Mircea Eliade – ​La țigănci

SPAŢIUL PROFAN – desemnează o lume reală, o existenţă obiectivă, materială, la care omul se raportează
prin acţiuni, evenimente, repere fixe.
SPAŢIUL SACRU – lume atemporală şi aspaţială, teritoriu mitic în interiorul căruia omul trăieşte
întâmplări ciudate, într-un „continuu paradox temporal” (Eugen Simion); spaţiu al excepţiei.
MITUL povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, timp
fabulos al începuturilor.
HIEROFANIA – forma de manifestare a sacrului în profan

Tehnica epicului dublu denumește tehnica de construcție a discursului pe două planuri – real și ireal –, fiecare
dominându-l, rând pe rând, pe celălalt; cele două planuri corespund și celor două niveluri ale receptării: unul literal și
unul simbolic, ordonând textul după logica sacrului camuflat în profan.
PLANURILE nuvelei:
Real ​– elemente ale textului:
..............................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................................
Ireal ​– elemente ale textului:
..............................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................................
“Pendularea lui Gavrilescu între Real și Ireal este deci organizată dialectic:

Real → „Ireal” → „Real” → Ireal

Termenii extremi ai secvenței numesc «ieșirile» și totodată «intrările» dintr-un mod de

existență în altul. Realul, adică viața cotidiană obișnuită a lui Gavrilescu, se epuizează în
episodul I, o dată cu sosirea personajului în fața grădinii misterioase a țigăncilor; acesta
«iese» din Real pentru a «intra», în momentul următor, în «Ireal», notat în ghilimele pentru a
fi diferențiat de momentul final, Ireal, în comparațire cu care el nu reprezintă o ieșire
definitivă din lumea terestră, ci numai una intermediară, Gavrilescu trecând din lumea
cotidianului în cea vrăjită a Țigăncilor. (...) În fine, termenul al treilea, «Real», tot între
ghilimele, desemnează întoarcerea într-o lume care a păstrat numai aparența cotidianului, dar
este plină de surprize, marcând înstrăinarea totală a personajului. Toate cele patru faze ale
aventurii lui Gavrilescu (...) reprezintă faze ale unui itinerariu spiritual, itinerariul dintre Viață
și Moarte, dintre Profan și Sacru, dintre lumea «de aici» și lumea «de dincolo».” (Sorin
Alexandrescu – ​„Prefață”​ la volumul ​„La țigănci și alte povestiri”​ - 1969)