SUPORT DE CURS

CÂNT LITURGIC BIZANTIN 8

2018-2019

Lect. univ. dr. Iosif Gyulai Mureșan

 Surse imnografice în scrierile istoricilor eclesiastici (secolele IV-V)

Pentru a întregi demersul nostru științific cu privire la imnografia primelor secole

creștine, ne-au fost de mare folos studiile asupra documentelor rămase de la istoricii Bisericii din
secolele IV-V. Eusebiu de Cezareea (265-340), renumitul istoric eclesiastic, s-a născut în
Cezareea Palestinei și a fost ucenicul lui Pamfil, de la care a împrumutat pasiunea pentru studiu.
A fost ales episcop al Cezareei în 313, fiind atras către arianism. Opera de seamă a lui Eusebiu
este Istoria bisericească (Ekklhsiastikh istoria), în zece cărți, în care relatează evenimente
creștine de la Nașterea lui Hristos până în 3241. Pentru studiul de față am ales și alte lucrări,
precum: Laudele lui Constantin (De laudibus Constantini), Pregătirea evanghelică (Preparatio
evangelica) și Comentarii la Psalmi (Comentaria in Psalmos).
Istoria bisericească II, XVII, 22, amintește de cântarea responsorială descrisă de Filon din
Alexandria. De aici aflăm că privegherile creștine se petreceau cu cântări de imne: „Pe toate
acestea scriitorul amintit le descrie în scrierea sa ca și cum numai la noi se mai păstrează astăzi
în uz. Tot el amintește și serbarea cu priveghere de toată noaptea care are loc tot așa cum ne-am
obișnuit să cântăm și noi imnele respective și anume unul psalmodiind textul ritmic, iar ceilalți
ascultând în liniște și necântând cu el decât ultimele cuvinte ale imnelor. Filon afirmă expres că
în zilele acelea toată lumea se culcă jos pe paie, nu se bea vin deloc, nu se mănâncă nimic afară
de pâine și apă, sare și isop, care sunt singura lor hrană”2.
În Istoria bisericească III, XXXIII, 1, Eusebiu menționează Scrisoarea lui Pliniu: „Atât
de mult s-a întețit în multe ținuturi prigoana împotriva noastră încât și prea vestitul dintre
guvernatori, Pliniu cel Tânăr sau Secundul, impresionat de mulțimea martirilor, a scris
împăratului în legătură cu mulțimea celor dați morții din pricina credinței, înștiințându-l în
același timp că, după știrea lui, creștinii nu săvârșesc nimic rău și nici potrivnic legilor, ci doar
că se scoală de la răsăritul soarelui ca să cânte imne lui Dumnezeu; încolo, ei se feresc de
desfrânare, de ucidere și de orice nelegiuire, supunându-se întru toate legilor”3.
Apărând dumnezeirea lui Hristos împotriva ereziarhului Pavel de Samosata, Eusebiu
citează cântările Bisericii primare compuse de creștini (Istoria bisericească V, XXVIII, 5): „Cât
despre cărțile lui Irineu, ale lui Meliton și ale altora, cine nu le știe? Toți aceștia învață că
Hristos este și Dumnezeu și om. Și cine nu știe de atâția psalmi și cântări spuse de frați întru
credință, începând din primele veacuri și care cântă pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Hristos, pe
Care-L prezintă ca Dumnezeu?”4.
Istoria bisericească VII, XXX, 10, relatează tot despre erezia lui Paul de Samosata, care s-
a ridicat împotriva cântării psalmilor cunoscuți ca fiind non-biblici, dar compuși în cel mai curat
spirit ortodox de diferiți creștini inspirați ai Bisericii primelor veacuri: „Cât privește psalmii în
care se vorbește de Domnul Iisus Hristos, el i-a interzis, pretextând că ar fi de dată prea recentă

1
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Științele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericești universale, în Istoria
bisericească universală, vol. I (1-1054), ediția a III-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987, p. 21.
2
Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericească, în Scrieri, Partea întâi, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 13,
trad., studiu, note și com. Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1987, p. 85.
3
Ibidem, p. 136.
4
Ibidem, p. 220.
compuși, zice el, de poeți mai noi, de aceea în mijlocul bisericii, din ordinul lui personal au fost
puse niște femei să execute tocmai în zilele de Paști niște cântece, de care te crucești când le
auzi. O atitudine similară îngăduie el și la episcopii și preoții din satele și orașele care-l ridică
în slavă în cuvântările pe care le țin poporului”5.
Istoria bisericească IX, VIII, 11 amintește de obiceiurile funerare păgâne în
acompaniamentul flautelor și al chimvalelor, care semănau pretutindeni deznădejde și frică de
moarte: „Dar cele mai multe jertfe le-a secerat ciuma răpind familii întregi, îndeosebi pe cele
care nu suferiseră de lipsa hranei, așa încât și cei din cercurile celor avuți: guvernatori,
dregători și mii de alți funcționari, ca și cum foametea intenționat i-ar fi încredințat ciumei, au
murit de moarte neașteptată și foarte rapidă. Nu auzeai decât gemete peste tot, în toate ulițele,
piețele și străzile, nu puteai auzi altceva decât plânsete însoțite de muzica de doliu a flautelor și
a loviturilor cadențate care le acompaniau ca de obicei”6.
În Istoria bisericească X, III, 3, este descris rezultatul Edictului de la Milan (313).
Bucuria Bisericii se afirma prin cântarea de preamărire a lui Dumnezeu, cântarea Sfintei
Liturghii: „O singură putere a Duhului Sfânt trecea prin toate mădularele, un singur suflet
pentru toți, una și aceeași credință arzândă, un singur imn de preamărire a lui Dumnezeu. Da,
într-adevăr, minunate erau slujbele săvârșite de întâistătătorii (Bisericii ), rânduielile de cult ale
preoților, iar bisericile, așezăminte plăcute lui Dumnezeu, arătate uneori prin cântări de psalmi
și prin ascultarea cuvintelor pe care Dumnezeu ni le-a lăsat, iar altora, prin săvârșirea
liturghiilor tainice și dumnezeiești care sunt toate simboluri negrăite ale patimilor
Mântuitorului”7.
Textul următor, din Istoria bisericească X, IV, 5-6, a fost extras, probabil, dintr-o
scrisoare trimisă de către Eusebiu. Pasajul acesta sugerează cântarea responsorică după citirile
din cărțile sfinte: „Din citirile în Sfânta Scriptură mi-am dat seama încă de demult despre
minunatele semne ale lui Dumnezeu și despre binefacerile minunilor săvârșite de Domnul față
de oameni, de aceea se cuvenea să înălțăm imne și cântări de laudă lui Dumnezeu spunând:
Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, căci părinții noștri ne-au spus nouă lucrul pe care l-
ai făcut în zilele lor, în zilele cele de demult” (Ps. 43, 1). Dar azi nu cunoaștem numai din auzite
și din mulțimea cuvintelor mâna tare și brațul cel înalt al Dumnezeului Celui atotbun și
împăratul tuturor, ci – ca să zic așa – din fapte prin vederea cu ochii noștri prin care vedem cât
de drepte și de adevărate sunt lucrurile de altădată transmise nouă spre aducere aminte , de
aceea putem cânta pentru a doua oară cântarea de biruință strigând cu glas tare și zicând:
Precum am auzit, așa am și văzut, în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului
nostru” (Ps. 47, 8)8.
Panegiricul De laudibus Constantini XIV, 5 (Cuvântarea ținută cu prilejul sărbătoririi a
treizeci de ani de domnie a împăratului Constantin), lucrare ce a fost elaborată de Eusebiu în
335, conține o serie de alegorii cu referire la muzică și cântare: „Orfea men dh muqov
Ellhnikov, pantoia genh qhriwn qelgein th wdh, exhmeroun te twn agriwn touv qumouv,
en organw plhktrw krouomenwn cordwn, paraoidwsi : kai touq Ellhnwn adetai corw, kai
pisteuetai ayucov lura tiqasseuein touv qhrav, kai dh kai ta dendra, tav fhgouv
metaballein, mousikh eikonta. Toigaroun o pansofov kai panarmoniov tou Qeou Logov,
yucaiv anqrwpwn polutropoiv kakiaiv upobeblhmenaiv, pantoiav qerapeiav

5
Ibidem, p. 304.
6
Ibidem, p. 349-350.
7
Ibidem, p. 363.
8
Ibidem, p. 364.
proballomenov, mousikon organon cersi labwn autou poihma sofiav ton anqrwpon,
wdav kai epwdav dia toutou logikoiv, all ouk alogoiv, qhrsin anekroueto, panta tropon
anhmeron Ellhnwn te kai barbarwn, paqh te agria kai qhriwdh yucwn toiv thv evqeou
didaskaliav farmakoiv exiwmenov kai nosousaiv ge yucaiv taiv to qeion en genesei kai
swmasin anazhtousaiv, oia tiv iatrwn aristov, suggnei kai katallhlw bohqhmati Qeon en
anqrwpw paristh”9.
„Un mit grecesc ne spune că Orfeu a fermecat tot soiul de animale și a înmuiat sălbăticia
fiarelor, prin lovirea strunelor unui instrument, cu un plectru. Mai mult, aceasta se celebrează
într-un cor grecesc și se crede că o liră fără viață a îmblânzit aceste fiare sălbatice și chiar
copacii, care erau stejari, se mișcau după muzică. Dar Preaînțeleptul și întru tot armoniosul
Cuvânt al lui Dumnezeu, făcând tot felul de vindecări sufletelor oamenilor, afectate de
nenumărate patimi, ia lucrarea înțelepciunii Sale, natura Sa omenească, în mâinile Sale, ca și pe
un instrument muzical și cu care cântă ode și epopei pentru ființele raționale, nu pentru fiarele
fără minte și așa, cu medicamentul învățăturii Sale inspirate, El tămăduiește tot felul de
sălbatici, pe greci și nu mai puțin pe barbari, de patimile lor neînblânzite și de sălbăticia
sufletească” (trad. n.).
În lucrarea Praeparatio evangelica IV, XI-XII, se sugerează sintagma jertfa de laudă, ca
imnodiere și bază a mântuirii, concepție des întâlnită la autorii patristici. Ideea centrală a
următorului citat, preluată de Eusebiu din filosofia greacă și modelată în spirit creștin, este că
numai ființei neoplatonice supreme îi este potrivită cântarea interioară a liniștii absolute, nu și
celorlalte zeități: „Qew men tw epi pasin, wv tiv anhr sofov efh, mhden twn aisqhtwn
mhte qumiwntev, mht eponomazontev. Ouden gar enulon, o mh aulw euquv estin
akaqarton. Dio oude logov toutw o kata fwnhn oikeiov : oud o endon, otan paqei yuchv
h memolusmenov : dia de sighv kaqarav, kai twn peri autou kaqarwn ennoiwn
qrhskeuswmen auton. Dei ara sunafqentav kai omoiwqentav autw, thn autwn anagwghn
qusian ieran prosagein tw Qew, thn authn de kai umnon ousan, kai hmwn
swthrian...Toiv de autou ekgonoiv, nohtoiv dh qeoiv, hdh kai thn ek tou logw umnwdian
prosqeteon”10.
„Dumnezeului Care este deasupra tuturor, după cum zicea un anumit înțelept, nu trebuie
să-I oferim nimic sensibil, nici tămâie, nici altceva distinct; pentru că nu este nimic material, ce
nu este imediat necurat ființei nemateriale. Deși nici un cuvânt nu Îi este potrivit Lui, fie spus, fie
nerostit, dacă sufletul se întâmplă să fie spurcat de oarecare tulburare; mai degrabă trebuie să-
L preamărim prin tăcere desăvârșită și gânduri nespurcate. Este necesar, atunci, odată ce am
fost aduși în legătură cu El și devenind ca El, să-I oferim lui Dumnezeu ridicarea sufletelor
noastre, ca sfântă jertfă; aceasta este atât imnodierea, cât și mântuirea noastră…Oricum, acelor
dumnezei născuți din El, dumnezei inteligibili, trebuie să le adresăm imnodierea cuvintelor…”
(trad. n.).
În partea introductivă a lucrării Comentaria in Psalmos (Comentarii la Psalmi), Eusebiu
redă o serie de indicații referitoare la noțiunile de psalm, imn, psalmul unui imn, imnul unui
psalm, cântarea bisericească, precum și la unele instrumente muzicale: „O men yalmov
eoiken tou yalthriou parwnumwv epikeklhsqai : legetai de yalthrion organon ti mousikon
para thn kiqaran diallatton tw schmati, en w thn anakrouomenhn qdhn yalmon
prosagoreuesqai. Wdhn de einai thn dia melouv anafwnoumenhn aneu organou rhsin

