SUPORT DE CURS

CÂNT și ritual bizantin 9

2018-2019

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 Cântul liturgic în referiri muzicale occidentale (secolele IV-V)

Ilarie de Pictavium (cca 315-367) s-a născut în Pictavium (Poitiers, Franța). A fost
botezat ca vârstnic și a ajuns episcop în Pictavium în 350. Este un teolog cunoscut pentru lupta
împotriva arianismului, ceea ce i-a cauzat și exilul de către împăratul Constantius II. În Tractatus
super psalmos (Comentariul psalmilor), Ilarie a folosit, în interpretarea sa, metoda alegorică.
Ilarie „poate fi considerat întemeietorul hermeneuticii și al exegezei, ca disciplină teologică
biblică”1.
Ilarie își începe Comentariul psalmilor printr-o introducere, în care propune atribuirea
corespunzătoare, titlul corect și împărțirea Psalmilor, conform autorilor lor. Astfel, Tractatus
super psalmos, Prologus in Librum Psalmorum, 1-2, indică o imagine de ansamblu asupra
lucrării lui Ilarie: „Varias esse plurimorum de psalmorum libro opiniones, ex libris ipsis quos
scriptos reliquere, compertum habemus. Nam aliqui Hebraeorum eos in quinque libros divisos
volunt esse: ut sit usque in quadragesinum psalmum liber primus, et a quadragesimo usque in
septuagesimum-primum liber secundus, et ab eo usque in octogesimum-octavum liber tertius, et
usque in centesimum-quintum liber quartus; ob quod hi omnes psalmi in consumatione sua
habeant, fiat, fiat: concludatur deinde in centisimo-quinquagesimo psalmo liber quintus. Alii
vero ita inscribendos psalmos existimaverunt; Psalmi David: quo titulo intelligi volunt, eos
omnes a David fuisse conscriptos. Sed nos secundum apostolicam auctoritatem, Librum
psalmorum et nuncupamus, et scribimus. Ita enim in Actis Apostolorum dictum meminimus:
Scriptum est enim in libro psalmorum: Fiat domus ejus deserta, et episcopatum ejus accipiat
alter. Ergo neque secundum quosdam Hebraeos quinque libri, neque secundum plurimorum
simplicitatem Psalmi David dicendi sunt: sed secundum apostolicam auctoritatem Liber
psalmorum esse noscendus est. Sunt autem plures eorumdem psalmorum scriptores. Nam in
aliquibus David auctor praescribitur, in aliquibus Salomon, in aliquibus Asaph, in aliquibus
Idithum, in aliquibus filiorum Chore, in aliquo Moysi. Ex quo absurdum est psalmos David
cognomiare: cum tot auctores eorum ipsis inscriptiorum titulis edantur”2.
„Dintre toate scrierile pe care le-au lăsat, oricum, aflăm că multe conțin vederi
contradictorii asupra cărții Psalmilor. Pentru că unii dintre evrei vor ca psalmii să fie împărțiți
în cinci cărți, astfel încât prima să se extindă până la al patruzecelea psalm, a doua de la al
patruzecelea până la al șaptezecișiunulea, a treia până la al optzecișioptulea, a patra de la al
osutăcincilea – astfel încât fiecare dintre acești psalmi să se încheie cu Amin, Amin - și în sfârșit
a cincea, care se va încheia cu al osutăcincizecilea psalm. Alții, oricum, s-au gândit că psalmii
ar trebui să se intituleze Psalmii lui David, pe care titlu l-au vrut pentru a fi înțeles că au fost
compuși de David. Dar, conform autorității apostolice, spunem și scriem Cartea Psalmilor,
amintindu-ne acel verset din Faptele Apostolilor: Căci este scris în Cartea Psalmilor: Facă-se
casa lui pustie și să nu aibă cine să locuiască în ea! Și slujirea lui s-o ia altul (Fapte 1, 20). Prin
urmare, nu ar trebui să fie numite cinci cărți, după cum ar dori evreii, nici psalmii lui David,
după naivitatea altora, ci, în schimb, pot fi cunoscuți ca și Cartea Psalmilor, în concordanță cu
autoritatea apostolică. Oricum, acești psalmi au câțiva autori. David este dat ca autor în
inscripția asupra câtorva psalmi, pentru alți psalmi este Solomon, pentru alții Asaf, pentru alții

1
Ștefan Cucu, Literatura latină creștină, de la Tertulian la Fericitul Augustin, Ed. „Ovidius” University Press,
Constanța, 2003, pp. 73-76.
2
Sancti Hilarii, Tractatus super psalmos, Prologus in Librum Psalmorum, 1-2, în P.L., t. IX, Paris, 1844, col. 232-
233.
Iudit, pentru alții fiii lui Core și pentru unul Moise. Deci, este într-adevăr absurd, să-i numim
Psalmii lui David, când autorii lor sunt dați acolo, chiar în titluri” (trad. n.).
Continuând comentariul introductiv, în Prologus in Librum Psalmorum 5, autorul
subliniază importanța Psalmilor, care trebuie priviți ca profeții mesianice, premergătoare venirii
lui Hristos: „Non est vero ambigendum, ea quae in psalmis dicta sunt, sceundum evangelicam
praedicationem intelligi oportere: ut ex quamque licet persona prophetiae Spiritus sit locutus, sit
tamen totum illud ad cognitionem adventus Domini nostri Jesu Christi, et corporationis, et
passionis, et regni, et ad resurrectionis nostrae gloriam virtutemque referatur…Sunt enim
universa allegoricis et typicis contexta virtutibus: per quae omnia unigeniti Dei filii in corpore et
gignendi, et patiendi, et moriendi, et resurgendi, et in aeternum cum conglorificatis sibi qui in
eum crediderint regnandi, et caeteros judicandi sacramenta panduntur. Et quia Scribae et
Pharisaei Dei filium natum in corpore non recipientes, omnibus propheticae intelligentiae
aditum denegarent, sub denuntiatione poenae ita a Domino arguuntur: Vae vobis legis doctores,
qui obtulistis clarem scientiae: ipsi non introitis, et introeuntes non sinitis introire (Luc. 11,
52)”3.
„Nu este chiar nici un dubiu că, lucrurile menționate în psalmi, trebuie să fie înțelese în
conformitate cu învățătura Evangheliei, așa că, indiferent de persoana prin care a vorbit duhul
profetic, cu toate acestea, ar trebui să se refere, în întregime, la recunoașterea venirii Domnului
nostru Iisus Hristos, la întrupare, patimă și împărăție și la slava și perfecțiunea învierii
noastre…Pentru că profeția, ca întreg, este împletită cu alegorii și tipuri, prin care sunt arătate
toate tainele Unuia-născut Fiu al lui Dumnezeu, de când Se naște în trup, pătimește, moare,
înviază din nou și, alături de cei slăviți de El, pentru credința în El, împărățește în veșnicie și îi
judecă pe toți ceilalți. Și pentru că fariseii și cărturarii nu au înțeles că Fiul lui Dumnezeu S-a
născut în trup și astfel au oprit calea oricui la înțelegerea profetică, sunt condamnați, astfel, de
Domnul: Vai vouă, învățătorilor de Lege! Că ați luat cheia cunoștinței; voi înșivă n-ați intrat,
iar pe cei ce voiau să intre i-ați împiedicat (Lc. 11, 52)”.
În Prologus in Librum Psalmorum 7, instrumentul folosit de David, psaltirionul, este
descris ca fiind un instrument muzical inspirat, având o formă deosebită de a celorlalte
instrumente iar sunetele armonioase, produse de corzile sale, îi dovedesc autenticitatea
mesianică: „Et quaquam omnia a divino Spiritu per David dicta esse, ipsa Domini professione
noscamus: tamen etiam id ipsum prophetim hujus species docet, superna et coelestis in eo
doctrinam scientiae extitisse. Eo enim organo prophetatm est, graece Psalterio, hebraice Nabla
nuncunato, quod unum omnium musicorum organorum rectissimum est, nihil in se ve perversum
continens, vel obliquum, neque quod ex inferioribus locis in sonum concentus musici
commovetur: sed in formam Dominici corporis constitum organum, sine ullo inflexu deflexuve
directum est; organum ex supernis commotum et impulsum, et in cantionem supernae et coelestis
institutionis animatum, non humili et terreno spiritu, ut caetera terrae organa, personum. Non
enim ille humilia atque terrena in ipso corporis sui organo praedicavit, sicut ipse testatus est:
Qui est de terra, de terra est, et de terra loquitur, qui autem de coelo venit, quae vidit et audivit,
testatur (Joann. III, 31)”4.
„Și astfel, știm, prin mărturisirea Domnului Însuși, că orice a fost spus de David, venea
de la Duhul Sfânt: chiar și forma externă a profeției sale învață același lucru și anume,
cunoașterea înaltă și doctrina cerească, s-a manifestat în ea însăși. Pentru că profeția a fost

3
Ibidem, col. 235-236.
4
Ibidem, col. 237.
dată acelui instrument muzical, numit psaltirion în greacă și nabla în ebraică, care este unicul și
cel mai drept dintre toate instrumentele muzicale, neavând nimic strâmb sau oblic în sine și a
cărui armonie muzicală nu este produsă de mișcarea părților sale inferioare. În schimb, este un
instrument construit în forma trupului Domnului și făcut fără vreo curbă interioară sau
exterioară, un instrument mișcat și folosit de deasupra și adus la viață să cânte învățătura
dumnezeiască și cerească, nu una ce sună ca o temelie și un duh pământesc, cum fac celelalte
instrumente pământene. Pentru că Domnul nu a propovăduit ceea ce este temelie și pământesc,
din când în când, în instrumentul trupului Său, așa cum El Însuși a spus: Cel ce este de pe
pământ pământesc este și de pe pământ grăiește. Cel ce vine din cer mărturisește ceea ce a văzut
și auzit (In. 3, 31-32)”.
Din Prologus in Librum Psalmorum 8, desprindem ideea că nu iudeii au fost cei care au
stabilit numărul, ordinea și autenticitatea Psalmilor, ci cei șaptezeci (și doi) de bătrâni, autorii
Septuagintei: „Non est autem ignorandum, indiscretum apud Hebraeos numerum esse
psalmorum, sed sine ordinis annotatione esse conscriptos. Non enim illic primus aut secundus
aut tertius, aut quinquagesimus aut centesimus praenotatur: sed sine discrimine aliquo ordinis
numerique permisti sunt. Esdras enim, ut antiquae traditiones ferunt, incompositos eos, et pro
auctorum ac temporum diversitate dispersos, in volumen unum collegit et retulit. Sed septuaginta
seniores, secundum Moysi traditionem ad custodiendam legis doctrinam in synagoga manentes,
postea quam illis a rege Ptolemaeo transferendae ex hebraeo in graecum sermonem totuis legis
cura mandata est, spiritali et coelesti scientia virtutes psalmorum intelligentes, in numerum eos
atque ordinem redegerunt, singulis quibusque numeris pro efficientia sua et absolutione perfectis
perfectorum et efficientium psalmorum ordinem deputantes”5.
„S-ar putea nota că printre evrei nu este precizie în numărarea psalmilor, de altfel sunt
scriși fără indicația ordinii lor. Nu sunt desemnați ca primul, al doilea, al treilea, al cincizecelea
sau al o sutălea, ci sunt strânși laolaltă, fără distincție a ordinii sau numărului. Pentru că Ezdra,
după cum susține vechea tradiție, a adunat într-un singur volum, ceea ce era dezordonat și
împrăștiat, din cauza diversității autorilor și perioadelor. Dar când cei șaptezeci de bătrâni,
care au rămas în sinagogă să păstreze învățătura legii, în concordanță cu tradiția lui Moise, au
fost, după aceea, însărcinați de regele Ptolemeu cu responsabilitatea întregii legi din ebraică în
greacă, au înțeles perfecțiunea psalmilor cu duhovniceasca și dumnezeiasca cunoaștere și i-au
redus la număr și ordine” (trad. n.).
După cum reiese din Prologus in Librum Psalmorum 17, Psalmii au supra-indicații și
explicații diferite. De aceea trebuie înțelese și transmise motivațiile compunerii acestora: „Sunt
autem superscriptionum omnium tituli diversi. Nam praeter eos qui auctorum suorum nominibus,
aut causarum ut temporum significationibus praenotantur, sunt alii quibus titulus in finem est;
alii quibus tantum psalmus cantici, vel canticum psalmi: et necesse est diversas causas
diversarum superscriptionum exstitisse”6.
„Titlurile tuturor inscripțiilor sunt diferite, totuși. Ca și adaos la cei care dau numele
autorilor și indicațiile circumstanțelor asupra perioadelor de timp, sunt alții cu titluri precum
„până la sfârșit” și alții, cu simplul „psalmul unui cântec” sau „cântecul unui psalm”: acum
este necesar să adunăm motivele variate, subliniind inscripțiile diferite” (trad. n.).
Am întâlnit, în Prologus in Librum Psalmorum 19, un pasaj destul de controversat în ceea
ce privește imaginea muzicală. Dorind să lămurească titlurile unor Psalmi, Ilarie folosește

