SUPORT DE CURS

CÂNT LITURGIC BIZANTIN 6

2018-2019

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

Muzica religioasă alexandrină și cântarea monahală din pustiul egiptean în
secolul al IV-lea

În ceea ce privește cântarea Bisericii, secolul IV abundă în personalități patristice

marcante, chipuri alese de sfinți, asceți, scriitori și istorici bisericești, atât în regiunile eclesiastice
orientale, cât și în cele occidentale. Prin truda acestora s-au continuat, în chip strălucit,
învățăturile Apostolilor, ale Părinților apostolici și ale apologeților, în noul context generat de
Edictul de la Milano (313), care punea capăt oricărei forme de prigoană anticreștină. Imnografii
erau de acum liberi să dea glas trăirii omului întru dumnezeire. Începând cu acest secol vorbim
de artă muzicală creștină, liberă de orice opreliște în a se manifesta. Cântarea iese la lumină din
catacombe și locuri ascunse și tot omul poate aduce laudă Sfintei Treimi, prin cântare, fără
teamă. Ca o consecință, imnografia se dezvoltă în sens spectacular, austeritatea, prezentă anterior
în exprimarea muzicală, primind frumoase podoabe melodice și armonice.
Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), una dintre aceste personalități de seamă, aparținând
gândirii patristice alexandrine, scriitor cu profundă cultură, pregătit în înalta școala catehetică
egipteană, apărător al credinței și foarte apreciat de contemporani, izgonit de cinci ori din
scaunul episcopal, este considerat „columnă a Bisericii”: „Fără Sfântul Atanasie, creștinismul ar
fi avut ca Dumnezeu pe un Ialdabaot sau un demon elenistic, iar Biserica s-ar fi pulverizat într-o
infinitate de conventicule gnostice, ori anexe ale curții imperiale”1.
Dintre scrierile sale cu referiri muzicale amintim Viața Cuviosului Părintelui nostru
Antonie, Epistola către Marcelin, Expositio in psalmum LXXX, Apologia de fuga sua, Epistola
De decretis Nicaenae Synodi și Oratio contra Gentes.
Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, operă-document-primordial pentru viața
monahală, reliefează comuniunea cu Dumnezeu a anahoretului din pustiul Egiptului, în fața
luptei pentru dobândirea desăvârșirii. Atmosfera creată de trăitorii deșertului, adică idealul
spiritualității creștine, este în deplină opoziție față de cea a Alexandriei.
În Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, capitolul 25, relatează despre diavolii
ispititori, în permanentă luptă cu monahii: „Sunt vicleni și gata să se prefacă și să se preschimbe
în toate înfățișările. Adeseori se prefac chiar a cânta psalmi, măcar că nu se arată amintindu-și
de cuvintele din Scripturi. Se întâmplă că și când citim noi, să rostească adeseori îndată ca pe
un ecou, cele ce au fost citite. Ba dormind noi, ne scoală la rugăciuni. Și aceasta o fac des,
aproape neîngăduindu-ne nici să dormim”2.
Iată cum descrie Sfântul Atanasie, în capitolul 43, cântarea din mânăstirile pustiului
egiptean: „Și mânăstirile erau sălașuri singuratice de viețuire în munți, pline de coruri și cete
dumnezeiești care cântau psalmi, purtau convorbiri, posteau, se rugau, se veseleau de nădejdea
celor viitoare și lucrau ca să facă milostenii, având dragoste și bună înțelegere laolaltă”3.
Capitolul 54 arată îndemnul Sfântului Antonie cel Mare către ucenici pentru practicarea
cântării psalmilor de seară și de dimineață: „Și tuturor monahilor ce veneau la el, le dădea
neîncetat acest sfat: să creadă în Domnul și să-l iubească pe El, iar pe ei să se păzească de
gândurile întinate și de plăcerile trupești, și, precum s-a scris în Pilde, să nu se amăgească cu
săturarea pântecelui; să fugă de slava deșartă, să se roage neîncetat, să cânte psalmi înainte de
a adormi și după trezire și să pună la inimă poruncile din Scripturi…”4.
În Epistola ad Marcellinum, 27, Sfântul Atanasie aduce un elogiu psalmilor cântați lui
Dumnezeu, în expunere folosindu-se de interpretarea alegorică și tipologică: „Dia ti de meta
melouv kai wdhv yallontai oi toioutoi logoi, anagkaion mhde touto parelqein. Tinev men
gar twn par hmin akeraiwn, kaitoi pisteuontwn einai qeopneusta ta rhmata, omwv
nomizousi dia to eufwnon kai teryewv eneken thv akohv melwdeisqai touv yalmouv. Ouk
esti de autwv: ou gar to hdu kai piqanon ezhthsen h Grafh: alla kai touto wfeleiav
eneken thv yuchv tetupwtai dia panta men, malista de dia duo tauta: prwton men, oti
eprepe thn qeian Grafhn mh monon th suneceia, alla kai th kata platov fwnh ton Qeon
umnein. Kata suneceian men oun eirhtai, oia esti ta tou nomou kai twn profhtwn, kai ta
istoroumena panta, meta thv Kainhv Diaqhkhv: kata platov de legetai, oia esti ta twn
yalmwn kai wdwn kai asmatwn rhmata: kai outwv gar swqhsetai to ex olhv iscuov kai
dunamewv agapan ton Qeon touv anqrwpouv. Deuteron de, oti, wsper armonia touv
aulouv suntiqeisa mian thn sumfwnian apotelei, outwv, epeidh kai en th yuch diafora
kinhmata fainetai, kai to qumoeidev, ek de thv toutwn kinhsewv kai h twn melwn ginetai
tou swmatov energeia, bouletai o logov mh asumfwnon einai ton anqrwpon eautw,
1
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1988, p. 95-96.
2
Sf. Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și
Scriitori Bisericești.”, vol. 16, trad. și note de Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1988, p. 208-209.
3
Ibidem, p. 218.
4
Ibidem, p. 223.
mhde di istasqai prov eauton: wste logizesqai men ta beltista, prattein de tw qumw ta
faula, wv o Pilatov legwn men: Oudemian aitian euriskw eiv auton: suntrecwn de th
gnwmh twn Ioudaiwn”5.
„De ce sunt interpretate cuvintele de acest fel cu melodie și cântare? Nu trebuie să
desconsiderăm nici aceasta. Cei mai simpli dintre noi, deși au convingerea că textele sunt de
inspirație divină, consideră, de altfel, că psalmii sunt cântați melodios de dragul sunetului
frumos și pentru deliciul urechii. Nu este chiar așa. Scriptura n-a căutat ceea ce este încântător
și convingător; mai degrabă s-a stabilit beneficiul sufletului înainte de toate, în principiu acestea
două. Prima, pentru că era potrivit ca Sfintele Scripturi să-I aducă cântare de laudă lui
Dumnezeu, nu numai prin consecvență, ci prin extinderea vocii. Recitate cu consecvență, așadar,
sunt acele cuvinte ale Legii și ale Profeților și toate ale istoriei, până la Noul Testament; recitate
prin extindere sunt cele ale psalmilor, odelor și cântărilor. Și de aceea, este sigur că oamenii Îl
iubesc pe Domnul cu toată puterea și vârtutea lor. A doua, pentru că așa cum armonia creează o
singură concordanță prin unirea celor două tuburi ale aulei, tot așa…rațiunea voiește ca omul
să nu fie nici în disarmonie, nici în contradicție cu el însuși, deci ca și cum ar considera ce este
mai bine, dar fără să împlinească, din cauza înclinației sale spre rău, ca și când Pilat spune: Eu
nu găsesc în El nici o vină (In. 18, 38), dar este de acord cu gândirea iudeilor” (trad. n.).
Din aceeași Epistolă, capitolul 28, reiese rânduiala propusă de Sfântul Atanasie
referitoare la cântările bisericești: „Wsper gar ta thv yuchv nohmata gnwrizomen kai
shmainomen di wn proferomen logwn, outwv, thv pneumatikhv en yuch armoniav thn ek
twn logwn melwdian sumϐolon einai qelwn o Kuriov, tetupwken emmelwv tav wdav
yallesqai, kai touv yalmouv met wdhv anaginwskesqai”6.
„Așa cum facem cunoscute și semnificăm grijile sufletului prin cuvintele pe care le
rostim, tot așa Domnul a voit ca melodia cuvintelor să fie un semn al armoniei spirituale a
sufletului, poruncind ca toate cântecele să fie (cântate) pe melodie, iar psalmii să fie recitați prin
cântec” (trad. n.).
Recitarea melodică a psalmilor nu se face de dragul sunetelor, ci exprimă armonia
sufletului: „Oi men oun mh touton ton tropon anaginwskontev tav qeiav wdav ou
sunetwv yallousin, all: eautouv men terpousin, ecousi de memyin, oti Ouk wraiov ainov
en stomati amartwlou: oi de kata ton proeirhmenon tropon yallontev, wste thn melwdian
twn rhmatwn ek tou ruqmou thv yuchv kai thv prov to pneuma sumfwniav prosferesqai,
oi toioutoi yallousi men th glwssh, yallontev de kai tw noi, ou monon eautouv, alla kai
touv qelontav akouein autwn megalwv wfelousin. O goun makariov Daϐid, outwv
katayallwn tou Saoul, autov euhrestei tw Qew, kai ton taracon kai to manikon paqov tou
Saoul aphlaune, kai galhnian thn yuchn autou pareskeuazen. Outwv oi iereiv yallontev,
eiv ataraxian tav yucav twn lawn kai eiv omonoian autav twn en ouranoiv coreuontwn
prosekalounto. To ara meta melouv legesqai touv yalmouv ouk estin eufwniav spoudh,
alla tekmhrion thv armoniav twn en th yuch logismwn. Kai h emmelhv de anagnwsiv
sumϐolon esti thv euruqmou kai aceimastou katastasewv thv dianoiav”7.
„Cei care nu recită cântările sfinte în felul acesta, nu cântă pe înțeles, dar mai bine s-ar
resemna și și-ar asuma critica, pentru că „Lauda nu este potrivită în gura păcătosului”. Dar cei
ce cântă în felul arătat mai sus – adică, cu melodia cuvintelor continuând de la ritmul sufletului

5
Idem, Epistola ad Marcellinum de interpretatione psalmorum, 27, în P.G., t. XXVII (Tomus Tertius), Paris, 1857,
col. 37-40.
6
Ibidem, col. 40.
7
Ibidem, col. 40-41.
și armonia lui cu spiritul – cum cântă ei cu limba și cu mintea, nu numai pentru ei, ci mai ales să
beneficieze cât mai mult cei ce i-ar auzi. Prin urmare, fericitul David, cântând în această
manieră lui Saul, L-a încântat pe Dumnezeu , Care, de dragul său, a îndepărtat de la Saul
confuzia și furia și i-a liniștit sufletul (I Regi, 16, 23: „Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu
era peste Saul, David, luând harpa, cânta și lui Saul îi era mai ușor și mai bine și duhul cel rău
se depărta de el”). Preoții cântau în modul acesta, chemând sufletele oamenilor la liniște și
concordanță cu corul ceresc. De aceea, recitarea psalmilor pe melodie nu se face pentru
plăcerea sunetului, ci este manifestarea armoniei dintre gândurile sufletului. Și citirea
melodioasă este un semn de bună-rânduială și liniștire a minții” (trad. n.).
Interpretând Psalmii în sens alegoric, în Expositio in psalmum LXXX, Sfântul Atanasie
precizează trompeta, ca imagine a cuvântului evanghelic ce a anunțat luna nouă în întreaga lume:
„Salpisate en neomhnia salpiggi. Wsper palai pote o Israhl aisqhtav lamϐanwn
salpiggav en th neomhnia esalpize, touto prostagma dedwkotov tou Qeou, kai marturion
tou eleuqerwqhnai autouv thv ex Aiguptou douleiav: outw kai o neov laov , th
euaggelikh crwmenov salpiggi, hv o fqoggov eiv pasan thn ghn exhlqen, keleuetai en
taiv neomhniaiv salpizein, toutestin en th anakainisei tou noov autou: omologwn kai
autov kai marturwn, oti dh auton ek thv nohthv hleuqerwsen Aiguptou, toutestin ek thv
exousiav tou skotouv”8.
„Suflați din trompetă la luna nouă. Așa cum Israel în vechime a luat trompete înțelepte și
au suflat în ele la luna nouă,- porunca dată de Dumnezeu și martora eliberării lor din robia
egipteană,- tot așa poporul cel nou, folosind trompeta Evangheliei, al cărei sunet a pătruns
adânc în lumea întreagă, este chemat să sufle trompeta la luna nouă, adică, în mintea lor
înnoită, mărturisind că au fost salvați, la modul figurat, din Egipt, adică din puterea
întunericului”.
Apologia despre fuga sa conține douăzeci și șapte capitole, în care autorul explică scopul
retragerii sale: „nu era fuga de moarte, ci o fugă-luptă și exercițiu împotriva morții”9. Este
amintită cântarea refrenară a psalmilor, executată de diacon și mulțimea credincioșilor: „Nux
men gar hdh hn, kai tou laou tinev epannucizon prosdokwmenhv sunaxewv: o de
strathlathv Surianov exaifnhv epesth meta stratiwtwn pleion pentakisciliwn, econtwn
opla kai xifh gumna, kai toxa, kai belh, kai ropala, kaqa kai proteron eirhtai: kai thn men
ekklhsian autov periekuklwse, sthsav touv stratiwtav sunegguv, wv mh dunasqai tinav,
apo thv ekklhsiav exelquntav, parelqein autouv. Egw de alogon hgoumenov en tosauth
sugcusei kataleiyai touv laouv, kai mh mallon prokinduneuein autwn, kaqesqeiv epi tou
qronou, proetrepon ton men diakonon anaginwskein yalmon: touv de laouv upakouein,
Oti eiv ton aiwna to eleov autou”10.
„Se făcuse deja noapte și o parte dintre oameni privegheau înainte de adunare, când
deodată generalul Syrianus a apărut cu mai mult de cinci mii de soldați, bine înarmați cu sulițe,
arcuri și săgeți, măciuci, după cum am mai spus. A înconjurat biserica, grupându-și soldații
aproape unul de altul, astfel încât nimeni nu ar fi putut să iasă din biserică și să le scape. În
acest moment mi s-a părut nepotrivit să las poporul în asemenea confuzie și, nicidecum să suport
greutatea luptei pentru ei, așa stând pe tron, i-am poruncit diaconului să recite un psalm iar
poporul să răspundă: Că în veac este mila Lui”(Ps. 135. 1).

