IONA

-particularități de construcție-

Deceniul al șaptelea al secolului trecut a însemnat o adevărată renaștere atât pentru

poezia românească dar și pentru dramaturgie, întrucât ușorul dezgheț din plan politic le-a
permis scriitorilor noștri o reîntoarcere asupra formelor literare din perioada interbelică. Astfel,
dramaturgii anilor 1960 au readus în prezent concepte precum teatrul Absurdului pe care l-au
reinterpretat.
Cel mai cunoscut dintre dramaturgii noștri neomoderniști este Marin Sorescu. Scriitorul,
cunoscut publicului atât pentru poezia sa, cât și pentru proză (inclusiv cea dedicată copiilor),
debutează în dramaturgie la jumătatea anilor ’60.
Printre cele mai cunoscute piese ale lui Marin Sorescu se numără și „Iona”, apărută
pentru prima dată în 1968. Textul deschide trilogia „Setea muntelui de sare”, completată de
piesele „Paracliserul” și „Matca”. În 1974, cele trei piese sunt publicate împreună sub titlul
„Amintiri anterioare”. Acestea prezintă un nucleu comun din perspectivă compozițională și în
ceea ce privește sursele de inspirație. Fiecare dintre cele trei piese are la bază câte un mit (mitul
profetului Iona, cel al relației dintre artist și operă și cel al potopului). Titlul piesei trimite la
mitul biblic al lui Iona, proorocul din cartea cu același titlu a Vechiului Testament.
Ca specie literară, "Iona" este o parabolă dramatică, o meditaţie despre condiţia omului
modern, dar şi un monolog, care cultivă alegoria şi metafora. Deși autorul menționează la
începutul piesei că aceasta este o „tragedie în patru tablouri”, apartenența la tragedie este
discutabilă. Deși eroul se sinucide în final, gestul său are o valoare simbolică. Prin sinucidere,
deci prin moarte, Iona găsește adevăratul drum spre libertate, moartea transformându-se în
salvarea lui.
Tema piesei este singurătatea ființei umane, frământarea omului în efortul de aflare a
sinelui, „Iona”, reușind să pună în pagină o tematică de natură filosofică, cum ar fi sensul
existenței umane și relația dintre viață și moarte. În monologul lui, Iona se revoltă în fața
destinului său și refuză să-și accepte soarta de prizonier.
Primul tablou îl surprinde pe Iona stând liniștit în gura deschisă a unui pește uriaș,
privind în largul mării. Iona se gândește la sine, face un bilanț al propriei existențe și se simte
prizonierul propriului destin. Marea este o proiecție a sinelui pe care îl contemplă, ajungând la
concluzia că omul este supus destinului ce i-a fost dat și asupra căruia nu poate interveni
(„parcă poți să-ți schimbi marea”). Eroul se simte urmărit de ghinion, ce pare a sta deasupra sa
ca un nor purtat de vânt deasupra mării. Singurul aspect la care are noroc sunt necazurile. În
mod ironic, această secvență îl surprinde pe Iona pe jumătate liber, având încă puterea de a
evada din gura peștelui ce stă să îl înghită.
 Tabloul al doilea îl înfățișează în ipostaza de prizonier, simțindu-se inițial confuz. Nu
poate discerne dacă este mort sau viu, însă începe să aibă presentimentul morții. Indicațiile
scenice creează o atmosferă obscură în care confuzia este întreținută – „bureți, oscioare, alge,
mizerie acvatică”. De aceea, Iona caută înainte de toate să se convingă pe sine că este viu.
Sentimentul care îl încearcă inițial este o formă de disperare care îl îndeamnă să caute o cale de
ieșire din burta peștelui. Povestea lui Iona, cel din Biblie, pe care o evocă este o aparentă
speranță de care nu se poate agăța până la capât, întrucât nu își amintește dacă celălalt Iona a
reușit să scape din burta peștelui.
Cel de al treilea tablou îl adâncește pe Iona în starea de confuzie. Căutând să se
elibereze, spintecă burta peștelui, și în loc să ajungă afară își dă seama că se află în burta unui alt
pește. Înțelege că în loc să fie mai aproape de libertate îi este tot mai greu să găsească ieșirea
din acest labirint straniu. Disperat, scrie chiar un bilet adresat mamei prin care îi cere să îl mai
nască o dată, simțind că și-a ratat această primă existență. Biletul nu are cum să ajungă la
altcineva în afară de el, prilej să își autoironizeze disperarea.
Tabloul final îl va conduce spre evadarea la care tânjește atât de mult. În primă instanță,
experimentează aceeși decepție de la începutul tabloului anterior. Spintecând burta celui de al
doilea pește, este captivul altuia. Pare că se adâncește tot mai mult în întuneric. După toate
încercările găsește însă soluția. În loc să caute libertatea în afară, o caută în sine, îndreaptă
cuțitul înspre el și se sinucide.
În concluzie, opera „Iona", scrisă de Marin Sorescu, este o parabolă dramatică, o
meditaţie asupra condiţiei omului postbelic, realizată prin mijloace moderne.