Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Istorie și Filosofie

Departamentul de Studii Internaționale și Istorie Contemporană

Diplomație Pontificală: Sfântul Scaun şi Țările Europei

Centrale și de Est după 1918

Suport de Curs

Prof. Dr. Ioan-Marius Bucur

Programe de studiu:
Relații internaționale/Studii de Securitate
Licență
Cod disciplină: HLR 4526

1
Obiectivele cursului:
Cursul urmăreşte familiarizarea studenţilor cu o temă particulară a studiului relaţiilor
internaţionale, anume prezenţa religiei/a instituţiilor religioase, în mod special a Sfântului
Scaun, în sistemul internaţional. Dată fiind complexitatea subiectului există două delimitări:
spaţial – cursul are în vedere statele din Europa Central-Răsăriteană (şi URSS) şi cronologic –
se limitează la perioada cuprinsă între sfârşitul Primului Război Mondial şi prăbuşirea
regimurilor comuniste. Pornind de la specificităţile temei, cursul asumă în modexplicit o
perspectivă interdisciplinară. În acest sens vor fi prezentate şi discutate câteva teorii şi
paradigme ale relaţiilor internaţionale, sociologiei şi istoriei Bisericii care au marcat profund
studiile şi cercetările din acest domeniu – teoria modernizării, teoria sistemului social, teoria
critică, şi principalele aspecte ale raporturilor Stat-Biserică. În cadrul cursului vor fi discutate şi
analizate diacronic: geneza „chestiunii romane” şi impactul ei asupra statutului internaţional al
Papalităţii, confruntarea Bisericii Catolice cu modernizarea, atitudinea Papalităţii în cele două
războaie mondiale, confruntarea cu totalitarismele secolului XX, reacţia Sfântului Scaun la
instaurarea comunismului în Europa Central-Răsăriteană şi răspunsul la politicile de
„secularizare forţată”,impactul Războiului Rece asupra dialogului cu ţările comuniste şi rolul
Bisericii Catolice în prăbuşirea regimurilor comuniste.

Curs introductiv
I. Teorii privind studierea relaţiilor dintre religie şi politică
Concepte, cuvinte-cheie: modernizare, secularizare, laicitate, separatism,
suveranitate(teritorială, spirituală), actor transnaţional, diplomaţie ecleziastică.

A). Teoria modernizării: teza centrală a acestei teorii porneşte de la premisa că societăţile
„moderne” se disting de cele „tradiţionale” în funcţie de o serie de criterii:
- gradul/nivelul industrializării, măsura în care sunt utilizate tehnologii avansate,
indicatorii dezvoltării economice;

2
 - literaţia, scopul sistemului educaţional;
- densitatea urbană.
Teoria sugerează, de asemenea, că este vizibilă tendinţa răspândirii „modernităţii” la scară
globală, această translaţie dinspre „tradiţional” spre „modern” având repercusiuni majore asupra
religiei. În societăţile tradiţionale religia a avut şi un important rol integrator dar, în perioada
„tranziţiei” spre modernitate, elitele politice au urmărit să limiteze influenţa liderilor religioşi şi
să diminueze importanţa instituţiilor religioase tradiţionale în contextul procesului de edificare a
statului-naţiune modern. Fenomenul descris anterior poate fi exprimat în două cuvinte: laicizare
şi secularizare. Potrivit lui Bryan Wilson, secularizarea constituie „procesul prin care instituţiile,
acţiunile şi conştiinţa religioasă îşi diminuează semnificaţia lor socială”. Între punctele
vulnerabile ale acestei teorii se menţionează absenţa unui cadru teoretic satisfăcător examinării
procesului de modernizare a unor societăţi în care religia are un rol major (de pildă, în Iran după
revoluţia islamică din 1979). Alte critici reproşează viziunea deterministă asupra societăţii.
B). Teoria sistemului social:
S-a conturat la sfârşitul anilor 60. În cazul acestei teorii accentul cade pe relaţiile sociale,
economice şi politice care creează interdependenţe între societăţi. Potrivit teoriei, apariţia acestor
relaţii în secolul al XVI-lea s-a datorat dezvoltării schimbului internaţional şi diplomaţiei.
Treptat, sistemul a devenit forţa motrice a capitalismului şi s-a extins, până la finele secolului al
XIX-lea, la nivel mondial. Această paradigmă îşi are originea în unele derivaţii ale marxismului.
Astfel se explică, pe de o parte, prioritatea acordată condiţiilor materiale şi neglijarea credinţelor
şi/sau instituţiilor religioase, pe de altă parte. Aplicaţiile acestei teorii au avut în vedere modul în
care schimbările pe termen scurt în economia mondială pot afecta stabilitatea instituţiilor
religioase. Succesul teoriei s-a datorat accentului pus pe creşterea interdependenţei statelor-
naţiuni, extrem de vizibilă în prezent. Criticii reproşează acestei teorii determinismul şi
mecanicismul.
C). Teoria critică:
Este legată de aşa-numita Şcoală de la Frankfurt, apărută în contextul intelectual destul de
agitat de la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. A înregistrat un succes deosebit în
Europa, iar din anii 80 în Statele Unite, ca urmare a faptului că a adoptat o atitudine critică atât
faţă de totalitarismul de sorginte sovietică cât şi faţă de „consumismul” american. O contribuţie
majoră la cristalizarea acestei teorii a avut-o Jurgen Habermas, care a elaborat un „model eclectic

3
al evoluţiei culturale” în care se regăsesc atât elemente din teoria modernizării cât şi elemente
marxiste.

II. Tipuri istorice de relaţii între Stat şi Biserică

Potrivit lui Carlo Cardia, „sistemul de relaţii dintre stat şi biserică este un ansamblu de
elemente politice şi instituţionale mai amplu şi mai complex decât definirea conceptuală a tipului
juridic de raporturi între societatea civilă şi societatea religioasă”. De-a lungul epocilor istorice au
existat mai multe tipuri de raporturi între stat şi biserică. Experienţa istorica a Reformei a generat
noi modele în raporturile dintre autoritatea politică şi cea spirituală, între cele mai cunoscute şi
răspândite fiind separatismul. Acest sistem de raporturi (separatismul) îşi are originea în opoziţia
faţă de sistemele unioniste (alianţa dintre tron şi altar) şi a cunoscut mai multe forme şi expresii.
Prima experienţă separatistă s-a născut în statele protestante în care fractura unităţii de credinţă a
dus la apariţia şi proliferarea a diferite comunităţi şi biserici care trebuiau să coexiste în aceleaşi
frontiere teritoriale, fapt ce a presupus dispariţia conceptului de biserică dominantă – unic
interlocutor al puterii politice. Pe fondul războaielor religioase din Europa s-au configurat două
trasee istorice care au influenţat evoluţia separatismului: primul are în vedere protecţia libertăţii
religioase, pe care fiecare confesiune o revendică pentru sine, dar, în cele din urmă, este
constrânsă să o recunoască şi pentru alte confesiuni; a doilea a urmărit separarea statului de
aparatul ecleziastic al unei confesiuni particulare şi restrângerea prezenţei instituţiilor religioase
în spaţiul public.
Prima formulă s-a realizat în afara Europei, în ambianţa istorico-geografică nord-
americană. Constituţia Statelor Unite, adoptată în 1791, a consacrat un model separatist întemeiat
pe două principii: al aconfesionalităţii (neutralităţii) statului în raport cu orice credinţă religioasă
şi al deplinei libertăţi religioase. Astfel, s-au pus bazele unui sistem pluriconfesionalist rareori
întâlnit în experienţa europeană. Laicitatea statului american este, prin urmare, expresia
respingerii confesionalismului statului (a bisericii „privilegiate/dominante/de stat”), separatismul
asumându-şi ca element structural al noii entităţi statale o dialectică interconfesională în care se
perfecţionează obiceiuri şi practici de toleranţă şi respect reciproc.
În schimb laicitatea care se prefigura în Franţa încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
pe fondul afirmării ideilor-forţă ale Iluminismului, îşi trăgea seva din aversiunea faţă de religie.
În acest caz, laicizarea nu doar a pus capăt statului confesional, ideii conform căreia statul este o

4
realitate internă a ordinii creştine, ci a definit statul drept o entitate autonomă şi independentă
având în sine însuşi propria justificare şi propria raţiune de a fi. Deoarece statul unifica şi egaliza
toţi cetăţenii în faţa legii, biserica înceta să mai fie un „ordin” distinct în cadrul naţiunii şi, drept
urmare, era nevoită să-şi redefinească rolul în raport cu societatea dar şi cu statul. Astfel, în cazul
raporturilor dintre stat şi Biserica Catolică se configura ideea concordatului menit să ordoneze
structura bulversată a Bisericii. Concordatul semnat la 15 iulie 1801 de papa Pius al VII-lea şi
Napoleon reprezintă primul concordat modern.
Concordatul ("Concordatum", "conventio cum nationibus") este „o convenţie bilaterală
încheiată între Sf. Scaun şi un Stat în vederea reglementării chestiunilor ecleziastice de interes
comun în virtutea căreia cele două părţi îşi fac reciproc concesii şi elaborează în specia
determinată norme pentru disciplinarea acelei părţi a Bisericii Catolice care trăieşte şi activează
în cadrul Statului contractant”. Prin urmare, concordatul este o convenţie ce conţine o
reglementare generală şi completă a regimului (juridic) unei Biserici Catolice dintr-o ţară. Alături
de concordat există şi practica apelării la alte tipuri de acorduri ("Intesa", "Intesa semplice") ce
reglementează chestiuni/aspecte particulare de interes comun pentru Biserică respectiv un stat
determinat.
Un alt tip de separatism a fost cel sovietic care a urmărit în mod explicit transpunerea în
practică a principiilor separatismului de sorginte iluministă, ceea ce implica înlăturarea vechii
orânduiri în care Biserica Ortodoxă a fost aservită statului (aşa-numitul cezaropapism), şi de a
plasa Rusia Sovietică/URSS în seria statelor moderne care respectau conceptul de libertate de
conştiinţă, înţeles ca libertate şi egalitate a tuturor cetăţenilor credincioşi sau nu. Dar, conceptul
sovietic a asumat ideologic, încă de la început, opţiunea ateistă, considerată din perspectiva
ideologiei marxiste, superioară convingerii religioase. Această opţiune a inspirat pe de o parte
noua formă de stat, întemeiată pe o structură monopartinică de tip comunist, şi a considerat
confesiunile religioase simple asociaţii private într-un sistem politic în care spaţiul privat era
redus la minimum, pe de altă parte. Drept urmare, confesiunile religioase au fost nevoite să
opereze într-un mediu profund ostil (generat de ateismul militant şi de refuzul violent al oricărei
forme de pluralism etic şi/sau religios) şi jurisdicţionalist. Unii autori definesc jurisdicţionalimul
drept „modalitatea prin care Statul a căutat să restrângă autonomia bisericilor, prin supravegherea
şi controlarea activităţii lor, adesea având pretenţia disciplinării instituţionale”. Tentaţia
jurisdicţionalistă, prezentă atât în statul confesionalist cât şi în cel separatist, a fost profundă şi de

5
durată; totuşi, sistemul ateist a dus jurisdicţionalismul la consecinţele extreme deoarece a urmărit
să plaseze bisericile sub controlul ferm al Statului.

III.Biserica Catolică – un actor transnaţional

Această noţiune poate să pară, la prima vedere, oarecum neobişnuită. Din perspectiva
sociologiei relaţiilor internaţionale, Biserica Catolică, operează ca sistem, în competiţie cu alţi
actori care sunt, de asemenea, vectori ai unor valori religioase. O competiţie care nu este statică,
dimpotrivă, cunoaşte forme şi expresii diferite şi care îi poate influenţa structura organizaţională.
Organizarea formală a Bisericii Catolice contemporane are trei trăsături majore:
1. întreaga suprafaţă locuită a planetei este împărţită în unităţi teritoriale – dioceze, abaţii,
vicariate, prefecturi apostolice - ale căror limite teritoriale pot fi modificate doar cu autorizarea
Papei. Fiecare unitate teritorială este condusă, prin autorizarea papei, de către un episcop al
locului, sau de o persoană cu un rang identic (sau aproape identic). Teritoriile în care procesul
constituirii ierarhiei s-a încheiat sunt plasate sub autoritatea Sacrei Congregaţiei (SC) a
Episcopilor; în schimb, cele care sunt încă teritorii de misiune se află sub autoritatea SC pentru
Evanghelizarea popoarelor. Există însă şi numeroase excepţii; bunăoară teritoriul
URRS/Federaţiei Ruse se afla sub coordonarea unei comisii pontificale.
2. Fiecare unitate teritorială este legată printr-un sistem vertical de autoritate şi administraţie de
Sf. Scaun care este centrul transnaţional al Bisericii. Episcopul Sf. Scaun este Papa, ales dintre
membrii Colegiului cardinalilor. În calitate de conducător al Bisericii Catolice, papa este asistat
de o serie de instituţii speciale. Spre exemplu, Secretariatul de Stat este responsabil pentru
relaţiile cu statele şi în această calitate, conduce aparatul diplomatic.
3. Structura organizată pe verticală a Bisericii porneşte de la preotul de parohie la episcop şi de
aici la aparatul pontifical. Există, în plus, o serie de structuri specializate aflate în serviciul
bisericii: ordinele religioase, societăţi misionare, instituţii seculare care sunt formal legate de
papă fie prin SC a clerului, fie prin alte structuri din aparatul administrativ central.
În cadrul Sf. Scaun există patru domenii principale de specializare fiecare fiind structurat în
jurul unui sistem relaţional:
1) diplomaţia – asigurată de nunţii apostolici, reprezentanţi pe lângă statele suverane;
2) funcţionarii curiei romane – care urmăresc implementarea deciziilor adoptate de
papalitate la nivelul comunităţilor locale;

6
 3) elitele misionare care focalizează populaţiile „non-catolice”;
4) episcopii titulari care asigură desfăşurarea activităţii pastorale în diecezele lor.

IV. Aparatul diplomaţiei pontificale – ambasadorii, oficiile.

Principalele organisme centrale de conducere ale Bisericii Catolice sunt următoarele:
Sfântul Scaun (Sancta Sedes) – deoarece Biserica Catolică se defineşte sub aspect
juridic(canonic), o comunitate autonomă de orice putere umană, mai exact, suverană, exerciţiul
suveranităţii (spirituale) revine pontifului roman (primatul roman). Dat fiind faptul că Biserica
Catolică este o comunitate complexă şi universal extinsă, pontiful roman beneficiază de ajutorul
şi colaborarea unui ansamblu de organisme instituţionale subordonate. Acest ansamblu care are în
fruntea sa pe pontiful roman este Sf. Scaun, „guvernul” Bisericii Catolice într-o formulare laică.
Instituţia Sf. Scaun operează într-un dublu plan: eclezial şi internaţional. În plan internaţional,
prin Sf. Scaun se înţelege pontiful roman împreună cu Secretariatul de Stat (Segreteria di Stato)
şi alte organisme ale Curiei romane. Personalitatea internaţională a Sf. Scaun, distinctă de cea a
Cetăţii Vaticanului („Stato della Citta del Vaticano”) a fost (re)confirmată de Pactele Laterane,
mai exact în Tratatul din 9 februarie 1929. Potrivit art. 2 al tratatului, „Italia recunoaşte Sfântul
Scaun în domeniul internaţional ca atribut inerent al naturii sale, în conformitate cu natura sa şi
cu exigenţele misiunii sale în lume”. Aşadar, Sf. Scaun este subiect de drept internaţional, în
virtutea nu numai a puterii temporale deţinute de papă asemenea altor şefi de state, ci şi a
primatului său spiritual universal.
Curia romană – „este ansamblul de dicasterii („ministere”) şi organisme care îl ajută pe pontiful
roman în exerciţiul oficiului său pastoral suprem pentru binele şi în serviciul Bisericii Catolice şi
a Bisericilor locale, care contribuie la întărirea unităţii de credinţă (…) şi la promovarea misiunii
Bisericii în lume” (potrivit constituţiei apostolice Pastor bonus, din 28 iunie 1988). Curia romană
are un triplu caracter: eclezial, ministerial şi vicarial. Este compusă din dicasterii, („ministere”)
care sunt din punct de vedere juridic egale între ele, şi din alte organisme. În rândul dicasteriilor
se numără: Secretariatul de Stat, congregaţiile romane, tribunalele, consiliile pontificale şi oficiile
(„birouri”) curiei romane.
Secretariatul de Stat al Sf. Scaun este organismul Curiei Romane care îl sprijină pe Suveranul
Pontif în exerciţiul misiunii sale. De-a lungul timpului, această structură a cunoscut mai multe
înfăţişări. În 1967 papa Paul al VI-lea a transformat Secretariatul şi a creat un organism nou,

7
distinct chiar dacă legat de acesta, numit Consiliul pentru Afaceri Publice ale Bisercii rezultat din
modificarea Congregaţiei pentru Afaceri Ecleziastice Extraordinare. În 1988 papa Ioan-Paul al II-
lea a reformat Curia Romană şi a reorganizat Secretariatul de Stat prin divizarea acestuia în două
secţiuni: Secţiunea pentru Afaceri Generale şi Secţiunea pentru Raporturile cu Statele în care a
fost inclus vechiul Consiliu pentru Afaceri Publice ale Bisericii. În fruntea Secretariatul de Stat
se află un cardinal secretar de stat, primul colaborator al papei, el este considerat cel mai
important exponent al activităţii diplomatice şi politice a Sfântului Scaun.
Prima secţiune a Secretariatului de Stat – Secţiunea pentruafaceri generale are în fruntea sa un
arhiepeiscop, numit substitut ajutat de un prelat, denumit asesor. Această secţiune are ca rol
rezolvarea chestiunilor privind activitatea cotidiană a papei, mai ales în raporturile cu
organismele Curiei romane. A doua – Secţiunea pentru raporturile cu statele este condusă de un
arhiepiscop, numit Secretarul pentru Raporturile cu Statele, ajutat de un alt prelat, numit
Subsecretar pentru Raporturile cu Statele. Acestei secţiuni îi revin raporturile diplomatice cu
statele acreditate pe lângă Sf. Scaun, inclusiv negocierea şi încheierea concordatelor şi
acordurilor similare şi asigură reprezentarea Sf. Scaun pe lângă organismele şi conferinţele
internaţionale.
Reprezentanţii pontifului roman:
A) Delegatul apostolic – este reprezentantul papei pe lângă bisericile (catolice) locale, lipsit
de rang diplomatic.
B) Nunţiul apostolic - reprezentantul papei pe lângă state şi biserici (catolice) locale asumă o
dublă reprezentare: intra-eclezială, care coincide cu a delegatului apostolic, şi alta diplomatică a
Sf. Scaun. Originea acestui tip de reprezentare datează din a doua jumătate a secolului al XVI-
lea, când Republica Veneţiană, Spania, Franţa, şi alte puteri europene ale timpului au instituit
tradiţia numirii unor reprezentanţi permanenţi pe lângă curtea Suveranilor Pontifi primind în
acelaşi timp, în capitalele lor, trimişii papilor – nunţii apostolici, cunoscuţi şi sub numele de
„ambasadorii papilor”. După dispariţia statului pontifical (1870) în contextul încheierii
Risorgimento-ului italian, unele state au continuat să recunoască Sf. Scaun dreptul de legaţie
pasivă şi activă. Cu alte cuvinte, cel puţin statele care întreţineau relaţii diplomatice cu Sf. Scaun
continuau să recunoască statutul internaţional al papalităţii. Totuşi, absenţa unui tratat prin care
statul italian recunoştea explicit suveranitatea Sf. Scaun a făcut obiectul unui contencios italo-
vatican (aşa-numita „chestiune romană”) soluţionat în 1929, odată cu semnarea Pactelor laterane.

8
Aşadar, nunţiul este reprezentantul pontifului roman căruia acesta îi încredinţează reprezentarea
sa personală, în mod permanent, pe lângă bisericile (catolice) locale, statele şi guvernele din lume
(motu proprio, Sollicitudo omnium Ecclesiarum, din 24 iunie 1969).
Ca reprezentant pontifical pe lângă biserici şi state, nunţiului îi revine o dublă funcţie, una
internă – intra-eclezială – şi alta externă, problema relaţiilor cu autorităţile politice, dintre cele
două cea mai importantă fiind prima. Cât priveşte a doua ipostază, aceasta presupune:
promovarea relaţiilor dintre Sf. Scaun şi autorităţile statului şi discutarea problemelor care
privesc relaţiile dintre stat şi biserică, în special cele referitoare la semnarea concordatelor şi a
altor convenţii similare, în acest ultim caz nunţiul consultându-se cu episcopatul catolic local.
Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 1961, nunţiul aparţine
primei categorii de şefi de misiune, adică ambasadorilor. Conform acestei convenţii (art. 16)
practica potrivit căreia statul în care este acreditat un diplomat pontifical cu statutul de nunţiu,
rezervă precedenţa şi rangul de decan al corpului diplomatic reprezentantului Sf. Scaun. În cazul
internunţiului, Convenţia îl aşează în rândul celei de a doua clase de şefi de misiune, respectiv
miniştrilor acreditaţi pe lângă state (art.14), în timp ce însărcinatul cu afaceri este plasat în a treia
clasă, omonimă în „diplomaţia civilă”.
C) Delegaţii şi observatorii acreditaţi pe lângă organizaţii internaţionale sunt clerici sau
laici care reprezintă Sf. Scaun fie că acesta se numără sau nu între membrii organizaţiilor
respective şi participă la conferinţe cu sau fără drept de vot.
D) Misiunile extraordinare sunt delegaţiile trimise de pontiful roman pentru a-l reprezenta
cu prilejul unor ceremonii religioase sau civile de excepţională importanţă, conduse de un
reprezentant care poate fi: reprezentanta latere, (alter ego al papei); cardinal legat, cardinal
căruia papa îi conferă o misiune pastorală determinată ca invitat special al său; invitat special al
Sanctităţii Sale – un prelat căruia îi este încredinţată o misiune extraordinară cu caracter de
reprezentare.
Se poate afirma, aşadar, că poziţia diplomatică a Papalităţii în dreptul internaţional este
unică. Chiar şi în intervalul 1870-1929, când Papii nu au fost priviţi, în general, ca suverani
temporali, statele au tratat Sf. Scaun ca pe un subiect al dreptului internaţional. Astfel, corpul
diplomatic ataşat pe lângă Sf. Scaun nu a fost retras după 1870; dimpotrivă, numărul misiunilor
diplomatice a crescut, mai ales după Primul Război Mondial. Dacă în 1890 existau 18 misiuni
diplomatice permanente la Sf. Scaun, numărul lor a crescut la 25 în 1923, pentru ca acesta să fie

9
mai semnificativ în a doua jumătate a secolului al XX-lea – 59 (1961), 78 (1968). A crescut şi
numărul misiunilor diplomatice acreditate de Sf. Scaun – 24 (1923), 47 (1961), 65 (1968). Astăzi
Sf. Scaun întreţine relaţii diplomatice cu 172 de state, la care se adaugă relaţiile cu Uniunea
Europeană (un nunţiu fiind acreditat la Bruxelles) şi relaţiile de „natură specială” cu Organizaţia
pentru Eliberarea Palestinei şi Federaţia Rusă. Sf. Scaun are, de asemenea, reprezentanţi cu
statutul de „observatori permanenţi” pe lângă diferite organizaţii internaţionale.
Examinarea statelor reprezentate pe lângă Sf. Scaun nu relevă omogenitate politică sau
religioasă. Astfel, lista nu se limitează la acele state numite, în mod tradiţional, „catolice”. Prin
urmare, faptul de a stabili/menţine relaţii diplomatice cu Sf. Scaun nu implică, în mod necesar, o
notă confesională. Pe de altă parte, e adevărat că există o serie de state pentru care menţinerea
relaţiilor oficiale cu liderul Bisericii Catolice exprimă o fidelitate naţional-religioasă faţă de
Suveranul Pontif. În al doilea rând, între statele care au decis să stabilească relaţii diplomatice cu
Sf. Scaun, numărul celor care au încheiat concordate (sau alte tipuri de acorduri) este foarte
redus. În al treilea rând, între statele care au stabilit şi menţin relaţii diplomatice cu Sf. Scaun se
numără şi unele dintre cele care au adoptat oficial principiul separaţiei între Biserică şi Stat
(Franţa, SUA, de pildă).
Dacă diplomaţia este „arta de a trata relaţiile internaţionale prin intermediul negocierilor”
sau într-o formă mai elaborată „un sistem ordonat prin care guvernele intră în relaţii directe între
ele, prin intermediul schimbului reciproc de reprezentanţi formal acreditaţi”, atunci diplomaţia
ecleziastică poate fi definită în aceleaşi cuvinte. Totuşi, există o diferenţă esenţială ce rezidă în
faptul că relaţiile nu sunt între două state ci între un stat şi o autoritate religioasă. Prin urmare,
natura relaţiilor dintre cele două părţi nu este identică, deşi tehnica şi formele exterioare pot fi
aceleaşi.
Cu toate că între specialişti nu există o definiţie consensuală a diplomaţiei ecleziastice,
într-o formă succintă ar putea fi definită drept: „ştiinţa şi arta de a reglementa raporturile dintre
Biserică şi Stat prin intermediul reprezentanţilor oficiali”. Aşadar, diplomaţia pontificală poate fi
înţeleasă drept instituţia prin intermediul căreia autoritatea supremă a Bisericii Catolice – Papa –
comunică – în cadrul practicii internaţionale obişnuite – cu autoritatea supremă a Statelor în
vederea discutării problemelor obişnuite şi speciale care sunt specifice Bisericii sau Statului şi a
căror soluţionare presupune înţelegerea comună a celor mai înalte autorităţi din partea ambelor
părţi. Acest consens poate lua (nu în mod obligatoriu) forma concordatelor sau a unor înţelegeri

10
mai puţin formale. Totuşi, diplomaţia pontificală nu depinde de realizarea acestor tipuri de
înţelegeri, deoarece există multe state care nu au încheiat şi nici nu intenţionează să încheie
concordate sau alte acorduri formale.

V. Statutul internaţional al Papalităţii în dreptul internaţional între 1870-1914

Încheierea procesului de unificare a Italiei în 1870, odată cu proclamarea Romei drept
capitală a Regatului, a avut între consecinţe pierderea suveranităţii teritoriale a Vaticanului. Temă
extrem de sensibilă, cu implicaţii locale dar şi internaţionale, statutul Papalităţii în noul context a
preocupat nu doar autorităţile italiene ci şi guvernele altor ţări, îndeosebi ale celor în care
majoritatea cetăţenilor aparţineau credinţei catolice.
Potrivit unor interpretări prevalente la momentul respectiv a dreptului internaţional,
inspirate de aşa-numita paradigmă westfaliană, doar statele-naţiuni independente erau subiecţi
legitimi pe plan internaţional. Lipsit de teritoriu şi, potrivit acestei interpretări, de suveranitate,
Sfântul Scaun a încetat să mai fie un subiect al dreptului internaţional. Una din principalele surse
a acestei interpretări au constituit-o tezele formulate pentru prima dată în Italia de juristul Pietro
Espersson pe marginea legii garanţiilor (vezi infra). Teoria sa a fost expusă într-o operă în trei
volume publicată între 1872-1876. Pentru Espersson, statutul Papalităţii era determinat exclusiv
de legislaţia internă a Italiei, prin urmare Suveranul Pontif ar fi avut doar acele privilegii pe care
regatul Italiei i le-a conferit, iar pe plan internaţional acesta era doar o simplă persoană. Corolarul
acestei teze era că dreptul de legaţie nu era unul autentic, aşadar, legea garanţiilor, în
interpretarea sa, nu-i conferea o poziţie internaţională Papei. A existat însă şi o altă interpretare,
susţinută cu precădere dar nu exclusiv de mediile catolice, conform căreia Papalitatea continua să
beneficieze de personalitate juridică şi după 1870, în virtutea rolului conducător al Bisericii
Catolice (având în vedere "suveranitatea spirituală" a Bisericii). În fapt, miza juridică a acestei
dezbateri era dacă, în pofida pierderii suveranităţii temporale, Papii au continuat să se bucure de
personalitate internaţională, în virutatea "suveranităţii spirituale" ce derivă din calitatea de şefi ai
Bisericii Catolice. Aşadar, dezbaterea intensă a acestui subiect reflectată în literatura de după
1870 nu era legată atât de suvernitatea temporală a Papilor ci de suveranitatea lor spirituală.
După cum remarcă Robert Graham, până în preajma semnării de către Sf. Scaun şi Regatul Italiei
a Acordurilor de la Lateran (februarie 1929), în dreptul internaţional suveranitatea non-teritorială
a Papalităţii era într-o tot mai mare măsură recunoscută.

11
 La rândul său, statul italian a căutat să evite internaţionalizarea acestei dispute, de teama
fragilizării poziţiei sale internaţionale, pe de o parte, şi pentru a evita rezolvarea contenciosului
printr-o conferinţă internaţională care ar fi putut periclita interesele italiene, pe de altă parte,
preferînd soluţionarea ei printr-o lege internă. Autorităţile politice italiene (cu excepţia unor
sectoare politice vădit anticlericale) apreciau că Papalitatea a pierdut atribuţiile suveranităţii
temporale, dar beneficia, în continuare de o suveranitate spirituală în virtutea căreia se bucura de
o serie de drepturi: dreptul la imunitate, dreptul la inviolabilitate, extra-teritorialitate, dreptul de
legaţie pasivă şi activă. Această distincţie între suveranitatea temporală şi cea spirituală a fost
fructificată în textul proiectului legii garanţiilor, proiect care afirma într-o formă explicită
suveranitatea statului asupra peninsulei italice, admiţând totodată suveranitatea spirituală a
Papalităţii şi implicit calitatea de subiect al dreptului internaţional. Cu toate acestea, soluţia aleasă
de statul italian nu a mulţumit Sf. Scaun care a refuzat recunoaşterea legii garanţiilor, în vigoare
din 13 mai 1871, şi a considerat că diferendul cu statul italian a rămas deschis. În schimb,
guvernul italian prin intermediul ministrului afacerilor externe, Visconti-Venosta a adresat o notă
diplomatică guvernelor europene în care a oferit explicaţii privind semnificaţia legii, asigurând
destinatarii că graţie statutului special conferit Papei, independenţa sa religioasă a rămas intactă.
Ministrul italian preciza faptul că art. 11 al legii recunoştea dreptul de legaţie pasivă (acreditarea
unor diplomaţi străini pe lângă Papă) şi de legaţie activă (de a acredita diplomaţi pontificali pe
lângă guverne străine). Totodată, legea prevedea sancţiuni aspre pentru cei care ar fi încălcat
drepturile şi imunităţile Papei şi ale diplomaţilor acreditaţi ori trimişi de acesta. Din punctul de
vedere al guvernului italian, se mai afirma în notă, legea era o recunoştere formală şi explicită a
prerogativelor şi onorurilor pe care dreptul internaţional le conferea Papalităţii. Aşadar, potrivit
guvernului italian, Papii în calitatea lor de suverani spirituali beneficiau de un statut recunoscut în
comunitatea internaţională, Italia neurmărind suprimarea misiunilor diplomatice acreditate pe
lângă Sf. Scaun.
În schimb, Sf. Scaun a urmărit, în acele împrejurări şi ulterior, până la încheierea Pactelor de
la Lateran (februarie 1929) să obţină o recunoaştere a suveranităţii sale teritoriale (chiar daca se
avea în vedere un teritoriu extrem de restrâns), pentru a accentua independenţa sa în raport cu
orice putere politică (statală).
După 1871, aşadar, în timp ce statul italian a considerat diferendul închis, Sf. Scaun a
refuzat recunoaşterea legii garanţiilor, papii considerându-se "prizonieri", situaţie ce a generat o

12
serie de tensiuni în viaţa politică italiană. Totuşi, treptat, "chestiunea romană" şi-a pierdut
importanţa în dezbaterile privind politica internă italiană, fapt ce a permis exprimarea unor
atitudini mai conciliante. În schimb, guvernele liberale italiene s-au aflat în situaţia de a depinde
într-o măsură tot mai mare de votul catolicilor. Din raţiuni de principiu dar şi de tactică politică,
liderul politic de la începutul secolului XX, G. Giolitti a înlocuit vechea formulă asumată de C.
Cavour, în tradiţia liberală, "biserică liberă în stat liber", cu nouă metaforă a celor "două paralele"
care nu se pot întâlni într-o reglementare de tip pactual, dar nici nu ajung în conflict.

