1

PROTECŢIA COPILULUI ŞI A ALTOR CATEGORII DE PERSOANE

Lector universitar Codruţa HAGEANU
1. NOŢIUNEA DE COPIL

În legislaţia naţională, pentru prima oară, noţiunea de copil a fost definită de

legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Până la
apariţia acesteia în legislaţia noastră se punea semnul egal între noţiunea de mino şi
aceea de copil.
Legea nr. 272/2004 defineşte copilul în art.4 lit.a ca fiind: persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în
condiţiile legii.
Se observă deci că această definiţie oferă noţiunii de copil un sens mai restrâns
decât cel al noţiunii de minor.
În conformitate cu legislaţia internaţională, respectiv cu art.1 al Convenţiei
privind drepturile copilului, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18
ani cu excepţia cazurilor când în baza legii aplicabile copilului, majoratul e stabilit
sub această vârstă.

2. PROTECŢIA JURIDICĂ A COPILULUI PRIN PĂRINŢI

2.1.Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi

În principiu, ca o expresie a egalităţii depline între bărbat şi femeie, astfel cum art.
98 alin. (1) C.fam. prevede expres, drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la
persoana şi bunurile copilului se exercită de comun acord de către ambii părinţi.
Încuviinţarea actelor copilului precum şi reprezentarea sa atât în cazul actelor de
drept material, cât şi al celor de drept procesual, trebuie să se facă expres1, iar actele
trebuie să slujească interesul minorului2.
Introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii3 sau de contestare a filiaţiei nu
suspendă exerciţiul drepturilor şi obligaţilor părinteşti, ele trebuind a fi exercitate pe
tot parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care o atare
acţiune a fost admisă.

2.2.Neînţelegerile dintre părinţi privitoare la exercitarea

ocrotirii părinteşti
1
A se vedea: T.R. I o n a ş c u , Egalitatea condiţiei juridice a soţilor în dreptul R.P.R., L.P. nr. 10/1958, p. 69; I.P. F i l i p e s c u ,
Probleme privind modul de exercitare a drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti, îndeosebi cele cu privire la persoana copilului, J.N. nr.
11/1965, p. 14-15; P. A n c a , Notă de practică judiciară, J.N. nr. 1/1964, p. 151-154; Al. S i l v i a n , Reprezentarea minorului în
exercitarea drepturilor procesuale şi cazurile de încuviinţare prealabilă din partea ocrotitorilor săi legali, L.P. nr. 9/1958, p. 56.
2
A se vedea V. P ă t u l e a , Notă de practică judiciară, R.R.D. nr. 4/1972, p. 129-130.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1398/1970, R.R.D. nr. 6/1971, p. 153.
 2
În regulă generală, dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti, potrivit art. 99 C.fam., hotărăşte autoritatea tutelară, după ce-i
ascultă pe părinţi. Activitatea autorităţii tutelare trebuie înţeleasă în sensul că ea nu se
substituie voinţei părinţilor, ci are menirea ca, prin propuneri, sugestii şi analizarea
împreună cu părinţii a diferitelor soluţii, să ajungă la înlăturarea neînţelegerilor dintre
aceştia. Textul foloseşte totuşi noţiunea de hotărăşte, ceea ce înseamnă că, atunci
când autoritatea tutelară nu ajunge la punerea de acord a părinţilor, va adopta o
soluţie care, în opinia noastră, deşi în literatura juridică1 nu aceasta este opinia
împărtăşită, poate fi alta decât cele avansate de părinţi, atunci când niciuna dintre
acestea nu este în interesul minorului. Părinţii sunt însă datori ca, după ce hotărârea a
fost luată, să-şi îndeplinească îndatoririle de aşa natură ca ea să-şi atingă finalitatea.
Credem că, urmare a adoptării Legii nr. 272/2004 atribuţiile autorităţii tutelare
trebuie revizuite, iar dispoziţiile Codului familiei corelate cu cele ale noii legislaţii.
Spunem aceasta întrucât, în numeroase cazuri, noua lege prevede competenţa instan-
ţei judecătoreşti în soluţionarea neînţelegerilor dintre părţi, fără însă a abroga expres
articolele corespunzătoare din Codul familiei. Acestea vor fi, însă, considerate abro-
gate tacit prin aceea că vin în contradicţie cu noile dispoziţii legale.
De altfel, potrivit art. 102 C.fam., autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului
care a împlinit 14 ani, dacă aceasta este în interesul său, schimbarea felului învăţăturii
ori al pregătirii profesionale hotărâte de părinţii săi sau să aibă o locuinţă diferită pe
care o cere desăvârşirea pregătirii sale profesionale. Aceasta demonstrează că
autoritatea tutelară, în viziunea legiuitorului, poate hotărî şi diferit de voinţa părinţilor
în acele cazuri de excepţie, când între ei sau între ei şi copii există neînţelegeri.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, potrivit art. 43 alin. (1) C.fam., drepturile
şi îndatoririle părinteşti se exercită de către părintele căruia i s-a încredinţat copilul, dar
celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea
la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Întrebarea care se pune
este dacă în acest caz pot exista neînţelegeri între părinţi, în sensul art. 99
C.fam., cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Credem că răspunsul este
afirmativ. Este adevărat că măsurile ce se impun vor fi luate în mod curent de părintele
căruia i s-a încredinţat copilul, dar, dacă ulterior celălalt părinte nu este de acord cu
măsura luată de el, se va putea adresa instanţei judecătoreşti care urmează să
hotărască2.
Potrivit art. 42 alin. (2) C.fam., instanţa judecătorească poate, pentru motive
temeinice, să încredinţeze copilul, odată cu divorţul, altor persoane sau unui serviciu
public specializat pentru protecţia copilului. În acest caz, drepturile privitoare la
persoana copilului vor fi exercitate de către persoana sau serviciul cărora li s-a încre-
1
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 49; Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 280; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ...,
op. cit., p. 558.
2
A se vedea, în acelaşi sens, E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 183. În sens contrar, I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op.
cit., p. 559.
 3
dinţat copilul. Şi într-o atare situaţie, dacă unul sau ambii părinţi nu sunt de acord cu
măsurile luate, va putea cere schimbarea măsurii dispuse, dacă s-au schimbat temeiu-
rile care au fost avute în vedere la luarea acesteia.
Instanţa trebuie să stabilească, în acest caz, care dintre părinţi va exercita dreptul
de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele.
Dacă celălalt părinte nu este însă de acord, ulterior luării, în această privinţă, a unor
măsuri, se va putea adresa instanţei care va hotărî, de asemenea, potrivit art. 99 C.fam.1
Sunt de competenţa instanţei judecătoreşti încă de la adoptarea Codului familiei şi
anterior Legii nr. 272/2004, următoarele categorii de litigii:
- litigiile privind întinderea, felul şi modalităţile de executare a obligaţiei de între-
ţinere a părinţilor nedivorţaţi faţă de copilul minor [art. 107 alin. (3) C.fam.]. La solu-
ţionarea unui astfel de litigiu este obligatorie ascultarea părinţilor şi a autorităţii
tutelare;
- litigiul părinţilor cu privire la încredinţarea copilului minor cu ocazia divorţului
[art. 42 alin. (1) C.fam.];
- litigiul părinţilor în caz de divorţ, cu privire la contribuţia fiecărui părinte la chel-
tuielile de creştere şi educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului minor
[art. 42 alin. (3) C.fam.];
- litigiul ivit între părinţii divorţaţi referitor la modul în care părintele căruia nu i
s-a încredinţat copilul va păstra legătura cu acesta. Se va asculta şi în acest caz
autoritatea tutelară şi copilul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani;
- litigiul dintre părinţi cu privire la stabilirea locuinţei copilului minor dacă părinţii
nu locuiesc împreună. Şi în acest caz se va asculta autoritatea tutelară şi copilul, dacă
a împlinit 10 ani.

2.3.Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte

Articolul 98 alin. (2) C.fam. precizează care sunt acele situaţii de fapt sau de drept
când exercitarea ocrotirii părinteşti, neputându-se face de către ambii părinţi, se va
face numai de către unul din ei.

2.3.1.Moartea unuia dintre părinţi

În mod obiectiv, în cazul morţii fizic constatate a unui părinte sau a morţii
declarate prin hotărâre judecătorească, ocrotirea părintească, neputându-se exercita de
către ambii părinţi, se va exercita de părintele rămas în viaţă. În acest caz este vorba
desigur de minorii concepuţi până la data decesului, care în situaţia morţii declarate
judecătoreşte este aceea stabilită prin hotărâre judecătorească şi nu aceea a rămânerii
definitive a acesteia. Copiii concepuţi între data stabilită prin hotărâre judecătorească
1
În sens contrar, I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 559.
 4
ca fiind aceea a morţii şi data rămânerii definitive a acestei hotărâri vor fi ocrotiţi de
părintele aflat în viaţă în temeiul prevederii art. 98 alin. (2) C.fam. referitoare la
ipoteza când unul din părinţi, „… din orice împrejurare se află în neputinţă de a-şi
manifesta voinţa”. După hotărârea judecătorească de declarare a morţii, aceşti copii
nici nu mai beneficiază de prezumţia de paternitate, deci bărbatul declarat mort nu
mai este socotit tatăl lor1. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
declarare a morţii, ocrotirea părintească se va exercita de părintele aflat în viaţă,
potrivit aceluiaşi text, dar în ipoteza morţii unuia dintre părinţi2.
În cazul reapariţiei celui declarat mort şi anulării hotărârii judecătoreşti prin care a
fost declarat mort, acesta îşi recapătă drepturile şi îndatoririle părinteşti.

2.3.2. Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti

Aşa cum rezultă din prevederile art. 109 C.fam., dacă drepturile şi îndatoririle
părinteşti sunt exercitate astfel încât este primejduită sănătatea sau dezvoltarea fizică
a copilului sau dacă educarea sau pregătirea profesională nu se fac în spiritul moralei
şi al ordinii de drept, se poate pronunţa decăderea unuia sau ambilor părinţi din
drepturile părinteşti. Decăderea din drepturile părinteşti nu stinge însă drepturile
copilului faţă de părintele său, ceea ce înseamnă că şi obligaţiile părinteşti corelative
acestor drepturi rămân în fiinţă. Se menţine astfel, potrivit art. 110 C.fam., îndatorirea
de a întreţine minorul3. Părintele îşi păstrează, potrivit art. 111 C.fam., dreptul de a
avea legături personale cu copilul, afară numai dacă prin asemenea legături creşterea,
educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi primejduite.

2.3.3.Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi

Punerea sub interdicţie a unuia din părinţi face ca ocrotirea părintească în
totalitatea ei să fie exercitată de celălalt părinte.
În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia şi în această ipoteză, la fel
ca în cazul decăderii din drepturile părinteşti, părintele pus sub interdicţie va putea fi
obligat la pensie de întreţinere4, argumentându-se în sensul că soluţia dată de art. 110
C.fam. poate fi extinsă şi la părintele pus sub interdicţie. Chiar dacă nu există pentru
acest caz un text care să consacre menţinerea acestei obligaţii, principiile ce se
desprind din Codul familiei sunt suficiente în acest sens.
S-a exprimat însă şi opinia contrară, potrivit căreia părintele pus sub interdicţie nu
poate fi ţinut la întreţinere în favoarea copilului său, întrucât situaţia celui pus sub
interdicţie este diferită de cea a celui decăzut din drepturile părinteşti, iar, pe de altă
1
Trib. pop. Şimleu, sentinţa civilă nr. 1860/1961, J.N. nr. 3/1963, p. 140 cu notă de I.Gh. P o p a , apud I.P. F i l i p e s c u , A.I.
F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 547.
2
A se vedea M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 182.
3
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 190/1964, Repertoriu II, p. 88.
4
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 176; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 325.
 5
parte, câtă vreme pentru această ipoteză nu există un text care să o consacre, la fel ca
în cazul decăderii din drepturile părinteşti, a considera că obligaţia există înseamnă a
adăuga la lege1. În ce ne priveşte, considerăm că şi părintele pus sub interdicţie poate
fi obligat la pensie de întreţinere în favoarea copilului său, cu condiţia, evident, de a
avea mijloace în acest sens, căci nu capacitatea este fundamentul acestei obligaţii, ci
legătura de filiaţie pe baza căreia legiuitorul a consacrat această obligaţie.
Dacă până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie prin hotărâre judecă-
torească rămasă definitivă a fost instituită, potrivit art. 146 C.fam., o curatelă provi-
zorie pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui pus sub interdicţie, precum şi
pentru administrarea bunurilor lui, în această perioadă ocrotirea părintească se va
exercita de celălalt părinte singur, întrucât, cum justificat s-a precizat „cel care are
nevoie el însuşi de ocrotire nu poate asigura ocrotirea efectivă a altei persoane” 2.
Exercitarea în atare situaţie a ocrotirii părinteşti de un singur părinte îşi are temeiul în
ipoteza vizată de art. 98 alin. (2) C.fam., când celălalt părinte se află, din orice împre-
jurare, în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.

2.3.4. Neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi

de a-şi manifesta voinţa
Textul art. 98 alin. (2) C.fam., nefăcând nicio precizare în privinţa împrejurărilor
de natură a-l pune pe unul dintre părinţi în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, în cele
ce urmează ne vom opri asupra câtorva din cazurile reţinute ca atare în doctrina şi
practica judiciară3.
A) Dispariţia unui părinte
Dispariţia unui părinte duce la imposibilitatea exercitării ocrotirii părinteşti de
către părintele dispărut, fie că acesta a fost declarat dispărut prin hotărâre judecăto-
rească, fie că dispariţia este numai o stare de fapt.
B) Contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi
Această împrejurare nu este de natură a înlătura pe părinte de la exercitarea tuturor
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ci numai de la acelea în legătură cu actul care a
generat contrarietatea de interese, situaţie în care drepturile şi îndatoririle părinteşti
vor fi exercitate de celălalt părinte sau dacă şi acela este în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, instanţa judecătorească va numi un curator4.
C) Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului
Această împrejurare este reglementată distinct prin art. 152 lit. c) C.fam. potrivit
căruia „dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat
să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le

1
A se vedea M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 185-186.
2
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 548-549.
3
Ibidem.
4
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1959, C.D. 1959, p. 27.
 6
încuviinţează”, instanţa judecătorească va putea numi un curator. Astfel, cum s-a
subliniat în literatura de specialitate1, numirea curatorului se va face numai în cazul în
care ambii părinţi sunt împiedicaţi să-l reprezinte pe minor ori să-i încuviinţeze un
act, în caz contrar celălalt părinte va îndeplini singur aceste drepturi şi obligaţii
privind copilul minor2.
Boala gravă şi de lungă durată este nu numai o împrejurare care îl împiedică pe
părinte să-l reprezinte pe minor sau să-i încuviinţeze actele, ci ea este o cauză de
împiedicare a exercitării ocrotirii părinteşti în totalitatea ei3.
D) Condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate
Privarea de libertate presupune izolarea celui condamnat de societate şi de familia
sa, astfel că, pe durata executării pedepsei, în mod obiectiv ocrotirea părintească va fi
exercitată de celălalt părinte4.

2.4. Situaţii speciale privind exercitarea ocrotirii părinteşti

În privinţa copilului din afara căsătoriei şi a celui rezultat dintr-o căsătorie lovită
de nulitate, în literatura juridică5 au fost reţinute câteva cazuri speciale de exercitare a
ocrotirii părinteşti:
- prima situaţie se referă la ipoteza când unul dintre părinţi este decedat, pus sub
interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau se află în neputinţă de a-şi manifesta
voinţa, iar celălalt are vârsta între 14-18 ani. În acest caz sarcina ocrotirii părinteşti
revine acestui din urmă părinte, însă, dacă el nu este căsătorit poate exercita numai
drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la persoana copilului, nu şi pe cele
referitoare la bunurile acestuia. S-a precizat, prin interpretarea dispoziţiilor art. 152
lit. c) şi art. 98 alin. (2) C.fam. 6, că în această ipoteză se impune instituirea curatelei.
Situaţia este aceeaşi şi atunci când ambii părinţi sunt în măsură să exercite ocrotirea
părintească privitoare la persoana copilului, dar fiind sub 18 ani, nu pot asigura
ocrotirea acestuia în privinţa bunurilor sale;
- o altă situaţie de excepţie este aceea când unul dintre părinţi a decedat, este pus
sub interdicţie sau se află, din orice motive, în imposibilitate de a-şi exprima voinţa,
iar celălalt părinte nu are capacitate de exerciţiu având sub 14 ani. S-a considerat că
se poate face în acest caz, reglementat expres de lege, aplicarea art. 113 C.fam. în
sensul instituirii tutelei7;

1
A se vedea: M. E l i e s c u , Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 362; Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit.,
p. 279; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 550.
2
În sens contrar, M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 188-189.
3
Ibidem.
4
Fostul Trib. reg. Braşov, decizia civilă nr. 850/1960, L.P. nr. 3/1961, p. 110.
5
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 547 şi urm.; M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 190-191.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
 7
- ultima situaţie de excepţie semnalată în literatura juridică este aceea în care unul
dintre părinţi este în vârstă sub 18 ani, iar celălalt sub 14 ani. Părintele care nu a
împlinit 14 ani, nu poate exercita niciun drept şi nicio îndatorire privind ocrotirea
părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18 ani, poate exercita numai drepturile şi
îndatoririle privitoare la persoana copilului, dacă nu este căsătorit. Pentru exercitarea
drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti privitoare la bunurile copilului se va institui,
potrivit art. 152 lit. c) C.fam., curatela1.

2.5. Scindarea ocrotirii părinteşti

Noţiunea de scindare a ocrotirii părinteşti reuneşte cazurile în care, fie că părinţii

exercită ocrotirea în mod neegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în parte de
către părinţi, iar în parte de către persoana, familia sau serviciul public căruia copilul
i-a fost încredinţat spre creştere şi educare2.
Dacă, de regulă, aşa cum este şi firesc, ocrotirea părintească este exercitată de
ambii părinţi, există situaţii când, deşi părinţii sunt în viaţă, în mod obiectiv ei nu mai
pot exercita în aceeaşi măsură drepturile şi îndatoririle părinteşti. Astfel de situaţii
sunt următoarele:
a) Încredinţarea copilului la desfacerea căsătoriei
Din analiza textului art. 42 C.fam. rezultă că, în cazul desfacerii căsătoriei prin
divorţ, pot apărea două situaţii de scindare a ocrotirii părinteşti: încredinţarea
copilului unuia dintre părinţi şi încredinţarea copilului unor rude sau altor persoane
străine, ori unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat.
Potrivit art. 43 alin. (1) C.fam. părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul,
exercită în privinţa acestuia drepturile părinteşti. Celălalt părinte păstrează dreptul de
a avea legături personale cu minorul şi îndatorirea de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională. În situaţia în care încredinţarea copilului s-a
făcut unor rude, unei persoane străine sau unei instituţii de ocrotire 3, drepturile şi
îndatoririle prevăzute de art. 43 alin. (3) C.fam. vor reveni ambilor părinţi.
Scindarea ocrotirii părinteşti ca urmare a divorţului nu influenţează cu nimic
asupra obligaţiei de întreţinere, care continuă a fi în sarcina ambilor părinţi.
În literatura juridică4 s-a precizat, de asemenea, că şi îndatorirea de a creşte copilul
rămâne în această situaţie în sarcina ambilor părinţi, căci art. 43 alin. (3) C.fam.
vorbeşte în cazul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, de dreptul acestuia de a
veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Divor-

1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 547 şi urm.; M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 190-191.
2
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 326.
3
Prin adoptarea Legii nr. 272/2004, acestea sunt de mai multe tipuri: servicii de tip familial şi de tip rezidenţial. Din categoria
celor din urmă fac parte: centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de urgenţă şi centrele maternale.
4
A se vedea: E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 180; M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 193.
 8
ţul nu are şi nici nu trebuie să aibă, prin el însuşi, o legătură cu raporturile dintre
părinţi şi copii1.
În ce ne priveşte, suntem de acord cu autorii citaţi, în sensul că îndatorirea de a
creşte copilul rămâne în caz de divorţ şi în sarcina părintelui căruia nu i s-a încre-
dinţat copilul, întrucât a împărtăşi o opinie contrară ar însemna că acest părinte este
decăzut din drepturile părinteşti, ceea ce nu este de acceptat. Totuşi, trebuie să remar-
căm că, oricum, divorţul are implicaţii asupra modalităţilor în care se înfăptuieşte
îndatorirea de a creşte copilul care, pentru părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul,
nu mai sunt aceleaşi ca înainte de desfacerea căsătoriei. Scindarea ocrotirii părinteşti
presupune o limitare a mijloacelor prin care părintele căruia nu i s-a încredinţat
copilul poate să-şi îndeplinească îndatoririle. Astfel, dreptul de îndrumare, care este
corelativ îndatoririi de a creşte copilul, nu va fi exercitat decât în mică măsură de
părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul şi în mai mare măsură de celălalt părinte.
Dreptul de a-şi ţine copilul, care aparţine părinţilor, în acest caz este pierdut de părin-
tele căruia nu i s-a încredinţat copilul. Dacă în timpul căsătoriei măsurile necesare
pentru creşterea şi îndrumarea copilului sunt luate de către părinţi de comun acord,
după desfacerea căsătoriei, aceste măsuri se iau distinct de către fiecare părinte, iar, în
cazul când între ei apar dezacorduri în privinţa măsurilor luate de către fiecare în
parte, la cerere, va interveni instanţa de judecată. Prevederile art. 98 alin. (1) C.fam.
potrivit cărora măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către
părinţi de comun acord, nu-şi mai găsesc aplicare în această situaţie. Dacă este
posibil, evident, nu există niciun impediment ca părinţii divorţaţi să decidă de comun
acord în privinţa măsurilor ce se impun a fi luate.
Care sunt atunci drepturile pe care le are, în această situaţie, părintele căruia nu i
s-a încredinţat copilul ?
- el are, mai întâi, dreptul de a avea legături personale cu minorul. În cazul în care
se nasc neînţelegeri între părinţi în această privinţă, fie că părintele căruia nu i s-a
încredinţat copilul exercită abuziv dreptul de a-l vizita pe copil, fie că celălalt părinte
nu-i îngăduie să întreţină relaţii personale cu copilul, instanţa judecătorească va stabili
perioadele în care copilul poate fi vizitat sau luat la domiciliul părintelui căruia nu i s-a
încredinţat copilul2. În practica judiciară s-a recunoscut nu numai părintelui dreptul de
a avea legături personale cu copilul său, dar şi bunicilor acestuia3. În practica judiciară
s-a considerat că acest drept nu poate fi interzis pentru că aceasta ar fi echivalentul
decăderii din drepturile părinteşti sau a pedepsei complementare prevăzute de Codul
penal4. Acest punct de vedere nu mai concordă cu legislaţia actuală, întrucât, în art. 16
1
Ibidem.
2
A se vedea Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 200/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 59; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
865/1979, decizia nr. 426/1980, Repertoriu III, p. 44-45; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1884/1979, C.D. 1979, p. 157; Plenul
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 20/1964, C.D. 1964, p. 39.
3
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 723/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 58; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 321/1994, în C.
C r i ş u ş.a., Repertoriu pe anii 1989-1994, vol. I, Ed. Argessis 1995, p. 595; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 28/1992, idem.
4
C.A. Iaşi, secţia civilă, decizia nr. 1684/2001, Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 2001, Ed. Lumina Lex,
 9
alin. (1) din Legea nr. 272/2004 se prevede explicit că instanţa poate interzice sau
limita dreptul de a avea legături personale cu minorul dacă aceasta contravine
interesului superior al copilului;
- părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are dreptul să ceară reîncredinţarea
acestuia, fie lui, fie unui serviciu public specializat sau altor persoane. Reîncredin-
ţarea copilului poate avea loc, s-a precizat în practica judecătorească, în cazul schim-
bării împrejurărilor esenţiale care au fost avute în vedere de instanţă la adoptarea
primei hotărâri1;
- părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are şi dreptul de a cere ca celălalt
părinte să fie sancţionat în situaţia în care nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător
îndatoririle ce decurg din ocrotirea părintească;
- dreptul de a consimţi la adopţie este păstrat, indiferent dacă părinţii sunt divorţaţi,
iar copilul este încredinţat unuia dintre ei.
Scindarea ocrotirii părinteşti, ca urmare a divorţului şi a încredinţării copilului
unuia din părinţi, încetează în următoarele cazuri:
- în cazul morţii părintelui căruia copilul i-a fost încredinţat;
- în cazul decăderii acestuia din drepturile părinteşti;
- în cazul punerii sub interdicţie a acelui părinte;
- în cazul în care părintele căruia i s-a încredinţat copilul nu-şi poate exprima
voinţa din orice motive2.
În aceste cazuri, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul redobândeşte exerciţiul
deplin al puterii părinteşti. Dacă însă interesele minorului se opun revenirii sale la
acest părinte, instanţa judecătorească va putea hotărî încredinţarea copilului altor
persoane sau unui serviciu public specializat.
B) Încredinţarea copilului în cazul desfiinţării căsătoriei
Întrucât în caz de declarare a nulităţii căsătoriei, potrivit art. 24 alin. (2) C.fam.,
urmează a se aplica, în privinţa copiilor minori, dispoziţiile legale din materia
divorţului, soluţiile preconizate mai sus sunt valabile şi pentru copiii rezultaţi dintr-o
căsătorie desfiinţată.
C) Încredinţarea copilului din afara căsătoriei
În cazul în care filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii
părinţi, art. 65 C.fam. prevede că încredinţarea copilului şi contribuţia părinţilor la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, sunt guvernate
prin asemănare de dispoziţiile legale privind copilul în caz de divorţ (art. 42-44
C.fam.).

