Alexandru Lăpușneanul- temă și viziune

Alexandru Lăpușneanul:
- nuvelă cu caracter istoric, romantică
- viziunea despre lume a unui scriitor pașoptist
- relația adevăr-ficțiune într-o operă studiată

Costache Negruzzi este unul dintre scriitorii pașoptiști, autorul primei nuvele istorice cu caracter romantic
din literatura română.
„Alexandru Lăpușneanul”, publicată în primul număr al revistei „Dacia Literară” la 1 ianuarie 1840, este o
nuvelă ce respectă întocmai dezideratele enunțate de Mihail Kogălniceanu în articolul program al revistei, adică
„Introducție”, mai exact inspirată din istoria națională și originalitatea.
Izvoarele istorice ale scrierii se află în cronici („Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce) și pornind de la aceste date privind a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul, autorul
elaborează o creație originală cu subiect de roman.
„Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă, un text epic cu o construcție riguroasă și un fir narativ central,
prezentând un conflict puternic între personaje bine conturate.
Este o nuvelă romantică prin inspirația din istoria națională, prin temă și conflict, personaje excepționale în
situații excepționale, antiteza romantică, gesturi și replici memorabile, descrieri monumentale. Influența clasică este
evidentă prin compoziția riguroasă, sobrietate, precizie și gradația conflictului. În manieră realistă este prezentată
psihologia personajului colectiv ce acționează sinergic, ca un singur individ.
Problematica nuvelei susține romantismul, tema este istoria Moldovei într-o perioadă agitată (mijlocul
secolului al XVI-lea) dominată de personalitatea unui domnitor crud - Alexandru Lăpușneanul.
Coordonatele spațio-temporale sunt bine precizate și conferă verosimilitate scrierii: „Moldova secolului al
XVI-lea”.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează detașat, este omniscient și omniprezent, dar uneori
folosește epitete ce conferă subiectivitate narațiunii: „deșântată cuvântare”, „mișelul boie”, „mârșeavul curtean”.
Din punct de vedere compozițional nuvela are patru capitole ce corespund momentelor subiectului fiind
construite asemenea actelor unei drame. În manieră clasică, fiecare poartă un motto semnificativ cu rol rezumativ,
reprezentând replici memorabile ale personajelor: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”- Alexandru Lăpușneanul; „Ai
să dai samă Doamnă”- o văduvă; „Capul lui Moțoc vrem”- replică ce aparține norodului și „De mă voi scula pe
mulți am să popesc eu”- Alexandru Lăpușneanul.
Incipitul și final se remarcă prin sobrietate și amintesc de stilul cronicăresc. Paragraful inițial rezumă
evenimentele care au determinat plecarea și reuniunea domnitorului, dar și atitudinea lui răzbunătoare. Finalul este
verosimil, concis și obiectiv: „acest fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul…”.
Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a protagonistului. Conflictul
exterior principal este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor și boieri dominată de dorința de răzbunare
și de cruzimea țăranului. Conflictul social dintre boieri și popor este bine conturat în al doilea capitol când se
încheie și conflictul dintre domnitor și boierul trădător, Moțoc.
Acțiunea urmărește momentele subiectului. Primul capitol cuprinde expozițiunea și intriga. Revenirea lui
Alexandru Lăpușneanul în Moldova cu ajutor turcesc este una dintre scenele cheie care anticipează un conflict
puternic. Fire aprigă, Lăpușneanul dorește să se răzbune pe cei care l-au umilit privându-l de dreptul de a conduce
țara. Întâlnirea cu vornicul Moțoc, dar și cu boierii Veveriță, Spancioc și Stroici este redată asemenea unui act
dramatic și dezvăluie animozitățile dintre cele două părți, mascate cu disimulare („silindu-se a câmbi”), dar și cu
dorința răzbunării, iar atitudinea boierilor este evident independentă („se închină până la pământ fără a-i săruta
poala după obicei”). Reacția lui Lăpușneanul căruia i se refuză întoarcerea este impulsivă, iar naratorul completează
replicile cu detalii nonverbale și paraverbale: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…și dacă voi nu mă iubiți, eu vă
iubesc pe voi și voi merge ori cu voia ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă își va întoarce Dunărea
cursul îndărăt”. Furia glasului este completată de notații asupra fizionomiei: „râdea; mușchii i se suceau în râsul
acesta”.
Intriga este reprezentată de dorința puternică de răzbunare față de boierii care l-au trădat în prima domnie.
Al doilea capitol corespunde ca moment al subiectului desfășurării acțiunii și conține întâmplări romantice,
excepționale, declanșate de revenirea la tron: fuga lui Tomșa în Muntenia, incendierea cetăților, confiscarea averilor
boierești, uciderea și schingiuirea boierilor, dar și intervenția Ruxandei pe lângă domnitor pentru a înceta cu
omorurile. În acest capitol este evidențiată antiteza romantică, angelic-demonic, dintre doamna Ruxanda și
Alexandru Lăpușneanul.
