IONA – particularitățile operei

Marin Sorescu reprezintă un scriitor de referință pentru neomodernism. Încă de la debut

se anunță un suflu nou care răspunde nevoii criticii și publicului larg de regăsire a adevăratei
literaturi, pierdute pentru o vreme în negurile obsedantului deceniu. Marin Sorescu debutează
ceva mai târziu decât colegii săi de generație, dar a fost foarte cunoscut încă din timpul vieții. G.
Călinescu spunea despre acesta că are o capacitate excepțională de a surprinde fantastical
lucrurilor umile și latura imensă a lucrurilor comune.

Textele lui Marin Sorescu se încadrează în estetica neomodernistă și au ca trăsături:

revigorarea literaturii, abordarea unui amplu repertoriu, valorificarea și reinterpretarea miturilor,
prezența expresiilor metaforice, a reflecțiilor filozofice, a ironiei și a spiritului ludic, a
parodicului, intelectualizarea și ambiguitatea limbajului.

Marin Sorescu se impune ca dramaturg încă de la prima piesă, Iona, publicată în revista
Luceafărul, în 1968. Opera a fost inclusă ulterior în trilogia cu titlu simbolic Setea muntelui de
sare, alături de Paracliserul și Matca. Teatrul lui Marin Sorescu reține încă de la început atenția
prin unicitatea multiplă sau, printr-o formulă a scriitorului însuși, prin unicitatea numeroasă. În
prim-planul operelor menționate anterior se află condiția omului prins în tot ce există.
Dramaturgul imaginează omul care reacționează în contrasens cu orice soluție convențională.

Iona deschide o nouă direcție a meditației filozofice asupra omului modern și asupra
vieții lui. Tema piesei este singurătatea, frământarea omului în efortul de cunoaștere a sinelui,
ezitarea de a-și asuma conștient drumul în viață.

Titlul trimite la mitul biblic a lui Iona, prorocul revoltat, care se întoarce la calea sa după
cele trei zile de pocăință și recluziune în burta unui chit. La Marin Sorescu, Iona nu are un destin
asemănător, deoarece personajul încearcă să își depășească condiția. Teatrul modern al lui Marin
Sorescu valorifică și reinterpretează mitul biblic.

Subintitulată tragedie în patru tablouri, piesa iese din clasificările clasice, fiind o
parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog, care cultivă alegoria și metafora.
Sorescu alcătuiești piesa de teatru cu un singur personaj, asemenea dramaturgilor moderni, și își
obligă personajul să se dedubleze, să se plieze și să se strângă după cerințele vieții sale
interioare.

Piesa este construită dintr-o succesiune de patru tablouri. Fiecare dintre acestea
prezintă alt context în care se află personajul. Rolul indicațiilor scenice este de a ajuta la
clarificarea semnificațiilor simbolice și, de asemenea, de a oferi sprijin în vederea înțelegerii
problematicii textului, respectiv de a ajuta la transpunerea textului dramatic în reprezentație
scenică.

Precizarea din debutului textului, din didascalii, oferă atât informații legate de punerea în
scenă a piesei, cât și ajutor în descifrarea temei: Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu
sine însuși, își pune întrebări și își răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane [...]. Iona
este o parabolă a căutării spirituale a individului, prezintă drumul dificil și dureros spre
înțelegerea privită ca iluminare.

În Tabloul I, scena este împărțită în două. Jumătate reprezintă o gură imensă de pește.
Iona stă în gura peștelui, nepăsător. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii
peștelui uriaș. În acest moment, Iona ignoră pur și simplu pericolul. Micul acvariu, aflat lângă
Iona și pe care el îl ignoră, reprezintă un avertisment cu privire la inconștiența cu care se
comportă omul în fața unor situații-limită. Lumea peștișorilor nu este acvariul, o închisoare, dar
ei dau veseli din coadă, părând a se fi adaptat pe deplin la situația anormală în care se află. Este
ceea ce va face și Iona, odată înghițit de gura imensă de pește pe care, nepăsător, o ignorase
atâta vreme. Gestul său disperat din finalul primului tablou, când încearcă să oprească fălcile
care se încleștează scârțâind groaznic, vine prea târziu, iar strigătul zadarnic, Ajutooor!, este o
confirmare.

În Tabloul II, odată ajuns prizonier în burta peștelui, el va încerca să se adapteze, să își
demonstreze că e liber și că poate să facă ce își dorește: Pot să merg, uite, pot să merg încolo. De
asemenea, el va încerca să prindă în năvod peștii care-i cad în celulă, pentru a-și putea vedea mai
departe de rolul său de pescar.

În Tabloul III, mică moară de vânt, aflată în burta Peștelui II și de care Ioana se simte
atras ca de un vârtej, constituie și ea un avertisment simbolic. Eroul se va feri tot timpul să nu
nimerească între dinții ei de lemn, dar nu va face singurul gest cu adevărat normal într-o astfel de
situație: să o înlăture din cale. Procedează ca în trecut, refuză să conștientizeze situația în care se
află și încearcă doar să se adapteze.

Tabloul IV reprezintă o gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat de Iona. Barba
lui Iona care răsare la gura grotei, lungă și ascuțită, este un indice de timp: a trecut o viață de
când omul încearcă zadarnic să găsească soluția. Aceeași idee este prezentată și în Paracliserul,
unde personajul, în finalul textului, urcă greu și istovit, semn că a trecut mult timp de când
încerca să finalizeze această treabă a lui, de a afuma și înnegri catedrala pe interior.

Iona este, așadar, omul prins fără voia lui într-o capcană din care încearcă să scape.
Conștientizarea propriei condiții și gândul că trebuie să găsească o soluție de salvare nu vin de la
sine. Primele acțiuni ale personajului sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât
niște acte raționale. Iona spintecă burta peștelui care l-a înghițit și se trezește în burta altuia, mai
mare decât primul. Ieșirea din limite vechi înseamnă intrarea în limite noi. Va repeta gestul de
mai multe ori, dar de fiecare dată cu același rezultat, căci voința de a se salva, ea singură, nu este
suficientă.

Înțelegerea se va produce abia la final. Eroul alesese un drum greșit care ducea în afară.
Calea cea adevărată, singura de altfel, se află înăuntrul nostru. Cuvintele magice, care marchează
clipa descoperii propriei identități, au fost: Eu sunt Iona!.

Gestul de a-și spinteca burta nu trebuie înțeles ca o sinucidere, de vreme ce nicio acțiune
din text nu se manifestase în planul realității, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se
află în sine. Mitul labirintului și metafora luminii din final susțin semnificația simbolică a piesei.

Mijloacele de caracterizare sunt specific personajului dramatic (limbaj, gesture, acțiuni

simbolice, indicațiile autorului), iar modul de expunere este exclusiv monologul.

Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în teatrul românesc. Renunțarea la concretul

istoric, situarea în atemporal, rescrierea mitului biblic cu trimitere spre actualitate sunt trăsături
ale teatrului modern. Personajul Iona, creat de Marin Sorescu, ocolește cu abilitate în drumul său
ridicolul, optează pentru libertatea ontologică, pentru transcendență: Sunt ca un Dumnezeu care
nu mai poate învia, așa cum spunea și criticul literar Nicolae Manolescu: Adevărata măreția a lui
Iona este de a fi luat cunoștință de sine, de forța sa, de aici înainte el va putea fi ucis, dar nu
înfrânt.