8
S. Athanasii, Expositio in psalmum LXXX, 4, în Opera Pars Tertia - Exegetica, în P.G., t. XXVII, col. 361-364.
9
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 137.
10
S. Athanasii, Apologia de fuga sua, 24, în Opera Pars Prima – Historica et Dogmatica, în P.G., t. XXV, Paris,
1884, col. 673-676.
 Expunând cele petrecute la Sinodul I ecumenic (325), Sfântul Atanasie atacă pe ereticii
arieni, care, se pare că dețineau o colecție de cântări cuprinse în Thalia lui Arie: „Alla toutwn
ekpiptontev, kai kata touv peri Euseϐion upo pollhv sunecomenon, o kai en asmatioiv
Areiov kai en th eautou Qalia wv epaporwn muqologei: pollouv lalei logouv o Qeov.
Poion autwn ara legomen hmeiv Uion kai Logon monogenh tou Patrov; Anohtoi kai
panta mallon h Cristianoi”11.
„Dar ajungând la sfidare și fiind constrânși ca acei aderenți ai lui Eusebiu în cumplite
încurcături, le-a mai rămas acest argument, pe care Arie l-a fabricat ca ultimă resursă în
cântările și în Thalia lui: Dumnezeu pronunță multe cuvinte; atunci, pe care din ele le numim
Fiul și Cuvântul, Unul-Născut din Tatăl? Sunt nebuni și altceva decât creștini!” (trad. n.).
În Oratio contra Gentes, 38, este redată imaginea lirei, ale cărei strune cântă în armonie
simfonică: „Kaqaper gar ei tiv porrwqen akouei lurav ek pollwn kai diaforwn neurwn
sugkeimenhv, kai qaumazoi toutwn thn armonian thv sumfwniav, oti mh monh h bareia
ton hcon apotelei, mhde monh h oxeia, mhde monh h mesh, alla pasai kata thn ishn
antistasin allhlaiv sunhkousi : kai pantwv ek toutwn ennoei ouc eauth kinein thn luran,
all oude upo pollwn authn tuptesqai: ena de einai mousikon, ton ekasthv veurav hcon
prov thn enarmonion sumfwnian kerasanta th episthmh, kan mh touton bleph: outw
panarmoniou oushv thv taxewv en tw kosmw panti, kai mhte twn anw prov ta katw,
mhte twn katw prov ta anw stasiazontwn, alla miav twn pantwn apoteloumenhv taxewv,
ena kai mh pollouv noein akolouqon esti ton arconta kai basilea thv pashv ktisewv, ton
tw eautou fwti ta panta katalamponta kai kinounta”12.
„Doar când aude cineva de departe o liră, având mai multe strune diferite, se și
minunează de simfonia lor armonioasă, căci nu numai cea mai gravă produce un sunet, nici
doar cea mai înaltă, nici cea de mijloc, ci toate sună laolaltă în tensiune echilibrată; de aici
reiese o singură concluzie, că lira nici nu se ghidează de una singură, nici prin mai multe
mișcări, ci muzicianul este cel care, prin arta lui, modelează sunetul fiecărei strune într-o
armonie simfonică, chiar dacă nimeni nu-l vede, deci de vreme ce există o întreagă ordine
armonioasă în lume, ca un tot, fără ca lucrurile de deasupra să fie amestecate cu cele dedesubt
și cele de jos cu cele de sus, ci o perfectă ordine întru toate; de aici deducem că este un singur
conducător și împărat al tuturor reacțiunilor, nu mai mulți, care luminează și mișcă totul cu
propria lui lumină” (trad. n.).
Lucrarea aceasta este răspunsul ortodocșilor la o așa-zisă încercare de renaștere spirituală
a păgânilor, după Edictul de la Milan.
Sinesiu de Cyrene (370-414), născut la Cyrene, în Libia, elev al școlii alexandrine, a
studiat filosofia, astronomia, geometria. Este ales episcop al Pentapolei, unde desfășoară o
frumoasă păstorire. Dintre scrierile sale, amintim cele nouă Imne, scrise în dialect doric, de mare
valoare și spiritualitate religioasă. Imnul al VII-lea elogiază pe Mântuitorul Hristos și cere
susținere pentru muzica versurilor cântate. Imnele lui Sinesiu s-ar fi putut cânta în cadrul
serviciului liturgic13.

11
Idem, Epistola De Decretis Nicaenae Synodi, 16, în Opera Pars Prima – Historica et Dogmatica, în P.G., t.
XXV, Paris, 1884, col. 441-444.
12
Idem, Oratio contra gentes, 38, în Opera Pars Prima – Historica et Dogmatica, în P.G., t. XXV, Paris, 1884, col.
76-77.
13
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 256-281.
 Imnul al VII-lea, 1-6:„Prwtov nomon euroman / Epi soi, makar, amϐrote,/ I:one
kudime Parqenou,/ Ihsou Solumhte,/ Neophgesin armogaiv / Krexai kiqarav mitouv”14.
„Am fost primul să inventez această măsură,/ Pentru Tine, Sfinte, Nemuritor,/ Ilustră
odraslă a virginei,/ Iisuse din Solyma (Solymit, Ierusalim),/ Și cu noile produse armonii,/ Să
lovesc strunele chitarei” (trad. n.).
Sfântul Pahomie cel Mare (290-348), organizator și părinte al monahismului chinovitic,
născut din părinți păgâni în nordul Egiptului, a urmat cariera militară. Impresionat de caritatea
creștinilor, s-a convertit la vârsta de douăzeci de ani. A organizat câteva mânăstiri, prima la
Tabenese, cărora le-a rânduit anumite Reguli monahale, din care s-a inspirat, probabil, Sfântul
Vasile cel Mare. A întemeiat și două mânăstiri pentru trăitoarele întru Hristos. Printre monahii,
se afla și sora sa, Maria15. Fiecare mânăstire constituia, în același timp, atât o școală a muncii și a
perseverențelor de tot felul, cât și un centru pentru împlinirea misiunii caritabile asumate de
Biserică, unde milostenia se revărsa peste toți săracii și străinii, locuitori ai regiunii, comercianți
și pelerini.
După cum se menționează în Regula III, chemarea la rugăciune se făcea prin semnalul
tubei: „Cumque audierit vocem tubae ad collectam vocantis, statim egrediatur cellulam suam, de
scripturis aliquid meditans usque ad ostium conventiculi”16.
„Când se aude sunetul tubei chemând la adunare, va părăsi imediat chilia, meditând la
un pasaj din Scriptură în drum spre ușa de la adunare” (trad. n.).
Amănunte importante despre cântarea tabenesiană ne oferă Regulile XVII și XVIII: „In
die dominica et collecta, in qua offerenda est oblatio, absque praepositio domus, et majoribus
monasterii, qui alicujus nominis sunt, nemo psallendi habeat potestatem. Psallente autem
quolibet de majoribus, id est, dicente responsorium, si quis defuerit, statim ante altare
poenitentiae, et increpationis ordinem sustinebit”17.
„În ziua de duminică și de adunare, în care se oficiază Sfânta Euharistie, alături de
stăpânul casei și de bătrânii de la mănăstire care au oarece reputație, nimeni să nu aibă
autoritatea de a recita (a cânta) psalmi (psallendi). Dacă lipsește cineva, în timp ce oricare
dintre bătrâni cântă (psallente), asta este, citind Psaltirea, va trece imediat la penitență și căință
înaintea altarului” (trad. n.).
De remarcat pedeapsa celor care nu participau la cântare, aceștia fiind supuși, ulterior,
unei severe penitențe. Strictețea Regulilor de conduită monahală impusă de Pahomie se
răsfrângea asupra întregii obști (Regula CXXVII și CXXVIII) și este, în bună parte, efectul
educației militare pe care acesta a dobândit-o în tinerețe. De la serviciile religioase, în special de
la cântare, nimeni nu putea lipsi fără acordul celui mai mare dintre frați: „Si frater dormierit,
omnis eum fraternitas prosequatur. Nemo permaneat absque majoris imperio, nec psallat nisi ei
jussum fuerit: nec post alterum psalmum jungat alterum sine Praepositi voluntate. Duo simul
tempore luctus non psallent, nec pallio circumdabuntur lino (Forte linco). Nec quisdam erit qui
psallenti non respondeat, sed jungetur et gradu, et voce consona”18.

14
Synesiis, Episcopi Cyrenes, Hymnus Septimus, în P. G. LXVI (Tomus unicus), Paris, 1864, col 1612.
15
IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, Introducere, la Viața Fericitului Pahomie, în col. „Comorile Pustiei”, Ed.
Metropol, București, 1995, p. 12-13.
16
S. Eusebii Hieronymi, Regulae Sancti Pachomii, în Operum Tomus II, Translatio Latina, în P.L., t. XXIII, Paris,
1845, col. 65.
17
Ibidem, col. 67.
18
Ibidem, col. 77.
 „Când moare un frate, întreaga obște îl va conduce. Nimeni nu va sta deoparte fără
consimțământul superiorului, nici psalmi nu va cânta fără să i se ceară, nici nu va adăuga alt
psalm la cel cântat mai înainte, dacă nu va avea acordul celui mai mare. Nu vor cânta doi
laolaltă în timp ce se jelește, nici nu vor purta mantale din pânză de in, nici nu va neglija careva
să răspundă psalmistului, ci vor fi uniți amândoi în mișcare și în armonia vocii” (trad. n.).
Regulile CXL,CXLI și CXLII indică psalmodierea, ca una dintre permanentele preocupări
ale fraților din mănăstire: „Et omnino nullus erit in monasterio, qui non discat litteras, et de
Scripturis aliquid teneat: qui minimum usque ad novum Testamentum et Psalterium. Ad
collectam, et ad psallendum et orandum nullus sibi occupationes inveniat, quibus se dicat
occupatum, quasi ire non possit. Et si in navi fuerit, et in monasterio, et in agro, et in itinere, et
in quolibet ministerio, orandi et psallendi tempora non praetermittat”19.
„Și nu va fi absolut nimeni în mănăstire care să nu învețe să citească și să rețină ceva
din Scripturi, cel puțin din Noul Testament și din Psaltire. Nimeni nu va inventa motive pentru
sine care să-l absolve de participarea la adunare, de psalmodiere sau rugăciune. Și, chiar de va
fi pe corabie, în mănăstire, la câmp, în călătorie sau la orice altă datorie, nimeni nu va neglija
timpul rugăciunii sau psalmodierii” (trad. n.).
Altă Regulă a Sfântului Pahomie: „La ora nouă, când mulțimea fraților este de părere să
se mănânce, se vor face trei închinăciuni, iar seara șase rugăciuni și se va cânta un psalm”20.
Mânăstirile de călugărițe, cunoscute ca fiind ale tabenesistelor, respectau aceleași
rânduieli ca cele ale monahilor, trăind însă de cealaltă parte a fluviului: „Iar dacă murea o
fecioară, celelalte fecioare care o înmormântau o duceau și o așezau lângă malul fluviului; de
aici frații o treceau cu corabia, împreună cu preotul și cu diaconul, purtând ramuri de măslin și
palmier. Și o conduceau cu cântări de psalmi pe cealaltă parte, înmormântând-o în mănăstire, în
gropnițele rânduite lor”21.
Cântarea psalmilor era deosebit de importantă, implicând o mare responsabilitate. Un fapt
destul de interesant întâlnim, la un moment dat, pe măsură ce citim din Viața sfântului:
„Plecând, fu întâmpinat de cortegiul funebru al unui adormit frate din mânăstirea aceea spre
care plecase. Și erau toți frații mânăstirii cântând ieșirea sufletului și dimpreună cu ei, părinții
și rudeniile celui adormit…Și s-au oprit frații care cântau dimpreună cu lumenii, până ce a sosit
el. Venind și rugându-se, Sfântul a poruncit să nu se mai cânte înaintea lui și, făcând să i se
aducă hainele fratelui celui adormit, a poruncit să le ardă înaintea tuturor. Și arzând acestea,
porunci ca trupul să fie ridicat și înmormântat fără cântări…Dacă-i cântați, el se va face părtaș
mai multor munci, căci se va cere socoteală celui pentru care se cântă, deoarece n-a ajuns să
merite puterea psalmilor…Vă îndemn de aceea să-l îngropați fără psalmi, pentru ca astfel să-i
ușurați pedeapsa ce va să vie…Dacă mă asculta când deseori l-am ocărât, n-ar fi ajuns aici”22.
Un alt episod, în legătură cu înmormântarea unui frate drept, înfățișează împreună-
cântarea monahului biruitor și a îngerilor, care au venit să-i însoțească sufletul către înaltul
cerului: „Găsindu-se ca la două mile depărtare de mânăstirea aceea, auzi un glas sfânt în aer și,

