Sunteți pe pagina 1din 12

Tema 1.

Esenţa dreptului protecţiei sociale

1. Conceptul protecţiei sociale


2. Evoluţia istorică a sistemului de protecţie socială. Reforma sistemului de protecţie
socială din Republica Moldova
3. Formele de organizare şi finanţarea protecţiei sociale
4. Funcţiile protecţiei sociale
5. Noţiunea, obiectul şi metoda de reglementare ale dreptului protecţiei sociale
6. Sistemul dreptului protecţiei sociale

Acte normative:

1. Legea privind sistemul public de asigurări sociale, nr. 489 din 08.07.1999. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.1-4 din 06.01.2000.
2. Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2017
3. Legea Fondului republican şi fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei, nr.827 din 18.02.2000.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.65-67 din 08.06.2000.
4. Legea cu privire la fondurile nestatale de pensii, nr.329 din 25.03.1999. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.87- 89 din 12.08.1999.
5. Legea cu privire la fondul de rezervă al bugetului asigurărilor sociale de stat, nr. 1 din 06.02.2003. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 35-37 din 07.03.2003.
6. Legea privind Fondul de şomaj al Republicii Moldova, nr.714 din 06.12.2001. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 161-XV din 31.12.2001.
7. Lege cu privire la minimul de existenţă, nr. 152 din 05.07.2012. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.
165 din 07.08.2012.
8. Legea asistenţei sociale, nr. 547 din 25.12.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.042 din
12.03.2004.

Izvoare doctrinare :
1. Bulgaru M., Dilion M. Asistenţa socială în perioada de tranziţie: probleme şi modalităţi de soluţionare.
Chişinău: USM, 2000. 134p
2. Bulgaru M., D Dilion M. Concepte fundamentale ale asistenţei sociale: note de curs. Chişinău: Editura
USM, 2000.
3. Bulgaru M., Sali N., Gribincea T.Asistenţa socială în contextul transformărilor din Republica Moldova.
Chişinău: „Cu drag” S.R.L., 2008.
4. Casian A., Buşmachiu E. Sistemul asigurărilor sociale: reforma, strategiile şi direcţiile de dezvoltare în
Republica Moldova. (Informaţie de sinteză.) Chişinău: INEI, 2002.
5. Romandaş N., Proca L., Odinokaia-Negură I. Dreptul protecţiei sociale. Chișinau, Pontos. 2011.
6. Romandaş Nicolae, Dreptul protecţiei sociale, Chişinău, Universitas 2001.
7. Nistor V. Drept social european. Bucureşti: Lumina Lex, 2004.
8. Dan M. Politici sociale. Cluj Napoca: Star, 2001.
9. Ţiclea A., Georgescu L. Dreptul securităţii sociale: curs universitar.Bucureşti: Universul juridic, 2013.
10. Ţiclea A. Dreptul securităţii sociale: curs universitar.Ediţia V. Bucureşti: Universul juridic, 2014.
11. Ţinca O.Drept social comunitar. Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
12. Батыгин К.С. Право социального обеспечения: Учебное пособие. 2-е изд. Москва: КНОРУС, 2006.
13. Буянова М. О., Кобзева С. И., Кондратьева З. А. Право социального обеспечения: учебное пособие.
Москва: КНОРУС, 2005.
14. Ершов В. А., Толмачёв И. А. Право социального обеспечения. Учебное пособие. Москва: РОСБУХ,
2009.
15. Захаров М.Л., Тучкова Э. Г. Право социального обеспечения России. 3е изд. Москва: Wolters Kluwer,
2004.
16. Лушникова М.В., Лушников А.М. Курс права социального обеспечения.Москва: ЗАО,
Юстицинформ, 2008.
17. Мачульская Е.Е., Добромыслов, К.В. Право социального обеспечения. Учебное пособие +
Практикум. Москва: Книжный Мир, 2006.
18. Никонов Д., Стремоухов А. Право социального обеспечения: учебник для вузов. Москва: Норма,
2005.
19. Соловьева А.К., Курочкина В.В. Право социального обеспечения. Учебное пособие для вузов.
Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2005.
20. Сосна Б.И., Горелко Н. А. Право социального обеспечения Республики Молдова: Учебное пособие.
Законодательство. Кишинэу: Reclama, 2000.
21. Сулейманова Г.В. Право социального обеспечения: учебник для вузов. 2-е изд. – Москва:
Издательско-торговая корпорация «Дашков и Ко», 2007.
22. Удалова А. В. Право социального обеспечения. Учебное пособие. 3е изд. – Москва ОМЕГА-Л, 2008