Sinopsis
 teoria modernizării;
 teoria sistemului social;
 teoria critică;
 tipuri istorice de relaţii între stat şi biserică – separatismul (modelul american, modelul
francez, modelul sovietic);
 Concordatul;
 Biserica catolică – actor transnaţional;
 Aparatul diplomaţiei pontificale – Sf. Scaun, Curia romană, Secretariatul de Stat al Sf.
Scaun, reprezentanţii pontifului roman;
 Statutul internaţional al papalităţii în dreptul internaţional între 1870-1914.

Bibliografie:
Hubert Jedin, Storia della Chiesa, Ed. Jaca Book, 1995, vol. X, p. 14-31.
Ivan Vallier, „The Roman Catholic Church: A Transnational Actor”, in Robert O. Keohane,
Joseph S. Nye (ed.) Transnational Relations and World Politics, Harvard Univ. Press,
Cambridge, 1981, p. 129-152.
Carlo Cardia, Stato e confessioni religiose, Ed. Il Mulino, Bologna, 1988, p. 15-110.
Robert A. Graham, Diplomazia pontificia. Studio sulla Chiesa e lo Stato sul piano
internazionale, Ed. Paoline, 1959, cap. IV şi V, p. 135-204.
Şerban Turcuş, Vademecum la Sfântul Scaun, Bucureşti, Ed. Academiei, 2007.
http: www.vatican.va

13
 Curs nr. 2
Poziţia Sf. Scaun faţă de Primul Război Mondial. Conferinţa de Pace de la Paris (1919-
1920). Stabilirea raporturilor diplomatice între Sf. Scaun şi statele din Europa Central-
Răsăriteană.

Concepte/cuvinte cheie: neutralitate, responsabilitate morală, dreptul ginţilor (naţiunilor),

tratate de pace, reconciliere.

Izbucnirea conflictului ce va rămane în memoria contemporanilor drept Marele Război (şi

a generaţiilor următoare ca Primul Război Mondial) şi decesul papei Pius al X-lea au readus în
prim plan şi chestiunea statutului internaţional al Sf. Scaun, suscitând – în mediile ecleziastice
dar şi în cele politico-diplomatice - unele temeri legate de posibilitatea desfăşurării conclavului,
temeri ce s-au dovedit a fi nefondate, deoarece germanii au permis participarea cardinalilor
electori din teritoriile ocupate de ei, între care a cardinalului belgian Mercier, iar statul italian a
garantat libertatea alegerii. Astfel, a fost posibil ca 60 de cardinali electori dintr-un total de 65 să
participe la procesul electiv de la Roma.
În conclavul desfăşurat între 31 august şi 3 septembrie 1914, războiul şi posibilele sale
consecinţe a reprezentat un criteriu important în opţiunile cardinalilor electori; însă nu mai puţin
importantă era situaţia din interiorul Bisericii Catolice, îndeosebi problema catolicismului
integral.
Încă de la începutul conclavului, electorii care proveneau din statele ce alcătuiau coaliţia
Puterilor Centrale au votat în favoarea cardinalului Giacomo Paolo Battista Dalla Chiesa. Născut
la 21 noiembrie 1854, într-o familie aristocratică, după finalizarea studiilor - drept şi teologie –
Dalla Chiesa a intrat în diplomaţia ecleziastică devenind în calitate de substitut, un colaborator
apropiat al cardinalului Rampolla, secretar de Stat. A rămas în acest oficiu pentru patru ani şi în
timpul papei Pius al X-lea, secretar de stat fiind cardinalul Merry de Val. În decembrie 1907 a
fost numit arhiepiscop de Bologna, iar la 25 mai 1914 a fost promovat în rândul cardinalilor. În 3
septembrie, Dalla Chiesa a obţinut voturile necesare pentru a fi ales în fruntea Bisericii Catolice,
asumând numele de Benedict al XV-lea. A fost un „papă politic” în sensul că s-a confruntat cu
probleme de politică externă mult mai complexe decât cele înfruntate de predecesorii săi.

14
 Alegerea noului Suveran Pontif a suscitat, în mod firesc, unele aştepări în cele două tabere
aflate în conflict. În cazul statelor ce alcătuiau Antanta sau cel puţin la nivelul conducerii politice
se nutrea speranţa că noul papă va exprima public o atitudine favorabilă acestei tabere. În alte
cercuri mai largi ale opiniei publice internaţionale se nutreau speranţe similare alimentate de
convingerea că războiul a fost declanşat de Puterile Centrale printr-un act scandalos, şi anume
încălcarea neutralităţii Belgiei, act ce echivala cu o ofensă adusă dreptului şi moralei. Atitudini
asemănătoare erau împărtăşite şi în lumea necatolică, în care Papa era privit ca o autoritate
morală chemată, în acest caz, să condamne comportamentul Puterilor Centrale. În toate aceste
aşteptări exista însă, după cum remarca Robert Graham, o doză de ingenuitate care s-a
transformat ulterior în resentiment sau deziluzie. Pentru că nici ideile pe care Antanta le opunea
Puterilor Centrale (lupta împotriva militarismului prusian, principiul autodeterminării,
superioritatea regimului democratic-liberal faţă de absolutism dinastic) nu erau atât prin origine
cât şi prin formulări, capabile să provoace o solidaritate particulară a Sf. Scaun. În fine dar nu în
ultimul rând, ultimele două secole provocaseră o schimbare profundă în relaţiile dintre popoare,
guverne şi papalitate – prin afirmarea spiritului naţional, a statului-naţiune, a noilor loialităţi –
astfel încât orice tentativă Sf. Scaun de a se comporta ca judecător moral al conflictului era
ineficace dacă nu de-a dreptul periculoasă. Riscul major şi imediat era de a rupe legăturile cu una
sau alta dintre tabere.
Pe teren strict politico-ecleziastic calculele privind o eventuală empatie a Sf. Scaun faţă de
Antantă erau eronate deoarece nu ţineau cont de schimbările intervenite în situaţia politică
europeană şi în politica Vaticanului comparativ cu perioada politicii francofile şi rusofile a papei
Leon al XIII-lea. Acest papă susţinuse (mai degrabă moral) Franţa şi Rusia deoarece în ultima
parte a secolului al XIX-lea Italia se afla în tabăra Puterilor Centrale, iar Sf. Scaun avea un
contecios cu regatul Italiei ("chestiunea romană"); între timp Italia schimbase taberele aflându-se,
în momentul izbucnirii conflagraţiei, mai aproape de Franţa. În cazul ultimei, raporturile cu Sf.
Scaun s-au deteriorat continuu la finele secolului al XIX-lea criza atingând apogeul în 1904 când
au fost întrerupte relaţiile diplomatice. Cât priveşte Rusia, deschiderea arătată de papa Leon al
XIII-lea a fost abandonată revenindu-se la atitudinea tradiţională favorabilă Imperiului Austro-
Ungar, considerat din perspectiva geopoliticii religioase a Vaticanului, cel mai important bastion
catolic aflat în calea expansiunii Ortodoxiei patronată de ţarii ruşi sub semnul ideologiei
panslaviste. Nu trebuie neglijată nici importanţa şi preţuirea exprimate la Vatican la adresa

15
catolicismului german care nu numai că supravieţuise Kulturkampf-ului declanşat de cancelarul
Otto von Bismarck, dar a creat şi consolidat o reţea complexă şi densă de asociaţii şi societăţi
catolice religioase şi laice şi a articulat interesele politice ale catolicilor din imperiu într-o
influentă formaţiune politică (Centrum). Aşadar, dacă Antanta se prezenta drept o campioană a
dreptului, a libertăţii şi a democraţiei, Puterile Centrale puteau fi percepute de Roma pontificală
drept bastioane ale conservării puterii politice şi sociale.
În primele două documente majore - scrisoarea pastorală din 8 septembrie şi enciclica
din 1 noiembrie 1914 – noul papă a pledat în favoarea încheierii grabnice a războiului. De la
începutul pontificatului său, Benedict al XV-lea a fixat trei coordonate ale atitudinii Sf. Scaun
faţă de război, anume: respectarea unei neutralităţi riguroase, implicarea în activitatea
asistenţială, caritativă şi iniţierea unor demersuri în favoarea păcii şi reconcilierii naţiunilor aflate
în conflict.
Temeiurile neutralităţii au fost exprimate în alocuţiunea papală din 22 ianuarie 1915, care
condamna încălcarea drepturilor omului, papa evitând să se pronunţe în problema
responsabilităţii declanşării războiului, ori a invaziei Belgiei de către Germania. Această prudenţă
se datora temerii împărtăşite de colaboratorii papei şi nu numai, că abandonarea neutralităţii de
principiu, fundamentată teologic, ar fi echivalat sau ar fi fost percepută de taberele aflate în
conflict cu adoptarea unei poziţii favorabile unei sau alteia dintre tabere.
Opera asistenţială desfăşurată de Benedict al XV-lea în anii războiului nu a ţinut cont de
apartenenţa religioasă, naţională sau etnică a victimelor. Ca urmare a medierii Sf. Scaun, în
primăvara anului 1915, în Elveţia s-a realizat un schimb de prizonieri; de asemenea, s-a reuşit
transportarea în ţări neutre a prizonierilor de război grav răniţi ori bolnavi. În alte cazuri, Sf.
Scaun a obţinut eliberarea unor prizonieri de război bolnavi. Sf. Scaun a înfiinţat instituţii pentru
asistenţa socială şi pastorală a prizonierilor de război precum şi centre de informare pentru
refugiaţi. De altfel, în semn de preţuire a activităţii sale, în decembrie 1921, papei Benedict al
XV-lea i-a fost dedicat un monument ridicat la Istanbul.
Activitatea politico-diplomatică a Sf. Scaun a avut drept scop fundamental împiedicarea
extinderii războiului şi scurtarea sa. Iniţiativele şi propunerile avansate în acest sens de Sf. Scaun
au fost percepute în funcţie de interesele particulare sau/şi de alianţe, de evoluţia operaţiunilor
militare, de reacţia/atitudinea opiniei publice din ţările aflate în conflict sau din ţările neutre. Între
factorii descurajanţi putem aminti convingerea apărută în cercurile politice dirigente din ţările

16
Antantei potrivit căreia războiul trebuie purtat până la anihilarea inamicului, o „pace albă”, fără
învinşi şi învingători însemnând, de fapt, o victorie a Germaniei. Potrivit acestei logici orice
demers al Sf. Scaun în sensul realizării unei „păci juste” era, practic, o acţiune filogermană. De
altfel, o apreciere similară s-a formulat în cazul eforturilor Vaticanului de menţinere a Italiei, şi
mai târziu a Statelor Unite în afara conflictului. Pe de altă parte, eventuala intrare în război a
Italiei ridica, între altele, problema suveranităţii Sf. Scaun, a modului în care Benedict al XV-lea
va conduce Biserica Catolică.
Într-o primă fază a conflictului, eforturile diplomaţiei pontificale au urmărit menţinerea
Italiei în afara conflictului. În acest scop, diplomaţii pontificali au intervenit pe lângă autorităţile
austro-ungare pentru a face unele concesii Italiei, însă ofertele Vienei au ajuns prea târziu, Italia
semnând cu puterile Antantei, la 26 aprilie 1915, Tratatul de la Londra. Potrivit art. 15 al
tratatului - publicat de bolşevici după preluarea puterii, la 28 noiembrie, 1917 în Izvestia - Sf.
Scaun nu avea să fie invitat la tratativele de pace de la sfârşitul războiului. Introducerea acestui
articol, la cererea Italiei, se datora anticlericalismului specific Risorgimento-ului pe de o parte, şi
temerii că internaţionalizarea „problemei romane” ar dăuna intereselor de securitate italiene, pe
de altă parte.
În Legea garanţiilor adoptată de Parlamentul italian în 1871 nu exista nici o precizare
referitoare la relaţiile italo-vaticane sau la statutul internaţional al Papalităţii în cazul angajării
Italiei într-un conflict armat. Teoretic, guvernul italian avea mână liberă. După intrarea Italiei în
război (24 mai 1915), reprezentanţele diplomatice ale Austro-Ungariei şi Germaniei acreditate pe
lângă Sf. Scaun au fost mutate în Elveţia, înainte ca guvernul italian să adopte vreo decizie,
Secretariatul de Stat refuzând stabilirea lor în perimetrul Vaticanului. Pe toată durata războiului,
guvernul italian a respectat obligaţiile pe care le-a asumat unilateral prin legea garanţiilor din
1871. Evident că libertatea de acţiune a Sf. Scaun a fost limitată de starea de război, oricum
dificultăţile au fost mai mici decât cele anticipate. Sf. Scaun a funcţionat şi în timpul războiului
ca centru al Bisericii Catolice, iar Benedict al XV-lea a desfăşurat o activitate diplomatică
laborioasă.
În pofida insuccesului diplomaţiei vaticane în menţinerea Italiei în afara conflictului, Sf.
Scaun a continuat să încurajeze iniţiativele care ar fi permis stoparea ostilităţilor şi iniţierea
tratativelor de pace. Dificultatea punerii în practică a sondajelor de pace, cel puţin în prima parte
a războiului, este ilustrată de imposibilitatea transmiterii de către Benedict al XV-lea, în toamna

17
anului 1915, către statele beligerante a unui Memorandum elaborat de Vatican asupra condiţiilor
încheierii păcii.
În consistoriul secret desfăşurat în 4 decembrie 1916, Benedict al XV-lea a avansat
pentru pentru prima oară formula unei „păci juste şi de durată”. Papa preciza că pacea nu trebuie
să fie realizată doar în favoarea uneia dintre părţile beligerante. Pornind de la această idee a
Papei, Secretariatul de Stat a transmis, la 13 iunie 1917, instrucţiuni nunţiului apostolic de la
Munchen, Eugenio Pacelli în vederea efectuării unor sondaje personale la Berlin. La 26 iunie,
Pacelli s-a întâlnit cu cancelarul Bethmann Holweg şi cu ministrul de externe Zimmermann, miza
discuţiilor fiind atitudinea Germaniei faţă de Belgia. Câteva zile mai târziu, Pacelli s-a întâlnit cu
împăratul Austro-Ungariei Carol I care a reconfirmat concesiile făcute Italiei în 1915. În urma
acestor demersuri, efectuate pe lângă cele două puteri, în primele zile ale lunii iulie, Vaticanul a
elaborat un Memorandum care conţinea şapte puncte, document prezentat la 24 iulie de nunţiul
Pacelli autorităţilor de la Berlin. Însă germanii au formulat unele obiecţii pe marginea textului
care s-au regăsit în contraproiectul înaintat Vaticanului la 12 august 1917. Primele patru puncte
ale memorandumului fixau obligaţii precise şi concrete – libertatea mărilor, limitarea
armamentelor, retragerea Franţei şi a Germaniei din teritoriile ocupate şi independenţa Belgiei,
garantată de Franţa, Anglia şi Germania, restituirea coloniilor germane ocupate de Anglia –
celelalte trei urmând a fi discutate la conferinţa de pace. Memorandumul ilustra concepţia papei
Benedict al XV-lea privind „pacea de compromis” sau o „pace albă” şi relua unele sugestii
formulate de preşedintele Wilson în tenatativa sa de mediere din 1916.
La 1 august 1917 Benedict al XV-lea a adresat în mod formal un apel în favoarea păcii,
textul fiind remis oficial marilor puteri beligerante, la 9 august, de cardinalul secretar de stat.
Prima parte a documentului avea un caracter retrospectiv fiind amintite apelurile anterioare ale
papei, a doua constituia o invitaţie adresată guvernelor în vederea identificării principiilor care
puteau conduce la realizarea unei păci juste şi de durată. Această a doua parte corespunde în
substanţă memorandumului Pacelli din iulie. În fine, ultima parte a documentului conţinea un
apel stăruitor pentru încetarea „acestui măcel inutil”, cum caracterizase papa războiul.
Răspunsul marilor puteri la iniţiativa papei Benedict al XV-lea a fost diferit. Nota formală
a cancelariei imperiale adresată cardinalului secretar de stat la 9 septembrie, precum şi scrisoarea
particulară a cancelarului Michaelis adresată nunţiului Pacelli la 24 septembrie, confirmau
refuzul acceptării de către Germania a propunerilor Vaticanului. Răspunsul celorlalte state aliate

18
Germaniei a fost identic. În schimb, Rusia, Franţa şi Italia nu au oferit nici un răspuns. În cazul
Statelor Unite răspunsul a fost condiţionat de raţiuni de politică internă, preşedintele W. Wilson
apreciind că Germania imperială nu era capabilă să negocieze, în mod onest, pacea. Un răspuns
mai nuanţat a formulat Marea Britanie care, prin intermediul trimisului său de la Vatican, a
afirmat că împărtăşeşte până la un punct iniţiativa pontificală.
Eşecul iniţiativei papei Benedict al XV-lea are mai multe explicaţii. Puterile Centrale îi
imputau papei o serie de gesturi, între care crearea a trei noi cardinali francezi în decembrie
1916, calificate drept "antantofile". În schimb, în Italia, în special după dezastrul militar de la
Caporetto, atît în presa liberală (anticlericală sau nu) cât şi la nivelul liderilor politici s-au
formulat acuze la adresa Bisericii Catolice italiene şi a Sf. Scaun privind încurajarea defetismului
şi pacifismului din rândul catolicilor, atitudini responsabile pentru eşecurile militare suferite de
Italia. Atmosfera de neîncredere şi suspiciune din Italia era încurajată, indirect, de declaraţiile
unor oficiali germani care susţineau că după încheierea războiului (evident, cu victoria Puterilor
Centrale) se impunea şi rezolvarea definitivă a "chestiunii romane". Totuşi, acest insucces nu l-a
descurajat pe Benedict al XV-lea. În februarie 1918, cardinalul secretar de stat, P. Gasparri a
propus Italiei să medieze în favoarea negocierii unei păci separate italo-austro-ungare, iniţiativă
neconcretizată datorită absenţei consensului între politicienii italieni. Aceasta fost, de altfel,
ultima iniţiativă de pace a papei Benedict al XV-lea.

Sf. Scaun şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920)

Enciclica Quod jam diu, dată publicităţii la 1 decembrie 1918, exprima viziunea papei
Benedict al XV-lea asupra păcii „întemeiată pe principiile creştine ale justiţiei”, capabilă să
descurajeze ura şi pasiunile naţionaliste, menită să contribuie la reconcilierea morală între învinşi
şi învingători. În acelaşi timp, Benedict al XV-lea nu a exclus posibilitatea soluţionării chestiunii
romane în ambianţa conferinţei de pace. Participarea efectivă la Conferinţa de pace nu a fost însă
posibilă, datorită clauzelor fixate în art. 15 al Tratatului de la Londra, semnat de Italia şi
reprezentanţii statelor ce alcătuiau Antanta. Un alt argument împotriva participării a fost
exprimat, în iunie 1918, de guvernul englez în Camera Lorzilor, potrivit căruia Papa se afla în
situaţia unui şef de stat dintr-o ţară neutră, reprezentantul unui astfel de stat neputând fi admis la
Conferinţa de pace fără consensul tuturor beligeranţilor. Totuşi, Benedict al XV-lea a avut în
vedere o ingerinţă oficioasă la Conferinţa păcii, dar nu a avut succes. Vizita la Vatican a

19
preşedintelui Wilson, din 4 ianuarie 1919, a fost doar una de curtoazie. Potrivit unei declaraţii
publicate în Osservatore Romano (oficiosul Sf. Scaun), la 19 martie 1919, în cursul întâlnirii
Benedict al XV-lea nu şi-ar fi exprimat dorinţa de a participa la tratativele de pace.
Acţiunea pontificală la Conferinţa Păcii s-a redus la misiunea mons. B. Cerretti, secretarul
Congregaţiei pentru Afaceri Extraordinare, aflat la Paris, în lunile mai-iunie 1919, în problema
posibilei suprimări a misiunilor (catolice) germane din fostele colonii germane. Puterile
învingătoare au recunoscut caracterul confesional al acestor misiuni, şi, implicit, funcţionarea lor
în continuare, Benedict al XV-lea declarându-se satisfăcut de soluţia aleasă.
Prezenţa la Paris a mons. Ceretti a permis şi iniţierea dialogului cu delegaţiile statelor din
Europa Central-Răsăriteană, formalizat prin stabilirea relaţiilor diplomatice în perioada
următoare. Astfel, in cursul anilor 1919 şi 1920, ca urmare a remodelării hărţii politice în Europa
Central-Răsăriteană, Sf. Scaun a stabilit relaţii diplomatice cu următoarele state: Polonia (august,
1919), Iugoslavia (februarie, 1920), Cehoslovacia (martie), Austria, Germania (Republica de la
Weimar, aprilie), România şi Ungaria (iulie).
În schimb, chestiunea romană a fost evocată doar în culisele Conferinţei de pace. Prin
intermediul unui prelat american, mons. Cerretti a avut mai multe întrevederi cu premierul Italiei,
Orlando, încheiate cu un acord verbal potrivit căruia Italia urma să recunoască suveranitatea
Vaticanului asupra unui teritoriu, singurul dezacord fiind legat de mărimea acestuia. Însă după
căderea guvernului Orlando înlocuit de guvernul Nitti discuţiile nu au progresat.
În privinţa Tratatelor de pace semnate fără participarea Sf. Scaun, din raţiunile enunţate
mai devreme, acesta nu avea nicio responsabilitate şi rămânea liber în atitudinea faţă de acestea.
Totuşi, Benedict al XV-lea se afla într-o situaţie delicată deoarece aprobarea l-ar fi plasat alături
de învingători, în schimb eventualele opinii critice la adresa conţinutului lor l-ar fi situat alături
de învinşi. Prin simplul fapt că nu le-a aprobat, Benedict al XV-lea sugera că pacea nu era nici
egală, nici justă şi nici de durată.
Opinia rezervată a papei Benedict al XV-lea faţă de Tratatul de la Versailles se explică prin
faptul că nu răspundea idealului său, între altele, pentru că era un tratat impus şi nu negociat. De
altfel, alocuţiunea consistorială a Papei, din 3 iulie 1919, nu conţinea nicio trimitere la conţinutul
Tratatului de la Versailles, în schimb, se pronunţa pentru eliberarea prizonierilor de război
(germani) şi pentru restabilirea legăturilor de caritate creştină între popoare.

20
 Aşadar, abţinându-se de la judecarea tratatelor, Benedict al XV-lea îşi îndrepta eforturile
spre realizarea a două scopuri: lichidarea înverşunării şi urii reziduale generate de războiul şi
reconcilierea autentică a foştilor beligeranţilor. Demersurile sale, datorită ambianţei postbelice,
au fost apreciate drept germanofile.
În enciclica Pacem Dei munus, din 23 mai 1920, Benedict al XV-lea a revenit asupra unor
idei exprimate în alte documente. Astfel, el aprecia că deşi s-au semnat tratatele de pace, vechile
resentimente dintre foştii beligeranţi au supravieţuit. Una din raţiunile persistenţei
naţionalismului şi şovinismului între naţiuni se datora absenţei unei reconcilieri autentice care
presupune caritate (iertarea şi dragostea faţă de inamici). Fără o astfel de reconciliere, izvorâtă
din valorile şi tradiţia creştină, aprecia Benedict al XV-lea, o pace autentică nu era posibilă.
Şi în privinţa Societăţii Naţiunilor opiniile papei Benedict al XV-lea erau mai nuanţate şi nu
se suprapuneau întru totul cu viziunea artizanilor păcii. Papa împărtăşea idealul reunirii statelor
într-o „familie unică” (instituţie universală), prin intermediul căreia era posibilă realizarea
dezarmării şi eliminarea (sau îndepărtarea pericolului) războiului. Crearea unei astfel de instituţii
era încurajată de Biserica catolică. Dar, Benedict al XV-lea ignora Societatea Naţiunilor pentru
că nu răspundea idealului său, el pledând pentru o instituţie internaţională care să îmbrăţişeze
toate statele (din Societatea Naţiunilor lipseau, în acel moment, Statele Unite şi Germania).

Sinopsis

 izbucnirea Primului Război Mondial şi organizarea conclavului;

 alegerea papei Benedict al XV-lea;
 poziţia Sf. Scaun între cele două tabere;
 evoluţia raporturilor pe teren politico-ecleziastic între Sf. Scaun şi diferitele state aflate în
conflict;
 coordonatele atitudinii Sf. Scaun faţă de război;
 neutralitatea Sf. Scaun;
 opera asistenţială;
 demersurile în favoarea păcii;
 formula lui Benedict al XV-lea asupra unei „păci juste şi de durată” şi reacţia marilor
puteri;

21
  Enciclica Quod jam diu (1 decembrie 1918) – viziunea papei Benedict asupra păcii;
 acţiunea pontificală în contextul Conferinţei de pace;
 poziţia papei Benedict al XV-lea asupra tratatelor de pace şi a Societăţii Naţiunilor.

Bibliografie:
Guido Zangheni, Corso di storia della Chiesa, vol. IV, L’eta contemporanea, Ed. San Paolo,
Milano, 1996, p. 194-208.
Hubert Jedin (coord.), Storia della Chiesa, vol. X, La Chiesa nel ventesimo secolo, Ed. Jaca
Book, Milano, 1995, p. 40-51.
Luigi Salvatorelli, La politica della Santa Sede dopo la guerra, Istituto per gli studi di politica
internazionale, Milano, p. 7-83.

Curs nr. 3
Politica pactuală a papei Pius al XI-lea. Negocierea şi semnarea concordatelor cu unele
state din Europa Central-Răsăriteană

Concepte/cuvinte-cheie: tratate de pace, concordat, ("solemni conventione"), acord, ("intesa",

"modus vivendi"), tipuri de raporturi între stat şi biserică.

Dacă în Europa antebelică, îndeosebi în statele din Vestul continentului se optase pentru o
formulă separatistă inspirată de ideologia liberală, iar în unele cazuri pentru forme vădit
anticlericale de separare a Statului de Biserică, războiul, cu evoluţiile şi consecinţele sale, a
readus în discuţie tema complexă a raportului dintre politică şi religie, mai ales că laicizarea era
mai puţin vizibilă la Răsărit de Viena, zonă ce suscita un interes aparte în rândul puterilor
occidentale. La aceste consideraţii geopolitice se adaugă criza morală, angoasele şi traumele

22
provocate de război, prezente, într-o măsură mai mică sau mai mare, în societăţile europene
postebelice, criză ilustrată şi de un nou interes faţă de diferite experienţe spirituale, unele
originare din Orient, precum şi de o reînflorire a misticismului. O altă raţiune care a impulsioant
regândirea interacţiunii dintre politică şi religie a fost legată de instabilitatea socială şi politică, de
cucerirea puterii de către bolşevici în Rusia şi pericolul răspândirii ideilor comuniste în Europa
care a făcut ca o bună parte a opiniei publice dar şi a decidenţilor politici să considere Biserica
catolică/Sf. Scaun instituţii capabile să asigure ordinea (morală) şi conservarea socială.
Exprimarea acestei tendinţe contrare curentului separatist, vizibilă încă din anii războiului,
a cunoscut diferite forme. Una din expresii a constituit-o multiplicarea reprezentanţelor
diplomatice (cu un caracter temporar sau permanent) ale statelor pe lângă Sf. Scaun. În 1914
guvernul britanic trimite o misiune diplomatică la Vatican care după încheierea ostilităţilor a fost
transformată în reprezentanţă diplomatică. În schimb, la Londra a fost trimis doar un delegat
apostolic. Un an mai târziu, un agent pontifical este trimis la Berna, iar din 1920 un nunţiu
apostolic fără ca Elveţia să acrediteze un reprezentant diplomatic la Vatican.
O altă manifestare a fost reprezentată de revizuirea raporturilor dintre stat şi biserică. În
cazul Portugaliei republicane, de pildă, legea separării adoptată în 1911 a fost modificată 1918,
iar în martie anul următor s-au restabilit relaţiile diplomatice cu Sf. Scaun. După încheierea
ostilităţilor şi semnarea tratatelor de pace, miniştrii Prusiei şi Bavariei revin la Roma şi sunt
restabilite relaţiile diplomatice cu Germania (aprilie 1920). Sunt reluate pe baze noi şi relaţiile
diplomatice cu Republica Austria (aprilie 1920) şi cu Ungaria (iulie, octombrie 1920). Cu Franţa,
unde criza raporturilor dintre stat şi Biserca Catolică, alimentată şi de raţiuni politice, a escaladat
până la suspendarea relaţiilor diplomatice şi adoptarea legii separării Statului de Biserică, relaţiile
diplomatice se restabilesc în 1921. Pentru Sf. Scaun creşterea numărului misiunilor diplomatice
acreditate reprezenta recunoaşterea principiului colaborării cu statul, şi, în acelaşi timp, consolida
statutul internaţional al papalităţii.
Primii ani postbelici au adus schimbări şi la Vatican. Decesul neaşteptat al papei Benedict
al XV-lea i-a readus la Roma pe cardinalii electori care la 2 februarie intră în conclav, iar la 6
februarie 1922, l-au ales pe card. Achile Ratti în fruntea Bisericii. Noul papă ce a asumat numele
de Pius al XI-lea, spre deosebire de predecesorii săi, s-a adresat mulţimilor venite să-l aclame în
ziua încoronării de la balconul basilicii San Pietro, prin gestul său dorind să reconfirme lumii

23
catolice menţinerea caracterului internaţional al papalităţii şi independenţa sa faţă de guvernul
Italiei.
Una din preocupările noului papă a constituit-o reglementarea juridică a raporturilor dintre
stat şi biserică, cu alte cuvinte, fixarea de comun acord a unui cadru juridic care să asigure
bisericilor locale deplina libertate religioasă. O astfel de reglementare presupunea existenţa
relaţiilor diplomatice între Sf. Scaun şi statul respectiv, fapt ce contribuia, în egală măsură, la
consolidarea statutului internaţional al Sf. Scaun. Modificarea radicală a hărţii politice a Europei
Central-Răsăritene în urma Primului Război Mondial, diversitatea confesională a acestui spaţiu
precum şi nevoia reglementării statutului juridic al bisericilor (catolice) locale au fost, aşadar,
principalele argumente ale opţiunii în favoarea încheierii de acorduri cu statele din această zonă.
La rândul lor, statele au urmărit prin semnarea unor acorduri cu Sf. Scaun să-şi consolideze
prestigiul internaţional şi să neutralizeze apariţia unor tensiuni interne, datorate unor dispute
interconfesionale ori etno-confesionale.
Concordatul cu Letonia
Dat fiind faptul că majoritatea populaţiei letone era de confesiune protestantă, concordatul
încheiat cu Sf. Scaun, la 30 mai 1922, reflecta configuraţia religioasă a ţării. Potrivit art.1, statul
garanta exerciţiul liber şi public al cultului catolic, recunoştea personalitatea juridică a Bisericii şi
a părţilor sale constitutive, în conformitate cu legile letone. În art.2 se preciza organizarea
comunităţii catolice într-o arhiepiscopie de Riga, cei doi episcopi auxiliari urmând să fie de
naţionalitate letonă. Potrivit art.3, episcopii, clerul şi credincioşii puteau comunica liber cu Sf.
Scaun; art. 4 şi 5 reglementau problema alegerii episcopilor, guvernul leton recunoscând dreptul
Sf. Scaun de a numi episcopii, în schimb Sf. Scaun urma să se asigure, anterior investirii, că
guvernul nu are vreo obiecţie din punct de vedere politic investirii celui numit. Art. 10 recunoştea
dreptul Bisericii Catolice de a înfiinţa şi menţine şcoli confesionale cu respectarea legilor
referitoare la învăţământul privat. Conform art.13 asociaţiile catolice beneficiau de drepturi
similare cu celelalte asociaţii recunoscute de stat.
Concordatul cu Polonia
Datorită bunelor raporturi polono-vaticane, în decembrie 1924, legaţia Poloniei de pe
lângă Sf. Scaun a fost ridicată la rangul de ambasadă. O temă delicată a raporturilor bilaterale era
reprezentată de problema ucrainenilor greco-catolici din Galiţia (S-V Poloniei), ierarhia greco-
catolică acuzând politica de „polonizare” promovată de autorităţi şi cauţionată de Biserica