Bucureşti, 2002.
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1566/1975, R.R.D. nr. 5/1976, p. 64; decizia nr. 2021/1977, Repertoriu III, p. 43 -44;
decizia nr. 2177/1975, C.D. 1975, p. 164; decizia nr. 1577/1979, C.D. 1979, p. 168; I. M i h u ţ ă , Probleme de drept din practica pe
anul 1976 a secţiei civile a Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 9/1977, p. 44-45; Trib. jud. Suceava, decizia nr. 871/1976, R.R.D. nr.
10/1977, p. 60; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2448/1993, în C. C r i ş u ş.a., Repertoriu pe anii 1989-1994, vol. I, p. 594.
2
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 186; M.N. C o s t i n , op. cit., p. 198.
 10
În literatura juridică s-au semnalat însă şi anumite aspecte specifice în privinţa
copilului din afara căsătoriei, cu privire la care nu există unitate de vederi.
Un prim aspect este acela în legătură cu dreptul de a ţine copilul. Referitor la
acesta, într-o primă opinie, se susţine că aparţine ambilor părinţi, atâta vreme cât nu
s-a dat o hotărâre judecătorească de încredinţare a copilului unuia din părinţi. În
consecinţă, prezumţia de răspundere creată prin art. 1000 alin. (2) C.civ., susţin
autorii acestei opinii, se referă nu numai la părintele la care locuieşte copilul, ci şi la
celălalt părinte1. Exercitarea dreptului de îndrumare şi îndeplinirea îndatoririlor de a
creşte copilul, se susţine de aceiaşi autori, are loc dacă nu s-a pronunţat o hotărâre
judecătorească de încredinţare a copilului minor, ca şi atunci când ocrotirea părin-
tească nu este scindată.
Într-o altă opinie, se susţine, dimpotrivă, că prezumţia de culpă instituită de art. 1000
alin. (2) C.civ., funcţionează faţă de ambii părinţi, numai în situaţia în care aceştia
locuiesc împreună cu copilul2. Dacă, însă, copilul locuieşte doar cu unul dintre
părinţi, prezumţia amintită va funcţiona numai faţă de acesta. Valabilitatea acestei
prezumţii este condiţionată nu de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare
a copilului, ci de împrejurarea dacă acesta locuieşte efectiv cu amândoi părinţii sau
numai cu unul dintre ei. Ocrotirea părintească în cazul copilului din afara căsătoriei
este scindată prin forţa împrejurărilor, întrucât, de regulă, părinţii copilului nu
locuiesc împreună, uneori ei căsătorindu-se chiar cu alte persoane, astfel că de fapt
dreptul de îndrumare şi îndatorirea de a-l creşte se exercită de părintele la care el se
află, deci, la fel ca în cazul copilului rezultat dintr-o căsătorie desfăcută, astfel că
pentru aceste motive legiuitorul a prevăzut în art. 65 C.fam. că se vor aplica prin
asemănare dispoziţiile legale privitoare la copil din materia divorţului3.
În ce ne priveşte, împărtăşim această din urmă opinie care, socotim noi, dă expresie
în mai mare măsură situaţiei reale, neextinzând în mod artificial prezumţia de culpă
instituită de art. 1000 alin. (2) C.civ. şi la părintele la care nu se află copilul, care
tocmai de aceea nu are posibilitatea reală de îndrumare şi supraveghere a copilului.
Mai precizăm, totuşi, că situaţii în care să se fi stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi
a copilului din afara căsătoriei şi să nu se fi pronunţat o hotărâre de încredinţare a sa
unuia dintre părinţi se întâlnesc destul de rar.

2.6.Sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a

ocrotirii părinteşti

1
Ibidem, p. 202-203.
2
A se vedea M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 199.
3
Ibidem.
 11
Sancţiunile care, potrivit legii, se pot aplica părinţilor pentru neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti se clasifică, fie după ramura
de drept căreia îi aparţin, în: sancţiuni de drept penal, sancţiuni de drept
administrativ, civil, ori de drept al familiei, fie după cum ele intervin pentru
neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana copilului sau cu privire la bunurile
sale1.

2.6.1.Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti

privitoare la persoana copilului

Plasamentul copilului la o persoană, o familie, un asistent

maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial
Această măsură urmăreşte, în primul rând, ocrotirea acelor minori a căror creştere
şi educare are de suferit datorită neglijenţei şi lipsei de interes a părinţilor, dar, în
acelaşi timp, ea are şi caracterul unei sancţiuni pentru culpa părinţilor în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.
Instanţele judecătoreşti sunt competente să dispună încredinţarea minorilor unor
rude sau altor persoane în cazul desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii din drepturile
părinteşti şi în cazul în care filiaţia din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii
părinţi, iar aceştia nu sunt în măsură a asigura creşterea şi educarea copilului minor
[art. 42 alin. (2), art. 109 şi 65 C.fam.]2.
Această măsură se dispune de către instanţa de judecată la cererea direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţie a copilului [art. 61 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].

Decăderea din drepturile părinteşti

Decăderea din drepturile părinteşti, sancţiune de dreptul familiei, se poate aplica
pentru motivele prevăzute de art. 109 alin. (1) C.fam. şi anume, dacă sănătatea sau
dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor
părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor
de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se
fac conform ordinii de drept şi moralei.
Această sancţiune se poate adopta, astfel cum rezultă din textul citat, care este de
strictă interpretare, pentru abateri grave3 de la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti cu

1
A se vedea: I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 331; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 582.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 792/1973, C.D. 1973, p. 271-272; L. M i h a i , C. T u r i a n u ,
op. cit., p. 20.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1697/1970, C.D. 1970, p. 196; decizia civilă nr. 421/1973, C.D. 1973, p. 272.
 12
privire la persoana minorului, dar nu şi cu privire la bunurile acestuia 1. Ea se
pronunţă de instanţa judecătorească la cererea autorităţii tutelare2, citarea acesteia
precum şi a părinţilor copilului fiind obligatorie [art. 109 alin. (2) C.fam.]. Legea nu
prevede necesitatea ascultării copilului, chiar dacă acesta a împlinit 10 ani, întrucât
aprecierile pe care el le-ar face nu sunt în măsură a-i absolvi pe părinţi de faptele
grave comise.
Credem însă, că pentru protejarea intereselor copilului este indicată ascultarea sa,
chiar dacă opinia în această privinţă nu este determinantă.
În cazul în care sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti se dispune numai faţă
de unul din părinţi, ocrotirea părintească se va exercita de către celălalt părinte [art.
98 alin. (2) C.fam.], iar când ambii părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti
copilul minor urmează a fi pus sub tutelă (art. 113 C.fam.). Decăderea, deşi se
pronunţă faţă de părinţi, trebuie raportată la un anumit copil, neextinzându-se şi la
ceilalţi copii pe care persoanele în cauză îi au.
Ca urmare a pronunţării acestei sancţiuni, părintele decade din drepturile şi îndato-
ririle ce formează conţinutul ocrotirii părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a întreţine
copilul3 (art. 110 C.fam.) şi a dreptului de a avea legături personale cu acesta.
Legăturile personale vor fi îngăduite cu condiţia să nu se primejduiască creşterea,
educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului (art. 111 C.fam.)4.
Dacă împrejurările care au dus la pronunţarea decăderii din drepturile părinteşti au
încetat, instanţa judecătorească poate reveni asupra măsurii luate (art. 112 C.fam.).

Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor

Articolul 1000 alin. (2) din Codul civil instituie o prezumţie relativă de culpă
împotriva părinţilor, care sunt ţinuţi a răspunde pentru prejudiciul cauzat altor
persoane de copiii lor minori5.

1
A se vedea: T. H e n t e a , Cu privire la decăderea din drepturile părinteşti, J.N. nr. 11/1964, p. 82; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 1691/1970, C.D. 1970, p. 195-197.
2
În literatura juridică s-a exprimat şi opinia că acţiunea poate fi pornită şi de procuror (I. A l b u ş.a., Înfierea ..., op. cit., p.
217-281; V.M. C i o b a n u , Tratat ..., op. cit., p. 355-357), iar în practică, sub imperiul Legii nr. 11/1991 s-a admis această acţiune,
chiar şi în cazul în care cererea a fost formulată de o instituţie de ocrotire (T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 1844/1992, în I.
M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1992, p. 70-71). Pentru distincţia între decăderea din drepturile părinteşti, declararea abandonului şi
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti, a se vedea: M. A v r a m , C. B î r s a n , Unele consideraţii cu referire la
sancţiunile care au ca efect pierderea drepturilor părinteşti, Dreptul nr. 11/2002, p. 48-60; Al. B a c a c i , Precizări privind instituţia
ocrotirii părinteşti, Dreptul nr. 10/2000, p. 58-61.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 190/1964, J.N. nr. 11/1964, p. 171.
4
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3878/1996, B.J. 1996, p. 84-87.
5
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 154 şi urm.; V. L o g h i n , Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite
ale copiilor lor, L.P. nr. 6/1956, p. 668 şi urm.; I. A n g h e l , Fr. D e a k , M.P. P o p a , Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, 1970, p. 47 şi
urm.; M. E l i e s c u , Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., 1972, p. 255 şi urm.
 13
Răspunderea părinţilor este o răspundere civilă delictuală, indirectă, respectiv
pentru fapta altei persoane şi intervine atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii.
Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor sunt: existenţa prejudiciului, a faptei
ilicite a minorului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, iar condiţiile
speciale sunt: copilul să fie minor şi să aibă locuinţa la părinţii săi.
După ce s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii acţionează tripla prezumţie
legală referitoare la:
- fapta ilicită a părinţilor constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespun-
zătoare a obligaţiilor privind supravegherea, educarea sau creşterea minorului;
- existenţa raportului de cauzalitate între fapta părinţilor şi fapta ilicită a minorului şi
- existenţa vinei părinţilor în neîndeplinirea obligaţiilor1.
Fundamentarea răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori a fost larg
discutată în doctrină şi jurisprudenţă. Opiniile formulate au întemeiat această răspundere
pe neîndeplinirea de către părinţi a obligaţiei de supraveghere a copiilor lor minori 2, pe
neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi a celei de educare a copilului3 sau pe neîn-
deplinirea obligaţiei de supraveghere şi a celei de creştere a copilului minor4.
Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori suferă un
proces de extindere în condiţiile actuale ale informatizării societăţii. Astfel, în litera-
tura juridică recentă s-a subliniat, bazat pe studii sociologice şi criminologice, că o
mare parte dintre persoanele care comit fapte ilicite prejudiciabile sunt adolescenţi
pasionaţi de calculator şi, uneori, chiar copii5.

Răspunderea contravenţională
Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme
de convieţuire socială a ordinii şi liniştii publice6, următoarele fapte care interesează
ocrotirea părintească sunt considerate contravenţii:
- constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârşirii
de acţiuni ilicite, contrare ordinii şi liniştii publice şi a normelor de convieţuire
1
A se vedea C. S t ă t e s c u , C. B î r s a n , Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 234.
2
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1973, C.D. 1973, p. 37; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 296/1962,
C.D. 1962, p. 147.
3
A se vedea M. E l i e s c u , Răspunderea ..., op. cit., p. 256.
4
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., Ocrotirea ..., op. cit., p. 155-156; R. P e t r e s c u , Examen al practicii judiciare privind
conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori, R.R.D. nr. 6/1981, p. 62.
5
A se vedea C. E l i s e i , Implicaţiile informatizării societăţii asupra răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori, Dreptul nr. 2/2002, p.70-85. Faţă de aceste noi situaţii şi pe considerente de drept comparat se propune, de lege ferenda,
consacrarea concepţiei obiective ca fundament al răspunderii părinţilor, apelându-se la noţiunea de garanţie, bazată pe principiul echităţii.
6
Republicată (M. Of. nr. 387 din 18 august 2000).
 14
socială, precum şi actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupuri de persoane
care incită la dezordine socială;
- apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă,
precum şi determinarea unei persoane la săvârşirea unei astfel de fapte;
- organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele
autorizate potrivit legii – de natură să lezeze bunele moravuri;
- atragerea de persoane în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a
obţine foloase materiale, precum şi îndemnul sau determinarea unei persoane la
săvârşirea acestor fapte;
- servirea cu băuturi alcoolice, în localurile publice, a consumatorilor aflaţi în
vădită stare de ebrietate, precum şi a minorilor;
- alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor, precum şi a
oricărei alte persoane aflate în întreţinere;
- îndemnul sub orice formă a minorilor la săvârşirea de contravenţii;
- neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre
creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un
alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a-l împiedica de la fapte de
vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie;
- lăsarea fără supraveghere a unui bolnav mintal periculos (care poate fi şi minor),
de către persoanele care au îndatorirea de a-l îngriji sau păzi;
- desfacerea, comercializarea şi consumul băuturilor alcoolice în locurile publice, la
intrarea în curţile şi în interioarele lor, cum sunt: spitale şi alte unităţi sanitare, centre
de plasament al minorilor, unităţi şi instituţii de învăţământ şi educaţie, lăcaşuri de cult
şi instituţii religioase aferente cultelor care interzic consumul băuturilor alcoolice în
practicarea religiei respective, pe trotuarele sau aleile de acces ale acestora.
Aceste contravenţii pot fi săvârşite de părinţi sau de copiii lor minori şi au o
influenţă negativă asupra ocrotirii părinteşti.
Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistenţă juridică în condiţiile legii.
Instanţa va dispune şi citarea părinţilor sau a reprezentantului legal al minorului.

Răspunderea penală
A) Interzicerea drepturilor părinteşti în cazul săvârşirii de infracţiuni
Printre pedepsele complementare prevăzute de art. 64 C.pen. se află şi interzicerea
drepturilor părinteşti. Astfel cum rezultă din prevederile art. 65 C.pen. pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, deci şi a drepturilor părinteşti, se aplică
facultativ atunci când pedeapsa stabilită este închisoarea de cel puţin doi ani şi
instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi
persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, şi obligatoriu când legea
 15
prevede expres această pedeapsă. Condiţia privitoare la cuantumul pedepsei aplicate,
cerută în cazul aplicării sale facultative, trebuie să fie îndeplinită şi în cazul aplicării
ei obligatorii. Instanţa de judecată poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi în cazul săvârşirii infracţiunilor de rele tratamente aplicate minorului,
prevăzută de art. 306 C.pen., sau incest, prevăzută de art. 203 C.pen. Codul penal
prevede obligativitatea aplicării acestei pedepse în cazul infracţiunii de proxenetism,
prevăzută de art. 329.
Interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă complementară începe după execu-
tarea pedepsei principale a închisorii sau după ce această pedeapsă se consideră
executată prin graţiere sau prescripţia executării. Ea este temporară, durata trebuind
să fie indicată în cuprinsul hotărârii judecătoreşti de condamnare1.
Spre deosebire de pedepsele complementare, art. 71 C.pen. prevede interzicerea
tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C.pen., printre care sunt şi drepturile părin-
teşti, ca pedeapsă accesorie. Aceasta operează de drept pe toată durata pedepsei cu
închisoarea, indiferent de cuantumul acesteia şi de gravitatea faptei comise.
B) Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată
Codul penal, în art. 112 lit. g), se referă la această măsură de siguranţă ce are rolul
de a preveni actele de violenţă fizică sau psihică împotriva membrilor familiei.
Măsura este reglementată de art. 118¹ C.pen., care prevede că atunci când instanţa de
judecată constată că prezenţa în locuinţa familiei a persoanei condamnate la pedeapsa
închisorii de cel puţin un an, pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice sau psihice ori pentru vătămarea corporală, sau pentru act sexual cu
un minor, ori pentru corupţie sexuală săvârşite asupra unui membru de familie,
constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de aceasta,
la cererea părţii vătămate, măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, pe o
durată de până la 2 ani2.

C) Abandonul de familie
Comiterea acestei infracţiuni prevăzută de art. 305 C.pen. este pedepsită alternativ
cu închisoarea strictă sau cu zile-amendă şi constă în săvârşirea de către persoana
care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere a uneia
dintre următoarele fapte:
- părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau
morale;
- neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege;

1
A se vedea C. M i t r a c h e , Drept penal român.Partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 218.
2
Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea: C. N i c u l e a n u , Conţinutul măsurii de siguranţă privind interdicţia de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată, Dreptul
nr. 1/2002, p. 174; O. P r e d e s c u , Din nou despre măsura de siguranţă privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată, Dreptul nr. 5/2002, p. 117-120.
 16
- neplata cu rea-credinţă, timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească.
Astfel cum se poate observa din conţinutul infracţiunii stabilit de legiuitor, faptele
incriminate prin art. 305 C. pen., constau în activităţi care vizează în mod direct
neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi în principal a obligaţiei de întreţinere.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie1, specific fiind din punct de vedere procedural
faptul că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
O situaţie specială este şi aceea prevăzută de alin. (3) al art. 305 C. pen. care arată
că, dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile, instanţa poate pronunţa împotriva acestuia o condamnare cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 81 C.pen.2
D) Relele tratamente aplicate minorului
Potrivit art. 306 din Codul penal această infracţiune constă în punerea în primejdie
gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau
morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare.
Doctrina şi practica judecătorească au reţinut ca fapte ce se integrează în conţinutul
acestei infracţiuni: aplicarea de lovituri corporale grave; expunerea la îmbolnăvire;
alungarea din casă; lipsirea de libertate; obligarea minorului la practicarea cerşetoriei
sau prostituţiei; punerea minorului să asiste la acte cu caracter obscen etc. 3 Astfel de
fapte prejudiciază grav creşterea şi educarea copilului minor constituind abateri
periculoase de la finalitatea ocrotirii părinteşti. Pedeapsa prevăzută lege este
închisoarea strictă de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
E) Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului
Articolul 307 C.pen. incriminează, sub denumirea de nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului, în alin. (1) „reţinerea de către un părinte a copilului
său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încre-
dinţat minorul, potrivit legii, …”, iar în alin. (2) „fapta persoanei căreia i s-a încre-
dinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în
mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul în
condiţiile prevăzute de părţi sau de organul competent”.
Astfel cum se observă din conţinutul textului, în alin. (1) legiuitorul vorbeşte de
minorul încredinţat „potrivit legii”, iar în alin. (2) de minorul încredinţat „prin hotă-
râre judecătorească”.
1
Ca urmare, nu săvârşeşte această infracţiune acela care, din cauza lipsei mijloacelor materiale, este împiedicat să plătească
pensia de întreţinere, nefiind deci de rea-credinţă (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1748/1996, Dreptul nr. 11/1997, p. 126).
2
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 170/1972, C.D. 1972, p. 382.
3
A se vedea V. D o n g o r o z , S. K a h a n e , I. O a n c e a , I. F o d o r , N. I l i e s c u , C. B u l a i , R. S t ă n o i u , V. R o ş c a , Explicaţii
teoretice ale Codului penal, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, vol. IV, p. 575 şi urm.
 17
În cazul celei de a doua modalităţi de comitere a infracţiunii fapta trebuie săvârşită
în mod repetat, aşa încât să rezulte că este vorba de o tendinţă sistematică de a
întrerupe legăturile minorului cu părinţii săi. Fapta nu constituie infracţiune dacă
minorul refuză să ia contact cu părinţii săi, iar refuzul este urmarea exprimării voinţei
sale, libere de orice constrângere1.
F) Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji
Această infracţiune este prevăzută în art. 314 C.pen. şi constă în „părăsirea,
alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care
nu are putinţa de a se îngriji, de către persoana care o are sub pază sau îngrijire,
punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală”. Potrivit art.
314 alin. (2), „Este apărată de pedeapsă persoana care după săvârşirea faptei, îşi reia
de bunăvoie îndatoririle”.

2.6.2.Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire

la bunurile copilului

Răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite minorului

din culpa lor
Părinţii au, potrivit art. 105 alin. (1) C.fam., îndatorirea de a administra bunurile
copilului minor şi de a-l reprezenta în actele civile, dacă nu a împlinit vârsta de 14
ani. La fel ca tutorele (art. 141 C.fam.), ei răspund dacă în calitatea lor de administra-
tori au pricinuit minorului pagube. Răspunderea lor este solidară (art. 1003 C.civ.) dacă
au administrat împreună şi de comun acord bunurile minorului.

