Consider că relația dintre cele două personaje este ilustrativă, deoarece
se știe că istoria noastră medievală a fost dominată de personaje
despotice. Astfel, opera ”Alexandru Lăpușneanul” se remarcă prin
complexitate și profunzime, fiind o scriere remarcabilă pentru literatura
română.