23. Chisari Aliona.Esenţa securităţii sociale.În culegerea: „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-
2002 (30 septembrie – 6 octombrie 2003): Rezumatele comunicărilor”, Chişinău, USM, 2003, p. 95-96
24. Chisari Aliona Esenţa asistenţei sociale. Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova la etapa actuală
= КонституционноеразвитиеРеспубликиМолдованасовременномэтапе”, Bălţi, 2004, p. 1356-1360.
25. Dilion M. Asistenţa socială – activitate de asigurare a funcţionalităţii sistemelor sociale. Analele ştiinţifice
ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria Ştiinţe socioumanistice. Chişinău: USM, 2003.
26. Donos E. Sisteme de asistenţă socială în România şi Republica Moldova. Puncte de interferenţă.
Autoreferatul tezei de doctor. Bucureşti: Editura Universităţii, 1996.
27. Gâlcă C. Conceptul de securitate socială.Revista de dreptul muncii şi securităţii sociale, Anul I, nr. 1/2008,
p. 12-21.
28. Imbrescu I. Consideraţii referitoare la sinonimia sintagmelor „protecţie socială” şi de „securitate
socială”. Revista „Dreptul” nr. 9/ 2007, p.86-89.
29. Odinokaia I. Aspecte controversate privind metoda de reglementare a dreptului protecţiei sociale. Legea
şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.6(210)/2009, p.34-39.
30. Odinokaia I. Consideraţii doctrinare privind funcţiile protecției sociale. Revista Naţională de Drept:
publicaţie ştiinţifico-practică, nr.8(107)/2009, p.28-32.
31. Odinokaia I. Consideraţii referitoare la conexiunea noţiunilor de protecţie socială şi securitate socială.
Revista Naţională de Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.2(101)/2009, p.47-54.
32. Odinokaia I.Evoluţia dreptului la securitate socială până şi după consacrarea în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului. Declaraţia Universală a Drepturilor omului – pilon în protecţia juridică a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale în decurs de 60 de ani: materialele conferinţei ştiinţifice
internaţionale din 11.12.2008, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2009, p.125-137.
33. Odinokaia I. Reflecţii privind obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale. Legea şi viaţa:
publicaţie ştiinţifico-practică, nr.5(209)/2009, p.38-43.
34. Odinokaia I. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială. Revista Naţională de Drept:
publicaţie ştiinţifico-practică, nr.7(106)/2009, p.29-33.
35. Proca L. Asistenţă socială – o necesitate a societăţii noastre. Administrarea publică nr.1-2/2004, p.237-
244.
36. Proca L. Dreptul la asistenţă socială – obiectiv al politicii sociale a statului. Materiale ale conferinţei
ştiinţifice internaţionale cu genericul „Locul şi rolul organelor administraţiei publice în asigurarea
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Chişinău, 2004, p.336-345.
37. Romandaş N., Proca L. Trăsăturile şi principiile conceptului asistenţei sociale ca politică socială a
statului. Revista naţională de drept, nr. 2/ 2005, p. 41-48.

Conceptul protecţiei sociale

Indiferent de epoca istorică oamenii întotdeauna au întreprins anumite măsuri în scopul


preântâmpinării survenirii unor situaţii dificile care ar pune în pericol dezvoltarea normală a
individului, precum şi în scopul minimalizării sau înlăturării consecinţelor negative produse de către
astfel de situaţii. Analizând aceste măsuri, la etapa actuală se utilizează mai multe noţiuni: protecţie
socială, securitate socială, asigurare socială, asistenţă socială.
Noţiunea de securitate socială este mai puţin utilizată în legislaţia internă a Republicii Moldova,
ea fiind prezentă însă, în actele internaţionale ratificate de către ţara noastră. Astfel, art.22 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art.12 al Cartei Sociale Europene Revizuite, art.9 al
Pactului Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, art.26 al Convenţiei privind
drepturile copilului, proclamă dreptul persoanei la securitate socială. În actele interne este însă, mai
mult utilizată noţiunea de protecţie socială. În acest sens, evidenţiem prevederile art. 47 al
Constituţiei Republicii Moldova conform cărora fiecărei persoane îi este garantat dreptul la asistenţă
şi protecţie socială, statul fiind obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent,
care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,
îngrijirea medicală şi serviciile sociale necesare. Reieşind din aceste prevederi legale, pe plan teoretic
se impune evidenţierea deosebirilor existente între noţiunile protecţie socială şi securitate socială.
Protecţia socialăconstituie ansamblul instituţiilor, structurilor şi reţelelor de servicii, al acţiunilor
destinate creării unor condiţii normale de viaţă pentru toţi membrii unei societăţi şi mai ales pentru
cei cu resurse şi capacităţi reduse de autorealizare. Ea cuprinde acţiuni îndreptate spre asigurarea
veniturilor pentru categoriile de persoane care nu pot dobândi resurse prin muncă proprie: bătrâni,
şomeri, persoane afectate de maladii cronice severe şi alte deficienţe, protecţia populaţiei faţă de
efectele crizelor economice, protecţia faţă de criminalitate, protecţia faţă de calamităţile naturale sau
conflictele armate, asigurarea ordinii publice, apărarea drepturilor civile, protecţia faţă de orice
situaţie de risc, aceste prestaţii fiind acordate atât de către instituţiile de stat cât şi de către
organizaţiile societăţii civile şi de către Biserică. Obiectivele protecţiei sociale sunt realizate în
principal prin intermediul măsurilor de securitate socială.
Biroul Internaţional al Muncii defineşte securitatea socială ca protecţie pe care societatea
o acordă membrilor săi prin ansamblul de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi sociale
care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor datorită bolii,
maternităţii, accidentelor de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi
acordarea îngrijirilor medicale şi de alocaţii familiilor cu copii.
Analizând aceste două noţiuni, observăm că securitatea socială constituie o parte
componentă a protecţiei sociale, din cadrul acesteia din urmă făcînd parte şi alte
elemente.Astfel, asigurarea unui mediu înconjurător sănătos, asigurarea respectării drepturilor în
domeniul educaţional, locativ precum şi în alte domenii sociale constituie deasemenea măsuri de
protecţie socială realizate prin intermediul politicii sociale a statului. Mai mult decât atât, dacă
acţiunile de securitate socială sunt reglementate de către normele dreptului securităţii sociale ( la
noi în republică această ramură de drept este numită dreptul protecţiei sociale) şi sunt îndreptate
spre protecţia persoanelor aflate într-o situaţie de risc, celelalte măsuri de protecţie socială se
realizează prin intermediul normelor juridice ale altor ramuri de drept ( drept civil, drept locativ,
dreptul familiei ş.a.) şi au ca scop protecţia tuturor membrilor societăţii.
În scopul analizei detaliate a securităţii sociale se impune evidenţierea asemănărilor şi
deosebirilor existente între asigurarea socială şi asistenţa socială – părţi componente ale
sistemului de securitate socială.
Spre deosebire de asigurarea socială care presupune, conform regulii generale,
acordarea prestaţiilor sociale persoanelor care anterior au achitat contribuţii de asigurări sociale,
asistenţa socială funcţionează după un alt principiu şi are o arie de cuprindere mult mai extinsă .
Ea derivă din noţiunea de “nevoie”, se acordă persoanelor aflate în situaţii de risc nefiind, de
regulă, necesară o contribuţie anterioară din partea acestora şi se bazează pe fonduri provenite
din bugetul statului, bugetele locale, donaţii ale organizaţiilor internaţionale şi ale voluntarilor.
Totodată, atât prestaţiile de asigurare socială cât şi cele de asistenţă socială se acordă persoanelor
aflate într-o situaţie de risc social.
Riscul socialconstituie un eveniment ce influienţează sistemul economic al individului
prin diminuarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor acestuia. Principalele riscuri sociale
(boala, maternitatea, invaliditatea, bătrîneţea, accidentul de muncă şi boala profesională, decesul,
protecţia juridică a urmaşilor, sarcinile familiale, şomajul) sunt prevăzute în Convenţia
Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 102 cu privire la normele minime ale securităţii sociale,
adoptată la 4 iunie 1952 dar, neratificată încă de către Republica Moldova.
În legislaţia internă a Republicii Moldova (art. 1 al Legii asistenţei sociale) riscul social
este definit ca un pericol pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele economice
negative ale pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social ( boală, accident,
disabilitate, îmbătrînire, deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.). Analizînd riscurile
sociale evidenţiem mai multe categorii ale acestora. Astfel, de exemplu, bătrîneţea, invaliditatea,
boala constituie riscuri fizice ce împiedică obţinerea unui venit normal din exercitarea unei
activităţi profesionale, şomajul – un risc economic, iar sarcinile familiale, cheltuielile medicale –
riscuri care condiţionează creşterea cheltuielilor, determinând astfel scăderea nivelului de trai.
În concluzie evidenţiem, că protecţia socială poate fi abordată atât lato senso cât şi stricto
senso. Lato senso ea include în sine măsuri de protecţie a tuturor membrilor societăţii, iar stricto
senso – doar măsurile de protecţie a persoanelor aflate în situaţie de risc şi este sinonim cu
noţiunea de securitate socială. Reieşind din faptul că la noi în republică ramura dreptului
securităţii sociale este denumită dreptul protecţiei sociale, în continuare vom utiliza doar
noţiunea de protecţie socială abordând-o evident, în sens îngust.