Gestiunea frauduloasă
Această infracţiune este prevăzută de art. 214 C.pen. Ea se săvârşeşte ca urmare a
neîndeplinirii în condiţii corespunzătoare a îndatoririi de administrare a bunurilor
minorului de către părinţi sau cei ce au această însărcinare, dacă s-a pricinuit o
pagubă cu rea-credinţă. În actuala reglementare fapta se sancţionează numai cu închi-
soarea, pedeapsa alternativă a amenzii nemaifiind prevăzută.

3. PROTECŢIA COPILULUI LIPSIT DE OCROTIRE PĂRINTEASCĂ

1
A se vedea O. L o g h i n , A. F i l i p a ş , Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1992, p. 303.
 18
Încadrându-se în politica generală a statului de ocrotire a copilului, legislaţia
actuală cuprinde dispoziţii în acest domeniu atât în Codul familiei, care constituie
dreptul comun în materie, cât şi în legi speciale.
Ocrotirea copilului, educarea şi pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra firesc
în societate şi a respecta normele morale şi de convieţuire socială, precum şi ordinea
de drept constituie o preocupare importantă a tot mai multe organisme şi organizaţii
de stat sau neguvernamentale.
În capitolul anterior ne-am ocupat de ocrotirea copilului exercitată prin părinţi (sau
doar printr-unul dintre ei), însă există şi cazuri în care copiii sunt lipsiţi de ocrotire
părintească sau aceasta se exercită necorespunzător. În aceste situaţii, se vor lua
măsurile de protecţie alternativă prevăzute de Legea nr. 272/2004, anume: tutela,
măsurile de protecţie specială sau adopţia.

3.1.Tutela. Deschiderea tutelei

Tutela, ca instituţie juridică, grupează ansamblul normelor juridice care
reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul
unei persoane numite tutore şi care-şi exercită atribuţiile sub supravegherea autorităţii
tutelare1.
Tutela se deschide când copilul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotire
părintească, deci de îngrijirea ambilor părinţi, cazurile fiind cele prevăzute de art. 113
C.fam. şi art. 40 din Legea nr. 272/2004, şi anume:
- ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi;
- ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi2;
- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie;
- ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti.
Tutela se instituie şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească
hotărăşte că aceasta este în interesul copilului.
Numirea tutorelui se face de către instanţa judecătorească. Alegerea tutorelui tre-
buie făcută astfel încât să fie ocrotite interesele copilului, preferabilă fiind numirea
unei rude, a unui afin ori a unui prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească
această sarcină. Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie
evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire
la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a
primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către direcţia generală de asis-
tenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acor-

1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 596; E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 158; M.
B a n c i u , op. cit., p. 373; E. F l o r i a n , op. cit., p. 396; C. S t ă t e s c u , Drept civil. Persoanele fizice şi juridice, Bucureşti, E.D.P.,
1963, p. 281.
2
Din formularea textului rezultă că nu este necesară o hotărâre judecătorească de declarare a dispariţiei pentru instituirea tutelei,
în acest caz fiind suficient simplul fapt al dispariţiei părinţilor (E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 163).
 19
dându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului. La numirea tutorelui se va
ţine seama de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor şi de opinia copilului.
Potrivit acestui articol nu pot fi tutori: minorul sau cel pus sub interdicţie; cel
decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a
restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotă-
râre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; cel lipsit, potrivit legii speciale, de
dreptul de a alege şi de a fi ales; cel care, exercitând o altă tutelă a fost îndepărtat din
aceasta; cel care din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar putea înde-
plini sarcina tutelei.
Când numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se poate numi, provi-
zoriu, un curator care să reprezinte interesele copilului.

3.1.1. Caracterele generale ale tutelei

A) Tutela se exercită numai în interesul minorului (art. 114 C.fam.)
Ea se instituie în toate cazurile în care un minor este lipsit de ocrotire părintească şi
are ca scop suplinirea acestei ocrotiri. De aceea unele persoane care au săvârşit fapte
antisociale grave sau au avut o comportare necorespunzătoare în propria familie, nu
pot fi tutore.
B) Tutela este o sarcină legală, obligatorie (art. 118 C.fam.)
Cel numit tutore nu poate refuza această sarcină, cu excepţia cazului în care se află
într-una din următoarele situaţii: are vârsta de 60 de ani împliniţi; este o femeie
însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; creşte şi educă 2 sau mai mulţi
copii; exercită o altă tutelă sau curatelă; din cauza bolii, a infirmităţii, a felului înde-
letnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din
alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină.
Din excepţiile prevăzute de textul legal rezultă importanţa care trebuie acordată
acestei sarcini, astfel că, dacă o persoană nu o poate îndeplini corespunzător, datorită
problemelor familiale, profesionale sau de altă natură, poate refuza numirea ca tutore.
C) Tutela este o sarcină gratuită (art. 121 C.fam.)1
Totuşi, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială
a minorului şi a tutorelui, se va putea stabili în favoarea acestuia din urmă o
remuneraţie care nu va depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului. Acest caracter
reflectă şi autonomia patrimonială dintre minor şi tutore, conform căreia tutorele nu
are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor tutorelui.

1
Legea nr. 272/2004 prin art. 119 prevede că tutorelui i se acordă o alocaţie lunară ce se indexează periodic prin hotărâre a
guvernului. Aşa fiind, se pare că gratuitatea tutelei, consacrată tradiţional Codul civil şi apoi de Codul familiei este înlăturată. În
sensul că instituirea acestei alocaţii va duce la înmulţirea cazurilor în care se va lua această măsură de protecţie alternativă, a se vedea
I. Imbrescu, E. Imbrescu, Discuţii cu privire la recentele acte normative din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului,
Dreptul nr. 7/2005, p. 66.
 20
D) Tutela este o sarcină personală
Tutorele este desemnat în considerarea persoanei acestuia, astfel că sarcina sa nu
poate fi transmisă. În cazul în care se ivesc situaţii care-l împiedică să-şi exercite
îndatoririle, tutorele trebuie să solicite înlocuirea sa.

3.1.2. Procedura instituirii tutelei

În reglementarea Legii nr. 272/2004 tutela se instituie de către instanţa

judecătorească, respectiv de Tribunalul pentru minori şi familie în a cărui
circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul1.
Cererile sunt scutite de taxă judiciară de timbru şi pot fi formulate de orice
persoană interesată.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a
întocmi raportul referitor la copil, conform art.130 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.
Întrucât legislaţia nu prevede alte dispoziţii speciale pentru judecarea cererii de
instituire a tutelei, se va aplica dreptul comun, deşi celeritatea cu care trebuie
soluţionate aceste cereri impunea, cel puţin, instituirea unor termene procedurale mai
scurte. În plus, la instituirea tutelei trebuie respectate şi condiţiile impuse, în general,
pentru formele protecţiei alternative a copilului, respectiv: să se asigure continuitatea
în educarea copilului şi să fie ascultat copilul care a împlinit 10 ani (poate fi ascultat
şi copilul care nu a împlinit această vârstă, dacă se apreciază necesar).

3.1.3. Exercitarea tutelei. Drepturile şi îndatoririle tutorelui

A) Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului
Conţinutul tutelei în această privinţă este identic cu cel al ocrotirii copilului prin
părinţii fireşti. Tutorele are obligaţia de a ocroti minorul şi de a-i asigura locuinţă, dar
şi dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept2.
B) Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului
Întinderea drepturilor şi obligaţiilor tutorelui sub aspect patrimonial depinde de
vârsta minorului.
1. Când minorul nu a împlinit 14 ani, tutorele are obligaţia de a administra bunu-
rile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile.
Ca urmare, actele civile vor fi încheiate de tutore în numele, dar pe seama minorului.
Tutorele poate încheia singur, fără vreo încuviinţare prealabilă, acte de conservare
a patrimoniului minorului3 şi acte de administrare a patrimoniului care pot include

1
În sensul că cererea este de competenţa judecătoriei, a se vedea T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul …, loc. cit., p. 65.
2
Unii autori au opinat că tutorele este chiar „obligat să ceară minorul, atunci când acesta este deţinut de către alte persoane sau
şi-a schimbat în fapt locuinţa fără încuviinţarea autorităţii tutelare” (V. U r s a , op. cit., p. 263).
3
A se vedea C. S t ă t e s c u , op. cit., p. 293.
 21
chiar înstrăinarea unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii, precum şi a bunurilor de
valoare mică şi care nu sunt folositoare minorului1 (art. 129 alin. final C.fam.).
Actele de dispoziţie pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani numai cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În această categorie, textul legal [art. 129
alin. (2) C.fam.] cuprinde: înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunţarea la
drepturile sale patrimoniale, orice acte care depăşesc dreptul de a administra. În
această ultimă categorie trebuie inclusă şi o eventuală tranzacţie având ca obiect
bunurile minorului, întrucât tranzacţia este asimilată unui act de dispoziţie2.
Încuviinţarea autorităţii tutelare mai este necesară şi pentru plata creanţelor pe care
le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, precum şi pentru ridicarea sumelor şi hârtiilor de valoare depuse pe numele
minorului la o casă de păstrare de stat [art. 126 alin. (2) şi art. 131 C.fam.].
Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice, considerate prejudi-
ciabile pentru minor, chiar dacă ar exista încuviinţarea autorităţii tutelare. Astfel de
acte sunt:
- contractele de donaţie şi cele prin care se garantează obligaţia altuia [art. 129 alin.
(1) C.fam.];
- actele juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile
tutorelui, de o parte şi minor de alta (art. 128 C.fam.)3.
2. Când minorul a împlinit 14 ani, deci are capacitate de exerciţiu restrânsă, el
încheie singur acte civile, însă cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui.
Nemaifiind total lipsit de capacitate de exerciţiu, minorul poate încheia singur, fără
nicio încuviinţare, anumite acte juridice, ca de exemplu:
- acte de dreptul familiei – minora de 16 ani se poate căsători, minorul care a
împlinit 10 ani trebuie să-şi dea consimţământul la adopţie;
- acte de drept civil – minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate
din averea sa şi poate să accepte o donaţie fără sarcini sau condiţii, să încheie acte de
administrare şi de conservare;
- acte de dreptul muncii – încheierea şi executarea contractului de muncă de către
minorul care a împlinit 16 ani.
Actele de dispoziţie nu pot fi încheiate fără încuviinţarea tutorelui, iar pentru actele
ce l-ar putea prejudicia este nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare
(este vorba despre actele pentru încheierea cărora şi tutorele minorului sub 14 ani are
nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare).

1
Valoarea bunurilor ce pot fi înstrăinate este de sub 250 de lei. De lege ferenda, s-a propus modificarea acestei sume, în sensul
creşterii ei până la o valoare care să corespundă realităţilor economice actuale ( M. B a n c i u , op. cit., p. 383, E. L u p a n , D.A.
P o p e s c u , op. cit., p. 169). Unii autori au considerat chiar, că, şi de lege lata, această valoare nu ar trebui luată în considerare. A se
vedea, în acest sens, M. M u r e ş a n , Drept civil. Persoanele, note de curs, Ed. S.C. Cordial S.R.L., Cluj Napoca, 1992, p. 113.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 683/1983, R.R.D. nr. 4/1984, p. 70.
3
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 330.
 22
În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte autorităţii tutelare dări
de seamă periodice privitoare la activitatea sa, precum şi o dare de seamă generală,
atunci când tutela încetează.

3.1.4. Încetarea tutelei

Tutela încetează atunci când dispar cauzele care au dus la deschiderea ei. Astfel de
situaţii sunt:
- împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit;
- căsătoria minorei de peste 16 ani şi dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de
către aceasta;
- părinţii minorului au fost identificaţi, au reapărut (în urma dispariţiei sau a
declarării morţii) sau li s-a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti;
- minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;
- a fost ridicată punerea sub interdicţie pronunţată împotriva părinţilor fireşti ai
minorului.
Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui, aceasta din urmă
intervenind într-un număr mai mare de situaţii. Ca urmare, încetarea funcţiei tutorelui
are loc la încetarea tutelei, dar şi când tutorele moare, a fost îndepărtat de la tutelă
(când se iveşte vreun caz prevăzut de art. 117 C.fam. care-l fac incapabil de a fi
tutore) sau a fost înlocuit [la cererea sa, în cazurile prevăzute de art. 118 alin. (2) şi
(3) C.fam.].

3.2. Curatela minorului

Curatela reprezintă o instituţie de ocrotire a minorului care are caracter temporar şi
subsidiar1. Curatela nu este specifică ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu, ci poate interveni şi în cazul persoanelor capabile, care din diferite motive,
nu-şi pot îngriji interesele (art. 152 C.fam.).
În cazul minorului, curatorul este chemat să înlocuiască părinţii fireşti sau tutorele
fie la încheierea anumitor acte juridice, fie la încheierea tuturor actelor presupuse de
ocrotirea minorului, însă numai provizoriu.
Curatela minorului se instituie:

1
A se vedea Gh. B e l e i u , op. cit., p. 299.
 23
- când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal şi minor 1 (art. 132 şi
art. 105 C.fam.);
- când ocrotitorul legal, părinte sau tutore este vremelnic împiedicat să-şi îndepli-
nească îndatoririle [art. 152 lit. c) C.fam.];
- când, pentru numirea sau înlocuirea tutorelui minorului, este nevoie de o perioadă
mai îndelungată (art. 139 C.fam.);
- până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului (art. 146 C.fam.).
Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la
tutela minorului. Curatela încetează când dispar cauzele ce au dus la instituirea ei2.

4. PROTECŢIA SPECIALĂ A COPILULUI

Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de asis-

tenţă socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să
acţioneze pe două planuri în vederea protejării copiilor.
În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţi şi, în al doilea
rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului într-un mediu
familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.
Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depis ta-
rea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi,
precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei
în familie.
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drep-
turilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi presta-
ţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor,
consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate pe baza unui plan de servicii.
Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi. În
acest scop serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului
Bucureşti sprijină accesul copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile desti-
nate menţinerii copilului în familie.

1
Pentru interese contrare între părinte şi copil, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 1776/1984, C.D. 1984, p. 176 şi T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1587/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1990, p.
52, iar pentru interese contrare între adoptator şi adoptat, T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 818/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere
… pe anul 1990, p. 53.
2
Competenţa de a decide anularea deciziei de instituire a curatelei, ca act administrativ, apar ţine instanţelor judecătoreşti, în baza
art. 1 raportat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004), şi nu autorităţii tutelare, iar acţiunea e
admisibilă, chiar dacă între timp curatela a încetat (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2694/2001, Dreptul nr. 6/2002, p. 213).
 24
Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie
specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan,
se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.
În cazul în care copilul a fost separat de familia sa, respectiv este temporar sau
definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.
Protecţia alternativă include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială
prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea
competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei
anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă,
culturală şi lingvistică.
Instituţiile tutelei şi adopţiei au fost analizate în paginile anterioare, ca urmare, în
cele ce urmează, ne vom ocupa doar de măsurile de protecţie specială. Acestea se
stabilesc şi se aplică pe baza planului individualizat de protecţie.
Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se realizează planifi-
carea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza
evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care
a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt
timp posibil.
Protecţia specială se aplică în situaţia următoarelor categorii de copii:
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul dreptu-
rilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi
sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită
tutela;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
- copilul abuzat sau neglijat;
- copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Măsurile de protecţie specială se acordă până la dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu, dar pot fi acordate şi în continuare, la cererea copilului care-şi continuă
studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată durata studiilor, dar fără a depăşi 26
de ani.
Tinerii care nu-şi continuă studiile, dar nici nu pot reveni în propria familie, fiind
confruntaţi cu riscul excluderii sociale pot beneficia, la cerere, de protecţie specială,
pe o perioadă de doi ani.
Serviciile de protecţie specială sunt:
- servicii de zi;
- servicii de tip familial;
 25
- servicii de tip rezidenţial.
Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi
dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care
ar putea determina separarea copilului de familia sa.
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei
persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau
definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii
plasamentului.
Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia,
creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca
urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte din
categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a
copilului în regim de urgenţă.
Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale.
Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea caracter
specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi.
Obiectivele planului individualizat de protecţie sunt cu prioritate: reintegrarea
copilului în familia sa, plasamentul în familia extinsă, la un asistent maternal sau la
altă persoană sau familie şi, abia în ultimul rând, plasamentul într-un serviciu de tip
rezidenţial.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se
stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi
dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa jude-
cătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de
a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în
instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asis-
tenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.
 26
4.1. Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter
temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană
sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul
în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a men-
ţine legătura cu acesta.
Este interzis plasamentul copilului sub 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial, cu
excepţia cazului în care acesta prezintă handicapuri grave cu dependenţă de îngrijiri
specializate.
Măsura se instituie de către Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de
judecată.
Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în
situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art. 56 lit. b) şi e).
Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:
a) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. a), precum şi în situaţia copilului pre-
văzut la art. 56 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de
urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;
b) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. b) şi e), atunci când nu există acordul
părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri.
Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:
- domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului
rămân la părinţi, când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului.
Relativ la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a
dispus măsura plasamentului drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi,
respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul
sectorului municipiului Bucureşti1, părinţii păstrând doar dreptul de a consimţi la
adopţia copilului şi obligaţia de întreţinere;

1
C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 1012/2005 şi nr. 267/2006, P.R. nr. 3/2006, p.
91-95.
 27
- comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care părinţii
trebuie să contribuie la întreţinerea copilului, conform Codului familiei. Aceste sume
se fac venit la bugetele locale.

4.2. Plasamentul în regim de urgenţă

Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsura de protecţie specială, cu
caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi
în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.
Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul
drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu privire la
menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la
persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana,
familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a
primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilu-
lui sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către preşedintele consiliului jude-
ţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teri-
torială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi
sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se întâmpină opoziţie din
partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în
îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.
Instanţa judecătorească dispune această măsură numai când se constată că în
legătură cu un copil încredinţat unei persoane fizice sau juridice există o situaţie de
pericol iminent, datorită abuzului sau neglijării. Instanţa se va pronunţa prin ordo-
nanţă preşedinţială.
În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa
judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate
de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va pronunţa,
după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea
acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea
copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea
drepturilor părinteşti.
 28
4.3. Supravegherea specializată
Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă de
copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura
supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului, iar,
în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.
Faţă de copiii care au săvârşit o faptă penală, dar care nu răspund penal se pot
dispune următoarele măsuri: măsura plasamentului, care a fost analizată anterior, şi
supravegherea specializată. Pentru a alege între cele două măsuri, instanţa sau
comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub
condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite
persoane.
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu îşi
îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia
pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune plasa-
mentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de
către copil a obligaţiilor prevăzute mai sus.
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu
răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi în cazul în care
copilul pentru care s-a luat deja o măsură săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia
pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească dispune, pe o perioadă
determinată, plasamentul copilului intr-un serviciu de tip rezidenţial specializat.
Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de fapte
penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana
acestuia.
 29

5. ADOPŢIA

5.1. Noţiune

În ansamblul instituţiilor având ca scop ocrotirea copilului, un loc principal îl

ocupă adopţia.
Această instituţie s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul, chiar şi în afara
unor legături de sânge, iar legăturile ce iau naştere între persoane în baza ei sunt
denumite, generic, rudenie civilă.
Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se
creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie
între adoptat şi rudele adoptatorului (art. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei, denumită în continuare legea).

5.2. Principiile adopţiei (art. 2 din lege)

A) Principiul interesului superior al copilului

Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a faptului că scopul adopţiei
este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor
lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
Legea nu prevede expres ce trebuie să se înţeleagă prin interesul superior al
copilului, dar, din întreaga reglementare cuprinsă în Legea nr. 272/2004 şi Legea nr.
273/2004, rezultă că acesta se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltare
fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.
În cadrul raportului juridic al adopţiei, există, fără îndoială, şi un interes al adop-
tatorului şi acesta pare a fi cel de a avea o viaţă normală de familie 1. Deşi acest interes
nu este nicidecum antagonic intereselor celui adoptat, el este ignorat total de legiuitor,
însă, trebuie avut în vedere de organele care avizează sau încuviinţează adopţia.
Tot pentru respectarea interesului superior al minorului, în cadrul procedurii
adopţiei se iau măsurile necesare pentru ca fraţii să fie încredinţaţi împreună. Încre-
dinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei, precum şi adopţia acestora de către
persoane sau familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor
superior.
B) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial
Întrucât, de-a lungul timpului, s-a constatat că instituţionalizarea copiilor lipsiţi de
ocrotire părintească sau a căror situaţie de familie este periclitată prin comporta-
mentul părinţilor, respectiv internarea lor în centre cu un număr crescut de copii aflaţi
în ocrotire este o soluţie greşită şi care nu a condus la bune rezultate, tendinţa actuală
este aceea de a asigura ocrotire în centre mici, de tip familial. În acest scop, se
urmăreşte creşterea numărului de asistenţi maternali şi, în timp, înlăturarea totală a
centrelor cu număr mare de copii ocrotiţi.
C) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa
etnică, culturală şi lingvistică
1
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 27-32.
 30
Acest principiu trebuie avut în vedere la încuviinţarea adopţiei interne şi a consti-
tuit motivul pentru care adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în România
este permisă numai în cazul în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia
adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care a fost
încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.
D) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia, în
raport cu vârsta şi gradul său de maturitate
Pentru punerea în practică a acestui principiu, Legile nr. 272 şi nr. 273/2004 au
prevăzut obligaţia organelor administrative, implicate în procedura adopţiei, dar şi în
protecţia specială a copilului, să-l informeze şi să-l consilieze în legătură cu orice
măsură ce urmează a se dispune cu privire la persoana sa, precum şi obligaţia
instanţelor de a asculta copilul mai mare de 10 ani, de fiecare dată când urmează a se
lua o măsură în privinţa acestuia. Se poate dispune şi ascultarea copilului mai mic de
10 ani, atunci când instanţa consideră necesar.
Când autoritatea competentă refuză ascultarea copilului mai mare de 10 ani, există
obligaţia emiterii unei decizii motivate în acest sens.
E) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura
adopţiei
În scopul soluţionării cât mai rapide, cu caracter definitiv, a situaţiei unui copil, în
lege s-au prevăzut termene speciale foarte scurte, pentru îndeplinirea actelor şi opera-
ţiunilor necesare, atât în faţa autorităţilor administrative, cât şi în faţa celor judiciare.

5.3. Cerinţe legale pentru încheierea adopţiei

Pentru încheierea actului juridic al adopţiei este necesară îndeplinirea a două cate-
gorii de condiţii:
- de fond şi
- de formă.
Condiţiile de fond pot fi subclasificate în:
- pozitive – care trebuie îndeplinite, deci să existe pentru naşterea acestui act
juridic şi
- negative – în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia. Ele au fost denumite şi
impedimente la adopţie1.

5.3.1. Condiţiile de fond cerute la adopţie

5.3.1.1. Consimţământul
În cadrul procedurii adopţiei, trebuie să-şi exprime consimţământul părinţii fireşti
ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi,
declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, copilul care a împlinit 10 ani,
precum şi adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare [art. 11 alin. (1) din lege].

