Ion

Liviu Rebreanu

Particularități de construcție a unui roman interbelic, obiectiv, realist

Literatura română interbelică a fost considerată în timp o perioadă de efervescență culturală,

reunind numeroși sciitori valoroși care au aliniat literatura autohtonă cu cea universală prin crearea
unor opere reprezentative și originale. Unul dintre oameni de cultură ai acestei perioade este și
reputatul ardelean Liviu Rebreanu, romancier, dramaturg și publicist, considerat ca fiind darul pe care
l-a dat Ardealul literaturii române. Critica literară îl prezintă ca pe cel mai mare creator de viață al
literaturii române, unul dintre întemeietorii romanilui românesc modern, care s-a manifestat artistic
în acea perioadă. Criticul literar Lucian Raicu îl numește: „Romancier al luptei și al pasiunilor.”
Romanul „Ion” a apărut în anul 1920, având la bază experiențele de viață ale autorului, dar și
importanța pe care a avut-o pentru el spațiul ardelenesc în care a copilărit.

Liviu Rebreanu este unul dintre marii scriitori realiști ai literaturii autohtone. Realismul este u
curent literar ce promovează reprezentarea obiectivă și veidică a realității, crearea unor tipologii
umane, preocuparea pentru social. Este o formulă estetică de durată, care nu și-a pierdut
actualitatea, astfel că există creații realiste atât în perioada antebelică, cât și în cea interbelică sau
postbelică. Romanul lui Liviu Rebreanu este unul obiectiv și realist. Specifică realismului în operă
este verosimilitatea întmplărilor și implicit lipsa idealizărilor. Acest aspect este susținut de indici
spațiali exacți, confirmați geografic: Bistrița, dar și de indici temporali atestați istoric: perioada în care
Aredealul se află sub dominația austo-ungară. Realistă este și crearea unor tipologii, autorul realizând
o stratificare socială, în fucție de anumite criterii. De exemplu, în categoria țăranilor bogați se
încadrează Vasile Baciu, fiica sa Ana și George Bulbuc, iar în categoria țăranilor săraci îi regasim pe
Ion și pe Florica, urmând ca în categoria intelectualilor să îi situăm pe învățătorul Zaharia Herdelea și
preotul Belciug.

Din punct de vedere tematic, romanul se remarcă prin complexitate, întrucât pe parcursul celor
13 capitole sunt abordate mai multe teme, cum ar fi cea a iubirii, cea națională, bazată pe conflictul
dintre români și reprezentanții autorităților maghiare, dar și cea evidențiată de condiția țăranului în
raport cu pământul pe care îl muncește. Tema centrală a romanului înfățișează o frescă a societății
agrare ardelenești de la începutul secolului al XX-lea. Aecată temă este ilustrată de personajul
principal al operei, Ion, un țăran sărac, obsedat de dorința de a-și depășii condiția socială. O secvență
ilustrativă pentru această temă o regăsim în capitolul al II-lea, „Zvârcolirea”: „Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă:
trebuie să aibă pământ, trebuie!” Acesta surprinde conflictul interior puternic al personajului, dorința
extraodinară a lui Ion de a intra în posesia pământului, asociind averea cu un statut social superior.
Sugestivă pentru tema romanului este și scena din capitolul al IX-lea, „Sărutarea”, când Ion, aflat în
posesia pământului lui Vasile Baciu, se simte stăpân și împlinit, fiindcă a reușit ceși-a propus: „Apoi,
încet, cucernic, fără să-și dea seama se lasă în genunchi, își coboară fruntea și-și lipi cu voluptate de
pământul ud...” Acesta, îmbrăcat în straie de sărbătoare, se apropie de holda sa pe care o vede
asemeni unei ibovnice, față de care nutrește un sentiment de atracție nestăvilită. Sărutarea
pământului surpeinde puternicul glas al pământului din sufletul țăranului român.
 Romanul are o structură complexă, fiind împărțit în două volume: „Glasul pământului” și Glasul
iubirii” pe parcursul cărorapot fi urmărite elemente de structură specifice pentru viziunea autorului.
Incipitul este unul descriptiv, expozitiv, întrucât prezintă „drumul alb”, personalizat, care „spintecă”,
„aleargă vesel” și coboară într-un infern realizat de lumea desacralizată, o comunitate care trăiește
după propriile instincte. Autorul realizează o asemănare între opera lui Dante și romanul său, prin
folosirea simbolurilor care anunță prăbușirea, tponimele fictive cu profund caracter funerar:
Cișmeaua Mortului, Râpele Dracului. De asemenea, este prezentată și troița, aflată în paragină și
care-l reprezintă pe Mântuitor. Naratorul face un scurt popas și în dreptul caselor, al căror aspect va
fi sugestiv pentru destinul personajelor: casa lui Ion eset sugestivă pentru condiția lui socială și
„balaurul” din el, patimile zdrobitoare, iar casa lui Zaharia Herdelea inspiră patriotismul său, care-l
îndepărtează de pe scena socială. Finalul este simetric incipitului, oferind circularitatea operei. Este
reluat motivul drumului, prezentat însă, la ieșirea din sat, iar Hristosul răstignit este acum poliet, deci
sacrul este reinstaurat, mai ales pein faptul că preotul Belciug a terminat construcția noii biserici și a
fost sfințită. Personajele se află acum în alte circumstanțe, învățătorul Herdelea a părăsit satul, în
locul său instaurându-se familia lui Zăgreanu și Ghighi, iar unele personaje au ieșit definitiv din scenă,
cum ar fi Avrum, Petrișor, Ana, Ion.

În concluzie, romanul „Ion” este o veritabilă operă realistă care doboară bariera dintre
modernism și tradiționalism, întrucât autorul prezintă viața rurală din Transilvania, în care nu
contează cine ești, ci ceea ce ești, apelând la mijloacele moderne. Romanul rămâne o emblemă a
perioadei interbelice, întrucât este o mărturie despre spiritualitatea țărănescă, conflicte rurale și
modul în care țăranul s-a raportat l apământ înainte de a fi pervertit de comunism.