5
Ibidem, col. 238.
6
Ibidem, col. 243.
termeni muzicali ca psalm, voce, cântec, cântare, instrument, cor, psaltirion, doctrină muzicală.
Combinând, se pare, termenii respectivi, a obținut, după cum el însuși a confirmat, așa numitele
patru tipuri, ca funcții și moduri în arta muzicii. Conform lui Ilarie, acestea sunt: psalm, cântec,
cântecul psalmului, psalmul unui cântec. Având în vedere că aceste tipuri muzicale se foloseau
de instrumente, era exclusă utilizarea lor în cadrul muzicii creștine bisericești. Probabil că
referirea era pentru cântarea evreilor: „In musicis vero artibus hae sunt officiorum et generum
varietates. Psalmus est, cum cessante voce pulsus tantum organi concinentis auditur. Canticum
est, cum cantantium chorus libertate sua utens, neque in consonum organi adstrictus obsequium,
hymno canorae tantum vocis exultat. Canticum autem psalmi est, cum organo praecinente
subsequens et aemula organi vox chori cantantis auditur, modum psalterii modulis vocis imitata.
Psalmus vero cantici est, cum choro ante cantante, humanae cantationis hymno ars organi
consonantis aptatur, vocisque modulis praecinentis pari psalterium suavitate modulatur. Illis
ergo quatuor musicae artis generibus, competentes singulis quibusque psalmis superscriptiones
sunt coaptatae. Ex virtutibus autem psalmorum, et ex ipsis doctrinae musicae diversitatibus
causa uniuscujusque superscriptionis ostenditur”7.
„Variatele funcții și moduri în arta muzicii, sunt după cum urmează. Este psalm, când
vocea se odihnește și se aude numai cântarea instrumentului. Este cântec, când corul
cântăreților, folosind libertatea lui proprie, nu este limitat de ascultarea instrumentului și se
bucură de un imn, cu voce sonoră, mai ales. Este cântecul psalmului când, după ce a cântat
instrumentul, se aude corul cântând, urmându-l și care rivalizează cu el, căutând să imite
măsurile psaltirei cu măsurile vocii. Este psalmul unui cântec când, după ce corul a cântat, arta
instrumentului muzical este adaptată imnului cântării omenești și psaltirea cântă cu egală
dulceață măsurilor vocii care cântă. Prin aceste patru tipuri ale artei muzicii, așadar,
inscripțiile potrivite sunt aplicate fiecăruia dintre psalmi, individual și motivul fiecărei inscripții
se vede atât în sensul psalmilor, cât și în particularitățile doctrinei muzicale” (trad. n.).
Ilarie de Pictavium a propus un comentariu, în Tractasus in Psalmum LXV, 3, deosebit de
interesant pentru imaginea muzicală . Astfel, termenul jubilus este descris ca sunet al vocii
pastorale. Jubilus este comparat cu corespondentul grecesc alalagmov și se pare că semnificația
este diferită: „In latinis codicibus ita legimus: Jubilate Deo omnis terra. Et quantum ad eloquii
nostri consuetudinem pertinet, jubilum pastoralis agrestisque vocis sonum nuncupamus, cum in
solitudinibus aut respondens aut requirens, per significantiam ductae in longum et expressae in
nisum sonus vocis auditur. In graecis vero libris, qui ex hebraeo proximi sunt, non eadem
significantia scribitur. Namque ita se habent: alalaxate tw Qew pasa h gh, et cum illis
alalagmov , quem latine jubilum ponunt, significat vocem exercitus praeliantis, aut in concursu
proterentis hostem, aut successum victoriae exsultationis voce testantis. Quam rem ubi ita se
translationis ratio temperavit, absolutius in psalmo altero intelligimus, cum dicit: Omnes gentes,
plaudite manibus, jubilate Deo in voce exsultationis. Vox autem exsultationis dissentit ab jubilo;
sed pro translationis conditione, quia propria exsultatis vocis nuncupatio non reperta est, per id
quod jubilum dicitur, vox exsultantis ostenditur”8.
„În manuscrisele latine citim: Bucurați-vă (jubilate) întru Domnul, toți de pe pământ.
Acum, conform înțelesurilor limbii noastre, numim„jubilum”sunetul vocii pastorale și rustice,
când sunetul unei voci, extinsă și exprimată cu putere, este auzit în pustie, fie întrebând, fie
răspunzând, în acest sens. În cărțile grecești, oricum, care sunt mai apropiate de ale evreilor, nu

7
Ibidem, col. 244.
8
Idem, Tractatus in LXV Psalmum, 3, P.L., t. IX, Paris, 1844, col. 425.
este scris în același sens, pentru că ceea ce au ei, este: Strigați (alalaxate) către Domnul, toți
cei de pe pământ. Și cum, printre greci, termenul alalagmov , care se pronunță în latină jubilus,
înseamnă strigătul unei armate în luptă, fie când pune inamicul pe fugă, fie când pretinde o
victorie rezultată, într-un strigăt de bucurie. Obținem o înțelegere mai clară a acestei
întâmplări, care este, cum traducerea slăbește sensul, în alt psalm, unde citim: Toate popoarele
bateți din palme, strigați lui Dumnezeu cu glas de bucurie (Ps. 46, 1). Strigătul de bucurie (vox
exsultationis) nu înseamnă același lucru cu jubilus; dar, pentru scopul traducerii, din moment ce
nu este disponibil un termen pentru strigătul de bucurie, strigătul de bucurie este redat prin cel
numit jubilus” (trad. n.).
Foarte mulți compozitori apuseni din perioada renascentistă au folosit textul Jubilate Deo
pentru crearea de motete (motet = formă muzicală monopartită pentru două sau mai multe voci).
Sfântul Ambrozie al Milanului (339-397) s-a născut la Treveri (Trier), într-o familie de
origine nobilă, sora sa, Marcelina, dedicându-se vieții monahale. Ambrozie a fost cunoscut ca
avocat, guvernator, ambasador și înalt consilier. A fost ales episcop al Mediolanului la 7
decembrie 373. Ca păstor de suflete, a fost preocupat de viața duhovnicească a creștinilor și a
compus imne religioase, cunoscute ca „ambroziene”. Tot lui i se atribuie rescrierea liturghiei
milaneze, în care a introdus formule ortodoxe9.
Sfântul Ambrozie reprezintă reflexia chipului moral și armonios al ierarhului cu spirit
latin, care a simpatizat cu adâncimea frumuseții teologice răsăritene. Mare apărător al Bisericii și
al dreptei credințe, Sfântul Ierarh al Mediolanului a fost un „strălucit cunoscător și interpret al
Sfintei Scripturi și inspirat imnograf”10, opera sa fiind înțesată cu numeroase referiri la cântarea
liturgică apuseană.
Deosebita inspirație artistică ambroziană se manifestă în tabloul insulelor mării, din
Hexaemeron, Lib. III, V, 23. Aceste insule asigură o oază de liniște duhovnicească pentru
monahii retrași din lume în acea pustietate a apelor iar valurile neobosite ale mării aduc, prin
armonia lor, cântări responsorice calde la psalmodierile melodioase ale sihaștrilor: „Quid
enumerem insulas, quas velut monilia plerumque praetexit, in quibus ii qui se abdicant
intemperantiae saecularis illecebris, fido continentiae proposito eligunt mundo latere, et vitae
hujus declinare dubios anfractus? Mare est ergo secretum temperantiae, exercitium
continentiae, gravitatis secessus, portus securitatis, tranquilitas saeculi, mundi hujus sobrietas,
tum fidelibus viris atque devotis incentivum devotionis, ut cum undarum leniter allucentium sono
certent cantus psallentium, plaudant insulae tranquillo fluctuum sanctorum choro, hymnis
sanctorum personent. Unde mihi ut omnem pelagi pulchritudinem comprehendam quam vidit
operator? Et quid plura? Quid aliud ille concentus undarum, nisi quidam concentus est plebis?
Unde bene mari plerunque comparatur Ecclesia, quae primo ingredientis populi agmine totis
vestibulis undas vomit: deinde in oratione totius plebis tamquam undis refluentibus stridet, cum
responsoriis psalmorum, cantus virorum, mulierum, virginum, consonas undarum fragor
resultat”11.
„De ce aș menționa insulele, încercuite de mare ca de un colier, unde cei care au
abandonat atracțiile libertăților pământești și au hotărât cu fermitate să fie caști, au ales să se
ascundă de lume și să evite lucrurile dubioase ale acestei vieți? Marea este, atunci, un sanctuar

9
Prof. Dr. Remus Rus, op. cit., p. 27-29.
10
P. F. Patriarh Teoctist, Cuvânt înainte la Sfântul Ambrozie, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 53, Trad. de Lect. Dr. Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994, p. 6, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 77.
11
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, Hexaemeron, Lib. III, V, 23, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 165.
pentru cumpătare, un loc de antrenament pentru abstinență, o retragere în sărăcie, un port
sigur, pace pe pământ, calm în lumea aceasta, mai mult, un stimulent la devotament pentru
acești bărbați credincioși și pioși, că așa cum psalmodierea (cantus psallentium) lor se întrece
cu sunetul valurilor care lovesc ușor, insulele aplaudă cu un cor blând de sfinte ondulații și
răsună cu imnele sfinților. Cum aș putea să cuprind frumusețea mării, în întregimea ei, așa cum
o vede al ei Creator? De ce să spun mai mult? De ce este acea armonie a valurilor alta decât
armonia oamenilor? Deși Biserica este mereu și potrivit comparată cu marea, întâi, pentru că
toate intrările ei sunt inundate de fluxul oamenilor și apoi, pentru că ea murmură cu rugăciunea
întregii omeniri, precum spălarea valurilor și răsună cu cântarea psalmilor responsoriali
(responsoriis psalmorum cantus), precum lovirea talazurilor” (trad. n.).
Arta poetică a lui Ambrozie este sublimă. În Hexaemeron, Lib. IV, VIII, 33, autorul face o
demonstrație prin jocul cuvintelor canticum – incantatores – decantatur – incantatorem –
incantatium: „Multi tentant Ecclesiam; sed sagae artis ei carmina nocere non possunt. Nihil
incantatores valent, ubi Christi canticum quotidie decantatur. Habet incantatorem suum
dominum Jesum, per quem magorum incantantium carmina, et serpentum venena evacuavit”12.
„Multe ațâță Biserica, dar farmecele artei ghicitoarei nu sunt în stare să o rănească. Cei
care fac vrăji (incantatores) nu au nici un folos, unde cântecul (canticum) lui Hristos este cântat
(decantatur) în fiecare zi. Biserica are propriul ei vrăjitor (incantatorem), Domnul Iisus, prin
Care a eliminat farmecele magilor vrăjitori (magorum incantantium carmina) și veninul
șerpilor” (trad. n.).
Ca și alți autori patristici, Ambrozie nu era de acord cu folosirea instrumentelor muzicale
pentru realizarea cântării lui Dumnezeu. În De Jacob et vita beata, Liber I, VIII, 39, comparând
trupul omenesc cu un instrument vechi și care nu mai poate scoate sunete potrivite, scoate în
evidență calitatea sugestivă a vocii, pusă în armonie din interior, de inimă: „Et tamquam ille qui
cithara canere solitus, si eam dissipatam, resolutis nervis, et confractam viderit, et usum ejus
interruptum, abjiciat eam, atque ejus numeros non requirat, sed voce ipse se mulceat: ita et iste
citharam corporis sui otiosam jacere patietur, corde se oblectabit”13.
„Așa cum cel ce cântă de obicei la chitară (cithara canere), dacă a văzut că a fost
stricată rău, chiar inutilizabilă, coardele amorțite și carcasa ruptă, o va pune de o parte și,
nesimțind nevoia ritmurilor (numeros) sale, se va încânta cu propria lui voce; astfel, omul acesta
va lăsa chitara trupească să zacă și să se odihnească și va găsi plăcere în inima sa” (trad. n.).
În aceeași lucrare, De Jacob et vita beata, Liber II, XII, 56, autorul descrie într-o formă
elegiacă martiriul fraților Macabei, care, prin jertfa lor, au cântat cântarea triumfătoare a
biruinței, neegalată de instrumentele muzicale sau de alte cântări din lumea aceasta: „Quae
cithara dulciores ederet cantus, quam morientes filii in tam gravibus supliciis ediderunt?
Erumpebat enim naturae gemitus, etiam invitis. Spectares per ordinem peremptorum cadavera
sicut fila chordarum, audires heptachordarum psalterium triumphalibus gemitibus resultare.
Non sic illecebrosi illi, ut aiunt, cantus Sirenarum attraherent audientem: illi enim ad
naufragium trahebant, isti ad sacrificii victoriam. Nec sic cygnea carmina aures animumque
mulcerent: cygni enim naturae sorte moriuntur, isti moriebantur amore pietatis. Non sic rauca
resonant secreto in nemore columbarum murmura, et ultima verba morientium cum summa
suavitate resonabant. Nec sic luna inter stellas refulget, ut inter filios mater, et cum eos ad

12
Ibidem, col. 204-205.
13
Idem, De Jacob et vita beata, Liber I, VIII, 39, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 614.
martyrium illuminatura deduceret, refulgebat, et cum amplexata victores in medio filiorum
jaceret”14.
„Ce chitară ar putea scoate în afară un cântec mai dulce decât fiii ei, murind, în ultima
lor agonie? Pentru că un geamăt spontan izbucnește de pe buzele ei, cu nevoință. Ați putea privi
la trupurile sfârtecate, aranjate în linie, precum strunele unui instrument (fila chordarum) și ați
putea auzi, în suspinurile lor victorioase, sunetul psaltirei cu șapte coarde. Nu precum erau
acele cântece atrăgătoare ale sirenelor legendare, în stare să atragă un ascultător; pentru că ele
conduceau la naufragiu, în timp ce acestea, la sacrificiul triumfător. Nu precum putea cântecul
lebedei să calmeze urechile și sufletul; pentru că lebedele mor după soarta naturii, aceștia au
murit din iubire și devotament. Nici gânguritul ușor al turturelelor, în crângul izolat, nu răsună
atât de dulce, ca ultimele cuvinte ale acestora, în timp ce mor. Nici luna nu strălucește așa
printre stele, ca această mamă printre fiii ei, fie când i-a condus la martiriu, ca una ce le
luminează calea, fie când s-a așezat între ei, îmbrățișându-i ca victorioși” (trad. n.).
Tot despre instrumentele muzicale se pomenește și în De Elia et jejunio, XV, 55, în ideea
că, la răsăritul soarelui, creștinii erau chemați la cântarea laudei lui Dumnezeu, fiind în
contradicție cu cei ce continuau petrecerile până dimineață în acompaniament muzical: „Non
immerito ergo, vae illis qui mane ebrietatis potum requirunt, quos conveniebat Deo laudes
referre, praevenire lucem, et occurrere oratione soli justitiae, qui suos visitat, et exsurgit nobis,
si nos Christo, non vino et sicerae surgamus. Hymni dicuntur, et tu citharam tenes? Psalmi
canuntur, et tu psalterium sumis aut tympanum. Merito vae, quia salutem relinquis, mortem
eligis”15.
„De aceea, nu fără justificare, vai celor ce au nevoie să se îmbete dimineața, care
trebuiau să transmită slavă lui Dumnezeu, să se scoale în zori și să întâlnească în rugăciune
soarele dreptății, care vizitează pe ai săi și răsare înaintea noastră, dacă ne trezim întru Hristos,
mai mult decât pentru vin și tărie. Imnele sunt cântate, iar tu apuci chitara? Psalmi sunt cântați,
iar tu iei psaltirea și timpanul? Cu adevărat, vai, pentru că respingi mântuirea și alegi moartea”
(trad. n.).
În lucrarea De interpellatione Job et David, Lib. II, VI, 23-24, descoperim un amănunt
bizar, dintr-un anume punct de vedere, raportat la spiritualitatea latină a lui Ambrozie. El
folosește termenul grec – psaltae - în loc de cel latin - cantores, referitor la cântăreții bisericești.
Explicația se poate baza pe simpatia lui Ambrozie față de Biserica Răsăritului: „Unde in cruce
positus, cum emitteret spiritum, ad Patrem ait: In manus tuas commendo spiritum meum (Luc.
XXIII, 46). Non ergo aliqui addant: Domine, ut psaltae faciunt, quod neque in Latino codice
inveni meo, neque in Graeco, neque in Evangelio, quod est evidentius”16.
„Pe cruce, când Și-a dat duhul, a spus Tatălui: în mâinile Tale încredințez duhul meu
(Lc. 23, 46). De aceea, alții nu ar fi trebuit să adauge, așa cum fac cântăreții (psaltae), Doamne,
pe care nu l-am găsit în codicele meu latin, nici în cel grecesc, nici în Evanghelie, ceea ce este
evident” (trad. n.).
În altă scriere ambroziană, în Apologia Prophetae David I, VIII, 42, întâlnim cântarea
Aliluia: „(…) et suscipimus advenientem in nos gratiam Spiritus sancti die Pentecostes: vacant
jejunia, laus dicitur Deo, alleluia cantantur”17.