1. Evoluţia istorică a sistemului de protecţie socială. Reforma


sistemului de protecţie socială din Republica Moldova

Deşi despre nişte sisteme bine consolidate de protecţie socială, despre nişte acte normative care
au avut drept scop reglementarea nemijlocită a acestor relaţii se vorbeşte mult mai tîrziu, omenirea,
încă de la începuturile sale, a încercat să înlăture aceste probleme sociale.
Astfel, cu mult timp înainte de Hristos, Moise îndeamna poporul lui Israel să aibă grijă de cel
străin, de cel sărac, de orfan sau de văduvă. Încă în 1750 î. Hr. Codul regelui Hammurabi prevedea
obligaţia poporului de a-i ajuta pe cei ce sînt în suferinţă, iar în anul 300 î. Hr. în China
„Analectele” lui Confucius declară oamenii fiinţe sociale şi afirmă că ei pot spera la o formă de
simpatie, ca expresie de ajutorare a celor nevoiaşi.
Despre apariţia şi evoluţia protecţiei sociale putem vorbi prin prisma celor două elemente
constitutive ale acesteia :
1. Asistenţă socială
2. Asigurare socială
Apariţia asistenţei sociale. Literatura istorică ne informează că pe vremea împăraţilor Nerva,
Traian, Hadrian, sec. I-II d. Hr., erau ajutoraţi copiii săraci şi orfani, în special băieţii, iar dintre
aceştia aveau prioritate cei legitimi şi cei legitimaţi, sprijinindu-se, astfel, creşterea natalităţii
legale prin căsătorie. Pe timpul primilor împăraţi romani existau fundaţiuni alimentare care ajutau
copiii sărmani. Cele mai vestite par a fi cele ce au funcţionat pe vremea împăratului Traian.
Totodată, ocrotirea copilului dezavantajat social, pauper, deficient, orfan, nelegitim
(extraconjugal), natural (din părinţi necunoscuţi) este inegal prevăzută în documentele istorice de
drept. Privilegiat, într-un fel, era copilul orfan, care avea şansa ocrotirii prin înfiere sau tutelă.
Erau însă defavorizaţi copiii pauperi, deficienţi, naturali, abandonaţi.
Deşi despre unele aspecte ale asistenţei sociale se vorbeşte încă în timpuri atît de
îndepărtate, totuşi la popoarele antice copiii erau sacrificaţi cu uşurinţă zeilor şi era permis sau
tolerat infanticidul. Abia în era Creştinismului apar instituţii de ocrotire fondate de către împăraţi,
Biserica creştină, avînd în acest sens, o deosebită importanţă. Astfel, iubirea aproapelui,
ajutorarea celui flămînd, însetat, străin, gol sau bolnav sînt principii care stau la baza întregii
doctrine creştine. Biserica Veche a organizat din primele timpuri asistenţa socială prin instruirea
diaconilor şi diaconiţelor a căror principală atribuţie era îngrijirea orfanilor, văduvelor şi săracilor.
De asemenea, Biserica este aceea care a asigurat distribuirea ajutoarelor, principiul acestei acţiuni
fiind datoria carităţii creştine.
Instituţiile de asistenţă socială apar încă la începutul sec. al IV-lea d. Hr., iar legiferarea
creştinismului de către Constantin cel Mare în anul 313, prin Edictul de la Milano, a constituit o
posibilitate reală de dezvoltare a acestora în continuare. Cel dintîi ierarh care a întemeiat pe lîngă
Biserică astfel de instituţii a fost Sfîntul Vasile cel Mare. El creează lîngă Cezareea un complex
de asistenţă socială supranumit Vasiliada, pe care Sfîntul Grigore îl aşază mai presus de cele şapte
minuni ale lumii. Printre instituţiile de asistenţă socială create de către Sfîntul Vasile cel Mare se
evidenţiază: azilurile, ospătăriile, casele pentru reeducarea fetelor decăzute şi spitalele.Primele
forme prin care a acţionat Biserica pentru ocrotirea celor oropsiţi au fost: comunităţile bisericeşti
cu proprietate de obşte, comunităţile bisericeşti sub formă de colegii, corporaţiile sau asociaţiile
admise de lege şi comunităţile fără proprietate de obşte, care aveau reţea de societăţi religioase şi
instituţii de asistenţă socială. Conform dovezilor păstrate, principalele instituţii de asistenţă
socială în Biserica Veche au fost:Brefotrofiile (leagăne de copii părăsiţi sau găsiţi),
Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (aziluri pentru văduve),
Orfanotrofiile (orfelinate) etc..Astfel, începînd din perioada primară de existenţă, Biserica
creştină a acordat preferenţial atenţie asistenţei sociale.
În sec. al VI-lea d. Hr. pe timpul împăratului Iustin al II-lea tot la Constantinopol a luat
fiinţă Orfelinatul „Sfinţii Petru şi Pavel”, urmînd mai apoi fondarea acestora în majoritatea
cetăţilor romane: Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic etc.
Activitatea orfelinatelor era gestionată de către un administrator numit fie de către episcop,
fie de către ctitorii Bisericii şi obligat să raporteze periodic Bisericii despre modul de desfăşurare
a activităţii în cadrul orfelinatului. Deşi activau pe lîngă Biserică, orfelinatele erau autonome,
fiind autorizate prin lege să primească şi donaţii pentru a spori ajutorarea orfanilor. Cu timpul,
orfanotrofiile fuzionează cu brefotrofiile, acestea din urmă existînd în continuare doar ca secţii ale
orfelinatelor.