19
Ibidem, col. 78.
20
***Viața Fericitului Pahomie, trad, introd. și note de Nicolae, Mitropolitul Banatului, în col. „Comorile Pustiei”,
Ed. Metropol, București, 1995, p. 19.
21
Ibidem, p. 21; vezi și Paladie, Istoria lausiacă, XXXIX,…: „Și dacă murea o fecioară, celelalte fecioare o duceau
în convoi de înmormântare până la marginea fluviului unde o așezau. Iar frații de dincolo, veneau cu ramuri de
măslin și palmier ducând-o peste râu în cântări de psalmi și așa o îngropau în mormintele lor”.
22
Ibidem, p. 28-31.
ridicându-și ochii, văzu sufletul suferindului frate psalmodiind împreună cu sfinții îngeri și
condus spre fericita viață a lui Dumnezeu”23.
Evagrie Ponticul (345-399), altă personalitate a monahismului, s-a născut la Ibora, în
Pont. A fost hirotesit citeț de către Sfântul Vasile cel Mare, primind hirotonia întru diacon de la
Sfântul Grigorie de Nazianz. Era înzestrat cu un deosebit de frumos talent oratoric, având studii
teologice și filosofice. S-a retras în Munții Nitriei și în pustiul scetic, unde a fost vizitat, printre
alții și de Sfântul Ioan Casian. În scrierile sale, Evagrie a făcut referiri la psalmodiere24.
Lucrarea De oratione, LXXXII și LXXXIII, deși se află între scrierile lui Nil de Ancyra,
este considerată ca fiind a lui Evagrie. Amintește de cântarea înălțătoare a psalmilor în
mănăstire: „Proseucou epieikwv, kai ataracwv, kai yalle sunetwv kai euruqmwv, kai esh
wv neossov aetou en uyei airomenov. H men yalmwdia ta paqh kateunazei, kai thn
ukrasian tou swmatov hremein apergazetai. H de proseuch energein paraskeuazei ton
noun thn idian energeian”25.
„Rugați-vă cu moderație și calm și cântați psalmi cu înțelegere și cu măsură adecvată și
vă veți înălța asemenea unui vultur tânăr. Psalmodierea domolește patimile și le adoarme și
ațâțările trupului le potolește. Rugăciunea pregătește mintea să-și îndeplinească, așa cum se
cuvine, activitatea ei” (trad. n.).
În Tratatul Practic, XV, (Contra celor opt gânduri) este prezentată, în stil poetic, „rețeta”
rugăciunii duhovnicești. Psalmodierea, alături de răbdare și milă, este domolitoarea mâniei
pierzătoare: „Prov touv oktw logismouv : ”Noun men planwmenon isthsin anagnwsiv kai
agrupnia kai proseuch epiqumian de ekflogoumenhn marainei peina kai kopov kai
anacwrhsiv: qumon de katapauei kukwmenon yalmwdia kai makroqumia kai eleov: kai
tauta toiv proshkousi cronoiv te kai metroiv ginomena: ta gar ametra kai akaira
oligocronia: ta de oligocronia blabera malon kai ouk wfelima”26.
„Cititul, privegherea (agrupnia) și rugăciunea concentrează mintea cutreierătoare.
Foamea, truda și singurătatea înăbușește dorința arzătoare. Psalmodierea, răbdarea și mila
rețin mânia fierbătoare. Și acestea sunt pentru a fi practicate la timpul potrivit și cu bună
cuviință, pentru că ceea ce este prea mult și nepotrivit nu durează, iar ceea ce nu durează este
mai mult periculos decât benefic” (trad. n.).
Paladiu sau Paladie (363-425), episcop de Elenopolis, s-a născut în Galatia. Era prieten al
Sfântului Ioan Gură de Aur și ucenic al lui Macarie și al lui Evagrie Ponticul. Scrierea lui
Paladie, Istoria Lausiacă sau Levsaicon, numită așa după numele lui Lausus, șambelanul
împăratului Teodosie al II-lea, alcătuită spre 419-420, prezintă pildele unor îndelungate strădanii
duhovnicești ale unor personalități de spiritualitate filocalică monahală din pustiul Egiptului,
Palestinei, Mesopotamiei sau al Siriei, în cursul secolului IV. Deșertul este locul de reîntregire
spirituală și de refacere a armoniei dintre Dumnezeu și om, dintre om și natură, acea menținere și
păstrare nealterată a purității ortodoxiei27.
Historia Lausiaca VII, Vita abbatis Arsisii, evocă viața și ocupațiile monahilor din
singurătatea pustiei. Bineînțeles, cântarea psalmilor era obișnuința zilnică la rugăciune: „Pantev
de outoi oqonhn ergazontai taiv cersin eautwn, wv einai touv pantav anendeiv. Kai thv

23
Ibidem, p. 32.
24
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 430-438.
25
S.P.N. Nili Abbas, De oratione LXXXII, LXXXIII, în P. G., t. LXXIX, Paris, 1865, col. 1185.
26
Evagrie Ponticul, Tratatul Practic XV, în col. „Sources Chretiennes”, No. 171, trad. și comentariu de A.
Guillaumont și C. Guillaumont, Edit. du Cerf, Paris, 1971, p. 536-538.
27
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 452-456.
esperav katalaϐoushv estin estanai kai akouein af: ekasthv monhv umnouv kai yalmouv
tw Cpistw adomenouv, kai proseucav eiv ouranouv anapempomenav, wv nomisai tina
metarsion en tw thv trufhv paradeisw metoikisqhnai. Thn de ekklhsian Saϐϐatw kai
Kuriakh katalamϐanousi monon. Oktw de eisin presϐuteroi afhgsumenoi tauthv thv
ekklhsiav: en h, mecriv ou zh o prwtov presϐuterov, oude eiv twn allwn ou prosferei, ou
dicazei, ouc omilei, all:en hsucia autw sugkaqezontai monon”28. Părintele Profesor
Dumitru Stăniloae a tradus textul în felul următor: „Toți aceștia lucrează pâine cu mâinile, încât
nu atârnă de alții. Pe la ora a treia d. a. se aud răspândindu-se din fiecare chilie psalmodieri, de
parcă te înalță în rai. Iar în biserică intră numai Sâmbăta și Duminica. În biserică sunt opt
preoți. Până ce este în viață întâiul preot, nici unul nu slujește sau nu vorbește sau nu judecă, ci
stau numai alături de el în liniște”29. Un amănunt important: „Acest Arsisie și mulți alți bătrâni
împreună cu el, pe care noi i-am văzut, erau contemporani cu fericitul Antonie (+ 355). Între ei
povesteau că l-au cunoscut și pe Amun Nitriotul, al cărui suflet l-a văzut Antonie luat și condus
în cer de către înger”30.
Cântarea psalmilor era neîntreruptă la rugăciune. Nimic nu distrăgea atenția celui ce
psalmodia, nici măcar durerea fizică. Iată ce descoperim în Historia Lausiaca CVI, Vita abbatis
Elpidii: „Zhsav gar eikosi kai pente eth, ta saϐϐata kai tav Kuriakav metelamdane
monon...Touton pote ton Elpidion ton ontwv th elpidi xaironta, kai dia ton Criston th
qliyei upomenonta, yallonta en nukti, sumyallontwn hmwn autw, skorpiov eplhxen: ov
pathsav autou, oude metesth thv tou schmatov stasewv, tosouton th upomonh aloghsav
thv kata ton skorpion odunhv”31. Traducerea acestui pasaj aparține aceluiași Părinte Profesor,
amintit mai sus: „Trăind douăzeci de ani, mânca numai sâmbetele și duminicile, iar nopțile
stătea treaz și psalmodia…Pe Elpidie, cântând odată noaptea și noi cântând împreună cu el, l-a
mușcat un scorpion. Călcându-l pe acesta, nu și-a schimbat chipul stării sale, nesocotind
durerea pricinuită de scorpion”32.
Și Marele Antonie cânta psalmi la rugăciune, după cum se adeverește din următoarele
texte, traducerea în românește, înduhovnicită, apropiind pe cititor de epoca marilor sihaștri:
„Antonie cântă un psalm, pe care îl cunoștea, de douăsprezece ori și apoi spuse de douăsprezece
ori o rugăciune, pentru a pune la probă pe Pavel”33.„Egeirontai palin, kai poiei dwdeka
proseucav, kai dqdeka yallei yalmtuv. Kai meta tav proseucav kaqeudousi mikron tou
prwtou upniou: kai palin egeirontai yallein apo mesonuktiou ewv hmerav...Wv oun ide
ton geronta o megav Antwniov eiv panta proqumwv autw epakolouqhsanta eiv thn thv
aschsewv politeian : palin legei autw : Ide, adelfe, ean dunasai kaq hmeran outwv,
meinon met emou”34(Antonie ,,se scoală și face iar douăsprezece rugăciuni și cântă
doisprezece psalmi. Apoi dormi puțin din primul somn și iar se sculă și cântă psalmii de la