14
Idem, De Jacob et vita beata, Liber II, XII, 56, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 637-638.
15
Idem, De Elia et jejunio, XV, 55, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 717.
16
Idem, De interpellatione Job et David, Lib. II, VI, 23-24, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 821.
17
Idem, Apologia Prophetae David I, VIII, 42, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 867.
 „(…) și primim în noi înșine harul Sfântului Duh în ziua de Rusalii: s-a terminat postul,
Domnul este lăudat și Aliluia este cântat” (trad. n.).
Mult mai explicit decât Ilarie de Pictavium, Sfântul Ambrozie face o frumoasă
introducere Cărții Psalmilor, în lucrarea In Psalmum primum ennaratio 6. Din aceasta
desprindem că întreaga colecție de cântări este cuprinsă în Psaltirea lui David, restul scrierilor
canonice ale Vechiului Testament conținând arareori cântări: „At vero David principaliter a
Domino ad hoc munus electus est; ut quod in aliis rarum praeeminer reliquo opere videtur, in
hoc juge et continuum refulgeret. Unum canticum legimus in libro Judicum (Judic. V, 2 et seq.),
reliqua, historiae more, decursa, quibus expressa sunt gesta majorum. Unum Esaias canticum
scripsit (Esai. XII, 1 et seq.), quo legentium corda mulceret; in reliquis terribili tuba correptionis
infremuit. Canticum ei ne ipsi quidem inimici objicere potuerunt, qui eum propter alia dicta
usque ad necem sunt persecuti. Unum Daniel (Dan. III, 52 et seq.), unum Habacuc (Habac. III, 2
et seq.). Salomon ipse David filius licet innumera cantica cecinisse dicatur; unum tamen quod
Ecclesia receperit, canticorum Canticum dereliquit”18.
„Și totuși, David este cel ales în special de Domnul pentru această slujire, așa că ce la
alții pare să se distingă numai rareori în lucrurile lor, ar putea, în strălucirea lui, să reiasă
încontinuu și fără încetare. Citim doar un cântec (canticum) în cartea Judecătorilor, în timp ce
restul îi urmează cursul, din punct de vedere istoric, relatând faptele celor din vechime. Isaiia a
scris un cântec, în care alină inima cititorilor, chiar dacă, în altă parte, strigă cu înfricoșata
trompetă de ocară. Nici măcar acei dușmani, care l-au persecutat până la moarte, din pricina
altor lucruri spuse de el, n-au putut să-i reproșeze pentru cântecul acesta. Daniel și Habacuc au
scris, fiecare, câte unul. Solomon însuși, fiul lui David, despre el se spune că a cântat
nenumărate cântece, a lăsat numai unul, pe care îl acceptă Biserica, Cântarea Cântărilor”
(trad. n.).
Cartea Psalmilor cuprinde toată învățătura necesară mântuirii, după cum se apreciază In
Psalmum primum ennaratio 7, și anume istoria creației, Legea divină, profeția mesianică, ocara
pentru păcat și legea morală naturală insuflată de Dumnezeu în inima omului: „Historia instruit,
Lex docet, prophetia annuntiat, correpio castigat, moralitas suadet; in libro Psalmorum
profectus est omnium, et medicina quaedam salutis humanae. Quicumque legerit, habet quo
propriae vulnera passionis speciali possit curare remedio. Quicumque cernere voluerit,
tamquam in communi animarum gymnasio, et quodam stadio virtutum diversa genera
certaminum reperiens praeparata, id sibi eligat, cui se intelligit aptiorem, quo facilius perveniat
ad coronam. Si quis genia recensere majorum studeat, atque imitari velit, intra unum psalmum
(Psal. LXXVII, 8 et seq.) totam paternae historiae seriem accipit comprehensam; ut thesaurum
memoriae compendio lectionis acquirat. Faciliora quoque videntur, quae brevius explicantur”19.
„Istoria învață, Legea instruiește, profeția anunță, ocara pedepsește, morala convinge;
în Cartea Psalmilor se află realizarea cu succes a acestora, alături de un fel de medicament
pentru mântuirea omenească. Oricine citește acolo, are un remediu special, cu care își poate
vindeca rănile propriei patimi. Oricine dorește să privească îndeaproape, descoperă diverse
întreceri pregătite pentru el, ca într-o gimnastică obștească a sufletelor sau un stadion al
virtuții, de la care poate alege, pentru el însuși, pe cea care i se potrivește cel mai bine, cu care
poate câștiga mai ușor coroana. Dacă cineva este doritor să studieze faptele strămoșilor noștri

18
Idem, Enarrationes in XII Psalmos Davidicos, In Psalmum primum ennaratio 6, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col.
923.
19
Ibidem, col. 923-924.
și vrea să-i urmeze, află conținută, într-un singur psalm, întreaga întindere a istoriei ancestrale,
așa că el obține o comoară de amintiri, ca leafă pentru citit. Lucrurile explicate cu mai multă
concizie par, de asemenea, mai ușoare” (trad. n.).
Sfântul Ambrozie aduce laudă cântării psalmilor, In Psalmum primum ennaratio 9,
asemenea Sfinților capadocieni contemporani cu el. Așadar, se poate spune că elogiul cântării s-a
desăvârșit, la modul sublim, în secolul de aur al Bisericii: „Quid igitur psalmo gratius? Unde
pulchre ipse David: Laudate, inquit, quoniam bonus est psalmus; Deo nostro sit jucunda,
decoraque laudatio (Psal. CXLVI, 1). Et vere; psalmus enim benedictio populi est, Dei laus,
plebis laudatio, plausus omnium, sermo universorum, vox Ecclesiae, fidei canona confessio,
auctoritatis plena devotio, libertatis laetitia, clamor jucunditatis, laetitiae resultatio. Ab
iracundia initigat, a solicitudine abdicat, a moerore allevat. Nocturna arma, diurna magisteria;
scutum in timore, festum in sanctitate, imago tranquillitatis, pignus pacis atque concordia,
citharae modo ex diversis et disparibus vocibus unam exprimens cantilenam. Diei ortus psalmum
resultat, psalmum resonat occasus. Mulieres Apostolus in Ecclesia tacere jubet; psalmum etiam
bene clamant; hic omni dulcis aetati, hic utrique aptus est sexui. Hunc senes rigore senectutis
deposito canunt, hunc veterani tristes in cordis sui jucunditate respondent, hunc juvenes sine
invidia cantant lasciviae, hunc adolescentes sine lubricae aetatis periculo et lentamento
concinunt voluptatis, juvenculae ipsae sine dispendio matronalis psallunt pudoris, puellulae sine
prolapsione verecundiae cum sobrietate gravitatis hymnum Deo, inflexae vocis suavitate
modulantur. Hunc tenere gestit pueritia, hunc mediari gaudet inlantia, quae alia declinat
ediscere. Ludus quidam est iste doctrinae majoris prolectus, quam cum seria traditur disciplina.
Quantum laboratur in Ecclesia ut fiat silentium, cum lectiones leguntur? Si unus loquatur,
obstrepunt universi; cum psalmus legitur, ipse sibi est effector silentii. Omnes loquuntur, et
nullus obstrepit. Psalmum reges sine potestatis supercilio resultant. In hoc se ministerio David
gaudebat videri. Psalmus cantatur ab imperatoribus, jubilatur a populis. Certant clamare singuli
quod omnibus proficit. Domi psalmus canitur, foris recensetur. Sine labore percipitur, cum
voluptate servatur; psalmus dissidentes copulat, discordes sociat, offensos reconciliat. Quis
enim non remittat ei, cum quo unam ad Deum vocem emiserit? Magnum plane unitatis vinculum,
in unum chorum totius numerum plebis coire! Dispares citharae nervi sunt, sed una symphonia.
In paucissimis chordis saepe errant digiti artificis; sed in populo spiritus artifex nescit errare”20.
„Ce este mai plăcut decât un psalm? David însuși exprimă frumos: Lăudați pe Domnul
(Ps. 146, 1) spune el, că bun este psalmul. Dumnezeului nostru plăcută Îi este cântarea. Și într-
adevăr; psalmul este binecuvântarea poporului, lauda lui Dumnezeu, atracția mulțimii,
aplauzele tuturor, vorba fiecăruia, vocea Bisericii, manifestarea sonoră a credinței,
devotamentul plin de autoritate, bucuria libertății, zgomotul bunei dispoziții, ecoul bucuriei.
Înmoaie mânia, eliberează de anxietate, alină supărarea; este protecție noaptea, instruire ziua,
scut în vreme de frică, sărbătoare a sfințeniei, imagine a liniștei, promisiune a păcii și armoniei,
ceea ce produce un cântec din variatele și diversele voci, după modul chitarei. Zorii zilei răsună
cu un psalm, cu un psalm ecourile lui trecătoare. Apostolii avertizează femeile, să fie tăcute în
biserică și totuși, fac bine să se alăture la un psalm. Aceasta este încântarea pentru toate
vârstele și se potrivește ambelor sexe. Bătrânii ignoră înțepeneala vârstei să cânte, veteranii
triști reproduc, ca un ecou, în bucuria inimilor lor, tinerii îl cântă fără otrava desfrâului, cum
fac adolescenții, fără a fi amenințați de vârsta nesigură sau de tentația plăcerii senzuale; chiar
și tinerele femei cântă psalmi, fără a-și pierde decența de neveste și fetele cântă un imn lui
Dumnezeu, cu voce dulce și subțire, în timp ce mențin buna cuviință și fără alunecare din
20
Ibidem, col. 924-925.
modestie. Tineretul este nerăbdător să înțeleagă și copilul ce refuză să învețe alte lucruri, are
plăcere în a-l contempla; este un fel de joacă, producătoare de mai multă învățătură, decât cea
care este distribuită cu disciplină cumplită. Cu ce mare efort este menținută liniștea în biserică,
în timpul citirilor (cum lectiones leguntur)! Dacă numai o persoană recită, întreaga adunare
face gălăgie; dar când un psalm este citit (legitur), el însuși este garantul liniștei, pentru că
atunci când toți vorbesc, nimeni nu face gălăgie. Regii lasă la o parte aroganța puterii și cântă
un psalm, după cum David însuși a fost bucuros să fie văzut în această funcțiune; un psalm,
atunci, este cântat de împărați și primit cu bucurie de popor. Indivizii se întrec să proclame ceea
ce este în beneficiul tuturor. Un psalm este cântat acasă și repetat afară; este învățat fără efort
și reținut cu plăcere. Psalmul însoțește pe cei în dispute, unește pe cei neînsoțiți și împacă pe cei
ce au fost jigniți, pentru că cine nu i-l va acorda lui, cu cine cântă lui Dumnezeu într-o singură
voce? Este, în cele din urmă, o mare legătură a unității, pentru întregul număr al oamenilor, să
se alăture într-un cor. Strunele chitarei diferă, dar crează o singură armonie (simphonia).
Degetele unui muzician (artificis) adeseori merg aiurea printre coarde, deși sunt puține ca
număr, dar în popor, muzicianul Duhului nu știe cum să greșească” (trad. n.).
Din In Psalmum XLV ennaratio 15, reiese practica responsorică a cântării psalmilor:
„Unde et illud quod hodie in psalmi responsorio decantatum est, plurimum nostrae conducit
assertioni: Exspectans exspectavi Dominum, et respexit me (Psal. XXXIX, 2)”21.
„Prin urmare, ceea ce s-a cântat astăzi, este un răspuns la psalm (psalmi responsorio
decantatum est), care întărește considerabil chestiunea noastră: Așteptând am așteptat pe
Domnul și s-a plecat spre mine (Ps. 39, 1)”.
Biserica din Apus a rânduit săvârșirea Sfintei Liturghii în mai multe momente ale zilei,
după cum se menționează în scrierea ambroziană In Psalmum CXVIII expositio 48, spre
deosebire de Biserica Răsăritului, care permite o singură săvârșire zilnică a Tainei Sfintei
Euharistii: „Indictum est jejunium, cave ne negligas. Et si te fames quotidianum cogit ad
prandium, aut intemperantia declinat jejunium; tamen coelesti magis te servato convivio. Non
epulae paratae extorcqucant, ut coelestis sis vacuus sacramenti. Differ aliquantulum, non longe
finis est diei: immo plerique sunt ejusmodi dies; ut statim meridianis horis adveniendum sit in
Ecclesiam, canendi hymni, celebranda oblatio. Tunc utique paratus assiste, ut accipias tibi
munimentum; ut corpus edas Domini Jesu, in quo remissio peccatorum est, postulatio divinae
reconciliationis, et protectionis aeternae”22.
„Postul este poruncit, ai grijă să nu-l neglijezi. Și dacă foamea te îndeamnă la prânzire
iar lipsa voinței te distrage de la post, nu ești cu nimic mai bine servit ca la un banchet ceresc.
Nu îngădui ca mâncarea bine pregătită să te forțeze să pierzi sacramentul ceresc. Amână puțin,
sfârșitul zilei nu este departe. Sunt, într-adevăr, multe zile ca acestea, când ar trebui să vină în
biserică la amiază, ca și cum imnele trebuie să fie cântate și să se săvârșească jertfa. Apoi, cu
adevărat să fie pregătit să primească această hrană, să mănânce trupul Domnului Iisus, în care
este iertarea păcatelor și chezășia împăcării divine și protecția veșnică” (trad. n.).
Câteva referiri la cântare apar și In Psalmum CXVIII expositio XIX, 22: „Praevenerunt
oculi mei mane meditari verba tua. Supra (vers. 147) ait: Praeveni en awria, hoc est, ante
hores, ante tempus; hic ait, mane: aliud significans tempus orandi atque psallendi Domino”23.