În afară de instituţiile de asistenţă socială, în scopul ajutorării celor aflaţi în nevoie o
deosebită importanţă la acea perioadă o aveau societăţile religioase, dintre care cele mai vechi au fost
ale văduvelor, fecioarelor, presbiterelor şi diaconiţelor care constituiau grupări de femei devotate
Bisericii şi activau în scopul ajutorării aproapelui. O altă Societate religioasă, despre care nu există
documente sigure decît în Biserica Alexandriei, a fost „parabolanii”, care formau un corp de sanitari
creştini laici, care aveau grijă de tămăduirea celor bolnavi.
Sentimentul de milă şi datoria de ajutorare a aproapelui nu au fost străine nici poporului
nostru. Fiind un neam născut cu principiile creştine, putem conchide că opera filantropică a
Bisericii Vechi s-a extins pe teritoriul populat de strămoşii noştri încă din primele secole de
existenţă a creştinismului, ea înscriindu-se„într-o preistorie a procesului de formare a politicilor
de asistenţă socială” . Deşi cronicile şi documentele ce descriu trecutul românesc arată foarte
puţine instituţii pe care astăzi le-am putea considera începuturi ale asistenţei sociale, istoriografii
români cred că pe aceste pămînturi în vechime au existat chiar şi spitale, dar năvălirile barbare le-
au distrus. Astfel, în toate timpurile, una dintre preocupările de bază ale societăţii a fost protecţia
copilului aflat în dificultate, chiar dacă acţiunile de ajutorare a celui aflat în nevoie, inclusiv a
copilului, au avut un caracter privat.
În Evul mediu asistenţa copilului aflat în dificultate se realizează prin aziluri-spitale de pe
lîngă biserici şi mănăstiri. Mult timp aşezămintele spitaliceşti îndeplineau şi funcţii de asistenţă
socială a copiilor părăsiţi şi orfani, separarea acestora avînd loc mai tîrziu. Relaţiile de familie în
această perioadă erau reglementate de legiuiri domneşti şi boiereşti, una dintre măsurile
primordiale de protecţie a copiilor socotindu-se înfierea sau „darea în feciorie”.
Mai tîrziu, în sec. al XVII-lea, sînt elaborate două opere juridice de importanţă deosebită
pentru acea perioadă: „Cartea românească de învăţătură de la pravilile împărăteşti”a lui Vasile
Lupu (1646) şi „Îndreptarea legii” a lui Matei Basarab (1652) . Conform acestor acte, ocrotirea
copilului se realiza prin sprijinirea natalităţii, exercitarea puterii părinteşti, asigurarea tutelei de
către rude sau de către ispravnic, înfierea sau „fecioria de suflet”.
În afară de aceste acţiuni ce se realizau în baza actelor enunţate mai sus, în scopul protecţiei
persoanelor defavorizate, funcţii de asistenţă socială încep să fie exercitate puţin mai tîrziu şi de
către spitale.
Dacă pînă la începutul sec. al XIX-lea teritoriul dintre Prut şi Nistru constituie parte
componentă a „Moldovei lui Ştefan cel Mare”, din 1812 el se dezvoltă în cadrul Imperiului rus,
devenind parte a României Unite doar în 1918. Ţinînd cont de aceste şi alte evenimente, distingem
cîteva etape istorice care au influenţat dezvoltarea asistenţei sociale pe teritoriul ţării noastre:
– perioada de pînă la 1812;
– 1812 – 1918, dominaţia Imperiului rus;
– 1918 – 1940, Basarabia în cadrul României Unite;
– 1940 – 1945, războiul al doilea mondial;
– 1945 – 1990, dominaţia regimului sovietic;
– din 1991, declararea Republicii Moldova ca stat independent.
Deşi, nici pînă la 1812, după cum am văzut mai sus, nu se constată o dezvoltare continuă şi
bine organizată a asistenţei sociale, perioada ce a urmat acestui an a fost una de stagnare.
Totodată, ea prezintă interes prin faptul că în perioada existenţei regimurilor diferite, aici au fost
aplicate o multitudine de acte normative, uneori cu reglementări ce ţineau de două regimuri
politice: cel român şi cel ţarist. În acest sens, Regulamentul Organic care este considerat
„embrionul asistenţei sociale româneşti”, fiind aplicat din 1831 în Ţara Românească şi din 1832
în Moldova, a fost utilizat şi în Basarabia. Acest act conţinea prevederi privind copiii abandonaţi,
spitalul „Sfântul Spiridon” şi şcolile publice, referindu-se anume la modul de organizare a
acestora. cu chipul cuviincios felului său, în casă unde să poată dobândi cu cinste” .O deosebită
importanţă a avut crearea în 1813 a Eparhiei Chişinăului condusă de Gavriil Bănulescu–Bodoni,
care a ostenit la înfiinţarea şcolilor, orfelinatelor şi spitalelor. Abia mai tîrziu, către 1870, se
instaurează zemstvele, organe de administraţie judeţeană, în a căror gestiune intrau bisericile,
şcolile, oficiile de asistenţă socială. Prin îngrijirea administraţiei guberniale în 1818 se înfiinţează
Spitalul central din Chişinău iar mai tîrziu, la 05.07.1895 este deschis Spitalul de psihiatrie din
Costiujeni, pacienţii fiind trecuţi în această instituţie din secţiile de psihiatrie ale Spitalului de
zemstvă .
Pentru a avea o viziune mai clară asupra evoluţiei asistenţei sociale, considerăm că este