28
Palladii Helenopolitani Episcopi, Historia Lausiaca VII, Vita abbatis Arsisii, în P.G., t. XXXIV, Paris, 1903, col.
1020.
29
Idem, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 24-25.
30
Ibidem, p. 25. Conform explicațiilor traducătorului, textul acestei scrieri a lui Paladie s-a contopit, după o perioadă
de cincizeci de ani, cu cel scris în 400 de către Timotei din Alexandria, numit Historia Monachorum, lucru ce a
permis unele adaptări sau adaosuri ale copiștilor, aplicabile pentru nevoile lor.
31
Idem, Vita abbatis Elpidii, CVI, în P.G., t. XXXIV, Paris, 1903, col. 1213.
32
Idem, Istoria Lausiacă (Lavsaicon)..., p. 102.
33
Ibidem, p. 57.
34
Idem, Vita abbatis Pauli Simplicis, XXVIII, în P.G., t. XXXIV, Paris, 1903, col. 1082.
miezul nopții, până la ziuă. Văzându-l pe bătrân urmându-l cu râvnă în viețuire, îi zice: De poți
fi așa în fiecare zi, rămâi cu mine”)35.
Din Historia Lausiaca XXXII, De Erone, deducem că psalmii, fiind atât de des recitați la
rugăciune și cântare, au ajuns să fie cunoscuți pe de rost de către călugării osârduitori: „Apeicen
de hmwn h Skhtiv tessarakonta shmeioiv. Hmeiv deuteron beϐrwkamen, kai triton
epiomen udwr, Ekeinov de mhd olwv geusamenov pezov badizwn apesthqizen yalmouv
dekapente, epeita ton megan, eita thn prov Eϐraiouv Epistolhn, eita Hsaian kai merov
Ieremiou twn profhtwn, eita Loukan ton euaggelisthn, epeita tav Paroimiav”36 („Schitul
era departe de noi, ca la patruzeci de stadii. În aceste patruzeci de stadii, noi am mâncat de
două ori, iar de trei ori am băut apă, câtă vreme acela n-a gustat nimic și mergând pe jos, rostea
din amintire cincisprezece psalmi, apoi psalmul cel mare și după aceea Epistola către Evrei și
apoi pe Isaia și o parte din Ieremia și după aceea Evanghelia lui Luca și Proverbele”)37.
Isidor Pelusiotul (360-435) sau Isidor de Pelusa, preot de prestigiu cu aleasă trăire
monahală, ucenic indirect al Sfântului Ioan Gură de Aur, este autorul unei remarcabile colecții de
scrisori (aproximativ 2012) edificatoare pentru trăirile lui spirituale38.
Epistolarum Libri Prima, 90, relatează despre cântarea femeilor în biserică, cântare
separată de cea a bărbaților. Ulterior, ca rezultat al comportamentului lor duplicitar, femeilor
respective li s-a interzis cântarea în biserică: „Tav en ekklhsiaiv fluariav katapausai
boulomenoi oi tou Kuriou apostoloi, kai thv hmwn paideutai katastasewv, yallein en
autaiv tav gunaikav sunetwv sunecwrhsan. All panta eiv tounantion etraph ta qeofora
didagmata, kai touto eiv eklusin kai amartiav upoqesin toiv pleiosi gegone. Kai
katanuxin men ek twn qeiwn umnwn ouc upomenousi : th de tou melouv hduthti eiv
ereqismon paqhmatwn crwmenoi, ouden authn ecein pleon twn epi schnhv asmatwn
logizontai. Crh toinun, ei melloimen tot w Qew areskon zhtein, kai to koinh sumferon
poiein, pauein tautav kai thv en ekklhsia wdhv, kai thv en polei monhv, wv
Cristokaphlouv, kai to qeion carisma misqon apwleiav ergazomenav”39.
„Apostolii Domnului, care au vrut să pună capăt vorbelor de clacă în biserică și care au
fost dascălii noștri în buna învățătură, cu înțelepciune au permis femeilor să cânte acolo psalmi.
Dar, așa cum s-a pervertit orice învățătură dumnezeiască, tot așa, acest lucru devenise prilej de
păcat și nepăsare pentru majoritatea poporului. N-au simțit nici un fel de remușcare în
ascultarea imnelor divine, ci mai mult au abuzat de dulcețea melodiei ca să-și ațâțe pasiunea,
crezând că nu sunt mai bune decât cântecele de pe scenă. Așadar este necesar – dacă vom căuta
ce este plăcut lui Dumnezeu și să facem ceea ce este spre binele tuturor – să oprim aceste femei,
atât de la cântarea în biserică, cât și de la hoinăreala prin oraș, pentru că s-au comportat ca
niște hangițe (față de Hristos), prefăcând harul în răsplata nenorocirii” (trad. n.).
Toate obiceiurile păgâne de la ospețe, de la petreceri cu fast sau banchete, erau atât de
îndepărtate de moralitatea creștină, încât Biserica îndemna continuu pe credincioșii săi să nu
participe la acestea, după cum se arată în Epistolarum Libri Prima, 456 – Palladio Diacono.
Adevăratele ospețe erau agapele sau mesele frățești, unde se cântau cântările sfinte și se petrecea
cu moderație cuvenită: „Kwmov estin, w filothv, mequstikov aulov, egcronizontov oinou,

35
Idem, Istoria lausiacă (Lavsaicon)..., p. 57.
36
Idem, De Erone, XXXII, în P.G., t. XXXIV, Paris, 1903, col. 1091.
37
Idem, Istoria lausiacă (Lavsaicon)..., p. 64.
38
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 458-460.
39
S. Isidori, Pelusiotae, Epistolarum Libri Prima, 90, în P.G., t. LXXVIII (Tomus unicus), Paris, 1864, col. 244-
245.
ereqizwn thn hdupaqeian, kai qeatron aschmon poiwn to sumposion, kumϐaloiv tisi kai
organoiv apathv kataqelgwn touv daitumonav : ov exw sthsein thv basileiav touv
crwmenouv autw gegraktai, wv epistasai”40.
„Un chef, dragul meu prieten, este intoxicarea tibiilor (aulelor), împreună cu vinul mult,
care ațâță la senzualitate și face din petrecere teatru rușinos, care amăgește oaspeții cu
chimvale și alte instrumente ale înșelăciunii. Este scris că cei care participă la aceasta stau
înafara împărăției, după cum se știe” (trad. n.).
Isidor, în Epistolarum Libri Secunda, 176 – Isidoro Diacono, încearcă să lămurească
problema instrumentelor muzicale de la Templul iudaic, care au fost permise în cultul biblic, ca
și jertfele sângeroase, tocmai din pricina neputinței acelor oameni de a se exprima altfel în raport
cu divinitatea. De aceea, în Legea Noului Testament și în lumina harului dumnezeiesc, jertfele
sângeroase și instrumentele Legii vechi nu își mai au rostul inițial: „Ei qusiwn kai aimatwn
hnesxeto ti Qeion dia thn twn antrwpwn to thnikade nhpiothta, ti qaumazeiv ei kai
mousikhv dia kiqarav kai yalthriou teloumenhv, thv, wv fasi tinev, ta paqh ta yucika
qerapeuoushv, kai luphn men katapraunoushv, qumon d: exhmeroushv, kai ta penqh
dia twn dakruwn koufizoushv; Polloi gar, wv fasi, dakrusai karterhsantev, eiv diafora
paqh enepeson”41.
„Dacă Cel Sfânt a tolerat sângele și sacrificiul din cauza copilăriei oamenilor din
vremea aceea, de ce te miri că s-au folosit chitara și psaltirea, care, după cum zic unii, vindecă
pasiunile sufletului și alină durerea, înmoaie mânia și ușurează necazul prin lacrimi. Pentru
mulți, așa cum zic ei, prin înăbușirea lacrimilor au cedat diverselor chinuri” (trad. n.).
O lucrare deosebit de importantă pentru istoria cântării primare este Apophthegmata
Patrum sau Apophthegmele Părinților, care reprezintă „o colecție de cuvinte, aforisme, uneori
mai scurte, alteori mai dezvoltate ale Sfinților Părinți egipteni, împreunate, deseori, cu
evenimentele sau faptele deosebite din viața acestora”. Este, de asemenea, „o mină de informații
și de înțelepciune religioasă pentru monahul și pentru credinciosul de orice nivel și de
oriunde”42. Nu se cunoaște autorul. Circulând sub formă orală în veacul al IV-lea, a fost fixată în
scris la sfârșitul secolului V.
În capitolul De sancto Epiphanio episcopo Cypri, 3, se spune că Sfântul Epifanie a certat
pe niște frați care au neglijat rugăciunea și cântarea de la anumite ceasuri ale zilei, apreciind că
adevărata viață monahală înduhovnicită presupune rugăciunea și cântarea continuă lui
Dumnezeu: „Edhlwqh tw makariw Epifaniw tw episkopw Kutrou para tou aϐϐa thv monhv
hv eicen en Palaistinh, oti Eucaiv sou ouk hmelhsamen tou kanonov hmwn, alla meta
spoudhv kai thn trithn kai thn ekthn kai thn ennathn epiteloumen. O de katagnouv
autwn, edhlwsen autoiv legwn, oti Faneroi este amelountev apo thv euchv. Dei gar ton
alhqinon monacon adialeiptwv ecein thn euchn kai thn yalmwdian en th kardia autou”43.
„I s-a explicat sfântului Epifanie, episcop de Cipru, de către starețul mânăstirii, pe care
l-a avut în Palestina: În concordanță cu sfaturile voastre, nu ne-am abătut de la reguli, ci cu
strădanie le-am înlăturat pe a treia, a șasea și a noua. Oricum, Epifanie i-a corectat și i-a
lămurit, zicând: Se vede că neglijați celelalte ceasuri ale zilei, când vă opriți de la rugăciune,
pentru că adevăratul călugăr are rugăciunea și psalmodia în inimă, fără încetare” (trad. n.).

40
Ibidem, col. 433.
41
Ibidem, col. 627.
42
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III..., p. 471-472.
43
***Apophthegmata Patrum, De sancto Epiphanio episcopo Cypri, 3, în Appendix ad Palladium, în P.G., t. LXV,
Paris, 1864, col. 164.
 Apophthegmata Patrum, De abbate Joanne Colobo sive Curto, 35, precizează că monahii
se îndeletniceau cu lucrarea pământului pentru traiul zilnic, cu convorbirile de întărire spirituală
și, după ce isprăveau cu toate acestea, se dedicau meditației și cântării de psalmi: „Elegon peri
autou tou aϐϐa Iwannou, oti wv hrceto ek tou qerouv, h paraϐallwn gerousin, eiv thn
euchn kai eiv thn melethn kai eiv thn yalmwdian escolazen, ewv ou apokatestaqh o
logismov autou eiv thn taxin thn arcaian”44.
„S-a spus despre același avva Ioan că, după ce se întorcea de la seceriș sau de la
întâlnirea cu bătrânii, punându-și ordine în minte (resemnându-se), se dedica rugăciunii,
meditației și psalmodierii” (trad. n.).
Apophthegmata Patrum, De abbate Serapione, I, relatează o întâmplare interesantă a avei
Serapion, petrecută alături de o femeie desfrânată, într-unul din satele egiptene ale timpului.
Venind seara la ea, bătrânul a început să se roage stăruitor lui Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor acelei femei. Remușcată până la lacrimi și impresionată de recitarea psalmilor de
pocăință și a scrierilor sfinte, desfrânata s-a lepădat de viața ușoară pe care o trăise până atunci și
s-a retras în una din mânăstirile pustiului, îmbrățișând viața monahală: „Hlqe pote o aϐϐav
Serapiwn parercomenov dia kwmhv tinov thv Aiguptou : kai eide tina pornhn estwsan
eiv to kellion authv : kai eipen auth o gerwn : Prosdokhson me oye : qelw gar elqein
prov se, kai poihsai thn nukta tauthn eggista sou. H de apokriqeisa, eipe : Kalwv, aϐϐa.
Kai htoimasqh, kai estrwse thn klinhn. Oyiav de genomenhv, hlqen o gerwn prov authn,
kai eiseltwn eiv to kellion, legei auth: Htoimasav thn klinhn; H de eipe : Nai, aϐϐa. Kai
ekleise thn quran, kai legei auth : Meinon oligon, epeidh nomon ecomen, ewv ou poihsw
auton. Kai hrxato o gerwn thv sunaxewv autou : kai arxamenov to yalthrion, kata
yalmon epoiei euchn, deomenov tou Qeou uper authv, opwv metanoish kai swqh. Kai
eishkousen autou o Qeov. Kai esthken h gunh camai. O de gerwn arxamenov tou
Apostolou, eipe polu ex autou : kai outwv eplhrwse thn sunaxin. Katanugeisa oun h
gunh, kai nohsasa oti ou di amartian hlqe prov authn, al lina swsh authv thn yuchn,
prosepesen autw, legousa : Poihson agaphn, aϐϐa, kai opou dunamai euaresthsai tw
Qew, odhghson me”45.
„Odată, Avva Serapion trecea printr-un anume sat egiptean și a văzut o desfrânată,
stând în odaia ei și bătrânul i-a spus: Așteaptă-mă deseară; vreau să vin să petrec noaptea
lângă tine. Ea a răspuns: Foarte bine, Avva. Și s-a aranjat și a pregătit patul. Când s-a înserat,
a venit la ea bătrânul, a intrat în odaia ei și a întrebat-o: Ai pregătit patul? Iar ea a răspuns:
Da, Avva. El a închis ușa și i-a zis: Așteaptă puțin, am o datorie de plinit mai întâi. Deci
bătrânul și-a început rânduiala și, începând Psaltirea, spunea o rugăciune după fiecare psalm,
implorându-L pe Dumnezeu pentru ea, fiindcă se căiește și poate fi salvată. Și Dumnezeu l-a
auzit. Și femeia tremura și se ruga lângă bătrân și, după ce bătrânul a terminat toată Psaltirea,
femeia a căzut la pământ. Apoi bătrânul a început Apostolul, recitând o mare parte din el, așa
terminându-și rânduiala. Femeia a fost cuprinsă de remușcări, dându-și seama că nu a venit la
ea să păcătuiască, ci să-i salveze sufletul și căzând înaintea lui, a zis: Fie-ți milă, Avva, condu-
mă acolo unde pot să-I mulțumesc lui Dumnezeu” (trad. n.).