21
Idem, In Psalmum XLV ennaratio, 15, în P.L., t. XIV, Paris, 1845, col. 1140-1141.
22
Idem, Expositio in Psalmum CXVIII, 48, în P.L., t. XV (Tomi Primi Pars Posterior.), Paris, 1845, col. 1314.
23
Ibidem, col. 1476.
 „Deschis-am ochii mei dis-de-dimineață, ca să cuget la cuvintele Tale (Ps. 118, 148). Se
spune deasupra: en awria, aceasta este „înainte de oră”, „înainte de timpul”, iar aici zice
„dimineața”, indicând un timp diferit pentru rugăciune și cântarea psalmilor către Domnul”
(trad. n.).
Cântarea de dimineață constituie un bun început al zilei, așa cum se arată In Psalmum
CXVIII expositio XIX, 30: „Cum autem te meditantem verba divina dies invenerit, et tam gratum
opus orandi, atque psallendi delectaverit tuam mentem, iterum dices ad Dominum Jesum: Exitus
malutinos, et vespere delectabis (Psal. LXIV, 9)”24.
„Când noua zi te găsește meditând la cuvântul Domnului și când, atât de recunoscător, o
sarcină ca rugăciunea și cântarea psalmilor îți încântă mintea, din nou spui Domnului Iisus:
„ieșirile dimineții și ale serii le vei veseli” (Ps. 64, 8).
După cum susținea Sfântul Ambrozie, In Psalmum CXVIII expositio XIX, 32, cel mai
eficient șiretlic de îndepărtare a somnului, ce cuprinde firea omului la rugăciunea din noapte, este
cântarea: „Divide saltem Deo et saeculo tempora tua: vel quando non potes agere in publico
quae sunt istius mundi, et tenebrae prohibent noctis, Deo vacato, indulge orationibus; et ne
obdormiscas, psallito: somnum tuum bona fraude fraudato. Mane festina, et ad Ecclesiam defer
primitias pii voti: et postea, si vocat saecularis necessitas, non excluderis dicere: Praeneverunt
oculi mei mane, meditari verba tua: securus procedes ad tuos actus”25.
„Cel puțin, împarte-ți timpul între Dumnezeu și lume; când întunecimea nopții te
împiedică să săvârșești, în public, faptele lumii acesteia, atunci, de vreme ce ai răgaz pentru
Dumnezeu, dăruiește-te rugăciunii și, cu cât dormi mai puțin, cânți psalmi, tot așa înșeli somnul
tău, prin metodele șarlataniei celei bune. Dimineața grăbește-te spre biserică și dăruiește
primele roade ale devoțiunii tale pioase și, după aceea, dacă te cheamă necesitățile lumești, nu
ești dat la o parte de la a zice: „Deschis-am ochii mei dis-de-dimineață, ca să cuget la cuvintele
Tale” (Ps. 118, 148). Acum poți, cu pacea în minte, să treci la datoriile tale” (trad. n.).
Cântarea responsorică în deplină concordanță, după cum rezultă din Expositio evangelii
secundum Lucam Lib. VII, 238, creează o simfonie a vocilor celor ce cântă: „Haec est enim
symphonia, quando concinit in Ecclesia diversorum actuum atque virtutum, velut variarum
chordarum indiscreta concordia, psalmus respondetur, amen dicitur”26.
„Pentru că aceasta este o simfonie (simphonia), când răsună, acolo, în biserică, o
concordanță unită (indiscreta concordia) a diferitelor vârste și abilități, precum a diverselor
strune, psalmului i se răspunde (psalmus respondetur), se spune Amin” (trad. n.).
Textul următor, din De officiis ministrorum, Lib. I, XLI, 202, este parcă o completare a
pasajului menționat mai înainte, din scrierea De Jacob et vita beata, Liber II, XII, 56. Durerea
mamei Macabeilor a fost alinată, parcă, de strigătele fiilor ei, comparate cu dulceața cântării
psalmilor: „Quid de matre loquar, quae spectabat laeta filiorum quot funera tot trophaea, et
morientium vocibus tamquam psallentium cantibus delectabatur, pulcherrimam ventris sui
citharam in filiis cernens, et pietatis harmoniam omni lyrae numero dulciorem (II Machab. VII,
20 et seq.)?”27

24
Ibidem, col. 1478-1479.
25
Ibidem, col. 1479.
26
Idem, Expositio evangelii secundum Lucam, Lib. VII, 238, în P.L., t. XV (Tomi Primi Pars Posterior.), Paris,
1845, col. 1763.
27
Idem, De officiis ministrorum, Lib. I, XLI, 202, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845,
col. 84.
 „Ce să spun despre mamă, care cu veselie a privit trupurile fiilor ei, ca atât de mulți
trofeele, care s-a încântat în strigătele morții lor ca în cântarea psalmilor și a văzut în odraslele
ei cea mai frumoasă chitară a pântecului ei și armonia devoțiunii, neîntrecută de ritmul oricărei
lire (omni lyrae numero) în dulceață?” (trad. n.).
În De officiis ministrorum, Lib. I, XLIV, 215, sunt specificate îndatoririle personalului
clerical inferior: lectori, cântăreți, exorciști etc.: „Alius distinguendae lectioni aptior, alius
psalmo gratior, alius exorcizandis qui malo laborant spiritu, sollicitior, alius sacrario
oportunior habetur”28.
„Unul este considerat mai bine pregătit să enunțe o citire, altul mai plăcut cu un psalm,
altul mai solicitat să exorcizeze pe cei munciți de un duh rău și altul mai potrivit să conducă
lucrurile sfinte” (trad. n.).
Lucrarea De virginibus, Ad Marcellinam sororem suam, Lib. I, III, 12, este dedicată de
Ambrozie surorii sale, Marcelina, care a îmbrățișat viața monahală a fecioriei. Textul următor
amintește de un episod din Vechiul Testament, când Maria a condus corul, ținând în mâna sa
timpanul. Imaginea Mariei cu timpanul este deosebit de sugestivă, preînchipuind Biserica
cântătoare: „Et Maria tympanum sumens pudore virgineo choros duxit (Exod. XV, 20). Sed
considerate cujus illa speciem tunc gerebat. Nonne Ecclesiae, quae religiosos populi coetus qui
carmina divina concinerent, immaculato virgo spiritu copulavit?”29
„Și Maria a luat timpanul și a condus corul cu modestie nevinovată (Ieș. 15, 20). Acum,
considerați a cui imagine a reprezentat ea atunci. Nu a fost cea a Bisericii, care, ca o fecioară
cu suflet imaculat, a adus împreună pioasa mulțime a poporului, să cânte cântări sfinte?” (trad.
n.).
Cântarea monahiilor, aparținând unei congregații din Bononia, este amintită în De
virginibus, Lib. I, X, 60. Tot de aici aflăm că surorile, pe lângă cântările duhovnicești cu care se
îndeletniceau, munceau pentru a asigura opera de caritate specifică acestor ordine: „Nam quid de
Bononiensibus virginibus loquar,…nunc canticis spiritualibus personant, nunc victum operibus
exercent, liberalitati quoque subsidium manu quaerunt”30.
„Ce să spun despre fecioarele din Bononia…la un moment ele răsună în cântări
duhovnicești (canticis spiritualibus personant) și în altul ele își asigură susținerea, prin muncile
lor și caută, în chip asemănător, să asigure caritatea cu munca mîinilor lor” (trad. n.).
Pentru liniștea sufletească necesară somnului odihnitor, în De virginibus, Lib. III, IV, 19,
se recomandă cântarea liniștitoare a psalmilor la rugăciunea de seară. Constatăm un atac fin la
filosoful păgân Pitagora, care îndemna la ascultarea muzicii instrumentale înainte de culcare:
„Sed etiam in ipso cubili volo psalmos cum oratione Dominica frequenti contexas vice, vel cum
evigilaveris, vel antequam corpus sopor irriget; ut te in ipso quietis exordio rerum saecularium
cura liberam, divina meditantem somnus inveniat. Denique etiam qui primus philosophiae ipsius
nomen invenit, quotidie priusquam cubitum iret, tibicinem jubebat molliora canere, ut anxia
curis saecularibus corda mulceret. Sed ille, sicut is qui laterem lavat, saecularia saecularibus
frustra cupiebat abolere”31.
„Dar vreau, de asemenea, ca până și în dormitor să împletești psalmii cu rugăciunea
Domnului, schimbându-le frecvent, atât cât priveghezi, cât și înainte ca somnolența să-ți

28
Ibidem, col. 87.
29
Idem, De virginibus, Lib. I, III, 12, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 192.
30
Ibidem, col. 205.
31
Ibidem, col. 225.
năpădească trupul; așa că, la începutul somnului de odihnă, te găsește eliberat de anxietate
asupra treburilor laice și meditând la cele cerești. Și, într-adevăr, cel care prima dată a
îmbogățit numele filozofiei însăși, a poruncit celui care cântă la tibie, ca, în fiecare zi înainte de
culcare, să cânte o melodie liniștită (molliora canere), rânduită să-i liniștească inima, tulburată
de grijile lumești. Dar el, ca unul ce spală cărămizi, s-a gândit în zadar să izgonească
problemele laice cu metodele laice”.
Continuând comentariul asupra pericolelor ce rezultă din ascultarea muzicii
instrumentale, Ambrozie face apel la trezvia minții, care trebuie să vegheze permanent la
păstrarea echilibrului moral ce se impune creștinilor. De exemplu, în textul din De virginibus,
Lib. III, V, 25, autorul înfierează dansul de la petrecerile dezordonate, amintind delirul produs lui
Irod de jocul lasciv al Salomeei: „Debet igitur bene consciae mentis esse laetitia, non inconditis
comessationibus, non nuptialibus excitata symphoniis; ibi enim intuta verecundia, illecebra
suspecta est, ubi comes deliciarum est extrema saltatio. Ab hac virgines Dei procul esse
desidero. Nemo enim, ut dixit quidam saecularium doctor, saltat sobrius, nisi insanit. Quod si
juxta sapientiam saecularem, saltationis aut temulentia auctor est, aut amentia; quid divinarum
Scripturarum cautum putamus exemplis cum Joannes praenuntius Christi, saltatricis optione
jugulatus, exemplo sit plus nocuisse saltationis illecebram, quam sacrilegi furoris amentiam?”32
„Trebuia, atunci, să fie o bucurie a minții, ce știe ce este drept, nu o bucurie produsă de
banchetele dezordonate și de concertele nupțiale (nuptialibus simphoniis); pentru că unde
compania luxului este dansul nereținut (extrema saltatio), modestia este în primejdie și pofta
trebuie să fie așteptată. Față de acel fel de lucruri, vreau ca fecioarele lui Dumnezeu, să
păstreze distanța. După cum un anume profesor laic a spus: Nimeni nu dansează când se
trezește, doar dacă e nebun! Acum, dacă precum înțelepciunea lumii, beția sau nebunia este cea
care începe dansul, ce fel de avertisment așteptăm să fie dat în exemplul Sfintei Scripturi, unde
Ioan, profet al lui Hristos, a fost decapitat pentru capriciul unei dansatoare? Nu este acesta un
caz, în care atracția dansului a fost mai mortală decât nebunia furiei sacrilegiului?” (trad. n.).
În altă lucrare, adresată fecioarelor din mănăstire, De virginitate, Liber unus, XII, 69,
avertizează asupra lenevirii, somnul prelungit, amânarea rugăciunii și a cântării îndepărtând de la
Hristos pe surorile râvnitoare: „Tardare videtur, cum diu dormis: tardare videtur, cum ab
oratione vacas: tardare videtur, cum vocem non excitas psalmis”33.
„(Hristos) pare să vină târziu, când dormi prea mult; pare să vină târziu, când nu-ți faci
rugăciunile; pare să vină târziu, când ai uitat să-ți înalți vocea în psalmi” (trad. n.).
Obiceiul creștinilor de a cânta psalmi în orice împrejurare, reiese și din Epistola XX, 20
(Ambrozie către sora sa, Marcelina34), de unde aflăm că în eparhia Mediolanului se cânta
responsorial, la slujba de dimineață, primul verset al Psalmului 78: „Matutinis horis lectum est,
ut meministis fratres, quod summo animi dolore respondemus: Deus, venerunt gentes in
haereditatem tuam (Psal. LXXVIII, 1)”35 („În ceasurile dimineții am citit, precum vă amintiți,