necesară o analiză mai detaliată a reglementărilor juridice din acea perioadă. Prima dimensiune
istorică a asistenţei sociale din Basarabia după 1812 cuprinde diverse acte de caritate din partea
statului, sub formă de „ucazuri”, legi sau decrete. Ca exemplu, la 1834 a fost adoptată Legea
regională din Basarabia privind îngrijirea socială. Acest act a fost emis în baza Decretului
Senatului Executiv al Rusiei din 16 septembrie 1834, care susţinea tutelarea şi îngrijirea de către
gubernie a caselor de copii, spitalelor, organizaţiilor obşteşti de caritate. Decretul obliga
guvernatorul Basarabiei să respecte şi să inspecteze finanţarea instituţiilor sus-numite.
La 2 iunie 1897 a fost adoptată Legea cu privire la adăpostirea minorilor delicvenţi de către
mănăstiri. La început, cheltuielile pentru întreţinerea acestora revenea mănăstirilor, dar mai tîrziu
aceste cheltuieli au început să fie suportate de stat. În 1900 s-a decis transferarea acestor minori
într-o colonie, deoarece condiţiile de supraveghere în mănăstiri erau nesatisfăcătoare .
După Marea Unire din 1918 începe o etapă însemnată în evoluţia asistenţei sociale din
Basarabia. În această perioadă au fost elaborate numeroase legi şi alte acte normative privind
asistenţa socială, au fost întreprinse variate acţiuni de caritate. În Chişinău exista Înalta
Comisiune de Asistenţă Socială a Municipiului, care aloca sistematic sume de bani, inclusiv
pentru invalizi, copii orfani, văduve. În 1921 au intrat în vigoare Legea privind protecţia
copilului, care prevedea implicarea tuturor structurilor administrative (regionale sau locale) în
soluţionarea diverselor probleme ce ţineau de situaţia minorilor şi Regulamentul cu privire la
lichidarea vagabondajului, cerşetoriei şi la protecţia copilului care stipula că asistenţa socială
constituie o obligaţiune a comunelor, acestea fiind obligate să prevadă în bugetele lor un fond
special pentru asistenţă socială, alimentat fie din venituri ordinare, fie din taxe sau alte
recompense. În 1928, a fost emisă Legea cu privire la protecţia copilului şi a femeii, iar în 1937 –
Legea cu privire la organizarea Eforiei Generale a Invalizilor, Văduvelor şi Orfanilor de Război şi
Foştilor Luptători . Asistenţa socială s-a intensificat după primul război mondial, în entuziasmul
evenimentelor ce au urmat, şi anume: îndeplinirea visului românilor de pretutindeni, reunirea
României. În această perioadă de impuls economic s-a înregistrat cel mai mare număr de instituţii
de asistenţă socială din întreaga perioadă a României moderne, înfiinţate din iniţiativă particulară.
Noul cadru legal a facilitat dinamica fenomenului de multiplicare organizaţională a sectorului ce
grupa activităţi nonprofit. Cel de al doilea război mondial a însemnat schimbări radicale pentru
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în continuare RSSM). În timpul războiului,
asistenţa socială s-a impus cu o mai mare urgenţă. La 26.03.1946 Narcomitetul Asistenţei Sociale
al RSSM a fost reorganizat în Ministerul Asistenţei Sociale al RSSM, care conducea secţiile de
asistenţă socială orăşeneşti şi raionale, coordona activitatea caselor pentru copiii invalizi etc.
În 1972 a fost aprobat Regulamentul Ministerului Asistenţei Sociale al RSSM, conform
căruia acesta era un organ republican, activitatea lui fiind subordonată Sovietului de Miniştri al
RSSM. Potrivit acestui Regulament, Ministerului Asistenţei Sociale al RSSM îi revenea obligaţia
de a dezvolta prin toate mijloacele asistenţa socială, în scopul satisfacerii cît mai depline a
nevoilor sociale. În 1990 acest minister se desfiinţează, fiind instituit Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale al RSSM.
Referindu-ne la reglementările legale în domeniul asistenţei sociale a copilului şi a familiei
cu copii, ce au existat după cel de al doilea război mondial, ţinem să accentuăm că acestea se
reduceau, cu prioritate, la prestaţiile băneşti oferite acestor categorii de persoane. Astfel, prin
Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (în continuare
URSS) din 08.07.1944 a fost ameliorarat modul de protecţie a mamelor cu mulţi copii, stabilindu-
se dreptul la indemnizaţie pentru mamele care năşteau cel de-al treilea copil şi nu al şaptelea, cum
fusese stabilit anterior. Acest decret a mai stabilit dreptul la indemnizaţii de stat pentru mamele
solitare. Prin Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist şi a Sovietului de Miniştri al
URSS despre ridicarea bunăstării poporului sovietic, aprobată la 26.09.1967 a fost introdusă o
nouă indemnizaţie pentru invalizii din copilărie de gradul I şi II, care au atins vîrsta de 16 ani.
Puţin mai tîrziu, la 12.08.1970 a fost aprobată Hotărîrea Sovietului de Miniştri al URSS cu privire
la modul de stabilire şi plată a indemnizaţiilor femeilor însărcinate, mamelor solitare sau celor cu
mulţi copii, prin care s-a stabilit o procedură unică de asigurare cu o astfel de indemnizaţie a