44
Idem, De abate Joanne Colobo sive Curto, 35, în Appendix ad Palladium, în P.G., t. LXV, Paris, 1864, col. 216.
45
Idem, De abbate Serapione, I, în Appendix ad Palladium, în P.G., t. LXV, Paris, 1864, col. 413-416.
 Cântarea veacului al IV-lea în lumina învățăturii capadociene
Ca rezultat al Edictului de la Milano (313) putem menționa apariția de facto a unor
adevărate școli teologice muzicale, rod al înțelepciunii și trudei luminaților ierarhi ai timpului,
precum și a ucenicilor acestora. Între aceste „școli” de credință și creație muzicală se aflau cele
din Capadocia, Palestina, Antiohia și alte regiuni din Asia Mică. Dintre Părinții capadocieni
amintim pe Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa.
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) s-a născut într-o familie creștină, părinții săi fiind
Vasile și Emilia. Se cunoaște și numele bunicii sale, Macrina. Dintre cei zece copii ai familiei,
cinci sunt cunoscuți ca sfinți: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru de Sebasta, Naucratios și
Macrina. Încă din copilărie, toți au fost instruiți pentru cântarea psalmilor46.
Cu privire la muzică, întâlnim pasaje de mare valoare în opera exegetică și epistolară a
Sfântului Vasile: în Comentariile la Psalmii I, XXVIII, XXIX, XXXII, în Epistola a II-a Către
prietenul Grigorie și în Epistola CCVII, Către clericii din Neocezareea; de asemenea, referiri la
muzică găsim și în Comentariul la profetul Isaiia, în tratatul Despre Sfântul Duh sau în omiliile
pedagogice și etice – Către tineri, Împotriva celor ce se îmbată. Printre cele ce dorește să
evidențieze Sfântul Vasile, se află beneficiul psalmodierii, muzica adevărată, semnificația și rolul
instrumentelor muzicale din vremea sa. Sfântul Vasile enumeră mai multe feluri sau moduri ale
cântării melodioase a psalmilor și imnelor Bisericii primare.
Omilia la Psalmul I. I, este o adevărată introducere pentru cartea Psalmilor: „Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare (I Tim. 3, 16). De aceea a fost scrisă de
Duhul pentru toți oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obștesc al sufletelor,
tămăduirea pentru propria noastră boală. Că spune Scriptura: Tămăduirea va pune capăt
marilor păcate. Altele ne învață Profeții, altele Cărțile istorice, altele Legea și altele felul de
sfătuire al Proverbelor. Cartea Psalmilor, însă, cuprinde ce este folositor din toate: profețește
cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viață, ne învață cele pe care
trebuie să le facem. Și, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de
învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește. Tămăduiește rănile vechi
ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel bolnav și
păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală – într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu
putință, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viața oamenilor; și face aceasta cu
seducție măsurată și cu dulceață, sădind în suflet gând plin de înțelepciune”47.
De aici reiese că psalmodierea are rol tămăduitor, întrucât vindecă tot felul de răni –
sufletești și trupești. Sfânta Scriptură, susține ierarhul, este insuflată cu puterea Duhului de către
Dumnezeu, cu care putere alină bolile și patimile; este „spital obștesc al sufletelor”, de unde
primește medicație orice bolnav. În înțelepciunea Sa divină, Dumnezeu a rânduit ca Duhul Sfânt
să învețe pe credincioși psalmodierea: „Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de
îndrumat spre virtute și că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul viețuirea cea
dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceața
melodiei, să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură; face la fel ca doctorii cei
înțelepți: aceștia adeseori ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără
poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii

46
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viața Sfintei Macrina, 3, în P.G., t. XLVI (Tomus Tertius), Paris, 1863, col. 961-
964.
47
Sf. Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul I, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol 17,
trad., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1986, p. 183.
armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau cei care sunt cu totul
tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt își instruiesc sufletul. Că nu a plecat de la
biserică cineva din cei mulți și trândavi păstrând cu ușurință în minte vreo poruncă apostolică
sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă și acasă și le fredonează și în piață. Dacă unul,
din cei care se sălbăticesc cumplit din pricina mâniei, intră în biserică, ei bine, când începe să
se cânte psalmul, atunci, datorită melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită”.
Sfântul Vasile reliefează scopul pașnic, de liniștire sufletească al psalmodierii, liniște care
face să ne apropiem de Dumnezeu - Care este iubire - prin iubire, rodul cântării psalmilor.
Psalmodierea ferește de puterea demonică, îndepărteză orice temere, este nădejde de ajutor
dumnezeiesc pentru toți, este veselie și trăire înaltă a sufletului, după cum se spune în Omilia la
Psalmul I. II. Cântarea are întrebuințare liturgică, pentru că este glas al Bisericii lui Hristos:
„Da, psalmul este liniște a sufletelor, conducător al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia
gândurilor, înmoaie mânia sufletului și înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii,
unește pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiți. Cine se mai poate socoti vrăjmaș cu cel cu
care a înălțat același glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun:
dragostea. Cântatul împreună este ca un lanț care duce la unire, unește poporul în simfonia unui
singur cor. Psalmul pune pe fugă pe demoni și aduce pe îngeri în ajutor; este armă pentru frica
de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea
vârstei, mângâiere bătrânilor, găteală foarte potrivită femeilor. Psalmul populează pustiurile,
cumințește piețele; este carte elementară de învățătură pentru cei ce intră în viață, creștere
pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii;
psalmul înveselește sărbătorile, psalmul creează tristețea cea după Dumnezeu; psalmul scoate
lacrimă și din inimă de piatră; psalmul este lucrul îngerilor, viețuire cerească, parfum
duhovnicesc. Ce descoperire înțeleaptă a învățătorului, Care a meșteșugit ca odată cu cântarea
să învățăm și cele ce ne folosesc! De aceea se și întipăresc mai bine în suflete învățăturile.
Învățătura dată cu sila, de obicei nu rămâne; dar învățătura primită cu plăcere și cu bucurie se
fixează mai trainic în sufletele noastre. Ce nu poți învăța din psalmi? Toate sunt strânse ca într-
o mare vistierie în Cartea Psalmilor, pe care profetul a armonizat-o cu instrumentul muzical
numit psaltire, deși sunt multe instrumente muzicale. După părerea mea, profetul, inspirat de
Duhul, a arătat harul cel de sus care răsună în psaltire, pentru că dintre toate instrumentele
muzicale numai psaltirea își are cauza sunetelor în părțile de sus ale ei. La chitară și la liră
arama răsună de dedesubtul locului unde plectrul atinge coardele; psaltirea, însă, are cauzele
ritmurilor armonioase în partea de sus, ca și noi să căutăm a cugeta cele de sus și să nu ne
coborâm la patimile trupului din pricina dulceței melodiei. Socotesc, însă, că profetul, prin
construcția acestui instrument muzical, ne-a arătat, în chip adânc și înțelept, și aceea că
oamenii, care au sufletele bine constituite și armonioase, se urcă ușor la cele de sus”48.
Așadar, psaltirionul este instrumentul care sugerează căutarea lucrurilor înalte, Sfinții
Părinți folosind din plin această simbolistică. Tot ei au cercetat problema muzicii, observând
ideea binelui și răului, departe însă de vreo categorie estetică.
Omilia la Psalmul XXVIII, 7: „Ai psalmii, ai profeția, ai poruncile evanghelice, ai
predica Apostolilor! Limba ta să cânte psalmi, mintea ta să caute să afle înțelesul celor spuse în
cântări, ca să cânți și cu gura, dar să cânți și cu mintea”49.
Omilia la Psalmul XXIX, 1: „Alcătuirea trupului omenesc este în chip figurat psaltire
şi instrument armonic muzical pentru înălţarea de imne Dumnezeului nostru. Faptele trupului

48
Ibidem, p. 184-185.
49
Ibidem, p. 234.
nostru, care duc la slăvirea lui Dumnezeu, sunt psalmi, atunci cînd trupul, în armonie cu
raţiunea, ne face să nu săvârşim nimic distonant în mişcările noastre. Iar cântare este tot ce
ţine de contemplaţia înaltă şi de teologie. Deci psalmul este un text muzical, când este cântat
cu frumos ritm dintr-un instrument muzical aşa cum cer regulile armoniei; cântarea, însă, este
un text cântat melodios cu vocea, fără amestecul vreunui instrument muzical. Aşadar aici,
pentru că psalmul este intitulat «Psalmul cântării», socotim că psalmul acesta face aluzie la
fapta care trebuie să urmeze contemplaţiei”50.
Tot în această omilie vorbește despre armonia dumnezeiască ce potolește duhurile cele
rele: „Este, însă, și o armonie dumnezeiască și muzicală, nu aceea care are unele cuvinte ce
înveselesc auzul, ci aceea care potolește și îmblânzește duhurile cele rele, care supără
sufletele cele ușor de ispitit”51.
Rostirea psalmilor este la îndemâna oricui se roagă. Dar psalmii sunt alcătuirile sfinte
spre lauda lui Dumnezeu, deci mai presus de rugăciunea obișnuită. Prin cântare, rugăciunea
psalmului cântat se înalță mai presus de cuvinte, ajutată de armonia interioară a sufletului: „Nu
tot cel ce are în gură cuvintele psalmului cântă Domnului, ci cei care înalţă, din inimă curată,
cântările de psalmi. Toţi câţi sunt cuvioşi și păstrează dreptatea cea către Dumnezeu, toţi
aceia pot să cânte lui Dumnezeu psalmi în chip armonios, urmând ritmurile cele
duhovniceşti”52.
În continuare, Sfântul Vasile îndeamnă la curăția inimii, ce precede cântarea: „Se pare
că au în gura lor cântare de psalmi, dar nu cântă cu adevărat psalmi. Că psalmul acesta, pe
care îl tâlcuim, cheamă pe cel cuvios să cânte psalmi!...Curățiți-vă inimile, ca să rodiți cu
duhul, pentru ca, ajungând cuvioși, să puteți cânta cu pricepere psalmi Domnului”53.
În scrierile Sfântului Vasile descoperim referiri la multe instrumente muzicale: fluierul,
flautul, chitara, psaltirionul. Aceste instrumente pot fi folosite de creștini numai în sens
spiritual, pentru că în Biserică se execută cântarea cea nouă, spre înnoirea duhului cu
instrumentul trupului omului nou: „Fluierul este un instrument muzical care are nevoie de
suflare ca să poată scoate melodia. De aceea socot că orice profet se numește în chip figurat
fluier, din pricină că este pus în mișcare de Sfântul Duh”54.
Omilia la Psalmul XXXII: „Mai întâi trebuie să lăudăm pe Domnul în chitară, adică
să facem să fie armonioase lucrările pe care le facem cu trupul. Şi pentru că am păcătuit cu
trupul, când am făcut mădularele noastre roabe păcatului spre fărădelege, tot cu trupul
vom şi lăuda, folosindu-ne de el ca de un instrument muzical spre iertarea păcatului… lar
atunci, după mărturisire, eşti vrednic să cânţi lui Dumnezeu «în psaltire cu zece strune».
Dar trebuie mai întâi să săvârşeşti lucrurile prin trup, să le săvârşeşti în armonie cu
Dumnezeu Cuvântul, ca aşa să te urci la contemplarea celor spirituale. Poate că mintea, care
caută cele de sus, se numeşte psaltire, pentru că felul cum e construit acest instrument
muzical îşi are puterea sunetelor, în partea de sus. Faptele trupului aduc oarecum jos laudă
lui Dumnezeu; dar tainele care se vestesc cu mintea îşi au de sus pricinile, pentru că le
inspiră Duhul. Aşadar, cel care are ochii aţintiţi la toate poruncile si face din ele un fel de