32
Ibidem, col. 227.
33
Idem, De virginitate, Liber unus, XII, 69, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 283.
34
Prof. David Popescu, Note, la Sfântul Ambrozie, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”,
vol. 53, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 328: „Ambrozie
povestește surorii sale, Marcelina, necazurile pe care le-a avut în legătură cu ordinul împăratului, respectiv al
împărătesei mame Iustina, ca cele două biserici din Mediolanum, cea numită Portiana și cea nouă, să fie luate de la
creștini și date arienilor, împărăteasa însăși împărtășind credința ariană. Scrisoarea este scrisă în 385…Curajul și
diplomația ierarhului i-au ajutat (pe creștini) să domine situația în chip impresionant”.
35
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, Epistolarum classis I, Epistola XX, 20, în P.L., XVI (Tomi Secundi et
ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1000.
fraților, că atunci când suntem foarte îndurerați sufletește, răspundem (cântăm): „Dumnezeule,
intrat-au neamurile în moștenirea Ta”)Ps. 78, 136.
În alt loc, în Epistola XX, 24, se relatează despre solidaritatea creștinilor ortodocși față de
ierarhul lor. Acei credincioși, nepărăsind biserica asediată de autorități, au cântat psalmi.
Episodul respectiv este descris mai amănunțit de Fericitul Augustin, în Confessiones, Liber
Nonus, VI-VII: „Ego domum redire non potui; quia circumfusi erant milites, qui basilicam
custodiebant. Cum fratribus psalmos in ecclesiae basilica minore diximus”37 („Eu nu m-am
putut duce acasă, fiindcă erau de jur împrejurul bisericii soldați care o păzeau. Cu frații am
rostit psalmi în clădirea mai mică a bisericii”)38.
Din Epistola XXIX, 1 (Ambrozie către Irenaeus, sănătate!39), aflăm că, la privegherile de
noapte, creștinii milanezi foloseau cântarea unor versete din Psalmul 44 și de la Isaiia 52:
„Interlegendum, cum paululum requievissem animo, quia lucubratione destiteram, versiculum
illum coepi mecum volvere, quo vesperi in vigiliis usi fueramus: Wraiov kallei para touv uiouv
twn anqrwpwn (Ps. XLIV, 3). Wv wraioi oi podev twn euaggelizomenwn auton (Isai. LII,
7)”40 („Făcând o mică pauză între o lectură și alta în timpul lucrului meu de noapte, am început
să mă gândesc la versetul pe care-l citisem la slujba de seară: „Frumos este binele pentru fiii
oamenilor, precum frumoase sunt picioarele celor care Îl vestesc) Is. 52, 7”41.
În Epistola XL, 16 (Ambrozie către împăratul Teodosie), ierarhul din Milan se opune
pedepsirii monahilor, care, cântând psalmi la o procesiune și fiind instigați de eretici, s-au
răzvrătit împotriva valentinienilor42 incendiindu-le un templu rural: „Vindicabitur etiam
Valentinianorum fanum incensum? Quid est enim nisi fanum, in quo est conventus gentilium?
Licet gentiles duodecim deos appellent, isti triginta et duos Aeonas colant, quos appellant deos.
Nam et de ipsis comperi relatum et praeceptum, ut in monachos vindicaretur, qui prohibentibus
iter Valentinianis, quo psalmos canentes ex consuetudine usuque veteri pergebant ad
celebritatem Machabaeorum martyrum, moti insolentia incenderunt fanum eorum in quodam
rurali vico tumultuarie conditum”43 („Va fi răzbunat și templul ars al valentinienilor? Căci ce
este, dacă nu un templu în care se adună păgânii? N-au decât să se închine păgânii la cei
doisprezece zei și să se roage la cei treizeci și doi de eoni, pe care-i numesc zei. Despre aceștia
am aflat că s-au înțeles să se răzbune împotriva călugărilor care, pe când mergeau cântând
psalmi după un vechi obicei pentru a prăznui pe martirii Macabei, întărâtați de obrăznicia

36
Idem, Scrisori, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 53, trad. și note de Prof.
David Popescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 111.
37
Idem, Epistola XX, 24, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1001.
38
Idem, Scrisori…, p. 112.
39
Prof. David Popescu, op. cit., p. 331: „Plecând de la un verset din Isaia, citat la începutul scrisorii și aducând în
sprijin și alte citate pe care le interpretează alegoric, Ambrozie ajunge la concluzia că în Hristos este binele suprem
după care aspirăm cu toții. Cine vrea să-L atingă trebuie să-L urmeze pe Hristos și să-I urmeze învățătura și pilda
vieții”.
40
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, Epistolarum classis I, Epistola XXIX, 1, în P.L., XVI (Tomi Secundi et
ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1054.
41
Idem, Scrisori…, p. 148-149.
42
Prof. David Popescu, op. cit., p. 333: „Valentinienii, eretici ai lui Valentin (sec. II), susțineau că între Dumnezeu
și creatura Sa există o ființă intermediară, pe care el o numea eon. În sec. IV valentinienii ajunseseră să creadă că
există 30 de asemenea eoni”.
43
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, Epistolarum classis I, Epistola XL, 16, în P.L., XVI (Tomi Secundi et
ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1107.
valentinienilor care, nu-i lăsau să-și urmeze drumul, în furia mulțimii le-au ars un templu dintr-
un sat”)44.
Textul din Epistola LXIII, 82 (Ambrozie către Biserica din Vercellae45), dezvăluie
existența unei comunități monahale apusene, căreia Sfântul Ambrozie îi purta de grijă. Se pare că
frații de acolo practicau lauda lui Dumnezeu în cântare permanentă: „Sed satis de magistro
dictum puto, nunc discipulorum vitam persequarum, qui in illam se laudem induerunt, hymnis
dies ac noctes personant. Haec nempe angelorum militia est semper esse in Dei laudibus,
orationibus conciliare crebris, atque exorare Dominum: student lectioni, vel operibus continuis
mentem occupant, separati a coetu mulierum, sibi ipsi invicem tutam praebent custodiam”46
(„Dar socotesc că despre învățător am vorbit destul; acum să urmărim viața învățăceilor, care
s-au îmbrăcat în acea laudă, în care zi și noapte cântă imnuri. Fără îndoială, această oaste a
îngerilor întotdeauna laudă pe Domnul și în dese adunări se roagă Domnului. Citesc, își ocupă
timpul și mintea cu lucru neîntrerupt, departe de întâmpinarea femeilor, își asigură unii altora o
pază temeinică”)47.
Din cuprinsul lucrării Sermo contra Auxentium, de basilicis tradendis 34, reiese că
imnurile Sfântului Ambrozie, încă din timpul vieții sale, erau foarte apreciate de creștinii iubitori
de cântare: „Hymnorum quoque meorum carminibus deceptum populum ferunt. Plane nec hoc
abnuo. Grande carmen istud est, quo nihil potentius. Quid enim potentius quam confessio
Trinitatis, quae quotidie totius populi ore celebratur? Certatim omnes student fidem fateri,
Patrem et Filium et Spiritum sanctum norunt versibus praedicare. Facti sunt igitur omnes
magistri, qui vix poterant esse discipuli”48 („Spun că oamenii sunt abătuți la calea cea bună
prin farmecele imnelor (hymnorum carminibus) mele. Cu siguranță, nu neg aceasta. Acesta este
un mare farmec, mai puternic decât oricare altul. Pentru ce foloase mai mari decât mărturisirea
Treimii, care este celebrată zilnic, în gurile tuturor oamenilor? Toți se întrec, cu nerăbdare,
între ei, să mărturisească credința, știu să preamărească pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în
versuri. Toți, deci, sunt făcuți învățători, care de abia pot să fie ucenici”)49.
Așadar, Imnurile Sfântului Ambrozie, atât de îndrăgite, suscită un interes deosebit pentru
cunoașterea creștinătății veacului al IV-lea, întrucât aduc o rază de speranță și o mângâiere în
sufletele credincioșilor, care erau tulburați de năvălirile barbarilor ce distrugeau totul în calea lor,
inclusiv edificiile sacre ale Bisericii.
Imnurile ambroziene reprezintă încă obiectul studiului mai multor cercetători, mai ales în
ceea ce privește autenticitatea lor50. Autentice sau nu, imnurile acestea constituie o alcătuire

44
Idem, Scrisori…, p. 189.
45
Prof. David Popescu, op. cit, p. 338: „Este scrisă în 396 către Biserică și către credincioșii din Vercellae, care erau
în neînțelegere și dezbinare. Prin moartea lui Limenius, urmaș al lui Eusebiu care murise în 371, localitatea
rămăsese fără preot și-i revenea lui Ambrozie datoria de a se îngriji de conducerea Bisericii de acolo până la numirea
unui nou episcop…El laudă unirea care exista pe timpul episcopului Eusebiu și-i critică pe cei care, precum
Sarmatio și Barbatian, foști călugări fugiți din mănăstire, disprețuiau înfrânarea și fecioria de bună voie,
comportându-se în viața lor mai rău decât învățăceii lui Epicur”.
46
Sancti Ambrosii, Mediolanensis Episcopi, op. cit, col. 1211.
47
Idem, Scrisori…, p. 263.
48
Idem, Sermo contra Auxentium, 34, în P.L., XVI (Tomi Secundi et ultimi, Pars Prior.), Paris, 1845, col. 1017-
1018.
49
Lect. Dr. Dan Negrescu, Introducere, la Imnurile Sfântului Ambrozie episcop al Milanului, în Sfântul Ambrozie,
Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 53, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, trimiteri 2, p. 347: însuși Sfântul Ambrozie mărturisește aici
„prelucrarea principiului clasic movere et docere de la Horatius, unul din poeții vechi, drag lui”.
50
Ibidem, p. 347.
poetică remarcabilă, bucurându-se de o mare apreciere din partea mulțimii, astfel că „Ambrozie
ajunge la o popularitate atât de mare, încât toate melodiile epocii sale erau numite „cântări
ambroziene”, fantezia poporului acordându-i compunerea aproape a tuturor acestor cânturi și
socotindu-l, totodată, inventatorul muzicii bisericești, cât și întemeietorul școlilor de cântăreți,
creatorul modurilor…”51. Cele nouăzeci și patru de imnuri se pot clasifica după scopul propus de
autor, fiind închinate perioadelor de rugăciune din zi sau din noapte, pentru ceasurile al treilea, al
șaselea, precum și cele dedicate Nașterii și Înălțării Domnului, Învierii sau Persoanelor Sfintei
Treimi, martirilor și sfinților. Aceste imne-cântări, așa cum au fost ele concepute, erau foarte
folositoare în viața creștină, întrucât omul se cuvenea să-I aducă laudă lui Dumnezeu în orice
clipă a vieții, iar Domnul, în marea Sa bunătate, îi acorda mântuirea adusă de Hristos. Sfântul
Ambrozie a creat, astfel, „o poezie liturgică populară. În cadrul acesteia nu mai este folosit
clasicul hexametru, ci un vers mai scurt, dimetrul iambic”52.
Imnul VI:„Pe munte chema-voi pe Dumnezeu,/ Pe Același chema-L-voi în sufletul meu,/
Ca vocea-mi să nu-i cânte singură mereu./ Simțirea n-aibă în alt loc cărări,/ Nehotărâtă – nu
rătăcească-n chemări/ Și nici nu pășească-n deșarte-ntâmplări”53.
Imnul VIII: „Ale Mântuitorului veșnice daruri/ Cu un gând senin să le cântăm;/ Și-a
mucenicilor verzi lauri/ În sfinte laude să-i înălțăm”54.
Imnul IX: „Cu mădularele de somn întremate/ Lăsăm de-acum disprețuit culcuș,/ Și-Ți
cerem Tată în stihuri cântate/ Ne fii Tu de față-n al zilei urcuș./ Pe Tine limba Te slăvește-n
cântare,/ Adânc doritori rugi să-nălțăm/ Și tot ce-i smintit ne fie luat,/ Să n-atingă buza când Te
cântăm/ Și astfel în veci vei fi lăudat”.
Imnul X-XI: „Tu, ce ești zi și lucirea lucirii,/ Părtaș în lumina Tatălui firii,/ Veghează-ne
celor ce-n cânt ne rugăm,/ Ajută-ne noaptea să o destrămăm./ Astfel, Hristoase, nouă tuturor,/
Celor ce credem, fi-ne binevoitor,/ Iar ce în psalmi acum cântăm/ Ne fie dar când Te chemăm”./
Pe Tine Te cântăm cu laude-n zori,/ Așijderi acum încet pe-nserate,/ Slava noastră de rugători/
Te laude în veacurile toate”55.
Imn despre Nașterea Domnului: „Pe-ntâistătătorul Hristos să-L cântăm,/ Pe născutul
Fecioarei Maria,/ Din locu-n care soarele-l întâmpinăm/ Și până unde-și află el vecia”56./ „Pe
El-cerul, pământul marea/ Cele ce-n ele sunt Îl proslăvesc,/ Pe El Îl laudă cântarea,/ Pe-al
venirii Tale făuritor ceresc./ Noi înșine, am fost mântuiți,/ Prin sângele Tău sfânt,/ De ziua Ta,
noi fericiți,/ Imn nou-nălțăm cântând”57./ „Mare e taina Bisericii,/ Imn îi înălțăm lui Hristos,/
Lui, dărâmătorul fricii,/ Cuvânt al Tatălui în Fiu, glorios./ Păstorii care-au auzit,/ Domnului
slavă I-au cântat;/ Spre Betleem cu toții s-au grăbit,/ La Domnul, Ce prin naștere S-a arătat./
Slavă Tu, Doamne-n vecie,/ Ție, născut din Sfânta feciorie”58.
Imn către ora a șasea: „Acum laolaltă slujind așadar,/ Rostu-l mântuim cu cântece-n
har,/ Cu psalmii lui David ruga cinstim,/ De-a proorocului tăcere să-ne-amintim./ Ziua s-o
chemăm de șapte ori/ Laolaltă, cu psalmii cântați în zori,/ Îndatoririle veseli să le mântuim,/