24
romano-catolică poloneză. În vederea aplanării tensiunilor, Sf. Scaun a trimis în Polonia în
primăvara anului 1923 o misiune condusă de un vizitator apostolic. Ancheta desfăşurată confirma
acuzele greco-catolicilor ucraineni dar consemna şi atitudinea ucrainenilor potrivnică Poloniei.
Un alt subiect care a afectat relaţiile polono-vaticane l-a constituit reforma agrară. Biserica
Catolică din Polonia care deţinea întinse proprietăţi agrare nu s-a opus reformei, însă a exprimat
dorinţa realizării unui acord prealabil cu Sf. Scaun. Deoarece un astfel de acord nu s-a încheiat,
proiectul legii agrare elaborat de liderul partidului agrarian W. Witos prevedea exproprierea unei
părţi însemnate din suprafeţele deţinute de Biserica catolică fără consimţământul acesteia. Însă,
ca urmare a protestului Episcopatului catolic proiectul a fost retras din parlament.
Negocierile în vederea realizării unui acord cu Sf. Scaun, demarate la începutul anilor
1920, s-au finalizat cu semnarea la 10 februarie 1925 a Concordatului. Potrivit art. 1, statul
garanta Bisericii Catolice liberul exerciţiu al puterii sale spirituale şi a jurisdicţiei ecleziastice,
precum şi autonomia administrativă. Art. 2 garanta episcopilor, clerului şi credincioşilor
comunicarea liberă cu Sf. Scaun; episcopii beneficiau, de asemenea, de libertatea publicării
instrucţiunilor şi circularelor adresate preoţilor şi credincioşilor. Art. 9 fixa circumscripţiile
ecleziastice care puteau fi modificate numai cu acordul statului polon şi sancţiona principiul
teritorialităţii episcopiilor (nici o parte a teritoriului polon nu putea fi supusă unor episcopi
rezidenţi în afara graniţelor Poloniei). Conform art. 11 alegerea episcopilor era un drept al Sf.
Scaun care pentru a se asigura că nu există obiecţii de ordin politic comunica numele celui ales
preşedintelui Republicii, iar după învestire episcopii depuneau un jurământ de credinţă faţă de
stat (art.12). Statul garanta, de asemenea, dreptul de proprietate pentru toate persoanele juridice
ecleziastice (art.12). Potrivit art.13, învăţământul religios în toate şcolile de stat era obligatoriu.
Existau şi alte dispoziţii care reglementau problema ordinelor şi congregaţiilor religioase,
asigurarea asistenţei spirituale în armată, spitale şi închisori.
Concordatul cu Lituania
Anterior constituirii republicii Lituania existaseră două dieceze, una aflată sub jurisdicţia
Arhiepiscopiei de Moghilev (în Rusia), cealaltă sub autoritatea arhiepiscopiei de Varşovia. Prin
constituţia apostolică „Lituanorum gente”, adoptată la 4 aprilie 1926, Pius al XI-lea a înfăptuit
reorganizarea ecleziastică a Lituaniei, fără a se consulta cu autorităţile politice sau episcopatul
catolic local. Vechile dieceze au fost împărţite în cinci episcopii grupate în două arhiepiscopii
(Kaunas şi Vilskansis). Pius al XI-lea a apelat la această soluţie deoarece lituanienii care doreau

25
să fixeze capitala în oraşul Vilnius, inclus prin concordatul cu Polonia în administrarea Bisericii
Catolice poloneze, nu ar fi acceptat această reorganizare ecleziastică. De altminteri, guvernul de
stânga format în urma alegerilor care au avut loc în Lituania în mai 1926, nu a recunoscut aceste
dispoziţii ale Sf. Scaun. Cu toate acestea la începutul anului 1927 au fost iniţiate negocieri în
vederea încheierii unui acord cu Sf. Scaun, finalizate în toamna aceluiaşi an. Dispoziţiile
concordatului cu Lituania, semnat la 27 septembrie acelaşi an, erau asemănătoare celor din
concordatul încheiat cu Polonia.

Concordatul cu România
Relaţiile diplomatice între România şi Sf. Scaun s-au stabilit în anul 1920, primele discuţii
privitoare la semnarea unui acord având loc în timpul Conferinţei de pace de la Paris, între Ionel
I.C. Brătianu şi mons. Cerretti. Primul proiect de concordat a fost redactat de pr. Ioan Bălan,
viitor episcop greco-catolic, la cererea lui I.Gh. Duca în prejma încheierii războiului. În
anul 1920, la cererea lui Al. Vaida- Voevod, pr. V. Lucaciu a redactat un alt proiect. Pe baza
acestuia, a observaţiilor formulate de Sf. Scaun şi a memoriului episcopilor români uniţi se
elaborează o nouă variantă care publicată în presă în decembrie 1920 va stârni reacţia vehementă
a cercurilor ortodoxe şi a unei părţi a intelectualităţii. Ca urmare, pentru o vreme tema a fost
abandonată. Reveniţi la putere în 1922, liberalii nu abandonează ideea semnării unui concordat cu
Vaticanul însă apreciază că prioritare erau alte teme. Negocierile sunt reluate după adoptarea
Constituţiei, mai exact în 1924 când sunt trimişi pentru discuţii la Roma Z. Pâclişanu şi C. Banu.
Deşi s-a ajuns la o formulă acceptată de ambele părţi, semnarea a fost amânată. Având ca punct
de plecare proiectul negociat de liberali, guvernul Averescu a continuat discuţiile, concordatul
fiind semnat la 10 mai 1927, la Roma, de Vasile Goldiş, ministru al Cultelor în guvernul
Averescu şi de P. Gasparri, cardinal secretar de stat din partea Sf. Scaun. Ratificarea
concordatului s-a realizat în 1929 în timpul primului guvern PNŢ condus de I. Maniu.
Acordul cu Cehoslovacia
În primii ani postbelici, Biserica Catolică, majoritară în Cehoslovacia, s-a confruntat cu
unele crize interne. Tradiţiile husite precum şi sentimentele antiromane nutrite de unii preoţi care
acuzau Vaticanul că a susţinut interesele imperialiste ale germanilor, au contribuit la apariţia unei
„biserici catolice naţionale” separată de Sf. Scaun, prin organizare şi dogme, care în 1930 avea
800,000 de credincioşi. În cadrul Bisericii Catolice s-a constituit şi o altă organizaţie numită
„Jednota” care milita pentru înfăptuirea unor reforme menite să contribuie la „democratizarea”

26
bisericii. Prin decretul Sf. Oficiu din 14 iunie 1922 au fost excomunicaţi toţi preoţii care făceau
încă parte din această organizaţie. Pe lângă aceste crize interne, Biserica Catolică s-a confruntat şi
cu o anumită ostilitate din partea guvernelor de la Praga care, în paralel cu politica de laicizare
promovată au încurajat tendinţele separatiste din Biserica Catolică cehoslovacă. În pofida unor
momente tensionate în relaţiile bilaterale, autorităţile politice cehoslovace au căutat să ajungă la
un acord cu Sf. Scaun. În cursul anului 1926 dialogul a fost intermediat de arhiepiscopul de
Praga. În anul următor, nunţiul de la Praga, mons. F. Marmaggi a negociat cu autorităţile formula
unui acord, proiectul fiind aprobat, la 2 februarie 1928, de Pius al XI-lea. Potrivit art.1
frontierele ecleziastice urmau să coincidă cu cele politice, pentru delimitarea şi dotarea diecezelor
urmând să se constituie două comisii independente, una a Sf. Scaun, a doua fiind a guvernului.
Conform art.4 episcopii erau numiţi de Sf. Scaun, anterior instalării lor, Sf. Scaun trebuia să
consulte guvernul pentru a nu exista obiecţii de ordin politic. După instalare, episcopii urmau să
depună in jurământ de loialitate faţă de stat. În perioada ce a urmat semnării acordului relaţiile
vaticano-cehoslovace s-au îmbunătăţit, fapt ilustrat de amploarea festivităţilor religioase şi
naţionale prilejuite în 1929 de sărbătorirea millenium-ului creştinării cehoslovacilor. Câţiva ani
mai târziu, Pius al XI-lea l-a promovat pe arhiepiscopul Kaspar al Pragăi în rândul cardinalilor.
Apropierea evidentă în raporturile dintre Sf. Scaun şi Cehoslovacia, în anii 1935-1938, s-a produs
pe fondul preocupărilor comune faţă de ascensiunea nazismului.
Concordatul cu Iugoslavia
În Iugoslavia situaţia politico-religioasă a fost influenţată de rivalităţile dintre confesiunile
ortodoxă şi catolică pe de o parte, şi de cele dintre sârbi şi croaţi, pe de altă parte. În lumea
politică iugoslavă existau şi curente laice, contrare confesionalismului ortodox sau catolic. În
Croaţia, alături de curentul laic exista şi un curent favorabil constituirii unei „biserici catolice
naţionale”, similar celui din Cehoslovacia. Această biserică s-a constituit în primii ani postbelici
în formula „vechilor catolici” (e vorba de o mişcare apărută după proclamarea infailibilităţii
papale la conciliul Vatican I, în 1870). Această „biserica romano-catolică naţională croată” care
admitea căsătoria preoţilor, primea subvenţii din partea guvernului. În decembrie 1922,
arhiepiscopul Zagrebului, mons. Bauer a publicat excomunicarea tuturor acelora care aderau la
această biserică. Ideea unei biserici catolice independentă de Sf. Scaun era susţinută şi de unii
lideri politici marcanţi din Croaţia, între care Stepan Radic care aprecia că existenţa unei astfel de
biserici ar fi facilitat acordul dintre Serbia şi Croaţia, deoarece înlătura suspiciunea că

27
autonomismul croat ar depinde de autorităţi străine. Cu toate că raporturile bilaterale au cunoscut
momente tensionate, datorită unor iniţiative guvernamentale care au nemulţumit Sf. Scaun,
precum etatizarea şcolilor primare catolice, dialogul diplomatic între cele două părţi a continuat.
La 28 ianuarie 1924, primul ministru Nicola Pasic şi ministrul de externe Nincic au fost primiţi în
audienţă privată de Pius al XI-lea. Cei doi au exprimat dorinţa guvernului de a încheia un
concordat cu Sf. Scaun, până în acel moment reuşindu-se elaborarea unui proiect în urma
discuţiilor purtate cu arhiepiscopul Zagrebului, mons. Bauer. În urma acestor discuţii trei
probleme au rămas nesoluţionate: a şcolilor confesionale catolice, a dreptului Bisericii catolice de
a înfiinţa şcoli de meserii şi chestiunea dizolvării unor asociaţii catolice. Cu toate că discuţiile au
continuat în anii următori nu s-a ajuns la o formulă acceptabilă pentru ambele părţi. Lovitura de
stat a regelui Alexandru din ianuarie 1929 şi punerea în practică de către guvernul Jivkovic a unui
program laic, mai ales în domeniul educaţiei precum şi accentuarea rolului Serbiei în noua
configuraţie statală au împiedicat semnarea unui acord. Abia în octombrie 1933 era evocată, din
nou, posibilitatea încheierii unui concordat. Documentul semnat doi ani mai târziu, la 25 iulie
1935 nu a fost dat publicităţii şi nici ratificat de parlamentul iugoslav datorită opoziţiei
vehemente a Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Sinopsis
 regândirea interacţiunii dintre politică şi religie – multiplicarea reprezentanţelor
diplomatice ale statelor pe lângă Sf. Scaun, revizuirea raporturilor dintre stat şi biserică;
 alegerea papei Pius al XI-lea şi preocupările acestuia pentru reglementarea juridică a
raporturilor dintre stat şi biserică;
 Concordatul cu Letonia;
 Concordatul cu Polonia;
 Concordatul cu Lituania;
 Concordatul cu România;
 Acordul cu Cehoslovacia;
 Concordatul cu Iugoslavia.

Bibliografie:

28
Guido Zangheni, Corso di storia della Chiesa, L’eta contemporanea, Ed. San Paolo, Milano,
1996, pp. 109-111, 117-120.
Luigi Salvatorelli, La politica della Santa Sede dopo la guerra, Ed. ISPI, Milano, pp. 138-173.
Ioan-Marius Bucur, Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române, 1918-1953, cap. 3
”Concordatul cu România”, pp. 49-59.

Curs nr. 4
1) Rezolvarea chestiunii romane: pactele de la Lateran

2) Sf. Scaun în faţa sfidărilor totalitare în anii 1930: fascismul şi nazismul

Concepte, cuvinte-cheie: pactele de la Lateran, Statul-Cetate Vatican, totalitarism, nazism,

rasism, fascism.

Pactele de la Lateran
Accederea la putere a fasciştilor s-a realizat într-un context marcat de criza profundă prin
care Italia a trecut la finele războiului. Cu toate că s-a numărat printre puterile învingătoare, Italia
s-a confruntat cu dificultăţi majore, de ordin economic, social şi politic, la care s-a adăugat o
instabilitate guvernamentală accentuată, cele cinci guverne aflate la putere între 1919-1922 fiind
incapabile să gestioneze situaţia dificilă a ţării. În egală măsură, ascensiunea fascismului a fost
profund influenţată şi de figura şi acţiunea fondatorului mişcării, Benito Mussolini. Pe fondul
confruntării dintre stânga şi dreapta se afirmă, din 1919 fasciile de luptă, organizaţie paramilitară

29
ce va constitui nucleul Partidului Naţional Fascist creat în 1921. Un an mai târziu, beneficiind de
complicitatea establishment-ului conservator, sub comanda lui Mussolini, fasciştii iniţiază
„marşul asupra Romei” (22 octombrie) care i-a adus la putere alături de liberalii conservatori. În
iunie 1924, ca urmare a asasinării secretarului Partidului Socialist, G. Matteoti, de către o echipă
paramilitară fascistă („squadristi”), liberalii părăsesc Parlamentul generând prima criza serioasă
cu care se confrunta Mussolini. După unele ezitări, Mussolini asumă atentatul şi decide
instituţionalizarea regimului fascist, eveniment marcat de discursul rostit în faţa Parlamentului, la
3 ianuarie 1925. Doi ani mai târziu, la 21 aprilie 1927, a fost dat publicităţii documentul
fundamental al ordinii corporative fasciste, „Carta muncii”, ce conţinea 30 de declaraţii de
principiu prin care se urmărea organizarea forţelor muncii cu cele ale capitalului în numele
intereselor naţiunii. Documentul nu avea valoare normativă ci de recomandare, guvernul urmând
să transpună modelul în practică prin adoptarea unei legislaţii corespunzătoare, o activitate parţial
realizată până în vara anului 1943.
Potrivit noului model social propus, Statul fascist revendica monopolul educaţiei
tineretului şi un control social exclusiv. Aceste pretenţii au deschis, inevitabil, conflictul cu
Biserica, un conflict care s-a accentuat în contextul adoptării de către regimul fascist, în 1938, a
legislaţiei rasiale de inspiraţie nazistă. Pe de altă parte, în vederea realizării unui consens cât mai
larg, regimul a căutat să aplaneze divergenţele cu Biserica, ceea ce explică eforturile menite să
identifice o soluţie favorabilă ambelor părţi în „chesiunea romană”. O astfel de preocupare
întâlnim şi la guvernele prefasciste, de pildă în iunie 1919, guvernul Orlando a realizat un prim
pas, în discuţiile informale avute cu mons. Cerretti la Paris, dar opoziţia regelui Victor Emanuel
al III-lea a împiedicat avansarea negocierilor. Iniţial, Vaticanul a reacţionat cu prudenţă la
schimbările politice din Italia fiind dispus să negocieze doar în cazul unor chestiuni concrete şi nu
pe baza unor principii. În aceşti parametrii s-a derulat discuţia secretă dintre Mussolini şi
cardinalul Gasparri, din 19 sau 20 ianuarie 1923, ce a vizat situaţia delicată în care se afla o bancă
controlată de Vatican, al cărei faliment putea fi evitat doar cu ajutorul statului. Rezerva prudentă
a Vaticanului deriva, înainte de toate, din dorinţa de a evita o ciocnire frontală cu fascismul care
ar fi pericilitat soarta organizaţiilor catolice. În campania electorală din 1924 Vaticanul s-a
menţinut în rezervă, condamnând, totuşi, actele de violenţă ale fasciştilor. Pe de altă parte, în
septembrie 1924, Vaticanul a condamnat public coaliţia dintre Partidul Popular şi Partidul
Socialist legalist.

30
 Tentativa de revizuire a legilor ecleziastice prin realizarea unui compromis între
autorităţile politice şi cele ecleziastice, pusă în practică în anul 1925, a fost respinsă de Pius al
XI-lea în decembrie acelaşi an. Într-o scrisoare adresată cardinalului Gasparri, în februarie anul
următor, Papa stabilea o legătură directă între reforma legilor ecleziastice şi o reglementare
concordatară a "chestiunii romane".
Tratativele care au condus finalmente la Pactele Laterane au demarat la 5 august 1926.
În aceste negocieri Vaticanul a fost reprezentat de Francesco Pacelli, avocat, flancat de mons.
Borgongini Duca, de la Secretariatul de Stat. Negociatorul Italiei a fost până la moartea sa, la 4
ianuarie 1929, consilierul de stat, Domenico Barone. După decesul lui Barone, Mussolini a
preluat conducerea tratativelor pâna la semnarea acordurilor (11 februarie, Tratatul, Concordatul
şi Convenţia financiară) şi a documentelor de ratificare (7 iunie).
Pentru Mussolini încheierea pactelor a fost un succes indiscutabil, cu toate că pentru el
acest moment a avut un caracter instrumental şi a fost determinat de consideraţii pur tactice. În
egală măsură, tratatele au consolidat, pentru o vreme cel puţin, regimul şi dictatura. În cazul
Vaticanului importanţa pactelor a fost evaluată în chip diferit existând şi opinii critice. E mai
presus de orice dubiu că pactele au oferit unele avantaje – au pus capăt ingerinţei statului în
biserica italiană, au fortificat prin garanţiile juridice oferite organizaţiile catolice care operau în
societatea italiană, au facilitat o mai clară afirmare a Vaticanului ca centru al Bisericii. Pe de altă
parte, dezacordurile nu au fost cu totul aplanate, la începutul lunii iunie 1929 existând temerea că
nu vor fi puse în vigoare, iar cu trecerea timpului Mussolini a devenit tot mai conştient de faptul
că Biserica nu numai că nu îl susţinea necondiţionat în politica internă şi externă, dar îşi păstra o
influenţă semnificativă asupra societăţii prin constelaţia de organizaţii şi asociaţii reunite sub
umbrela Acţiunii Catolice, în special în rândurile tineretului şi studenţilor, îngreunând penetrarea
teoriilor fasciste în societate. Astfel, s-a ajuns la criza din 1931. Conflictul a început în martie
acel an, cu acuzele presei fasciste la adresa Acţiunii Catolice care şi-ar fi depăşit competenţele
intrând în domeniul social şi politic. În aprilie, Pius al XI-lea a apărat dreptul organizaţiilor
catolice sociale de a opera în societate. Mussolini nu a dezarmat şi, la sfârşitul lunii mai, a retras
recunoaşterea organizaţiilor de tineret şi studenţeşti catolice. În pofida protestelor şi a notelor
diplomatice adresate guvernului fascist, Pius al XI-lea n-a obţinut retragerea măsurii. În aceste
condiţii, la 29 iunie 1931 era dată publicităţii enciclica „Non abbiamo bisogno”, în care Pius al

31
XI-lea considera atacul fascist drept o nedreptate faţă de Biserică, condamna monopolul
revendicat de regim asupra educaţiei, dar nu mergea până la o ruptură definitivă cu regimul.
Cu toate acestea, la 23 iulie, au fost deschise tratative între cele două părţi, finalizate, în
septembrie, cu o convenţie considerată datorită materiei reglementate, drept un succes al lui
Mussolini. Practic, în urma acordului a devenit evident că Acţiunea Catolică nu avea cum să fie o
ameninţare politică pentru Mussolini.
Criza intervenită câţiva ani mai târziu, mai exact în 1938, s-a derulat într-un context
politic diferit, aceasta fiind consecinţa unei îndepărtări graduale, însă tot mai evidentă, a Bisericii
de regim. Aderarea parţială a regimului la politica rasială de inspiraţie nazistă a născut aversiunea
credincioşilor, criza accentuându-se în toamna aceluiaşi an când guvernul a reformat dreptul
matrimonial italian în sens rasist, iar ulterior Marele Consiliu Fascist a adoptat decretul privind
„Declararea rasei”.

Sfidările totalitare
Alain Besancon în Dilemele mântuirii. Criza Bisericii catolice, (Bucureşti, 2001, capitolul
„Tentaţia antidemocratică, Liberalism, Socialism, Comunism”, p. 38-58), propune o lectură
interesantă asupra „tentaţiei antidemocratice” prezentă în Biserica Catolică prin explorarea
trecutului acestei biserici începând cu semieşecul reformei catolice, în secolele XIV-XV - care a
generat, între altele, o criză mai puternică în contextul căreia s-a afirmat Reforma - oprindu-se
asupra gestaţiei lungi şi subterane a liberalismului modern desfăşurată aproape în exclusivitate în
ţări protestante pe axa Londra-Amsterdam-Geneva, iar mai târziu prin puritanii din SUA.
Comunităţile catolice din ţările protestante, spune el, cad la înţelegere cu liberalismul,
„decreştinarea fiind mai lentă”. În schimb, dincoace de linia de fractură confesională, bisericile
catolice locale s-au legat de vechile regimuri şi de monarhiile absolute (în Spania, Franţa şi
Italia), în timp ce Roma s-a sprijinit nu atât pe fragilul umanism creştin cât pe creştinismul
„arhaic” de frontieră. În acest spaţiu, Luminile au combătut mai ofensiv „alianţa dintre tron şi
altar” urmărind expulzarea religiei din societate. Prin urmare, afirmă Becancon, tradiţia
antiliberală a Papalităţii a avut două consecinţe asupra modului în care a abordat comunismul –
întâi l-a aşezat în mod spontan în continuarea liberalismului şi socialismului derivate din acelaşi
rău. Deoarece erau privite ca trei valuri – Papalitatea a avut tendinţa de a le confunda, şi de a le
atribui aceiaşi origine şi natură. A doua, Papalitatea neavând experienţa directă a liberalismului

32
(cu unele excepţii), n-a ajuns să elaboreze un drept corespunzător pentru conflictele interne
permanente din societăţile moderne; în schimb, s-a cantonat în idealul unei societăţi organice,
lipsită de conflicte, care nu făcea parte din realitatea istorică din Vechiului Regim, ci din
ideologiile antiliberale care dominau în mediile catolice.
O schimbare semnificativă, apreciaza autorul citat, intervine în 1891, când Leon al XIII-
lea publică enciclica Rerum Novarum, o contribuţie decisivă la afirmarea doctrinei sociale a
Bisericii catolice. Pentru Becancon enciclica reprezintă „o impunătoare lecţie de drept natural” şi
totodată, „o cale regală spre liberalismul autentic” . Societăţile – se afirmă în acest document – îşi
au originea în sociabilitatea naturală omului, relaţiile urmând să fie reglate pe cale contractuală,
iar autorităţile veghează ca arbitrajul să fie conform justiţiei. Părţile se constituie în societăţi
private, ele funcţionând autonom. Dreptul de proprietate, se mai afirma în document emană de la
natură – „autoritatea publică nu o poate, aşadar, aboli. Ea poate doar să tempereze folosirea ei şi
să opună de acord cu binele public”.
Noutatea enciclicei, afirmă A. Besancon, nu consta în soluţie ci în metoda pe care o
propune, anume întoarcerea la spiritul umanist al dreptului natural. Astfel, urmând un alt traseu
intelectual, Leon al XIII-lea era pe urmele părinţilor liberalismului francez: dreptului natural
asociat cu spiritul religios îi va fi încredinţată sarcina rezolvării conflictelor interne imanente noii
societăţi ca şi conflictului între spiritual şi temporal, între sacru şi profan.
În schimb, Quadragesimo Anno, enciclica socială a papei Pius al XI-lea introduce o
deviaţie prin faptul că dreptul natural clasic este devalorizat prin introducerea unei teorii a unei
societăţi mai bune. E vorba în acest caz de o teorie ce îşi are originea în ramura germană a
catolicismului – care a propus un model de societate opozabil liberalismului individualist şi
socialismului. În versiunea austriacă, spune Becancon, concepte cheie precum – organicism
social, corporatism - au căpătat o coloratură antisemită. Pe de alta parte, pasul în direcţia
corporatismului – a fost unul discret şi prudent – regula iusnaturalistă, deşi încălcată nu a fost
renegată.
Opoziţia între principiile normative ale unui stat şi doctrina bisericii nu însemna, în optica
Vaticanului, denunţarea în mod obligatoriu a relaţiilor diplomatice cu statul respectiv. Se aprecia
că atât timp cât statul respectiv nu contestă sau înlătură normele catolice, problema continuării
sau a întreruperii raporturilor diplomatice cu acesta era una de oportunitate, scopul principal fiind
legat de posibilităţile desfăşurării acţiunii pastorale în rândul credincioşilor. În schimb, absenţa

33
mijloacelor necesare realizării acţiunii pastorale precum şi dificultatea evaluării consecinţelor
directe şi colaterale pentru întreaga Biserică Catolică, constituiau dilema caracteristică a politicii
externe vaticane în confruntările cu state ostile. Această dilemă a fost cât se poate de evidentă în
raporturile cu sistemele totalitare specifice epocii contemporane, bolşevismul şi naţional-
socialismul.

Raporturile Sf. Scaun cu Germania nazistă, 1933-1944

Ar fi naiv, observă A. Becancon, să aşteptăm ca o Biserică numeroasă, alcătuită din
oameni atât de diferiţi, prin limbă, cultură, tradiţii locale, să acţioneze într-o perioadă atât de
excepţională, în marginile unei etici severe; pe de altă parte, indignările retrospective sunt facile.
Întâlnim, în astfel de contexte istorice sfinţi şi eroi, complicităţi şi abandonuri. Desigur,
întrebarea "cum a fost posibil?" nu poate fi reprimată, fiind mereu de actualitate.
Invazia naziştilor în parohii şi în organizaţii catolice a fost precedată, consideră A.
Becancon, de o invazie sau paralizie a creierelor, ideologia nazistă impunându-şi limbajul,
clasificările, maniera de a pune problemele. Autorul francez remarcă vulnerabilitatea gândirii
religioase germane, care în secoulul al XIX-lea se aliase cu romantismul împotriva duşmanilor
liberali, francmasoni, evrei, aşadar, era prost echipată pentru a rezista seducţiilor organiciste,
comunitare. În cazul unora antiiudaismul s-a transformat în antisemitism, în sensul rasial (în acest
sens autorul francez are în vedere fragmente din predici ale cardinalului Faulhaber), alţii au
insistat asupra înfruntării dintre marxism şi naţionalism, promotorii primului fiind evreii. Din
momentul în care a acceptat această concepţie asupra lumii ca un dat, de la care trebuie să te
defineşti, din punct de vedere moral, observă Becancon, voinţa Bisericii a încetat sa mai fie
liberă, ci predeterminată de cadrul în care ea se închisese. Aşadar, continuă argumentaţia filosoful
francez, se admitea că statul poate să încerce să protejeze Germania de pericolul evreiesc, şi în
schimb ea îi cerea, fiind în acelaşi timp legată de Stat printr-o loialitate fundamentală, să fie
moderat şi decent în privinţa evreilor. În concluzie, spune Becancon, există aici o paradigmă
valabilă pentru orice regim ideologic. Dacă dihotomia evreu/arian este înlocuită cu dihotomia
capitalism/socialism şi dacă Biserica se lasă antrenată în angrenajul care o conduce la acceptarea
unei asemenea poziţii, nu-i va mai rămâne decât să ceară o purtare decentă cu „burghezii” sau cu
cei pe care puterea îi va desemna astfel. Însă, nu e mai puţin adevărat că în Biserica catolică din
Germania au existat voci critice la adresa naţional-socialismului şi înainte de 1933, de pildă

34
arhiepiscopul de Koln, care într-o serie de predici rostite în martie 1931 a denunţat ideologia
naţional-socialistă.
Politica externă a papei Pius al XI-lea faţă de Germania nazistă a fost marcată, într-o
primă etapă, de semnarea concordatului în iulie 1933, un acord care a stârnit interesul
contemporanilor deoarece a fost apreciat în contextul general al atitudinii catolicilor germani în
faza ascensiunii spre putere a lui Hitler. Unii autori apreciază că în schimbul concesiilor admise
Bisericii Catolice prin concordat, atât episcopatul german cât şi partidul Zentrum (creştin-
popular)nu au opus rezistenţa care ar fi fost posibilă ascensiunii la putere a naziştilor. Alţii, în
schimb, consideră că publicarea izvoarelor istorice germane în legătură cu acest subiect nu
confirmă această interpretare.
Negocierea Concordatului
La scurtă vreme după accederea la putere a naziştilor, episcopii germani întruniţi în
conferinţă la Fulda, în martie, au hotărât să adopte o poziţie defensivă faţă de regimul naţional-
socialist. În schimb, guvernul nazist a surprins mediile catolice prin iniţiativa realizării unui
Concordat cu Sf. Scaun, propunerea fiind prezentată, la 10 aprilie 1933, de vice-cancelarul Franz
von Papen cardinalului secretar de stat, E. Pacelli. Proiectul propus era mai avantajos pentru
Biserica Catolică decât cele avansate anterior de guvernele Republicii de la Weimar. Acest
proiect a fost acceptat ca bază pentru negocieri din mai multe motive, între care faptul că unele
cercuri romane apreciau că nazismul nu va reuşi să se menţină multă vreme la putere. Pe de altă
parte, la Vatican se considera că un acord cu Germania va permite intervenţia Sf. Scaun în
favoarea Bisericii Catolice, cu alte cuvinte concordatul era considerat o armă defensivă.
Negocierile purtate la Roma în aprilie 1933 s-au finalizat cu elaborarea unui alt proiect nu mult
diferit de cel propus de von Papen. După consultările avute la Berlin inclusiv cu Hitler, la
sfârşitul lunii iunie von Papen se afla din nou la Roma, în proiect fiind incluse atât cererile
formulate de episcopatul catolic german cât şi cele ale regimului nazist. La 2 iulie 1933, părţile
au definitivat textul concordatului semnat la 20 iulie, la Vatican, de cardinalul secretar de stat
Eugenio Pacelli şi de Franz von Papen, şi ratificat la 10 septembrie. Acesta a fost considerat un
"concordat de încadrare" dat fiind faptul că Sf. Scaun încheiase anterior convenţii similare cu
Bavaria, Baden şi Prusia. Potrivit art.31, statul garanta libertatea asociaţiilor catolice care aveau
scopuri exclusiv religioase, culturale şi de asistenţă socială. În cazul altor categorii de organizaţii
(asociaţiile profesionale catolice, de pildă) garanţiile urmau să fie acordate numai în condiţii