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 7.
 31
A) Consimţământul adoptatorului
Adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soţi, caz
în care ambii vor fi denumiţi adoptatori.
O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopţiei, numai
ea devenind adoptator1.
Conform art. 9 alin. (1) şi art. 11 alin. (2) din lege, consimţământul adoptatorului
trebuie să fie al unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu şi să fie neviciat.
Aşadar, minorul necăsătorit şi persoana pusă sub interdicţie nu pot exprima un
consimţământ valabil la adopţie (art. 8 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 117 din Codul
familiei).
În legătură cu alienatul sau debilul mintal, s-au exprimat două păreri opuse în
literatura juridică.
Într-o primă opinie2, s-a susţinut că aceste persoane pot exprima, în perioadele de
luciditate, un consimţământ valabil la adopţie, la fel ca la încheierea oricărui act
juridic. În sprijinul acestei idei s-a susţinut că legislaţia, Codul familiei şi, în prezent,
Legea nr. 273/2004, nu cuprinde vreo dispoziţie derogatorie de la dreptul comun, aşa
cum prevede, bunăoară, în cazul încheierii căsătoriei (art. 9 C.fam.).
Într-o a doua opinie3, la care ne raliem, s-a susţinut că alienatul şi debilul mintal,
nepuşi sub interdicţie, nu pot exprima un consimţământ valabil pentru adopţie, întru-
cât aceste persoane nu pot realiza finalitatea adopţiei, care este creşterea şi educarea
celui adoptat, deci adopţia nu ar fi în interesul acestuia din urmă.
Controversa este astăzi soluţionată prin alin. (3) al art. 8 din lege, care prevede că
„Persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta”.
Făcându-se referire expresă la bolile psihice, evident că aici se includ şi alienaţia şi
debilitatea mintală, boli grave ce afectează discernământul persoanei respective.
Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în faţa instanţei
judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţarea adopţiei [art. 18 alin. (1)
din lege].
B) Consimţământul soţului adoptatorului [art. 18 alin. (2)]
Articolul 7 alin. (1) prevede, ca dispoziţie de principiu, că adopţia unui copil de
către mai multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în cazul
în care se face de către soţ şi soţie, simultan sau succesiv. În acest caz, ambii soţi
exprimă, în condiţiile precizate mai sus, consimţământul lor ca adoptatori.
Este însă posibilă şi situaţia ca numai unul dintre soţi să aibă calitatea de adoptator.
În acest caz, legea cere, ca o condiţie de fond pentru încheierea adopţiei, şi consim-
ţământul celuilalt soţ, care nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru consimţământul
soţului persoanei care doreşte să adopte se prevede o cerinţă de formă, respectiv
exprimarea sa în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de
încuviinţarea adopţiei.
Justificarea acestei condiţii de fond se găseşte tot în finalitatea adopţiei, respectiv
normala dezvoltare şi interesul adoptatului. Acesta trebuie să se integreze în noua sa
familie şi, de aceea, este necesar ca soţul adoptatorului să consimtă la adopţie.

1
De exemplu, un soţ adoptă copilul celuilalt soţ, copil provenit dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei (Al. Ţ i c l e a ,
Consideraţii privind înfierea copilului celuilalt soţ, Dreptul nr. 6/1991, p. 41).
2
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 126.
3
A se vedea: I. R u c ă r e a n u , Rudenia …, op. cit., p. 218-219; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 8.
 32
C) Consimţământul părinţilor fireşti ai celui care urmează a fi adoptat sau al
tutorelui, dacă este cazul [art. 11 lit. a) din lege]
Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului care urmează
a fi adoptat trebuie să-şi exprime consimţământul în acest sens, chiar şi atunci când
aceştia sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat unei a treia persoane sau unei
familii, în condiţiile art. 42 C.fam. (când, la divorţ, copilul nu a fost încredinţat unuia
dintre părinţi)1.
Mai mult, chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora
li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului. În acest caz însă, consimţământul reprezentantului legal
este obligatoriu [art. 12 alin. (2) din lege].
Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi exprime
valabil consimţământul la adopţie, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub 14
ani, sau încuviinţat în prealabil, dacă depăşeşte această vârstă2. S-a argumentat
această soluţie prin aceea că părintele este titularul ocrotirii părinteşti, iar autoritatea
tutelară (în prezent instanţa judecătorească) va încuviinţa sau nu adopţia în funcţie de
faptul dacă aceasta este sau nu în interesul celui care urmează să fie adoptat [art. 15,
14 şi 11 alin. (2) din lege].
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte,
prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul
la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând
seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de
60 de zile de la naşterea copilului [art. 16 alin. (1)] şi poate fi revocat de aceştia în
termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat [art. 16
alin. (2)]. După expirarea acestui termen, consimţământul părintelui devine irevocabil.
Revocarea consimţământului după trecerea acestui termen nu mai produce efecte.
Totuşi, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanţa poate să respingă
încuviinţarea adopţiei3.
Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat în condiţiile legii
mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în
imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este
îndestulător.
Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute mai sus sau dacă
este adoptată o persoană majoră [art. 5 alin. (3)], consimţământul părinţilor fireşti ai
copilului nu este necesar.
Aceste dispoziţii care reglementează situaţii de excepţie nu trebuie extinse şi la
altele, care atrag doar imposibilitatea relativă (subiectivă sau temporară) de manifes-
tare a voinţei, în sens contrar s-ar eluda dispoziţiile care cer expres consimţământul
ambilor părinţi fireşti la adopţie.
O situaţie deosebită există în cazul în care copilul care urmează a fi adoptat este
lipsit de ocrotire părintească. Când acest copil a fost pus sub tutelă, tutorele este cel
1
A se vedea E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 193-197.
2
A se vedea D. R u s u , C. Z i r a (I), I. A l b u (II), Validitatea consimţământului părintelui minor la înfierea copilului minor din
afara căsătoriei, R.R.D. nr. 8/1968, p. 61-69.
3
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 12.
 33
care va consimţi la adopţie, întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Dacă tutela nu a fost încă instituită, fie se va proceda la instituirea ei, pentru ca apoi
tutorele să-şi exprime consimţământul, fie se va încuviinţa adopţia fără să se mai
instituie tutela.
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la
adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de
rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau,
după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea
exprimării de către aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport
în acest sens.
O problemă viu discutată în doctrină a fost aceea a naturii juridice a dreptului
părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor, cu efecte notabile asupra necesităţii
exprimării acestui consimţământ la adoptarea copilului major.
Într-o primă opinie1, s-a arătat că fundamentul dreptului părinţilor fireşti de a con-
simţi la adopţie se află în ocrotirea părintească, respectiv în exerciţiul drepturilor părin-
teşti. Conform acestei opinii, consimţământul părinţilor fireşti la adopţia copilului lor
major nu mai este necesar, întrucât a încetat ocrotirea părintească. Opinia este
criticată2, considerându-se că reduce raporturile de filiaţie la ocrotirea părintească,
făcând abstracţie că filiaţia naturală, bazată pe legătura de sânge dintre părinţi şi copii,
este mai complexă şi cu efecte juridice ce depăşesc simpla ocrotire părintească.
Într-o altă opinie3, s-a susţinut dubla semnificaţie a consimţământului părinţilor la
adopţia copilului lor ce nu a împlinit 10 ani, anume de reprezentare a copilului şi de
renunţare la dreptul propriu, izvorât din raportul de filiaţie. După ce copilul a împlinit
10 ani, în baza unei capacităţi speciale acordate de lege, el trebuie să-şi exprime
propriul consimţământ la adopţie, iar consimţământul părinţilor este dat numai cu
titlu personal, de renunţare la drepturile decurgând din filiaţia naturală. Ca urmare,
consimţământul părinţilor fireşti la adopţie este necesar şi atunci când se adoptă o
persoană care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină, întrucât acest consimţământ
este în primul rând manifestarea unui drept propriu de renunţare la legătura de filiaţie
şi abia în al doilea rând o formă de manifestare a ocrotirii părinteşti.
În argumentarea acestei opinii, se invocă, în principal, textul art. 17 din lege, care
prevede că, după împlinirea vârstei de 10 ani, copilului i se cere consimţământul la
adopţie, deci, după această vârstă, părintele consimte nu ca reprezentant al copilului,
ci ca titular al unui drept propriu rezultând din filiaţie, drept ce trebuie recunoscut şi
după dobândirea capacităţii de exerciţiu depline.

D) Consimţământul celui care urmează a fi adoptat

1
A se vedea: I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 272-273; M. A v r a m , Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2001, p. 27-28.
2
A se vedea A. N i c o l a e , M. N i c o l a e , Discuţii privind dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor minor, în lumina
deciziei Curţii Constituţionale nr. 277/2001, Dreptul
nr. 7/2002, p. 93.
3
Formulată sub vechea reglementare a înfierii  P. A n c a , M.I. E r e m i a , Propuneri de lege ferenda cu privire la dreptul
părinţilor de a consimţi la înfierea copilului lor, R.R.D. nr. 1/1976, p. 14-18; opinia este considerată conformă şi cu legislaţia actuală
A.N i c o l a e , M. N i c o l a e , Discuţii privind dreptul…, loc. cit., p. 94
 34
Acest consimţământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani,
vârstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în interesul
său sau nu.
Articolul 17 din lege prevede că acest consimţământ se dă în faţa instanţei şi
înseamnă o simplă ascultare a minorului.
În doctrina elaborată sub vechea legislaţie 1, s-a susţinut că acest consimţământ ar
putea fi exprimat şi printr-un înscris autentic, anterior sesizării instanţei de judecată.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că textul legal la care am făcut referire cuprinde
o dispoziţie imperativă, ce nu suportă interpretare. Ca atare, consimţământul copilului
care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanţă, el neputând fi suplinit prin
înscrisuri anterioare, chiar autentice.
În acelaşi sens, în literatura juridică2 s-a arătat că este vorba despre o capacitate
specială, instituită de lege în favoarea minorului care a împlinit 10 ani, consim-
ţământul acestuia având o puternică semnificaţie afectivă. Luarea consimţământului
minorului de instanţa de judecată, în mod nemijlocit, reprezintă încă o garanţie oferită
de lege că interesul minorului va fi corect apreciat. În plus, se creează premisele unei
mai bune cunoaşteri a stării de fapt şi a situaţiei copilului.
Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială domici-
liază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând
seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale
consimţământului său la adopţie şi va întocmi un raport în acest sens.

5.3.1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei (a

celor doi soţi) care adoptă
Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii rezultă din prevederile art. 9 alin. (1) din
lege, care arată că nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de
exerciţiu, dar şi din cerinţa legală ca adoptatorul să exprime un consimţământ valabil
la adopţie.
Persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate adopta, indiferent dacă este
căsătorită sau nu şi indiferent dacă are sau nu alţi copii. De asemenea, nu există nicio
restricţie în ceea ce priveşte sexul, naţionalitatea sau rasa adoptatorului.

5.3.1.3. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă

decât adoptatul [art. 9 alin. (1) din lege]
Această diferenţă de vârstă urmăreşte să se creeze, prin adopţie, o situaţie similară
cu aceea din familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă să fie cu
cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se cere însă ca
adoptatorul să aibă o anumită vârstă după majorat şi nici nu este prevăzută o vârstă
maximă a adoptatorului. Totuşi, dacă persoana care doreşte să adopte are o vârstă
prea înaintată, instanţa va putea refuza încuviinţarea adopţiei, considerând că scopul
acesteia nu poate fi realizat3.

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 13.
2
A se vedea A. I o n a ş c u ş.a., Filiaţia …, op. cit., p. 99.
3
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 13; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 578/1992, Dreptul nr. 2/1993, p. 68.
 35
Articolul 9 alin. (2) prevede însă că, pentru motive temeinice, instanţa judecăto-
rească va putea încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă între adoptat şi
adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie mai mică de 15 ani.
Legea nu enumeră nici exemplificativ acele împrejurări care ar putea constitui
motive temeinice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanţa jude-
cătorească. O astfel de împrejurare ar putea fi aceea că femeia căsătorită, minoră, ar
dori să adopte1.
În literatura juridică2 s-a apreciat, chiar înainte ca legea să prevadă limita de 15 ani
ca diferenţă de vârstă, că nu se va putea încuviinţa adopţia dacă între adoptator şi
adoptat nu există nicio diferenţă de vârstă şi nici atunci când diferenţa de vârstă este
prea mică.

5.3.1.4. Cel ce urmează a fi adoptat să nu fi împlinit vârsta majoratului

Aşa cum dispune art. 5 alin. (2) din lege, „copilul poate fi adoptat până la dobân-
direa vârstei majoratului civil”.
Majoratul civil se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, deci aceasta este
limita până la care copilul poate fi adoptat, fără alte distincţii privind dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu, cum prevedea legislaţia anterioară.
Această condiţie de vârstă a adoptatului îşi are raţiunea în chiar finalitatea adopţiei,
care este aceea de a asigura acelor minori, care sunt lipsiţi de ocrotire părintească sau
care nu beneficiază de o ocrotire corespunzătoare, condiţiile morale şi materiale
pentru o bună creştere şi educare. În principiu, aşadar, adopţia se justifică numai
pentru minori, deci pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu3.
Prin excepţie, alin. (3) al art. 5 prevede că persoana majoră poate fi adoptată numai
dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale.
În literatura juridică4 s-a arătat că prin noţiunea de creştere trebuie să înţelegem nu
numai prestarea întreţinerii, ci şi existenţa unor raporturi mai complexe între cel care
voieşte să adopte şi cel adoptat, raporturi similare cu cele dintre părinţi şi copii.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, deci să
nu fie ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei5.
Tribunalul Suprem a decis, sub incidenţa vechii reglementări a adopţiei, cea din
Codul familiei, că nu este cazul să anuleze o adopţie, chiar dacă adoptatul avea 51 de
ani, iar adoptatorul 71 de ani, atât timp cât adoptatul a fost crescut de adoptator de la
vârsta de 11 ani, iar adopţia reprezenta o concretizare, sub formă legală, a raporturilor
existente anterior, încă din perioada minorităţii celui adoptat6.

5.3.1.5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi

adoptat

1
A se vedea: Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 213; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 13.
2
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 59.
3
Aşa cum am arătat, sfera celor două noţiuni nu este identică. Minoritatea presupune că o per soană nu a împlinit 18 ani, însă, un
minor nu este în toate cazurile lipsit de capacitate de exerciţiu (de exemplu: minora căsătorită, văduvă sau divorţată).
4
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 14-15; E.I. P o p e s c u , A. S t e g ă r e s c u , Două probleme în legătură cu
înfierea, L.P. nr. 10/1958, p. 38-40; I. R u c ă r e a n u , Rudenia …, op. cit., p. 203; I. A l b u ş.a., op. cit., p. 37-40.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1271/1964, C.D. 1964, p. 147; decizia civilă nr. 111/1970, R.R.D. nr. 2/1971, p. 178 şi
decizia civilă nr. 1774/1975, C.D. 1975, p. 160.
6
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 529/1976, C.D. 1976, p. 173.
 36
Articolul 5 alin. (1) prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul supe-
rior al copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul
superior al adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i
asigure o dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia
firească.
Instanţa judecătorească este deci chemată să se convingă de faptul că adoptatorul
prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare unei dezvoltări armonioase
a copilului, în concordanţă cu interesele sale patrimoniale şi nepatrimoniale.
Articolul 52 alin. (1) prevede, pentru părinţii adoptivi, obligaţia de a informa copilul
că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit.
Dacă scopul adopţiei este crearea unei familii cât mai asemănătoare cu familia
firească, s-ar putea reproşa unei astfel de reglementări faptul că impune o conduită
asupra căreia membrii familiei ar trebui să decidă singuri.
În ceea ce ne priveşte, considerăm totuşi justă această dispoziţie, dat fiind dreptul
copilului de a-şi cunoaşte adevăratul statut civil şi părinţii fireşti.
Fără a adânci discuţia referitoare la oportunitatea acestei dispoziţii, mai menţionăm
doar că punerea ei în practică va ridica probleme în ceea ce priveşte criteriile şi
persoanele care vor aprecia gradul de maturitate al copilului, precum şi metoda de
supraveghere a îndeplinirii obligaţiei.
Adoptatorii şi adoptatul sunt în drept să obţină extrase din registrele publice al
căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres
adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti.
Aceasta poate fi însă dezvăluită chiar înainte de dobândirea capacităţii de exerciţiu
depline a adoptatului, dar numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei
judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau des-
cendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.
După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribuna-
lului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său (sau, dacă acesta nu domiciliază
în România, Tribunalului Bucureşti) să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în
posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.

5.3.2. Impedimente la adopţie

Sunt socotite impedimente acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc
încheierea actului juridic al adopţiei. După cum vom arăta, parte din aceste impedi-
mente sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor
privind adopţia.

5.3.2.1. Impedimentul izvorând din rudenia firească

Articolul 8 alin. (1) prevede expres că „adopţia între fraţi este interzisă”. Raţiunea
acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea relaţii ce sunt incom-
patibile cu rudenia firească existentă între fraţi.
Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau din
afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi, legea nefăcând în
acest sens nicio distincţie.
 37
Prevăzând o situaţie de excepţie, impedimentul la care ne referim va trebui strict
interpretat. Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude 1 şi, chiar mai mult, rudenia
constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului în
vederea adopţiei.
Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Acest impediment rezultă
tot din prevederile legale. Articolul 11 alin. (1) lit. a) şi c) din lege cere, pentru
adopţie, pe de o parte, consimţământul celui care adoptă, iar, pe de altă parte, consim-
ţământul părinţilor fireşti ai copilului, ceea ce înseamnă că aceste două calităţi nu pot
fi întrunite în una şi aceeaşi persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici
scopul în vederea căruia se încheie adopţia2.
O atare problemă se pune atunci când, după încuviinţarea adopţiei, se stabileşte
legătura de filiaţie între adoptat şi adoptator sau se stabileşte că aceştia sunt fraţi din
afara căsătoriei3. În aceste situaţii, este necesară o hotărâre judecătorească pentru a
constata nulitatea adopţiei.
Concluzionând, arătăm că adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul
întâi, ceea ce ar trebui prevăzut expres în legislaţie4, şi între rudele colaterale de
gradul doi.

5.3.2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţ

Acest impediment este expres reglementat în art. 8 alin. (2), care prevede că
„Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare,
precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.”
Impedimentul a fost prevăzut, întrucât finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă în
aceste cazuri, dar şi întrucât cei doi, fiind persoane cu capacitate deplină de exerciţiu,
adoptatul trebuie să fi fost crescut de celălalt soţ în timpul minorităţii, situaţie care
practic este imposibilă.
Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu
pot fi soţi, copiii aceleiaşi persoane (fraţii), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.

5.3.2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară

Potrivit art. 7 din lege, copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia
care l-a crescut nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succe-
siv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii
succesive, atunci când adoptatorii sunt soţ şi soţie.
Acest impediment se explică prin aceea că, odată cu adopţia, drepturile şi
îndatoririle părinteşti trec asupra adoptatorului şi, în cazul în care mai multe persoane
ar adopta acelaşi copil, ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar
scopurilor pentru care instituţia adopţiei a fost creată. Acelaşi text legal regle-

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 22.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 252 prin care s-a stabilit că un copil recunoscut de o persoană nu
mai poate fi adoptat de către aceeaşi persoană.
3
A se vedea: T. C r ă c i u n , Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, R.R.D. nr. 3/1971, p. 84 -87; I.P.
F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 23.
4
În acelaşi sens, a se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 22-23. În sens contrar, că adopţia nu se poate încuviinţa între
rudele în linie dreaptă, indiferent de grad, a se vedea: I. A l b u ş.a., op. cit., p. 62-63; D. R i z e a n u , Consideraţii în legătură cu unele
soluţii în materie civilă ale Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 7/1976, p. 36-37.
 38
mentează şi excepţia în cazul soţilor, întrucât este firesc ca ei să exercite ocrotirea
părintească împreună, alcătuind o familie.
Aşadar, câtă vreme o adopţie este în fiinţă, nu se poate încuviinţa o nouă adopţie,
cu excepţia menţionată.
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii
încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să
declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept1.
Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin. (3) al art. 7 prevede că poate fi încuviin-
ţată o nouă adopţie atunci când:
- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încu-
viinţare a noii adopţii;
- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat
cu dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a
declarării nulităţii acesteia.

5.4. Condiţiile de formă

Condiţiile de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la:

- forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la
- procedura adopţiei.

Actele juridice ale părţilor

Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea sa fiind necesară
îndeplinirea unor formalităţi. Forma specifică, cerută pentru unele dintre acestea, a
fost instituită tocmai pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor de fond, pozi-
tive şi negative, obligatorii pentru încuviinţarea adopţiei.
a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor se dă în faţa instanţei judecă-
toreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se dă tot în faţa instan-
ţei judecătoreşti şi nu este necesar atunci când acesta se află în imposibilitatea de a-şi
manifesta voinţa.
c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat, conform art. 15 alin. (1), în
faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii
adopţiei. Acesta nu poate fi exprimat mai devreme de 60 de zile de la data naşterii
copilului, înscrisă în certificatul de naştere. În cazul adopţiei copilului de către soţul
părintelui firesc, consimţământul părintelui firesc se dă în formă autentică prin act
notarial.
Părintele poate să revoce consimţământul în termen de 30 de zile de la data expri-
mării lui în condiţiile legii. După expirarea termenului, consimţământul părintelui
devine irevocabil.
d) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10 ani,
va fi cerut de instanţă în faza încuviinţării adopţiei [art. 17 alin. (1)]. Aşa cum am

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 24.
 39
arătat, aceasta este forma în care consimţământul adoptatului trebuie exprimat, întru-
cât dispoziţia legală este imperativă.
În doctrină1, sub vechea reglementare, s-a susţinut şi un punct de vedere contrar,
conform căruia, consimţământul celui care urmează a fi adoptat poate fi dat în forma
declaraţiei autentificate de notarul public, mai ales dacă e vorba de o persoană cu
capacitate deplină de exerciţiu, care va fi adoptată de cel ce a crescut-o.
Anterior exprimării consimţământului, Direcţia de asistenţă socială şi protecţia
copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl
va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi maturitatea sa, în special
asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un
raport în acest sens.