50
Idem, Omilia la Psalmul XXIX, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, trad.,
introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1986, p. 236.
51
Ibidem, p. 236.
52
Ibidem, p. 239.
53
Ibidem, p. 240.
54
Ibidem, p. 244.
concert şi simfonie, acela cântă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu zece strune, pentru că zece
sunt şi poruncile cele generale, scrise la cea dintâi dare a legii”55.
„Cântați Domnului cântare nouă” (Ps. 32, 3). Adică, slujiți lui Dumnezeu nu întru
vechimea literei, ci întru înnoirea duhului. Cel care nu înțelege legea în chip trupesc, ci
cunoaște spiritualitatea ei, acela cântă cântare nouă. Da, vechimea și bătrânețea
Testamentului au trecut, iar pentru noi a urmat cântarea cea nouă și înnoitoare a învățăturii
Domnului, care înnoiește tinerețea noastră ca a vulturului (Ps. 102, 5), când stricăm pe omul
cel din afară și ne înnoim din zi în zi. Cel care tinde spre cele dinainte ajunge mereu, mereu
mai nou. Deci, cel care ajunge mereu mai nou, acela cântă lui Dumnezeu cântare mai nouă”56.
Ca și Tertulian (De corona XI), Sfântul Vasile îi aseamănă pe creștini cu ostașii lui
Hristos în lupta cu păcatul: „Ca niște ostași buni, după victoria lor împotriva dușmanilor,
înălțați imne pricinuitorului victoriei…Strigătul de biruință este un strigăt nearticulat, scos
laolaltă de cei ce luptă în război. Așadar, cântați într-un glas, într-o suflare și în unirea prin
dragoste”57.
Psalmii se potrivesc cel mai bine creștinilor pentru viața lor cumpătată, caracterizată de
post și rugăciune, ca pregătitoare ale cântării.
Omilia la Psalmul LIX, 2: „Nu s-a scris, deci, psalmul acesta pentru iudeii de atunci, ci
pentru noi, care ne vom schimba, schimbând închinarea la mai mulți dumnezei cu buna credință,
rătăcirea idolilor cu cunoașterea Celui Ce ne-a făcut, pentru noi care am preferat cumințenia
cea după lege în locul plăcerii celei fără de lege, care am schimbat flautele, dansurile și beția cu
cântarea de psalmi, cu postul și cu rugăciunea”58.
În Omilia la Psalmul CXIV, 1, vorbește despre obiceiul creștinilor de a se aduna noaptea
în biserică pentru priveghere. Privegherea consta în rugăciuni, citiri din scrierile sfinte și cântarea
imnelor religioase: „Ați venit de cu vreme, de la miezul nopții, în acest sfânt locaș al
mucenicilor, ca să îmblânziți cu cântări pe Dumnezeul mucenicilor și ați rămas până la amiaza
acestei zile, așteptând sosirea mea. Gata vă este plata voastră, a celor care ați preferat cinstea
mucenicilor și slujba lui Dumnezeu în locul somnului și a odihnei… Și ca să nu vă țin prea mult
și să vă obosesc, vă voi vorbi puțin despre psalmul pe care îl cântați când am venit…Care erau,
dar, cuvintele pe care le cântați ? - Iubit-am, că va auzi Domnul glasul rugăciunii mele”59.
Un loc deosebit în cadrul operei Sfântului Vasile îl ocupă lucrările ce se referă la viața
monahală. Acestei vieți îngerești în trup i-a dedicat un plan de Reguli, pentru organizarea
spirituală din cadrul mânăstirilor. Putem afirma că Regulile au fost inspirate din perioada pe care
Sfântul Vasile a petrecut-o printre anahoreții care îmbrățișaseră rânduielile Sfântului Antonie cel
Mare și ale Sfântului Pahomie.
Regulile Mari XXXVII, 2: „Dar fiindcă unii, sub pretextul rugăciunilor și psalmodiei
părăsesc muncile, trebuie să se știe că pentru fiecare dintre oricare alte lucruri există timp
propriu, după Eclesiast (3.1), care spune: Orice lucru își are timpul lui. Pentru rugăciune însă și
pentru psalmodie, ca și pentru multe altele, este potrivit tot timpul, așa încât (putem) să lăudăm
pe Dumnezeu, în momentul când mișcăm mâinile noastre spre lucru, câteodată și cu limba, când
aceasta ar fi cu putință, dar mai ales este folositor pentru edificarea credinței; iar dacă astfel
(cu limba) nu se poate, atunci să lăudăm pe Dumnezeu cum spune Scriptura, cu psalmi, cu laude

55
Ibidem, p. 246.
56
Ibidem, p. 246.
57
Ibidem, p. 249.
58
Ibidem, p. 327.
59
Ibidem, p. 339.
și cu cântări duhovnicești (Colos. 3, 16), în inima noastră și să ne plinim rugăciunea în timpul
lucrului; aceasta se va face dacă mulțumim Aceluia care ne-a dat puterea mâinilor pentru lucru
și înțelepciunea minții spre înălțarea cunoașterii, și Celui care ne-a dăruit materia, atât aceea
din care se fac instrumentele, cât și aceea ce servește artelor, pe care tocmai le practicăm; și
dacă ne rugăm ca lucrurile mâinilor noastre să urmărească scopul de a plăcea lui
Dumnezeu”60.
Regulile Mari XXXVII, 3-5: „Astfel: Utrenia s-a hotărât (ca să ne aducem aminte) ca
primele mișcări ale sufletului și ale cugetului nostru să fie consacrate lui Dumnezeu și să nu
luăm nici o altă grijă asupra noastră, înainte de a ne fi desfătat în cugetul nostru (cu gândul) la
Dumnezeu, precum scrie (Scriptura): La Dumnezeu am cugetat și m-am bucurat (Ps. 76, 4); nici
corpul să nu-l mișcăm spre lucru înainte de a face ceea ce s-a zis: căci către Tine îmi îndrept
rugăciunea, Doamne; și dimineața vei auzi glasul meu: dimineața voi sta înaintea Ta și voi
aștepta (Ps. 5, 2-3). Și iar ora a treia (s-a hotărât) ca să ne ridicăm din somn pentru rugăciune și
să-i adunăm pe frați, măcar că sunt împărțiți unii la un lucru, alții la altul; și toți să ne aducem
aminte de darul Duhului care pe la ora a treia s-a dat Apostolilor, și astfel toți să I se închine cu
o inimă și să devină vrednici să primească și ei sfințenia și să ceară de la El îndrumare și
învățătură spre cele de folos, după (exemplul) celui care a zis: Inimă curată zidește întru mine,
Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele; nu mă lepăda de la fața Ta și
Duhul Tău Cel Sfânt nu-l lua de la mine; dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor
mă întărește (Ps. 50, 12-14)… Am socotit că și la ora a șasea este necesară rugăciunea, după
exemplul sfinților care spun: Seara și dimineața și la amiază mă voi ruga și voi striga și El va
auzi glasul meu (Ps. 54, 18), și ca să scăpăm și de atacul demonului de amiază (Ps. 90, 6), să
zicem tot la acest timp psalmul al nouăzecilea. Iar ora a noua ni s-a dat ca necesară pentru
rugăciune de către înșiși Apostolii, în Fapte, unde se învață că Petru și Ioan s-au suit la templu
la ora rugăciunii a noua (Fapte 3, 1). Iar terminându-se ziua, să mulțumim (lui Dumnezeu)
pentru toate câte ne-a dat în această zi sau pentru cele pe care le-am săvârșit bine, și să
mărturisim ceea ce n-am îndeplinit, ori de am săvârșit vreun păcat cu voie sau fără voie sau
chiar din neștiință, cu cuvântul sau cu fapta sau în însăși inima noastră, cerând pentru toate
mila lui Dumnezeu prin rugăciune… Și iar, când începe noaptea, să ne rugăm ca odihna să ne
fie netulburată și liberă de închipuiri fantastice; și la această oră să se zică neapărat psalmul
nouăzeci. Iar Paul și Sila ne-au arătat că și la miezul nopții trebuie să ne rugăm, precum istoria
Faptelor relatează, spunând: Iar la miezul nopții, Paul și Sila preamăreau pe Dumnezeu (Fapte
16, 25). Și psalmistul la fel spune: În miezul nopții m-am sculat ca să Te slăvesc, pentru
judecățile dreptății Tale (Ps. 118, 62). Și iar trebuie să ne sculăm pentru rugăciune înainte de a
se lumina de ziuă, ca să nu ne prindă ziua în somn și în pat, după exemplul celui ce a spus: Ochii
mei s-au deschis înainte de a se lumina de ziuă, ca să meditez la cuvintele Tale (Ps. 118, 148).
Nici unul dintre aceste timpuri nu trebuie să fie neglijat de către aceia care s-au hotărât să
trăiască cu sârguință întru mărirea lui Dumnezeu și a lui Hristos Însuși. Eu însă cred că o
diversitate și varietate în rugăciuni și psalmodieri la orele hotărâte ar fi folositoare și pentru
faptul că, atunci când este monotonie, sufletul devine adesea neatent și oarecum distras; dar
schimbându-se și variind psalmodia și lecturile la fiecare oră, se înnoiește darul sufletului și se
împrospătează atenția”61.

60
Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 18, trad,
note și indici de Prof. Iorgu D. Ivan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1989, p. 278.
61
Ibidem, p. 278-280.
 În Epistola II – Către prietenul Grigorie (de Nazianz), paragraful II, Sfântul Vasile
vorbește despre acea bucurie a psalmodierii, precum și despre roadele ei, fericire experimentată,
probabil, în viața monahală din Pont: „Deprinderea evlaviei hrănește sufletul cu gândiri cerești.
Și ce lucru poate fi mai fericit decât să imiți, aici pe pământ, cetele îngerilor, care mânecă la
rugăciune încă din revărsatul zorilor și preamăresc pe Făcătorul lumii în laude și în cântece, iar
după ce soarele a ajuns să strălucească pornesc la muncă însoțind astfel pe om pretutindeni în
rugăciuni, punând în muncă imnuri de laudă, așa cum ai da gust mâncărurilor atunci când pui
în ele sare și mirodenii? Căci mângâierea imnurilor ne revarsă în suflet într-adevăr o stare de
adâncă seninătate și voioșie”62.
Epistola CCVII, Către clericii din Neo-Cezareea, paragraful III, amintește de cântarea
antifonală și responsorială întâlnită în Bisericile din toate regiunile acelei vremi: „Răspunzând la
acuza cântării în psalmi, prin care calomniatorii sperie îndeosebi pe oamenii mai simpli, iată ce
am de spus: obiceiurile care predomină azi în toate Bisericile lui Dumnezeu sunt asemănătoare
și se armonizează între ele. De cu noapte poporul se scoală să meargă la locașul de rugăciune,
unde cu oboseală, cu mâhnire și cu lacrimi stăruitoare, se mărturisește Domnului, apoi se ridică
să treacă de la rugăciuni la cântarea de psalmi. Aici, împărțiți în două cete, credincioșii cântă
pe rând psalmi, dând astfel mai multă tărie în meditare la cuvintele Scripturii și concentrându-și
în același timp atenția spre o mai statornică îndrumare a gândurilor și a simțămintelor. Apoi se
schimbă: se încredințează unuia grija de a începe cântarea și ceilalți îi răspundem. Astfel, după
ce am petrecut noaptea prin alternarea cântării cu rugăciunea, când lumina zilei începe să
lucească, tot poporul într-o gură și o inimă înălțăm spre Dumnezeu psalmul de mărturisire din
care fiecare ne însușim îndemnuri de pocăință (Ps. 50). Dacă din pricina acestor obiceiuri vă
separați de noi, atunci va trebui să vă separați și de egipteni, de locuitorii celor două Libii, apoi
de tebani, de palestinieni, de arabi, de fenicieni, de sirieni și de cei ce locuiesc pe țărmurile
Eufratului, cu un cuvânt, de toți cei cinstesc privegherile de noapte, rugăciunile și cântările în
comun”63.
În Omilia XXII, Către Tineri, Sfântul Ierarh îi învăța pe contemporani cum pot întrebuința
cu folos cântarea grecilor: „Acest lucru este însă, celor care n-au sufletul curățit, mai cu
neputință decât celui bolnav de ochi să privească soarele; iar curățirea sufletului, ca să spun pe
scurt și potrivit puterii voastre de înțelegere, se face prin disprețuirea plăcerilor simțurilor:
ochii să nu se desfete cu spectacolele prostești ale scamatorilor sau cu privirea trupurilor, care
bagă în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântece de rușine. Din
niște cântece ca acestea se nasc de obicei patimile, odrasle ale josniciei și ale umilirii; noi, însă,
trebuie să urmărim alte cântece, care sunt mai bune și ne fac mai buni, de acestea folosindu-se
și David, poetul sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul, după cum se spune, de duhul cel
rău. Se zice că și Pitagora, întâlnind niște oameni beți, care fuseseră la un ospăț, a poruncit
cântărețului din flaut, care mergea în fruntea lor, să schimbe cântecul (să schimbe melodia, să
facă o modulație) și să cânte un cântec doric; aceia, datorită cântecului, și-au revenit, au
aruncat coroanele și s-au dus acasă rușinați. Alții, la auzul cântecului din flaut (aulos), își ies
din minți, ca și coribantele și bacantele. Atât de mult poate să schimbe sufletul un cântec sănătos