35
determinate. Nominalizarea asociaţiilor care urmau să se bucure de protecţia concordatului urma
să fie realizată de comun acord de către Sf. Scaun şi guvernul german. Deoarece concordatul nu
conţinea nici o definire explicită a criteriilor şi competenţelor potrivit cărora urma să fie
reglementată această categorie de asociaţii, guvernul nazist a revendicat competenţa sa exclusivă,
pretenţie respinsă de Vatican.
Semnarea concordatului cu Germania nazistă a avut o serie de consecinţe, a) imediate şi
b) pe termen lung:
a. Hitler a câştigat în termeni de prestigiu, propaganda nazistă - de pildă articolele publicate în
Volkischer Beobachter, oficiosul partidului nazist - interpretând acordul ca o legitimare papală a
naţional-socialismului; pe de altă parte, nu a influenţat politica statelor europene faţă de Vatican
sau Germania şi a avut un efect minim asupra catolicilor din Europa. În schimb, în Germania au
existat o serie de publicişti catolici care au căutat să identifice unele puncte de convergenţă cu
naţional-socialismul, atitudine întemeiată pe iluzia că regimul îşi va limita pretenţiile totalitare, o
iluzie abandonată până în vara anului următor. De altfel, Congregaţia Sf. Oficiu prin decretul
adoptat la 9 februarie 1934 a condamnat una din sursele teoretice ale ideologie naziste, anume
"Mitul secolului XX" de A. Rosenberg. În schimb, pentru asociaţiile catolice aflate în pericol de a
fi desfiinţate, concordatul a fost un sprijin. Cu ajutorul Concordatului Biserica catolică a reuşit,
spre deosebire de Biserica protestantă, cel puţin pentru o vreme să-şi păstreze autonomia.

b.Concordatul a fost considerat de Hitler ostil planurilor sale, deoarece a permis Bisericii să-şi
păstreze o oarecare autonomie şi astfel să devină un catalizator al rezistenţei faţă de totalitarismul
nazist. Între cele mai vehemente voci din rândul episcopilor germani s-au remarcat arhiepiscopul
de Muenchen, card. Faulhaber şi episcopul de Munster, card. Von Galen care într-o serie de
predici rostite în 1935, 1936 şi 1941 a condamnat eugenia, antisemitismul şi neopăgânismul
nazist.
După semnarea concordatului, Sf. Scaun a urmărit păstrarea autonomiei Bisericii şi
protejarea asociaţiilor catolice, schimbul de note diplomatice constituind modalitatea prin care
regimul nazist a fost avertizat asupra discrepanţei dintre „dreptul concordatar şi realitatea
neconcordatară”. Inspirându-se din doctrina „neutralităţii” formulată de Leon al XIII-lea,
cardinalul secretar de stat, Eugenio Pacelli, preciza condiţiile morale minime pe care orice tip de
stat trebuia să le garanteze cetăţenilor săi. Conţinutul acestor note diplomatice adresate
guvernului de la Berlin a fost adus la cunoştinţa episcopilor germani. De altfel, în disputa cu

36
regimul nazist, Sf. Scaun a permis episcopatului german să negocieze cu regimul, în limitele
fixate de concordat, o serie de probleme care priveau biserica.
Enciclica „Mit brennender Sorge” din 14 martie 1937, citită în toate bisericile catolice din
Germania la 21 martie 1937, şi ulterior tipărită în zeci de mii de exemplare, constituie
documentul pontifical cel mai cunoscut în conflictul care a opus Biserica Catolică lui Hitler.
Elaborarea acestui document a fost facilitată de prezenţa la Roma, în ianuarie 1937, a cinci
membri ai episcopatului german. În urma discuţiilor avute cu Pius al XI-lea, primul proiect a fost
elaborat la 21 ianuarie, două luni mai târziu, mai exact la 10 martie Pius al XI-lea acceptând
textul final. În opinia lui Becancon enciclica are trei trăsături interesante, anume: conţine o
condamnare explicită a marcionismului (aşa cum făcuseră de altfel şi episcopii germani), care nu
a fost însoţită de o condamnare practică, adică de o apărare explicită a poporului evreu, în
enciclică (remarcabilă şi curajoasă) ei nefiind numiţi. Mitul sângelui şi al rasei este condamnat,
dar antisemitismul ca atare nu este nici condamnat nici măcar desemnat.
În egală măsură, enciclica, mai afirmă Becancon, expune o anumită viziune asupra
nazismului, mai exact nu constată deosebirea dintre fascism şi nazism, ambele fiind „o exagerare
monstruoasă a ceea ce este deja rău”, prin regimuri fasciste Pius al XI-lea înţelegând acele
regimuri populiste şi naţionaliste care domneau în Italia, Spania, Portugalia sau Ungaria,
autoritare dar nu totalitare cu care Sf. Scaun încheiase concordate. Desigur, încheiase şi cu
Germania dar nu sesizase noutatea, confundând regimul nazist cu regimurile tiranice sau
despotice .
În document se arăta că ultimii ani au relevat intenţia regimului de a anihila Biserica
Catolică, motivul fiind ireconciliabilitatea principiilor catolice cu cele naţional-socialiste (rasa,
statul, fuhrer-prinzip-ul, principii condamnate de Sf. Scaun). Eficacitatea enciclicei poate fi
ilustrată numai în raport cu obiectivele sale. Pius al XI-lea a afirmat că în Germania, Biserica
luptă pentru supravieţuirea sa, iar catolicii sunt persecutaţi fără a fi greşit. Între altele, enciclica a
contribuit la clarificarea credincioşilor cu privire la natura conflictului dintre Biserica Catolică şi
regimul nazist.
În vara anului 1937, regimul nazist a pregătit o campanie al cărei scop final era
denunţarea Concordatului. În cele din urmă, în toamna aceluiaşi an, din raţiuni de politică internă
Hitler a abandonat planul. Până la moartea lui Pius al XI-lea (în februarie 1939) situaţia Bisericii
Catolice în Germania nu s-a îmbunătăţit.

37
 În vara anului 1941, în Occident au circulat unele zvonuri în legătură cu intenţia Sf. Scaun
de a încheia un acord cu Germania care să faciliteze trimiterea de misionari catolici în teritoriile
sovietice ocupate. Zvonurile s-au dovedit neîntemeiate deoarece Sf. Scaun a refuzat să
binecuvânteze „cruciada antibolşevică” din Răsărit. Atitudinea neutră a Sf. Scaun în conflictul
dintre nazism şi comunism este ilustrată de aprecierile mons. Domenico Tardini, secretar al
Congregaţiei pentru Afacerile Extraordinare: „Dacă Sf. Scaun atrage atenţia asupra erorilor şi
ororilor comunismului nu poate trece peste aberaţiile şi persecuţiile nazismului”.

Sinopsis
 ascensiunea fascismului în Italia;
 „chestiunea romană” – Pactele Laterane şi crizele din cadrul relaţiilor stat-biserică în
Italia;
 „tradiţia antiliberală” a Papalităţii şi doctrina socială a Bisericii (Leon al XIII-lea, Rerum
Novarum, Pius al XI-lea, Quadragesimo Anno);
 catolicismul german şi ascensiunea nazismului;
 Concordatul cu Germania – 1933;
 consecinţe ale Concordatului cu Germania nazistă;
 Enciclica „Mit brennender Sorge” – 14 martie 1937.

Bibliografie:
Hubert Jedin, La Chiesa nel ventesimo secolo, Ed. Jaca Book, Milano, 1995, pp. 64-81.
Dennis J. Dunn, The Catholic Church and the Soviet Government, 1939-1949, EEQ, Columbia
Univ. Press, New-York, 1977, pp. 31-81.
Alain Besancon, Dilemele mântuirii. Criza Bisericii catolice, Bucureşti, 2001, pp. 51-58.
David I. Kertzer, Papa și Mussolini. Istoria secretă a papei Pius al XI-lea și evoluția fascismului
în Europa, pentru versiunea în lb. română Ed. Rao, 2015, pp. 137-151.
Yves Chiron, Pio XI. Il papa dei Patti Lateranensi e dell opposizione ai totalitarismi, pentru
versiunea în lb. italiană, Ed. San Paolo, 2006, pp. 254-293; pp. 342-375.

38
 Curs nr. 5
Sfidările totalitare: comunismul
Concepte-cuvinte cheie: ateism, ideocraţie, represiune

Raporturile Sf. Scaun cu Rusia bolşevică (URSS) între anii 1917-1944

La 30 mai 1918, leningrădenii asistau la prima şi totodată ultima procesiune catolică

publică, în fruntea cortegiului aflându-se arhiepiscopul de Moghilev, mons. Eduard von der
Ropp, episcopul romano-catolic Jan Cieplak (polonez, de origine) şi exarhul Leonid Fedorov,
conducătorul spiritual al unui grup de catolici ruşi de rit răsăritean.
Revoluţia rusă din februarie 1917 avusese mai multe semnificaţii din perspectiva
Vaticanului, între care speranţa, mult mai veche, a "convertirii" ruşilor în sensul depăşiriii
schismei în avantajul Bisericii catolice. Pentru catolicismul din Rusia, zorii unei noi epoci au
apărut când guvernul provizoriu, în aprilie 1917, a înlăturat legile discriminatorii la adresa
cetăţenilor pentru motive religioase, etnice sau rasiale.
Însă, speranţele misionare ale Romei erau temperate de raţiuni geopolitice. În acest sens,
Sf. Scaun avea de înfruntat suspiciunile Poloniei, un eventual acord cu Rusia putând periclita
relaţiile cu Polonia dar şi cu Ucraina. În vara anului 1917, ca urmare a negocierilor purtate de
mons. der Ropp cu guvernul provizoriu s-a semnat un acord potrivit căruia s-a recunoscut dreptul
Bisericii Catolice de a organiza cinci dieceze încadrate cu 600 de preoţi. După cucerirea puterii
de către bolşevici, episcopatul catolic din Rusia avea păreri împărţite cu privire la atitudinea ce
trebuia adoptată. Spre deosebire de patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse, mons. der Ropp
s-a abţinut de la condamnarea publică a decretului din 23 ianuarie 1918 cu privire la separarea
bisericii de stat şi a şcolii de biserică, bunurile bisericii fiind declarate „patrimoniu al poporului”,
decizie ce echivala, practic, cu o etatizare. Primul protest al mons. der Ropp a vizat o decizie a
ministerului Justiţiei potrivit căreia credincioşii urmau să se grupeze în asociaţii alcătuite din
minimum 20 de persoane. Spre deosebire de mons. der Ropp a cărui atitudine flexibilă faţă de
autorităţile bolşevice se baza pe convingerea că regimul nu va rezista multă vreme, episcopul
Butkiewicz pleda pentru o atitudine intransigentă faţă de bolşevici.

39
 Primul contact direct între Sf. Scaun şi regimul bolşevic a fost prilejuit de telegrama papei
Benedict al XV-lea, transmisă prin cardinalul secretar de stat, Pietro Gasparri, cardinalul secretar
de stat, liderului noului regim bolşevic, V.I. Lenin, la 12 martie 1918, în care solicita stoparea
persecuţiilor religioase în Rusia. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din Rusia, agravată de războiul
civil, mons. der Ropp a fost arestat, la sfârşitul anului 1918 şi, în urma unui proces expeditiv, a
fost condamnat la moarte. În urma manifestaţiei organizate de credincioşii catolici la Petrograd,
în 25 mai 1919, a fost transferat la Moscova. În decembrie acelaşi an a fost eliberat în urma unui
schimb de prizonieri, Karl Radek lider comunist deţinut într-o închisoare poloneză fiind trimis la
Moscova în schimb, der Ropp a ajuns în Germania.
Primele discuţii între reprezentanţi ai regimului bolşevic şi ai Sf. Scaun au urmărit
posibilitatea realizării unui acord privind organizarea şi activitatea pe care urma să o desfăşoare
în Rusia misiunea de asistenţă şi ajutorare a populaţiei proiectată de Sf. Scaun. În urma scrisorii
adresate în iulie 1921 de Maxim Gorki, scriitor sovietic, opinie publice din Statele Unite, în care
semnala situaţia dramatică în care se afla populaţia în urma războaielor şi solicita ajutor umanitar,
un apel reluat la 5 august acelaşi an de Benedict XV, s-au derulat primele contacte. În paralel, s-
au angajat şi discuţii exploratorii privind posibilitatea semnării unui acord prin care să se
reglementeze activitatea religioasă şi de asistenţă a Bisericii catolice, schiţa fiind definitivată în
decembrie 1921 de reprezentantul comercial al Rusiei în Italia, W. Woronski, şi cel al Sf. Scaun,
mons. Pizzardo. Însă, la începutul anului 1922 acest proiect a fost abandonat. În schimb, la 12
martie 1922 a fost semnat acordul ce preciza modalităţile de acţiune ale misiunii de asistenţă,
condusă de mons. Walsh, care urma să se limiteze la distribuirea ajutoarelor, interzicându-se
desfăşurarea unei acţiuni misionare. În iulie, membrii misiunii au ajuns la Moscova de unde au
plecat în zonele cu populaţie preponderent catolică, activitatea fiind supravegheată de guvern.
Ulterior, discuţiile între cele două părţi au continuat, regimul bolşevic urmărind să obţină
din partea Sf. Scaun o recunoaştere de jure a Rusiei bolşevice, apreciind că un astfel de succes va
contribui la depăşirea izolării diplomatice. Cu prilejul conferinţei internaţionale de la Genova,
convocată de Consiliul Suprem Aliat pentru rezolvarea unor chestiuni, în principal economice în
Europa Centrală, rămase nerezolvate după încheierea războiului. A fost prima întâlnire
internaţională la care guvernul bolşevic a fost admis, deşi Rusia bolşevică nu era încă recunoscută
de jure de către majoritatea starelor participante, ale cărei lucrări s-au desfăşurat între 10 aprilie-
19 mai 1922. Sf. Scaun a adresat statelor participante, la 5 mai 1922, un memorandum în care

40
erau precizate condiţiile pe care Rusia bolşevică urma să le îndeplinească pentru a fi readmisă în
comunitatea internaţională, între care: garantarea libertăţii de conştiinţă, garantarea libertăţii
cultului şi restituirea bunurilor religioase confiscate. Dacă ministrul francez Loius Barthou s-a
pronunţat pentru discutarea propunerilor, premierul britanic L. George s-a opus.
Pe plan intern, represiunea împotriva Bisericii a continuat. În urma unui proces desfăşurat
în martie 1923, 15 clerici au fost condamnaţi la diverse pedepse, episcopul romano-catolic
Cieplak fiind condamnat la moarte. Ulterior, pedeapsa i-a fost comutată la 10 ani închisoare. La
solicitarea papei Pius al XI-lea, în 1924, mons. Cieplak a fost eliberat. Ajuns la Roma în anul
următor, el a descris situaţia dramatică a bisericilor, în particular a celei catolice. O soartă tragică
a avut episcopul Butkiewicz, condamnat la moarte în acelaşi proces a fost executat. Totuşi,
discuţiile preliminare în vederea stabilirii de relaţii diplomatice cu Sf. Scaun au continuat în
perioada următoare. În februarie 1925, discuţiile purtate de nunţiul apostolic de la Berlin,
Eugenio Pacelli cu ambasadorul sovietic N. Krestinski s-au concretizat în două proiecte ambele
respinse de papa Pius al XI-lea, care aprecia că presupun prea multe concesii din partea
Vaticanului. În septembrie 1925, sovieticii avansează noi propuneri care nici de această dată nu
au mulţumit Sf. Scaun deoarece nu era recunoscut dreptul acestuia de a numi episcopii şi nici cel
de catehizare a tineretului. Ultimele negocieri s-au desfăşurat în mai multe runde, în intervalul
iunie-octombrie 1927, prin intermediul nunţiului Pacelli şi a ministrului de externe sovietic
Cicerin. Eşecul acestor tratative precum şi reluarea persecuţiilor religioase de către guvernul
sovietic au dus la suspendarea negocierilor de către Pius al XI-lea. De altminteri, în anii 1923 şi
1924 episcopii precum şi numeroşi preoţi şi credincioşi catolici de rit latin şi răsăritean, au fost
arestaţi şi condamnaţi de autorităţile bolşevice. Nenumăratele dificultăţi cu care se confruntau
comunităţile catolice din URSS, lipsite de îndrumarea spirituală a episcopilor şi a preoţilor l-au
determinat pe Pius al XI-lea să caute şi alte modalităţi de intervenţie în favoarea credincioşilor
catolici. Astfel, la Vatican s-a conturat alternativa trimiterii în Uniunea Sovietică a unui episcop
care în paralel cu discuţiile cu oficialităţile sovietice urma să hirotonească în secret, o serie de
episcopi catolici. În cursul lunii octombrie 1925 şi în anul următor, Michel d’Herbigny, un iezuit
francez, preşedinte al Institutului Pontifical de Studii Orientale şi al Comisiei Pro Rusia
efectuează două călătorii în URSS reuşind să refacă ierarhia catolică. Iniţiativa creării unei
ierarhii clandestine s-a dovedit a fi fost nu tocmai fericită. În perioada următoare, pe fondul
lichidării opoziţiei din Partidul Bolşevic şi a încheierii NEP-ului, autorităţile sovietice au

41
identificat, arestat şi condamnat pe episcopii consacraţi clandestin, iar propaganda sovietică a
speculat acest episod, susţinând că Sf. Scaun desfăşoară acţiuni ostile puterii sovietice. Reacţia
Vaticanului nu a întârziat, în februarie 1930 Pius al XI-lea denunţa, din nou, persecuţiile
religioase din URSS. Potrivit publicaţiei "Civilta Cattolica", în 1931, din 239 de preoţi doar 46
mai erau în libertate, 30 erau închişi iar restul fuseseră expulzaţi. La sfârşitul anilor 1930,
comunităţile catolice din URSS se aflau într-o situaţie şi mai dificilă: în 1937 existau 11 biserici
şi 10 preoţi pentru ca în 1939 să mai existe doar 2 biserici.
În martie 1937, Pius al XI-lea condamna ideologia comunistă şi regimul comunist în
enciclica „Divini Redemptoris”. În aceasta enciclica există, potrivit opiniei lui A. Becancon, o
intuiţie excelentă - comunismul bolşevic reprezintă o pervertire a doctrinei creştine, este
intrinsec pervers, fiind comparat cu o invazie demonică. În opinia Papei, comunismul putea fi
înfrânt prin rugăciune şi post şi prin aplicarea corporatismului identificat cu doctrina socială a
Bisericii Catolice, o soluţie mai puţin realistă în opinia lui Becancon. Acelaşi autor apreciază că
unele aspecte ale fenomenului comunist nu au fost înţelese – ceea ce, afirmă Becancon, nu i se
poate reproşa Papei, deoarece nici astăzi nu e înţeles pe deplin, seducţia şi forţa comunismului
provenind din faptul că acesta conţine o promisiune de mântuire dar prin descoperire raţională
fiind asemenea unor gnoze, una nereligioasă. Cu toate acestea, nu din acest motiv el e mai întîi
condamnabil de către Biserică, ci pentru că falsitatea sa radicală constituie o ameninţare pentru
oamenii pe care Biserica îi are în grijă. Comunismul,mai afirmă Becancon,poate fi analizat din
mai multe puncte de vedere ca o perversa imitatio a creştinismului.În egală măsură, autorul
francez consideră că Pius al XI-lea, în mod eronat, a pus pe acelaşi plan social democraţiile cu
comunismul bolşevic, chiar dacă se admitea că primele au renunţat la „actele de ostilitate şi la ura
reciprocă”, li se reproşa „natura anticreştină”, ceea ce echivala cu o abandonare a terenului
dreptului natural - în care un lucru poate să fie drept fără să fie creştin - pentru a se aluneca spre
augustinismul politic al unei societăţi creştine, diferită în esenţă de altele. În acest mod, nu mai
era vizibilă diferenţa de natură dintre social-democraţie şi comunism, ultimul fiind declarat
moştenitorul celei dintâi.
Biserica Catolică – concluzionează Becancon - a realizat pericolul bolşevismului, pe care
l-a condamnat, între cele două războaie, cu o vigoare şi o coerenţă de care puţine autorităţi
temporale şi spirituale au fost capabile, dar observă el, una e să constaţi şi alta să înţelegi.

42
 Odată cu izbucnirea războiului, în septembrie 1939, Sf. Scaun nu şi-a modificat atitudinea
faţă de URSS. Măsurile antireligioase promovate de sovietici în teritoriile poloneze anexate după
17 septembrie, precum şi în republicile baltice şi în teritoriile româneşti (Nordul Bucovinei şi
Basarabia) ocupate în 1940, confirmau, în optica Vaticanului, natura atee a regimului comunist.
După declanşarea campaniei împotriva URSS de către Germania şi aliaţii săi, la 22 iunie
1941, autorităţile americane au solicitat Vaticanului să-şi revizuiască atitudinea faţă de URSS,
invocând ca argumente faptul că, pe de o parte URSS se află în tabăra celor care luptă împotriva
fascismului, iar pe de altă parte, guvernul sovietic şi-a revizuit politica religioasă abandonând
ateismul militant. Fără a renunţa la condamnarea explicită a comunismului, formulată în enciclica
Divini Redemptoris, Sf. Scaun a justificat în termeni morali ajutorul american acordat poporului
rus, raţionamentul fiind întemeiat pe distincţia între regimul sovietic şi poporul rus. Aceasta a
fost, de altfel, singura concesie făcută URSS de Sf. Scaun în anii războiului. Pe de altă parte,
administraţia americană, prin intermediul ambasadei de la Moscova a ridicat problema libertăţii
religioase, în octombrie 1941. Din raţiuni pragmatice, Stalin acceptă unele concesii, între care
suprimarea apariţiei unei publicaţii atee, însă cea mai importantă decizie a fost dizolvarea
Cominternului, la 22 mai 1943.
În privinţa concesiilor admise de guvernul comunist Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul
războiului – renunţarea la ateismul militant, alegerea cu asentimentul autorităţilor, de către Sf.
Sinod al Bisericii Ortodoxe a mitropolitului Serghei ca patriarh, la 8 septembrie 1943,
permisiunea editării unei publicaţii ortodoxe, etc. - Sf. Scaun aprecia că sunt măsuri dictate de
oportunism, dimensiunea antireligioasă ţinând de „natura intrinsec perversă a comunismului”.

Sinopsis
 Revoluţia rusă din februarie 1917 şi percepţia acesteia de către Sf. Scaun;
 Discuţiile dintre reprezentanţii regimului bolşevic şi cei ai Sf. Scaun în vederea realizării
unui acord privind reglementarea activităţii religioase şi de asistenţă a Bisericii;
 Încercările regimului bolşevic de a obţine sprijinul Sf. Scaun în recunoaşterea sa de către
comunitatea internaţională;
 Represiunea împotriva Bisericii catolice şi încercările de negociere dintre Sf. Scaun şi
guvernul sovietic;
 Enciclica Divini Redemptoris – martie 1937;

43
  Atitudinea Sf. Scaun faţă de URSS după izbucnirea războiului.

Bibliografie:
Dennis J. Dunn, The Catholic Church and the Soviet Government, Columbia University
Press, 1977, pp. 31-44.
H. Stehle, Eastern Politics of Vatican, 1917-1979, Ohio Univ. Press, 1981, pp. 11-112.
Robert A. Graham, Vatican Diplomacy. A Study of the Church and State on the
International Plane, Princeton University Press, 1959, pp. 349-384
Yves Chiron, Pio XI. Il papa dei Patti Lateranensi e dell opposizione ai totalitarismi,
pentru versiunea în lb. italiană, Ed. San Paolo, 2006, pp. 385-392.

Curs nr. 6
Activitatea diplomatică a Sf. Scaun în timpul celui de al Doilea Război Mondial
Concepte, cuvinte-cheie: neutralitate/imparţialitate, pace justă, solidaritate creştină,
capitulare necondiţionată.

La 2 martie 1939, în ziua în care împlinea 63 de ani, cardinalul Eugenio Pacelli era ales
de cardinalii electori întruniţi în conclav în fruntea Bisericii Catolice. Încoronat sub numele de
Pius al XII-lea, E. Pacelli a activat multă vreme în cadrul diplomaţiei pontificale. Subsecretar
(1911) şi, mai apoi, secretar al Congregaţiei pentru afacerile extraordinare (1914), nunţiu
apostolic la Munchen (1917) şi din 1920 la Berlin, promovat în rândul cardinalilor la 16
decembrie 1929, secretar de stat din februarie 1930, Pacelli a fost ales papă într-un moment în
care climatul internaţional era marcat de incertitudini şi nelinişti provocate de ameninţările la

44
adresa păcii. Nu întâmplător, prima sa declaraţie publică din 3 martie 1939, conţinea
elementele unui program menit să contribuie la consolidarea păcii.
În concepţia pacelliană cele cinci condiţii fundamentale menite să asigure o pace de
durată între naţiunile lumii, reluate şi amplificate în prima enciclică „Summi Pontificatus”, din
20 octombrie 1939, erau: premisele morale ale păcii, temeiurile noii ordini internaţionale,
elementele fundamentale ale vieţii naţionale şi internaţionale, principiile fondatoare ale unei
adevărate democraţii şi Biserica universală şi pacea mondială.
Spre deosebire de Benedict al XV-lea, al cărui pontificat debutase la începutul primei
conflagraţii mondiale, Pius al XII-lea a căutat să elaboreze o doctrină a păcii, cu alte cuvinte,
era interesat în elaborarea premiselor teoretice şi morale ale unei păci juste şi durabile.
Pornind de la dreptul natural, el a schiţat idealul unui sistem internaţional capabil să garanteze
existenţa şi securitatea tuturor naţiunilor şi a minorităţilor naţionale. Proiectul său nu s-a
limitat la aspectul juridic ci a implicat şi alte dimensiuni precum cea economică şi socială. O
atenţie specială a acordat problemelor dezarmării precum şi necesităţii creării unor instituţii
supra-naţionale care să beneficieze de competenţe reale şi efective. Astfel, în mesajul transmis
cu ocazia Crăciunului, în 1939, Papa lansa ideea constituirii la sfârşitul războiului a unei
organizaţii internaţionale menită să asigure prezervarea păcii şi respectarea independenţei
statelor indiferent de mărimea lor, a drepturilor minorităţilor, a rezolvării problemei
dezarmării. Aceste chestiuni teoretice evocate de Pius al XII-lea în diferite ocazii erau
completate cu referiri la evenimente imediate. Procedând astfel, el urmărea să ofere sugestii
gândirii politice a credincioşilor şi, totodată, să influenţeze în măsura posibilului deciziile
liderilor politici. Desigur că existau diferenţe majore între concepţiile sale cu privire la pace şi
cele ale lui Hitler sau Stalin sau faţă de cele ale liderilor democraţiilor occidentale.
Bunăoară, la 1 septembrie 1943, plecând de la consideraţii de principiu dar având şi
motivaţii tactice, Pius al XII-lea s-a pronunţat împotriva formulei „capitulării necondiţionate”
asumată în ianuarie 1943 cu prilejul conferinţei de la Casablanca, deoarece aprecia că această
decizie îndepărta sau de-a dreptul elimina posibilitatea unei soluţii negociate a conflictului.
Papa a revenit asupra temei noii ordini postbelice într-o serie de mesaje şi cuvântări. De pildă,
la 1 septembrie 1944, într-un radiomesaj care coincidea cu adoptarea de către aliaţi a
documentului de la Dumbarton Oaks (21 august-7octombrie), el a menţionat şi necesitatea
constituirii unei organizaţii internaţionale al cărei scop principal îl constituia promovarea

45
păcii. Totuşi, doctrina păcii elaborată de Pius al XII-lea a avut o influenţă modestă asupra
proiectelor elaborate de puterile învingătoare la sfârşitul războiului.

Neutralitatea

Raţiunile care l-au determinat pe Benedict al XV-lea să opteze în favoarea neutralităţii

şi-au păstrat actualitatea şi în cazul papei Pius al XII-lea. La acestea s-au adăugat alte două.
Primul e legat de personalitatea Papei care prin origine, natură, concepţie, educaţie şi
experienţă era un om al păcii. Al doilea priveşte angajamentele asumate de Sf. Scaun prin
Tratatul de la Lateran. În acest sens, prin art. 24 al Tratatului, Sf. Scaun s-a angajat să rămână
în afara "competiţiei temporale" din politica internaţională. Totuşi, această prevedere era
limitată de două clauze: Papa îşi rezerva dreptul de a media realizarea unei înţelegeri (acord
sau tratat) între părţi aflate în litigiu, la solicitarea acestora, şi de a-şi exprima opiniile în
legătură cu diverese teme de interes internaţional în virtutea autorităţii sale morale şi
spirituale. Articolul menţionat (24) preciza, de asemenea, că Statul Cetate al Vaticanului
(SCV) "va fi considerat întotdeauna şi în fiecare caz un teritoriu neutru şi inviolabil". Articolul
12 din Tratatul de la Lateran, cu toate că recunoştea dreptul de legaţie activă şi pasivă era
formulat în termeni vagi şi releva o asimetrie între cele două. Dacă precizarea legaţiei active
nu ridica semne de întrebare - agenţii diplomatici ai Sf. Scaun bucurându-se pe teritoriul Italiei
de aceleaşi privilegii şi imunităţi, garantate de dreptul internaţional, inclusiv în perioade de
beligeranţă - a doua, legaţia pasivă, ce defineşte statutul, drepturile şi imunităţile diplomaţilor
acreditaţi pe lângă Sf. Scaun, nu era lipsită de echivoc în situaţia unui conflict militar. De
altfel, absenţa unor garanţii ferme într-o astfel de situaţie (de beligeranţă), confirmată de
ministrul de Externe al Italiei în discuţiile avute cu cardinalul secretar de stat Maglione. Ca
urmare, Secretariatul de Stat al Sf. Scaun avea să transmită, în mai 1940, misiunilor
diplomatice acreditate la Vatican un memorandum în care se afirma că, având în vedere
reticenţa guvernului italian în acordarea unor garanţii ferme misiunilor aflate pe teritoriul
italian ale ţărilor în conflict cu Italia, membrii acestor misiuni, vor fi primiţi pe teritoriul SCV,
dacă vor dori acest lucru. Propunerea Sf. Scaun a fost acceptată, după intrarea Italiei în război,
de către misiunile britanică şi franceză. Membrii altor misiuni s-au retras pe teritoriul SCV în
anul următor. O procedură identică a fost aplicată după capitularea Italiei în cazul diplomaţilor
proveniţi din ţările Axei (Ungaria, Finlanda, Japonia, Germania şi România).