51
George Onciul, Istoria muzicii, vol. I, Ed. Muzicală, București, 1929, p. 53.
52
Ștefan Cucu, op. cit., p. 88.
53
Sfântul Ambrozie, Imnuri, în Scrieri, Partea a doua, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 53, trad. și introd.
de Lect. Dr. Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p.
353.
54
Ibidem, p. 354.
55
Ibidem, p. 355.
56
Ibidem, p. 357.
57
Ibidem, p. 389.
58
Ibidem, p. 390.
Domnului slavă în cânt să-I dăruim”./ „Cântarea către Domnul nu fie-nsingurată”,/ „Chemarea
celor ce Domnului cântă,/Către El numai atunci se-avântă/ Dac-același lucru-l poartă
neprihănita minte/ Pe care-a cântecului sunet îl poartă înainte”59.
Imn de dimineață: „Tu Ce ești Unul și Sfântă Treime,/ Ce cu putere cârmești larga lume,/
Ascultă cântul laudelor sfinte,/ Ce la trezire-l nălțăm din minte”60./ „În timpul nopții, laude
Domnului,/ De la cei ce-n glas se-nalță,/ Iar Domnului Mântuitorului,/ Slava Treimii și-a
noastră speranță./ În corul sfinților cântăm,/ Și capetele le smerim,/ Păcatele să le-alungăm/ Din
noi ce Duhul îl dorim./ Pe Tatăl și Hristos să Îi rugăm,/ Pe Sfântul Duh al Tatălui,/ Deplină
biruință să cântăm,/ Să-i fim învingători dușmanului./ Când strălucirea zilei se arată,/ Cu
primele cuvinte în trezire,/ Slăvirea Domnului fie cântată,/ Să ne-ocroteasc-a lui Hristos mărire./
Tu Tată, nenăscut, să ne fii martor,/ Ca astă zi să o purtăm în cânt,/ Plăcuți preabunului
Mântuitor,/ În suflet plin de Duhul Sfânt”61./ Și toți cu rosturile într-un glas,/ Cu suflete
închinate Lui,/ În orice vremi am fi rămas,/ S-aducem laude Cuvântului”62.
Imn către ora a șasea: „Veniți slujitori ce vă rugați,/ Al Domnului nume preafericit/ Cu
mintea și vocea să-L înălțați,/ În slavă și-n cânt preamărit”63.
Imn către ora a noua: „Să-I spunem deci noi, cei apropiați/ Un cânt de laude lui
Dumnezeu,/ Chiar și tâlharul când cântați,/ Credinței supus, mântuit e de greu”64.
Imn de laudă: „Adevăratul tată al familiei/ Ne-ndeamnă psalmi să-nălțăm,/ După ce cu
sfințenie Treimii/ Laude-n zori cu toți Îi cântăm./ Pe Domnul să-L cântăm cu mintea,/ Dar și cu
Duhul să-L cântăm pe El,/ Ca nu cumva uitând aceea cinstea,/ S-acopere-amorțitul duh fără de
țel./ În astă zi de șapte ori/ Laude Domnului să-I înălțăm,/ Sfinției Sale chiar din zori/ Slava
cerută să I-o dăm”65.
Imn către ora a noua: „Sorocul când e al orelor/ De trei ori câte trei desăvârșite,/ Să
zicem iar cântecul laudei/ Și psalmi sfinției întreite./ Din suflet iar psalmi să-nălțăm,/ Și-acelora
ce firavele flori îndreaptă,/ Apostolilor să ne-alăturăm;/ Ei în virtutea lui Hristos și-au
treaptă”66./ „În imnuri slavă fie cântată,/ Cu glas, cu minți neprihănite,/ Lui prin Care toate-s
făurite,/ Din veac trecut prin lege lăsată”67.
Imn către Hristos: „La Tine vin toți îngerii cântând/ Cereasca slavă să-Ți aducă;/
Arhanghelii în coruri lăudând/ Cu voci sfințite dumnezeirea o ridică;/ Și heruvimi și serafimi
doar Ție,/ Și tronurile cu puterea luminării,/ Îți bat din cele șase aripi, în tărie;/ Răsună toți de
chemarea legării./ Sfinte, Sfinte, Sfinte,/ Dumnezeule, Doamne, Savaot,/ În cer, pe pământ, în
minte,/ Pline-s de slava Ta, toate-n tot,/ Osana, David, Fiule,/ Pe Tine Doamne Te rugăm,/ Ne
du pe toți în rândul lor,/ În stih ales Te lăudăm,/ Ne-ascultă dorul gurilor”68.
Imn către întâia oră: „Astfel când ziua se va depărta/ Și noaptea se va arăta din nou,/
Noi nevoindu-ne o vom cânta,/ Și slava-i ca un lung ecou”69./ „La ora întâi rugi cântăm,/ Și

59
Ibidem, p. 358.
60
Ibidem, p. 363.
61
Ibidem, p. 382.
62
Ibidem, p. 383.
63
Ibidem, p. 365.
64
Ibidem, p. 366.
65
Ibidem, p. 367-368.
66
Ibidem, p. 368.
67
Ibidem, p. 386.
68
Ibidem, p. 369.
69
Ibidem, p. 375.
laude lui Dumnezeu-nălțăm./ Noi noaptea oarb-am biruit-o,/ Și slava Regelui Iisus am dobândit-
o”70.
Imn despre Înălțarea Domnului: „Dar Te silește bunătatea/ Să-nvingi în lume răutatea./
Iertându-ne, părtaș la cânt/ Arată-Ți chipul în cuvânt”71.
Imn către înserare: „Tu Doamne, ce ziua-i zămislit-o,/ Și cu lumină albă ai împodobit-o,/
Când ziua povârnită dă în mântuire,/ Cu glas înalt cântăm a ta slăvire./ Acum înalte Doamne Te
rugăm,/ Noi slujitorii ce slavă-Ți cântăm,/ Trudiți de munca zilei împlinite,/ Noaptea
ne-mbrățișeze cu brațe liniștite”72.
Imn de Paști: „Strălucește aurora vie,/ Cerul de laude răsună,/ Lumea tresaltă-n
bucurie,/ Iadul geme și tună;/ Dup-ale iadului cărări/ Și gemetele pătimirii,/ Înălța îngerul
cântări,/ Căci strălucește Domnul învierii”73./ „La masa Mielului noi, veghetori,/ În alb
veșmântați, strălucitori,/ După ce Marea Roșie lăsăm,/ Mântuitorului Hristos să Îi cântăm”74./
Să-i înălțăm cântec veșnic,/ Un cântec plăcut cântăreților,/ Ce bogăție fie credincioșilor”75.
Despre sfințirea Bisericii: „Să-L cânte slava pe-atotputernicul Părinte,/ Pe cel cu Duhul
Sfânt născut tuturor,/ În sfântul imn ce-l purtăm înainte,/ În veacul vecilor”76.
În vreme de război: „Privește-acum Hristoase popoarele-ntristate/ Cerându-Ți Ție
pacea, cu sufletele sfâșiate,/ Ascultă gemetele și cântul de înmormântare/ Și celor năpăstuiți, de
sus trimite-le ajutorare”77.
Așadar, se poate concluziona că „imnul ambrozian este, de cele mai multe ori, un
enkomion, un dithyrambos creștin, adică un cântec de slăvire, de preamărire a Dumnezeirii, un
înălțător Te Deum laudamus. Aceste imnuri îl transpun pe cel ce le rostește într-o stare de extaz,
de uitare de sine, de beatitudine cerească, făcându-l să simtă contopirea cu divinitatea”78.
Alt imnograf al secolului IV, Prudențiu (348-410), este considerat un poet creștin
„performant”, „unul dintre cele mai puternice talente ale literaturii târzii”79. Prudențiu s-a născut
în Calahorra (Spania). A fost funcționar al statului și avocat. A scris, spre sfârșitul vieții,
aproximativ douăzeci de mii de versuri. A continuat tradiția Sfântului Ambrozie și a scris Liber
Cathemerinon (Cartea imnurilor de fiecare zi), care cuprinde douăsprezece poeme lirice. Dintre
acestea, poemul al doilea, intitulat Imnul pentru dimineață, reflectă o invocație către Hristos, un
fel de Te Deum: „Pe Tine doar Te știm, Hristoase,/ Pe Tine, cu gând pur și simplu,/ cu glas și
cânt evlavios,/ noi învățăm să Te rugăm,/ stând în genunchi, plângând, cântând”80.
Poemul XII, intitulat Imn pentru Bobotează, cuprinde Cântecul stelei, imnul vestitor al
Nașterii Domnului. În imnul acesta descoperim stilul caracteristic al poeziei populare,
asemănător întru totul cu al colindelor și cântecelor de stea tradiționale ale românilor: „Această
stea ce chiar și roata/ de foc a soarelui o-nvinge/ prin frumusețe și lumină,/ venit-a ca să ni-L
vestească/ pe Cel ce-n om S-a întrupat./ Și iată cum din Răsărit,/ din inima persanelor
70
Ibidem, p. 383.
71
Ibidem, p. 379.
72
Ibidem, p. 386.
73
Ibidem, p. 391-392.
74
Ibidem, p. 394.
75
Ibidem, p. 395.
76
Ibidem, p. 406.
77
Ibidem, p. 409.
78
Ștefan Cucu, op. cit., p. 89.
79
Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. II, Societatea „Adevărul” S.A., București, 1994, p. 797, apud Ștefan
Cucu, op. cit., p. 103.
80
Prudentiu, Liber Cathemerinon, II, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 109: „Te, Christe, solum novimus/ te mente pura
et simplici/ te voce, te cantu pio/ rogare curvato genu/ flendo et canendo discimus”.
meleaguri,/ pe unde soarele-și deschide poarta,/ zăriră încercații magi/ măreț simbol
împărătesc./ De-acolo ei, porniți la drum,/ cu ochii înălțați la cer,/ urmează pretutindeni steaua,/
pe unde ea lăsase-o dâră/ și-și însemna vestita cale./ Deodată-aceasta s-a oprit/ deasupra
creștetului lin/ al unui Prunc abia născut,/ a coborât cu-a ei făclie/ și sacrul cap l-a luminat./
Minunea magii cum văzură,/ scoaseră daruri prețioase/ aduse chiar din Persia:/ aur și smirnă și
tămâie,/ și Pruncului se închinară”81.
Sfântul Niceta de Remesiana (340 - 414) s-a născut la Remesiana, cetate zidită de Traian
(98-117) în provincia romană Dacia Mediteranea, pe valea Nisavei (azi localitatea Bela Palanka
din Serbia). De origine daco-romană, Sfântul Niceta82 a contribuit la romanizarea, unitatea și
continuitatea populației daco-romane de pe ambele maluri ale Dunării. Convertirea la creștinism
a populației scito-geto-dacice de pe aceste meleaguri a fost, de asemenea, opera misionară a
acestui „apostol al dacilor”: „Trăind pe un pământ al sângelui…Niceta îi învață pe ai lui să se
lepede cu vrednicie de cele rele, cum spală aurileguli aurul de țărână și de mâl. Pe treptele sale
vin să-și dezghețe spiritul mulțimile din Dacia Ripensis, din Dacia Mediterranea și din „Noua
Romanie”. Cuvintele și imaginile de care se folosește sunt luate din viața agricultorilor și a
minerilor întâlniți pe drumurile lui necontenite spre Ulpiana, nu departe de Naissus și de Scupi
(unde se află vestitele mine de aur). …Toleranța lui blândă față de obișnuințele mulțimilor îl fac
înțelept și iubit…Păgânii erau chemați …la păstrarea unei drepte măsuri în toate ale vieții,
cunoscând bucuriile muzicii și ale dansului, veștejind stricăciunile și minciuna. Proiectele pentru
care militează Niceta privesc, prin urmare, nu orizonturile înguste ale unui ascetism devitalizant
și pustiitor, ci actul moral, întemeiat pe idealul reconstrucției sociale și umane, începând cu
efortul pentru reconstrucția ființei”83.
Om de aleasă cultură, Sfântul Niceta cunoștea mai multe limbi: geto-daca, gota, greaca,
latina și ebraica84, ceea ce îl determină pe Paulin din Nola să îi adreseze următoarele cuvinte,
într-o epistolă: „Venerabili episcopo atque doctissimo Nicetae” (Venerabilului episcop și foarte
învățatului Niceta)85.
De numele Sfântului Niceta se leagă începuturile muzicii creștine la proto-români. Pe
teritoriul vechii Dacii, la nord de Dunăre, creștinismul ființa deja în vremea lui Niceta, însă
nefiind sprijinit de vreo autoritate a statului, așa cum s-a întâmplat în alte regiuni, nu a cunoscut
o răspândire plenară, unitară, chiar dacă în unele locuri, ca de exemplu în părțile Pontului Euxin,
unde tradiția îl menționează pe Apostolul Andrei, au predicat diverși misionari, alături de
creștinii din cadrul armatei romane. Persecuțiile inițiate de împărații romani s-au extins, însă, și