62
Idem, Epistola II, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, trad., introd., note și
indici de Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu și Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1988, p. 119.
63
Idem, Epistola CCVII, 3, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, trad., introd.,
note și indici de Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu și Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 426.
sau un cântec desfrânat! De aceea trebuie să luați parte la această muzică la modă acum tot atât
de puțin ca și la orice altă faptă rușinoasă”64.
Curățirea sufletului se face, după cum spune Sfântul Vasile, disprețuind plăcerile celor
cinci simțuri. Simțul auzului poate perverti sufletul prin acele cântece de rușine, odrasle ale
josniciei și ale umilirii, care generează boală sufletească. În aceeași grea încercare a căzut și
regele Saul, pentru neascultarea de Dumnezeu. Cântecele bune, apreciază Sfântul Vasile, sunt
cele care ne fac mai buni, fiind folosite de David, poetul sfintelor cântări, atunci când l-a
vindecat pe Saul de duhul cel rău. Foarte interesantă este aluzia la etosul modurilor cântării
antice.
În Omilia VIII, Rostită în timp de foamete și secetă, Sfântul Vasile mustră pe cei care nu
găsesc plăcere în cântarea de la slujbele bisericești. Acest lucru se datorează grijilor de tot felul,
care îi cuprind pe credincioși în fața greutăților vieții. Cei care sunt imuni la supărările cotidiene,
copiii, au sufletele curate și, astfel, pot înălța cântare lui Dumnezeu: „În zadar sunt strigătele
celor ce se roagă! Se risipesc în aer! Pentru ce? Pentru că nici noi n-am auzit glasurile celor ce
ne roagă! Dar cum este cererea și rugăciunea noastră? Voi, bărbaților, afară de câțiva, vă
ocupați cu negustoria; iar voi, femeilor, slujiți bărbaților la lucrul lui mamona! Puțini sunt cu
mine și cu rugăciunea! Dar și aceștia se plictisesc, cască, se întorc adeseori și pândesc timpul
când își va termina cântărețul cântarea și când vor scăpa, ca dintr-o închisoare, din biserică și
de la îndatorirea rugăciunii. Cu noi în biserică sunt acești copilași, care și-au lăsat tăblițele la
școală și au venit să cânte aici împreună cu noi; iau necazul nostru drept recreație și joacă și
fac sărbătoare din nenorocirea noastră, pentru că au scăpat pentru puțină vreme de un dascăl
supărător și de grija lecțiilor”65.
Omilia a XIV-a, Împotriva celor care se îmbată, capitolul I, arată indignarea Sfântului
Ierarh față de comportamentul necuviincios al unor creștini care petreceau cu băutură, dansuri și
cântări profane, cu ocazia prăznuirii Învierii Domnului: „Niște femei nerușinate, uitând de frica
de Dumnezeu și disprețuind focul cel veșnic, într-o zi ca asta, când în amintirea Învierii
Domnului trebuia să stea în casă și să se gândească la ziua aceea, în care se vor deschide
cerurile, când Judecătorul ni se va arăta din ceruri, când vor fi trâmbițele lui Dumnezeu,
învierea morților, dreapta judecată și răsplata fiecăruia după fapta lui; deci, în loc să se
gândească la toate acestea, să-și curețe inimile de gânduri viclene, să-și spele cu lacrimi
păcatele de mai înainte și să se pregătească pentru întâmpinarea lui Hristos în ziua cea mare a
arătării Lui, au scuturat jugul robiei lui Hristos, au aruncat de pe cap broboada bunei-cuviințe,
au disprețuit pe Dumnezeu, au disprețuit pe îngerii Lui, s-au arătat fără de rușine în fața
bărbaților, își fâlfâiau părul în vânt, își ridicau rochiile și jucau cu picioarele. Cu ochi pofticios,
cu râs desfrânat, ațâțau la dans și atrăgeau spre ele poftele desfrânate ale celor tineri. Au jucat
lângă bisericile mucenicilor din afară de oraș și au făcut din acele sfinte locuri locaș al
nerușinării lor. Au pângărit văzduhul cu cântece de rușine, au pângărit și pământul cu
necuratele lor picioare”66.

64
Idem, Omilia XXII, VII, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, trad., introd., note
și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p.
578-579.
65
Idem, Omilia a VIII-a, Rostită în timp de foamete și secetă, cap. III, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și
Scriitori Bisericești”, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 424-425.
66
Idem, Omilia a XIV-a, Împotriva celor care se îmbată, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1986, p. 500-501.
 Capitolul al VIII-lea continuă descrierea celor de mai sus, autorul dând și remediile
necesare pentru evitarea unor astfel de situații penibile: „Datorită unor răutăți ca acestea,
bărbații, la un loc cu femeile, se încing la joc unii lângă alții; își dau sufletele lor demonului
iubitor de vin și se rănesc unii pe alții cu săgețile patimilor. Râsete și la unii și la alții; cântece
de rușine, mișcări deșănțate, ațâțătoare de desfrâu. Spune-mi: râzi și te desfeți cu desfătare
nerușinată, tu, care ar trebui să lăcrimezi și să suspini pentru cele săvârșite până acum? Cânți
cântece de rușine, alungând psalmii și imnurile pe care le-ai învățat! Postul să tămăduiască
beția! Psalmii, cântecele rușinoase! În loc de dans, să se închine genunchiul! În loc de bătutul
din palme, să se lovească pieptul!”67.
Supărarea Ierarhului se adâncește în Comentariul la profetul Isaia, plângând soarta
amarnică a băutorilor de vin, care cântă rușinos în acompaniamentul instrumentelor muzicale
instigatoare la desfrâu: „Ouai, fhsin, oi meta kiqarav, kai aulwn, kai tumpanwn, kai
yalmwn, ton oinon pinontev . Soi de crusy kai elefanti pepoikilmenh h lura, ef uyhlou
tinov bwmou wsper ti agalma kai eidwlon daimonwn anakeitai kai gunh tiv aqlia auti tou
tav ceirav ereidein prov atrakton didacqhnai, dia thn ek thv douleiav anagkhn epi luran
ekteinein edidacqh para sou, iswv kai misqouv telesantov, taca kai proagwgw tini
gunaiki paradontov, h meta to pasan aselgeian en tw idiw swmati apatlhsai, taiv neaiv
prokaqhtai twn omoiwn didaskalov. Iper hv soi en th hmera thv krisewv diploun to kokon
apanthsetai, wn te autov aselgaineiv, kai wn aqlian yuchn dia ponhrwn didagmatwn
aphllotriwsav tou Qeou. Eita paristatai th lura kai epiballei toiv ftoggoiv tav ceirav
gumnov o phcuv, anaidev to proswpon. Eita epestraptai to sumposion apan, kai oi
oftalmoi pantwn ekei ferontai, kai wta uposiwpa toiv kpoumasi, kai katastelletai men o
qorubov ekei katasigazetai de o gelwv, kai twn aselgwn rumatwn h amilla. Efhsucazousi
de oi kata ton oikon apantev th akolastw melwdia katakhloumenoi, ouc hsucazei de en
th tou Qeou Ekklhsia, oute uposiwpa taiv tou Euaggeliou fwnaiv, o ekei siwpwn.
Eikoutwv. O gar ekei siwphn epitasswn ecqrov, outov entautqa ton qorubon upoballei.
Eleeinon qeama swfrosin ofqalmoiv, mh istourgein gunaika, alla lurfdein m hupo idiou
gnwrizesqai androv, al lupo allwn apoblepesqai pandhmon einai mh yalmon adein
exomologhsewv, alla asmata pornhv mh Qeon iketeuein, all epi thn geennan epeigesqai
mh eis Ekklhsian Qeou spoudazein, alla sunekballein eauth kai eterouv...Twn men gar
tecnwn osai kata ton bion anagkaiai, kai to telov ofqalmoiv egkeimenon estin, oion
tektonikhv to baqron, oikodomiciv oikia, nauphgikhv to ploion, ufantikhv to imation,
calkeutikhv h macaira twn de mataiotecniwn, oinon kiqaristikhv, h orchstikhv , h
aulhtikhv , h allwn toioutwn, pausamenhv thv energeiav, to ergon sunafanizetai kai
ontwv, kata thn apostolikhn fwnhn, to telov toutwn apwleia”68.
„Vai, este scris, de cei ce beau vin în acompaniamentul chitarei, tibiei, timpanului și
psaltirei (a se vedea Isaia 5, 11-12: „Vai de cei ce dis-de-dimineață aleargă după băuturi
îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin! Cei care doresc, la ospețele
lor, chitară, harpă, psaltire, flaut și vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului și nu văd lucrurile
mâinilor Sale”). Pui o liră ornamentată cu aur și fildeș pe un piedestal, ca și cum ar fi o statuie
sau un idol diavolesc iar o femeie mizerabilă care, deși ar trebui să-și țină mâinile pe fus, o
înveți, obligată fiind ca o sclavă, să și le întindă deasupra lirei. Probabil că îi plătești
recompensă sau poate o schimbi la o codoașă, care, după ce îi stoarce potențialul licențios al
trupului, o face învățătoare tinerelor fete pentru fapte similare. Din cauza ei, te vei întâlni cu o
67
Ibidem, p. 507-508.
68
Idem, Commentarius in Isaiam prophetam V, în P.G., t. XXX (Tomus Secundus), Paris, 1888, col. 376-380.
dublă pedeapsă la ziua judecății, din moment ce însuți ești imoral și ai înstrăinat acest biet suflet
de la Dumnezeu, prin învățătura diavolului. Așa stă ea la liră și își întinde mâinile deasupra
strunelor, dezgolită, cu față nerușinată. Întregul eveniment este apoi schimbat, după cum ochii
tuturor sunt ațintiți asupra ei și a zdrăngănelii ei; zgomotul mulțimii încetează, ca și hohotele de
râs și gălăgia gurilor spurcate. Toți din casă sunt tăcuți, fermecați de cântecul lasciv (cel care
este tăcut aici, nu este așa în biserica lui Dumnezeu, nici nu ascultă în liniște cuvintele
Evangheliei. Deloc surprinzător! Că dușmanul, căruia îi place liniștea acolo, provoacă gălăgie
aici). Ce imagine jalnică pentru ochii smeriți (care văd) că o femeie nu țese, ci cântă la liră…
Printre artele care sunt necesare în viață și rezultatul ce se vede limpede, se găsesc tâmplăria și
scaunul, arhitectura și casa, construcția corăbiilor și corabia, țesutul și mantia, fierăria și lama;
printre artele nefolositoare se găsesc cântatul la chitară, dansul, cântatul la aule și toate
celelalte, ale căror rezultate dispar când activitatea (asupra lor) încetează” (trad. n.).
Alte mărturii, evidente cu privire la cântare, ne oferă Sfântul Vasile în tratatul Despre
Sfântul Duh. Astfel, vorbind despre puterea Duhului Sfânt, afirmă: „Ordinea în cazarmă nu se
poate păstra când comandantul lipsește, nici armonia în lipsa dirijorului. Cum ar putea zice
serafimii: „Sfânt, Sfânt, Sfânt” dacă n-ar fi fost învățați de Duhul de câte ori se cade să
rostească această doxologie? Prin urmare, fie că toți îngerii Îl laudă pe Dumnezeu, fie că Îl
laudă toate puterile Lui, (fac acest lucru) cu concursul Duhului. Dacă mii și mii de îngeri se află
de față și zeci de mii de slujitori săvârșesc ireproșabil slujba lor, (fac aceasta) cu puterea
Duhului. Este imposibil a fi menținută, fără purtarea de grijă a Duhului, toată această armonie
de negrăit și mai presus de ceruri (atât) în slujba lui Dumnezeu, cât și între puterile cele mai
presus de ceruri”69.
Sfântul Vasile a luat atitudine împotriva acelora care afirmau că Duhul nu trebuie slăvit:
„Fie, zice (adversarul), dar nu se cuvine (să aducem) slavă Duhului și să-L preamărim în
cântări de laudă”70.
În alt loc spune: „Cine este părintele acestor cuvinte ale mulțumirii de seară, nu putem
spune. Poporul rostește (în acest imn) vechea formulă și nimeni n-a crezut vreodată că greșesc
cei care zic: „Lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu”. Cine cunoaște imnul
lui Antinogen, pe care, întocmai unui cuvânt de adio, l-a lăsat ucenicilor săi, pe când mergea la
moarte, moarte care avea să fie prin foc, știe ce credeau martirii despre Duhul”71.
Imnul acesta (Lumină lină) a străbătut, ca o adevărată călăuză, istoria Bisericii până în
zilele noastre, întărindu-ne credința întru Una și nedespărțită Sfântă Treime.
Sfântul Grigorie de Nazianz (329-389), s-a născut la Nazianz (în sud-vestul Capadociei),
din părinții Avraam (care ajunge episcop în Nazianz) și Sarra (devenită monahie, cu numele
Nonna). A mai avut o soră, Gorgonia, și un frate, Cezar. Tânărul Grigorie a studiat în Cezareea
Capadociei - unde l-a cunoscut pe prietenul său, Sfântul Vasile - continuându-și studiile în
Cezareea Palestinei, Alexandria și Atena. Deși fuge de preoție în 362, se reîntoarce și este uns