46
 În definirea poziţiei Sf. Scaun faţă de beligeranţi, Pius al XII-lea a preferat termenului
de "neutralitate" pe cel de "imparţialitate", deoarece neutralitatea - îi spunea cardinalului de
Munchen - ar putea fi înţeleasă în sensul unei indiferenţe pasive, atitudine neadecvată pentru
conducătorul unei biserici în cursul unei conflict precum cel în desfăşurare. Imparţialitatea,
adăuga Pius al XII-lea, semnifică judecarea lucrurilor potrivit adevărului şi dreptului (legii),
chiar dacă în exprimările publice este nevoit să ţină cont de situaţia Bisericii în diferite ţări şi
de posibilele consecinţe ale intervenţiilor sale, pentru a-i scuti pe catolici de dificultăţi grave.
În egală măsură, Sf. Scaun a urmărit să evite implicarea sa în conflictul ideologic dintre
beligeranţi, refuzând susţinerea morală a războiului din Est în numele "cruciadei
antibolşevice", cuvântul "comunism" a dispărut din vocabularul administraţiei vaticane, iar cel
de "Occident" a fost evitat.

Acţiunea diplomatică

În acţiunea diplomatică a papei Pius al XII-lea pot fi decelate mai multe faze. Iniţial,
diplomaţia pontificală a urmărit să împiedice izbucnirea războiului, în acest sens pot fi
menţionate trei iniţiative. La începutul lunii mai 1939, diplomaţia pontificală a efectuat o serie
de sondaje menite să ducă la organizarea unei „conferinţe în 5” care să reglementeze disputele
dintre Germania şi Polonia şi dintre Franţa şi Italia, dar propunerea pacelliană nu s-a bucurat
de susţinerea statelor respective. Având şi suportul guvernului britanic, în seara zilei de 24
august Pius al XII-lea a adresat, prin intermediul radioului, un apel puterilor europene în
vederea identificării unei soluţii paşnice diferendelor care ameninţau pacea Europei. În fine, la
30 august într-o ultimă tentativă disperată, Pius al XII-lea a încercat să-i convingă pe polonezi
să facă unele concesii Germaniei (Danzig şi problema Coridorului).
După atacul din dimineaţa zilei de 1 septembrie 1939, Sf. Scaun nu a condamnat
public invazia germană. În schimb, va condamna atacul german din anul următor împotriva
Belgiei şi Olandei.
După începerea ostilităţilor diplomaţia pontificală a urmărit să menţină Italia, care se
declarase „non-beligerantă”, în afara conflictului, eforturile vaticane fiind susţinute de un
"aliat" neaşteptat, SUA. Relaţiile oficiale vaticano-americane aveau o istorie relativ scurtă, nu
lipsită de episoade disconfortante, deşi debutaseră sub auspicii pozitive. Astfel în 1797 au fost
stabilite relaţii formale la nivel consular, pentru ca, după câteva decenii, mai exact în 1848 să

47
fie stabilite relaţii diplomatice formale. Însă, în 1867, Senatul american a refuzat să mai aloce
fonduri pentru misiunea diplomatică de la Vatican, fapt ce a condus la suspendarea relaţiilor
diplomatice bilaterale. În decembrie 1939, aşadar după izbucnirea conflictului în Europa,
preşedintele Roosevelt i-a trimis o scrisoare papei Pius al XII-lea, în care îşi exprima speranţa
unei colaborări bilaterale în scopul ameliorării situaţiei refugiaţilor europeni şi a prevenirii
răspândirii conflictului. Totodată, anunţa trimiterea unui "reprezentant personal al
Preşedintelui pe lângă Sanctitatea Sa, Pius al XII-lea", în persoana industriaşului şi
filantropului american Myron C. Taylor, căruia i-a conferit doar cu titlul personal, rangul de
ambasador. Primit în audienţă pentru prima dată la 27 februarie 1940, M.C Taylor va deveni
pentru mai bine de un deceniu, personajul cheie în dialogul vaticano-american. Pentru început,
această colaborare avea ca scop prevenirea intrării Italiei mussoliniene în război. Însă
victoriile obţinute de germani în vara anului 1940 l-au convins pe Mussolini să declare la 10
iunie 1940 război Franţei. În pofida contextului neprielnic, în vara aceluiaşi an, diplomaţia
pontificală a iniţiat o serie de sondaje formale în Anglia, Germania şi Italia menite să conducă
la demararea unor negocieri în vederea realizării unei „păci juste şi durabile”, însă aceste
demersuri nu au avut efectul scontat.
Anexările teritoriale realizate de sovietici în toamna anului 1939 şi în cursul anului 1940
– Polonia răsăriteană, Nordul Bucovinei şi Basarabia, republicile baltice - au provocat
nelinişte la Vatican. Rapoartele nunţilor apostolici din Letonia şi Lituania precum şi cele
trimise de episcopii catolici locali semnalau măsurile prin care se urmărea sovietizarea rapidă
a teritoriilor ocupate. Procesul de sovietizare presupunea înlăturarea tuturor structurilor şi
instituţiilor tradiţionale, relevante pentru identitatea naţională, implicit a celor religioase. La
sfârşitul lunii august, diplomaţii pontificali din Lituania şi Letonia au fost nevoiţi, la cererea
imperativă a sovieticilor, să revină la Vatican. În noile împrejurări, Sf. Scaun a căutat să evite
escaladarea conflictului cu URSS. Pe de altă parte, au fost adoptate o serie de măsuri ce aveau
în vedere supravieţuirea instituţiilor catolice din acele teritorii, între care conferirea de atribuţii
sporite episcopilor locali. Sovieticii, la rândul lor, din raţiuni politice, au iniţiat o serie de
contacte exploratorii. Astfel, la începutul lunii ianuarie 1941, noul ambasador al URSS la
Berlin, V.G. Dekanozov a solicitat nunţiului apostolic, mons. Orsenigo o întâlnire în calitatea
sa de decan al corpului diplomatic; discuţia s-a purtat pe un ton politicos, dar Sf. Scaun nu a
abandonat rezerva pe care şi-a impus-o.

48
 Atacul din 22 iunie 1941 împotriva URSS şi succesele obţinute de Axă pe frontul de Est
dar şi în alte zone de conflict au crescut izolarea diplomatică a Sf. Scaun şi au accenuat
neliniştile privind soarta Statului Cetate al Vaticanului. În aceste împrejurări, a doua vizită la
Roma a lui M. C. Taylor, desfăşurată în septembrie, a avut consecinţe importante,
reprezentantul preşedintelui Roosvelt convingându-l pe Pius al XII-lea să ofere o interpretare
mai acomodantă enciclicei Divini Redemptoris, (enciclica împotriva comunismului). În acest
sens, Pius al XII-lea a adoptat o rezoluţie care a oferit o interpretare strict teologică celebrei
enciclice împotriva comunismului, permiţând astfel catolicilor să susţină material şi militar
URSS, instrucţiunile de aplicare fiind trimise episcopatului american prin intermediul
delegatului apostolic de la Washington, mons. Cicognani. Totuşi, Sf. Scaun nu împărtăşea
iluziile americane cu privire la noua politică religioasă promovată de sovietici,
Memorandumul Tardini, înmânat lui M. Taylor, fiind o ilustrare elocventă. Într-o discuţie
avută la 5 septembrie 1941, cu ambasadorul Italiei, Attolico, care solicitase din partea Sf.
Scaun o declaraţie publică împotriva comunismului, mons. D. Tardini, subsecretar de stat
afirma: „Comunismul este cel mai mare inamic al bisericii, dar nu singurul. Nazismul a
practicat şi practică a persecuţie reală a bisericii…. Dacă Sf. Scaun atrage atenţia asupra
erorilor şi ororilor comunismului, nu poate trece peste aberaţiile şi persecuţiile nazismului.”
Opinia exprimată de mons. Tardini explică absenţa susţinerii morale de către Sf. Scaun a aşa-
numitei cruciade pornită de Germania şi aliaţii săi împotriva URSS; nu e mai puţin adevărat
că, ofensiva din Est a fost, moral vorbind, aprobată de unii clerici catolici din Europa, însă
opiniile lor nu au fost asumate de ierarhia catolică din propriile ţări şi cu atât mai puţin de Sf.
Scaun. Atitudinea papei Pacelli l-a înfuriat pe Hitler care printr-un ordin din 16 iulie 1941 a
interzis desfăşurarea oricărei acţiuni misionare catolice în teritoriile ocupate. Ordinul său a
fost reluat în directivele OKW din august, septembrie şi noiembrie 1941.
Cu aceiaşi reticenţă şi neîncredere Sf. Scaun evalua schimbările intervenite în politica
religioasă sovietică. Redeschiderea unor biserici, diminuarea şi, în cele din urmă, suspendarea
activităţii organizaţiilor ateiste, eliberarea unor preoţi şi episcopi din lagăre erau considerate
măsuri dictate de oportunism politic şi nu expresia unei autentice schimbări în atitudinea
regimului sovietic faţă de de religie şi organizaţiile religioase. Cu toate acestea în anii 1942-
1943 în mediile politice şi jurnalistice au circulat o serie de zvonuri privind desfăşurarea unor
întâlniri informale între diplomaţi sovietici şi pontificali, (la Damasc, Teheran şi Istanbul).

49
Deşi aceste informaţii au fost dezminţite, în anumite sectoare ale administraţiei vaticane se
discuta eventualitatea angajării, cu maximă prudenţă, a unor sondaje pe lângă sovetici. De
altfel, nota din 8 august 1942 pregătită de mons. Tardini pentru Pius al XII-lea recomanda
prudenţă faţă de sovietici dar nu excludea aprioric, un posibil modus vivendi cu Moscova. Nu
este exclus ca astfel de nuanţări să fi fost rezultatul demersurilor întreprinse de administraţia
americane. Cu prilejul celei de a treia vizite la Roma, în septembrie 1942, M. Taylor l-a
informat pe Pius al XII-lea că Statele Unite sunt hotărâte să continue războiul până la
înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor săi şi extirparea nazismului iar situarea URSS în tabăra
victorioasă va fi însoţită de garanţii de securitate americane. Însă, pentru Sf. Scaun riscul
comunizării Europei la sfârşitul conflictului era cât se poate de real. În martie 1943, într-o
conversaţie cu Osborne, ambasadorul Marii Britanii, card. Maglione declara „în calitate de
observator al istoriei”, că pericolul unei hegemonii ruseşti în Europa e real, URSS asumându-
şi politica expansionistă a Rusiei ţariste. Într-un mod asemănător, mons. Tardini, îi spunea
însărcinatului cu afaceri englez de la Vatican, la 30 mai 1943: „pericolele pentru civilizaţia
europeană sunt două, nazismul şi comunismul, ambele materialiste, anti-religioase, totalitare,
tiranice şi militariste. Numai dacă războiul va reuşi eliminarea celor două pericole, viitoarea
Europă va trăi în pace.”

Pe de altă parte, Stalin în dorinţa de a ameliora percepţia URSS în mediile politice şi în

rândul opiniei publice occidentale a decis, în 1943, desfiinţarea Internaţionalei a III-a
Comuniste şi, într-un gest cu totul surprinzător, a permis alegerea patriarhului Bisericii
Ortodoxe Ruse. Compromisul din septembrie 1943, în urma căruia Biserica Ortodoxă a revenit
în spaţiul public a facilitat şi încadrarea ei în sistemul politic sovietic. Alegerea patriarhului
Serghei, redeschiderea unor biserici şi instituţii de învăţământ teologic, a fost dictatată şi de
alte raţiuni, Biserica Ortodoxă urmând să devină un vector al (re)sovietizării teritoriilor vestice
şi al politicii externe a URSS, prin asumarea unei vizibilităţi crescute nu numai în
"commonwealth-ul ortodox" (Europa Centrală şi de S-E, Orientul Apropiat), ci şi în relaţiile
cu Biserica Catolică şi Bisericile Protestante din Occident.

În egală măsură, Stalin era interesat de reducerea potenţialului opoziţionist al bisericilor

catolice din spaţiul central est-european, motiv pentru care urmărea o ameliorare a raporturilor
cu Sf. Scaun. În contextul prezenţei armatelor sovietice în acest spaţiu s-a consumat un episod
controversat, aşa-numitul "caz Stanislav Orlemanski". La 28 aprilie 1944, în Pravda era

50
publicată o fotografie cel înfăţişa pe Stalin alături de pr. S. Orlemanski, cetăţean american,
parohul unei comunităţi romano-catolice americane de origine poloneză. Pr. Orlemanski a
susţinut şi o conferinţa la radio Moscova în care afirma, între altele, că "Stalin e un prieten al
Bisericii Catolice”. Revenit la Detroit, la 12 mai 1944, el organizează o conferinţă de presă în
care reiterează afirmaţiile făcute în URSS şi afirmă că e posibilă o colaboare între URSS şi Sf.
Scaun în lupta împotriva opresiunii şi persecuţiei. Declaraţiile sale au fost preluate şi publicate
în Pravda din 14 mai. În cele din urmă Orlemanski a fost pedepsit de superiorii săi.
Temerile Vaticanului cu privire la posibila extindere a comunismului în Europa au fost
reluate în discuţiile purtate cu M. Taylor, la sfârşitul lunii iunie 1944, după eliberarea Romei.
De altfel, Pius al XII-lea i-a înmânat lui Taylor un Memorandum pentru preşedintele
Roosevelt. Redactat de mons. Tardini documentul relua sintetic şi argumentativ evaluările
Vaticanului: atitudinea URSS faţă de Biserica Catolică este neschimbată; s-a produs o relaxare
a ateismului, dar acest fapt se datorează intereselor tactice ale sovieticilor care urmăresc
stabilirea de relaţii diplomatice cu Vaticanul pentru a-i tranchiliza pe polonezi şi pe aliaţii lor
occidentali; nu se poate avea încredere în cuvântul lui Stalin; pericolul extinderii
comunismului în Italia este unul real.

Acţiunea de asistenţă desfăşurată de Sf. Scaun

Spre deosebire de Primul Război Mondial, organizaţiile de caritate ale Sf. Scaun s-au
confruntat cu o nouă problemă, respectiv ajutorarea celor persecutaţi pe motive politice şi
rasiale. Situaţia acestora era cu atât mai dificilă cu cât nu exista nici o normă din perspectiva
dreptului internaţional şi nici un model pe baza căruia să fie organizată acţiunea de ajutorare.
Acordul de la Haga (18 octombrie 1907) modificat prin Convenţia de la Geneva (29 iulie
1929) a fixat reguli precise pentru tratamentul prizonierilor de război, aplicarea acestor norme
revenind Crucii Roşii Internaţionale, nefiind excluse alte acţiuni iniţiate şi de alte instituţii.
Vaticanul s-a implicat în schimbul de informaţii cu privire la prizonierii de război şi civilii
internaţi, precum şi în acţiunea de căutare a refugiaţilor. În acest scop, a fost creată Comisia
pontificală pentru ajutorarea refugiaţilor de război şi a fost reactivat Biroul de informaţii, însă
posibilităţile de acţiune ale ultimului au fost limitate deoarece Germania şi URSS refuzau
orice colaborare. Despre activitatea Comisiei s-au cunoscut foarte puţine lucruri, lipsa de
transparenţă datorându-se faptului că publicitatea, în acest caz, putea diminua şansele de

51
succes cu deosebire în cazul ajutorării persoanelor „non-ariane.” Acţiunile de ajutoare a
persecutaţilor politici şi rasiali din Germania şi Italia au fost iniţiate încă din timpul lui Pius al
XI-lea, noul papă continuând şi dezvoltând iniţiativele predecesorului său.
Evreii din Germania care doreau să emigreze au fost sprijiniţi prin intermediul
organizaţiei St. Raphaelverein, desfiinţată însă de nazişti la 26 iunie 1941. Prin intermediul
diplomaţilor pontificali, Sf. Scaun a făcut demersuri în statele aflate în zona de influenţă
germană împotriva adoptării legislaţiei rasiale sau pentru atenuarea aplicării acesteia.
În dezbaterea iniţiată în anii 1960 cu privire la comportamentul papei Pius al XII-lea în
timpul celui de-al doilea război mondial, s-a evocat insistent presupusa sa tăcere în faţa
exterminării a milioane de evrei. Termenul „tăcere” sugera o reprobabilă absenţă a acţiunilor
posibile şi/sau necesare în timp ce opusul, „protestul,” indica o participare, o voinţă de
ajutorare. Declanşatorul acestei dezbateri l-a reprezentat piesa de teatru Vicarul a germanului
Rolf Hochhuth.

Sinopsis

 Alegerea papei Pius al XII-lea;

 Enciclica Summi Pontificatus (20 octombrie 1939) – concepţia pacelliană asupra unei păci
de durată între naţiunile lumii;
 Neutralitatea papei Pius al XII-lea – raţiuni;
 Acţiunea diplomatică a papei Pius al XII-lea: eforturile în direcţia împiedicării izbucnirii
războiului, încercările de a menţine Italia în afara conflictului, evitarea escaladării
conflictului cu URSS în scopul asigurării supravieţuirii instituţiilor catolice în teritoriile
sovietice, reinterpretarea Enciclicei Divini Redemptoris, consultările vaticano-americane;
 Efortul lui Stalin de „ameliorare” a raporturilor cu Sf. Scaun;
 Memorandumul Tardini;
 Acţiunea de asistenţă desfăşurată de Sf. Scaun.

Bibliografie:

H. Jedin, Storia della Chies nel ventesimo secolo, pp. 32-36, 87-100.

Pierre Blet, Pio XII e la seconda guerra mondiale, Ed. San Paolo, 1999, pp. 223-264.

52
Ennio Di Nolfo, Dear Pope, Vaticano e Stati Uniti. La corrispondenza segreta di Roosvelt e
Truman con Papa Pacelli, Roma, 2003, pp. 13-82.

H. Stehle, Eastern Politics of Vatican, 1917-1979, Ohio Univ. Press, pp. 196-224.
Robert A. Graham, Vatican Diplomacy. A Study of the Church and State on the International
Plane, Princeton University Press, 1959, pp. 317-325.

Curs nr. 7

Evoluţia raporturilor Sf. Scaun cu URSS şi statele din Europa Central-Răsăriteană

în primii ani postbelici, 1945-1947.

Reevaluarea politicii religioase sovietice în timpul celui de al Doilea Război Mondial a

fost favorizată, între altele, de evoluţia ideologiei sovietice la sfârşitul anilor 1930, care a
încorporat într-o manieră eclectică componente ale marxism-leninismului, naţionalismului rus
şi pragmatismului stalinist. Totodată, această ideologie a oferit, după izbucnirea războiului, o
nouă bază colaborării Bisericii Ortodoxe Ruse cu statul sovietic în formula „patriotismului
sovietic”. Totuşi, teoria oficială a regimului sovietic asupra relaţiilor dintre stat şi biserică a
rămas, în esenţă, neschimbată reiterând distincţia leninistă între atitudinea Partidului Comunist
şi cea a statului socialist faţă de religie, primul chemat să combată „prejudecăţile religioase”
prin strategii şi acţiuni ideologice transpuse în practică de structuri ale partidului, organizaţii
de tineret şi organizaţii precum Liga Ateiştilor, al doilea urmând să-şi păstreze „neutralitatea”

53
faţă de religie. În egală măsură, revizuirea politicii religioase a însemnat şi o întărire a
controlului statului asupra Bisericii Ortodoxe, prin supervizarea numirilor inclusiv ale
preoţilor parohiali. În ce priveşte clerul înalt (episcopii, arhiepiscopii, mitropoliţii) acesta era
asimilat înalţilor funcţionari de partid şi de stat, beneficiind de o serie de privilegii.

În preajma încheierii războiului, încurajată de liderii sovietici, Patriarhia moscovită şi-a

asumat rolul de „protector” al ortodoxiei din Balcani şi în Orientul Mijlociu, intrând astfel în
competiţie cu patriarhia ecumenică de la Constantinopol. În acest sens, noul patriarh al
Bisericii Ruse, Alexei I, ales în ianuarie 1945, a vizitat în primăvara aceluiaşi an, vechile
patriarhii ortodoxe din Orient, evitând patriarhia ecumenică de la Constantinopolul. O altă
dimensiune a activităţii internaţionale a Patriarhiei moscovite viza diminuarea influenţei
Vaticanului în teritoriile occidentale ale URSS precum şi în spaţiul central-est european ajuns
în zona de influenţă sovietică.

În ultima parte a războiului, atitudinea Sf. Scaun faţă de URSS rămâne neschimbată, în
pofida eforturilor americane care vizau o ameliorare a relaţiilor sovieto-vaticane. Sf. Scaun
aprecia că revizuirea politicii religioase sovietice nu semnifica abandonarea ateismului care
era o componentă intrinsecă a ideologiei comuniste; pe de altă parte, situaţia Bisericii Catolice
din URSS nu s-a ameliorat, ca urmare, Sf. Scaun urmărea cu îngrijorare avansarea trupelor
sovietice în spaţiul central-est european. Unele iniţiative sovietice, precum "episodul S.
Orlemanski" urmăreau să testeze reacţiile şi atitudinile Sf. Scaun. Un alt episod s-a consumat
în contextul conferinţei celor Trei Mari organizată la Yalta. Includerea în delegaţia americană
a lui Ed. Flynn, expert în probleme religioase, a accentuat suspiciunile sovieticilor faţă de
Vatican, care considerau prezenţa lui Flynn ca pe o concesie făcută de preşedintele Roosvelt
papei Pius al XII-lea. În convorbirile ulterioare pe care le-a avut la Moscova cu înalţi
funcţionari sovietici responsabili pentru politica religioasă, precum şi cu unii lideri, între care
V. Molotov, Ed. Flynn a sesizat cauzele ostilităţii sovieticilor faţă de Vatican, şi anume:
atitudinea percepută ca fiind ostilă a Vaticanului faţă de URSS în timpul războiului,
condiţionarea de către Sf. Scaun a stabilirii relaţiilor diplomatice cu URSS de respectarea
libertăţii religioase şi nerecunoaşterea de către Vatican a necesităţii consolidării frontierei de
securitate a URSS în Europa de Răsărit. De altfel, prevalenţa motivaţiilor geopolitice în
ecuaţia tensiunilor vaticano-sovietice a fost reţinută de diplomaţii occidentali acreditaţi la

54
Moscova care apreciau că, în primăvara anului 1945, autorităţile sovietice au iniţiat campania
propagandistică ce-l viza pe Pius al XII-lea din raţiuni de politică externă şi nu religioasă.

Însă primul episod al conflictului care a opus puterea sovietică şi Patriarhia moscovită
Vaticanului s-a consumat în Ucraina Occidentală. Cu toate că la funeraliile mitropolitului
Bisericii Unite Ucrainene, Andrei Şeptiţki decedat la 5 noiembrie 1944, au participat şi
oficialităţi sovietice, o mărturie a respectului (aparent) faţă de religie şi în particular faţă de
Biserica Unită, şansele realizării unui modus vivendi erau minime. Noul mitropolit al Bisericii
Unite, Iosif Slipy a constatat curând situaţia dificilă în care se găsea biserica păstorită de el.
Însoţit de alţi ierarhi, teologi şi profesori greco-catolici s-a deplasat la Moscova, însă delegaţia
ucrainiană a fost primită doar de funcţionari cu atribuţii în chestiunile religioase. Răceala
liderilor sovietici a primit o explicaţie, indirectă, două luni mai târziu când Alexei patriarhul
Bisericii Ortodoxe Ruse a adresat clerului şi credincioşilor uniţi din Ucraina Occidentală o
scrisoare pastorală în care invocând argumente teologice şi istorice, îi îndemna să rupă
legăturile cu „Biserica Romei” şi să revină în cadrul Bisericii Ortodoxe. Iniţiativa patriarhului
Alexei, după cum au demonstrat-o o serie de studii istorice publicate în ultimele decenii, era
parte a unui plan mai amplu de lichidare a Bisericii Unite din Ucraina, plan elaborat de
serviciile secrete şi de înalţi funcţionari din agenţiile care supravegheau activitatea bisericilor
şi aprobat de liderii sovietici în frunte cu Stalin. Deoarece episcopii uniţi în frunte cu
mitropolitul Slipy au respins invitaţia patriarhului rus, mai mult, i-au îndemnat pe preoţi şi
credincioşi să-şi păstreze convingerile religioase, câteva luni mai târziu, mai precis la la 11
aprilie 1945 au fost arestaţi, iar în martie 1946 au fost condamnaţi la închisoare sub acuzaţia
de colaboraţionism cu trupele de ocupaţie germane în anii războiului. Următorul pas l-a
constituit identificarea unui grup de preoţi, teologi şi profesori dispuşi să colaboreze la
realizarea planului unificării religioase. Astfel, cu sprijinul autorităţilor sovietice locale s-a
creat un „grup de iniţiativă” condus de teologul Gabriel Kostelnik. Ultima etapă s-a consumat
între 8-10 martie 1946 în Lvov, unde se afla reşedinţa mitropoliei unite. Un pseudo-sinod la
care au participat 214 preoţi şi 20 de laici a decis revenirea clerului şi credincioşilor uniţi la
Biserica Ortodoxă Rusă.

Desfiinţarea Bisericii Unite prin revenirea clerului şi a credincioşilor la Biserica

Ortodoxă a fost una din condiţiile consolidării puterii sovietice în Ucraina. Vaticanul l-a
perceput ca un prim act în confruntarea cu URSS, apreciind că episodul ucrainean nu a fost un

55
contencios circumscris ci primul act al unei acţiuni mult mai ample menite să distrugă şi alte
comunităţi catolice. Nu întâmplător, în enciclica „Orientales Omnes” din decembrie 1945,
Pius al XII-lea denunţa evenimentele care se derulau în Ucraina.

Atitudinea sovieticilor faţă de religie şi în particular faţă de diferitele confesiuni

existente în ţările central-est europene a fost influenţată, în mod semnificativ, de modul în care
şi-au definit şi proiectat pe scena internaţională interesele de securitate în anii posbelici.
Astfel, în anii 1944/45-1946/47 urmărind, cu precădere, consolidarea poziţiei Partidelor
Comuniste locale – în ecuaţia luptei pentru putere şi instaurarea regimurilor politice
„prietenoase” – sovieticii au apelat la ceea ce D. Dunn numeşte „politica mâinii întinse”,
inclusiv faţă de Biserica Catolică. În egală măsură, guvernele de coaliţie impuse/susţinute de
sovietici, au beneficiat, cel puţin până în toamna anului 1947, de o oarecare autonomie care
permitea promovarea unei politici religioase flexibile, adaptate specificului local. Aşadar,
primau interesele de ordin politic - consolidarea influenţei partidelor comuniste, cooptarea lor
în guverne de coaliţie, şi geopolitic - asigurarea intereselor de securitate sovietice.

În egală măsură, diversitatea confesională a Europei Central-Răsăritene a obligat sovieticii şi

regimurile pe care le-au impus în acest spaţiu la elaborarea unor politici religioase adecvate
realităţilor etno-confesionale locale. Comunitatea catolică număra câteva zeci de milioane
credincioşi fiind majoritară în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. Existau, de asemenea,
comunităţi catolice minoritare în România, Iugoslavia şi Bulgaria. Sovieticii apreciau că
Biserica Catolică, prin structura sa internaţională şi legăturile cu Sf. Scaun aflat în afara zonei
lor de influenţă, era greu de încadrat în exigenţele unei politici locale/naţionale.

Polonia

În momentul pătrunderii pe teritoriul Poloniei, sovieticii nu au iniţiat acţiuni ostile

Bisericii Catolice, dimpotrivă au arătat respect faţă de instituţiile religioase şi slujitorii lor. Au
permis episcopilor polonezi care au supravieţuit ocupaţiei germane să revină în fruntea
diecezelor lor, au asigurat sprijinul lor în protejarea unor bunuri ale bisercii, etc. De altfel, în
ianuarie 1945, „New-York Times” afirma că guvernul provizoriu polonez „era meticulos şi
scrupulos în relaţiile cu Biserica Catolică", apreciere confirmată de episcopii polonezi în
corespondenţa cu Vaticanul precum şi de diplomaţii occidentali de la Moscova.
Comportamentul prudent al autorităţilor politice era dictat de raţiuni interne – consolidarea

56
influenţei Partidului Comunist, şi externe – protejarea intereselor sovietice, cu atât mai mult cu
cât Stalin dorea menţinerea frontierei din septembrie 1939, aşa încât Polonia devenea mai
omogenă etnic şi confesional. Între măsurile adoptate de guvernul susţinut de sovietici
favorabile Bisericii Catolice se numără – exceptarea proprietăţilor funciare ecleziastice de la
expropriere (ian. 1945); reconstruirea cu sprijinul guvernului a unor biserici distruse în anii
războiului; menţinerea educaţiei religioase ca materie obligatorie în curricula şcolară;
redeschiderea şcolilor catolice. Cardinalul Hlond, primatul Bisericii Catolice din Polonia,
deportat de nazişti a revenit în ţară cu permisiunea guvernului. Încă din anii războilui card.
Hlond primise din partea lui Pius al XII-lea prerogative sporite pe care urma să le exercite în
cazul comunizării Poloniei, între care asigurarea succesiunii episcopale, prin consacrări
clandestine. La 15 august 1945, card. Hlond a numit cinci administratori apostolici pentru
teritoriile occidentale (regiunea Oder-Neisse) ocupate de Polonia cu sprijinul sovieticilor la
sfârşitul războiului, însă Vaticanul care nu era pregătit să recunoască guvernul în forma
susţinută de sovietici şi să retrimită la Varşovia un nunţiu apostolic, nu a confirmat aceste
numiri. În schimb, la Roma era recunoscut de facto fostul ambasador al Poloniei la Vatican
care reprezenta interesele guvernului polonez din exil (dela Londra). Această atitudine a fost
speculată de guvernul în care comuniştii deţineau o influenţă semnificativă, astfel că, la 12
septembrie 1945 a fost abrogat concordatul încheiat în 1925. Explicaţia oficială menţiona că
Sf. Scaun a autorizat, în 1940, ca episcopi germani să administreze teritoriile poloneze anexate
de Reich (contravenind dispoziţiilor Concordatului). După încetarea războiului, Sf. Scaun
refuză să numească episcopi titulari pentru teritoriile anexate, să recunoască guvernul şi
încurajează/tolerează atitudinea neccoperantă faţă de guvern a ierarhiei poloneze. Totuşi,
guvernul nu a exclus posibilitatea reglementării statutului Bisericii catolice prin negocieri cu
Vaticanul, în acest scop fiind trimis la Roma în două rânduri, în 1946 şi 1947 un emisar secret,
însă discuţiile nu au depăşit stadiul unor sondaje preliminare datorită reticenţei Vaticanului.

Cu toate că a evitat confruntările frontale cu Biserica Catolică, guvernul a urmărit să

provoace tensiuni şi clivaje în interiorul acesteia prin strategia "băţului şi morcovului". În
acest sens, a urmărit să îngreuneze comunicarea bisericii cu Sf. Scaun, a declanşat operaţiuni
propagandistice ce urmăreau discreditarea papei Pius al XII-lea prin asocierea cu fascimul şi
nazismul; pe de altă parte, a susţinut apariţia unei organizaţii clericale ce colabora cu regimul
în domeniul social, utilizată însă şi ca factor de presiune asupra ierarhiei şi preoţilor,

57
"Catolicismul Social", condusă de pr. B. Piasecki, implicat înainte de război în organizaţiile
naţionaliste de dreapta. În paralel, guvernul a avansat diverse oferte pentru îmbunătăţirea
relaţiilor cu Biserica Catolică, precum premierul Cyrankiewicz, în iunie 1946, în contextul
pregătirii alegerilor parlamentare. De asemenea, coaliţia de stânga susţinea că noua
Constituţie, ce urma să fie elaborată şi adoptată după alegeri, va garanta libertatea religioasă şi
va recunoaşte drepturile speciale ale Bisericii. Răspunsul ierahiei a fost cât se poate de clar:
era pregătită să colaboreze cu autorităţile politice dacă valorile religioase vor fi respectate,
pastorala cardinalului Hlond din septembrie 1946, fiind cât se poate de clară „catolicii nu pot
să facă parte din organizaţii sau partide ale căror principii contravin învăţăturii creştine”.
Totodată, pastorala denunţa organizaţiile colaboraţioniste de genul celei conduse de pr. B.
Piasecki.