9
Idem, De laudibus Constantini, XIV, 5, în P.G., t. XX (Tomus secundus), Paris, 1857, col. 1409.
10
Idem, Praeparatio evangelica, IV, XI-XII, în P.G., t. XXI (Tomus tertius), Paris, 1857, col. 260.
mousikhn. Yalmon de wdhv legesqai, epeidan prohghsamenhv to auto thv wdhv melov
dia tou yalthriou krousqh : wdhn de yalmou to anapalin. Wv en taiv istoriaiv twn
Basileiwn kai twn Paraleipomenwn Dauid o basileuv meta thn tou Saoul teleuthn,
anagagwn thn kibwton thv Diaqhkhv Kuriou, ousan en oikw Abdodwm etesin eikosin
exotou ek twn Azwtiwn metenhnekto, kai katasthsav authn eiv Ierousalhm, epilegetai ek
thv fulhv Leui klhrw yaltwdouv arcontav wdwn tessarav, tou yallein kai adein enwpion
thv kibwtou tw Kuriw, kai anaferein fwnhn eufrosunhv eiv exomologhsin kai ainesin en
organoiv hrmosmenoi, kai wdaiv, kai kinuraiv, kai nablaiv, kai tumpanoiv, kai kumbaloiv,
kai yalthriw, kai kerathn, ton Asaf, Aiman, Aiqan, Idiqoum : oiv
ariqmov wdwn epetetakto, adontwn diakosiwn ogdohkonta oktw, ekastw ebdomhkonta
duo, ek tou Cam lb, tou Shm ke, tou Iafeq ie. Oitinev, estwtev emprosqen thv kibwtou
Diaqhkhv Kuriou, eyallon kai hdon tw Kuriw : ov men en kinira, ov de en kumbaloiv, ov
de en kiqara, ov de en yalthriw : wn mesov istato o makariov Dauid, autov arcwn
arcontwn wdwn, kratwn epi ceirav to yalthrion. Ekastov de hden kai eyallen umnwn ton
Qeon agiw Pneumati tetagimenwv. Hnika toinun eskirta to Pneuma epi tina twn
arcontwn twn yaltwdwn, oi loipoi hsucian hgon parestwtev kai upakouontev sumfwnwv
tw yallonti, Allhlouia”11.
„Se pare că psalm (yalmov) derivă, ca asemănare, din cuvântul psaltirion. Psaltirionul,
în schimb, este definit ca un fel de instrument muzical, ce diferă, ca formă, de chitară, cântecul
emis de acesta este numit psalm, în timp ce imnul, cântarea bisericească (wdhn), este vorbirea
muzicală proclamată prin melodie, fără un instrument. S-a spus să fie psalmul imn oricând
aceeași melodie de la cântarea bisericească precedentă se cântă la psaltirion și imnul psalmului,
când se optează invers. După cum este scris în cărțile istorice ale Regilor și ale Cronicilor,
David, rege după moartea lui Saul, a adus Chivotul Legii Domnului, care a fost în casa lui
Obedom timp de douăzeci de ani, adus de către Azotieni, l-a așezat în Ierusalim și a ales patru
muzicieni (yaltwdouv) din seminția lui Levi, ca și conducători ai cântării, să cânte la
instrumente și cu vocea (yallein kai adein) înaintea Chivotului lui Dumnezeu și să înalțe glas de
bucurie în mărturisire și preamărire, cu instrumente armonioase și în cântare, cu kinure
(kinuraiv), navle (nablaiv), timpane, chimvale, psaltire și keratine (keratinh). (Cei patru erau)
Asaf, Eman, Etan și Iudit, cărora le-a fost desemnat un anumit număr de cântări, alături de două
sute opt zeci de cântăreți, fiecăruia câte șaptezeci și doi, treizeci și doi din neamul lui Ham,
douăzeci și cinci din neamul lui Șem și cincisprezece din neamul lui Iafet. Aceștia patru stăteau
înaintea Chivotului lui Dumnezeu și cântau Domnului, la instrumente și cu vocea, unul cu
kinura, altul la chimvale, unul la chitară, unul la psaltirion; și în mijlocul lor stătea
binecuvântatul David, conducând pe liderii cântării, apucând psaltirea în mâinile sale. Fiecare
cânta (cu vocea sau la instrument) imne lui Dumnezeu, în ordinea stabilită de Duhul Sfânt. Și
când Duhul Se cobora asupra unuia dintre conducători, ceilalți așteptau în liniște și apoi
răspundeau într-un glas (upakouontev sumfwnwv) psalmistului, Aliluia” (trad. n.).
Comentaria in Psalmos XCI (Psalmus cantici, in die Sabbati) constituie lucrarea pe care
Eusebiu a realizat-o spre sfârșitul vieții. De aici desprindem ideea cântării în sobor (simfoniei), în
formă omofonă: „Palai men oun, ophnika dia sumbolwn kai tupwn elatreuon oi ek
peritomiv, ouc apeikov hn dia yalthriwn kai kiqarav anapempein tinav tw Qew touv
umnouv, kai touto polein taiv hmeraiv tou Sabbatou, paraluontav dhladh thn argian, kai
parabainontav ton nomon ton peri tou Sabbatou : hmeiv de, ton en kruptw Ioudaion

11
Idem, Comentaria in Psalmos, în P.G., t. XXIII (Tomus quintus), Paris, 1857, col. 72-73.
aposwzontev kata ton faskonta Apostolon : Ou gar en tw fanerw Ioudaiov estin, oude h
en tw fanerw en sarki peritomh, all o en tw kruptw Ioudaiov, kai h keritomh kardiav en
pneumati, ou grammati, zwnti yalthriw kai kiqara emyucw, pneumatikaiv te wdaiv ton
umnon apodidomen.pantov d oun organou mousikou genoit an tw Qew proshnestera h
twn Cristou lawn sumfwnia, kaq hn en pasaiv taiv tou Qeou ekklhsiaiv, omognwmoni
yuch kai mia diaqesei, omofrosunh te kai omodoxia pistewv kai eusebeiav, omofwnon
melov en taiv yalmologiaiv anapempomen”12.
„Când în vechime, oamenii circumciziei credeau în simboluri și tipuri, n-a fost cu
nechibzuință că au înălțat imne lui Dumnezeu în psaltire și în chitare și că au făcut aceasta în
zilele de sabat, așa tulburând în mod clar repaosul ce se cuvenea și încălcând legea sabatului.
Noi, în orice caz, păstrăm legea iudaică în sine, după cum spune Apostolul: Pentru că nu cel ce
se arată pe din afară e iudeu, nici cea arătată pe din afară în trup, este tăiere împrejur; ci este
iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă (Rom. 2, 28-
29); și aceasta este cu privire la o psaltire adevărată și la o chitară vioaie și la cântări
duhovnicești, prin care interpretăm imnul. Și cu atât mai melodioasă încântarea lui Dumnezeu,
decât oricare instrument muzical, ar fi simfonia poporului Domnului, cu care, în orice biserică a
lui Dumnezeu, cu suflete înrudite și cu o singură fire, cu o singură minte și cu unanimitatea
credinței și a pioșeniei, înălțăm melodia la unison (omofwnon melov) în psalmodierea
noastră” (trad. n.).
În alt loc, în Comentaria in Psalmos CXLII, 8, Eusebiu indică Psalmul 62 pentru cântarea
de dimineață: „Akouston poihson moi to prwi to eleov sou. En toiv peirasmoiv eleouv
qeiou deomeqa : oper genoit an en taiv proseucaiv egrhgorotwv scolazoimen, kai
malista kata kairon ton ewqinon, wste dunasqai legein : O Qeov, o Qeov mou, prov se
orqrizw”13.
„Fă să aud dimineața mila Ta. În mijlocul ispitelor avem nevoie de mila lui Dumnezeu și
în rugăciunile noastre ne dăruim, cu precauție, pe noi înșine, venirii ei, mai ales la primul ceas
al dimineții, așadar că se poate spune: Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-
dimineață (Ps. 62, 1)” (trad. n.).
Socrate (+439), continuator al lucrării lui Eusebiu, avocat și istoric grec, a scris Istoria
bisericească în 7 cărți, de la 305 la 43914.
Socrate contribuie cu amănunte de ordin muzical, valoroase pentru descrierea cântării
antifonale a ortodocșilor și a arienilor din Constantinopol.
În Istoria bisericească V, 22, pomenește despre oficiul cântăreților (cantorilor sau
psalților): „En th auth de Alexandreia anagnwstai kai upoboleiv adiaforon, eite
kathcoumenoi eisin, eite pistoi : twn pantacou Ekklhsiwn pistouv eiv to tagma touto
proballomenwn”15.
„În același oraș, Alexandria, citeții și cântăreții (upoboleiv) sunt numiți fără a se avea
în vedere dacă sunt catehumeni sau credincioși, în timp ce bisericile din orice alt loc,
promovează numai pe credincioși în această tagmă” (trad. n.).
Socrate menționează cântarea imnelor antifonale, în Istoria bisericească VI, 8. În
relatarea sa, îi amintește pe Sfântul Ioan Gură de Aur – care, ajutat de împărăteasa Eudoxia, în