Procedura adopţiei
Astfel cum este reglementată prin Legea nr. 273/2004, procedura adopţiei cuprinde
două faze:
– una administrativă şi
– una judiciară.
A) Procedura administrativă
Această fază presupune intervenţia anumitor organe administrative cu atribuţii spe-
cifice, care urmăresc ca, prin adopţie, să se realizeze interesul superior al adoptatului.
Organizarea şi funcţionarea acestor organe administrative sunt prevăzute de Legea
nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004.
Pentru a înţelege procedura administrativă propriu-zisă, este necesară o prezentare
a acestor organe cu atribuţii în materia adopţiei.
a) Oficiul Român pentru Adopţii
Acesta este un nou organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, înfiinţat prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii,
cu atribuţii de supraveghere şi coordonare a activităţilor referitoare la adopţie.
Oficiul Român pentru Adopţii deţine evidenţa centralizată la nivel naţional a per -
soanelor sau familiilor adoptatoare, atestate şi înscrise în Registrul Naţional pentru
Adopţii şi preia toate atribuţiile din domeniul protecţiei copilului prin adopţie ale
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, deci şi cele privind
monitorizarea respectării principiilor şi drepturilor stabilite prin actele internaţionale
în materie.
b) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului
Aceasta este o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea
consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucu-
reşti, care preia, în mod corespunzător, funcţiile serviciului public de asistenţă socială
de la nivelul judeţului (sau sectorului municipiului Bucureşti).
Procedura administrativă propriu-zisă a adopţiei se realizează prin însumarea atri-
buţiilor organelor enumerate mai sus.
Ea se desfăşoară pe două planuri:
- unul priveşte copilul care ar putea fi adoptat şi
- celălalt priveşte persoanele sau familiile care doresc să adopte.

1
Ibidem, p. 13 şi 27.
 40
Din analiza dispoziţiilor legale în vigoare, se desprinde soluţia că pot fi adoptaţi
copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi
pentru care s-a elaborat un plan individualizat de protecţie, având ca finalitate adopţia.
Planul individualizat de protecţie reprezintă documentul prin care se realizează
planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe
baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului
care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai
scurt timp posibil.
Pe baza acestui plan, direcţia de la domiciliul copilului efectuează demersuri
pentru reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul acestuia în familia
extinsă (părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia până la gradul IV inclusiv) sau
substitutivă (persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în
condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului).
Dacă aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului individua-
lizat de protecţie: adopţia internă.
În ceea ce priveşte persoanele care doresc să adopte, acestea trebuie să obţină un
atestat eliberat de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în raza
căreia domiciliază.
În acest sens, persoana sau familia trebuie să depună o cerere de evaluare, asupra
căreia direcţia este obligată să se pronunţe în termen de 60 de zile de la depunere.
Evaluarea va privi garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului sau
familiei adoptatoare şi trebuie să aibă în vedere:
- personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei
adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;
- motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;
- motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să
adopte un copil, celalalt soţ nu se asociază la cerere;
- impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Dacă evaluarea este favorabilă, direcţia trebuie să elibereze atestatul de persoană
sau familie aptă să adopte. Acesta este valabil un an şi poate fi prelungit, la cerere, în
aceleaşi condiţii.
Când evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau familia respectivă au dreptul să
solicite reevaluarea în termen de 30 zile de la data comunicării rezultatului.
Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data
comunicării, la instanţa competentă în materia adopţiei de la domiciliul adopta-
torului.
Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:
a) pentru adopţia prevăzută la art. 5 alin. (3);
b) pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.
Pe parcursul procesului de evaluare, direcţia, în a cărei rază teritorială domiciliază
adoptatorul sau familia adoptatoare, este obligată să asigure acestora serviciile de
pregătire/consiliere necesare pentru a-şi asuma, în cunoştinţă de cauză şi în mod
corespunzător, rolul de părinte.
B) Procedura în faţa instanţei judecătoreşti
 41
a) Competenţa materială aparţine tribunalului, conform art. 61 alin. (3) din lege.
Referindu-ne la tribunal, avem în vedere tribunalele pentru minori şi familie ce
urmează a fi înfiinţate conform Legii nr. 304/2004 până la 1 ianuarie 2008.
b) Competenţa teritorială
Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază
teritorială se găseşte domiciliul adoptatului [art. 61 alin. (3)], cu excepţia situaţiei în
care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în care competenţa revine
Tribunalului Bucureşti.
a) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:
- deschiderea procedurii adopţiei interne;
- încredinţarea în vederea adopţiei şi
- încuviinţarea adopţiei.
1. Deschiderea procedurii adopţiei interne se face numai dacă planul individua-
lizat de protecţie stabileşte că adopţia este necesară, iar părinţii sau, după caz, tutorele
îşi exprimă consimţământul în acest sens.
Evident, consimţământul nu este necesar atunci când unul sau ambii părinţi se află
în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 12 alin. (3) şi el poate fi suplinit de
instanţa judecătorească, dacă refuzul de a-şi da consimţământul este abuziv (art. 13).
Cererea este adresată instanţei, de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază
copilul, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor privind reintegrarea
copilului în familie.
Asupra cererii instanţa se pronunţă printr-o hotărâre ce poate fi atacată numai cu
recurs şi care produce următoarele efecte:
- drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exer-
citate de persoane fizice sau juridice se suspendă;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean sau,
după caz, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială
domiciliază copilul.
Efectele hotărârii încetează de drept, dacă, în termen de un an de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespun-
zătoare pentru copil şi nu a iniţiat procedurile prevăzute de prezenta lege în vederea
realizării unei adopţii interne.
În acest caz, direcţia este obligată să revizuiască planul individualizat de protecţie
a copilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în funcţie de finalitatea acestuia,
următoarele:
a) menţinerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului;
b) încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.
Deschiderea procedurii adopţiei interne, ca etapă prealabilă încuviinţării adopţiei,
nu trebuie îndeplinită în cazul în care persoana majoră este adoptată de adoptatorul
sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii şi în cazul în care adoptatorul este
soţul părintelui firesc sau adoptiv.
2. Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa de judecată de la
domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile .Cererea de încuviinţare a
adopţiei adresată instanţei prelungeşte de drept perioada de încredinţare până la
soluţionarea cererii prin hotărâre irevocabilă.
 42
În primul rând, direcţia de la domiciliul copilului va analiza posibilitatea încredin-
ţării copilului în vederea adopţiei unei rude din familia extinsă, asistentului maternal
profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul se
află în plasament.
Dacă astfel de solicitări nu există, direcţia va face o selecţie dintre persoanele
atestate, aflate în evidenţa Oficiului Român pentru Adopţii, ţinând cont de interesul
superior al copilului, informaţiile înscrise în atestatul adoptatorului şi de evoluţia
copilului până la acea dată.
În urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi
constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare.
Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în considerare nevoile
copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanţa cuvenită.
Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
Când se constată că există incompatibilitate, direcţia de la domiciliul copilului
sesizează de îndată instanţa în vederea încredinţării.
Încredinţarea copilului în vederea adopţiei produce o serie de efecte, şi anume:
- domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat,
care va efectua şi actele obişnuite;
- dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice, precum şi dreptul de a admi-
nistra bunurile copilului se exercită de către consiliul judeţean sau local al sectorului
municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază persoana sau familia
căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei. Dreptul de administrare poate fi
delegat, în mod excepţional, către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul
pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres men-
ţionate în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea;
- evoluţia copilului va fi urmărită de direcţia de la domiciliul adoptatorului. La
sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, direcţia întocmeşte un raport
final, referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică
instanţei competente, în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei;
- dacă se constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare, direc-
ţia sesizează de îndată instanţa, care se pronunţă printr-o hotărâre executorie de drept
asupra revocării sau prelungirii măsurii încredinţării. Dacă măsura a fost revocată,
direcţia este obligată să reia procedura identificării altei familii adoptatoare.
3. Încuviinţarea adopţiei
Cererea se introduce direct de adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă un
major sau copilul celuilalt soţ, în toate celelalte cazuri, cererea putând fi introdusă fie
de adoptator, fie de direcţia de la domiciliul acestuia, la sfârşitul perioadei de încre-
dinţare în vederea adopţiei.
Cererea trebuie să fie însoţită de următoarele acte:
a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;
b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unităţi
publice nominalizate de direcţia de sănătate publică;
c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;
d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;
e) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia
adoptatoare, în copie legalizată;
 43
f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în
copie legalizată;
g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei
adoptatoare;
h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medi-
cul de familie pe lista căruia este înscris;
i) documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor
fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încu-
viinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului.
Direcţia de la domiciliul adoptatorului este obligată să depună rapoartele finale
referitoare la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori în perioada de încredinţare şi
de a da orice lămuriri necesare pentru soluţionarea cererii.
Instanţa admite cererea doar dacă adopţia este în interesul superior al copilului.
Conform art. 61 alin. (4), toate cererile prevăzute în cadrul procedurii adopţiei se
judecă în primă instanţă potrivit regulilor Cărţii a III-a din Codul de procedură civilă,
„Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase”, cu excepţiile prevă-
zute de prezenta lege.
Cererile sunt scutite de taxă de timbru, se soluţionează cu celeritate, putându-se
administra orice mijloc de probă şi, în primul rând, rapoartele de anchetă socială
privind copilul.
Judecata se face de complete specializate, în camera de consiliu, cu participarea
obligatorie a procurorului.
Funcţie de faza procesuală în care se află cererea, se vor mai cita:
- părinţii fireşti ai copilului sau tutorele, după caz;
- direcţia de la domiciliul copilului şi cea de la domiciliul adoptatorului;
- persoana sau familia adoptatoare şi
- copilul adoptat, a cărui ascultare este obligatorie dacă a împlinit 10 ani.
Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi
luată în considerare şi i se va acorda importanţa cuvenită, avându-se în vedere vârsta
şi gradul acestuia de maturitate. În situaţia în care instanţa hotărăşte în contradictoriu
cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze raţiunile care au
condus la înlăturarea opiniei copilului.
Hotărârile pronunţate în cauzele prevăzute de lege sunt supuse apelului. Exerci-
tarea recursului suspendă executarea.

5.5. Efectele adopţiei

 44
Aşa cum am arătat deja, momentul în care se produc efectele adopţiei este acela în
care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei rămâne irevocabilă.

1. Primul efect este acela al întocmirii unui nou act de naştere pentru copil

Serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de

naştere, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti.
Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întoc-
mirea noului act [art. 53 alin. (5)].

2. Al doilea şi cel mai important efect al adopţiei este naşterea rudeniei civile

Rudenia civilă este legătura pe care legea o stabileşte între persoane determinate,
ca urmare a adopţiei.
Articolul 50 alin. (2) din lege prevede că prin adopţie se stabilesc filiaţia între
adoptat şi cel care adoptă şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Deşi textul nu prevede expres, considerăm că raporturile de rudenie se nasc şi între
descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte1.
Un argument în acest sens este şi acela că noţiunea de filiaţie folosită în textul
legal se referă la un număr neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii, respectiv
actul adopţiei, a stabilit legătura de la părinte la copil2.
Această interpretare extensivă a textului legal pare a fi corectă, întrucât, din ansam-
blul reglementării privind adopţia, se desprinde intenţia legiuitorului de a asimila
rudenia civilă cu rudenia firească, mai puţin cazurile pe care le vom arăta şi care au
fost indicate de doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, potrivit art. 57 alin. (1) C.fam., recunoaşterea unui copil din afara căsă-
toriei, după decesul său, poate fi făcută numai dacă a lăsat descendenţi fireşti, nu şi
descendenţi din adopţie.
Apoi, conform art. 87 alin. (1) C.fam., soţul care a contribuit la întreţinerea copilului
celuilalt soţ este obligat a continua întreţinerea cât timp copilul este minor şi dacă
părinţii săi fireşti, nu şi cei din adopţie, au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.
Un exemplu apare şi în domeniul revocării donaţiei. Articolul 836 C.civ. prevede
că donaţia este revocabilă, dacă, ulterior acesteia, donatorul a dat naştere unui copil
din căsătorie sau din afara căsătoriei, fie chiar postum, însă nu şi în cazul în care el a
adoptat un copil3.
Ca urmare a naşterii rudeniei civile, legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi
ale descendenţilor săi cu rudele sale de sânge încetează [art. 50 alin. (3)].
Singurul efect al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie, în
continuare, impediment la căsătorie, potrivit legii [art. 50 alin. (4)].
Serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, precum şi ofiţerii de stare
civilă vor urmări respectarea acestei prevederi.

1
Aceasta şi datorită faptului că legislaţia actuală nu mai reglementează decât adopţia cu efecte depline.
2
A se vedea P. A n c a , Rudenia ..., op. cit., p. 8.
3
Trib. jud. Vîlcea, decizia civilă nr. 1384/1981, R.R.D. nr. 11/1982, p. 62.
 45
3. Drepturile şi obligaţiile părinteşti trec la adoptator

Conţinutul ocrotirii părinteşti trece la adoptator, care se va manifesta ca un părinte

firesc.
Acest efect al adopţiei rezultă din dispoziţiile art. 97 alin. (1) C.fam., potrivit
cărora ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori, indife-
rent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
În plus, adopţia este instituită în interesul superior al copilului, care trebuie să se
integreze firesc în noua familie, iar adoptatorii trebuie să prezinte condiţiile materiale
şi garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.
Articolul 51 alin. (1) prevede în mod expres (spre deosebire de legislaţia ante-
rioară) că adoptatorul are, faţă de copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle părintelui
firesc faţă de copilul său.
Ca regulă, aşadar, urmare a adopţiei, exercitarea ocrotirii părinteşti de către adop-
tator exclude exercitarea ei de către părinţii fireşti. Singura excepţie este cea prevă-
zută de art. 51 alin. (2) din lege, care se referă la situaţia în care adoptatorul este soţul
părintelui firesc al adoptatului. În acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt
exercitate împreună de adoptator şi părintele firesc 1 (conform art. 97 şi urm. C.fam.),
iar copilul rămâne în raporturi de rudenie firească cu acesta din urmă. Legăturile
încetează doar faţă de un singur părinte firesc şi rudele acestuia.
Dacă adoptatorul nu-şi exercită, potrivit legii, drepturile şi obligaţiile ce-i revin,
punând astfel în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică şi psihică a copilului adoptat,
întocmai ca şi părintele firesc, el poate fi decăzut din drepturile părinteşti (art. 109
C.fam.). Decăderea adoptatorilor din drepturile părinteşti nu echivalează şi nici nu
duce automat la desfacerea adopţiei, întrucât această sancţiune poate fi ridicată de
instanţa judecătorească în condiţiile art. 112 C.fam.
Totuşi, într-o atare situaţie se poate cere desfacerea adopţiei, hotărâtor fiind inte-
resul adoptatului.
Dacă decăderea a fost pronunţată doar faţă de unul dintre soţii adoptatori, celălalt
va exercita singur drepturile părinteşti. Când sancţiunea îi vizează pe ambii adopta-
tori, instanţa judecătorească ce pronunţă decăderea poate fie să redea părinţilor fireşti
exerciţiul drepturilor părinteşti, fie să ia o altă măsură de protecţie a copilului, în
condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială ce pot fi luate faţă de copilul lipsit temporar sau
definitiv de ocrotirea părinţilor săi sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi se stabi-
lesc în baza planului individualizat de protecţie.
În cazul divorţului soţilor adoptatori, ocrotirea părintească se va reglementa
conform art. 42-44 C.fam., întrucât copilul adoptat este asimilat celui din căsătorie,
bucurându-se de aceeaşi ocrotire.
Măsurile de protecţie pot fi dispuse:
a) de instanţa judecătorească:
- în cazul decăderii ambilor adoptatori din drepturile părinteşti (art. 109 C.fam.) şi
- în cazul divorţului (art. 42-44 C.fam.) sau
b) de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.

1
A se vedea Al. Ţ i c l e a , Consideraţii privind înfierea ..., op. cit., p. 41-45.
 46
Toate problemele referitoare la ocrotirea părintească vizează adoptatul minor şi nu
se ridică în cazul în care acesta a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu.

4. Numele adoptatului

Copilul dobândeşte, prin adopţie, numele celui care adoptă. Dacă adopţia se face
de către soţi care au un nume de familie comun, adoptatul va lua acest nume.
Dacă există neînţelegeri între soţii adoptatori cu privire la nume, instanţa jude-
cătorească va hotărî, odată cu încuviinţarea adopţiei, ce nume va purta adoptatul.
Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului
sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10
ani, dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat1.
Aceleaşi situaţii se disting şi în cazul când un soţ adoptă copilul celuilalt soţ. Nu se
poate încuviinţa ca minorul adoptat să poarte vechiul său nume adăugat la cel
dobândit prin adopţie2.
Când, după încuviinţarea adopţiei, adoptatorul sau adoptatorii îşi schimbă numele,
situaţia numelui copilului adoptat este aceeaşi cu a copilului în propria familie3.
Dacă un soţ, care are numele de familie comun cu celălalt soţ, este adoptat, el va
rămâne în continuare cu numele comun dobândit cu ocazia căsătoriei, fără să dobân-
dească numele adoptatorului. În cazul în care celălalt soţ consimte, soţul adoptat
poate dobândi numele adoptatorului.
Atunci când căsătoria se desface prin divorţ, soţul adoptat, care a purtat numele
comun luat cu ocazia încheierii căsătoriei, va reveni la numele adoptatorului, şi nu la
numele avut înainte de căsătorie, conform art. 40 alin. (3) C.fam., pentru că rudenia
firească a încetat şi s-a născut rudenia civilă4. Soţul adoptat va putea însă purta, după
desfacerea căsătoriei, numele comun purtat în timpul căsătoriei, potrivit art. 40 alin.
(1) şi (2) C.fam.
După decesul celuilalt soţ, soţul supravieţuitor adoptat va purta numele din timpul
căsătoriei, şi nu numele adoptatorului.

5. Domiciliul şi locuinţa adoptatului

Prevederile legale privitoare la adopţie nu reglementează expres problemele legate

de domiciliul şi locuinţa copilului adoptat, astfel că se vor aplica, prin analogie,
normele de drept comun prevăzute de art. 100 şi art. 102 C.fam. şi cele ale art. 14 din
Decretul nr. 31/1954. Ca urmare, adoptatul are domiciliul la adoptator. Dacă soţii
adoptatori au domicilii separate, ei vor hotărî, de comun acord, la care dintre ei va
avea domiciliul adoptatul, iar dacă între ei există neînţelegeri în această privinţă, va
1
Sub vechea legislaţie, care nu cuprindea un text în acest sens, s-a decis că prenumele adoptatului nu poate fi schimbat prin
hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei. În acest sens, a se vedea şi I. I m b r e s c u , A. V a s i l e , Inadmisibilitatea schimbării
prenumelui adoptatului printr-o hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei, Dreptul nr. 6/2000, p. 82-85.
2
Această soluţie a fost adoptată de practică sub imperiul vechii legislaţii, referitor la adopţia cu efecte depline. Întrucât, în
prezent, acest tip de adopţie este singurul reglementat legislativ, considerăm că soluţia trebuie menţinută (C.S.J., decizia civilă nr.
2037/1991, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept ..., p. 205).
3
Adoptatul minor va dobândi numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă aceştia se înţeleg şi au făcut cerere în acest sens.
Cererea trebuie semnată de copilul care a împlinit 14 ani. Dacă adoptatorii nu se înţeleg, va decide instanţa judecătorească.
4
A se vedea I. D e l e a n u , notă critică la sentinţa civilă nr. 515/1966 a fostului Trib. rai. Gherla, R.R.D. nr. 4/1967, p. 145.
 47
decide instanţa judecătorească. La stabilirea domiciliului, instanţa va avea în vedere
interesul minorului1.
Dacă numai unul dintre soţii adoptatori îl reprezintă pe adoptat sau îi încuviinţează
actele, adoptatul va avea domiciliul la acel adoptator.
Locuinţa celui adoptat este, de asemenea, la adoptator sau la adoptatori, iar dacă
aceştia locuiesc separat, ei decid la care va locui adoptatul. În caz de neînţelegere va
hotărî, conform art. 100 C.fam. şi ţinând cont de interesul minorului, instanţa
judecătorească2.
Potrivit art. 102 C.fam., în cazul minorului care a împlinit 14 ani, autoritatea
tutelară poate încuviinţa ca acesta să aibă o altă locuinţă decât adoptatorii, dacă
aceasta este cerută de desăvârşirea învăţăturii ori a pregătirii sale profesionale.

6. Obligaţia legală de întreţinere

Între rude există, potrivit art. 86 şi art. 89 C.fam., obligaţia legală de întreţinere.
Întrucât legea nu face nicio distincţie după cum rudenia este firească sau civilă,
rezultă că între persoanele determinate de lege ca fiind rude, urmare a adopţiei, există
şi această obligaţie.

7. Vocaţia succesorală

Rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală reciprocă, la fel ca rudele

fireşti3.
Actuala reglementare a adopţiei impune soluţia conform căreia, adoptatorul are
dreptul de a-l moşteni pe adoptat, iar părinţii fireşti ai acestuia nu au acest drept 4.
Aceasta rezultă din asimilarea deplină a rudeniei civile cu rudenia firească (cu excep-
ţiile pe care le-am arătat5) şi din aceea că, de la data încuviinţării adopţiei prin hotă-
râre judecătorească irevocabilă, legăturile adoptatului cu rudele fireşti încetează,
păstrându-se doar ca impediment la căsătorie.

8. Cetăţenia adoptatului

Minorul, străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român sau de doi soţi,
cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română (art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1019/1977, C.D. 1978, p. 127 (soluţia se referă la copilul minor din căsătorie când
părinţii sunt separaţi în fapt, dar se aplică şi adoptatului).
2
Minorul care a împlinit 10 ani va fi ascultat.
3
Pentru amănunte, a se vedea: M. E l i e s c u , Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 94; Fr. D e a k , Moştenirea
legală, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 50.
4
În vechea reglementare, s-a ridicat această problemă, întrucât existau două tipuri de adopţie – cu efecte depline şi cu efecte
restrânse. Opinia care s-a impus a fost aceea potrivit căreia, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorii vin la succesiunea
adoptatului alături de părinţii fireşti ai acestuia (M. E l i e s c u , Moştenirea ..., op. cit., p. 95-125; I. A l b u , O problemă controversată şi
o propunere de legiferare – chemarea înfietorului la succesiunea înfiatului în cazul înfierii cu efecte restrânse de filiaţie firească, J.N.
nr. 10/1962, p. 105-109).
5
A se vedea supra, Secţiunea a III-a „Efectele adopţiei”.
 48
cetăţenia română). Când doar unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român, adopta-
torii vor decide cetăţenia adoptatului, iar în cazul în care nu se înţeleg, decizia va fi
luată de instanţa judecătorească ce va încuviinţa adopţia.
Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă
adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit
legii străine, că a dobândit cetăţenia străină [art. 28 alin. (1) din Legea nr. 21/1991].
Schimbarea cetăţeniei adoptatorului produce aceleaşi efecte asupra cetăţeniei
adoptatului ca şi schimbarea cetăţeniei părinţilor fireşti.

5.6. Încetarea adopţiei1

Potrivit art. 54 din lege, adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării
nulităţii acesteia.