În alegerile din ianuarie 1947, câştigate prin fraudă de coaliţia de stânga dominată de
comunişti şi susţinută de sovietici, Biserica Catolică nu s-a implicat ca actor politic, nu a
încurajat constituirea unui partid creştin, ci a susţinut Partidul Ţărănesc condus de
Mikolajczyk. Oricum, după alegeri, Biserica s-a repoziţionat pe scena publică, distanţându-se
şi de rezistenţa armată anticomunistă (AK), urmărind conservarea drepturilor sale.

La 17 martie 1947, Episcopatul a prezentat guvernului Postulatele Constituţionale

Catolice – un document ce exprima viziunea Bisericii asupra noii organizări
instituţionale, şi în particular asupra raporturilor sale cu statul şi cu societatea. În acest
sens documentul revendica: garanţii pentru respectarea libertăţilor – a proprietăţii private, a
autonomiei Bisericii – a dreptului acesteia de a deschide şi susţine şcoli, instituţii de asistenţă,
edituri. Guvernul nu a răspuns acestui document, în schimb a pus în practică o strategie menită
să submineze autoritatea episcopilor. În acest sens a încurajat organizaţia preoţilor
colaboraţionişti şi a încercat să deschidă negocieri cu Sf. Scaun prin flancarea episcopilor.

Din toamna anului 1947, în contextul creării Biroului Informativ al Partidelor

Comuniste (Cominform) structură menită să asigure o mai mare coerenţă acţiunilor partidelor
comuniste, între care, în cazul celor din Europa central-estică, coordonarea politicilor
religioase, s-a înregistrat o deteriorare constantă a raporturilor dintre guvernul comunist şi
Biserică, terenul de confruntare fiind vast – educaţie, presă, asistenţă.

58
 Ungaria

Cazul Ungariei este diferit de cel al Poloniei din mai multe puncte de vedere. Spre
doesebire de Polonia, Ungaria a făcut parte din Axă, era un stat învins şi a fost tratat ca atare.
Pe de altă parte, Ungaria nu fusese inclusă prin acordul Stalin-Churchill în zona de influenţă
sovietică. În ce priveşte structura confesională – Biserica Catolică era majoritară (68% din
populaţie), urmată de Biserica reformată şi exista şi o comunitate greco-catolică (episcopia de
Hajdudorogh). În mod tradiţional, Biserica Catolică juca un important rol în viaţa politică,
episcopii fiind membrii de drept ai Camerei Superioare a Parlamentului, iar primatul Bisericii
ocupa, potrivit cutumei, a doua poziţie în stat, după Suveran. Totodată, Biserica avea şi o
prezenţă semnificativă în societate prin instituţiile şcolare şi de asistenţă.

În urma decesului cardinalului Szeredi, primat al Bisericii Catolice, în martie 1945, a

fost ales Mindszenty Jozsef, promovat în rândul cardinalilor, în februarie 1946, de Pius al XII-
lea. Candidatura lui Mindszenty la conducerea Bisericii - fost preot provincial, fără educaţie
universitară, temeramental şi inflexibil, dar cu talent organizatoric - nu a fost agreată în unele
cercuri clericale. Guvernul provizoriu, care nu a împiedicat alegerea noului primat, l-a
acceptat. Cu prilejul alegerii sale – în august 1945 – Minszenty a informat oficial autorităţile
politice că titlul de Primat nu este unul formal, semn al intenţiei sale de acţiona în
conformitate cu atributele ce-i reveneau potrivit cutumei şi a legilor. Mai mult, în septembrie
şi-a declarat public loialitatea faţă de Otto de Habsburg, intrând în coliziune cu guvernul de la
Budapesta. În preajma alegerilor parlamentale, mai exact la 18 octombrie, a dat publicităţii o
pastorală în care îi îndemna pe credincioşi să voteze împotriva stângii. În egală măsură,
cardinalul Mindszenty a pledat la Sf. Scaun împotriva recunoaşterii guvernului. În aprilie
1945, la cererea sovieticilor corpul diplomatic care fusese acreditat pe lângă vechiul regim
condus de Miklos Horthy, inclusiv nunţiul apostolic Angelo Rotta, a fost nevoit să părăsească
ţara. Autorităţile maghiare l-au asigurat pe mons. Rotta că nu se vor opune trimiterii altui
diplomat pontifical la Budapesta. Dar, la sugestia lui Mindszenty, Pius al XII-lea a hotărât să
nu reia legăturile diplomatice cu guvernul de la Budapesta, ceea ce însemna că nu recunoştea
nici guvernul. Intransigenţa cardinalului Mindszenty faţă de guvern a fost ilustrată şi de
atitudinea adoptată faţă de reforma agrară, care a deposedat Biserica Catolică de proprietăţile
care susţineau şcolile catolice precum şi de maniera vehementă în care a denunţat abolirea
monarhiei şi proclamarea republicii. De altfel, la 20 decembrie 1945 a adresat o scrisoare de

59
protest publică preşedintelui Tildy Zoltan în care condamna proclamarea Republicii şi noua
Constituţie, apreciate drept episoade ale unui plan ce urmăreşte disoluţia regatului maghiar
milenar. În cursul anului 1946 guvernul a trecut la cenzurarea publicaţiilor – inclusiv a celor
editate de biserică, la dizolvarea asociaţiilor culturale şi de caritate între care multe organizate
de Biserică. Hotărârea guvernului de a transforma religia în materie opţională a adăugat un
element confruntării cu Biserica Catolică. Pe fondul evenimentelor internaţionale în noiembrie
1947 la ordinul lui Rajk Laszlo, ministru de interne, se elaborează de către serviciile secrete un
plan ce viza subminarea Bisericii catolice fără a se recurge utilizarea masivă a mijloacelor
violente, şi crearea unei dizidenţe.

Iugoslavia

Atitudinea faţă de Biserica Catolică şi implicit raporturile cu Vaticanul ale noului

regim comunist condus de J. B. Tito au fost influenţate de clivajul etnic şi confesional dintre
sârbi şi croaţi precum şi de atitudinea adoptată de Biserica Catolică din Croaţia în timpul
războiului. Masacrele comise de ustaşi, convertirea ortodocşilor realizată de călugări romano-
catolici mult prea zeloşi, criticată în anii războiului de Vatican, au influenţat evoluţia
postbelică a raporturilor iugoslavo-vaticane. Aici represiunea împotriva bisericilor a fost
iniţiată încă din 1945, pe fondul procesului de "defascizare" asociat cuceririi puterii de către
comuniştii conduşi de Tito. Primii vizaţi au fost aşa-numiţii "colaboraţionişti" ai regimului
ustaş din Croaţia sau susţinători ai naţionalismului sârb. Ca urmare a faptului că diversitatea
etnică se suprapune celei religioase, persecuţiile au urmărit nu doar anihilirea/limitarea
influenţei bisericii asupra comunităţilor ci şi înlăturarea naţionalismelor centrifuge, în special
croat şi sloven. Dacă în anii războiului şi primii ani de pace peste 100 de preoţi ortodocşi au
fost executaţi, după 1945 clerul catolic din Croţia şi Bosnia Herţegovina s-a aflat în vizorul
noului regim. Potrivit opiniei lui P. Ramet, între anii 1945-1953, represiunea comunistă a
cunoscut cinci forme principale: arestarea unor personalităţi din rândul clerului pe baza unor
acuzaţii inventate sau mult exagerate; exproprierea proprietăţilor bisericii; eforturi în vederea
obţinerii unui mai mare control asupra preoţimii prin crearea unor asociaţii preoţeşti controlate
de guvern; limitarea unor prerogative ecleziastice, între altele, prin eliminarea religiei din
curricula şcolară; hărţuirea clerului până la încurajarea violenţelor fizice împotriva preoţilor.
De altfel, ca urmare a numeroaselor incidente violente comise împotriva clerului, ierarhia
catolică, într-o scrisoare pastorală din 21 septembrie 1945, a protestat împotriva persecutării

60
 continue a preoţilor şi credincioşilor şi a reamintit asumarea de către Partidul Comunist, încă
din anii războiului, a respectării libertăţii de conştiinţă şi religioase.

În anul următor, comuniştii dornici să frângă unul din simbolurile croate postbelice l-au
arestat şi trimis în judecată, la 30 septembrie, pe arhiepiscopul Stepinac de Zagreb, primatul
Bisericii catolice croate, sub acuzaţia de colaboraţionism cu regimul naţionalist ustaş. De
altfel, în octombrie 1945, când noul reprezentant al Sf. Scaun, mons. Patrick Hurley a fost
trimis la Belgrad, Tito a solicitat Vaticanului înlăturarea arhiepiscopului Zagrebului, A.
Stepinac, compromis în opinia sa în timpul regimului ustaş. Procesul, organizat după modelul
celor din URSS din anii 1930, a fost, practic, o farsă juridică. Pius al XII-lea şi-a exprimat
public regretul său faţă de acest episod însă nu a întrerupt relaţiile diplomatice cu Belgradul.
După două săptămâni, Stepinac a fost condamnat la 16 ani de închisoare; cinci ani mai târziu,
în decembrie 1951, a fost transferat în satul natal sub regim de domiciliu obligatoriu. Sfântul
Scaun a reacţionat prin promovarea sa, în anul următor, în rândul cardinalilor, gest interpretat
drept o insultă de guvernul comunist de la Belgrad care i-a solicitat, la 17 decembrie 1952,
însărcinatului cu afaceri al Vaticanului să părăsească ţara, punându-se astfel capăt relaţiilor
diplomatice bilaterale. În anii ce au urmat procesului de la Zagreb, autorităţile comuniste au
continuat campania anti-religioasă prin arestări, confiscări de proprietăţi, şantajarea preoţilor
în vederea integrării lor în asociaţiile pro-guvernamentale.

Cehoslovacia

La finele războiului societatea cehă în care prevala populaţia de confesiune romano-catolică

era cea mai secularizată din spaţiul central-est european, pe de altă parte tradiţiile democratice au
influenţat pozitiv raporturile dintre stat şi biserică. În plus, până în decembrie 1945 trupele
sovietice au părăsit ţara. O situaţie diferită sub aspectul relevanţei instituţiilor religioase, în
particular a Bisericii Catolice, exista în Slovacia. Aici Biserica jucase şi în anii interbelici un rol
cultural semnificativ îndeosebi prin asociaţii culturale şi cele de tineret. Sub aspect politic,
situaţia se prezenta diferit, între altele datorită regimului „clerico-fascist” slovac ce l-a avut în
fruntea sa pe mons. Tiso.

Reconstrucţia Cehoslovaciei a demarat sub conducerea lui Ed. Benes, în fomula unui
guvern de coaliţie alcătuit din comunişti, social-democraţi şi populari cehi cărora li s-au
adăugat democraţii slovaci, guvern condus de comunistul K. Gottwald.

61
 În mai 1946 au fost reluate relaţiile diplomatice cu Sf. Scaun la Praga sosind nunţiul
apostolic mons. Xaviero Ritter. Singura temă sensibilă a raporturilor cehoslovaco-vaticane o
constituia cazul mons. Tiso şi a preoţilor care au colaborat cu regimul său.

După alegerile din mai 1946, în care comuniştii au obţinut 33,8%, formula guvernului de
coaliţie s-a perpetuat, premierul K. Gottwald declarând că Cehoslovacia urmează calea paşnică
spre socialism. Până în vara anului 1947 nu au existat presiuni asupra Bisericii.

România

Politica religioasă promovată de guvernul condus P. Groza, impus de sovietici la 6

martie 1945, a urmărit, între anii 1945-1947, să evite un conflict deschis cu denominaţiile
recunoscute pe teme precum educaţia religioasă, implicarea bisericii în asistenţa socială ori pe
aspecte relevante pentru identitatea naţională a unor grupuri confesionale minoritare. În
vederea cooptării bisericilor în noul regim guvernul a profitat de elementele jurisdicţionaliste
care se regăsesc, într-o oarecare măsură, în legislaţia religioasă adoptată în perioada
interbelică, a modificat legea de organizare a ministerului cultelor conferindu-i noi atribuţii de
supraveghere şi control. În egală măsură, pentru a obţine susţinerea bisericilor guvernul P.
Groza a exceptat proprietăţile funciare ale bisericilor de la exproprierea care a precedat
reforma agrară din martie 1945, a menţinut religia între materiile de studiu în şcolile de stat. În
schimb, bisericile urmau să-şi adecveze discursul la noile realităţi socio-politice. Guvernul a
urmărit, de asemenea, crearea unei „organizaţii de front religios” care să-i grupeze pe „preoţii
democraţi” indiferent de confesiune în scopul colaborării cu FND-ul pe „terenul realizărilor
sociale”. Această organizaţie numită Uniunea Preoţilor Democraţi a fost integrată coaliţiei
controlate de comunişti, FND. Deşi guvernul afirma că nu privilegiază raporturile cu un cult
sau altul, tratamentul diferit de care beneficiau cele două biserici româneşti, Ortodoxă şi
Greco-Catolică, era vizibil încă din toamna anului 1945. Motivele erau în principal, de ordin
politic, preoţii greco-catolici fiind simpatizanţi ai partidelor de opoziţie, îndeosebi ai PNŢ.
Alte motive erau legate de interesele geopolitice ale sovieticilor.

În anii imediat postbelici relaţiile româno-vaticane au evoluat, precum în cazul altor state
din zonă, în funcţie de interesele sovieticilor şi priorităţile politice ale guvernului condus de P.
Groza. Între aceste coordonate spaţiul de manevră al Sf. Scaun era extrem de redus. Prudenţa,
rezerva şi flexibilitatea au caracterizat activitatea nunţiaturii de la Bucureşti, condusă de un

62
diplomat pontifical familiarizat cu ţara dar şi cu zona, mons. A. Cassulo, la post din 1936. În
anii 1944-45 mons. Cassulo a fost preocupat de înlăturarea situaţiilor care prejudiciau
activitatea Bisericii catolice din România - retrocedarea unor clădiri rechiziţionate, eliberarea
unor preoţi, prezervarea bunurilor comunităţilor romano-catolice germane ce riscau să fie
confiscate de sovietici, etc. În primăvara anului 1946, autorităţile de la Bucureşti în conivenţă
cu cele sovietice au căutat să-l implice în aşa-numitul proces al "marii trădări naţionale". De
fapt, sovieticii urmăreau să îngreuneze comunicarea dintre misiunile diplomatice din ţările
ajunse în sfera lor de influenţă şi Sf.Scaun. În cele din urmă, această criză s-a soluţionat prin
retragerea mons. Cassulo, înlocuit, din februarie 1947, cu mons. G. P. O'Hara, numit regent al
nunţiaturii. În schimb, guvernul a păstrat un nivel scăzut de reprezentare a misiunii
diplomatice de la Vatican (însărcinat cu afaceri).

În prima parte a anului 1947, pe fondul deteriorării relaţiilor dintre Occident şi URSS,
guvernul de la Bucureşti decide să restrângă autonomia cultelor. În acest scop, ministerul
cultelor a promovat două proiecte de lege, unul referitor la pensionarea şi punerea în retragere
a slujitorilor tuturor cultelor, al doilea modifica unele articole din legea de organizarea
Bisericii Ortodoxe Române. Ambele proiecte au fost votate de Adunarea Deputaţilor în mai
1947. Presiunile exercitate asupra bisericilor în vederea "încadrării" lor în noul regim s-au
intensificat în ultimele luni ale anului.

Sinopsis

 Revizuirea politicii religioase a guvernului sovietic şi dimensiunea internaţională a

acţiunii Patriarhiei moscovite;
 Tensiunile vaticano-sovietice de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial;
 Episodul desfiinţării Bisericii Unite din Ucraina;
 Caracteristicile politicii sovietice faţă de religie în ţările central-est europene;
 Politica regimului comunist în Polonia – eforturile guvernului de îmbunătăţire a relaţiilor
cu Biserica catolică şi reticenţa ierarhiei; eforturile în direcţia atragerii preoţilor
colaboraţionişti;
 Politica regimului comunist în Ungaria – intransigenţa cardinalului Mindszenty;

63
  Politica regimului comunist din Iugoslavia – represiunea împotriva catolicismului, cazul
arhiepiscopului Stepinac;
 Politica regimului comunist din Cehoslovacia – cazul mons. Tiso;
 Politica regimului comunist din România – „concesiile” guvernului P.Groza şi criza din
cadrul relaţiilor româno-vaticane.

Bibliografie:

Dennis J. Dunn, The Catholic Church and the Soviet Government, 1939-1949, 1977, pp. 107-170.
Andrea Riccardi, Il Vaticano e Mosca, Roma-Bari, 1993, pp. 112-185.
Robert A. Graham, Vatican Dimplomacy. A Study of Church and State on the International
Plane, 1959, pp. 326-384.
H. Stehle, Eastern Politics of Vatican, 1917-1979, pp. 225-262.

Curs nr. 8

Confruntarea: Vaticanul şi statele din Europa Central-Răsăriteană în prima fază a

Războiului Rece, 1948-1953

Concepte, cuvinte-cheie: război rece, sovietizare, ateism, modusvivendi.

Deteriorarea raporturilor dintre foştii aliaţi - ilustrată de unele iniţiative şi măsuri

adoptate în anii 1946-1947, între care doctrina Truman şi planul Marshall, cărora URSS le-a
răspuns prin crearea, în septembrie 1947, a Biroului Informativ al Partidelor Comuniste
(Cominform) - a fost anticipată de W. Churchill şi exprimată printr-o metaforă ce a devenit
celebră, "cortina de fier" care ar fi tăiat continentul european de-a lungul unei linii imaginare
ce pornea de la Sczeczin (Marea Baltică) la Trieste (Marea Mediterană), în discursul rostit la
5 martie 1946, la Fulton. Celebrul lider politic semnala nu numai falia emergentă între două

64
părţi a continentului, consecinţă a raportului de forţe politico-militare de la sfârşitul războiului,
care a găsit URSS alături de puterile învingătoare, ci şi potenţiala înfruntare între două
sisteme, democraţia liberală şi comunism, alimentată de ambiţiile expansioniste ale URSS.
Altfel spus, liderul britanic semnala debutul unei schimbări dramatice în relaţiile
internaţionale, profilată mai ferm în 1947, şi anume bipolarismul. Emergenţa celor două
superputeri în primii ani postbelici şi tensiunile apărute între Occident şi URSS au indus,
aşadar, schimbări dramatice în arhitectura de putere internaţională definite prin sintagma
Război Rece.

Deciziile americane din cursul anului 1947 au fost salutate la Vatican. Pentru mons.
Tardini, doctrina Truman reprezenta o evoluţie logică a politicii externe americane care a fost
mereu contrară guvernelor totalitare şi ideologiei comuniste. La rândul său, Pius al XII-lea în
audienţa acordată lui M. Taylor la sfârşitul lunii august 1947, salută Planul Marshall,
considerat a fi o ilustrare a solidarităţii internaţionale. Câteva luni mai târziu, într-o scrisoare
confidenţială din 19 iulie 1948, Pius al XII-lea sublinia faptul că „stabilitatea şi prosperitatea
Europei non-ruse este un obiectiv ce trebuie urmărit în sine şi nu doar ca un mijloc menit a
delimita puterea Rusiei”. În vederea realizării acestui scop, remarca Pius al XII-lea, era
necesară colaborarea statelor europene, deoarece o singură ţară nu poate asigura reconstrucţia
europeană. Acest context explică şi simpatia Sf. Scaun faţă de proiectele mişcării
(vest)europene precum şi încurajarea construcţiilor instituţionale de la sfârşitul anilor 40 şi
începutul anilor 50. În acelaşi timp, Sf. Scaun reacţionează cu o prudenţă binevoitoare la
unele iniţiative americane, precum ideea preşedintelui Truman de realizare a unei alianţe
mondiale a liderilor marilor grupuri religioase şi spirituale, prefaţată de proiectul unificării
confesiunilor creştine. Aşa cum au remarcat unele studii, strategia preşedintelui Truman emula
construcţia unei „teologii a războiului” propusă de predecesorul său în lupta împotriva
nazismului. De această dată, percepţia războiului rece drept „un război religios” poate fi
atribuită propagandei americane (şi britanice) care exploata conceptul de cruciadă
transformând containmentul într-o miză morală în care civilizaţia occidentală şi creştinătatea
erau apărate în faţa ameninţării comunismului ateu care urmăreşte să o domine pe prima şi să
o elimine pe a doua (Dianne Kirby). Însă proiectul preşedintelui Truman era simplist şi utopic
deoarece era întemeiat pe o viziune simplificatoare a vieţii religioase a lumii. Cu toate că în
1948 bisericile protestante au dat un impuls semnificativ mişcării ecumenice prin constituirea

65
World Council of Churches, proiectul unei „Sfinte Alianţe” împărtăşit de M. Taylor, la cererea
preşedintelui Truman, personalităţilor religioase cu care a dialogat în anii 1948-1951, a fost în
cele din urmă abandonat.

Pe de altă parte, diplomaţia vaticană a încercat să evite logica bipolarismului deoarece

contravenea imparţialităţii Sf. Scaun şi limita, implicit, acţiunea sa internaţională. În egală
măsură, Pius al XII era extrem de sensibil la acuzaţiile liderilor de stânga vest-europeni, dar şi
din blocul estic, potrivit cărora ar fi devenit un susţinător al „imperialismului anglo-
american”. În acest sens în instrucţiunile transmise de Secretariatul de Stat nunţiaturilor
apostolice, în ianuarie 1948, se arăta că Sf. Scaun nu intenţionează să susţină vreo cruciadă pe
un front unic cum de altfel nu a făcut-o nici în 1941, când Germania a atacat URSS. Însă
arestarea, la 26 decembrie 1948, şi condamnarea în urma unui proces-simulacru, la 8 februarie
1949, a cardinalului J. Mindszenty, conducătorul Bisericii romano-catolice din Ungaria a avut
la Vatican „efectul unei bombe” (P. Cheneux). Procesul din Ungaria, remarca ambasadorul
Franţei la Sf. Scaun, a avut două consecinţe majore: pe de o parte, a stimulat apropierea de
SUA, singura contrapondere în faţa pericolului ce venea din Est şi a condus la consolidare
doctrinală şi alegerea unor apărători ai credinţei în fruntea diecezelor, pe de altă parte.
Decretul Sf. Oficiu, adoptat câteva luni mai târziu, mai exact la 1 iulie 1949, reprezintă
expresia eclatantă faţă de persecuţiile religioase din Est – deoarece interzice catolicilor sub
pedeapsa sancţiunilor până la excomunicare să colaboreze cu partidele sau organizaţiile
comuniste. Prin acest decret intenţia Sf. Scaun a fost cât se poate de clară – urmăreşte să
combată cu toate mijloacele şi puterea sa extinderea în Occident a ideilor comuniste. Pe de altă
parte, Sf. Scaun încurajează şi susţine iniţiative precum constituirea Consiliului Europei, în
noiembrie 1949 fiind creat un Secretariat catolic pentru probleme europene pe lângă CE, tema
„Europa unită factor de pace” reprezentând unul din elementele esenţiale ale dispozitivului
antisubversiv al Bisercii Catolice. Dacă Pius XII s-a exprimat, în enciclica Summi Maeroris,
19 iulie 1950 – în termeni severi împotriva mişcării pacifiste de obedienţă comunistă,
Suveranul Pontif nu a ezitat să avertizeze împotriva tentaţiei recursului la arma atomică, pe
fondul agravării conflictului coreean, în enciclica Mirrabile Illud, din 6 decembrie 1950.

Aceste luări de poziţie exprimă, din nou, dorinţa Sf. Scaun de a se situa deasupra
maniheismului logicii bipolare şi de acţiona pe scena internaţională în dubla calitate – de
autoritate morală şi instituţie mediatoare. În acest sens, diplomaţia vaticană se raliază

66
principiului coexistenţei – noul leitmotiv al propagandei sovietice – anterior decesului lui
Stalin. Prima deschidere în direcţia statelor comuniste este Scrisoarea Apostolică
adresată popoarelor Rusiei, de Pius XII, la 7 iulie 1952. În acest document este expusă
concepţia pacelliană cu privire la „coexistenţa în adevăr” – ideea unei punţi spirituale şi
creştine între popoarele ce trăiesc în cele două blocuri. În scrisoare erau amintite contactele
milenare dintre Sf. Scaun şi Rusia, era reamintită atitudinea de imparţialitate a Papei în anii
războiului şi erau enunţate condiţiile minime ale unei posibile coexistenţe: popoarele nu pot fi
guvernate prin forţa armelor ci prin cea a dreptului, fiecare persoană trebuie să beneficieze de
libertăţile civile şi religioase în limitele proprii ale statului (P. Cheneux). Documentul a rămas
însă fără ecou, Papalitatea continuând să fie asociată de propaganda sovietică cu „tabăra
imperialistă”.

Situat în afara zonei de influenţă sovietică, aşadar în „lagărul imperialist” pentru a

relua formula ideologului sovietic A. I. Jdanov, şi având un caracter supranaţional, Sf. Scaun
a fost, între anii 1948-53 una dintre ţintele preferate ale propagandei anti-occidentale a URSS
şi a ţărilor comuniste. Pe de altă parte, evoluţiile din politica internaţională vor avea consecinţe
multiple şi în relaţiile dintre bisericile creştine situate de ambele părţi ale cortinei de fier, fapt
ce nu trebuie să surprindă deoarece, cum remarcă Ennio Di Nolfo, înfruntarea politică, dublată
de rivalităţi ideologice conferea ciocnirii aspectul unui conflict civilizaţional. Patriarhia rusă,
de pildă, cu sprijinul Kremlinului şi-a multiplicat demersurile menite să-i asigure un rol
privilegiat în rândul Ortodoxiei în Europa dar şi în Orient, Conferinţa Panortodoxă organizată
la Moscova în vara anului 1948 fiind un moment definitoriu. Deciziile şi hotărârile adoptate cu
acel prilej, între care desemnarea Vaticanului ca vechi inamic al Ortodoxiei, confirmau rolul
important al Bisericii Ortodoxe Ruse în spaţiul de influenţă sovietică. Totuşi, limitele
influenţei Bisercii Ruse în commonwealth-ul ortodox au fost evidente deoarece unele biserici
ortodoxe fie nu au participat, fie nu au aderat la documentele adoptate. În plus, patriarhia
moscovită nu a reuşit să-şi crească influenţa în mediile patriarhiei ecumenice, fapt confirmat şi
de alegerea la 1 noiembrie 1948 a mitropolitului ortodox grec al Americilor, Athenagoras
(grec prin naţionalitate, studii, devenit din 1930, cetăţean al SUA) în fruntea patriarhiei
ecumenice. În ianuarie 1949, el a călătorit din SUA la Istanbul în avionul preşedintelui
Truman. Alegerea sa a fost asumată şi de guvernul Turciei.

67
 În spaţiul central est european controlat de sovietici anul 1948 a devenit unul în care
puterea comunistă a intensificat teroarea asupra bisericii în contextul sovietizării, altfel spus a
impunerii brutale a modelului stalinist în organizarea statului şi remodelarea societăţii potrivit
experienţei sovietice. Având în vedere rolul istoric al bisericilor, diversitatea etnică şi
religioasă a acestui spaţiu precum şi configuraţia etno-confesională a fiecărui stat în parte,
cultura politică locală precum şi alte variabile, partidele comuniste locale susţinute de
Moscova au pus în practică strategii diferenţiate ce aveau însă un scop comun: anihilarea
religiei ca alternativă axiologică şi instituţională. De altfel, în iunie 1948, cu prilejul celei de a
doua reuniuni a Cominformului au fost fixate directivele privind politica religioasă a statelor
de „democraţie populară” ce urmăreau: a) desfiinţarea bisericilor catolice de rit răsăritean
(greco-catolice) prin „revenirea” clerului şi credincioşilor la biserica ortodoxă – cu excepţia
celor din Ungaria şi Bulgaria, unde comunităţile erau restrânse numeric şi nu reprezentau un
potenţial pericol pentru regim; b) subordonarea bisericilor ortodoxe, majoritare în unele din
state, în sensul cooptării lor în sistem, chiar dacă marginal, printr-o combinaţie de măsuri
represive şi concesii; c) represiune şi toleranţă limitată faţă de unele biserici (precum romano-
catolică) în scopul fragilizării lor instituţionale şi reducerea treptată a importanţei lor în
societate; d) întreruperea legăturilor comunităţilor cu Sf. Scaun şi suspendarea relaţiilor
diplomatice cu Sf. Scaun, e) încurajarea apariţiei unor „biserci catolice naţionale”.

Iugoslavia

Potrivit opiniei lui P. Ramet, între anii 1945-1953, represiunea comunistă a cunoscut
cinci forme principale: arestarea unor personalităţi din rândul clerului pe baza unor acuzaţii
inventate sau mult exagerate; exproprierea proprietăţilor bisericii; eforturi în vederea obţinerii
unui mai mare control asupra preoţimii prin crearea unor asociaţii preoţeşti controlate de
guvern; limitarea unor prerogative ecleziastice, între altele, prin eliminarea religiei din
curricula şcolară; hărţuirea clerului până la încurajarea violenţelor fizice împotriva preoţilor.
În anii ce au urmat procesului de la Zagreb, autorităţile comuniste au continuat campania anti-
religioasă prin arestări şi confiscări de proprietăţi. Totodată, autorităţile comuniste au
continuat, prin diverse mijloace şi metode să accelereze integrarea preoţilor în asociaţiile pro-
guvernamentale cu un dublu scop: crearea unei fisuri între preoţi şi episcopi, pe de o parte, şi
utilizarea acestor organizaţii ca mijloc de presiune împotriva episcopilor, pe de altă parte. La
solicitarea Sf. Scaun, episcopii catolici au interzis preoţilor să se alăture acestor asociaţii. De

68
altfel intenţiile guvernului au devenit evidente câteva luni mai târziu, mai exact în 8 aprilie
1950, când un grup de preoţi, care luptaseră alături de partizani au criticat preoţii care au
colaborat cu „ocupanţii şi spionii străini”. Aceştia au înaintat o listă de revendicări nunţiului
de la Belgrad, mons. Hurely discuţia degenerând în reproşuri reciproce. În cursul anului
următor (1951), tensiunile dintre guvernul comunist de la Belgrad şi Sf. Scaun au escadalat
datorită sprijinului oferit de autorităţi asociaţiilor preoţeşti, în timp ce episcopii, susţinuţi de
Vatican au continuat să se opună. Sub pretextul amestecului în treburile interne ale
Iugoslaviei, autorităţile comuniste, într-o notă trimisă la 1 noiembrie 1952, au acuzat Sf. Scaun
că urmăreşte să provoace o criză în relaţiile bilaterale, în timp ce guvernul rămâne deschis
semnării unui acord. Sf. Scaun nu a răspuns acestei note, iar la sfârşitul lunii (29 noiembrie,
ziua naţională a Iugoslaviei) a publicat lista noilor cardinali, ce-l includea şi pe arhiep.
Stepinac. Autorităţile de la Belgrad l-au convocat pe mons. Oddi, succesorul mons. Hurley,
care a fost anunţat că în noile împrejurări guvernul apreciază că Sf. Scaun nu mai doreşte să
continue relaţiile diplomatice şi, prin urmare, acestea vor înceta imediat. După întreruperea
relaţiilor diplomatice, guvernul de la Belgrad a continuat să caute realizarea unui
acord/înţelegere cu episcopii pe marginea legii privind cultele religioase. Comisia comună
alcătuită din reprezentanţi ai guvernului şi ai episcopilor şi-a încetat activitatea ca urmare a
scrisorii adresate de mons. Tardini episcopilor, în care le reamintea că nu pot realiza un
eventual acord fără aprobarea Sf. Scaun. Cu toate acestea guvernul continua să afirme că
ruptura nu a fost cauzată de o chestiune de principiu, şi că sunt în continuare pregătiţi să
negocieze direct cu Sf. Scaun prin intermediul episcopilor iugoslavi, dacă Vaticanul le permite
episcopilor să vorbească în numele său. Însă Sf. Scaun a continuat să deplângă suferinţa
Bisericii catolice din Est. În martie şi aprilie 1953 au fost publicate în Osservatore Romano
două articole despre suferinţele episcopilor catolici din Iugoslavia. În 29 iunie 1956 Pius XII
în scrisoarea pastorală Dum Maerenti animo adresată celor trei arhiepiscopi Mindszenty,
Beran şi Stepinac, precum şi episcopilor şi credincioşilor catolici situaţi dincolo de cortina de
fier acesta îi îndemna pe credincioşii catolici din ţările comuniste să reziste în faţa persecuţiei.