12
Ibidem, col. 1172-1173.
13
Idem, Commentariorum in Psalmos supplementum, in Psalmum CXLII, 8, în P.G., t. XXIV (Tomus sextus), Paris,
1857, col. 49.
14
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Științele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericești universale..., p. 21.
15
Socratis Scholastici, Historia ecclesiastica, Liber V, 22, în P.G., t. LXVII, Paris, 1864, col. 636-637.
efortul său de a combate pe arieni, s-a folosit de cântările ce conțineau formula doctrinară
ortodoxă - și pe Sfântul Ignatie al Antiohiei. După Socrate, aceștia au dat Bisericii din Antiohia
modul cântării antifonale: „...Hnika oun ekasthv ebdomadomadov eortai katelambanon,
fhmi dh to te Sabbaton kai h Kuriakh, en aiv ai sunaxeiv kata tav ekklhsiav eiwqasi
ginesqai, autoi entov twn thv polewv pulwn peri tav stoav aqroizomenoi, kai wdav
antifwnouv prov thn Areianhn doxan suntiqentev hdon : kai touto epoioun kata to
pleiston merov thv nuktov. Upo de orqron, ta toiauta antifwna legontev, dia meshv thv
polewv exhesan twn pulwn, kai touv topouv enqa sunhgon katelambanon. Epei de
ereqismouv kata twn to omoousion fronountwn legontev ouk epauonto : pollakiv gar kai
toiauthn wdhn elegon: Pou eisin oi legontev ta tria mian dunamin; tote dh kai Iwannhv
eulabhqeiv, mhtiv twn aplousterwn upo twn toioutwn wdwn afelkusqh thv Ekklhsiav,
antitiqhsin autoiv touv tou idou laou, opwv an kai autoi taiv nukterinaiv umnologiaiv
scolazontev, amaurwswsi men thn ekeinwn peri toutou spoudhn, bebaiouv de touv
oikeiouv prov thn eautwn pistin ergaswntai. All o men skopov Iwannou edokei einai
crhstov : sun tarach de kai kindunoiv to telov edexato. Wv gar lamproteroi oi tou
omoousiou umnoi en taiv nukterinaiv umnologiaiv edeknunto : epinenohnto gar par
autou stauroi argroi, ferontev fwta ek twn khrinwn lampadwn, thv basilidov Eudoxiav
parecoushv thn eiv auta dapanhn : plhqov ontev oi Areianizontev, kai zhlotupia
lhfqentev, amunesqai te kai sumplhgadav epeceiroun poiein. Eti gar ek thv
paralaboushv dunasteiav, enqermoi te prov machn hsan, kai katefronoun autwn. Mh
mellhsantev oun, en mia twn nuktwn sugkrouousi : kai balletai men liqw kata metwpou
Briswn o thv basilidov eunoucov, sugkrotwn tote touv umnwdouv. Apolluntai de kai tinev
tou laou, ex amfoterwn twn merwn. Uf oiv kinhqeiv o basileuv, diekwluse touv Areianouv
tav umnologiav en tw dhmosiw poiein. Kai ta men legomena poiauta hn. Lekteon de kai
oqen thn archn elaben h kata touv antifwnouv umnouv en th ekklhsia sunhqeia. Ignatiov
Antioxeiav thv Suriav, tritov apo tou apostolou Petrou episkopov, ov kai toiv apostoloiv
sundietriyen, optasian eiden aggelwn, dia twn antifwnwn umnwn thn agian Triada
umnountwn, ton tropon tou oramatov th en Antioceia Ekklhsiav edwken. Oqen kai en
pasaiv taiv Ekklhsiaiv paradosiv diedoqh. Outov men oun o twn antifwnwn umnwn logov
estin”16.
„În fiecare săptămână, când aveau loc sărbători, mă refer la sabat și la ziua Domnului,
în care se obișnuia ca adunările să fie ținute în biserici, se adunau nu mai departe de porțile
orașului, lângă portice și cântau cântări antifonale (wdav antifwnouv), compuse după
învățătura ariană. Aceasta au făcut în cea mai mare parte a nopții. În zori, după ce au recitat
același fel de antifoane (antifwna), au trecut prin mijlocul orașului și au ieșit prin porți și au
venit și au dorit să se adune. Din moment ce n-au încetat să vorbească provocator celor care țin
partea omousiană – adesea au cântat chiar o cântare ca aceasta: Unde sunt ei, care vorbesc
despre cei trei, ca despre o singură putere? – Ioan, îngrijorat ca nu cumva vreunul dintre cei
mai simpli, să fie atrași afară din biserică prin astfel de cântări, le-a pus ca adversari o parte
din proprii lui oameni, așa că și ei, tot așa, dedicându-se imnodierii nocturne, vor zădărnici
eforturile celorlalți în această privință și vor transmite tovarășilor lor să stea neclintiți în
credința lor. Dar, în timp ce scopul lui Ioan părea că aduce roadă, s-a terminat în confuzie și
primejdie. Din moment ce imnele omousiene s-au dovedit a fi mai frumoase în cântarea lor
nupțială, pentru că Ioan a făcut cruci de argint, purtând lumină de la lumânări, procurate pe

16
Ibidem, col. 688-692.
cheltuiala împărătesei Eudoxia, arienii, numeroși cum erau și cuprinși de gelozie, au ajuns să se
răzbune și să instige la ceartă. Datorită inerentei lor forțe numerice, erau nerăbdători să
înceapă lupta și să-i disprețuiască pe ceilalți. Fără ezitare, apoi, au atacat într-o noapte și au
aruncat o piatră în fruntea lui Briso, un eunuc al împărătesei, care îi conducea atunci pe
cântăreți (umnwdouv). Un număr de oameni, din ambele părți, au fost, de asemenea, omorâți.
Împăratul, mișcat de aceste evenimente, a interzis arienilor să-și săvârșească imnodierea în
public. Și așa au fost reletate faptele. Mai departe, trebuie spus de unde obiceiul imnelor
antifonale își are începutul în biserică. Ignatie al Antiohiei în Siria, al treilea episcop după
Apostolul Petru și cunoștință a Apostolilor înșiși, a avut o viziune de îngeri, imnodiind Sfinta
Treime cu imne antifonale și au dat Bisericii din Antiohia modul cântării. De unde aceeași
tradiție s-a transmis tuturor bisericilor. Aceasta este, de altfel, relatarea despre imnele
antifonale” (trad. n.).
Sozomen, istoric grec și avocat în Constantinipol, a continuat opera lui Eusebiu, scriind
nouă cărți, de la 324 la 42517.
Istoria bisericească III, 20, face referire la diferitele grupări creștine, care își manifestau
doctrina la sfârșitul cântărilor de laudă: „Alla kata corouv wv eqov en tw umnein ton Qeon
sunistamenoi, prov tw telei twn wdwn thn oikeian proairesin epedeiknoun. Kai oi men,
Patera kai Uion wv omotimon edoxazon : oi de, Patera en Uiw, th parenqesei thv
proqesewv, deutereuein ton Uion apofainontev”18.
„După cum le era obiceiul, se adunau în coruri când cântau imne lui Dumnezeu și la
sfârșitul cântărilor își mărturiseau, fiecare, atitudinea. Unii Îi lăudau pe Tatăl și pe Fiul ca egali
în demnitate și onoare, în timp ce alții Îl lăudau pe Tatăl în Fiul, arătând prin introducerea
prepoziției că Fiul a jucat un rol secundar” (trad. n.).
Oficiul cântăreților este amintit și de Sozomen, în Istoria bisericească IV, 3: „Hn de o
men, upodiakonov : o de Markianov, yalthv kai anagnwsthv twn qeiwn Grafwn”19.
„(Martirius) a fost un ipodiacon, în timp ce Marcian era un cântăreț (yalthv) și citeț din
Sfânta Scriptură” (trad. n.).
Din Istoria bisericească V, 19, reiese că moaștele martirului Vavila au fost mutate de
creștini din porunca împăratului, pentru că nu se cuvenea ca acestea să rămână în preajma
oracolului din Dafne. Procesiunea s-a desfășurat în simfonia cântărilor responsoriale. Refrenul de
la sfârșitul citatului nu are apartenență scripturistică, ci se pare că acoperea necesitățile
apologetice creștine de atunci: „Fasi de tote andrav kai gunaikav, kai neouv kai
parqenouv, gerontav te kai paidav oi thn soron eilkon, parakeleuomenov allhloiv, para
pasan thn odon diatelesai yallontav. Profasin men th wdh touv idrwtav epikoufizontav :
to d alhqev, upo zhlou kai proqumiav kinoumenouv, tw mh thn authn : gnwmhn ecein
autoiv ton kratounta peri to Qeion. Exhrcon de twn yalmwn toiv alloiv oi toutouv
akribountev, kai xunephcei to plhtov en sumfwnia : kai tauthn thn rhsin ephden :
hscunqhsan pantev oi proskunountev toiv gluptoiv, oi egkaucwmenoi toiv eidwloiv”20.
„Ei spun că în vremea aceea bărbații și femeile- tineri și fecioare, bătrâni și copii - au
tras sicriul, continuând să se încurajeze unii pe alții, cântând psalmi pe tot parcursul drumului.
Aceasta s-a făcut sub pretextul înveselirii eforturilor lor, în timp ce adevărul este că ei au fost
mișcați de zelul și entuziasmul pentru acea viziune aparte a dumnezeirii, pe care împăratul nu
17
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Științele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericești universale..., p. 21.
18
Hermiae Sozomeni Salaminii, Historia ecclesiastica, Liber III, 20, în P.G., t. LXVII, Paris, 1864, col. 1101.
19
Ibidem, col. 1113.
20
Ibidem, col. 1276.
le-a împărtășit-o. Cei care știau psalmii mai bine decât ceilalți, îi începeau, iar mulțimea
răspundea în simfonie, adăugând acest refren (rhsin): Buimăciți sunt toți care venerează
sculpturile, care cred în idoli” (trad. n.).
Sozomen a făcut și o apreciere istorică greșită, după cum reiese din Istoria bisericească
VII, 19. Lipsa lui de informare cu privire la cântarea din Apus a condus la următoarea relatare:
„Palin au ekastou etouv apax en Rwmh to Allhlouia yallousi, kata thn prwthn hmeran
thv Pascaliou eorthv...”21
„Mai mult, ei cântă Aliluia la Roma, o dată în fiecare an, în prima zi a serbării
Paștelui…” (trad. n.).
Cântarea psalmilor, antifonal și refrenar, apare înscrisă în Istoria bisericească VIII, 8:
„Epei gar oi apo thv Areiou airesewv, afaireqentev twn en th Kwnstantinoupolei
ekklhsiwn epi thv Qeodosiou basileiav, pro twn teicwn ekklhsiazon, nuktwr proteron en
taiv dhmosiaiv stoaiv sunelegonto, kai eiv susthmata merizomenoi, kata tou twn
antifwnwn tropon eyallon, akroteleutia suntiqentev, prov thn autwn doxan
pepoihmena”22.
„De când aceia care au urmat erezia ariană au fost lipsiți de biserici în Constantinopol,
în timpul domniei lui Teodosie, și-au ținut adunările în afara zidului orașului. La început se
adunau noaptea la portice și împărțindu-se în grupuri, cântau (eyallon) după maniera
antifoanelor (twn antifwnwn tropon), alcătuind refrenuri (akroteleutia) compuse în
conformitate cu doctrina lor” (trad. n.).
Ultimul autor al Istoriei bisericești a fost Teodoret al Cyrului (393-466). S-a născut în
Antiohia, într-o familie înstărită, primind o educație aleasă. Se pare că a fost monah la
mânăstirea Sfântul Euprepiu din Nicerta, apoi a fost ales episcop al Cyrului (423). A continuat,
în cinci cărți, opera lui Eusebiu, relatând momente ale istoriei creștine de la 325 până la 428 23.
Teodoret este și autorul altor scrieri, dintre care Interpretatio in psalmos CL, Historia religiosa,
Haereticarum fabularum și Graecarum affectionum curatio, au un conținut remarcabil și valoros
de informații muzicale.
Istoria bisericească II, 24, 8-9, scoate în evidență cântarea antifonală din Biserica
Antiohiei. În context este precizată cântarea în alternanță (antifonie – n.n.): „H de axiagastov
xunwriv Flabianov kai Diodwrov, ieratikhv men leitourgiav mhdepw tetuchkotev, tw de
law suntetagmenoi, vuktwr kai meq hmeran eiv ton uper thv eusebeiav zhlou dihgeiron
apantav. Outoi prwtoi, dich dielontev touv touv twn yallontwn corouv, ek diadochv adein
thn Dauitikhn edidaxan melwdian. Kai touto en Antioceia prwton arxamenon, pantose
diedrame, kai katelabe thv oikoumenhv ta termata. Outoi twn qeiwn touv erastav eiv
touv twn marturwn shkouv sunageirontev, pannucoi dieteloun sun ekeinoiv ton Qeon
anumnountev”24.
„Acea pereche remarcabilă, Flavian și Diodor, s-au gândit să nu se angajeze încă
ierarhia liturghisitoare și să se numere în continuare printre laici, îndemnându-se întru toate, zi
și noapte, în urmarea cucerniciei. Ei au fost primii care să împartă în două (dich dielontev)
corurile cântăreților de psalmi și care să-i învețe să cânte melodia (melwdian) davidică în