81
Prudentiu, Liber Cathemerinon, XII, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 109-111: „Haec stella quae solis rotam/ vincit
decore ac lumine,/ venisse terris nuntiat/ cum carne terrestri Deum./ En, Persici ex orbis sinu/ sol unde sumit
ianuam/ cernunt periti interpretes/ regale vexillum magi./ Exim sequuntur perciti/ fixis in altum vultibus,/ qua stella
sulcum traxerat/ claramque signabat viam./ Sed verticem pueri supra/ signum pependit imminens/ pronaque
submissum face/ caput sacratum prodidit./ Videre quod postquam magi,/ Eoa promunt munera,/ strtique votis
offerunt/ tus, myrram et aurum regium”.
82
Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Saint Niceta of Remesiana’s missionary work on the right and the left side of
Danube River, în The Christian Mission on the Romanian Territory during the First Centuries of the Church, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2009, p. 161: „The name of Nicetas is derived from the Greek noun nikhthv
and it was preserved in manuscripts, in the vulgar Latin, under the corrupt forms of Nicaeas, Niceas, Nicetas,
Nicetus and Nicetius”.
83
Ion Itu, Primii noștri poeți, Ed. Orientul Latin, Brașov, 1994, p. 101-102, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 125-126.
84
A. L. Tăutu, Izvoarele de mâna întâi despre Sf. Nichita Remezianul, în „Cultura Creștină”(Blaj), anul XIV(1925),
nr. 9, p. 324.
85
Ilieș Câmpeanu, Autori creștini de la Dunărea de Jos, în Istoria literaturii latine, vol. IV, Tipografia Universității
București, București, 1986, p. 665, apud Ștefan Cucu, op. cit., p. 124.
la nord de Dunăre. Împreună cu aceste dovezi aduc mărturie creștină și documentele arheologice
descoperite pe teritoriul țării noastre. Totuși, este greu de crezut că noua învățătură, care în
timpul acela iradia pretutindeni cu o puternică influență, să nu fi ajuns și în acest spațiu. Fiind
adoptată treptat de populația de aici, noua învățătură se manifesta prin cântarea rugăciunilor și
astfel nu poate fi vorba de preluarea unor imne cultice păgâne, susținând afirmația pe baza
faptului că religia creștină combătea cultele zeităților antice. Repertoriul străvechi a inspirat,
însă, procedeele specifice ale cântării creștine.
Prin Sfântul Niceta, Biserica Daciei a contribuit la primenirea patrimoniului cultural din
vremea aceea. Însăși cultura Daciei a produs idei și valori muzicale deosebite. Fondul muzical
dacic a constituit baza muzicii propagate de Niceta, care, conform spuselor lui Paulin de Nola, îi
educa pe barbari să „cânte cu inima romană pe Hristos”86.
Sfântul Niceta a acordat, în lucrările sale, o minuțioasă atenție cântării bisericești, atât din
postura de teoretician, cât și din cea de creator, fiind consacrat în istorie ca autorul imnului „Pe
Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…” (Te Deum laudamus), compus în 370. Imnul Te Deum,
capodoperă a literaturii latine creștine, se cântă și astăzi în bisericile ortodoxe și catolice în
cadrul serviciilor religioase.
Imnul are douăzeci și opt de versuri libere, compuse în proză ritmică. Sunt folosite figuri
de stil și gramaticale tradiționale, specifice poeziei latine clasice, cum ar fi: repetiția sanctus-ului,
formele pronumelui personal ale persoanei a II-a (tu, tibi, te) de la începutul versurilor succesive,
amplificarea, gradația, invocația și simetria: „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm,/ Pe Tine,
Doamne, Te mărturisim,/ Pe Tine, veșnicule Părinte,/ Tot pământul Te cinstește./ Ție toți îngerii,
Ție cerurile și toate puterile,/ Ție Heruvimii și Serafimii/ Cu neîncetat glas Îți strigă:/ Sfânt,
Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot!/ Pline sunt cerurile și pământul de mărirea slavei Tale,/
Pe Tine Te laudă ceata slăvită a Apostolilor,/ Mulțimea vrednică de laudă a proorocilor,/
Oștirea îmbrăcată în alb a mucenicilor./ Pe Tine sfânta Biserică Te mărturisește pe întregul
pământ:/ Părinte al veșnicei măriri,/ Pe adevăratul Fiul Tău, Unul-Născut,/ Care trebuie cinstit/
Și pe Sfântul Duh Mângâietorul./ Tu, Hristoase, Împărate al slavei;/ Tu ești Fiul veșnic al
Tatălui;/ Tu Care aveai să Te întrupezi în om pentru a-l mântui,/ Tu, după ce ai învins acul
morții,/ Ai deschis credincioșilor împărăția cerurilor;/ Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu în
slava Tatălui;/ Credem că vei veni ca Judecător;/ Așadar, Te rugăm, vino în ajutorul robilor
Tăi,/ Pe care i-ai răscumpărat cu scump sângele Tău;/ Dăruiește-le slavă cu Sfinții Tăi./
Mântuiește, Doamne, poporul Tău/ Și binecuvântează moștenirea Ta;/ Și paște-o pe dânsa și
înalță-o în veac./ În fiecare zi Te binecuvântăm/ Și lăudăm numele Tău în veac și în veacul
veacului./ Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta,/ Fără de păcat să ne păzim;/ Miluiește-ne
pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi;/ Fie, Doamne, mila Ta spre noi,/ Precum am nădăjduit
întru Tine;/ Întru Tine, Doamne, am nădăjduit,/Să nu ne rușinezi în veac!”87

86
Pr. Conf. Ștefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică, Teză de doctorat, publicată în
„ST”, anul XXI (1969), nr. 7-8, p. 472.
87
Sf. Niceta de Remesiana, Te Deum laudamus, apud Pr. Conf. Ștefan Alexe, op. cit., p. 128-130: „Te Deum
laudamus. Te Dominum confitemur./ Te aeternum patrem omnis terra veneratur./ Tibi omne angeli, tibi caeli, te
universae potestates,/ Tibi Cherubim et Seraphin incessabili voce proclamant:/ Sanctus, sanctus, sanctus, Dominus
Deus Sabaoth/ Pleni sunt caeli et terra maiestatis gloriae tuae./ Te gloriosus apostolorum chorus,/ Te prophetarum
laudabilis numerus,/ Te martyrum candidatus laudat exercitus./ Te per orbem terrarum sancta confitetur ecclesia,/
Patrem immensae maiestatis,/ Venerandum tuum verum et unicum Filium,/ Sanctum quoque Paraclitum Spiritum./
Tu Patris sempiternus es Filius,/ Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna/ Tu ad dextram Dei sedes in
gloria Patris./ Iudex crederis esse venturus./ Te ergo quaesumus; tuis famulis subveni, quos pretioso sanguine
redemisti,/ Aeterna fac cum sanctis tuis in gloria numerari./ Salvum fac populum tuum, Domine, et benedic
 Analizând acest imn, muzicologul O. L. Cosma contribuie cu următoarea precizare: „Prin
întreaga sa atmosferă și configurație muzicalo-poetică, hymnus dominicalis Te Deum laudamus
este un imn ce indică tipul cântării în Biserica proto-română la începutul creștinismului latin. Sub
aspect literar, autorul recurge la proza ritmică denumită ulterior Cursus Leoninus, în care
cadențele se orânduiesc nu după cantitatea silabelor. Se are în considerație distribuirea periodică
a accentului ritmic. Versificația aceasta presupune o metrică specială, de o muzicalitate
desăvârșită prin cadențarea izomorfă a accentelor. Este foarte probabil că acest tip de imnodie
latină în proză să fi fost generat de sensibilitatea daco-romană, deoarece se abate de la tiparele
latine aflate în circulație. Cercetătorul A. E. Burn vede originea acestei prozodii în Est”88.
Cântarea în Biserică a constituit una din preocupările de seamă ale Părinților Bisericii de
la sfârșitul veacului al IV-lea. Printre aceștia se numără și Sfântul Niceta de Remesiana, care, în
opera sa dedicată privegherilor și cântării publice de la adunările creștinilor, a reliefat în chip
strălucit utilitatea imnelor religioase, ca surse de inspirație pentru experiența vieții credincioșilor
și monahilor din sânul Bisericii.
Astfel, în Despre folosul cântării de psalmi, 2, explică motivul pentru care este necesară
cântarea vocală, contrar opiniilor ce susțineau cântarea tainică a inimii, fără voce: „Știu că sunt
unii, nu numai în părțile noastre, ci chiar în părțile răsăritene, care socotesc cântarea psalmilor
și a imnelor de prisos și prea puțin potrivită cu dumnezeiasca religie. Ei cred că este de ajuns
dacă psalmul este spus cu inima și că este necuviincios dacă s-ar rosti cu gura și aduc în
sprijinul părerii lor versetul din Apostolul care scrie către Efeseni: „Umpleți-vă de Duh, vorbind
între voi în psalmi și în imne și în cântări duhovnicești, cântând și psalmodiind lui Dumnezeu
spre mulțumire în inimile voastre”(Efes. 5, 19-20). Iată, zic ei, Apostolul a hotărât că trebuie să
psalmodiem „în inimi”, nu să flecărim în felul tragediei prin modularea vocii, fiindcă este de
ajuns lui Dumnezeu „care cercetează inimile”(Rom. 8, 27), dacă se cântă în taina inimii. Eu,
însă, fiind călăuzit de adevăr, după cum nu cert pe cei ce psalmodiază cu inima – căci totdeauna
este folositor ca cele ce sunt ale lui Dumnezeu să fie meditate cu inima – tot așa laud și pe aceia
care măresc pe Dumnezeu chiar și cu sunetul cântării. Și mai înainte de a aduce mărturii din
multele scrieri ale Scripturii, voi combate chiar eu textul din capitolul Apostolului, pentru că
mulți dintre cei ce cântă opun textului vocea celor ce vorbesc prostește. Căci, desigur, Apostolul
zice: „Umpleți-vă de Duh, vorbind în psalmi…”. Socotesc chiar că a deschis gurile noastre și a
dezlegat limbile și apoi a deschis buzele. Căci este cu neputință ca oamenii să vorbească fără
aceste organe. Și, după cum căldura se deosebește de frig, tot așa tăcerea se deosebește de
vorbire. Dacă ar fi voit ca „cei ce psalmodiază” să tacă definitiv, nu ar fi făcut mențiunea
„cântărilor”, când zice: „vorbind în psalmi și imne și cântări”, căci nimeni nu poate să cânte
tăcând. Însă când zice „în inimi”, sfătuiește să se cânte nu numai cu vocea, fără năzuința inimii,
după cum spune în alt loc: „Voi cânta cu duhul, voi cânta și cu mintea” (I Cor. 14, 15), adică și
cu vocea și cu cugetarea. Însă astfel de lucruri sunt născocite de eretici, deoarece, atunci când
nesocotesc ceva, resping cu viclenie cântările. Căci în timp ce se opun profeților și se silesc să

hereditati tuae;/ Et rege eos et extolle eos usque in aeternum./ Per singulos dies benedicimus te/ Et laudamus nomen
tuum in saeculum et in saeculum saeculi./ Dignare, Domine, die isto sine peccato nos custodire./ Miserere nostri,
Domine, miserere nostri./ Fiat misericordia tua, Domine, super nos, quemadmodum speravimus in te./In Te,
Domine, speravi: non confundar in aeternum”.
88
A. E. Burn, Niceta of Remesiana, His life and works, Cambridge University Press, 1905, p. CIX , apud Prof. Dr.
O. L. Cosma, Hronicul muzicii românești, vol. I, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1973, p. 61:
„Acest sistem a intrat în uzanță în secolul IV și a fost probabil importat din Est”.
distrugă profețiile Dumnezeului Creator, ei se silesc să înlăture spusele profeților și mai ales
cereștile cântări davidice, prin înfățișarea unei tăceri cinstite”89.
Continuând explicația, Sfântul Niceta amintește, în capitolele 3 și 4, chipurile relevante
ale cântăreților din Vechiul Testament. Moise și sora sa, Maria, au fost cei dintâi care au
organizat și au condus coruri religioase pentru a înălța imne și cântări de laudă lui Dumnezeu.
După cum remarcă Sfântul Niceta, la această cântare de preamărire a participat întreaga natură.
Un cântec de biruință a fost înălțat de o femeie credincioasă, numită Debora. Cel mai strălucit
cântăreț a fost psalmistul David, a cărui chitară a preînchipuit lemnul Sfintei Cruci, alungătoarea
demonilor: „Iar cât sunt de plăcute „cântările duhovnicești”, vom arăta de la început,
referindu-ne la aceeași autori. Dacă am cerceta cine dintre oameni a descoperit cel dintâi
această cântare, nu găsim pe altul decât pe Moise, care a înălțat lui Dumnezeu o frumoasă
cântare, când, Egiptul fiind lovit de cele zece plăgi și faraonul fiind înnecat, poporul a ieșit spre
deșert pe drumurile neobișnuite ale mării, zicând: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a
preamărit” (Ieș. 15, 1). Căci nu trebuie să fie primită la întâmplare cartea cu titlul Cercetarea
lui Avraam, în care sunt închipuite că au cântat chiar animalele și izvoarele și stihiile, fiindcă
această carte nu este legată de nici o credință și de nicio mărturie. Așadar Moise, conducătorul
triburilor lui Israel, a organizat cele dintâi coruri, deosebindu-se două clase, de amândouă
sexele, care aveau în frunte pe el și pe sora lui, le-a învățat să cânte lui Dumnezeu un cântec de
biruință. Curând după aceea, Debora, o femeie de neam ales, este descoperită în cartea
Judecători, împlinind această slujbă…După aceea chiar vei găsi că mulți, nu numai bărbați, dar
chiar și femei pline de Duhul dumnezeiesc, au cântat tainele lui Dumnezeu. David, care a fost
înzestrat în chip special de Domnul încă din copilărie cu acest dar, a meritat să fie socotit cel
dintâi dintre cântăreți și comoara cântărilor. Acesta, încă copil, cântând din chitară plăcut și cu
iscusință, a potolit duhul cel rău care lucra în Saul. Aceasta s-a petrecut nu pentru că puterea
acelei chitare era atât de mare, ci fiindcă chipul crucii lui Hristos, care era purtat tainic în lemn
și în întinderea coardelor, ca și însăși pasiunea cu care cânta el, potolea îndată duhul
diavolului”90.
Tezaurul bunurilor duhovnicești, susținea Sfântul Niceta în capitolul 5, se află în cântarea
psalmilor: „Ce nu vei găsi în psalmi care să nu fie spre folos, spre întărire, spre mângâierea
neamului omenesc, de orice stare socială, sex sau vârstă? În ei, pruncul își află hrana, copilul ce
să laude, adolescentul și tânărul dreptar pentru viață (Ps. 118, 9), bătrânul află model de
rugăciune. Femeia învață bunacuviință, orfanii își găsesc pe părinți, văduvele pe ocrotitor,
săracii pe protector, străinii pe paznic. Stăpânii și judecătorii ascultă de cine să se teamă.
Psalmul mângâie pe cel întristat, potolește pe cel prea vesel, îmblânzește pe cel mânios, dă curaj
celui sărac, iar pe omul bogat îl mustră ca să se cunoască pe sine. În general, psalmul împarte
tuturor celor ce suferă medicamentele potrivite, nu disprețuiește pe cel păcătos, ci îi aduce
mântuirea printr-o pocăință născătoare de lacrimi”91.
Aceeași frumoasă descriere a psalmilor au mai făcut-o Sfântul Ambrozie (In Psalmum
primum ennaratio, 9) și Sfântul Vasile cel Mare (Omilie la Psalmul I, II). Se pare că Sfântul Ioan
Gură de Aur a avut o oarecare influență asupra lui Niceta, asemănările dintre ideile lor cu privire
la plăcerea ascultării psalmilor cântați, fiind evidente. Așadar, textul ce urmează, tot din Despre
folosul cântării de psalmi, 5, este similar cu cel întâlnit la Ioan Hrisostom, în comentariul