Polonia

Confruntările dintre stat şi Biserica Catolică se vor angaja în jurul unor teme sensibile
– educaţia religioasă în şcoli, organizaţiile de tineret catolice, opera de asistenţă desfăşurată de
biserică, presa şi editurile bisericii. În iulie 1948 guvernul a înfiinţat „Uniunea Tineretului

69
Patriotic Polonez” organizaţie menită să asigure înregimentarea tineretului. Învăţământul
religios a rămas obligatoriu doar la nivel primar, la nivel secundar fiind opţional; în paralel, s-
a trecut la înlăturarea personalului clerical din instituţiile de învăţământ de stat. Totodată,
guvernul a iniţiat un val de arestări în rândul preoţilor acuzaţi de colaboraţionism cu naziştii
sau cu rezistenţa anticomunistă (AK), pe fondul unei violente campanii de presă împotriva Sf.
Scaun. În septembrie episcopii au dat publicităţii „Manifestul de la Wroclaw” – un adevărat
protest la adresa acţiunilor guvernului şi a ostilităţii faţă de Biserică.

Un punct de cotitură în relaţiile stat-biserică l-a reprezentat congresul de unificare al

Partidului Muncitoresc Unit Polonez, care a decis restructurarea acestor raporturi urmând
modelul separatist de factură sovietică. Congresul a prilejuit lansarea unor noi atacuri
împotriva Sf. Scaun şi a episcopilor polonezi acuzaţi că în timp ce refuză susţinerea reformelor
„democratice” promovate de regim sprijină rezistenţa anticomunistă.

În răspunsul la măsurile guvernamentale, episcopii polonezi reuniţi în jurul noului

arhiepiscop primat, Ştefan Wyszynski, au declarat că deşi separarea nu constituie principiul
ideal în relaţiile stat-biserică în Polonia, ar putea accepta acest principiu dacă guvernul nu va
interfera activitatea desfăşurată de Biserică în educaţie, asistenţă şi va respecta proprietăţile
Bisericii.

Preocuparea guvernului de a limita prezenţa Bisericii în societate a fost reiterată în

ianuarie 1949 de premierul Cyrankiewicz, care avertiza clerul împotriva oricărei interferenţe
în afacerile de stat şi a nu exploata sentimentele religioase ale credincioşilor în scopuri
politice. La începutul lunii februarie cardinalul Sapieha, arhiepiscop de Cracovia a avut o
tentativă de conciliere concretizata în scrisoarea adresată preşedintelui B. Bierut, în care
propunea organizarea unei comisii mixte, guvern-biserică în scopul rezolvării diferendelor
existente. La 20 martie guvernul răspunde acestei propuneri cu o „declaraţie” ce conţine opt
puncte – cele mai importante paragrafe fiind: Guvernul a respectat şi va respecta libertatea
religioasă (negând, implicit, existenţa persecuţiilor religioase, condamnările şi arestările în
cazul clericilor, considerate delicte politice şi nu de conştiinţă); solicită Bisericii să numească
episcopi titulari în teritoriile occidentale; în schimb, se angajează să menţină educaţia
religioasă în şcoli şi să respecte autonomia bisericii, cât timp aceasta nu va încălca legislaţia.
Totodată, guvernul nu excludea posibilitatea realizării unui modus vivendi a cărui realizare, se

70
spunea, depindea de „buna credinţă a Bisericii”. Pe de altă parte, guvernul continuă ofensiva
pentru cucerirea „sufletelor şi a minţilor” prin promovarea educaţiei ateiste – în acest sens s-a
trecut la revizuirea manualelor pentru a le compatibiliza cu concepţia materialist-ştiinţifică şi a
fost înfiinţată „Societatea prietenilor copiilor” – menită să asigure educaţia şi activităţile de
timp liber sub control guvernamental.

La 10 aprilie, episcopii răspund ofertei guvernului. În documentul dat publicităţii ei

acuză guvernul de a nu fi spus adevărul în legătură cu raporturile stat – biserică şi reiau
propunerea înfiinţării unei comisii mixte de dialog; totodată, susţin că problema teritoriilor
occidentale trebuie discutată cu Sf. Scaun. Într-o predică rostită în catedrala din Varşovia,
primatul Wyszynski condamnă violenţa guvernului, pomenind de „reapariţia” lagărelor de
concentrare, de închisorile supra-aglomerate şi de preoţii închişi. În aceeaşi lună, Radio
Vatican declara că în spatele campaniei împotriva Bisericii se afla Moscova.

Guvernul respinge criticile şi susţine că ierarhia se opune progresului ţării şi intereselor

Bisericii. Cu toate acestea, la începutul lunii iunie guvernul naţionalizează întreprinderile
tipografice, inclusiv ale Bisericii. Simultan este arestat un episcop acuzat că ar fi fost membru
al unei organizaţii antiguvernamentale şi ar fi luat parte la „acţiuni ostile statului”.

Guvernul spera, de fapt, să creeze breşe în rândul episcopilor şi a clerului, pentru a

diminua coerenţa şi unitatea ei instituţională şi a diminua influenţa asupra populaţiei. În acest
sens, a reluat mai vechiul plan de creare a unei rupturi în interiorul bisericii – susţinând
organizaţia „preoţilor patrioţi” alcătuită din preoţi capelani din Armata poloneză (sovietică),
foşti prizonieri din lagăre naziste. În septembrie 1949, „preoţii patrioţi” sunt prezenţi la
universitatea din Lublin şi în teritoriile occidentale, cu toate că episcopii au condamnat
organizaţia. La 4 august 1949 a fost adoptat „Decretul privind libertatea de conştiinţă şi a
religiei” ce afirma protejarea libertăţii religioase iar in 21 septembrie au fost naţionalizate
spitalele şi şcolile operate de ordinele religioase.

La începutul anului 1950, pe 25 ianuarie, a explodat „afacerea Caritas” – cu acuzaţii de

fraudă şi mangement defectuos la adresa conducerii organizaţiei, formulate în urma unui
control guvernamental. La 16 februarie, într-o scrisoare adresată preşedintelui Bierut, episcopii
acuză nerespectarea de guvern a libertăţii religioase; în acelaşi timp, ei acuză guvernul că a
dezlănţuit un adevărat război împotriva religiei, provoacă tensiuni în corpul eclezial între

71
episcopi şi preoţi şi protejează organizaţia ce urmăreşte să-i convingă pe preoţi să semneze un
acord cu guvernul.

Două luni mai târziu, la 14 aprilie 1950, spre surprinderea Moscovei dar şi a
Vaticanului, e semnat un Acord ce conţine 19 puncte, între Episcopat şi guvern. La Vatican
surpriza e mare deoarece cheia de lectură a situaţiei din Est era a confruntării cu „noul Islam”
după expresia papei Pius al XII-lea – confirmata si de Decretul Sf. Oficiu din 1 iulie 1949. În
cazul Moscovei, acordul constituia o încălcare a modelului stalinist şi a logicii bipolarismului;
în plus a survenit în timpul unui nou episod cald al Războiului Rece, anume criza din Coreea,
ce a funcţionat şi ca pretext pentru accentuarea represiunii interne în blocul comunist.

Dar, în termenii legitimităţii discuţiilor trebuie menţionat că arhipeiscopul Wyszynski

a negociat cu acordul episcopilor, pe de altă parte, i-au fost confirmate prerogativele
suplimentare concedate de papă predecesorului său, cardinalul Hlond, iar termenii acordului
au fost negociaţi de o comisie mixtă. Potrivit înţelegerii, ambele părţi au asumat unele
angajamente: în schimbul loialităţii episcopilor şi clerului faţă de Republica Populară, în
sensul că nu se vor opune cooperativizării dacă aceasta se întemeiază pe o „solidaritate socială
voluntară” şi are drept scop „bunăstarea generală”, Biserica se va opune exploatării
sentimentelor religioase în scopuri antistatale (susţinerea rezistenţei anticomuniste); Papa este
autoritatea competentă şi cea mai înaltă a Bisericii în materie de credinţă, morală şi jurisdicţie,
în toate celelalte probleme episcopii se vor conduce potrivit raţiunii de stat a Poloniei;
teritoriile occidentale constituie parte inseparabilă a Poloniei, episcopii vor cere Sf. Scaun să
organizeze episcopii permanente. În schimb, statul se angaja să permită catehizarea elevilor,
religia predându-se în şcolile de stat; să permită funcţionarea Universităţii catolice din Lublin
şi a altor şcoli confesionale precum şi organizarea pelerinajelor şi a procesiunilor religioase
publice; în fine, va permite funcţionarea asociaţiilor catolice, asigurarea asistenţei spirituale în
spitale şi penitenciare.

Prima testare a acordului s-a produs la 15 ianuarie 1951, când guvernul invocând
refuzul Sf. Scaun de a numi episcopi titulari în teritoriile occidentale a cerut celor cinci
adminstratori apostolici să părăsească reşedinţele întrucât au fost înlocuiţi cu vicari capitulari
numiţi de guvern. Pentru a împiedica apariţia unor noi tensiuni în interiorul Bisericii,

72
arhiepiscopul Wyszynski i-a recunoscut pe cei cinci vicari încadrându-i astfel în ierarhia
poloneză.

La un an de la semnarea acordului, primatul Poloniei s-a aflat la Roma, unde Pius al

XII-lea l-a primit „cu o demnitate rece”. Fără a fi descurajat de atitudinea papei, arhiepiscopul
a explicat Suveranului Pontif raţiunile pentru care s-a semnat acordul, Papa acceptând ca cei
cinci să fie numiţi episcopi titulari. În pofida acestei decizii pozitive, în iulie 1951, guvernul
iniţiază o nouă campanie de presă împotriva Papei, speculând nerecunoaşterea noilor
administraţii ecleziastice şi asociind episcopii intereselor „imperialismului american”.

La 22 iulie 1952, a fost adoptată noua Constituţie a Republicii Populare – articolul 70,
alin. 1 garanta libertatea de conştiinţă, a cultului, preciza separarea Statului de Biserică,
raporturile dintre cele două entităţi urmând a fixate prin lege. În paralel, guvernul continua
acţiunea de integrare a clerului inferior în „Uniunea Luptătorilor pentru Libertate şi
Democraţie” – o organizaţie de front care grupa membrii şi nemembrii de partid; a fost
organizată şi o mişcare a laicilor catolici intitulată „Pax”. În schimb, episcopii constituiau
ţinta represiunii, în noiembrie 1952, când Wyszynski a fost promovat în rândul cardinalilor, a
fost arestat un episcop şi doi dintre consilierii săi, procesul având loc în ianuarie 1953 la
Cracovia.

O lună mai târziu, la 9 februarie, guvernul a adopta un decret lege privind confirmarea
numirii episcopilor şi a preoţilor de către autorităţile politice şi obligativitatea depunerii unui
jurământ de fidelitate anterior înscăunării lor. Potrivit opiniei lui A. Michnik, decretul
marchează începutul sfârşitului independenţei Bisericii. În aceleşi timp, guvernul a reproşat
ierarhiei poloneze nerespectarea termenilor acordului din aprilie 1950, refuzul semnării
Apelului de pace de la Stockholm şi nerespectarea dispoziţiilor privitoare la şcolile catolice.

La 8 mai 1953, întruniţi în conferinţă la Carcovia, episcopii au adoptat un document

adus la cunoştinţa opiniei publice, în care au respins toate acuzaţiile formulate de guvern
împotriva lor denunţând şi decretul din februarie.

La începutul lunii septembrie, în contextul debutului procesului de spionaj intentat

unui episcop polonez, cardinalul Wyszynski şi-a exprimat protestul său într-o scrisoare dată
publicităţii. Câteva zile mai târziu, cardinalul polonez a fost arestat şi internat cu domiciliu

73
obligatoriu într-o localitate îndepărtată, însă nu i s-a intentat un proces. La 17 decembrie,
Radio Varşovia anunţa că episcopii polonezi au depus jurământul de fidelitate.

Un an mai târziu, în iulie 1954, cu ocazia aniversării a zece ani de la lansarea

„Manifestului de la Chelm”, „preoţii progresişti” şi membrii „Pax” şi-au exprimat fidelitatea
faţă de Republica Populară într-un „Apel” către cler şi credincioşi în sensul implicării lor în
propăşirea economică şi apărarea Patriei.

Biserica pierduse războiul sau doar o bătălie?

Ungaria

În Ungaria, unul din simbolurile luptei anticomuniste a fost cardinalul Mindszenty. Din
momentul alegerii sale, Mindszenty s-a numărat între criticii neobosiţi ai comunismului,
pastoralele sale din preajma alegerilor din 1945 şi 1947 având o contribuţie importantă la
înfrângerea forţelor de stânga. Nu întâmplător, la începtul anului 1948, liderul comunist M.
Rakosi menţiona necesitatea limitării influenţei Bisericii, deoarece cardinalul Mindszenty nu
recunoştea noua formă de guvernare şi recomanda compromiterea lui şi nu martirizarea sa.

La 10 februarie 1948, cu ocazia semnării Tratatului dintre Ungaria şi URSS, Rakosi îi

confesa liderului sovietic Suslov că, pentru moment, nu acţiona deschis împotriva Bisericii. Pe
de altă parte, Rakosi împreună cu J. Revai i-au cerut arhiepiscopului de Eger, într-o întâlnire
secretă, să-l tempereze pe cardinalul Mindszenty.

În aprilie 1948, având şi sprijinul „preoţilor păcii”, guvernul a iniţiat campania ce viza
etatizarea şcolilor confesionale. Cardinalul Mindszenty a reacţionat imediat condamnând
intenţia guvernului şi ameninţând cu excomunicarea preoţii şi laicii care ar colabora în acest
sens cu guvernul. Conducerea comunistă recurge la arsenalul cunoscut – dezinformări,
calomnii prin presa aflată de acum sub controlul statului – afirmând că de fapt, Biserica
susţine cauza „reacţionarilor” imperialişti. În scrisoarea pastorală din 29 mai, cardinalul
Mindszenty neagă toate acuzaţiile guvernului, afirmă solidaritatea episcopilor catolici în
chestiunea şcolilor confesionale şi dezminte existenţa unei fracturi între ierahie şi cler. El
trimite, de asemenea, o scrisoare Ministerului Educaţiei în care susţine că acţiunile guvernului
împotriva Bisericii şi a şcolilor sale au atins punctul culminant, denunţă presiunile
adminsitrative la care sunt supuşi profesorii şi elevii şi maniera insultătoare în care presa
tratează subiectul.

74
 La 3 iunie 1948 – are loc ceea ce va fi cunoscut drept „incidentul de la Pocspetri” – o
demonstraţie împotriva etatizării şcolilor confesionale a servit drept pretext pentru declanşarea
în presa comunistă a unei violente campanii împotriva lui Mindszenty. La 16 iunie a fost
adoptată legea pentru etatizarea şcolilor confesionale, cu excepţia celor teologice. Practic, din
cele peste 5000 de şcoli au rămas în funcţiune doar 12. Un an mai târziu, noua Constituţie
recunoştea libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă şi, invocând separarea Statului de
Biserică, afirma că religia era materie facultativă, profesorii de religie urmând a fi numiţi de
comitetele locale. Cu trei zile înaintea adoptării decretului de etatizare a şcolilor confesionale,
M. Rakosi declara că „oricine se va opune voinţei ţării va fi nimicit de pumnul democraţiei”.
De altfel, în vara anului 1948 s-au operat numeroase arestări în rândul clericilor soldate cu
condamnări. Măsurile punitive nu l-au oprit pe Mindszenty care i-a excomunicat pe deputaţii
care au votat legea etatizării precum şi pe cei care colaborau la aplicarea ei; de asemenea, a
cerut demisia tuturor celor care funcţionau în învăţământul (fost) confesional.

În vara lui 1948 guvernul a adoptat şi alte legi prin care au fost interzise procesiunile şi
pelerinajele, iar presa a iniţiat o violentă campanie împotriva primatului Mindszenty – acuzaţia
de „mindszentism” – fiind sinonimă cu „reacţiunea neagră aliată cu imperialismul american”.
Totodată, guvernul comunist a urmărit şi izolarea Bisericii Catolice faţă de alte confesiuni - la
7 octombrie s-au semnat acorduri cu Bisericile Luterană şi Reformată, iar la 16 decembrie cu
bisericile evanghelice.

La 18 noiembrie a fost dată publicităţii scrisoarea de protest a episcopatului catolic

maghiar – în care erau denunţate acuzaţiile formulate la adresa primatului Mindszenty, şi se
afirma că motivul real al atacului îl constituie faptul că guvernul nu poate tolera opinii diferite.

În intervalul 19-23 noiembrie au fost arestaţi trei dintre colaboratorii cardinalului

Mindszenty. Câteva zile mai târziu, la 27 noiembrie, într-o şedinţă a Comitetului Central al
PMH, Rakosi ridică tema încheierii unui acord cu Biserica Catolică, afirmând totdată că
guvernul nu va mai tolera încălcarea legilor şi va pune capăt tratării indulgente a trădătorilor.

La 14 decembrie, noul prim-ministru, Dobi Istvan, declară că Mindszenty urmăreşte

transformarea Ungariei „într-o colonie americană”, ambasada Ungariei de la Roma
descoperind probe care ar atesta implicarea lui Mindszenty în „activităţi antistatale”. Două zile
mai târziu, la 16 decembrie, Conferinţa episcopilor catolici din Ungaria a dat publicităţii un

75
document în care se afirma disponibilitatea pentru o reglementare a divergenţelor cu Statul,
potrivit dogmelor, legilor şi drepturilor Bisericii.

Răspunsul guvernului nu a întârziat: la 24 decembrie are loc o percheziţie în palatul

primatului, Mindszenty fiind arestat două zile mai târziu la Esztergom. La 29 decembrie, o
publicaţie comunistă afirmă că primatul a recunoscut că e vinovat de trădare şi spionaj.
Cardinalul este implicat într-un proces spectacol şi condamnat pe viaţa la 8 februarie 1949.
Câteva luni mai târziu, într-o mişcare menită să accentuze deruta ierarhiei, primul-ministru îi
invită pe episcopii catolici la negocieri. Precum în alte ţări comuniste, guvernul de la
Budapesta susţine apariţia unei organizaţii preoţeşti colaboraţioniste – Mişcarea preoţilor
catolici pentru pace – utilizată potrivit intereselor sale. În paralel, continuă represiunea, de
acestă dată fiind vizaţi preoţii şi membrii ordinelor religioase. Supusă persecuţiilor şi
subminată de preoţii colaboraţionişti, Biserica prin arhiepiescopul Grosz acceptă semnarea
unui acord cu guvernul la 30 august 1950, prin care episcopii se angajează să-i invite pe
credincioşi să fie loiali statului, să sprijine mişcarea preoţilor pentru pace, în schimb guvernul
se angajează să susţină financiar Biserica.

Cehoslovacia

În vara anului 1948, la un an după executarea mons. Tiso, au fost adoptate două legi
prin care bisericile au fost deposedate de proprietăţile lor, iar instituţiile de educaţie ale
bisericii au fost etatizate. Cu toate că se bucura de un prestigiu imens datorită
comportamentului său din anii războiului, când a fost internat într-un lagăr nazist, mons.
Beran, arhiepiscopul de Praga, a devenit una din principalele ţinte ale regimului comunist.
Într-o pastorală dată publicităţii la începutul lui octombrie, arhiep. Beran denunţa abuzurile
autorităţilor împotriva Bisericii, însă nu respingea realizarea unei soluţii negociate cu
guvernul. În cursul anului următor guvernul comunist a etatizat numeroase proprietăţi ale
bisericii, au fost dizolvate şi apoi reînfiinţate sub controlul autorităţilor asociaţiile catolice,
activităţile de binefacere şi sociale ale bisercii au fost preluate de o organizaţie controlată de
guvern, presa şi editurile catolice au intrat sub controlul organizaţiilor colaboraţioniste. În
iunie 1949, când arhiep. Beran a condamnat organizaţia clericală colaboraţionistă – Pacem in
Terris – autorităţile au reacţionat imediat, arhiepiscopul fiind internat cu domiciliu obligatoriu
până în martie 1951, când este deportat într-o localitate izolată. O lună mai târziu, pe fondul

76
 unei violente campanii de presă guvernul comunist solicită reprezentantului Sf. Scaun, mons.
Verolino să părăsească ţara. În 1950, campania anticatolică a crescut în intesitate – a fost
desfiinţată episcopia greco-catolică de Presov, în aprilie şi august au fost ocupate mănăstirile
catolice, au fost înscenate numeroase procese pentru „spionaj şi trădare”, cărora le-au căzut
victime preoţi şi episcopi, învăţământul teologic este redus la minimum.

România

Coordonatele noii politici religioase au fost precizate de Gh. Gheorghiu-Dej, cu prilejul

primului congres al Partidului Muncitoresc Român desfăşurat în februarie 1948. Adaptând
modelul sovietic la realităţile locale, regimul comunist de la Bucureşti şi-a concentrat eforturile
pe următoarele direcţii: accelerarea integrării/cooptării Bisericii Ortodoxe în noul regim;
suprimarea Bisericii Române Unite prin „revenirea” clerului şi a credincioşilor la Biserica
Ortodoxă; identificarea şi încurajarea clericilor şi a credincioşilor romano-catolici dispuşi să
formeze o „biserică catolică naţională” separată de Sf. Scaun; cooptarea celorlalte biserici şi
religii minoritare.
Strategia regimului comunist de la Bucureşti de suprimare a Bisericii Române Unite a fost
eşalonată pe mai multe etape, în parte inspirate de experienţa ucrainiană. Într-o primă fază,
regimul comunist a urmărit denunţarea Concordatului, actul fiind precedat şi însoţit de o intensă
campanie de presă, la acea dată controlată în întregime de comunişti, a cărei ţintă era Sf. Scaun
acuzat că susţine interesele imperialismului american, desfăşoară acţiuni de spionaj şi intrigă
politică. Pasul următor a fost reprezentat de adoptarea a câtorva decrete-legi care urmăreau
diminuarea prezenţei tuturor cultelor religioase în spaţiul public. Astfel, prin Decretul nr. 175
pentru reforma învăţământului, statul şi-a impus monopolul asupra educaţiei, iar prin Decretul nr.
176 au trecut în proprietatea statului toate proprietăţile bisericilor, congregaţiilor şi comunităţilor
care serviseră funcţionării şi întreţinerii instituţiilor de învăţământ. Adoptarea noii legi a cultelor,
la 4 august 1948 a reprezentat etapa finală a strangulării libertăţii cultelor. Ultima etapă în
suprimarea Bisericii Greco-Catolice s-a derulat între septembrie şi decembrie 1948. La 1
decembrie 1948, Prezidiul Republicii Populare Române a emis Decretul nr. 358 pentru
stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, prin care toate bunurile ce aparţinuseră
organizaţiilor şi instituţiilor centrale ale Bisericii Unite treceau în proprietatea statului (art. 2) ca
urmare a „revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox
român“ (art. 1). Bisericile şi averea parohiilor ce aparţinuseră comunităţilor greco-catolice au

77
revenit parohiilor ortodoxe (foste greco-catolice) în conformitate cu dispoziţiile art. 37 al legii
cultelor.
Suprimarea Bisericii Române Unite (Greco-Catolice) s-a realizat în contextul sovietizării
României. Puterea comunistă, profitând de divizarea dintre catolici şi ortodocşi, mai mult
servindu-se de ea, a pus în practică o strategie menită să încorporeze greco-catolicii în Biserica
Ortodoxă. Dar, aşa cum pe bună dreptate remarca A. Riccardi, represiunea ce i-a vizat pe greco-
catolicii din Ucraina occidentală, Rutenia subcarpatică, România şi Slovacia, nu a constituit doar
un nou episod al conflictului dintre ortodoxie şi catolicism – greco-catolicismul fiind considerat
un instrument al prozelitismului Romei în mediul ortodox -, ci reprezenta, doar un capitol al unei
politici religioase ce viza toate comunităţile catolice din Europa Central-Răsăriteană.
În prima parte a anului 1949, în contextul deteriorării relaţiilor Est-Vest, regimul
comunist din România a adoptat noi măsuri menite să restrângă prezenţa publică şi autonomia
Bisericii Catolice de rit latin şi să impună o conducere ecleziastică obedientă puterii, întreaga
acţiune fiind susţinută de o violentă campanie de presă împotriva Sf. Scaun. În iunie 1949 au fost
arestaţi ultimii doi episcopi romano-catolici recunoscuţi de autorităţi, Márton Áron şi Anton
Durcovici. În paralel cu operaţiunea de anihilare a episcopilor romano-catolici , autorităţile au
căutat să identifice în eşaloanele inferioare, respectiv la nivelul vicarilor ori canonicilor,
persoane dispuse să colaboreze cu regimul.
Decretul Sf. Oficiu din 1 iulie 1949 de excomunicare a catolicilor ce militau în rândurile
comuniştilor a oferit autorităţilor un pretext pentru adoptarea altor măsuri represive împotriva
Bisericii Romano-Catolice. Printr-o hotărâre de guvern din 29 iulie au fost interzise marea
majoritate a ordinelor şi congregaţiilor romano-catolice. Doar membrii a trei congregaţii mai
puteau să-şi desfăşoare legal activitatea. Din iniţiativa şi cu sprijinul autorităţilor la 27 aprilie
1950 s-a desfăşurat, la Târgu-Mureş, o conferinţă a preoţilor şi laicilor romano-catolici dispuşi să
colaboreze cu guvernul în vederea „normalizării” relaţiilor dintre Biserica Romano-Catolică şi
statul comunist. Participanţii au decis înfiinţarea unui Comitet Catolic de Acţiune, şi a unei
comisii menită să elaboreze proiectul de statut al Bisericii Romano-Catolice. Proiectul a fost adus
şi la cunoştinţa mons. O’Hara care, pe baza recomandărilor Vaticanului a solicitat vicarilor
generali respingerea lui. Confruntat cu acest refuz, guvernul a apelat la o altă strategie de
„cooptare” resuscitând, într-o formulă independentă de ierarhia catolică aşa-numitul Status
Catolic Transilvan, o veche instituţie apărută în contextul frământărilor generate de Reformă în

78
Transilvania. În proiectul de reactivare a Statusului se afirma că acesta a avut jurisdicţie asupra
tuturor catolicilor din România şi nu doar asupra celor din Transilvania. În consecinţă Statusul
trebuia să devină organ decizional al Bisericii Romano-Catolice din România. Congresul de
constituire a Statusului s-a ţinut la 15 martie 1951 la Cluj. În rezoluţia adoptată cu acel prilej era
precizată intenţia organizării Statusului în “conformitate cu legile Republicii Populare”.
Participanţii la congresul de la Cluj au adoptat şi o moţiune de susţinere a Apelului de Pace de la
Stockholm, lansat de Congresul Mondial al Partizanilor Păcii - mişcarea pacifistă sponsorizată de
comunişti.
După un scenariu întâlnit şi în alte state comuniste, regimul de la Bucureşti a organizat un
„proces al Nunţiaturii”, judecat între 28-30 iunie 1950 la Tribunalul Militar din Bucureşti. Ca
urmare a aşa-ziselor dezvăluiri făcute în timpul procesului, la 4 iulie 1950, Ministerul Afacerilor
Externe a solicitat membrilor Nunţiaturii să părăsească în termen de trei zile România.
În toamna anului 1951 guvernul comunist de la Bucureşti anunţa descoperirea unei noi
“reţele de spionaj’ aflată în “serviciul Vaticanului şi a celorlalte puteri imperialiste în frunte cu
SUA”. Între inculpaţii judecaţi se numărau mons. Augustin Pacha, din 1930 episcop romano-
catolic de Timişoara, canonicul Iosif Schubert, consacrat clandestin episcop romano- catolic,
Adalbert Boroş, un alt episcop consacrat clandestin. Acuzaţiile formulate demonstrează regimul
avea date certe cu privire la construirea unei ierarhii catolice clandestine în România, la sprijinul
financiar acordat de Nunţiatură preoţilor greco-catolici nereveniţi, la implicarea unor diplomaţi
occidentali, cu precădere francezi şi italieni, în colectarea şi transmiterea de informaţii privitoare
la situaţia Bisericii Catolice din România către Vatican. Alte acţiuni penale împotriva unor preoţi
şi credincioşi catolici, de rit latin şi răsăritean, s-au desfăşurat în anii următori. Procesele
organizate împotriva catolicilor din România, la sfârşitul anilor 1940 şi la începutul anilor 1950,
nu s-au deosebit de acţiuni similare care au avut loc în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi
Bulgaria. Inspirate de modelul sovietic al “proceselor-spectacol”, acestea aveau menirea de a
justifica în termenii luptei de clasă, dar şi ai conflictului Est-Vest, acţiunile îndreptate împotriva
Bisericii Catolice şi, cu precădere necesitatea organizării unor biserici catolice naţionale separate
de Sf. Scaun. Situaţia tragică a comunităţilor catolice din România l-a îndemnat pe Pius al XII-lea
să adreseze la 27 martie 1952 o scrisoare apostolică „Ai venerabili Fratelli e diletti Figli
dell’Episcopato, del clero e del popolo della Romania”. În acest document Pius al XII-lea evoca
persecuţiile căreia Biserica Catolică le-a căzut victimă – întemniţarea episcopilor, suprimarea

79
Bisericii catolice de rit oriental , desfiinţarea învăţământului confesional, suprimarea ordinelor şi
congregaţiilor religioase, interzicerea presei catolice. Papa îi îndemna pe credincioşi să nu
abandoneze credinţa catolică, asigurându-i de solidaritatea spirituală a întregii lumi catolice.

Sinopsis
 Instalarea « cortinei de fier » - bipolarismul ;
 Poziţia Sf. Scaun faţă de doctrina Truman, Planul Marshall, politica de containment şi
bipolarism ;
 Decretul Sf. Oficiu – 1 iulie 1949 ;
 Deschiderea în direcţia statelor comuniste : Scrisoarea Apostolică adresată popoarelor
Rusiei – 7 iulie 1962 ;
 Sf. Scaun în propaganda antioccidentală a URSS şi a statelor comuniste; importanţa
Bisericii Ortodoxe Ruse în spaţiul de influenţă sovietică;
 Directivele privind politica religioasă a statelor de “democraţie popular” – iunie 1948;
 Iugoslavia: formele represiunii comuniste – arestări, confiscări de proprietăţi, integrarea
preoţilor în asociaţiile pro-guvernamentale, încetarea relaţiilor diplomatice cu Sf. Scaun;
 Polonia: confruntări între Stat şi Biserica Catolică în jurul unor teme precum: educaţia,
organizaţiile de tineret catolice, opera de asistenţă, publicaţiile, divizarea clerului; acordul
dintre Episcopat şi govern;
 Ungaria: lupta anticomunistă a cardinalului Mindszenty; încheierea unui accord între
Biserică şi govern la 30 august 1950;
 Cehoslovacia: arhiepiscopul Beran; campania anticatolică a guvernului communist;
 România: cooptarea Bisericii Ortodoxe Române, suprimarea Bisericii Române Unite,
încercarea de diminuare a prezenţei cultelor religioase în spaţiul public, încercarea de
cooptare a cultelor în favoarea regimului, “procesul Nunţiaturii”.