21
Ibidem, col. 1476.
22
Ibidem, col. 1536.
23
Prof. Dr. Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu..., p. 432-433 și Pr. Prof.
Dr. Ioan Rămureanu, Științele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericești universale..., p. 21.
24
Theodoreti, Cyrenensis Episcopi, Historia ecclesiastica, II, 24, 8-9, în P.G., t. LXXXII (Tomus tertius), Paris,
1864, col. 1060.
alternanță (ek diadochv). Și ceea ce s-a introdus la Antiohia s-a răspândit pretutindeni,
ajungând până la marginile pământului. Ei au adunat pe iubitorii de cele sfinte la raclele
martirilor și stăteau toată noaptea cu ei, cântând imne lui Dumnezeu” (trad. n.).
În Istoria bisericească III, 19, 1-4, este pomenită văduva Iulia, conducătoarea corului de
fecioare, care a suferit chinuri din partea împăratului necredincios, Iulian, pentru cântarea
psalmilor: „Tou de basilewv pariontov, gegwnoteron koinh eyallon, eukatafronhtoi
hgoumenai kai katagelaston ton alastora. Hdon de makista ekeina ta asmata, a twn
eidwlwn kwmwdei thn asqeneian, kai meta tou Dauid elegon : Ta eidwla twn eqnwn
argurion kai crusion, erga ceirwn anqrwpwn. Kai meta thn thv anaisqhsiav dihghsin
elegon : Omoioi autoiv genointo oi poiountev auta, kai pantev oi pepoiqotev ep autoiv.
Toutwn akousav ekeinov, kai lian aniaqeiv, sigan autaiv prosetaxe kata ton thv paridou
kairon. H de mikron twn ekeinou nomwn frontisasa, pleionov ton coron proqumiav
eneplhse : kai palin ekeinou diiontov yallein ekeleusen : Anasthtw o Qeov, kai
diaskorpisqhtwsan oi ecqroi autou. O de calephnav, tou corou thn didaskalon acqhnai
prosetaxe : kai ghrav idwn aidouv axiwtaton, oute tou swmatov thn polian wkteiren, oute
thn thv yuchv tetimhken arethn, alla tisi twn doruforwn ekeleusen epi korrhv authn
ekaterav paisai, kai taiv cersi foinixai tav pareiav. H de wv akran timhn dexamenh thn
atimian, anelhluqe men eiv to dwmation, sunhqwv de auton taiv pneumatikaiv eballe
melwdiaiv, kaqaper o thv melwdiav ekeinhv suggrafeuv kai didaskalov to ponhron
ekeino katepaue pneuma tot w Saoul enocloun”25.
„Dacă urma să moară împăratul, ele au cântat laolaltă mai tare decât de obicei, de
vreme ce considerau pe acest înger al distrugerii ca un obiect de dispreț și batjocură. Au cântat
mai ales acele cântări care satirizează neputința idolilor, recitând cuvintele lui David, ca: Idolii
neamurilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești (Ps. 113, 12). Și după această
declarație despre insensibilitatea idolilor, au adăugat: Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei și
toți cei ce se încred în ei (Ps. 113, 16). Când a auzit împăratul aceste lucruri, a fost foarte
supărat și le-a poruncit să păstreze liniștea în timp ce el trăgea să moară. (Julia) a avut puțin
interes față de legile lui și a introdus și mai mare entuziasm în corul ei și, când el a trecut din
nou, le-a poruncit să cânte: Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui (Ps. 67, 1).
Înfuriat de aceasta, a ordonat să fie adusă în fața lui conducătoarea corului și, deși a realizat că
vârsta ei înaintată impunea cel mai mare respect, nici nu i-a fost milă de părul alb al trupului ei,
nici nu i-a onorat virtutea sufletească, ci a poruncit unora dintre gărzile sale personale să o
pălmuiască peste urechi și să-i înroșească obrajii cu pumnii. Dar ea a luat această insultă ca pe
o mare onoare și, după ce s-a întors acasă, a reluat atacul ei obișnuit asupra împăratului în
cântări duhovnicești (melwdiaiv), după maniera acelui autor și învățător de cântare, care a
liniștit duhul diavolesc ce îl tulbura pe Saul” (trad. n.).
Teodoret precizează, în Istoria bisericească IV, 26, cum Sfântul Efrem Sirul s-a folosit de
experiența muzicală a lui Armonios, preluând de la el melodia și îmbrăcând-o în veșmânt
ortodox: „Kai outov men th Surwn kexrhmenov fwnh, thv pneumatikhv caritov tav
aktinav hfiei. Paideiav gar ou gegumenov Ellhnikhv, touv te poluscedeiv twn Ellhnwn
dihlegxe planouv, kai pashv airetikhv kakotecniav egumnwse thn asqeneian. Kai epeidh
Armoniov, o Bardhsanou, wdav tinav sunteqeikei palai, kai th tou melouv hdonh thn
asebeian kerasav katekhlei touv akouontav, kai prov oleqron hgreue, thn armonian tou
melouv ekeiqen labwn, anemixe thn eusebeian, kai prosenhnoce toiv akouousin hdiston

25
Ibidem, col. 1109-1112.
omou kai onhsiforon farmakon. Tauta kai nun ta asmata faidruterav twn nikhforwn
marturwn tav panhgureiv poiei”26.
„Și (Efrem) folosind limba siriană, a lăsat să cadă razele harului duhovnicesc. Deși
lipsindu-i experiența în cultura elenistă, a expus multiplele planuri ale grecilor și a demascat
neputința oricărei șmecherii eretice. Și, pe când Armonios, fiul lui Bardesanes, a compus, cu
mult timp în urmă, câteva cântece și, prin amestecul dulceții melodiei cu lipsa lui de pietate, și-a
înșelat audiența și i-a condus spre a lor pierzanie, Efrem a luat muzica pentru cântecul său (thn
armonian tou melouv), amestecat în propria pietate și așa s-a prezentat ascultătorilor cu un
remediu, atât foarte dulce, cât și folositor. Chiar și acum, aceste cântări fac sărbătorile
martirilor purtători de biruință, mai minunate” (trad. n.).
Se pare că Teodoret a fost marcat de interpretarea exegetică a celui mai mare reprezentant
al școlii din Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur. Drept urmare a avut ca sursă de inspirație
lucrările acestuia, așa cum reiese din Interpretatio in psalmos CL: „Aineite auton en yalthriw
kai kiqara. Aineite auton en tumpanw kai corw : aineite auton en cordaiv kai organw.
Aineite aoton en kumbaloiv euhcoiv, aineite auton en kumbaloiv alalagmou. Toutoiv oi
Leuitai palai toiv organoiv ecrwnto en tw qeiw new ton Qeon anumnountev : ouk epeidh
Qeov eterpeto th toutwn hch, all epeidh twn gignomenwn ton skopon apedeceto. Oti gar
wdaiv kai croumasi to Qeion ouk epiterpetai, akouomen autou legontov Ioudaioiv :
Aposthson ap emou hcon wdwn sou, kai gwnhv organwn sou ouk akousomai. Tauta
toinun ginesqai sunecwrjse, thv twn eidwlwn autouv planhv apallaxai qelhsav. Epeidh
gar filopaigmonev tinev hsan, kai filogelwtev, tauta de apanta en toiv eidwlwn epeteleito
naoiv, sunecwrhse tauta, dia toutwn autouv efelkomenov, kai th elattoni blabh kwluwn
thn meizona, kai dia twn atelwn propaideuwn ta teleia”27.
„Lăudați-L pe El în psaltire și în chitară. Lăudați-l pe El în timpane și în horă; lăudați-L
pe El în strune și în organe. Lăudați-L pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudați-L pe El în
chimvale de strigare (Ps. 150, 3-4). De aceste instrumente s-au folosit leviții cu mult timp în
urmă, când înălțau imne lui Dumnezeu în templul Lui sfânt, nu pentru că lui Dumnezeu Îi plăcea
sunetul lor, ci pentru că a acceptat scopul celor implicate. Iată de ce divinitatea nu are plăcere
în cântări, Îl auzim spunându-le iudeilor: Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu
am plăcere să ascult cântarea alăutelor tale! (Amos 5, 23) A permis ca aceste lucruri să se
întâmple, pentru că voia să îi elibereze de eroarea idolilor. Pentru că de vreme ce ei erau
iubitori de distracție și râsete și toate aceste lucruri se petreceau în templele idolilor, le-a
îngăduit și prin aceasta, i-a momit, astfel evitând un rău și mai mare, permițându-le mai puțin și
învățându-i lucrurile perfecte prin cele imperfecte” (trad. n.).
Într-o mai veche lucrare a sa, Historia religiosa XX, Maris, Teodoret prezintă viața
tânărului monah Maris, care, deși avea o voce minunată și o frumusețe răpitoare, a stăruit în
curăția spirituală: „Kai touto moi safwv autov katemhnusen, afqoron autw diameinai to
swma didaxav, kai oion apo thv mhtrwav exelhluqe mhtrav. Kai tauta pollav men
marturwn panhgureiv epitelesav, hnika neov etugcanen, eufwnia de kataqelxav touv
dhmouv. Yallwn gar epi pleiston dietelese cronon, wra te swmatov lampwn. All omwv
oute tou swmatov to kallov, oute thv fwnhv h lamprothv, ouc h twn pollwn epimixia, to
thv yuchv elumhnato kallov”28.