69
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVI, în Scrieri, Partea a treia, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 12, trad., introd., note și indici de Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu și Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 54.
70
Ibidem, p. 63.
71
Ibidem, p. 87. Cântarea de seară la care se face referire este imnul „Lumină lină”; vezi și Omilia la Psalmul
XXXII, IV, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 251-252.
episcop al Nazianzului (372), urmând să fie înscăunat la Constantinopol (mai, 381), însă se
retrage și se dedică scrisului72.
În Oratio IV, Contra Julianum I, 70, Sfântul Grigorie, după ce enumeră o serie întreagă
de practici păgâne înjositoare pentru creștini, pomenește și despre muzica aulelor, care într-atât
de mult amăgește, încât devine chiar instigatoare la automutilări: „Tauta ou sebeiv,
all’atimazeiv ...kai tav Frugwn ektomav, twn up’aulou khloumenwn, kai meta ton aulon
ubrizomenwn ”73.
„Nu vei onora aceste lucruri, ci mai degrabă le vei dezaproba, …și acei castrați pe care
îi prezintă frigienii, vrăjiți la început de aule, după care devin aroganți…” (trad. n.).
Deosebirile dintre petrecerile creștinilor și ale păgânilor sunt analizate de Sfântul Grigorie
în Oratio V, Contra Julianum II, 35. Ceea ce reiese din acest pasaj este că la ospețele creștine se
cântă psalmi și imne în deplină sobrietate, în contrast cu chefurile grecești, unde răsună percuțiile
și aulele, amestecate cu licoarea vinului și poftele carnale: „Prwton men, adelfoi,
panhguriswmen, mh faidrothti swmatov, mhde esqhtov exallagaiv kai poluteleiaiv ton
karpon emaqete mhde anqesi stefwmen aguias, mhde murwn aiscunaiv trapezav, mhde
pouqusa kallwpiswmen mh tw aisqhtw fwti katalampesqwsan outov men gar Ellhnikhv
ieromhniav o nomov....Analabwmen umnouv anti tumpanwn, yalmwdian anti twn
aiscrwn lugismatwn te kai asmatwn, kroton eucaristhrion anti krotwn qeatrikwn, kai
ceirwn praxin euhcon, sunnoian anti gelwtov, anti meqhv emfrona logon, anti qrufewv
semnoprepeian. Ei kai orchsasqai dei se, wv panhguristhn kai fileorton, orchsai men,
alla mh thn Hrwdiadov orchsin thv aschmonov, hv ergon Baptistou qanatov alla thn
Dabid epi th katapausei thv kibwtou, hn hgoumai thv eukinhtou kai polustrofou kata
Qeon poreiav einai musthrion” 74.
„Mai întâi, confraților, să celebrăm ospățul, nu cu poftă de petrecere carnală, nici cu
mare fast și schimbări dese de îmbrăcăminte, nici cu chef și beție, nici înconjurați de sunetul
aulei și al percuției; pentru că aceasta este maniera obiceiurilor lunare ale grecilor…Să ne
ocupăm de imnuri mai degrabă decât de timpane, de psalmodiere mai degrabă decât de
dansurile și cântecele rușinoase, de aplauze bine meritate de mulțumire, în locul aplauzelor de
la teatru, de meditație în locul desfrâului. Și dacă trebuie să dansezi, ca unul ce merge la serbări
și căruia îi place să sărbătorească, atunci dansează; dar nu dansul nerușinatei Irodiada, de pe
urma căruia a rezultat moartea Botezătorului, ci, mai degrabă, al lui David, când a fost adus
chivotul la locul său, pe care îl consider a fi un semn de suplețe și mister în Domnul” (trad. n.).
Oratio VIII, In Laudem sororis suae Gorgoniae, 14, constituie referința patristică legată
de privegherea neîncetată. Acesta este exemplul clasic pentru viața monahală: cântarea continuă
lui Dumnezeu: „W nuktwn, kai yalmwdiav, kai stasewv ex hmerav eiv hmeran
apolhgoushv! ! W Dabid, taiv pistaiv monon yucaiv ou makra melwdhsav!”75.
„O, nopți nedormite, cu cântări de psalmi și nemișcare, care durează de la o zi la alta;
O, David, numai pentru aceste suflete credincioase nu ai cântat (melwdhsav ) prea mult!” (trad.
n.).

72
Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Introducere, în Cele Cinci Cuvântări Teologice ale celui între Sfinți Părintelui
nostru Grigorie de Nazianz, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 5-7.
73
Sancti Gregorii Theologi, Oratio IV, Contra Julianum, I, 70, în P.G., t. XXXV (Tomus Primus), Paris, 1857, col.
589-592.
74
Idem, Oratio V, Contra Julianum II, 35, în P.G., t. XXXV (Tomus Primus), Paris, 1857, col. 708-712.
75
Idem, Oratio VIII, In laudem sororis suae Gorgoniae, 14, în P.G., t. XXXV (Tomus Primus), Paris, 1857, col.
805.
 Un element unic, pe care nu l-am mai întâlnit până acum în literatura primelor veacuri,
este în textul din Oratio XL, In sanctum baptisma, 46, cu referire la cântarea de la Taina
Sfântului Botez: „H stasiv, hn autika sthsh meta to baptisma pro tou megalou bhmatov,
thv ekeiqen doxhv esti procaragma. H yalmwdia, meq hv decqhsh thv aktiqen
umnwdiav prosimion ”76.
„Locul dinaintea mărețului altar, unde vei sta după botez, este semn al slavei viitoare.
Psalmodia cu care vei fi primit este o preînchipuire a cântărilor viitoare” (trad. n.).
Oratio XLIII, In laudem Basilii Magni 52, relatează despre primirea de care s-a bucurat
împăratul Valens la intrarea în catedrala din Cezareea, fiind profund impresionat de amploarea
cântării: „Eiv gar to ieron eiselqwn meta pashv thv peri auton doruforiav (hn hmera twn
Epifaniwn, kai aqroisimov, kai tou laou merov sa endon egeneto, kai thn akohn
prosbaloush th yalmwdia katebronthqh, tou t e laou to pelagov eide, kai pasan thn
eukosmian, osh te peri to bhma, kai osh plhsion, aggelikhn mallon h anqrwpinhn ton
men tou laou protetagmenon”77.
„A intrat în templu alături de întregul alai – era ziua Epifaniei și era mare îmbulzeală -
și și-a luat locul său între oameni, ceea ce înseamnă unitate, ceva ce nu poate fi trecut cu
vederea. Când a intrat, a fost ca lovit de sunetul tunător al psalmodierii; a văzut marea de
oameni și peste tot bună rânduială, mai mult îngerească decât omenească, împreună străbătând
altarul și toată împrejurimea” (trad. n.).
În Epistola CCXXXII, Diocli, Sfântul Grigorie pomenește nunta creștină din primele
veacuri, la care se petrecea în bună rânduială și cu cântări de psalmi: „En de twn kalwn
pareinai Criston toiv gamoiv (ou de o Cristov , eukosmia), kai to genesqai onion to udwr,
to de esti , panta metapoieisqai eiv to beltion outwv, wv mh ta amikta mignusqai, mhte
eiv tauton agein episkopouv kai sunauliav”78.
„Printre lucrurile bune, unul este prezența lui Hristos la nunți (pentru că unde este
Hristos, este bună rânduială) și prefacerea apei în vin, ceea ce înseamnă schimbarea oricărui
lucru în mai bine, așa că ce nu poate fi amestecat nu este combinat sau identificat; nici episcopii
cu bufonii, nici rugăciunile cu dansul, nici psalmodia cu cântatul la aule (sunauliav)” (trad. n.).
Creația poetică a Sfântului din Nazianz, exprimată în Carminum Liber II, Poemata de
seipso, I, LXXXVII, se concretizează în întrebarea adresată sufletului său, asupra a ceea ce-și
dorește cu adevărat dintr-o listă întreagă ce include, printre alte „valori” ale societății eline,
dansurile, instrumentele muzicale și cântările indecente: „Kai Barbitwn cerwn te / Krothmat’
ouk anoistra; / Abrwn klaseiv te paidwn / Kinoumenwn anandrwv, / Kai parqenwn
eligmouv / Gumnoumenwn aqesmwv;”79.
„Îți dorești ca mâinile să lovească asupra barbitoanelor și felul cum incită? Vrei vocile
sparte ale băiețeilor ce se mișcă precum femeile? Și convulsiile indecente ale fecioarelor
dezbrăcate?” (trad. n.).
Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395) s-a născut în Cezareea Capadociei, fiind fratele
Sfântului Vasile cel Mare. După ce a petrecut un timp în lume, sfătuit de frații săi și de prietenul
Grigorie de Nazianz, s-a retras pentru studiu. A ajuns episcop de Nyssa. Personalitate
remarcabilă și „stâlp al Ortodoxiei”, Sfântul Grigorie este cunoscut pentru scrierile și predicile
76
Idem, Oratio XL, In sanctum baptisma, 46, în P.G., t. XXXVI (Tomus Secundus), Paris, 1888, col. 425.
77
Idem, Oratio XLIII, In laudem Basilii Magni 52, în P.G., t. XXXVI (Tomus Secundus), Paris, 1888, col. 561.
78
Idem, Epistola CCXXXII, Diocli, în P.G., t. XXXVII (Tomus Tertius), Paris, 1862, col. 376.
79
Idem, Carminum Liber II, Poemata de seipso I, LXXXVII, în P.G., t. XXXVII (Tomus Tertius), Paris, 1862, col.
1438.
sale de profundă valoare teologică. Dintre acestea, amintim lucrarea Despre viața Sfintei
Macrina, în care descoperim documente relevante asupra cântării creștine a primelor veacuri.
În capitolul al III-lea, autorul evocă personalitatea Macrinei, care era complet dedicată
cântării. Iată că întâlnim ideea cântării neîncetate și la Sfântul Grigorie de Nyssa, ceea ce
demonstrează unitatea în gândirea patristică în legătură cu permanența cântării în practica
monahală: „Alla kai thv yalmwdoumenhv Grafhv oud otioun hgnoei kairoiv idioiv ekaston
merov thv yalmwdiav dieziousa thv te koithv dianistamenh, kai twn spoudaiwn
appomenh te kai anapauomenh, kai prosiemenh trofhn, kai anacwrousa trapexhv, kai
epi koithn iousa, kai eiv proseucav dianistamenh, pantacou thn Yalmwdian eicen, oion
tina sunodon agaqhn mhdenov apolimpanomenhn cronou”80.
„Iar asupra cărții Psalmilor ea nu a fost nicidecum neglijentă, terminând fiecare parte a
psalmodierii la timpul cuvenit; anume când se scula, când începea lucrul, când se odihnea,
înainte și după masă, când se ducea la culcare și când se ruga, pretutindeni avea psalmodierea
ca o bună însoțitoare care nu lipsea niciodată” (trad. n.).
Capitolul XXXIII relatează despre cântarea comună a corului alcătuit din credincioși,
monahi și monahii, prilejuită de funeraliile Sfintei Macrina. Amestecarea cântăreților s-a dovedit
a fi un real succes, ceea ce a rezultat cântarea comună grațioasă: „Wv de hmeiv toutoiv
hmen, kai ai yalmwdiav twn parqenwn toiv qrhnoiv katamicqeisai perihcoun ton topon,
ouk oid opwv en kuklw pantacoqen aqrowv thv fwnhv diacuqeishv, pantev oi
perioikountev epi ton topon sunerreon wv mhceti to praulion ikanon einai cwrein touv
suntrecontav. Thv oun pannucidov, peri authn en umnwdiaiv, kaqaper epi maturwn
panhgurewv, telesqeishv epeidh orqrov egeneto, to men plhqov twn ek pashv thv
perioikidov surruentwn avdrwn kai gunaikwn, epeqorubei taiv oimwgaiv thn yalmwdian
egw de, kaitoi kakwv thn yuchn upo thv sumforav diakeimenov omwv ek twn enontwn
epenooun, ei dunaton, mhden twn epi toiauth khdeia prepontwn paraleifqhnai. Alla
diasthsav kata genov ton surreonta laon, kai to en gunaixi plhqov tw twn parqenwn
sugkatamixav corw, ton de twn andrwn dhmon tw twn monazontwn tagmati mian ex
ekaterwn euruqmon te kai enarmonion, kaqaper en corostasia, thn yalmwdian genesqai
pareskeuasa, dia thv koinhv pantwn sunwdiav eukosmwv sugkekramenhn ”81.
„În timp ce ne ocupam de astfel de treburi și psalmodierea fecioarelor se amesteca cu
jelirea, s-a auzit de slujbă – s-a dus vestea despre moartea ei, nu știu cum, dar s-a răspândit
pretutindeni - și toți cei ce locuiau în zonă s-au adunat la tristul eveniment, astfel încât curtea
din afară nu era potrivită, ca o casă, pentru toți cei ce s-au strâns laolaltă. În zori, când
cântarea de priveghere (pannucidov en umnwdiaiv) în cinstea ei s-a încheiat, după felul
celebrării martirilor, mulțimea de bărbați și femei care veniseră împreună din întreaga zonă, au
intervenit în psalmodiere, cu boceala lor zgomotoasă. Dar eu, m-am gândit, deși sufletul meu
era îndoliat din pricina acestei nenorociri, că trebuia să contribui, pe cât era cu putință, ca să
nu se omită nimic din ceea ce era necesar pentru o înmormântare ca aceasta. Deci am separat
lumea adunată și am amestecat mulțimea de femei cu corul fecioarelor, iar bărbații cu cetele
călugărilor, lucrul acesta aducând oarecare coordonare (euruqmon) și psalmodierea
armonioasă ce a rezultat, ca și cea a unui cor experimentat (corostasia), un amestec de cântare
comună grațioasă” (trad. n.).

80
S.P.N. Gregorii, Episcopi Nysseni, De Vita S. Macrinae, în P.G., t. XLVI (Tomus Tertius), Paris, 1863, col. 961-
964.
81
Ibidem, col. 992-993.