tuturor femeilor – mame, inclusiv colhoznice . În linii generale modul de acordare a prestaţiilor
băneşti nu a suferit în această perioadă schimbări radicale. Totodată, la 01.01.1980, au fost
majorate indemnizaţiile acordate invalizilor din copilărie şi au fost stabilite indemnizaţii pentru
copiii invalizi pînă la 16 ani.
Sistemul de servicii sociale în această perioadă se baza în special pe instituţiile rezidenţiale
care presupuneau izolarea persoanelor de societate. Deşi în Rusia au avut loc cîteva congrese care
se refereau la instruirea publică, protecţia copiilor, profilaxia deficienţei mintale, a
vagabondajului şi criminalităţii infantile, copiii deficienţi rămîneau totuşi izolaţi de societate. În
fosta URSS apare un tip specific de învăţămînt special – internatul, care, de fapt, era o instituţie
de izolare a copiilor deficienţi. Copiii cu handicap înscrişi în internate erau izolaţi de familie şi de
semenii lor sănătoşi.
Declaraţia de independenţă din 1991 a Republicii Moldova a condiţionat, pe lîngă toate celelalte
schimbări radicale survenite în societate, şi schimbări în domeniul asistenţei sociale. În acest sens, după
intrarea în vigoare la 22.07.1999 a Strategiei de reformă a sistemului de asistenţă socială, aprobată de
către Parlamentul Republicii Moldova, au fost adoptate un şir de alte acte normative menite să
reformeze sistemul de asistenţă socială existent în Republica Moldova. Un rol important îl are
asistentul social, care este persoana cheie de conectare permanentă între mediu şi beneficiari. E de
remarcat faptul că în anul 1998 profesia de asistent social e inclusă în nomenclatorul de profesii.
Odată cu adoptarea Legii asistenţei sociale, nr.547 din 25 decembrie 2003 şi Hotărârii cu privire
la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005, evoluţia sistemului de
asistenţă socială moldovenesc trece într-o nouă etapă, când accentul se pune nu numai pe
depăşirea stării de dependenţă socială sau pe înlăturarea stării de dificultate a persoanelor sau a
familiilor şi în asigurarea integrării lor sociale, cu respectarea principiului autonomiei, dar şi
reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut social lezat este orientată spre restabilirea
şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.
Asigurarea socială. Spre deosebire de asistenţa socială, asigurarea socială apare mult mai
tîrziu. Ţinînd cont de specificul asigurărilor sociale, se evidenţiază două tipuri tradiţionale de
asigurări: bismarkian şi beveridgean. Fiecare din aceste tipuri deţin caracteristici specifice.
Sistemul de asigurări de tip Bismarck, a fost introdus pentru prima dată în anul 1880 în Europa
de Otto von Bismark, cancelarul Germaniei. Specificul asigurărilor sociale de tip Bismark constă
în faptul că pun accentul pe fondul de asigurări sociale independent de bugetul de stat şi a cărui
administrare cade în sarcina mai multor instituţii sociale (patronat, guvern şi sindicate) iar
cuantumul beneficiilor este corelat direct cu cel al contribuţiilor. Cea mai importantă observaţie
pentru acest sistem este aceea că se bazează pe principiile ajutorului reciproc, solidar şi
obligatoriu. Modelul dat funcţioneză în Franţa, Italia, Grecia, Germania, Austria.
Caracteristicele principale ale acestui model sînt:
- resursele financiare sînt, în principal, reprezentate de contribuţiile obligatorii plătite;
- de asemenea, există resurse care provin din subvenţii de la bugetul de stat (local sau
naţional) sau alte tipuri de subvenţii;
- Instituţiile care administrează fondurile de asigurări sociale sunt nonprofit;
- gestionarea şi folosirea fondurilor de asigurări sociale sunt făcute la nivel naţional şi
prin direcţii locale;
- finantarea se face prin contribuţii sociale bazate pe salarii.
Asigurările sociale de tip Beveridge presupun acordarea unor beneficii relativ constante
întregii populaţii, fiind finanţate din bugetul public, iar unicul administrator al sistemului este
statul care stabileşte atît tipul cît şi nivelul venitului.
Sistemul de asigurari de tip Beveridge este un sistem caracterizat de beneficii relativ reduse şi
fixe, finanţate din bugetul de stat, din taxe şi impozite generale, reprezentînd un nivel minim de
protecţie combinat adesea cu sisteme de asigurări private.
Raportînd aceste două teorii la sistemul actual de asigurări sociale din Republica Moldova,
constituit în baza Legii privind sistemul public de asigurări sociale, ajungem la concluzia că
acesta este de tip bismarckian.
Reforma sistemului de asigurări sociale a început odată cu adoptarea la 23.09.1998 de către
Parlamentul RM a Strategiei reformei sistemului de asigurare cu pensii din RM. La 01.01.1999 a
intrat în vigoare Legea RM privind pensiile de asigurări sociale de stat, iar la 01.07.2000 -
Legea RM privind sistemul public de asigurări sociale. În baza Legii RM privind sistemul
public de asigurări sociale a fost creată:

 Casa Naţională de Asigurări Sociale a Republicii Moldova


 Registrul de Stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale
(REVIND).
Conform art.43 din legea enunţată mai sus, Casa Naţională de Asigurări Sociale este
instituţie publică autonomă de interes naţional cu personalitate juridică, ce administrează
şi gestionează sistemul public de asigurări sociale. Statutul Casei Naţionale de Asigurări
Sociale este reglementat prin Hotărîrea Guvernului RM cu privire la aprobarea Statutului
Casei Naţionale de Asigurări Sociale.
Conform art.1 din Legea RM privind sistemul public de asigurări sociale Registrul de
Stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale (REVIND) constituie baza
unică de date despre persoanele fizice şi persoanele juridice contribuabile la bugetul asigurărilor
sociale de stat, precum şi despre beneficiarii de prestaţii de asigurări sociale. Regulamentul
acestui registru a fost aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM cu privire la crearea Registrului de
Stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale.

3. Formele de organizare şi finanţarea protecţiei sociale

Realizarea dreptului la protecţie socială prevăzut de către art.47 al Constituţiei RM este


posibilă prin anumite forme de organizare a protecţiei sociale. La baza identificării acestor
forme stau mai multe criterii:
1. cercul persoanelor protejate
2. modalitatea de formare a fondurilor
3. categoriile prestaţiilor acordate
4. modul de acordare a prestaţiilor şi serviciilor
5. organele competente să ofere prestaţia sau serviciul social
Analizînd aceste criterii, evidenţiem următoarele forme de organizare a protecţiei sociale

 Asigurarea socială
 Asistenţa socială
Asigurarea socială presupune acordarea prestaţiilor sociale din cadrul bugetului asigurărilor
sociale de stat persoanelor aflate într-o situaţie de risc social, care anterior au achitat
contribuţii de asigurări sociale de stat. La baza reglementării acestor relaţii stau două acte
legislative:
a) Legea RM privind sistemul public de asigurări sociale, care reglementează
mecanismul general de organizare şi funcţionare a sistemului public de
asigurări sociale;
b) Legea Bugetului de Asigurări Sociale de Stat a RM, care se adoptă în fiecare
an şi stabileşte mecanismul de achitare a contribuţiilor de asigurări sociale, de
creare a fondurilor de asigurări sociale, categoriile persoanelor obligate să
achite contribuţii de asigurări sociale şi a celor care pot face acest lucru
benevol, categoriile prestaţiilor oferite din acest buget.
Asistenţa socială. Dreptul la asistenţă socială nu este condiţionat de achitarea contribuţiilor de
asigurări sociale, motiv pentru care se acordă din mijloacele bugetului de stat, bugetelor
locale, fondului republican şi fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei, donaţiilor,
sponsorizărilor. La baza reglementării relaţiilor de asistenţă socială stă Legea asistenţei
sociale a RM. Obiectivele asistenţei sociale constau în depăşirea stării de dependenţă socială
sau în înlăturarea stării de dificultate a persoanelor sau a familiilor şi în asigurarea integrării
lor sociale. Aceasta intervine în scopul de a sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină
condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutîndu-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi
competenţe pentru o funcţionare socială corespunzătoare.
Finanţarea protecţiei sociale se realizeazădin cadrul bugetului de stat,din cadrul bugetului de
asigurări sociale de stat,din cadrul bugetelor locale, din cadrul fondului republican şi a
fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei,din donaţii şi sponsorizări.