26
Ibidem, col. 1189.
27
Idem, Interpretatio in Psalmos, CL, în P.G., t. LXXX (Tomus primus), Paris, 1860, col 1996.
28
Idem, Religiosa historia, XX, Maris, în P.G., t. LXXXII (Tomus tertius), Paris, 1864, col. 1429.
 „Și lucrul aceste mi l-a sugerat foarte clar el însuși, învățând că trupul lui a rămas
neprihănit, așa cum venise din pântecul mamei sale. Și chiar și așa, tânăr fiind, celebrase multe
sărbători ale martirilor, încântând poporul cu vocea lui plăcută (eufwnia). Pentru că a petrecut
mult timp cântând (yallwn), și din punct de vedere fizic era frapant. Dar nici frumusețea
corporală, nici vocea lui minunată, nici amestecarea cu mulțimea, nu i-au murdărit frumusețea
sufletului” (trad. n.).
Altă lucrare sugestivă a lui Teodoret, Haereticarum fabularum IV, VII, descrie
comportamentul nepotrivit al unor eretici din Alexandria, probabil adepți ai lui Melitie. Aici sunt
menționate clopotele, apariții destul de rare în documentele literaturii patristice: „Tauthtoi, wv
autonomoi, kai ta katagelasta ekeina prosepenohsan, to par hmeran men udati to swma
kaqairein, meta de krotou ceirwn, kai tinov orchsewv, tav umnwdiav poieisqai, kai
kwdwnav, pollouv kalou tinov exhrthmenouv kinein, kai ta alla osa toutoiv esti
paraplhsia”29.
„Prin urmare, nelimitați prin lege, au izbutit urmarea practicilor absurde: să purifice
trupul cu apă în zile alternative, să cânte imne, acompaniate de bătăi din palme și un fel de
dans, să scuture un grup de clopote de care era legată o funie și alte lucruri asemănătoare”
(trad. n.).
În stilul binecunoscut al Sfântului Ioan Hrisostom, Teodoret explică, în Graecarum
affectionum curatio, De sacrificiis XVI, înclinația evreilor spre instrumentele muzicale la jertfe:
„En gar dh th Aiguptw pleiston oson ton Israhl diatriyanta cronon, kai ta ponhra twn
egcwriwn eisdexamenon eqh, kai quein eidwloiv kai daimosi par ekeinwn memaqhkota,
kai paizein, kai coreuein, kai organoiv mousikoiv epiterpesqai, toutwn en exei
genomenon eleuqerwsai qelhsav, quein men xunecwrhsan, all ou panta quein, oude ge
toiv yeudwnumoiv twn Aiguptiwn qeoiv, all autw monw touv Aiguptiwn prosferein qeouv.
Eqeopoioun gar toi palai pote kai ton boun Aiguptioi, kai to probaton, kai thn aiga, kai
thn peristeran, kai thn trugona...”30
„Poporul lui Israel a petrecut un timp îndelungat în Egipt (și) unde au luat contact cu
obiceiurile rușinoase ale locuitorilor; au fost învățați de aceștia să aducă jertfe idolilor și
diavolilor, să joace, să danseze și să le placă instrumentele muzicale; vrând să-i elibereze de
înclinația către aceste lucruri, (Dumnezeu) le-a îngăduit să aducă jertfe, dar nu orice fel de
jertfă, de bună seamă, nu să jertfescă falșilor dumnezei ai egiptenilor, ci, mai mult, să ofere pe
înșiși dumnezeii egiptenilor singurului Dumnezeu. Pentru că, în vremea aceea, egiptenii zeificau
vaca, oaia, capra, porumbelul, turtureaua…” (trad. n.).
În cadrul aceluiași argument, în Graecarum affectionum curatio, De sacrificiis 34-35,
invocă instrumentele muzicale, îngăduite, însă, de Dumnezeu, la jertfe, cu un scop bine precizat:
„A gard h peri toutwn en tw nomw prosetetacei thv ekeinwn hn anaisqhsiav, ou thv
autou creiav te kai boulhsewv. Tauta kai eterwqilegei : Ta olokautwmata umwn ouk esti
dekta : kai ai qusiai umwn ouc hdunan me. Kai au palin boa : Aposthson ap emou hcon
wdwn sou, kai fwnhv organwn sou ouk akousomai. Kai alla de pampolla toiauta estin
eurein, dhlounta safwv, wv ou deomenov qusiwn o Qeov, oude kapnw kai knish kai toiv
mousikoiv organoiv epiterpomenov tauta teleisqai prosetaxen, alla thv ekeinwn
promhqoumenouv iatreiav”31.
29
Idem, Haereticarum fabularum, Liber quartus, VII, în P.G., t. LXXXIII (Tomus quartus), Paris, 1864, col. 425.
30
Idem, Graecarum affectionum curatio, De sacrificiis XVI, în P.G., t. LXXXIII (Tomus quartus), Paris, 1864, col.
996.
31
Ibidem, col. 1001.
 „Ceea ce a orânduit El în lege, de altfel, privind aceste lucruri, a fost din cauza
slăbiciunii lor, nu pentru nevoile sau pentru intenția lor. Și zice El în altă parte: Arderile de tot
ale voastre nu le voiesc și jertfele voastre Îmi sunt neplăcute (Ier. 6, 20). Și iar strigă:
Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu am plăcere să ascult cântarea alăutelor
tale! (Amos 5, 23). Și sunt multe alte versete asemenea, în care se arată limpede că Dumnezeu a
prescris aceste practici, nu pentru că avea nevoie de jertfe, nici pentru că se bucura de fumul, de
mirosul lor sau de instrumentele muzicale, ci pentru că a ținut seama de revenirea lor” (trad. n.).

Alte documente creștine ale cântării sacre

Izvoarele istorice ajunse până la noi se constituie într-un tezaur de documente care
elucidează științific cântarea sacră și rolul ei întru împlinirea spirituală a omului. Prin ele
descoperim un adevăr: în sânul creștinismului s-a împlinit menirea sufletească a muzicii. Nu este
hazardat să afirmăm că această menire a fost prefigurată încă înainte de venirea Mântuitorului,
dar muzica s-a împlinit, ca limbaj, sub semnul învățăturii lui Hristos, ca principală formă de
comunicare a omului cu divinitatea. Dintre documentele creștine ale cântării sacre, reținem:
Constituțiile Apostolice, Testamentum Domini nostri Jesu Christi (Testamentul Domnului nostru
Iisus Hristos), Egeria, Itinerarium și Canoanele Bisericii.
Constituțiile Apostolice reprezintă o bogată colecție canonică liturgică din a doua
jumătate a veacului al IV-lea, alcătuită din opt Cărți, Cartea a VIII-a cuprinzând cele 85 Canoane
Apostolice. De asemenea, în Cartea a VII-a se află păstrat textul Doxologiei Mari (Gloria in
excelsis)32.
Primul text, din Constituțiile Apostolice II, LVII, aduce lămuriri de ordin arhitectural
pentru organizarea liturgică a bisericii. De remarcat, în mod expres, este limbajul folosit în
Constituții, adică adresarea la persoana I pentru referirile scripturistice, ceea ce vrea să arate
caracterul apostolic al acestei scrieri. Se observă că Psalmii alcătuiesc, în cadrul euharistic, părți
separate de Scriptură: „Și mai întâi casa (biserica) să fie încăpătoare, îndreptată spre răsărit,
având de amândouă părțile pastoforiile spre răsărit și să fie în chipul unei corăbii. În mijloc să
fie așezat tronul episcopului, iar de amândouă părțile lui să se așeze preoțimea și diaconii să
stea alături cu haină mai modestă, căci ei închipuiesc pe marinari și pe căpeteniile vâslașilor.
Prin îngrijirea acestora, de partea cealaltă să se așeze laicii cu toată liniștea și buna rânduială.
Și femeile să se așeze deosebit, păstrând tăcere, iar în mijloc citețul stând pe un loc înalt să
citească cărțile lui Moise și ale lui Isus al lui Navi, ale Judecătorilor și ale Împăraților,
Paralipomenele și cărțile despre întoarcerea din captivitate. Pe lângă acestea cărțile lui Iov și
ale lui Solomon și ale celor șaisprezece prooroci, făcându-se citirile în două părți. Altcineva să
cânte psalmii lui David, iar poporul să cânte începutul stihurilor. După aceasta să se citească
Faptele noastre, ale Apostolilor și epistolele lui Pavel, cel împreună lucrător cu noi, pe care le-a
trimis bisericilor după insuflarea Duhului Sfânt. Și după aceasta un diacon sau un preot să