Partea atreia prezintă un episod dramatic fără suport în realitatea istorică, dar romantic prin întâmplările
excepționale.
Apelând la un vicleșug demonic,sub pretextul dorinței de împăcare cu boierii, Alexandru Lăpușneanul
merge la biserică și îi invită pe boieri să participe la un ospăț. Intențiile sale sunt previzibile pentru că deși merge
într-un lăcaș sfânt este îmbrăcat cu toată pompa domnească având armură protectoare și un mic junghi. Stăpânind
bine arta disimulării se înclină la icoane și sărută racla Sf. Ioan, naratorul notând discret „racla sfântului ar fi
tresărit” anticipând planul răzbunării. Discursul și măcelul reprezintă momente memorabile ce dezvăluie inteligența,
diplomația și viclenia domnitorului. După o „deșântată” cuvântare în care își cere iertare de la boieri, domnitorul îi
invită la ospăț la curtea domnească. (Spancioc și Stroici nu dau curs invitației fiind mai precauți).
Punctul de maximă tensiune este scena în care capetele boierilor cad sub ochii îngroziți ai lui Moțoc.
Naratorul urmărește reacțiile organice ale vornicului: „simțea părul zbârlindu-i-se pe cap și dinții clănțănind”. Din
capetele boierilor este înălțată o piramidă, iar Moțoc este dat pe mâinile mulțimii furioase. Cei „proști,dar mulți”
cum îi numește Lăpușneanul îl ucid pe boier, gest pe placul domnitorului, apoi se împrăștie ca și cum toate
problemele ar fi fost rezolvate.
Trăsăturile personajului principal ies din sfera banalului și când acesta își cheamă soția pentru a-i arăta
„leacul de frică”. Copleșită de imaginea macabră și de cruzimea soțului aceasta leșină, motiv pentru care
Lăpușneanul exclamă: „femeia tot femeie, în loc să se bucure se sperie”.
În ultimul capitol este înfățișat deznodământul, sfârșitul tiranului. După patru ani în care nu mai omorâse
nici un boier, domnitorul se retrage în Cetatea Hotinului, chinuit de friguri și după obiceiul vremii este călugărit.
Când își revine îi amenință pe cei din jur, mai ales pe fiul său și pe doamna Ruxanda. În această situație limită
doamna Ruxanda, susținută de mitropolitul Teofan și de boierii Spancioc și Stroici, ia decizia de a-l otrăvi.
Momentul este romantic, excepțional, boierii savurează scena cu sadism, învață a muri, tu care știai numai a omorî”.
Sfârșitul în chinuri redat în detaliu de narator conferă naturalism scenei: „dinții îi scrâșneau și ochii săi
sângerați se holbaseră”.
Finalul nuvelei este format ca o concluzie despre „o pată de sânge a istoriei Moldovei; anii celei de-a doua
domnii a lui Alexandru Lăpușneanul.
Personajele nuvelei susțin caracterul romantic al acesteia. Ele au calități și defecte ieșite din comun, sunt
excepționale și acționează în situații excepționale.
Personaj eponim și excepțional, Alexandru Lăpușneanul întruchipează tipul tiranului remarcându-se prin
defectele majore, dar și prin calitățile puse în slujba răului. El este tipul domnitorului sângeros și crud, fiind
construit din contraste și având o psihologie complexă. Trăsătura sa de pe tot parcursul operei îi este dublată de
dorința răzbunării.
Personajul este caracterizat de impulsivitate și inteligență, se dovedește un bun cunoscător al psihologiei
umane și cu ajutorul disimulării devine regizorul unui plan diabolic. El este caracterizat direct de narator și de alte
personaje, iar statutul moral și psihologic reiese indirect din fapte, limbaj, gesturi, relația cu alte personaje. În
antiteză cu el este realizat portretul domniței Ruxanda. Caracterizată de blândețe, de o fire sensibilă și puternică
(mai ales în final), ea pune în evidență prin contrast caracterul personajului principal.
Personajul colectiv apare pentru prima oară în literatura noastră. În mod realist este surprinsă psihologia
mulțimii manipulată de domnitor, acționând haotic și răzbunându-se pe țapul ispășitor, Moțoc.
 Stilul nuvelei împletește expresii populare („rămasă cu gura căscată”), regionalisme („roșă”, „clipală”),
arhaisme („vornic”), dar și neologisme („eho”, ”schinteie electrică”).
Nuvela împletește narațiunea (care evidențiază conflictul), descrierea (creează culoarea epocii), dialogul
(ajută la caracterizarea indirectă a personajelor).
În concluzie, „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este o nuvelă pașoptistă cu caracter romantic,
clasic și realist, ilustrând un moment din istoria națională prin personaje excepționale. Valoarea nuvelei este
exprimată prin afirmația criticului George Călinescu: „Nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul” ar fi devenit o
scriere celebră ca „Hamlet” dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.