5.6.1. Desfiinţarea adopţiei

După cum am văzut, din structura adopţiei fac parte două acte juridice: actul juri -
dic al adopţiei, act de dreptul familiei şi hotărârea judecătorească de încuviinţare a
adopţiei, act de drept procesual civil, astfel că nulitatea oricăreia dintre aces tea duce
la desfiinţarea adopţiei, căci nulitatea actului juridic al adopţiei lipseşte de obiect
hotărârea de încuviinţare, iar nulitatea hotărârii antrenează şi ineficacitatea actului
juridic al adopţiei2.
Întrucât legea nu reglementează cauzele speciale care pot duce la nulitatea adop-
ţiei, se impune concluzia că aceasta este guvernată de regulile privind nulitatea abso-
lută şi relativă din dreptul comun.
Soluţia a fost adoptată şi sub vechea reglementare3, deşi aceasta nu se referea
expres la nulitatea, respectiv desfiinţarea adopţiei, iar principalul argument invocat în
acest sens a fost lipsa unei prevederi derogatorii, aşa cum există în alte domenii4.
Cauzele ce determină nulitatea adopţiei trebuie să fie anterioare sau, cel mult, con-
temporane cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, aşa cum sunt
cauzele de nulitate şi în dreptul comun5.

Nulitatea absolută a adopţiei

Ca şi în dreptul comun, nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice
persoană interesată.
1
Codul familiei nu reglementa nulitatea, ci doar desfacerea adopţiei. Ca urmare, s-a crezut că adopţia nu poate fi desfiinţată, mai
ales că, potrivit art. 80 C.fam., pentru lipsa consimţământului părinţilor fireşti care, în general, e sancţionată cu nulitatea, se putea
cere doar desfacerea adopţiei (V. N i c i u , Probleme în legătură cu desfacerea înfierii, J.N. nr. 4/1959, p. 745-747; I. A l b u ş.a., op.
cit., p. 171-172). Ulterior însă, Tribunalul Suprem a revenit, precizând că, deşi Codul familiei nu prevede, adopţia este supusă regulilor
de drept comun privind nulitatea, pentru că ea este un act juridic (Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 16/1955, C.D. 1955,
vol. I, p. 242-245).
2
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 276.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 422/1961, J.N. nr. 4/1963, p. 163.
4
Astfel, atunci când s-a dorit ca, într-o anumită materie, regimul nulităţilor să fie diferit de cel din dreptul comun, legiuitorul a
prevăzut reglementări speciale (aşa există, de exemplu, în Codul familiei referitor la nulitatea absolută şi cea relativă a căsătoriei).
5
A se vedea Gh. B e l e i u , op. cit., p. 175-176.
 49
După dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea
aparţine numai acestuia.
Sunt considerate persoane interesate: oricare din persoanele participante la actul
juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii publice cu atribuţii privind ocroti-
rea minorilor, precum şi procurorul. De asemenea, instanţa de judecată poate să
invoce nulitatea absolută a adopţiei din oficiu, în cursul unui proces început.
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă.
În principiu, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită. Cu toate acestea,
instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că
menţinerea acesteia este în interesul celui adoptat [art. 56 alin. (2) din lege].

Nulitatea relativă a adopţiei

Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite
prin această sancţiune. Există în această privinţă o excepţie faţă de dreptul comun, în
sensul că nulitatea relativă poate fi invocată, în cazul adopţiei, nu numai de persoa-
nele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al căror consimţământ a fost viciat,
ci şi de cele al căror consimţământ a lipsit1.
Acţiunea în anularea adopţiei se prescrie, potrivit dreptului comun în materie, în
termenul de 3 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Credem că, în
această privinţă, întemeiat s-a făcut propunerea ca, de lege ferenda, termenul de
prescripţie să fie mai scurt, date fiind consecinţele pe care desfiinţarea adopţiei le
produce asupra copilului în special2.
Nulitatea relativă a actului juridic al adopţiei poate fi acoperită prin confirmarea
expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca nulitatea 3. Şi în
cazul nulităţii relative, dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat,
instanţa va putea respinge cererea de anulare, cu atât mai mult cu cât, pentru acelaşi
motiv, se poate respinge şi cererea de declarare a nulităţii absolute.
• Cazuri de nulitate a adopţiei
Articolul 56 din lege prevede că adopţia este nulă dacă a fost încheiată în alt scop
decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror
condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu, vom enumera
câteva dintre cazurile de nulitate:
a) Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la
adopţie, duce la nulitatea acesteia.4
În privinţa caracterului nulităţii care intervine, în literatura juridică 5 s-a făcut o
distincţie, în sensul că:
- lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai
mare de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută, aceste elemente fiind de esenţă
în structura adopţiei, iar

1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1976, C.D. 1976, p. 13-14.
2
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 178.
3
A se vedea M. G i u g a r i u , Note de practică juridică, R.R.D. nr. 12/1972, p. 139.
4
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3064/1996, B.J. 1996, p. 79-82.
5
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 64.
 50
- lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este sancţionată numai cu
nulitatea relativă1. Acţiunea în anulare se poate introduce numai de către soţul persoa-
nei care a adoptat, acesta putând să şi acopere nulitatea. Tot cu nulitate relativă este
sancţionată şi lipsa consimţământului tutorelui2, deşi s-au exprimat şi păreri în sensul
că această lipsă nu ar trebui sancţionată3.
b) Adopţia multiplă
Prin adopţie se urmăreşte crearea, pentru cel adoptat, a unor relaţii de familie ase-
mănătoare cu cele din familia firească, ceea ce nu s-ar realiza în cazul unor adopţii
multiple cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv, cu excepţia
cazului când adopţia este făcută de către doi soţi. Sancţiunea care intervine în acest
caz este nulitatea absolută a adopţiei4.
Prin excepţie, poate fi încuviinţată o nouă adopţie când adoptatorul sau soţii
adoptatori au decedat sau când adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
c) Adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de
adoptator
Prin excepţie de la regula că un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei
majoratului civil, art. 5 alin. (3) din lege permite adopţia unei persoane majore, însă
numai de către persoana sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii. Dacă
această condiţie nu este îndeplinită, adopţia este sancţionată cu nulitatea absolută,
întrucât se încalcă o condiţie de fond cerută de lege pentru valabilitatea adopţiei, pri-
vitoare la persoana adoptatului5. În aceste cazuri, instanţa care soluţionează acţiunea
în constatarea nulităţii trebuie să stabilească în concret raporturile create între adoptat
şi adoptator şi să aprecieze dacă, în perioada în care adoptatul a fost crescut de
adoptator, între aceştia s-au creat legăturile afective care caracterizează o familie6.
d) Lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului
Tot cu nulitatea absolută se sancţionează şi adopţia încheiată cu nerespectarea
condiţiilor prevăzute în art. 9 alin. (1) din lege, respectiv adoptatorul să aibă
capacitate deplină de exerciţiu7 şi să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adop-
tatul. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia, chiar
dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în
nicio situaţie, mai puţin de 15 ani.
e) Rudenia în linie dreaptă şi colaterală
Rudenia în linie dreaptă duce la nulitatea absolută a adopţiei, deşi nu este expres
prevăzută de lege, însă, numai în privinţa adopţiei de către părinţi a propriilor copii.
Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă, de pildă, între bunici şi nepoţi, este
permisă8. Soluţia se deduce din chiar raţiunile acestei instituţii.

1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1974, C.D. 1974, p. 132; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2505/1995, B.J. 1995,
p. 79-80.
2
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 188; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2488/1983, R.R.D. nr. 7/1984, p. 63.
3
A se vedea I. R u c ă r e a n u , Rudenia …, op. cit., p. 146.
4
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1482/1966, C.D. 1966, p. 194-196.
5
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 278; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2969/1973, Repertoriu II, p. 75;
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 525/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 62; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3095/1995, B.J. 1995, p.
77-78.
6
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1625/1981, R.R.D. nr. 8/1982, p. 57.
7
În această privinţă, reglementarea actuală diferă de cea anterioară în care se cerea ca adopta torul să fie major (diferenţa dintre
persoana majoră şi cea cu capacitate deplină de exerciţiu am subliniat-o anterior).
8
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 262; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 22-23.
 51
În literatura juridică s-a susţinut că, de lege ferenda, se impune ca adopţia între
rudele fireşti în linie dreaptă să fie întotdeauna sancţionată cu nulitate absolută,
întrucât constituie o abatere de la rosturile adopţiei 1. În ce ne priveşte, credem că
adopţia între rudele fireşti în linie dreaptă, cu excepţia celei făcute de către părinţii
fireşti ai copilului, trebuie menţinută, deoarece prin ea se urmăreşte crearea unor
relaţii mai apropiate decât cele determinate de rudenia firească, efectele juridice fiind
multiple, inclusiv cel asupra dreptului la moştenire.
Actuala legislaţie susţine această opinie şi prevede că rudenia dintre adoptator şi
adoptat este un criteriu de preferinţă pentru încuviinţarea adopţiei.
Potrivit art. 8 alin. (1) din lege, este prohibită adopţia între rudele colaterale de
gradul al doilea, adică între fraţi şi surori. Încheierea adopţiei cu încălcarea acestei
prevederi legale este sancţionată cu nulitate absolută.
f) Adopţia între soţi
Deşi adopţia între soţi nu este prohibită în mod expres, în mod unanim, în literatura
juridică se consideră că o astfel de adopţie se sancţionează cu nulitatea absolută,
existând incompatibilitate între raporturile izvorâte din căsătorie şi cele izvorâte din
adopţie.
g) Adopţia a doi soţi sau foşti soţi
Conform art. 8 alin. (2) din lege, adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către aceeaşi
persoană sau familie este interzisă. Anterior Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
25/1997, această interdicţie nu era expres prevăzută, însă, aproape unanim, s-a admis
că adopţia este inadmisibilă2.
h) Încălcarea scopului adopţiei
Scopul urmărit prin adopţie este acela al ocrotirii interesului superior al copilului,
respectiv de a-i asigura condiţiile materiale şi morale necesare dezvoltării sale
armonioase. Abaterile de la acest scop care constituie, aşadar, cauza actului juridic al
adopţiei, sunt sancţionate cu nulitatea absolută.
În practica judiciară au fost considerate astfel de abateri:
- adopţia unui copil de către tutorele său, dacă a fost încheiată în scopul sustragerii
tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă;
- adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi pentru a eluda dispoziţiile
legale privind dreptul la moştenire3;
- cazul în care adoptatorii au urmărit realizarea unui profit prin munca ce urma a o
depune adoptata în gospodăria lor, iar părinţii ei fireşti au urmărit ca fiica lor să
devină unica moştenitoare a adoptatorilor în vârstă de peste 70 de ani4;
- adopţia încheiată pentru ca adoptatorul să obţină o suprafaţă locativă etc.5

i) Viciile de consimţământ

1
A se vedea: I. A l b u ş.a., op. cit., p. 185; D. R i z e a n u , op. cit., p. 36; I. R u c ă r e a n u , Rudenia ..., op. cit., p. 211.
2
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 186. A existat însă şi opinia contrară, în sensul că adopţia a doi soţi este admisibilă (T.R.
P o p e s c u , op. cit., p. 123; I. R u c ă r e a n u , op. cit., p. 205).
3
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 250/1979, R.R.D. nr. 9/1979, p. 63.
4
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 244/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 49.
5
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, nr. 58/1968, decizia
nr. 9/1976, Repertoriul III, p. 31.
 52
Deşi apar destul de rar, dată fiind procedura de încuviinţare a adopţiei, viciile de
consimţământ duc la nulitatea relativă a adopţiei.
În literatura juridică s-a precizat că eroarea constituie viciu de consimţământ numai
atunci când poartă asupra identităţii fizice a adoptatului1; dolul constituie viciu de
consimţământ când provine de la oricare dintre persoanele chemate să consimtă la
adopţie, iar simpla temere reverenţioasă nu constituie viciu de consimţământ2.
Eroarea asupra naturii actului încheiat, care s-a ivit în practica judiciară, adopta-
torii crezând că încheie un contract de întreţinere, este sancţionată cu nulitate
absolută3, în acest caz nefiind vorba de o eroare-viciu de consimţământ, ci de o eroare
obstacol, echivalentă cu lipsa consimţământului.

Procedura de desfiinţare a adopţiei

Acţiunea în nulitatea sau în anularea adopţiei este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, competenţa materială aparţinând tribunalului.
Soluţia este întemeiată atât pe principiul simetriei actelor juridice, cât şi pe consi-
derentul că ar fi inadmisibil ca judecătoria, instanţă cu competenţă generală, să
desfiinţeze un act a cărui încheiere este încuviinţată de tribunal.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:
- adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;
- adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
- direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul adop-
ţiilor internaţionale, a Oficiului.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.
Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, rămase irevocabile, se
comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în
Registrul naţional pentru adopţii.

Efectele desfiinţării adopţiei

Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă produc, în principiu, la fel ca în dreptul
comun, efecte retroactive. Totuşi, unele efecte ale adopţiei desfiinţate nu pot fi înlătu-
rate datorită specificului actului juridic analizat.
a) Rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată. Astfel, dacă declararea
nulităţii adopţiei are loc după decesul adoptatului sau al adoptatorului, aceasta va
influenţa succesiunea lor, respectiv nu va exista vocaţie succesorală între persoanele
care numai aparent erau rude la data deschiderii succesiunii.
b) Ocrotirea părintească este redobândită de părinţi fireşti, care vor exercita
drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului, pier-
dute de adoptator. Concluzia se impune datorită caracterului retroactiv al nulităţii,
adopţia considerându-se că nu a existat niciodată.
Instanţa poate decide, dacă este cazul, instituirea tutelei sau a altor măsuri de
protecţie specială a copilului, în condiţiile legii4.
1
A se vedea A. I o n a ş c u ş.a., Filiaţia ..., op. cit., p. 139 şi urm.
2
A se vedea I. R u c ă r e a n u , Rudenia …, op. cit., p. 150.
3
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 189.
4
Aceasta a fost opinia susţinută în doctrină şi sub legislaţia anterioară, care nu prevedea expres această posibilitate. A se vedea
I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 65.
 53
Actele juridice cu caracter patrimonial încheiate de fostul adoptator cu terţe
persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviinţarea prealabilă a
adoptatorului rămân neafectate de desfiinţarea adopţiei.
c) Numele fostului adoptat
Prin desfiinţarea adopţiei, fostul adoptat va redobândi vechiul său nume de familie
[art. 59 alin. (1)]. Acest efect se produce doar pentru viitor.
În literatura juridică1 şi în practica instanţelor2, s-a apreciat că, atâta vreme cât nu
există o prevedere expresă, instanţa de judecată nu va putea încuviinţa ca fostul adop-
tat să poarte şi pentru viitor numele fostului adoptator. Aceeaşi soluţie se aplică şi
pentru soţul sau copii adoptatului, dacă aveau nume comun.
De lege ferenda, credem însă că această posibilitate ar trebui recunoscută, fostul
adoptat putând avea motive temeinice să pledeze pentru păstrarea numelui purtat în
perioada adopţiei desfiinţate.
d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator după declararea
nulităţii adopţiei.
e) Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează însă numai pentru
viitor, fără să se pună problema restituirii a ceea ce, în trecut, s-a prestat, dat fiind
caracterul întreţinerii şi a modului ei de prestare succesivă.
f) Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Impedimentele la căsătorie izvorâte din
adopţie, reglementate de art. 7 C.fam., dispar odată cu desfiinţarea adopţiei.
g) Cetăţenia adoptatului. În cazul desfiinţării adopţiei, copilul, cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că
nu a pierdut niciodată cetăţenia română [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 21/1991].
Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18 ani
până la desfiinţarea adopţiei şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara
pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român
[art. 7 alin. (1) din Legea nr. 21/1991]. Per a contrario, dacă adoptatul a împlinit 18
ani sau dacă domiciliază în ţară, chiar şi în cazul în care nu a împlinit această vârstă,
el va păstra cetăţenia română.

5.6.2. Desfacerea adopţiei

Conform art. 55 coroborat cu art. 7 alin. (3) lit. a) din lege, desfacerea adopţiei
intervine într-un singur caz, anume atunci când adoptatorul sau părinţii adoptatori au
decedat şi s-a încuviinţat o nouă adopţie. În această situaţie, adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încu-
viinţare a noii adopţii. În legislaţia anterioară, desfacerea adopţiei era concepută ca o
sancţiune ce făcea să înceteze, pentru viitor, adopţia, întrucât menţinerea ei nu mai
corespundea intereselor adoptatului3.
1
A se vedea: E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 107; I. A l b u ş.a., op. cit., p. 196; C. S t ă t e s c u , op. cit., p. 121.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 403/1982, R.R.D. nr. 1/1983, p. 6; Trib. pop. Orăştie, sentinţa civilă nr. 741/1964, J.N.
nr. 8/1966, p. 120-122.
3
Legislaţia anterioară nu prevedea expres cazuri de desfacerea adopţiei, dar practica judecă torească şi doctrina au determinat
împrejurările ce puteau conduce la această finalitate, împrejurări ce trebuiau apreciate de la caz la caz. Astfel de exemple au fost
considerate cauze de desfacere a adopţiei: lipsa manifestă de afecţiune a adoptatorului faţă de adoptat; faptul că părintele adoptator a
încercat să întreţină relaţii sexuale cu adoptata minoră; asprimea nejustificată a adoptatorilor, care a determinat părăsirea de către
copil a domiciliului şi revenirea la părinţii fireşti; neasigurarea de către adoptator a condiţiilor materiale necesare creşterii şi educării
adoptatului etc.
 54
Faţă de caracterul restrictiv al art. 55 din lege, credem că, în prezent, desfacerea
adopţiei intervine într-un singur caz, acela al decesului adoptatorului sau al soţilor
adoptatori urmat de încuviinţarea unei noi adopţii, neexistând posibilitatea pronun-
ţării sale ca o sancţiune, pe cale judecătorească. În acest sens pledează şi dispo ziţiile
art. 65 alin. (2) din lege care, indicând conţinutul Registrului naţional pentru
adopţii, se referă la deschiderea procedurii, încredinţarea în vederea adopţiei, încu-
viinţarea adopţiei sau declararea nulităţii acesteia, dar nu face nicio referire la desfa-
cerea adopţiei.
Deşi, la o primă analiză, înlăturarea posibilităţii desfacerii adopţiei, oricare ar fi
cauzele ce intervin după încuviinţarea acesteia, pare contrară interesului adoptatului,
credem că soluţia legislativă este nu numai oportună, ci şi conformă cu raţiunea insti-
tuţiei analizate. Astfel, prin adopţie se urmăreşte, pe lângă ocrotirea interesului supe-
rior al adoptatului, crearea unor raporturi identice sau cât mai asemănătoare cu cele
ale filiaţiei şi rudeniei de sânge. Ca urmare, este firesc ca această legătură între adop-
tat şi adoptator să nu poată fi desfăcută, indiferent de neînţelegerile sau alte motive
grave ce pot apărea. În situaţia în care, prin atitudinea sa, adoptatorul ar pune în
primejdie dezvoltarea adoptatului, soluţia ar fi sancţionarea acestuia, prin decăderea
din drepturile părinteşti sau luarea măsurilor speciale de protecţie a copilului, măsuri
prevăzute de Legea nr. 272/2004.

5.7. Adopţia internaţională1

Reglementarea actuală a instituit condiţii speciale pentru adopţiile internaţionale,

în primul rând, pentru a alinia legislaţia naţională convenţiilor internaţionale la care
România este parte2, dar şi pentru a se putea urmări evoluţia copiilor români adoptaţi
în străinătate şi a se împiedica traficul cu copii.
Adopţia internaţională vizează două situaţii, şi anume:

1
Adopţia internaţională a reprezentat şi reprezintă o materie sensibilă, referitor la care, sub presiunea organismelor europene sau
internaţionale, au existat numeroase intervenţii legislative, unele reflectând conjunctura politică internaţională. Astfel, înainte de
adoptarea Legii nr. 273/2004, prin O.U.G. nr. 121/2001 (M. Of. nr. 633 din 9 octombrie 2001) s-a dispus suspendarea, pe o perioadă
de 12 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, a tuturor procedurilor având ca obiect adopţia copiilor români de către o persoană
sau familie de cetăţenie străină ori de către o persoană sau o familie de cetăţenie română şi cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.
Această suspendare a avut scopul, declarat în art. 2 al ordonanţei, de a permite Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi
pentru Adopţie şi Ministerului Justiţiei să reanalizeze regimul juridic al adopţiilor internaţionale, în scopul armonizării legislaţiei
interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu, încercându-se eliminarea corupţiei şi, în special, stoparea traficului
de copii.
Actul normativ a fost completat prin O.U.G. nr. 161/2001 (M. Of. nr. 780 din 7 decembrie 2001), care a dispus ca procedurile aflate
deja pe rolul instanţelor judecătoreşti să se soluţioneze conform normelor în vigoare la data introducerii cererilor, precum şi
posibilitatea ca, în situaţii excepţionale, impuse de interesul superior al copilului, Guvernul să aprobe transmiterea unor cereri de
încuviinţarea adopţiilor internaţionale către instanţele judecătoreşti competente.
Această ordonanţă, care reprezintă, în fond, un pas înapoi în materia adopţiilor internaţionale, a fost respinsă prin Legea nr.
348/2002 (M. Of. nr. 411 din 13 iunie 2002).
Actualele dispoziţii legale, extrem de restrictive în materia adopţiei internaţionale, sunt deja criticate de susţinătorii acestei instituţii,
astfel că este posibilă şi previzibilă o nouă intervenţie legislativă.
2
Astfel de convenţii sunt:
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin
Legea nr. 15/1993 (M. Of. nr. 67 din 31 martie 1993);
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993 şi
ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 84/1994 (M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994).
 55
- adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie cu
domiciliul în străinătate, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004, ce vor fi
analizate în continuare;
- adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau o familie
cu domiciliul în România, situaţie în care procedura adopţiei cade sub incidenţa Legii
nr. 105/1992.
Adoptarea unui copil – cu domiciliul în România – de către o persoană sau o fami-
lie cu domiciliul în străinătate presupune îndeplinirea unei proceduri în care se
cuprind, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă, necesare pentru orice adop-
ţie naţională, şi anumite cerinţe speciale.

5.7.1. Cerinţe de fond

În afara condiţiilor generale privind capacitatea, consimţământul, diferenţa de

vârstă sau lipsa rudeniei etc., pentru adopţiile internaţionale, Oficiul Român pentru
Adopţii şi apoi instanţa judecătorească trebuie să verifice şi dacă:
a) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în
străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea proce-
durii adopţiei;
b) există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu
domiciliul în România. Asupra acestui aspect, direcţia de la domiciliul copilului va
întocmi un raport care va fi analizat de instanţa judecătorească, sesizată cu cererea de
încuviinţare a adopţiei;
c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru
adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor
şi a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor; este
asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel puţin 2 ani;
sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.
Îndeplinirea de către adoptator a acestor condiţii se atestă de autoritatea centrală
competentă din statul primitor sau de organizaţiile sale acreditate şi autorizate în
condiţiile legii1.
Numai după ce se face dovada acestor atestate, cererea adoptatorului este luată în
evidenţă de Oficiul Român pentru Adopţii.