32
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1985, p. 520-521.
citească Evangheliile, pe care vi le-am dat cu Matei și cu Ioan și pe care vi le-au lăsat Luca și
Marcu, conlucrătorii lui Pavel”33.
Al doilea exemplu, din Constituțiile Apostolice II, LIX, fixează norme pentru arhiereu, ca
întâi-stătător al Bisericii și pentru credincioși, pentru rânduiala slujbelor de dimineață și de seară
și pentru cântare. Psalmul 62 este indicat pentru serviciul liturgic de dimineață iar Psalmul 140
pentru seară: „Episcope, când înveți, poruncește și îndeamnă poporul să se îndeletnicească cu
venirea la biserică dimineața și seara în fiecare zi și să n-o părăsească în nici un chip, ci să se
adune întotdeauna și să nu știrbească biserica, sustrăgându-se de la ea și să nu ciuntească de
vreun membru trupul lui Hristos, căci nu numai preoților s-a zis, ci și fiecăruia din laici, să
asculte de El cu pricepere…ci în fiecare zi adunați-vă în biserică dimineața și seara, cântând
psalmi și rugându-vă în casa Domnului, dimineața citind psalmul LXII, iar seara CXL. Mai ales
în ziua Sâmbetei și în Duminica Învierii Domnului, cu mai multă râvnă adunați-vă, înălțând
laudă Lui”34.
Pasajul următor, din Constituțiile Apostolice V, X, încearcă să lămurească pe creștini că
nu este benefic pentru ei să interpreteze cântecele profane, care nu sunt altceva decât ademeniri
ale duhurilor diavolești: „Chiar veseliile voastre, prin urmare, trebuie să fie cu frică și cu
cutremur, căci creștinul într-adevăr credincios nu trebuie nici cântări păgânești să cânte, nici
cântece desfrânate, pentru că va trebui ca în cântec să pomenească nume drăcești ale idolilor și
în loc de Duhul Sfânt, va intra în el cel rău”35.
Adevărata cântare se realizează, conform scrierii Constituțiile Apostolice VI, XXX, în
momente mult mai solemne, și anume, în cadrul Sfintei Liturghii - săvârșită pe altarele ridicate
pe mormintele martirilor - și la înmormântările creștine: „…ci adunați-vă fără grijă în cimitire,
citind cărțile sfinte și cântând psalmi pentru martirii adormiți și pentru toți sfinții și frații voștri
adormiți din veac în Domnul și plăcuta Euharistie, icoana trupului împărătesc al lui Hristos,
aduceți-o ca jertfă în bisericile voastre și în cimitire, iar când scoateți morții din casă, petreceți-
i cu cântări, dacă sunt credincioși în Domnul”36.
Cântarea Sanctus-ului este menționată în Constituțiile Apostolice VIII, XII, cu privire la
cântarea simfonică a celor de pe pământ și a cetelor celor de sus. Acest exemplu întărește
prezența Sanctus-ului în cadrul cântărilor Sfintei Liturghii în Biserica primară: „Heruvimii și
Serafimii cei cu câte șase aripi din care cu două își acoperă picioarele, cu două fața, iar cu două
zboară și zic neîncetat și cu glasuri care nu contenesc, dimpreună cu mii de mii de arhangheli și
zeci de mii de zeci de mii de îngeri (și tot poporul să zică împreună): „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul
Sabaot, plin este cerul și pământul de slava Lui. Binecuvântat în veci, amin”37.
Textul este parte integrantă a Liturghiei clementine, pasajul fiind numit de Karl Christian
Felmy „Trisaghionul biblic”, formular ce aparține tipului de Liturghie siriac, mai vechi decât
Catehezele mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului. Formularul Liturghiei clementine
cuprinde toată Sfânta Liturghie ortodoxă38.
În ceea ce privește textul din Constituțiile Apostolice VIII, XIII – XIV, remarcăm Psalmul
33 („Gustați și vedeți că bun este Domnul”), ce se cânta în timpul împărtășirii euharistice: „Și
după aceasta să se împărtășească episcopul, apoi preoții și diaconii și ipodiaconii și anagnoștii
33
***Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, trad. de Pr. Ioan
Mihălcescu, Edit. Fac. de Teologie din Chișinău, 1928, p. 75-76.
34
Ibidem, p. 79-80.
35
Ibidem, p. 126-127.
36
Ibidem, p. 179.
37
Ibidem, p. 241.
38
K. C. Felmy, op. cit., p. 83-95.
și psalții și asceții, iar dintre femei diaconițele și fecioarele și văduvele, apoi copiii și la urmă
poporul întreg după rânduială, cu frică și cu evlavie, fără zgomot. Și episcopul să dea jertfa
adusă zicând: Trupul lui Hristos, iar cel ce primește să zică: Amin. Diaconul să țină paharul și
dându-l, să zică: Sângele lui Hristos, paharul vieții, și cel ce bea să zică: Amin. Iar în timpul cât
se împărtășesc toți ceilalți, să se citească psalmul XXX și după ce s-au împărtășit toți și toate,
luând diaconii rămășița, s-o ducă în pastoforiu. Și după ce s-a isprăvit de citit psalmul, diaconul
să zică…”39.
Din întreaga listă a celor excluși din comunitatea creștină, înșiruire de ocupații ce apare în
Constituțiile Apostolice VIII, XXXII, muzicienii sunt omiși, deși la teatru se obișnuia să se cânte:
„Din cei de la teatru dacă se apropie careva, bărbat sau femeie, sau dacă vine un vizitiu sau un
gladiator sau un alergător în stadion sau un supraveghetor de jocuri sau unul de la jocurile
olimpice sau un flautist sau un chitarist sau un lirist sau un dansator sau un cârciumar, ori să
înceteze cu îndeletnicirile lor, ori să fie îndepărtați”40.
După cum se arată în Constituțiile Apostolice VIII, XXXIV, sunt rânduite șase momente
ale zilei liturgice pentru rugăciune și cântare. În momentele de restriște, probabil referitoare la
prigoana împăratului Iulian, aceste rugăciuni se puteau oficia și în case particulare: „Rugăciuni
faceți: dimineața, la ceasul trei, șase și nouă, seara și la cântatul cocoșului…Dacă nu e cu
putință a veni la biserică din pricina necredincioșilor, atunci să aduni, episcope, pe credincioși
într-o casă, ca să nu intre credinciosul în biserica nelegiuiților…Dacă însă nu e cu putință să se
adune nici în casă, nici în biserică, fiecare să cânte, să citească, să se roage la el acasă, sau câte
doi împreună sau câte trei, căci: unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, zice Domnul,
acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20)41.
Constituțiile Apostolice VIII, XXXV, menționează psalmul de seară alături de o serie de
rugăciuni pentru numeroasele nevoi ale credincioșilor: „…făcându-se seară, să aduni, episcope,
biserica; și după ce se va rosti psalmul de seară, diaconul să pronunțe rugăciunile pentru cei
chemați, pentru îndrăciți, pentru cei luminați și pentru cei ce se pocăiesc, precum am zis mai
sus”42.
Altă lucrare apocrifă, Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos (Testamentum Domini
nostri Jesu Christi), cunoaște aceeași considerație ca și Constituțiile Apostolice, Didascalia,
Didahia Apostolilor și Tradiția Apostolică. Lucrarea prezintă, literar, unele rânduieli de viață
creștină veche, pretinse a fi fost predate de către Mântuitorul Însuși ucenicilor Săi. Autorul
acestei apocrife rămâne necunoscut, ca și anul compunerii, deși unii dintre liturgiști, în special
români43, au stabilit ca dată a scrierii secolul al V-lea. Liturgistul rus Nikolai Uspensky consideră
secolul al II-lea ca dată a apariției Testamentului44.
Cântarea creștinilor la Sfânta Liturghie, după cum se arată în această scriere, cuprinde
toate categoriile de credincioși, clerici și laici. Asistăm, astfel, la solemnitatea simfoniei unei
Liturghii cântate de întreaga adunare, unde dialogul dintre preoți și credincioși este susținut
melodic: „Să cânte psalmi și patru cântări, una din Moise, (alta) din Solomon și celelalte din

39
***Scrierile Părinților Apostolici…, p. 247.
40
Ibidem, p. 256.
41
Ibidem, p. 258.
42
Ibidem, p. 259.
43
Petre Vintilescu, Încercări de istorie liturgică. Liturghia creștină în primele trei veacuri, Buc., 1930, p. 107-123
și Magistrand Vasile Costin, Testamentum Domini ca izvor pentru istoria cultului creștin, în „ST”, anul XVII
(1965), nr. 3-4, p. 204.
44
N. Uspensky, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, trad. de Cezar Login, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p. 17-
18.
Profeți, astfel: Cei ce cântă să fie niște copilași, două fecioare, trei diaconi, trei preoți. Și tot așa
să fie adusă laudă de către episcop sau de către preot, în acest fel: Harul Domnului nostru (să
fie) cu voi cu toți!/ Poporul să zică: Și cu duhul Tău./ Preotul să zică: Și să lăudăm pe Domnul
nostru!/ Poporul să zică: Cu vrednicie și cu dreptate./ Preotul să zică: Pironite să fie inimile
voastre (către cer)./ Poporul să zică: (Le) avem către Domnul”45.
În continuare, preotul rostește o amplă rugăciune, lauda de sfârșit, în cadrul căreia zice:
„…Cel ce auzi pe arhanghelii care Te preamăresc și întru ei Te odihnești, Doamne, auzi-ne, Te
rugăm și dă-ne, cu suflet încrezător, cu glas neîncetat să Te lăudăm, să Te slăvim, Ție cântare de
laudă să-Ți înălțăm, ca păziți de Tine și de lumină călăuziți, noi robii Tăi, să Te proslăvim pe
Tine, Doamne, neîncetat./ Poporul: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți
mulțumim și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru”46.
Conform acestor indicații, se poate presupune că în Biserica primelor veacuri cântarea
ocupa loc principal în cadrul cultului, aproape întreaga slujbă săvârșindu-se melodic. Cu alte
cuvinte, cuvântul rostit se îmbrăca în formă muzicală pentru a înfrumuseța lauda adusă lui
Dumnezeu. Este posibil ca preoții din primele secole creștine să fi rostit ecfonetic, declamând
cele necesare în vreun oarecare stil muzical al epocii lor: „Preoții să aducă laudă zilnică în
biserică, fiecare la timpul hotărât lor, în acest fel:…Poporul: Pe Tine Te lăudăm./ Preotul: Te
lăudăm pe Tine, Doamne, pe Care Îl laudă slăvirile neamuțite ale arhanghelilor măritori,
cântările de slavă, psalmodiile stăpânirilor…De aceea și noi slujitorii Tăi, Doamne, acum
deprinși, împreună cu poporul Te lăudăm”47.
Cântarea de laudă a credincioșilor nu se limitează la celebrarea euharistică, ci continuă cu
prezența celor mai râvnitori la privegherea de la miezul nopții: „Iar la miezul nopții, adunarea
preoților și cei care sunt mai învățați (desăvârșiți) din popor să aducă laude. Căci la acel ceas
Domnul nostru, înviind, a cinstit cu laude pe Tatăl”48.
Testamentum Domini transmite anumite obligativități. Astfel, pe lângă diaconii ce aveau
îndatoriri de laudă lui Dumnezeu se aflau și văduvele, rânduite spre o slujire specială: „Zilele în
care trebuie să săvârșească laudele sunt sâmbăta, duminica, Paștele, Epifania, Cincizecimea. În
restul timpului, să aducă mulțumiri întru smerenie, prin psalmi, cântări, cugetare (la cele sfinte)
și de asemenea să muncească”49.
De altfel, această rânduială era valabilă nu numai pentru credincioși, ci și pentru
catehumeni, care trebuiau să se inițieze în practica liturgică a Bisericii înainte de primirea Tainei
Sfântului Botez: „Iar în cele patruzeci de zile ale (postului) Paștelui, poporul să rămână în
biserică, priveghiind, rugându-se și ascultând Scripturile, imnurile și cântările învățăturii”50.
Îndemnurile, cu privire la cei ce cântă, implică psalmii cântați la slujbe și în particular, în
caracter responsorial: „Fecioarele și copiii să răspundă celui ce cântă psalmi în biserică,
cântând în psalmi. Și dacă doi sau trei cântă acasă psalmi aparte, de asemenea să-și răspundă
unii altora când psalmodiază; la fel (să facă) și bărbații”51.
Așadar, toți credincioșii aveau obligația să aducă laudă în toată vremea, la ivirea zorilor,
la ceasul al șaselea, al nouălea, la vecernie și la miezul nopții: „La răsăritul soarelui, să-L laude