89
Sf. Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării de psalmi, trad. de Pr. Conf. Ștefan Alexe, în „ Mitropolia
Olteniei” (M.O.), anul XXVI (1974), nr. 7-8, p. 622-623.
90
Ibidem, p. 623.
91
Ibidem, p. 624.
Psalmilor (In Psalmum XLI): „Pentru că firea omenească fuge de lucrurile aspre și le respinge,
deși sunt folositoare și cu greu primește de-abia numai ceea ce se pare că prezintă farmec,
Dumnezeu a pregătit prin slujitorul său David această băutură care este dulce la gust prin
cântare și este în stare să vindece rănile păcatelor prin puterea sa. Căci psalmul se ascultă cu
plăcere atunci când se cântă și pătrunde sufletul în timp ce-l desfată. Se reține ușor, când se
cântă mai des. Și cele ce severitatea legii nu putea să scoată din mințile omenești, au fost
înlăturate prin dulceața cântării. Căci ceea ce învață Legea, Profeții și însăși Evanghelia, se
află meditat într-o dulceață plăcută în aceste cântări”92.
În capitolul 7, Sfântul Niceta aduce în discuție jertfa duhovnicească a laudei. Astfel,
cântarea adusă lui Dumnezeu apare ca o jertfă plăcută, indicând sufletului calea mântuirii. După
cum se poate observa, argumentul acesta, preluat din Vechiul Testament, apare la mulți autori
patristici: „Acestea sunt cântările pe care Biserica le cântă lui Dumnezeu; acestea sunt cele pe
care adunarea noastră le exercită prin sunetul vocii. Acestea nu numai că îl lasă slobod pe cel
ce cântă, dar mai degrabă îl constrâng, căci nu ațâță plăcerile, ci le sting. Vezi dacă se poate
pune la îndoială faptul că aceste cântări plac lui Dumnezeu, când tot ce se face privește la slava
Creatorului. Pe bună dreptate același profet îndeamnă pe toți și pe toate să aducă laude lui
Dumnezeu, Cel ce cârmuiește toate, zicând: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps. 150, 6) și
el însuși lăudând, spunea: „Voi lăuda numele Dumnezeului meu cu cântare și-L voi preamări pe
El cu laudă. Și va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât vițelul tânăr, căruia îi cresc coarne și
unghii” (Ps. 68, 34-35). Iată ceea ce este mai de preț, iată jertfa duhovnicească mai mare decât
toate jertfele de animale! Și pe bună dreptate. Dacă, într-adevăr, acolo se vărsa sângele
animalelor, aici se jertfește lauda duhovnicească din sufletul însuși și din conștiința curată.
Domnul spune în această privință: „Jertfa de laudă Mă va slăvi și acolo este calea în care voi
arăta lui mântuirea Mea” (Ps. 49, 24). Laudă pe Domnul în viața ta, „jertfește jertfa laudei” și
prin aceasta se va arăta sufletului tău calea prin care vei ajunge la mântuirea lui!”93.
Menționând instrumentele din practica veche a cultului iudaic, în capitolul 9 autorul face
precizarea că toate preceptele Vechiului Testament nu mai sunt valabile în creștinism. De aceea,
cântarea de psalmi în Legea cea Nouă se realizează în membrele trupului, care răsună mai
plăcut lui Dumnezeu: „Ar fi prea lung, iubiților, dacă aș vrea să spun istoria psalmilor, ce
conține fiecare în parte, așa cum reiese din Noul Testament, ca să se întărească ce s-a spus în
Vechiul Testament, ca nu cumva să fie socotită oprită datoria de a cânta în psalmi, după cum au
căzut multe din observările Legii vechi. Căci cele materiale au fost înlăturate, ca de pildă,
tăierea împrejur, sabatul, jertfele, deosebirea mâncărurilor, trompetele, citerele, chimvalele,
timpanele, toate sunt acum înțelese în membrele omului și răsună mai plăcut. Au încetat cu totul
spălările rituale zilnice, observările lunii noi, acea vizitare a leproșilor, sau cele de acest fel
pentru copii, care au fost necesare pentru timpul de atunci. Celelalte care sunt duhovnicești și
anume credința, evlavia, rugăciunea, postul, răbdarea, dragostea, cântarea de psalmi, au fost
mai degrabă sporite decât micșorate”94.
Pentru a fundamenta cântarea creștină, în Despre folosul cântării de psalmi, 9-10, Niceta
aduce mărturii autentice ale cântării din Legea Nouă: „Așadar, în Evanghelie vei găsi că cel
dintâi Zaharia, tatăl marelui Ioan Botezătorul, după acea tăcere îndelungată, a profețit în imne.
Nici Elisabeta, multă vreme stearpă, n-a încetat să preamărească din suflet pe Dumnezeu,
pentru că i s-a născut fiu după făgăduință (Lc. 1, 46). Când S-a născut Hristos pe pământ, ceata

92
Ibidem, p. 624.
93
Ibidem, p. 624-625.
94
Ibidem, p. 625.
îngerilor a cântat laudă, vestind: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire” (Lc. 2, 13-14)…Și ca să nu lungesc cuvântarea, Însuși Domnul, Doctor în
cuvânt și Învățător prin fapte, ca să aprobe slujirea cea deosebit de plăcută a imnelor, a cântat
un imn împreună cu ucenicii, ieșind pe Muntele Măslinului (Mt. 26, 30). Cine se va îndoi de o
astfel de mărturie cu privire la evlavia psalmilor și a imnelor, când Cel ce este adorat și mărit
prin cântare de toate puterile cerești, El Însuși a cântat imne împreună cu ucenicii Săi? După
aceea, se cunoaște că Apostolii Domnului n-au încetat a cânta psalmi chiar atunci când erau
închiși. Fericitul Pavel îndeamnă pe profeții Bisericii, zicând: „Când vă adunați împreună,
fiecare din voi are psalm, are învățătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre
zidire să se facă” (I Cor. 14, 26). Și în alt loc, iar: „Voi cânta psalmi cu duhul, dar voi zice un
psalm și cu inima” (I Cor. 5, 15). Tot așa și Iacov a spus în Epistola sa: „Este cineva dintre voi
în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi!” (Iac. 5, 13). Și
Evanghelistul Ioan spune în Apocalipsă că prin descoperirea Duhului, el a auzit vocea cetelor
cerești „ca un vuiet de ape multe și ca un bubuit de tunete puternice, a celor ce strigau:
Aliluia!” (Apoc. 19, 6)95.
Din expunerea pasajului următor, din capitolul 12, reiese că este o adevărată desfătare
pentru creștini cântarea psalmilor și a imnelor: „Ce este mai potrivit pentru noi decât acest folos
al cântărilor de psalmi? Ce este mai plăcut decât această desfătare? Căci și cu psalmi ne
desfătăm și cu rugăciuni ne răcorim și cu lecturi ne hrănim. Într-adevăr; după cum unii
comeseni sunt desfătați de felurimea mâncărurilor, tot așa sufletele noastre se îmbogățesc
printr-o lectură felurită și prin cântarea imnelor”96.
În Despre folosul cântării de psalmi, 13, Niceta face o reală instruire pentru cântarea în
biserică. Este pomenită cântarea în cor a tuturor credincioșilor. Indicația autorului pare să se
refere la cântarea la unison, evitându-se, în modul acesta, zelul interpretărilor solistice: „Numai,
prea iubiților, lăsând la o parte vorbele de prisos, să cântăm cu simțul ascuțit și cu mintea
trează, ca să nu displăcem lui Dumnezeu. Căci psalmistul ne îndeamnă zicând: „Că Dumnezeu
este împăratul a tot pământul; cântați Lui toți cu înțelepciune” (Ps. 46, 7), adică cu pricepere,
ca să cântăm nu numai cu suflarea, adică cu sunetul vocii, dar și cu mintea și să medităm ceea
ce cântăm, ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte și cugetări străine, să lucreze fără nici un
folos. Într-adevăr, sunetul sau armonia să se cânte în armonia adevăratului duh creștin;
cântarea să nu aducă a ceva teatral, ci să provoace pocăința pentru păcate, în sufletele
ascultătorilor. Dar și vocea voastră a tuturor, nu trebuie să fie discordantă, ci armonioasă. Nu
unul să o ia înainte în chip prostesc și altul să rămână în urmă, sau unul să coboare vocea și
altul să o ridice, ci fiecare este invitat să-și încadreze vocea sa, cu multă umilință, între glasurile
corului care cântă laolaltă; sau ca cei ce ridică glasul, sau o iau înainte, să iasă în evidență în
mod necuviincios, ca spre o ostentație prostească, din dorința de a plăcea oamenilor…Iar cel
care nu poate să fie la fel cu ceilalți sau să se integreze, este mai bine pentru el să psalmodieze
cu voce înceată, decât să tulbure pe ceilalți printr-o voce țipătoare. În felul acesta își
îndeplinește datoria slujirii și nu tulbură comunitatea care cântă. Căci nu este dat tuturor ca să
aibă o voce melodioasă și cantabilă…Așadar, când se cântă, toți să cânte”97.
Înainte de a parcurge paginile unei alte lucrări strălucite a lui Niceta, și anume De vigiliis
servorum Dei (Despre privegherea creștinilor), este necesar să reamintim aportul acestui sfânt la
formarea limbii române. Astfel, tratând despre privegheri, în sensul cântării armonioase a

95
Ibidem, p. 625-626.
96
Ibidem, p. 626.
97
Ibidem, p. 627.
creștinilor pentru preamărirea lui Dumnezeu înainte de revărsatul zorilor, el a determinat
scoaterea din vocabularul românesc a numelui latin – luscinia - dat păsării ce cântă dimineața
foarte devreme (încă fiind întuneric afară) și înlocuirea acestui termen cu privighetoarea98.
Scrierea Despre privegherea creștinilor este o cuvântare a lui Niceta, din care reiese
strădania acestui ierarh al lui Hristos pentru păstrarea tradiției cântării în Biserică. În primul
paragraf al acestei lucrări este arătată bogăția spirituală a privegherii, contrar opiniilor celor
ignoranți: „Dar, dacă cel care priveghează pentru lucruri necesare trupului, adică pentru hrană
și îmbrăcăminte, este lăudat, mărturisesc, eu mă mir că sunt unii care socotesc sfintele
privegheri, care sunt pline de roade duhovnicești, bogate în cuvântări, imne de laudă și citiri
sfinte, că sunt de prisos și zadarnice sau, ceea ce este și mai rău, că sunt primejdioase”99.
Rugăciunea, în cântarea comună a credincioșilor adunați la slujba de priveghere, are o
putere mai mare și este mai plăcută lui Dumnezeu, precizează Niceta în Despre privegherea
creștinilor, 2. De asemenea, este menționată cântarea tămăduitoare a versetului 7 din Psalmul 62:
„Unește-te în cuget cu cei ce priveghează ca să te ajute cu rugăciunile lor prin care Domnul te
va întări să poți cânta pe patul durerii tale, zicând: În dimineți mă voi gândi la Tine, Doamne,
fiindcă ai fost ajutorul meu”(Ps. 62, 7)100.
După cum susținea Sfântul Niceta, cântarea psalmilor de seară a fost rânduită de Sfinții
Părinți pentru liniștea și pavăza creștinilor pe timpul nopții. Se pare că Psalmii 87, 91 și 118 erau
cântați la rugăciunea de seară, conform capitolelor 4 și 5: „David, sfințit cu ungere profetică și
regească, așa cânta: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua și noaptea am strigat înaintea
Ta” (Ps. 87, 1). De asemenea, el zice: „Noaptea mi-am adus aminte de numele Tău, Doamne și
am păzit legea Ta” (Ps. 118, 55). Poate pentru faptul că el cânta acestea fiind așezat în patul
său, unii mai leneși au socotit că este de ajuns ca fiecare să se roage în patul lui, murmurând,
întâmplător, un psalm…că „bine este a ne mărturisi Domnului și a cânta numele Tău,
Preaînalte, a vesti dimineața mila Ta și adevărul Tău în toată noaptea” (Ps. 91, 1-2). Astfel,
sfinții au cântat aceste lucruri atât de mari și atât de însemnate și le-au păstrat scrise pentru ca
noi, urmașii lor, să fim mișcați de asemenea exemple, spre a rândui paznici ai mântuirii noastre,
în timpul nopților”101.
Sfântul Niceta anunța, în Despre privegherea creștinilor, 10, că va mai dezbate cântarea
imnelor și a psalmilor în altă lucrare – De psalmodiae bono (Despre folosul cântării de psalmi):
„Cele spuse până aici despre mărturia, vechimea și folosul privegherilor, sunt de-ajuns. Dar
despre evlavia imnelor și a psalmilor, care sunt atât de plăcuți și de primiți de Dumnezeu, aș
vorbi acum puțin, dacă o rațiune deosebită n-ar cere alt volum; lucrul acesta, cu ajutorul lui
Dumnezeu, va fi arătat în cuvântarea următoare”102.
Imaginea Sfântului Niceta de Remesiana a rămas vie în spiritualitatea poporului român,
„pietatea populară invocând numele său în multe feluri. Astfel, un colind cântat de copii în
Transilvania, îl înfățișează pe marele ierarh stând în mijlocul casei, unde citește, se roagă, cântă

98
Nicolae M. Popescu, De la priveghere la privighetoare, în rev. „Biserica Ortodoxă Română” (BOR), anul LXI
(1943), nr. 4-6, p. 207-224.
99
Sf. Niceta de Remesiana, Despre privegherea creștinilor, trad. de Pr. Conf. Ștefan Alexe, în „ Mitropolia
Olteniei” (M.O.), anul XXVI (1974), nr. 3-4, p. 294.
100
Ibidem, p. 295.
101
Ibidem, p. 295-296.
102
Ibidem, p. 299.
și priveghează, de cu seară/ pân la cinioară,/ de la cinioară pân la cântători/ de la cântători pân
la revărsat de zori, apărând poporul creștinesc de diavoli”103.

103
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Tipografia Modernă, București, 1885, p. 188-189 și Simeon
Florea Marian, Legendele Maicii Domnului, Ed. Academiei Române, București, 1904, p. 126, apud Pr. Prof. Dr.
Nechita Runcan, Saint Niceta of Remesiana’s missionary work..., p. 171.