5.7.2. Cerinţe de formă

Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate, se trans-

mit Oficiului, prin intermediul autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de
următoarele documente:
- un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând infor-
maţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi
aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală,
1
În cazul statelor-părţi ale convenţiei de la Haga. Pentru statele ce nu sunt părţi ale acestei convenţii, Oficiul primeşte cererile
prin intermediul autorităţii desemnate, cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale, sau prin intermediul organizaţiilor acreditate
în acest sens în statul de primire. Oricum, organizaţiile acreditate, indiferent dacă statul de primire este membru al conven ţiei de la
Haga sau nu, trebuie să fie autorizate şi de Oficiu, în conformitate cu metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului.
 56
mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi
cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie; concluziile
raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din
statul primitor;
- certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care
doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba
română;
- cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
- raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
- actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi
să locuiască permanent în statul primitor.
Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de tradu-
cerea legalizată în limba română.

5.7.3. Procedura şi efectele adopţiei internaţionale

Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele indicate anterior, se

înaintează instanţei judecătoreşti de către Oficiul Român pentru Adopţii.
Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de
garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la
pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa judecătorească va avea
în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.
Dispoziţiile procedurale incidente în cazul adopţiei interne se aplică în mod
corespunzător. În plus, în cadrul procesului va fi citat şi Oficiul Român pentru
Adopţii.
Efectele adopţiei internaţionale sunt identice cu cele ale adopţiei naţionale şi
vizează numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia
succesorală şi cetăţenia adoptatului.
Articolul 50 alin. (5) din lege prevede că efectele adopţiei internaţionale şi cele ale
anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului sunt prevăzute în Legea
cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată.
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Oficiul elibe-
rează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă că
adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.
Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau al
familiei adoptatoare este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviinţare a
adopţiei este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de
familia adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului.
Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi
părintele sau părinţii săi adoptivi cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin
intermediul autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori autorizate
din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.
În scopul îndeplinirii obligaţiei prevăzute mai sus, Oficiul trebuie să solicite trans-
miterea de rapoarte trimestriale autorităţii centrale competente sau organizaţiei
acreditate şi autorizate din statul primitor.
 57
În cazul în care, ulterior adopţiei internaţionale, adoptatorul sau familia adopta-
toare îşi stabileşte domiciliul în România, urmărirea evoluţiei copilului cade în
sarcina direcţiei în a cărei rază teritorială adoptatul îşi are domiciliul.
 58

ANEXĂ
6. CONVENŢIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

Această convenţie a fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 20.11.1989

şi a fost ratificată de România prin Legea nr.18/1990, fiind apoi republicată ca urmare
a constatării unor necorelări ale traducerii cu originalul textului convenţiei. Dată fiind
importanţa acestui act normativ vom reproduce integral textul în limba română,
republicat.
În PREAMBULUL convenţiei se arată că:

Statele părţi la prezenta convenţie, având în vedere că, în conformitate cu

principiile proclamate de Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea demnităţii şi a
drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie
fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,  având în vedere că în Cartă
popoarele Naţiunilor Unite au proclamat din nou încrederea lor în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane şi au hotărât să
promoveze progresul social şi condiţii mai bune de trai în contextul unei libertăţi
sporite,  recunoscând faptul că Naţiunile Unite, în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi în pactele internaţionale privind drepturile omului, au proclamat şi au
convenit că fiecare poate să se prevaleze de drepturile şi de libertăţile enunţate de
acestea, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, naţionalitate şi origine socială, situaţie materială, statut la naştere
sau alt statut, amintind faptul că în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Naţiunile Unite au proclamat dreptul copiilor la îngrijire şi asistenţă speciale, având
convingerea că familia, ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat
creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi şi, în special, a copiilor, trebuie să
beneficieze de protecţia şi de asistenţa de care are nevoie pentru a-şi putea asuma pe
deplin responsabilităţile în cadrul societăţii, recunoscând că pentru dezvoltarea
plenară şi armonioasă a personalităţii sale copilul trebuie să crească într-un mediu
familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere,   ţinând seama de faptul
că un copil trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiască independent în societate şi să
fie educat în spiritul idealurilor proclamate în Carta Naţiunilor Unite şi, în special, în
spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii,  având în
vedere că necesitatea de a extinde protecţia specială acordată copilului a fost enunţată
în Declaraţia de la Geneva din 1924 privind drepturile copilului şi în Declaraţia
drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1959, şi a fost
recunoscută în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice (în special art. 23 şi 24), în Pactul internaţional
privind drepturile economice, sociale şi culturale (în special art. 10) şi în statutele şi
instrumentele aplicabile ale instituţiilor specializate şi ale organizaţiilor internaţionale
preocupate de bunăstarea copilului, având în vedere că, aşa cum s-a arătat în
Declaraţia drepturilor copilului, "dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală,
 59
copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică
adecvată, atât înainte cât şi după naşterea sa", reamintind dispoziţiile Declaraţiei cu
privire la principiile sociale şi juridice aplicabile protecţiei şi bunăstării copiilor, cu
referire specială la practicile în materie de plasament familial şi de adopţie pe plan
naţional şi internaţional, precum şi Regulile minimale standard ale Naţiunilor Unite
privind administrarea justiţiei în cazul minorilor (Regulile de la Beijing), Declaraţia
privind protecţia femeilor şi copiilor în caz de stare de urgenţă şi de conflict armat,
recunoscând că în toate ţările lumii există copii care trăiesc în condiţii extrem de
dificile şi care au nevoie de o atenţie deosebită,  ţinând seama de importanţa
tradiţiilor şi a valorilor culturale ale fiecărui popor în protejarea şi dezvoltarea
armonioasă a copilului, recunoscând importanţa cooperării internaţionale destinate
îmbunătăţirii condiţiilor de trai ale copiilor din toate ţările şi, în special, din ţările în
curs de dezvoltare, convin după cum urmează:

PARTEA I
ARTICOLUL 1
   În sensul prezentei convenţii, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de
18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita
majoratului sub această vârstă.

ARTICOLUL 2
   1. Statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze drepturile stabilite în
prezenta convenţie tuturor copiilor din jurisdicţia lor, indiferent de rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţa etnică sau
originea socială, de situaţia materială, incapacitatea fizică, de statutul la naştere sau
de statutul dobândit al copilului ori al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai
acestuia.
   2. Statele părţi vor lua toate măsurile de protejare a copilului împotriva oricărei
forme de discriminare sau de sancţionare pe considerente ţinând de situaţia juridică,
activităţile, opiniile declarate sau convingerile părinţilor, ale reprezentanţilor săi
legali sau ale membrilor familiei sale.

ARTICOLUL 3
   1. În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială
publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de
organele legislative, interesele copilului vor prevala.
   2. Statele părţi se obligă să asigure copilului protecţia şi îngrijirea necesare în
vederea asigurării bunăstării sale, ţinând seama de drepturile şi obligaţiile părinţilor
săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost
încredinţat în mod legal, şi în acest scop vor lua toate măsurile legislative şi
administrative corespunzătoare.
   3. Statele părţi vor veghea ca instituţiile, serviciile şi aşezămintele care răspund de
protecţia şi îngrijirea copiilor să respecte standardele stabilite de autorităţile
competente, în special cele referitoare la securitate şi sănătate, la numărul şi
calificarea personalului din aceste instituţii, precum şi la asigurarea unei supravegheri
competente.
 60

ARTICOLUL 4
   Statele părţi se angajează să ia toate măsurile legislative, administrative şi de orice
altă natură necesare în vederea punerii în aplicare a drepturilor recunoscute în
prezenta convenţie. În cazul drepturilor economice, sociale şi culturale statele părţi se
obligă să adopte aceste măsuri, fără a precupeţi resursele de care dispun şi, dacă este
cazul, în cadrul cooperării internaţionale.

ARTICOLUL 5
   Statele părţi vor respecta responsabilităţile, drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor naturali ai copilului sau, după caz şi conform tradiţiei locale, membrilor
familiei lărgite sau comunităţii, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege, copii în
îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă
dezvoltare ale copilului, îndrumarea şi orientarea necesare în exercitarea de către
copil a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie.

ARTICOLUL 6
   1. Statele părţi recunosc dreptul la viaţă al fiecărui copil.
   2. Statele părţi vor face tot ce le stă în putinţă pentru a asigura supravieţuirea şi
dezvoltarea copilului.

ARTICOLUL 7
   1. Copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi are, prin naştere, dreptul la un
nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit de aceştia.
   2. Statele părţi vor veghea ca aplicarea acestor drepturi să respecte legislaţia lor
naţională şi obligaţiile pe care acestea şi le-au asumat în temeiul instrumentelor
internaţionale aplicabile în materie, în special în cazul în care nerespectarea acestora
ar avea ca efect declararea copilului ca apatrid.

ARTICOLUL 8
   1. Statele părţi se obligă să respecte dreptul copilului de a-şi păstra identitatea,
inclusiv cetăţenia, numele şi relaţiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege,
fără nici o imixtiune ilegală.
   2. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de toate sau de o parte din
elementele constitutive ale identităţii sale, statele părţi vor asigura asistenţa şi
protecţia corespunzătoare pentru ca identitatea acestuia să fie restabilită cât mai
repede posibil.

ARTICOLUL 9
   1. Statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva
voinţei acestora, exceptând situaţia în care autorităţile competente decid, sub rezerva
revizuirii judiciare şi cu respectarea legilor şi a procedurilor aplicabile, că această
separare este în interesul suprem al copilului. O astfel de decizie poate deveni
 61
necesară în cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, în cazul copiilor maltrataţi sau
neglijaţi de părinţi sau în cazul în care părinţii trăiesc separat şi se impune luarea unei
hotărâri cu privire la locul de reşedinţă a copilului.
   2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părţile
interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri şi de a-şi face
cunoscute punctele de vedere.
   3. Statele părţi vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinţi sau
de unul dintre ei de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai
săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem
al copilului.
   4. Când separarea rezultă din măsuri luate de către un stat parte, precum detenţia,
închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea (inclusiv moartea, indiferent de cauză,
survenită în timpul detenţiei) ambilor părinţi sau a unuia dintre ei ori a copilului,
statul parte va furniza, la cerere, părinţilor, copilului sau, după caz, unui alt membru
al familiei informaţiile esenţiale despre locul unde se găsesc membrul sau membrii
familiei, exceptând cazul în care divulgarea acestor informaţii ar aduce prejudicii
bunăstării copilului. Statele părţi vor veghea, de asemenea, ca prezentarea unei astfel
de cereri să nu antreneze prin ea însăşi consecinţe dăunătoare pentru persoana sau
persoanele interesate.

ARTICOLUL 10
   1. În conformitate cu obligaţia ce revine statelor părţi potrivit art. 9 paragraful 1,
orice cerere depusă de un copil sau de părinţii acestuia, în vederea intrării într-un stat
parte sau a părăsirii acestuia în scopul reîntregirii familiei, va fi examinată de statele
părţi cu bunăvoinţă, umanism şi cu operativitate. Statele părţi vor veghea, de
asemenea, ca depunerea unei astfel de cereri să nu antreneze consecinţe nefaste
asupra solicitanţilor şi membrilor familiei acestora.
   2. Copilul ai cărui părinţi îşi au reşedinţa în state diferite va avea dreptul de a
întreţine, în afara unor situaţii excepţionale, relaţii personale şi contacte directe, în
mod regulat, cu ambii săi părinţi. În acest scop şi în conformitate cu obligaţia care
revine statelor părţi în temeiul art. 9 paragraful 1, statele părţi vor respecta dreptul
copilului şi al părinţilor săi de a părăsi orice ţară, inclusiv propria lor ţară, şi de a
reveni în propria lor ţară. Dreptul de a părăsi orice ţară nu poate fi îngrădit decât de
restricţiile prevăzute în mod expres de lege şi care sunt necesare pentru protejarea
siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice sau a bunelor moravuri ori a
drepturilor şi libertăţilor altora şi care sunt compatibile cu celelalte drepturi
recunoscute în prezenta convenţie.

ARTICOLUL 11
   1. Statele părţi vor lua măsuri pentru a combate acţiunile ilegale de transferare şi de
împiedicare a reîntoarcerii copiilor în, respectiv din, străinătate.
   2. În acest scop statele părţi vor promova încheierea de acorduri bilaterale şi
multilaterale sau aderarea la acordurile existente.
 62
ARTICOLUL 12
   1. Statele părţi vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-şi
exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului
urmând să fie luate în considerare ţinându-se seama de vârsta sa şi de gradul său de
maturitate.
   2. În acest scop copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice
procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, fie direct, fie printr-un
reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din
legislaţia naţională.

ARTICOLUL 13
   1. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a
căuta, de a primi şi de a difuza informaţii şi idei de orice natură, indiferent de
frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la
alegerea copilului.
   2. Exercitarea acestui drept poate face subiectul restricţiilor, dar numai al acelor
restricţii expres prevăzute de lege şi absolut necesare pentru:
   a) respectarea drepturilor sau a reputaţiei altora; sau
   b) protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a bunelor
moravuri.

ARTICOLUL 14
   1. Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă
şi religie.
   2. Statele părţi vor respecta drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, după caz, ale
reprezentanţilor legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului sus-
menţionat, de o manieră care să corespundă capacităţilor în formare ale acestuia.
   3. Libertatea de a-şi manifesta propriile convingeri religioase sau alte convingeri nu
poate fi îngrădită decât de restricţiile prevăzute în mod expres de lege şi care sunt
necesare pentru protecţia securităţii publice, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a
bunelor moravuri sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

ARTICOLUL 15
   1. Statele părţi recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere şi la libertatea
de întrunire paşnică.
   2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi îngrădită decât de restricţiile prevăzute în
mod expres de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul
securităţii naţionale, al siguranţei sau ordinii publice ori pentru a proteja sănătatea
publică sau bunele moravuri ori pentru a proteja drepturile şi libertăţile altora.

ARTICOLUL 16
   1. Nici un copil nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată,
în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, precum şi nici unui fel de atac
ilegal la onoarea şi reputaţia sa.
   2. Copilul are dreptul la protecţia garantată de lege împotriva unor astfel de
imixtiuni sau atacuri.
 63

ARTICOLUL 17
   Statele părţi vor recunoaşte importanţa funcţiei îndeplinite de mijloacele de
informare în masă şi vor asigura accesul copilului la informaţie şi materiale
provenind din surse naţionale şi internaţionale, în special cele care urmăresc
promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale şi a sănătăţii sale fizice şi
morale. În acest scop statele părţi:
   a) vor încuraja difuzarea, prin mijloacele de informare în masă, de informaţii şi
materiale de interes social şi educativ pentru copil şi care sunt în conformitate cu art.
29;
   b) vor încuraja cooperarea internaţională în producerea, schimbul şi difuzarea de
astfel de informaţii şi materiale provenind din surse culturale, naţionale şi
internaţionale;
   c) vor încuraja producerea şi difuzarea de cărţi pentru copii;
   d) vor încuraja mijloacele de informare în masă să ţină seama, în mod deosebit, de
nevoile lingvistice ale copiilor autohtoni sau ale celor care aparţin unui grup
minoritar;
   e) vor favoriza elaborarea unor principii călăuzitoare adecvate, destinate protejării
copilului împotriva informaţiilor şi materialelor care dăunează bunăstării sale, având
în vedere prevederile art. 13 şi 18.

ARTICOLUL 18
   1. Statele părţi vor depune eforturi pentru asigurarea recunoaşterii principiului
potrivit căruia ambii părinţi au responsabilităţi comune pentru creşterea şi dezvoltarea
copilului. Părinţii sau, după caz, reprezentanţii săi legali sunt principalii responsabili
de creşterea şi dezvoltarea copilului. Aceştia trebuie să acţioneze, în primul rând, în
interesul suprem al copilului.
   2. Pentru garantarea şi promovarea drepturilor enunţate în prezenta convenţie
statele părţi vor acorda ajutor corespunzător părinţilor şi reprezentanţilor legali ai
copilului în exercitarea responsabilităţii care le revine în legătură cu creşterea
copilului şi vor asigura crearea instituţiilor, aşezămintelor şi serviciilor de îngrijire a
copiilor.
   3. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura copiilor ai
căror părinţi muncesc dreptul de a beneficia de serviciile şi aşezămintele de îngrijire a
copiilor, pentru care ei îndeplinesc condiţiile cerute.

ARTICOLUL 19
   1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative
corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violenţă,
vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau
de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a
unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane
căreia i-a fost încredinţat.
   2. Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente pentru
stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului şi celor
cărora le-a fost încredinţat, precum şi pentru instituirea altor forme de prevenire şi
 64
pentru identificarea, denunţarea, acţionarea în instanţă, anchetarea, tratarea şi
urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, şi, dacă
este necesar, a procedurilor de implicare judiciară.

ARTICOLUL 20
   1. Copilul care este, temporar ori permanent, lipsit de mediul său familial sau care,
pentru protejarea intereselor sale, nu poate fi lăsat în acest mediu are dreptul la
protecţie şi asistenţă speciale din partea statului.
   2. Statele părţi, în conformitate cu legislaţia lor naţională, vor asigura protecţie
alternativă pentru un astfel de copil.
   3. Această protecţie poate include, mai ales, plasamentul familial, "kafalah" din
dreptul islamic, adopţia sau, în caz de necesitate, plasarea în instituţii corespunzătoare
de îngrijire a copiilor. În alegerea uneia dintre aceste soluţii este necesar să se ţină
seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuităţi în educarea
copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

ARTICOLUL 21
   Statele părţi care recunosc şi/sau autorizează adopţia vor veghea ca interesele
supreme ale copilului să primeze şi:
   a) vor veghea ca adopţia unui copil să fie autorizată numai de autorităţile
competente care verifică, în conformitate cu legea şi cu procedurile aplicabile,
precum şi pe baza tuturor informaţiilor pertinente şi credibile, că adopţia se poate
realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu părinţii, cu rudele şi cu
reprezentanţii săi legali şi, dacă este cazul, că persoanele interesate şi-au dat
consimţământul cu privire la adopţie în cunoştinţă de cauză în urma unei consilieri
corespunzătoare;
   b) recunosc că adopţia în străinătate poate fi considerată ca un mijloc alternativ de
asigurare a îngrijirii necesare copilului, dacă acesta, în ţara de origine, nu poate fi
încredinţat spre plasament familial sau spre adopţie ori nu poate fi îngrijit în mod
corespunzător;
   c) vor asigura că, în cazul adopţiei în străinătate, copilul beneficiază de garanţiile şi
standardele echivalente celor existente în cazul adopţiei naţionale;
   d) vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că, în cazul adopţiei în
străinătate, plasamentul copilului nu conduce la obţinerea de câştiguri materiale
necuvenite pentru persoanele implicate;
   e) promovează obiectivele prezentului articol, încheind aranjamente sau acorduri
bilaterale ori multilaterale, după caz, şi se străduiesc, în acest cadru, să asigure ca
plasarea copiilor în străinătate să fie efectuată de autorităţile sau organele
competente.

ARTICOLUL 22
   1. Statele părţi vor lua măsurile necesare pentru ca un copil care caută să obţină
statutul de refugiat sau care este considerat refugiat în conformitate cu reglementările
şi procedurile internaţionale şi naţionale aplicabile, fie că este singur sau însoţit de
mamă ori de tată sau de orice altă persoană, să beneficieze de protecţia şi asistenţa
umanitară corespunzătoare, pentru a se putea bucura de drepturile recunoscute de
 65
prezenta convenţie şi de celelalte instrumente internaţionale privind drepturile omului
sau ajutorul umanitar la care respectivele state sunt părţi.
   2. În acest scop statele părţi vor contribui, după cum consideră necesar, la toate
eforturile întreprinse de O.N.U. şi de alte organizaţii guvernamentale sau
neguvernamentale competente cooperând cu O.N.U., pentru a proteja şi ajuta copiii
care se găsesc într-o astfel de situaţie şi pentru a găsi părinţii sau alţi membri ai
familiei oricărui copil refugiat, în vederea obţinerii informaţiilor necesare pentru
reîntregirea familiei sale. În cazul în care părinţii sau alţi membri ai familiei nu pot fi
găsiţi, copilului i se va acorda aceeaşi protecţie ca oricărui alt copil care este temporar
sau total lipsit de mediul său familial, indiferent de motiv, în conformitate cu
principiile enunţate în prezenta convenţie.

ARTICOLUL 23
   1. Statele părţi recunosc că pentru copiii handicapaţi fizic şi mental trebuie să se
asigure o viaţă împlinită şi decentă, în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le
favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa comunităţii.
   2. Statele părţi recunosc dreptul copiilor handicapaţi de a beneficia de îngrijiri
speciale şi încurajează şi asigură, în măsura resurselor disponibile, la cerere, copiilor
handicapaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute şi celor care îi au în îngrijire, un
ajutor adaptat situaţiei copilului şi situaţiei părinţilor sau a celor cărora le este
încredinţat.
   3. Recunoscând nevoile speciale ale copiilor handicapaţi, ajutorul acordat conform
paragrafului 2 al prezentului articol va fi gratuit ori de câte ori acest lucru este
posibil, ţinând seama de resursele financiare ale părinţilor sau ale celor care îi au în
îngrijire, şi va fi destinat asigurării accesului efectiv al copiilor handicapaţi la
educaţie, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea
ocupării unui loc de muncă, activităţi recreative, de o manieră care să asigure deplina
integrare socială şi dezvoltare individuală a copiilor, inclusiv dezvoltarea lor culturală
şi spirituală.
   4. În spiritul cooperării internaţionale, statele părţi vor favoriza schimbul de
informaţii relevante în domeniul medicinei preventive şi al tratamentului medical,
psihologic şi funcţional al copiilor handicapaţi, inclusiv prin difuzarea şi accesul la
informaţii referitoare la metodele de recuperare, educare şi formare profesională, în
scopul de a permite statelor părţi să îşi perfecţioneze capacităţile şi competenţele şi să
îşi extindă experienţa în aceste domenii. În această privinţă se va ţine seama, în mod
deosebit, de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.

ARTICOLUL 24
   1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de
sănătate posibilă şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare. Ele vor
depune eforturi pentru a garanta că nici un copil nu este lipsit de dreptul de a avea
acces la aceste servicii.
   2. Statele părţi vor depune eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a acestui
drept şi, în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzătoare pentru:
   a) reducerea mortalităţii infantile şi a celei în rândul copiilor;
 66
   b) asigurarea asistenţei medicale şi a măsurilor de ocrotire a sănătăţii pentru toţi
copiii, cu accent pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii;
   c) combaterea maladiilor şi a malnutriţiei, inclusiv în cadrul măsurilor primare de
ocrotire a sănătăţii, recurgând, printre altele, la tehnologii accesibile şi la
aprovizionarea cu alimente nutritive şi cu apă potabilă, luând în considerare
pericolele şi riscurile de poluare a mediului natural;
   d) asigurarea ocrotirii sănătăţii mamelor în perioada pre- şi postnatală;
   e) asigurarea că toate segmentele societăţii, în mod deosebit părinţii şi copiii, sunt
informate, au acces la educaţie şi sunt sprijinite în folosirea cunoştinţelor de bază
despre sănătatea şi alimentaţia copilului, despre avantajele alăptării, ale igienei şi
salubrităţii mediului înconjurător şi ale prevenirii accidentelor;
   f) crearea serviciilor de medicină preventivă, de îndrumare a părinţilor şi de
planificare familială, şi asigurarea educaţiei în aceste domenii.
   3. Statele părţi vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare, în vederea abolirii
practicilor tradiţionale dăunătoare sănătăţii copiilor.
   4. Statele părţi se angajează să favorizeze şi să încurajeze cooperarea internaţională
în vederea asigurării, în mod progresiv, a deplinei înfăptuiri a dreptului recunoscut în
prezentul articol. În această privinţă se va ţine seama, în mod deosebit, de nevoile
ţărilor în curs de dezvoltare.