45
***Testamentum Domini nostri Jesu Christi, trad., note și studiu introd. de Pr. Dr. Nicolae Achimescu, Ed.
Polirom, Iași, 1996, p. 83.
46
Ibidem, p. 83-85.
47
Ibidem, p. 109.
48
Ibidem, p. 111.
49
Ibidem, p. 137.
50
Ibidem, p. 167.
51
Ibidem, p. 187.
cu cântări de psalmi, fiindcă după ce a înviat, (Hristos) a lăudat pe Tatăl, în timp ce (Apostolii)
cântau psalmi”52.
În această lucrare descoperim numeroase mențiuni despre organizarea cultului Bisericii
primare, scrierea „reprezentând, probabil, pravila unei biserici locale din părțile Siriei sau
Egiptului53.
Testamentum Domini transpune imaginea credinței primelor perioade ale Bisericii, în care
adepții credinței în Hristos aplicau sublimul evanghelic la realitatea tradiției apostolice.
O scriere deosebit de bogată în surse privitoare la cântarea primilor creștini este Egeria,
Itinerarium. Lucrarea, ce conține documente de mare valoare liturgică, îi este atribuită unei
pelerine apusene numită Aetheria (Egeria), care a făcut o călătorie la Locurile Sfinte între anii
381-384.
În Egeria, Itinerarium XXIV, 1, se observă că psalmodierea era parte integrantă a cultului
din Ierusalim. Cântarea, după cum reiese de aici, era antifonală și responsorială, la care se
adăugau imnele poporului: „În fiecare zi (singulis diebus), înainte de cântatul cocoșilor (ante
pullorum cantum), se deschid toate porțile (omnia hostia) la Anastasis și coboară (descendent)
acolo toți monahii și monahiile (omnes monazontes et parthene), cum li se spune aici. Dar nu
numai aceștia, ci și laicii, bărbați sau femei (laici, viri aut mulieres), care vor să vegheze mai
devreme. De la ora aceasta și până la ziuă (in luce), se spun imnuri (hymni) și se răspunde cu
psalmi și antifoane (psalmi et antiphonae) iar la fiecare imn se face o rugăciune (oratio). Căci în
fiecare zi se află cu ei câte doi sau trei preoți (presbyteri bini vel terni) și diaconi (diacones), pe
rând, care împreună cu monahii spun rugăciuni aproape la fiecare imn sau antifon”54.
Încă din vremea aceea, cântările din Ierusalim, conform Egeria, Itinerarium XXIV, 2,
începeau în zorii zilei: „Iar când începe să se lumineze (ceperit luscere), se spun imnurile de
dimineață (matutinos hymnos). Și iată că sosește atunci și episcopul cu clerul și intră îndată în
grotă (spelunca) și, dintre grilaje (de intro cancellos), spune mai întâi o rugăciune pentru toți
(primum dicet orationem pro omnibus), îi amintește chiar după nume pe unii, anume aleși de el
(commemorat etiam ipsa nomina) și îi binecuvintează pe catehumeni (benedicet cathecuminos).
Tot astfel, spune apoi o rugăciune și îi binecuvintează pe credincioși (fideles). După acestea,
ieșind episcopul dintre grilaje (exeunte episcopo de intro cancellos), vin toți să-i sărute mâna
(omnes ad manum ei accedunt), iar el, ieșind, îi binecuvintează pe fiecare în parte (uno et uno) și
astfel, Liturghia se face când deja se luminează de ziuă (sic fit missa jam luce)”55.
Slujbele Ceasurilor VI și IX, după cum relatează Egeria, Itinerarium XXIV, 3, se
desfășurau în armonia psalmilor și a antifoanelor, cântările aparținând, probabil, monahilor: „Iar
la ora a șasea, la fel, coboară toți, din nou, la Anastasis și se spun în același fel (similiter)
psalmi și antifoane, până când este anunțat episcopul. Acesta coboară și el, dar nu se așează, ci
intră îndată între grilaje și face rugăciunea la Anastasis, adică în grota unde făcuse mai înainte
rugăciunea, dimineața devreme și, tot astfel, îi binecuvintează pe credincioși; ieșind el apoi
dintre grilaje, i se sărută mâna, iar la ora a noua se procedează la fel ca la ora a șasea”56.
O dată cu venirea serii, Egeria, Itinerarium XXIV, 4-6, precizează aprinderea luminilor în
cântările psalmilor vecerniei, alături de antifoanele și imnele dedicate acestui timp liturgic.

52
Ibidem, p. 189.
53
Magistrand Vasile Costin, op. cit., p. 213.
54
Egeria, Itinerarium, trad., bibliografie, note, glosar și postfață de Prof. Cornelia Lucia Frișan, Ed. Viața Creștină,
Cluj-Napoca, 2006, p. 83.
55
Ibidem, p. 84.
56
Ibidem, p. 84.
Cântarea recitativă a diaconilor, la Litie, se împletea cu răspunsurile melodioase ale copiilor –
Doamne miluiește (kyrie eleyson): „La ora a zecea, numită aici licinicon (lucnikon) iar la noi
lucernare, se adună toată mulțimea (multitudo) la Anastasis, se aprind toate candelele și
lumânările (omnes candelae et cerei incenduntur) și se face o lumină imensă (fit lumen
infinitum). Iar flacăra nu este adusă de afară, ci este scoasă din interiorul grotei, unde arde
mereu, noapte și zi (noctu ac die), un opaiț (lucerna) în interiorul grilajului. Se spun îndelung
psalmii vecerniei (psalmi lucernares), dar și antifoane. Și iată că este anunțat episcopul, care
coboară și se așează în tron (sedet in susum) iar preoții se așează și ei în locurile lor (locis suis)
și se spun imnuri sau antifoane. Iar după ce s-au rostit pe rând toate, după rânduială (juxta
consuetudinem), se ridică episcopul și stă (stat) înaintea grilajului din fața grotei, iar unul dintre
diaconi face pomenirea (facit commemorationem) pe rând, așa după cum este rânduit. Și rostind
diaconul (diacono dicente) numele pe rând, de fiecare dată o mulțime de copilași (pisinni
plurimi), stând acolo în picioare, răspund: kyrie eleyson, ceea ce la noi este miserere Domine,
iar vocile lor sunt nenumărate. Și îndată ce termină diaconul tot ce are de spus, episcopul spune
întâi o rugăciune și apoi se roagă pentru toți. Și tot astfel se roagă cu toții (orant omnes), atât
credincioșii cât și catehumenii, împreună. Și iar înalță glasul diaconul (mittet vocem), cerând ca
fiecare catehumen, de oriunde ar sta, să-și plece capul (inclinet caput). Iar episcopul, în
picioare, rostește binecuvântarea asupra catehumenilor. Se face apoi o rugăciune și din nou
înalță glas diaconul și-i îndeamnă pe credincioșii care stau în picioare ca unul fiecare
(unusquisque) să-și încline capul. Episcopul îi binecuvintează pe credincioși și așa se face
Liturghia (missa) la Anastasis și toți încep să vină unul câte unul la mâna episcopului”57.
După cum s-a observat din cele expuse până acum, cântarea de la Ierusalim distingea
psalmii, antifoanele și imnele, fiecare dintre acestea constituind interpretări melodioase aparte,
conform Egeria, Itinerarium XXIV, 7: „Mai pe urmă, episcopul este condus cu imnuri (cum
hymnis) de la Anastasis până la Cruce și tot poporul (omnis populus) merge cu el”58.
Egeria, Itinerarium XXIV, 8, descrie începutul slujbei din ziua duminicii, cu imne și
antifoane: „Iar în ziua a șaptea (septima die), adică duminica (dominica die), înainte de cântatul
cocoșului, se adună, la fel ca și de Paște (si per pascha), toată mulțimea pe care o poate
cuprinde acest loc, la biserica (in basilica) aflată chiar lângă Anastasis, dar în exterior (foras),
unde sunt suspendate lampadare (luminaria), tocmai pentru acest prilej. De teamă ca nu cumva
să nu ajungă la cântatul cocoșului, lumea vine mai devreme și se așează acolo. Și se spun imnuri
și antifoane și se fac rugăciuni, după fiecare în parte. Căci mereu se află aici și preoți și diaconi
pregătiți pentru rugăciune, la veghe, alături de mulțimea care se adună. Obiceiul este ca să nu
se deschidă locașurile sfinte (loca sancta) înainte de cântatul cocoșilor”59.
În Egeria, Itinerarium XXIV, 9-11, se pare că este vorba de Psalmii 148, 149 și 150 de la
Laude: „Abia ce cântă primul cocoș, că episcopul coboară îndată și intră în grotă la Anastasis.
Se deschid toate porțile și toată mulțimea intră în biserică la Anastasis, unde strălucesc deja
nenumărate lampadare (infinita luminaria lucent). Îndată ce a intrat poporul, un preot spune un
psalm și toți îi dau răspunsul. Apoi se face rugăciunea. Se spune și al treilea psalm, de către un
cleric, se face o a treia rugăciune, precum și pomenirea tuturor (commemoratio omnium). Odată
rostiți cei trei psalmi și făcute cele trei rugăciuni, iată că se aduc înlăuntrul grotei la Anastasis,
cădelnițele purtătoare de mir (thiamataria) și toată biserica se umple de miresme (odoribus).
Atunci, cum stă episcopul în picioare între grilaje, prinde în mâini Evangheliarul, se apropie de