4.Funcţiile protecţiei sociale

Funcţiile protecţiei sociale le putem diviza în două categorii mari: principale sau de bază,
din care fac parte: funcţia economică, socială, politică, demografică şi auxiliare: de producţie,
protectoare, organizatorică, informativă.
În opinia savanţilor ruşi M. Zaharov, Ă. Tucikova, esenţa funcţiei economice rezultă din
faptul că statul utilizează protecţia socială în calitate de mijloc de distribuire a produsului intern
brut, în acest fel influienţând asupra echivalării veniturilor persoanelor prin acordarea pensiilor,
indemnizaţiilor, compensaţiilor etc., în schimbul salariului pierdut sau paralel cu acesta, odată cu
survenirea riscurilor sociale enumerate în lege. Realizarea acestei funcţii are loc prin
redistribuirea PIB-ului prin acumularea mijloacelor financiare în surse cu destinaţie socială
(bugetul asigurărilor sociale, bugete locale, fonduri cu destinaţie socială, etc.).
Savantul N. Romandaş evidenţiază importanţa funcţiei economice prin faptul că „ea ţine
de nivelul de trai, venitul deplin sau parţial sau de altă sursă de existenţă folosită în dependenţă
de vârstă, capacitatea de muncă, pierderea întreţinătorului. Acordarea unui venit suplimentar în
cazul apariţiei anumitor circumstanţe neprevăzute, precum şi acordarea unui ajutor minimal
material sau bănesc sunt de mare folos persoanelor defavorizate.” Transpunerea în viaţă a
funcţiei economice are loc prin distribuirea fondurilor cu menire socială, iar scopul primar al
fiecărui stat constă în garantarea existenţei mijloacelor suficiente pentru finanţarea protecţiei
sociale. Este logică presupunerea că odată cu mărirea cuantumului acestor fonduri se va mări şi
cuantumul prestaţiilor sociale, care, din păcate, nu corespund standardelor internaţionale
prevăzute în Convenţia O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde minime).
Concluzionând, susţinem că obiectivul principal al oricărui stat constă în crearea
condiţiilor socio-economice optime, datorită cărora cetăţenii ar fi cointeresaţi în contribuire la
fondurile sociale, garantându-şi dreptul la asigurare socială contra riscurilor sociale.
Funcţia politicăreprezintă fundamentul stabilităţii politice a oricărui stat. Ţinând cont că
populaţia statului sunt copiii şi părinţii lor, bătrânii, salariaţii şi şomerii, care reprezintă subiecţii
principali ai protecţiei sociale, ne dăm seama cât de importantă pentru un stat este funcţionarea
efectivă a sistemului de protecţie socială.
Funcţia demografică se realizează prin influienţa sistemului de protecţie socială asupra
unor procese demografice (stimularea creşterii natalităţii, reducerea mortalităţii, etc.) iar cea de
reabilitare presupuneaplicarea măsurilor de integrare socială a persoanelor care beneficiază de
protecţie socială, inclusiv a măsurilor de ordin moral şi psihologic.

5. Noţiunea, obiectul, şi metoda de reglementare ale dreptului protecţiei sociale.


Dreptul protecţiei sociale constituie o totalitate de norme juridice ce reglementează
raporturile sociale de repartizare a unei părţi a produsului intern prin intermediul sistemului
de protecţie socială în scopul acordării unor anumite prestaţii sau servicii sociale persoanelor
prevăzute de lege. Dreptul protecţiei sociale reglementează şi raporturile sociale ce apar ăn
legătură cu realizarea, apărarea sau restabilirea drepturilor persoanei în domeniul protecţiei
sociale.
Obiectul de reglementare al dreptului protecţiei sociale constituie totalitatea raporturilor
juridice reglementate de normele dreptului protecţiei sociale.
Clasificare:
- raporturi juridice materiale
- raporturi juridice procedural
- raporturi juridice procesuale
Raporturi materiale – relaţiile prin intermediul cărora se realizează nemijlocit dreptul
persoanelor la protecţie socială.
Raporturi procedurale – apar în legătură cu stabilirea faptelor juridice care duc la apariţia,
modificarea sau stingerea drepturilor în domeniul protecţiei sociale.
Raporturi procesuale - apar în legătură cu apărarea drepturilor persoanelor în domeniul
protecţiei sociale.
Metoda reglementarea dreptului protecției sociale reprezintă o totalitate de mijloace
utilizate de legiuitor pentru a reglementa mai eficient un complex de raporturi sociale. Pentru
reglementarea raporturilor juridice de protecție socială se utilizează metoda imperativ -
dispozitivă, pondere avînd aspectele imperative. Abordînd metoda de reglementare a
dreptului protecției sociale evidențiem următoarele aspecte:
1. drepturile cetățenilor – subiecți ai raporturilor juridice de protecție socială, au un caracter
absolut;
2. pentru stabilirea unor drepturi în domeniul asigurărilor sau asistenței sociale este necesară
o manifestare expresă a voinței titularului de drept.

6. Sistemul dreptului protecţiei sociale

Abordînd sistemul dreptului protecţiei sociale evidenţiem că acesta poate fi analizat din mai
multe perspective:
1. sistemul dreptului protecţiei sociale ca ramură de drept
2. sistemul dreptului protecţiei sociale ca ştiinţă
3. sistemul dreptului protecţiei sociale ca disciplină de studii
4. sistemul legislaţiei din domeniul dreptului protecţiei sociale.

Principiile organizării şi funcţionării


sistemului public de asigurări sociale
Sistemul public de asigurări sociale (denumit în continuare sistem public) se organizează şi
funcţionează avînd ca principii de bază:
a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe
aceleaşi norme de drept;
b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public - contribuabili şi
beneficiari - un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute
de lege;
c) principiul solidarităţii sociale, inter şi intrageneraţii, conform căruia participanţii la sistemul
public îşi asumă conştient şi reciproc obligaţii şi beneficiază de dreptul pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;
d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii,
obligaţia de a participa la sistemul public;
drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor;
e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe
baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public;
drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
f) principiul repartiţiei, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale realizate se redistribuie
pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii;
g) principiul autonomiei, potrivit căruia sistemul public se administrează de sine stătător, pe
baza legii;
h) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul la pensie nu se prescrie;
[Art.3 lit.h) introdusă prin LP290 din 16.12.16, MO478-490/30.12.16 art.964; în vigoare
01.01.17]
i) principiul incesibilității, potrivit caruia dreptul la pensie nu poate fi cedat, total sau parţial.

Asistenţa socială se întemeiază pe următoarele principii:

a) recunoaşterea independenţei şi autonomiei personalităţii, respectarea demnităţii umane;


b) universalitatea dreptului la asistenţă socială, garantarea accesibilităţii acesteia;
c) solidaritatea socială;
d) flexibilitatea măsurilor de asistenţă socială, aducerea lor în concordanţă cu necesităţile reale
ale persoanei sau ale familiei aflate în dificultate;
e) parteneriatul social ca mijloc de realizare şi evaluare a măsurilor de asistenţă socială;
f) responsabilitatea personală a beneficiarului de asistenţă socială.