ARTICOLUL 25
   Statele părţi recunosc dreptul copilului care a fost plasat de către autoritatea
competentă pentru a primi îngrijiri, la protejarea sau tratarea afecţiunilor sale fizice
ori mentale, dreptul la verificarea periodică a tratamentului respectiv şi a oricăror alte
aspecte legate de plasarea sa.

ARTICOLUL 26
   1. Statele părţi recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de asistenţă socială,
inclusiv de asigurări sociale, şi vor lua măsuri pentru asigurarea exercitării depline a
acestui drept în conformitate cu legislaţia lor naţională.
   2. La acordarea indemnizaţiilor prevăzute de lege se va ţine seama, când este cazul,
de resursele şi situaţia copilului şi ale persoanelor responsabile de întreţinerea sa,
precum şi de orice alte împrejurări care au legătură cu cererea de acordare a
indemnizaţiilor, înaintată de copil sau în numele său.

ARTICOLUL 27
   1. Statele părţi recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de trai care
să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
   2. Părinţilor şi oricărei alte persoane care au în grijă un copil le revine în primul
rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor şi a mijloacelor lor
financiare, condiţiile de viaţă necesare în vederea dezvoltării copilului.
   3. Statele părţi vor adopta măsurile corespunzătoare, ţinând seama de condiţiile
naţionale şi în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinţii şi alte persoane care au în
grijă un copil să valorifice acest drept şi vor oferi în caz de nevoie asistenţă materială
şi programe de sprijin destinate, în principal, satisfacerii nevoilor de hrană,
îmbrăcăminte şi locuinţă.
 67
   4. Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru recuperarea pensiei
alimentare pentru copil de la părinţii săi sau de la alte persoane care răspund din
punct de vedere financiar pentru acesta, atât pe teritoriul statului parte, cât şi în
străinătate. Astfel, în situaţia în care persoana care răspunde din punct de vedere
financiar pentru copil nu locuieşte în statul în care locuieşte copilul, statele părţi vor
încuraja aderarea la acorduri internaţionale sau încheierea de asemenea acorduri,
precum şi adoptarea oricăror alte înţelegeri corespunzătoare.

ARTICOLUL 28
   1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării
exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în special,
statele membre vor avea obligaţia:
   a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi;
   b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învăţământ secundar, atât general, cât
şi profesional şi de a le pune la dispoziţia tuturor copiilor şi de a permite accesul
tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzătoare, cum ar fi instituirea
gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie;
   c) de a asigura tuturor accesul la învăţământul superior, în funcţie de capacitatea
fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate;
   d) de a pune la dispoziţie copiilor şi de a permite accesul acestora la informarea şi
orientarea şcolară şi profesională;
   e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi pentru
reducerea ratei abandonului şcolar.
   2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea
măsurilor de disciplină şcolară într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca
fiinţă umană şi în conformitate cu prezenta convenţie.
   3. Statele părţi vor promova şi vor încuraja cooperarea internaţională în domeniul
educaţiei, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea ignoranţei şi a
analfabetismului în lume şi de a facilita accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi la
metode de învăţământ moderne. În această privinţă se va ţine seama, în special, de
nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.

ARTICOLUL 29
   1. Statele părţi sunt de acord că educaţia copilului trebuie să urmărească:
   a) dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mentale şi
fizice ale copilului;
   b) cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite;
   c) educarea copilului în spiritul respectului faţă de părinţii săi, faţă de limba sa, de
identitatea şi valorile sale culturale, faţă de valorile naţionale ale ţării în care acesta
locuieşte, ale ţării de origine, precum şi faţă de civilizaţii diferite de a sa;
   d) pregătirea copilului să îşi asume responsabilităţile vieţii într-o societate liberă,
într-un spirit de înţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între sexe şi prietenie
între toate popoarele şi grupurile etnice, naţionale şi religioase şi cu persoanele de
origine autohtonă;
   e) educarea copilului în spiritul respectului faţă de mediul natural.
 68
   2. Nici o dispoziţie din prezentul articol sau din art. 28 nu va fi interpretată de o
manieră care să aducă atingere libertăţii persoanelor fizice sau juridice de a crea şi
conduce instituţii de învăţământ, cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al
prezentului articol să fie respectate şi ca educaţia dată în aceste instituţii să respecte
normele minimale prescrise de stat.

ARTICOLUL 30
   În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice ori persoane de
origine autohtonă copilul aparţinând unei astfel de minorităţi sau având origine
autohtonă nu va fi privat de dreptul la viaţă culturală proprie, de dreptul de a-şi
declara apartenenţa religioasă şi de a-şi practica propria religie, precum şi dreptul de
a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai grupului său.

ARTICOLUL 31
   1. Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la vacanţă, dreptul de a
practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viaţa culturală
şi artistică.
   2. Statele părţi respectă şi promovează dreptul copilului de a participa pe deplin la
viaţa culturală şi artistică şi încurajează punerea la dispoziţie acestuia a mijloacelor
adecvate de petrecere a timpului liber şi de desfăşurare a activităţilor recreative,
artistice şi culturale, în condiţii de egalitate.

ARTICOLUL 32
   1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării
economice şi de a nu fi constrâns la vreo muncă ce comportă vreun risc potenţial sau
care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii sau
dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
   2. Statele părţi vor lua măsuri legislative, administrative, sociale şi educative pentru
a asigura aplicarea prezentului articol. În acest scop şi ţinând seama de dispoziţiile
aplicabile ale celorlalte instrumente internaţionale, statele părţi se obligă, în special:
   a) să fixeze o vârstă minimă sau vârste minime de angajare;
   b) să adopte o reglementare cu privire la orele şi la condiţiile de muncă;
   c) să prevadă pedepse sau alte sancţiuni corespunzătoare, pentru a asigura aplicarea
întocmai a prezentului articol.

ARTICOLUL 33
   Statele părţi vor lua măsuri corespunzătoare, inclusiv măsuri legislative,
administrative, sociale şi educaţionale, pentru a proteja copiii contra folosirii ilicite de
stupefiante şi substanţe psihotrope, aşa cum sunt acestea definite de convenţiile
internaţionale în materie şi pentru a preveni folosirea copiilor în scopul producerii şi
al traficului ilicit de astfel de substanţe.

ARTICOLUL 34
   Statele părţi se angajează să protejeze copilul contra oricărei forme de exploatare
sexuală şi de violenţă sexuală. În acest scop statele vor lua, în special, toate măsurile
corespunzătoare pe plan naţional, bilateral şi multilateral, pentru a împiedica:
 69
   
a) incitarea sau constrângerea copiilor să se dedea la activităţi sexuale ilegale;
   b) exploatarea copiilor în scopul prostituţiei sau al altor practici sexuale ilegale;
   c) exploatarea copiilor în scopul producţiei de spectacole sau de materiale cu
caracter pornografic.

ARTICOLUL 35
   Statele părţi vor lua toate măsurile necesare, pe plan naţional, bilateral şi
multilateral, pentru a preveni răpirea, vânzarea şi traficul de copii în orice scop şi sub
orice formă.

ARTICOLUL 36
   Statele părţi vor proteja copilul contra oricărei forme de exploatare dăunătoare
oricărui aspect al bunăstării sale.

ARTICOLUL 37
   Statele părţi vor veghea ca:
   a) nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau la tratamente crude,
inumane sau degradante. Pedeapsa capitală sau închisoarea pe viaţă fără posibilitatea
de a fi eliberat nu va fi pronunţată pentru infracţiunile comise de persoane sub vârsta
de 18 ani;
   b) nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea,
deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi nu va fi decât
o măsură extremă şi cât mai scurtă posibil;
   c) orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie şi cu respectul cuvenit
demnităţii umane şi de o manieră care să ţină seama de nevoile persoanelor de vârsta
sa. Astfel, orice copil privat de libertate va fi separat de adulţi, cu excepţia cazurilor
în care se apreciază ca fiind în interesul major al copilului să nu se procedeze astfel,
şi va avea dreptul de a menţine contactul cu familia sa prin corespondenţă şi vizite, în
afara unor cazuri excepţionale;
   d) copiii privaţi de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistenţă
juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, precum şi dreptul de a contesta
legalitatea privării lor de libertate, în faţa unui tribunal sau a unei alte autorităţi
competente, independente şi imparţiale, şi dreptul la judecarea în procedură de
urgenţă a cazului respectiv.

ARTICOLUL 38
   1. Statele părţi se angajează să respecte şi să asigure respectarea regulilor dreptului
umanitar internaţional aplicabile în caz de conflict armat şi menite să garanteze
protecţia copilului.
   2. Statele părţi vor lua toate măsurile posibile pentru a garanta ca persoanele care
nu au împlinit vârsta de 15 ani să nu participe direct la ostilităţi.
   3. Statele părţi se vor abţine de a înrola în forţele lor armate persoane care nu au
împlinit vârsta de 15 ani. Atunci când încorporează persoane mai mari de 15 ani, dar
mai mici de 18 ani, statele părţi se vor strădui să înroleze, cu prioritate, pe cei mai în
vârstă.
 70
   4. Conform obligaţiei care le revine în virtutea dreptului umanitar internaţional de a
proteja populaţia civilă în caz de conflict armat, statele părţi vor lua toate măsurile
fezabile, astfel încât copiii afectaţi de conflictul armat să beneficieze de protecţie şi
de îngrijire.

ARTICOLUL 39
   Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita recuperarea
fizică şi psihologică şi reintegrarea socială a copiilor, victime ale unei forme de
neglijenţă, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude,
inumane sau degradante ori victime ale unui conflict armat. Această readaptare şi
această reintegrare se vor desfăşura în condiţii care favorizează sănătatea, respectul
de sine şi demnitatea copilului.

ARTICOLUL 40
   1. Statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a
dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu
simţul demnităţii şi al valorii personale, care să întărească respectul său pentru
drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi care să ţină seama de vârsta
sa, precum şi de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate şi asumarea de
către acesta a unui rol constructiv în societate.
   2. În acest scop şi ţinând seama de dispoziţiile în materie ale instrumentelor
internaţionale, statele părţi vor veghea, în special:
   a) ca nici un copil să nu fie bănuit, acuzat sau declarat vinovat de o încălcare a legii
penale datorită unor acţiuni sau omisiuni care nu erau interzise de dreptul naţional sau
internaţional în momentul comiterii lor;
   b) ca orice copil bănuit sau acuzat de o încălcare a legii penale să aibă garantate cel
puţin următoarele drepturi:
   (i) de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea vinovăţiei sale conform legii;
   (ii) de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se aduc
sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi de
a beneficia de asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în
vederea formulării şi susţinerii apărărilor sale;
   (iii) dreptul la examinarea, fără întârziere, a cauzei sale de către o autoritate sau o
instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, printr-o procedură de
audiere echitabilă şi conformă cu prevederile legii, în prezenţa celor care îi asigură
asistenţă juridică sau de altă natură, iar dacă acest lucru nu este considerat contrar
interesului major al copilului, ţinând seama mai ales de vârsta ori de situaţia acestuia,
în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor săi legali;
   (iv) de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat;
dreptul de a interoga sau de a cere interogarea martorilor acuzării, de a obţine
aducerea şi interogarea martorilor apărării, în condiţii de egalitate;
   (v) dacă se dovedeşte că a încălcat legea penală, dreptul de a recurge la o cale de
atac cu privire la decizie şi la orice măsură luată în consecinţă, în faţa unei autorităţi
sau a unei instanţe judiciare superioare competente, independente şi imparţiale,
conform legii;
 71

 (vi) dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte

limba utilizată;
   (vii) dreptul la respectarea deplină a vieţii sale private, în toate fazele procedurii.
   3. Statele părţi se vor strădui să promoveze adoptarea de legi şi proceduri,
înfiinţarea de autorităţi şi instituţii, special concepute pentru copiii bănuiţi, acuzaţi
sau găsiţi vinovaţi de încălcarea legii penale şi, în special:
   a) să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumaţi ca neavând
capacitatea de a încălca legea penală;
   b) să ia, ori de câte ori este posibil şi recomandabil, măsuri de soluţionare a
cazurilor acestor copii, fără a recurge la procedura judiciară, cu condiţia ca drepturile
şi garanţiile legale să fie respectate pe deplin.
   4. Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziţii, precum cele referitoare la îngrijire,
orientare şi supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul
familial, la programe de educaţie generală şi profesională şi la soluţii alternative celor
privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a asigura copiilor un tratament în
interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea săvârşită.

ARTICOLUL 41
   Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu aduce atingere prevederilor mai
favorabile pentru realizarea acestor drepturi ale copilului care pot figura:
   a) în legislaţia unui stat parte; sau
   b) în dreptul internaţional în vigoare pentru statul respectiv.

PARTEA a II-a
ARTICOLUL 42
   Statele părţi se angajează să facă larg cunoscute atât adulţilor, cât şi copiilor
principiile şi dispoziţiile prezentei convenţii, prin mijloace active şi adecvate.

ARTICOLUL 43
   1. În vederea examinării progreselor înregistrate de statele părţi în executarea
obligaţiilor pe care şi le-au asumat în virtutea prezentei convenţii, se instituie un
comitet al drepturilor copilului, ale cărui atribuţii sunt descrise mai jos.
   2. Comitetul se compune din 10 experţi de o înaltă ţinută morală şi care posedă o
competenţă recunoscută în domeniul reglementat de prezenta convenţie. Membrii
Comitetului sunt aleşi de statele părţi din rândul cetăţenilor lor şi acţionează în nume
propriu, ţinându-se seama de necesitatea asigurării unei repartiţii geografice
echitabile şi a reprezentării principalelor sisteme juridice.
   3. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de persoane
desemnate de statele părţi. Fiecare stat parte poate desemna un candidat dintre
cetăţenii săi.
   4. Primele alegeri vor avea loc în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a
prezentei convenţii, iar ulterior, la fiecare 2 ani. Cu minimum 4 luni înaintea datei
fiecărei alegeri secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va invita în scris
 72
statele părţi să propună candidaţii lor într-un termen de două luni. Secretarul general
va întocmi apoi o listă alfabetică a candidaţilor astfel desemnaţi, indicând statele părţi
care i-au desemnat, şi o va comunica statelor părţi la convenţie.
   5. Alegerile vor avea loc la reuniunile statelor părţi, convocate de secretarul
general, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La aceste reuniuni, la care cvorumul
se întruneşte cu două treimi din numărul statelor părţi, candidaţii aleşi în Comitet sunt
cei care obţin cel mai mare număr de voturi şi majoritatea absolută a voturilor
reprezentanţilor statelor părţi prezente şi votante.
   6. Membrii Comitetului se aleg pentru un mandat de 4 ani. Ei pot fi realeşi la o
nouă prezentare a candidaturii lor. Mandatul a 5 membri desemnaţi la primele alegeri
va înceta după 2 ani. Numele celor 5 membri vor fi trase la sorţi de către preşedintele
reuniunii, imediat după prima alegere.
   7. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului sau dacă, pentru
orice alt motiv, un membru declară că nu îşi mai poate exercita funcţiile sale în cadrul
Comitetului, statul parte care a prezentat candidatura membrului respectiv numeşte
un alt expert dintre cetăţenii săi pentru a ocupa postul vacant până la expirarea
mandatului respectiv, sub rezerva aprobării de către Comitet.
   8. Comitetul aprobă regulamentul său de ordine interioară.
   9. Comitetul alege biroul său pentru o perioadă de 2 ani.
   10. Adunările Comitetului se ţin, în mod normal, la sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau în orice alt loc corespunzător stabilit de Comitet. Comitetul se reuneşte, de
regulă, în fiecare an. Durata sesiunilor sale se stabileşte şi, dacă este cazul, se
modifică de către reuniunea statelor părţi la prezenta convenţie, sub rezerva aprobării
de către adunarea generală.
   11. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţie
Comitetului personalul şi dotările necesare acestuia pentru a-şi îndeplini eficient
funcţiile încredinţate conform prezentei convenţii.
   12. Membrii Comitetului creat în virtutea prezentei convenţii primesc, cu aprobarea
adunării generale, indemnizaţii din resursele Organizaţiei Naţiunilor Unite, în
condiţiile şi modalităţile fixate de adunarea generală.

Modificat de Rezoluţie nr. 50 din 21/12/1995

ARTICOLUL 44
   1. Statele părţi se angajează să supună Comitetului, prin intermediul secretarului
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, rapoarte privitoare la măsurile pe care le
adoptă pentru punerea în vigoare a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie şi la
progresele realizate în exercitarea acestor drepturi:
   a) în termen de 2 ani începând de la data intrării în vigoare a prezentei convenţii
pentru statele părţi interesate;
   b) în continuare, la fiecare 5 ani.
   2. Rapoartele întocmite conform prezentului articol trebuie, dacă este cazul, să arate
cauzele sau dificultăţile care împiedică statele părţi să se achite pe deplin de
obligaţiile prevăzute în prezenta convenţie. Ele trebuie, de asemenea, să cuprindă
informaţii suficiente pentru a da Comitetului o idee exactă asupra aplicării convenţiei
în ţara respectivă.
 73
   3. Statele părţi care au prezentat Comitetului un raport iniţial nu vor repeta în
rapoartele pe care le prezintă ulterior conform prezentului articol, paragraful 1 alin.
(b), informaţiile de bază pe care le-au comunicat anterior.
   4. Comitetul poate cere statelor părţi toate informaţiile complementare referitoare la
aplicarea convenţiei.
   5. Comitetul înaintează la fiecare 2 ani adunării generale, prin intermediul
Consiliului Economic şi Social, un raport de activitate.
   6. Statele părţi asigură difuzarea pe scară largă a propriilor rapoarte pe teritoriul lor.

ARTICOLUL 45
   Pentru a promova aplicarea efectivă a convenţiei şi a încuraja cooperarea
internaţională în domeniul vizat de convenţie:
   a) Instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii şi alte organe ale
Naţiunilor Unite au dreptul de a fi reprezentate la analizarea modului de aplicare a
acelor dispoziţii din prezenta convenţie, care ţin de mandatul lor. Comitetul poate
invita instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii şi orice alte
organisme competente pe care le va considera corespunzătoare să dea avize
specializate asupra aplicării convenţiei în domeniile care ţin de mandatele lor
respective. Comitetul poate invita instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor Unite
pentru Copii şi alte organe ale Naţiunilor Unite să îi prezinte rapoarte asupra aplicării
convenţiei în sectoarele care ţin de domeniul lor de activitate.
   b) Comitetul transmite, dacă consideră necesar, instituţiilor specializate, Fondului
Naţiunilor Unite pentru Copii şi altor organisme competente orice raport al statelor
părţi, care conţine o cerere sau care specifică necesitatea asigurării de consultanţă ori
asistenţă tehnică, însoţit, dacă este cazul, de observaţiile şi sugestiile Comitetului
referitoare la cererea sau specificaţia respectivă.
   c) Comitetul poate recomanda adunării generale să ceară secretarului general să
dispună efectuarea, în numele Comitetului, a unor studii asupra problemelor specifice
care afectează drepturile copilului.
   d) Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general, pe baza
informaţiilor primite în conformitate cu art. 44 şi 45. Aceste sugestii şi recomandări
de ordin general se vor transmite tuturor statelor părţi interesate şi se vor supune
atenţiei adunării generale, însoţite, dacă este cazul, de observaţiile statelor părţi.

PARTEA a III-a
ARTICOLUL 46
   Prezenta convenţie este deschisă spre semnare tuturor statelor.

ARTICOLUL 47
   Prezenta convenţie face subiectul ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi
înaintate secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
 74

ARTICOLUL 48
   Prezenta convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat. Instrumentele de
aderare vor fi înaintate secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 49
   1. Prezenta convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la depunerea la
secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzecilea
instrument de ratificare sau de aderare.
   2. Pentru fiecare stat care va ratifica prezenta convenţie sau care va adera la aceasta
după depunerea celui de-al douăzecilea instrument de ratificare sau de aderare
convenţia va intra în vigoare în a treizecea zi de la depunerea de către statul respectiv
a intrumentului său de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 50
   1. Orice stat parte poate să propună un amendament şi să depună textul acestuia la
secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general va comunica
propunerea de amendament statelor părţi, cerându-le să îi facă cunoscut dacă sunt în
favoarea convocării unei conferinţe a statelor părţi, în vederea examinării propunerii
şi a supunerii ei la vot. Dacă în termen de 4 luni de la această comunicare cel puţin o
treime din numărul statelor părţi se pronunţă în favoarea convocării unei asemenea
conferinţe, secretarul general convoacă conferinţa sub auspiciile Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor părţi prezente şi
votante la conferinţă este supus spre aprobare adunării generale.
   2. Orice amendament adoptat conform dispoziţiilor paragrafului 1 al prezentului
articol va intra în vigoare după aprobarea sa de către Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi după acceptarea sa cu o majoritate de două treimi din
numărul statelor părţi.
   3. La intrarea sa în vigoare amendamentul are forţă obligatorie pentru statele părţi
care l-au acceptat, celelalte state rămânând legate de dispoziţiile din prezenta
convenţie şi de toate amendamentele anterioare acceptate de ele.

ARTICOLUL 51
   1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va primi şi va comunica
tuturor statelor textul rezervelor formulate de state la data ratificării sau aderării.
   2. Rezervele incompatibile cu obiectul şi scopul prezentei convenţii nu sunt admise.
   3. Rezervele pot fi retrase în orice moment printr-o notificare în acest sens adresată
secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va informa, în consecinţă,
toate statele părţi la convenţie. Notificarea va produce efecte de la data la care este
primită de secretarul general.

ARTICOLUL 52
   Orice stat poate denunţa prezenta convenţie printr-o notificare scrisă adresată
secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea produce efecte la un
an de la data la care notificarea a fost primită de secretarul general.
 75

ARTICOLUL 53
   Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este desemnat ca depozitar al
prezentei convenţii.

ARTICOLUL 54
   Originalul prezentei convenţii, ale cărei texte în limbile arabă, chineză, engleză,
franceză, rusă şi spaniolă sunt autentice în egală măsură, va fi depus la secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
   Drept care plenipotenţiarii subsemnaţi, împuterniciţi în mod corespunzător de
guvernele lor respective, au semnat prezenta convenţie.