57
Ibidem, p. 85-86.
58
Ibidem, p. 86.
59
Ibidem, p. 87.
poartă (hostium) și citește el însuși despre Învierea Domnului (resurrectionem Domini). Și abia
începe a citi, că se iscă atâta strigăt și atâta geamăt în popor (tantus rugitus et mugitus) și
atâtea lacrimi (tantae lacrimae), încât și cel mai aspru dintre oameni poate fi mișcat până la
lacrimi, de câte a îndurat Domnul pentru noi (pro nobis sustinuisse). Odată citită Evanghelia,
episcopul iese și este condus cu imnuri la Cruce și tot poporul îl însoțește (omnis populus cum
illo). Ajunși acolo, se spune din nou un psalm și se face rugăciunea; episcopul binecuvintează pe
credincioși și se face Liturghia. Și ieșind episcopul, toți vin la mâna lui”60.
După săvârșirea Sfintei Liturghii, conform relatării din Egeria, Itinerarium XXIV, 12,
privegherea continua cu psalmodierea monahilor, intercalată de rugăciunile de la Laude: „Apoi
episcopul se întoarce la casa lui (ad domum suam) și, de la acea oră, toți monahii revin la
Anastasis și se spun psalmi și antifoane până la ziuă, iar la fiecare psalm sau antifon, se face o
rugăciune. La rândul lor, preoți și diaconi veghează zilnic (qoutidie) la Anastasis împreună cu
poporul. Cât despre laici, bărbați și femei, aceia dintre ei care vor (volunt), rămân pe loc până
se luminează, iar cei care nu vor (nolunt), se reîntorc la casele lor și își reiau somnul (reponent
se dormito)”61.
Din Egeria, Itinerarium XXV, 1, rezultă că rânduiala slujbei Sfintei Liturghii de la
Ierusalim era aceeași în toată creștinătatea pentru ziua de duminică: „Îndată ce se luminează,
fiind zi de duminică, se reunesc (proceditur) toți în Biserica Mare (in ecclesi majore), pe care a
înălțat-o Constantin pe Golgotha, după Cruce, unde se săvârșesc toate, după cum este rânduiala
în ziua de duminică, aici ca și pretutindeni, la fel. Pe lângă acestea, mai este aici obiceiul ca,
dintre preoții care se află în aceste locuri, să predice câți vor (quanti volunt, predicent), iar
după toți aceștia, să predice însuși episcopul. Aceste predici (predicationes) se fac întotdeauna
în zi de duminică, pentru ca poporul să fie mereu învățat în Scripturi și în iubirea de Dumnezeu
(in Scripturis et in Dei dilectione). Până se rostesc toate aceste predici, se întârzie mult (grandis
mora fit) săvârșirea Liturghiei în biserică, așa încât aceasta nu se face înainte de ora a patra
sau chiar a cincea din zi”62.
Egeria, Itinerarium XXV, 2-4, menționează excluderea catehumenilor de la serviciul
liturgic ce urma, întărită de recitativul diaconului pentru plecarea capetelor credincoșilor:
„Îndată ce s-a săvârșit liturghia în biserică, după rânduiala de aici și de pretutindeni, monahii îl
conduc pe episcop cu imnuri, din biserică până la Anastasis. În timp ce episcopul se apropie
însoțit de imnuri, se deschid toate porțile la biserica Anastasis și intră tot poporul de credincioși,
în afară de catehumeni. Când a intrat poporul, intră și episcopul și îndată pătrunde între grilaje,
în grota Sfântului Mormânt. Mai întâi se aduc mulțumiri lui Dumnezeu (gratie Deo aguntur),
apoi se face rugăciunea pentru toți. După aceea înalță glas diaconul, ca toți cei aflați în picioare
să încline capetele (ut inclinent capita sua omnes). Episcopul, stând în picioare între grilajele
interioare, îi binecuvintează, apoi iese. În timp ce iese episcopul, toți se apropie să-i sărute
mâna. Așa se face că Liturghia se întinde până la ora a cincea sau chiar a șasea din zi”63.
Egeria, Itinerarium XXV, 4-5, face o remarcabilă precizare: pentru fiecare serviciu
liturgic al zilei, psalmii și antifoanele erau cele adecvate momentului respectiv, deși nu se
precizează care erau acele cântări: „Tot astfel, la Vecernie, se procedează după ritualul cotidian.
Acest ritual se păstrează astfel de-a lungul întregului an, zi de zi, cu excepția zilelor de
sărbătoare, în care am notat mai departe cum se procedează. Ceea ce este însă mai remarcabil

60
Ibidem, p. 87-88.
61
Ibidem, p. 88-89.
62
Ibidem, p. 89.
63
Ibidem, p. 89-90.
în toate acestea, este faptul că se spun mereu psalmi și antifoane adecvate (apti), atât cele ce se
recită noaptea (nocte), cât și cele din zori (mature), cele din cursul zilei (per diem) sau cele din
ora a șasea (sexta) sau a noua (nona) sau cele de la Vecernie (lucernare); toate sunt mereu cele
mai potrivite, astfel gândite (rationabiles), încât să se refere (ut ad ipsam rem pertineant) tocmai
la lucrurile care se celebrează”64.
În Egeria, Itinerarium XXVII, 7-8, se relatează despre privegherea de vineri seara, care
abundă în cântările antifonale și responsoriale: „Iar vinerea se fac toate la fel ca miercurea,
astfel se merge la ora a noua în Sion și tot la fel este apoi adus cu imnuri episcopul la Anastasis.
Vinerea însă, veghea la Anastasis se celebrează de la ora la care se întoarce poporul de la Sion
cu imnuri și până în zori, adică de la ora Vecerniei și până la intrarea în zorii zilei următoare,
adică sâmbăta (sabbato). Iar Sfânta Jertfă (oblatio) se aduce la Anastasis mai devreme, astfel
încât Liturghia să se facă înainte de răsăritul soarelui (ante solem). Și toată noaptea se spun, pe
rând (vicibus), psalmii responsorii, antifoane, lecturi diverse, care durează până în zori”65.
Ultimul pasaj, sugestiv pentru lucrarea de față, este din Egeria, Itinerarium XLIII, 5, de
unde aflăm că în ajunul Cincizecimii creștinii cântau, antifonic, imne: „După ce se urcă pe
Muntele Măslinilor, la Eleona, mai întâi se merge la Imbomon, locul de unde Domnul S-a înălțat
la ceruri (in eo loco, unde ascendit Dominus in caelis) și se așează aici episcopul și preoții, se
așează tot poporul (ibi sedet episcopus et presbyteri, sed et omnis populus), se citesc lecturi, se
spun intercalat (interposite) imnuri, se spun și antifoane adecvate zilei și locului. Rugăciunile
care se intercalează sunt astfel rostite, încât să se potrivească zilei și locului. Și se citește și acel
pasaj din Evanghelie, care vorbește despre Înălțarea Domnului (de ascensu Domini). Se citește
apoi din nou din Faptele Apostolilor, unde se spune despre Înalțarea Domnului la ceruri, după
Înviere”66.
Din expunerea tuturor exemplelor de mai sus, observăm că scrierea Egeriei constituie
experiența de viață a creștinismului primar, ce transmite posterității spiritualitatea trăirii în
cântare a Bisericii din Ierusalim, caracterizată prin credința vie și speranța nețărmurită în
mântuirea promisă de Domnul Iisus Hristos.
Multe mărturii, în legătură cu cântarea vechilor creștini, le descoperim în colecția de
Canoane a Bisericii Ortodoxe: Canoanele Sfinților Apostoli și Canoanele Sinodului al cincilea
local de la Laodiceea. În acestea întâlnim precizări asupra oficiului cântăreților, ca personal
bisericesc distinct.
Canonul 26 al Sfinților Apostoli sau Apostolic interzice clericilor, cu excepția citeților și
cântăreților, să se căsătorească după primirea hirotoniei: „Din cei care au intrat în cler
necăsătoriți, poruncim ca numai citeții și cântăreții să se căsătorească, dacă vor”67.
Canonul 43 Apostolic prevede pedepse dure pentru cântăreții ce frecventează jocurile de
noroc sau au căzut în păcatul beției, condamnate, de altfel, de Părinții Bisericii: „Ipodiaconul sau
citețul sau cântărețul care va face aceleași lucruri (precizate și în Canonul 42, în cazul
episcopului, preotului sau diaconului), ori să se lase de ele, ori să se afurisească. Asemenea și
laicul”68.

64
Ibidem, p. 90.
65
Ibidem, p. 91-92.
66
Ibidem, p. 120-121.
67
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, Ed. Romcart, București, 1991, p
21.
68
Ibidem, p. 30.
 Zilele de post rânduite de Biserică trebuie respectate cu strictețe, după cum precizează
Canonul 69 Apostolic: „Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau ipodiacon sau citeț sau
cântăreț, nu postește sfântul și marele post, sau miercurea sau vinerea, să se caterisească; iar de
va fi laic, să se afurisească”69.
Canoanele Sinodului din Laodiceea aduc mai multe referințe la cântăreți, numiți și psalți,
la cântarea din biserică în general, precum și la comportamentul clericilor la diferite evenimente
sociale.
Canonnul 15 Laodiceea reprezintă un document de maximă semnificație. Astfel, pentru
prima dată, cântăreții apar ca fiind „canonici”. Tot pentru prima oară se face mențiunea că
aceștia cântă de pe amvon, iar cântarea se exercită din anumite cărți liturgice: „Afară de
cântăreții canonici, care se urcă pe amvon și cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în
biserică”70.
Canonistul român Arhidiaconul Profesor Doctor Ioan N. Floca comentează acest canon:
„Prima oară despre cântăreții canonicești se face pomenire și în canonul 59 Laodiceea și în 103
Cartagina71, iar despre cărțile de piele după care se executa cântarea ne pomenește și Sfântul
Apostol Pavel (I Tim. 4, 13: „Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învățătură”).
Prin aceasta nu se interzice poporului să cânte, ci se dă îndrumarea ca acesta să cânte secondând
pe cântărețul oficial”72.
Canonul 17 Laodiceea menționează intercalarea citirilor din Scriptură în cântarea
liturgică: „Nu se cuvine a se împreuna cântarea psalmilor în adunările slujbelor dumnezeiești, ci
în intervalul de după fiecare psalm să se facă citire”.
Profesorul Floca detaliază: „Prin acest canon se introduce rânduiala, contrară vechiului
obicei, ca la slujbe, după cântarea psalmului să se introducă și unele citiri, în scop practic
didactic, pentru a nu obosi pe credincioși. În acest scop Psaltirea s-a împărțit în mai multe
catisme”73.
Canonul 23 Laodiceea impune ca psalții să nu poarte veșminte liturgice, fiindcă fac parte
din personalul clerical inferior: „Nu se cuvine citeților sau psalților a purta orar și așa să
citească sau să cânte”74.
Canonul 24 Laodiceea interzice intrarea întregului personal clerical în casele de oaspeți:
„Nu se cuvine ca cei ierarhicești, de la presbiteri până la diaconi și apoi cei din tagma
bisericească până la slujitorii bisericești, ori citeți, ori cântăreți, ori exorciști, ori ușieri, ori
celor din tagma asceților, să intre în cârciumă”75.
Canonul 53 Laodiceea condamnă dansurile de la ospețele de nuntă, care se desfășurau în
acompaniamentul muzicii profane a timpului: „Nu se cuvine creștinilor ca, mergând la nunți, să
joace sau să sară, ci să mănânce sau să dejuneze cuviincios, precum se cuvine creștinilor”76.

69
Ibidem, p. 41.
70
Ibidem, p. 206.
71
Ibidem, p. 269-270, Canonul 103, Sinodul local din Cartagina: „S-a mai hotărât, ca rugăciunile întărite la sinod,
ori cele de introducere la liturghie, ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mâinii, de toți să se
săvârșească și niciodată nicidecum să nu se rostească altele împotriva credinței, ci să se citească cele ce s-au
adunat odinioară de cei prea-înțelepți”.
72
Ibidem, p. 207.
73
Ibidem, p. 207.
74
Ibidem, p. 208.
75
Ibidem, p. 208.
76
Ibidem, p. 215.
 Canonul 54 Laodiceea prevede aceleași restricții și pentru clerici: „Nu se cuvine ca cei
ierarhicești ori clericii să privească oarecare spectacole la nunți sau la ospețe, ci mai înainte de
a intra teatraliștii, să se scoale și să plece”77.
Canonul 59 Laodiceea impune ca în cadrul serviciilor religioase să se cânte numai
cântările canonice, adică cele cu autoritate recunoscută de către Biserică și care conțin text din
Scripturi: „Nu se cuvine să se citească în biserică cântări speciale, nici cărți necanonice, ci
numai cele canonice ale Testamentului Vechi și Nou”78.

77
Ibidem, p. 215.
78
Ibidem, p. 216.