Bibliografie:
Dennis J. Dunn The Catholic Church and the Soviet Government, Columbia University Press,
1977, pp. 143-170.

80
J. C. Ricci, "Pie XII et les Etats communistes pendant la guerre froide" in Pie XII et la Cité,
Téqui, 1988, pp. 321-345.
H. Stehle, Eastern Politics of Vatican, 1917-1979, Ohio Univ. Press, pp. 263-284.
Cristian, Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist,
Bucureşti, 2003, p. 21-64; 120-163.
Ioan-Marius Bucur, Din Istoria Bisericii Române Unite, Greco-Catolice, 1918-1953, Cluj-
Napoca, 2003, pp. 181-262.

Curs nr. 9
Relaţiile Sfântului Scaun cu URSS şi statele comuniste din Europa de Est în ultimii ani ai
pontificatului papei Pius al XII-lea: eşecul “dezgheţului”.

Concepte, cuvinte cheie: destalinizare, „dezgheţ”, coexistenţă paşnică, „noul islam”

Moartea lui Stalin, în martie 1953, a suscitat reacţii diferite la Moscova precum şi în restul
blocului comunist: pe de o parte, un sentiment de uşurare şi speranţa reducerii presiunii la care
fusese supusă societatea, un orizont de aşteptare exprimat cu forţă de scriitorul sovietic I.
Ehrenburg în nuvela “Dezgheţul”; nelinişte şi tensiune cu privire la succesiunea de la Kremlin,
întrucât Stalin, asemeni altor tirani, nu a lăsat un succesor, şi consecinţele acesteia pentru ţările
din sfera de influenţă sovietică, pe de altă parte. Alianţele tactice realizate între principalii
colaboratori ai lui Stalin au condus la o formulă colectivă de exercitare a puterii, iar deciziile
luate de aceştia păreau să confirme evoluţia pe alte coordonate a politicii interne şi internaţionale
a URSS. Eliberarea unora dintre deţinuţii din gulagul sovietic din iniţiativa lui L. Beria, adoptarea
la propunerea lui G. Malenkov a unor măsuri ce urmăreau schimbarea priorităţilor economice şi,
nu în ultimul, rând iniţiativele lui N.S. Hruşciov în politica externă ce vor conduce la afirmarea
treptată a tezei coexistenţei celor două sisteme nu au pus însă capăt rivalităţilor dintre succesori.
Cu sprijinul lui Malenkov şi Molotov, Hruşciov reuşeşte îndepărtarea lui Beria, în iunie 1953,

81
care în urma unui proces ce amintea de teroarea stalinistă a fost condamnat la moarte şi executat.
Partajarea puterii între Malenkov care controla guvernul şi administraţia şi Hruşciov liderul
PCUS a funcţionat până la începutul anului 1955 când ultimul reuşeşte să preia controlul şi
asupra guvernului. Afirmarea lui Hruşciov drept lider incontestabil a fost confirmată cu prilejul
Congresului al XX-lea din februarie 1956 când au fost denunţate abuzurile staliniste şi cultul
personalităţii. Acest episod a fost important prin consecinţele sale atât în URSS cât şi în restul
blocului comunist.
Pe plan extern, s-au înregistrat unele evoluţii care au condus la formularea a ceea ce
propaganda sovietică a numit „coexistenţa paşnică” a celor două sisteme. Astfel, pe fondul unei
oarecare ameliorări a climatului internaţional are loc conferinţa de la Geneva (26 aprilie-20 iulie
1954), care în pofida rezultatelor mai degrabă modeste, i-a readus faţă în faţă, după zece ani, pe
americani şi sovietici. Un an mai târziu este semnat tratatul de pace cu Austria (ce confirmă
neutralitatea sa, trupele sovietice fiind retrase), şi, într-o mişcare ce provoacă reacţii diverse în
blocul comunist, Hruşciov restabileşte relaţiile „frăţeşti” cu Iugoslavia. Pe de altă parte, crizele
internaţionale ale anului 1956 – naţionalizarea Suezului şi intervenţia sovietică în Ungaria –
semnalează limitele acestei coexistenţe. Oricum, bipolarismul rigid de la sfârşitul anilor 40 şi
începutul anilor 50 este sfidat de alte evoluţii precum afirmarea treptată a mişcării de nealiniere
(după 1955) şi de emergenţa, pe fondul disputei chino-sovietice, a policentrismului în lumea
comunistă.
Pentru Hruşciov, denunţarea stalinismului a însemnat revenirea la izvoarele clasice ale
teoriei comuniste: Marx, Engels şi, evident, V.I. Lenin. Aceste evoluţii au avut o serie de
consecinţe şi asupra politicilor religioase promovate de ţările comuniste.

URSS
La 11 noiembrie 1954, CC al PCUS adopta un document privind “lupta împotriva
prejudecăţilor religioase”, devenit obligatoriu pentru munca de propagandă, în care se afirma
necesitatea intensificării campaniei împotriva prejudecăţilor religioase, fără a se jigni
sentimentele credincioşilor, prin intermediul organizaţiilor politice de tineret precum şi a
organizaţiilor ateiste a căror activitate fusese mult diminuată în urma compromisului realizat în
septembrie 1943 de Stalin cu Biserica Ortodoxă Rusă. Pe de altă parte, liderii sovietici, după anii
confruntării dure cu Sf. Scaun, păreau a fi dispuşi să iniţieze contacte exploratorii cu Roma. Însă

82
la Vatican schimbările intervenite la Moscova în anii 1953-54 erau privite cu neîncredere.
Această rezervă a fost exprimată de Pius al XII-lea, în decembrie 1954, când afirma că noul
concept al coexistenţei între blocuri, trebuie să fie întemeiat pe adevăr (prin urmare respingea
realpolitik-ul), iar puntea colaborării trebuie construită de popoarele care trăiesc de o parte şi de
cealaltă a Cortinei, şi nu de forme de guvernare sau sisteme sociale. Pentru Papă, Hruşciov şi Tito
erau reformişti dar această realitate nu altera natura regimului care avea la bază marxism-
leninismul ostil religiei. De altfel, în iunie când cancelarul vest-german K. Adenauer a fost invitat
la Moscova, vizita având loc între 9-12 septembrie 1955, Pius al XII-lea îşi reafirma solidaritatea
cu cei aflaţi dincolo de Cortină, pentru el coexistenţa fiind doar un pas spre recâştigarea libertăţii
şi a unităţii.
Totuşi, Vaticanul încearcă să evite logica specifică războiului rece, între altele pentru că
urmărea să identifice modalităţile prin care putea fi salvata viaţa religioasă din Europa de Est. În
egală măsură, Pius al XII-lea preocupat de tema “coexistenţei” nu excludea posibilitatea
manipulării opiniei publice internaţionale în legătură cu intenţiile reale ale sovieticilor.
În această ambianţă contrastantă s-a preliminat proiectul a noi contacte informale între
Vatican şi Moscova. Marcel Reding, un teolog iezuit ce preda la Graz, autor al mai multor
articole în care pledase pentru un “dialog uman” între creştinism şi socialism pornind de la
identificarea unor preocupări comune, a fost invitat la Moscova. Pregătit înaintea plecării de
teologul Leiber, un apropiat al Papei, Reding este informat că vizita sa nu trebuie să implice
autorităţile ecleziastice şi cu atât mai puţin Sf. Scaun. Odată încheiate pregătirile, Reding ajunge
la Moscova în decembrie 1955. Aici poartă discuţii cu adjunctul responsabilului pentru relaţiile
cu bisericile (altele decât cea rusă), Igor Polianski, iar apoi vizitează timp de două săptămâni
URSS. Primit de A. Mikoian, la 28 decembrie, dialogul s-a purtat în termeni generali Reding
neavând mandat pentru opinii oficiale. Pentru demnitarul sovietic, tema unui posibil dialog între
URSS şi Sf. Scaun era lupta pentru pace; totodată, el reafirma vechea teza sovietică potrivit
căreia între Stat şi Biserica pot exista relaţii corecte, dacă ultima nu interferează spaţiul
politicului. Revenit din URSS, Reding a pregătit un Memorandum pentru Secretariatul de Stat,
document ajuns accidental în presa germană. Însă, Curia romană dezminte informaţiile apărute în
Frankfurter Allgemeine Zeitung afirmând că episodul Reding constituie un indiciu insuficient
privind intenţiile sovieticilor de modificare a atitudinii lor faţă de religie. Pe de altă parte, în
decembrie 1955, când Reding se afla în URSS, Pius XII se pronunţa împotriva coexistenţei

83
obţinute cu orice preţ. Prin urmare, Vaticanul a primit cu rezervă şi prudenţă iniţiativele sovietice
deoarece schema interpretativă a raporturilor dintre Biserică şi Stat în ţările comuniste era aceea a
“martiriului” – dincolo de cortina de fier, biserica poate supravieţui doar prin credinţa şi jertfa
comunităţilor catolice locale. În aceste condiţii una din întrebările recurente la Vatican era dacă
se poate discuta/trata cu guvernele comuniste? A doua întrebare avea în vedere sinceritatea
interlocutorilor însă şi în acest caz răspunsul ce a prevalat a fost negativ.
La sfârşitul lunii iunie 1956, pe fondul evenimentelor din Polonia, Pius al XII-lea adresa
un mesaj apostolic popoarelor din Europa de Est în care le reamintea de victoriile obţinute
împotriva turcilor şi condamna activitatea organizaţiilor preoţilor colaboraţionişti, între care
„Pax” din Polonia. Însă reacţia sovietică faţă de poziţiile şi opiniile exprimate de Pius XII a fost
surprinzătoare. La 21 august, Nunţiatura Apostolică de la Roma primea din partea ambasadei
sovietice de pe lângă statul italian două documente – unul conţinând propunerile sovietice de
realizare a dezarmării, al doilea cu privire la posibila soluţionare a crizei Suezului. Gestul
demonstra că URSS trata Sf. Scaun drept un stat suveran. Însă din nou, răspunsul Vaticanului
transmis prin Nunţiatura din Italia a fost unul prudent – documentul reliefa caracterul particular al
Sf. Scaun şi condiţiona stabilirea relaţiilor diplomatice bilaterale de respectarea libertăţii
religioase. De altfel, în mesajul adresat Congresului Catolic German (la care au participat cu
acordul guvernului şi delegaţi din RDG) ce urma să se desfăşoare la sfârşitul lunii august 1956,
Papa şi-a exprimat, din nou, temerile în legătură cu “fantoma unei false coexistenţe”. Însă, doar
câteva zile mai târziu, mai exact la 2 septembrie, Sf. Scaun a dat publicităţii adresa papală ce
conţinea o serie de propuneri menite a contribui la relaxarea relaţiilor dintre cele două blocuri –
documentul exprimând o nuanţare extremă a conceptului coexistenţei. Acest demers a fost
explicat de teologul german G. Gundlach, în următorii termeni: “în toate epocile Biserica a
încercat, în cele mai dificile situaţii, să salveze ceea ce se putea salva”. Însă „mişcarea de pendul”
(H. Stehle) ce caracteriza atitudinea Sf. Scaun faţă de evoluţiile din URSS şi Europa de Est a fost
ilustrată, două luni mai târziu, în octombrie, când la Roma a avut loc beatificarea papei Inocenţiu
al XI-lea, un papă care însufleţise rezistenţa creştinilor în faţa Islamului ori, pentru Pius al XII-
lea, comunismul reprezenta “noul Islam”.
Aşadar, la Vatican se aprecia, în continuare, că teza coexistenţei şi dialogul iniţiat cu
Occidentul nu constituiau decât o altă strategie a URSS menită realizării vechiului scop, anume
victoria comunismului în lume. Potrivit evaluărilor de la Vatican posibilul pericol rezida în

84
slăbirea vigilenţei statelor occidentale ce ar fi avut drept rezultat succesul comuniştilor în politica
internă a statelor din Vest – de pildă, în Italia unde unele cercuri ale intelectualilor catolici
manifestau un oarecare interes pentru dialogul cu stânga italiană. Cu toate acestea, în 1957
sovieticii au din nou iniţiativa – un membru al ambasadei sovietice de la Bonn a avut o
convorbire cu nunţiul apostolic în care exprima dorinţa URSS de a stabili relaţii diplomatice cu
Sf. Scaun întrucât ei (sovieticii-nn) „recunosc caracterul suveran al statului Vatican şi influenţa
sa mondială”. Din nou, reacţia a fost una prudentă într-un comunicat de presă se afirma că
recunoaşterea suveranităţii Sf. Scaun nu reprezintă decât un aspect al problemei, existenţa
relaţiilor diplomatice presupunând respect reciproc şi colaborare amicală. Sf. Scaun nu poate uita
că URSS este portdrapelul ateismului ştiinţific şi centru al persecuţiei religioase. Interesant şi nu
lipsit de semnificaţie e faptul că demersul inedit al Moscovei a fost urmat de gesturi identice din
partea guvernelor comuniste de la Varşovia, Praga şi Budapesta.

Ungaria
Schimbările intervenite la Budapesta în primăvara anului 1953, între care cooptarea lui
Nagy Imre care a pus în practică un program de reforme economice, nu au pus capăt luptei pentru
putere între vechii stalinişti grupaţi în jurul lui M. Rakosi şi „reformiştii” din jurul lui Nagy.
Lupta pentru putere de la Moscova dintre Hruşciov şi Malenkov a facilitat revenirea în forţă a
staliniştilor care în decembrie 1954 reuşesc să-l îndepărteze pe Nagy din structurile de putere. Cu
toate acestea, victoria a fost aparentă deoarece pe fondul evenimentelor internaţionale precum şi a
creşterii presiunii din interiorul partidului în favoarea unor reforme, Rakosi a fost nevoit să facă
unele concesii care finalmente vor conduce, în 18 iulie 1956, la înlăturarea sa. Succesorul său, E.
Gerö nu a reuşit să gestioneze criza politică, situaţia deteriorându-se rapid în lunile septembrie-
octombrie. Pe fondul evenimentelor revoluţionare din Ungaria, accelerate în urma mitingului de
solidaritate cu Polonia, din 23 octombrie, Nagy Imre revine, la 24 octombrie, în fruntea
guvernului. Constituirea Consiliilor Naţionale ce se pronunţau pentru organizarea de alegeri
multipartite, retragerea Armatei sovietice din Ungaria, eliberarea cardinalului Mindszenty,
precum şi autodizolvarea CC al partidului evidenţiau natura anticomunistă a revoluţiei maghiare.
Temându-se că vor pierde controlul asupra Ungariei, liderii sovietici decid, la 31 octombrie,
intervenţia militară. A doua zi, Nagy declară la postul public de radio că Ungaria se retrage din
Organizaţia Tratatului de la Varşovia, devenind neutră. Trei zile mai târziu are loc invazia

85
militară a sovietică, Nagy se retrage în ambasada Iugoslaviei, de unde va fi preluat de o delegaţie
a comuniştilor români şi, după o scurtă şedere în România, va fi preluat de sovietici şi executat.
În intervalul 1953-1956, politica religioasă promovată de guvernul comunist de la
Budapesta a cunoscut schimbări minore. În urma memoriilor adresate de cardinalul Mindszenty
în ianuarie 1954 şi la începutul anului 1955, în iulie 1955, ministerul Justiţiei a decis transferarea
lui din închisoarea în care se afla într-o mănăstire. Cu doar câteva luni mai devreme,
arhiepiscopul maghiar Grosz a fost eliberat din închisoare şi recunoscut preşedinte al Conferinţei
episcopilor din Ungaria. La scurtă vreme după eliberare el declara public loialitate Bisericii şi
Statului. Pe fondul evenimentelor revoluţionare, la 31 octombrie, cardinalul Mindszenty a fost
eliberat şi cu ajutorul revoluţionarilor ajunge la Budapesta. Câteva zile mai târziu, mai exact la 3
noiembrie, se adresează populaţiei maghiare prin intermediul radioului. În apelul adresat
populaţiei, Mindszenty a evocat momente glorioase din istoria naţiunii maghiare şi a exprimat
dorinţa Ungariei de a avea relaţii amicale cu SUA şi cu „puterea rusă” pe baza respectului
reciproc, afirmând neutralitatea ca şi concept cheie în politica externă. A doua zi, pentru a evita o
nouă arestare, cardinalul Mindszenty se refugiază în ambasada americană care i-a acordat imediat
azil politic. Va rămâne aici timp de 15 ani. În radiomesajul din 10 noiembrie, Pius XII „în numele
credinţei, civilizaţiei şi justiţiei” condamna brutalităţile ilegale şi afirma că „lumea nu poate
rămâne indiferentă în faţa vărsării de sânge”. După instalarea guvernului condus de J. Kadar, la
începutul anului 1957, pe fondul „normalizării”, episcopii catolici din Ungaria angajează un
dialog cu autorităţile în vederea implicării bisericii în „lupta pentru pace” propunând guvernului
să accepte trei condiţii – iniţiativele de pace urmau să fie supervizate de episcopi, vechea mişcare
a preoţilor pacifişti urma să fie desfiinţată, un săptămânal în care preoţii au fost defăimaţi să fie
închis. Odată acceptate aceste revendicări de către guvern, a fost creată Comisia Catolică „Opus
pacis” integrată în Consiliul Naţional pentru Pace.
Potrivit opiniei sociologului maghiar Miklos Tomka prima etapă a politicii religioase a
regimului comunist de la Budapesta se încheie în anii 1956-58, cu toate că Plenara CC al
Partidului Comunist din iulie 1958 a adoptat un document în care se afirma că “lupta ideologică
este o componentă a luptei de clasă” şi că “reacţiunea bisericească clericală este o reacţiune
politică”. Pe de altă parte, noua orientare a politicii interne promovată de regimul Kadar în
direcţia reconcilierii naţionale nu a înregistrat rezultatele aşteptate – guvernul continuând să
interfereze în problemele ecleziastice şi de învăţământ teologic.

86
 Polonia
Demonstraţiile şi incidentele ce au avut loc la Poznan în 28 iunie 1956 au provocat
primele îngrijorări la Moscova deoarece cursul destalinizării părea să scape de sub controlul
conducerii comuniste. Concesiile făcute de conducere în vara anului 1956 nu au pus capăt
tulburărilor politice, dimpotrivă. Plenara CC al PMUP din 19 octombrie l-a ales pe W. Gomulka
asociat „comunismului naţional” în fruntea partidului.
Venirea la putere a lui W. Gomulka a dus o săptămână mai târziu la eliberarea
cardinalului Wyszynski şi iniţierea unui nou dialog cu Biserica Catolică. La rândul său, revenit la
Varşovia, primatul Bisericii poloneze a adresat credincioşilor un apel în favoarea păcii şi
reconcilierii naţionale în contextul dezgheţului polonez. În schimb, prin discuţii şi negocieri cu
liderii comunişti el spera că poate obţine o relativă independenţă a Bisericii iar Polonia îşi poate
păstra autonomia în cadrul blocului comunist. Cu aceste gânduri, primatul polonez a acceptat
reluarea discuţiilor cu guvernul finalizate la 8 decembrie 1956 cu un nou acord. Noua înţelegere
a lărgit aria de influenţă a bisericii: religia a fost introdusă în şcoli ca materie opţională, au
reapărut unele periodice editate de Biserică, s-au constituit legal cinci cluburi ale intelectualilor
catolici, a fost recunoscută ierarhia numită de Sf. Scaun. Acest nou armistiţiu a durat până în vara
anului 1960 când guvernul a încălcat acordul prin: introducerea serviciului militar obligatoriu
pentru studenţii de la Teologie, suprimarea religiei în şcolile de stat, interzicerea construirii de
noi biserici, cenzurarea publicaţiilor catolice şi reluarea propagandei ateiste şi criticarea activităţii
episcopilor consideraţi ostili la adresa regimului.
În primăvara anului 1957, însoţit de o delegaţie în care au fost cooptaţi episcopi martiri
dar şi “colaboraţionişti” primatul Wyszynski era din nou la Roma, unde şi de această dată a fost
primit cu răceală de Pius al XII-lea într-o foarte scurtă audienţă. Atitudinea papei se datora
faptului că prelaţii polonezi nu se conformau viziunii sale asupra destinului Bisericii Catolice din
Europa de Est, în sensul că prin deciziile şi poziţiile asumate nu au aderat la “cruciada paşnică”.
Cu alte cuvinte episcopii polonezi nu erau nici între martiri dar nici între colaboraţionişti.
Oricum, pentru Sf. Scaun evenimentele din Polonia constituiau excepţia mai degrabă decât
regula.

România

87
 Guvernul comunist a adoptat unele măsuri de destindere în materie de politică religioasă
între care amnistierea unora dintre slujitorii cultelor. Episcopii catolici de rit latin şi răsăritean
care au supravieţuit anchetelor şi închisorii au fost eliberaţi în anii 1954-1955, însă li s-a impus
domiciliu obligatoriu. Cei trei episcopi uniţi – Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu – după
o perioadă de refacere a sănătăţii afectate de anii de detenţie - au fost internaţi cu domiciliu
obligatoriu în mănăstirea ortodoxă de la Curtea de Argeş. Aici, datorită unui regim de
supraveghere mai permisiv, au avut posibilitatea reluării legăturilor cu preoţii şi credincioşii lor
din clandestinitate. Totodată, episcopii au adresat autorităţilor mai multe memorii în care
solicitau relegalizarea Bisericii lor. Demersul episcopilor uniţi a fost susţinut de o amplă mişcare
petiţionară, derulată în 1956, zeci de mii de credincioşi greco-catolici semnând petiţii în favoarea
relegalizării bisericii lor. Autorităţile au reacţionat prin despărţirea episcopilor care au fost
internaţi în mănăstiri diferite - Ioan Bălan la Ciorogârla, unde a încetat din viaţa la 4 august 1959,
Iuliu Hossu la Căldăruşani, iar Alexandru Rusu la Cocoş - şi arestarea preoţilor implicaţi în
mişcarea petiţionară. Considerat principalul instigator al clerului nerevenit, episcopul Alexandru
Rusu a fost judecat de Tribunalul Militar Cluj şi condamnat la 25 de ani închisoare pentru
“agitaţie contra statului”. Replica violentă a autorităţilor la solicitările clerului şi credincioşilor
uniţi demonstrează refuzul modificării status-quo-ului confesional fixat în anul 1948.
Cu o ierarhie exterminată şi anihilată, privată de orice legătură oficială cu Sf. Scaun, lipsită
de un statut juridic care să reglementeze raporturile cu statul, ameninţată de colaborarea unor
prelaţi oportunişti, Biserica Romano-Catolică se afla într-o situaţie ingrată. În absenţa ierarhiei
legitime autorităţile l-au numit, la 5 aprilie 1951, ca vicar general al arhiepiscopiei de Bucureşti
pe canonicul Traian Iovanelli care, în schimbul semnării unei declaraţii de colaborare cu regimul
în vederea integrării Bisericii Romano-Catolice „în legalitate” fusese anterior eliberat din
închisoare. Odată cu Iovanelli au fost promovaţi în ierarhia catolică şi alţi prelaţi oportunişti, însă
Sf. Scaun a declarat invalidă numirea lor. După moartea lui Iovanelli, în 1961, Franz Augustin a
fost numit de autorităţi administrator al arhidiocezei de Bucureşti însă Vaticanul i-a recunoscut
doar calitatea de ordinarius substitutus. Singurul episcop romano-catolic recunoscut de autorităţi
şi de Sf. Scaun, Márton Áron a fost eliberat în ianuarie 1955, însă autorităţile nu i-au permis să
revină la Alba Iulia, reşedinţa diocezei sale, ci i-a fost impus domiciliu obligatoriu la Bucureşti,
în speranţa obţinerii ralierii sale. Ca urmare a intransigenţei sale, în cele din urmă, i s-a permis
episcopului Márton să revină la Alba Iulia.

88
 Caracterul limitat al revizuirii politicii religioase a regimului comunist de la Bucureşti în
perioada post-stalinistă se datora atât evenimentelor desfăşurate în toamna anului 1956 în Polonia
şi Ungaria cât şi persistenţei unei scheme interpretative conform căreia Sf. Scaun continua să fie
asociat, potrivit logicii războiului rece, cu lagărul imperialist.
Noul val al persecuţiilor religioase de la sfârşitul anilor 1950 a lovit şi Biserica Ortodoxă de
această dată fiind vizate, cu precădere, mănăstirile care deveniseră „centre spirituale ale
rezistenţei anticomuniste”. Într-un raport al ministrului de Interne din octombrie 1958, însuşi
patriarhul Justinian era acuzat de protejarea „elementelor mistico-reacţionare” care îşi găsiseră
refugiul în diferite mănăstiri. Raportul conţine unele propuneri între care, închiderea seminariilor
monahale, reducerea la jumătate a numărului mănăstirilor şi impunerea vârstei de cel puţin 50 de
ani pentru intrarea în monahism. Deoarece guvernul nu a fost mulţumit de măsurile adoptate de
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe în vederea reducerii numărului mănăstirilor, în octombrie 1959 a
fost adoptat un decret potrivit căruia doar călugării de peste 55 de ani şi călugăriţele de peste 50
de ani puteau rămâne în mănăstiri; de asemenea au fost închise cele trei seminarii monahale. Alte
restricţii cu privire la mănăstiri au fost introduse în 1966.

Sinopsis
 Lupta pentru putere după moartea lui Stalin;
 Evoluţia sistemului internaţional după 1953;
 Reticenţa Sf. Scaun faţă de schimbările din URSS; vizita lui Marcel Reding la Moscova;
 Rezerva Vaticanului faţă de „fantoma unei false coexistenţe” şi încercările URSS de a
stabili relaţii diplomatice cu Sf. Scaun;
 Evoluţia situaţiei religioase în contextul revoluţiei din Ungaria;
 Polonia – noul acord dintre Biserică şi guvern (1956-1960); reluarea represiunii;
 România – măsuri de destindere în materie de politică religioasă, mişcarea petiţionară a
clerului şi credincioşilor greco-catolici, promovarea unor prelaţi oportunişti în ierarhia
catolică, noile persecuţii împotriva Bisericii Ortodoxe.

89
Bibliografie
Sergio Trasatti, La croce e la stella. La chiesa e i regimi comunisti in Europa dal 1917 a oggi,
Mondadori, Milano, 1993, pp 150-164.
Andrea Riccardi, Il Vaticano e Mosca, 1992, pp. 181-215.
Jonathan Luxmoore, Jolanta Babiuch, Il Vaticano e la bandiera rossa, Ed. Newton@Compton,
Roma, 2001, pp. 76-98.
George Enache, Adrian N. Petcu, „Biserica Ortodoxă şi Securitatea. Note de lectură”, p. 117-120,
în Gh. Onişoru (coordonator), Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România
comunistă, Bucureşti, 2001.
Ioan-Marius Bucur, Culpa de a fi greco-catolic. Procesul episcopului Alexandru Rusu (1957),
Ed. Mega-Argonaut, 2015, pp. V-XLII.

Curs nr. 10
Papa Ioan al XXIII-lea şi debutul dezgheţului în relaţiile cu lumea comunistă

La 9 octombrie 1958, la castel Gandolfo, Pius al XII-lea a încetat din viaţă. După perioada
de doliu a fost convocat colegiul cardinalilor electori care a intrat în conclav în 25 octombrie. În
mediile vaticane precum şi în rândul comentatorilor, formula unui pontificat de tranziţie era cea
mai intens vehiculată. În după-masa celei de a treia zi a conclavului, fumul alb înălţat deasupra
Capelei Sixtine anunţa alegerea unui nou suveran pontif – cardinalul Angelo Roncalli, care a
asumat numele de Ioan al XXIII-lea. Alegerea sa părea să confirme ipoteza unui pontificat de
tranziţie, avea 76 de ani şi nu era o figură de prim plan în administraţia centrală a Bisericii şi nici
în rândul ierarhiei catolice din Italia; puţini au realizat atunci că pontificatul său va reprezenta un
punct de cotitură în istorie şi va deschide o nouă epocă în istoria Bisericii Catolice.

90
 Biografie – origini sociale modeste, studii la Bergamo şi Roma – vizitator apostolic în
Bulgaria (1925), delegat apostolic în Turcia (1934), nunţiu la Paris (1944) şi observator al Sf.
Scaun la UNESCO, din 1953 cardinal şi patriarh al Veneţiei.
În prima adresă publică, la 4 noiembrie 1958, noul suveran pontif îşi anunţa intenţia de a
fi un papă pastoral. Spre surprinderea multora, inclusiv de la Vatican, la 25 ianuarie 1959, anunţa
public intenţia convocării unui sinod (ecumenic) al Bisericii Catolice. Ideea nu era nouă, mai
fusese exprimată în deceniile din urmă în Biserică, iar predecesorul său, Pius al XII-lea crease la
sfârşitul anilor 40 în Vatican un grup a cărui sarcină fusese schiţarea unei agende a viitorului
conciliu. Pentru Ioan al XIII-lea, conciliul ce urma să se desfăşoare avea o finalitate pozitivă,
pastorală, străină de orice condamnare ideologico-politică sau de altă natură.
Sub aspectul relaţiilor cu lumea comunistă, debutul pontificatului nu părea să aducă nimic
nou, diferenţele între noul suveran pontif şi predecesorul său fiind explicate în termenii
temperamentelor diferite, după cum observa ambasadorul Franţei la Sf. Scaun. Atitudinea faţă de
comunism părea să fie, la sfârşitul anilor 50 una din marile probleme ale Curiei romane, iar
continuitatea era ilustrată de confirmarea de către Sf. Oficiu, în 1959, a decretului ce interzicea
credincioşilor catolici susţinerea sau intrarea în organizaţii de sorginte comunistă.
Schimbările intervenite pe plan internaţional, exprimate în sintagme precum destindere şi
coexistenţă paşnică, nu păreau să influenţeze atitudinea Vaticanului faţă de lumea comunistă,
cum observa, în 1960, ambasadorul Franţei la Vatican – destinderea nu induce la Vatican o
relaxare a vigilenţei sale faţă de Moscova; Roma reaminteşte faptul că aprox. 150 de episcopi
catolici din Europa de Est sunt împiedicaţi în exercitarea mandatului lor. În aceste condiţii
dialogul cu Moscova părea improbabil (apud G. Zizola, Giovanni XXIII. La fede…).
Continuitatea, însemnând inflexibilitate în relaţiile cu Estul comunist are legătură, după
A. Riccardi, şi cu rolul unor personaje-cheie din administraţia curială, care au continuat să joace
un rol important la Vatican, foşti colaboratori ai lui Pius al XII-lea, precum arhiep. D. Tardini,
fost responsabil pentru relaţiile cu statele, promovat de Ioan al XXIII-lea în rândul cardinalilor,
devenit secretar de stat, card. Ottaviani, prefectul congregaţiei Sf. Oficiu şi card. E. Tisserant,
prefectul congregaţiei pentru Bisericile orientale (aflate în comuniune cu Sf. Părinte), ultimii trei
cu toate că aveau opinii diferite în legătură cu aspecte ce priveau transformările de pe scena
internaţională şi modul în care reacţiona Vaticanul, aveau aceeaşi aversiune faţă de comunism.

91
 Rigiditatea faţă de lumea comunistă era ilustrată şi de opiniile critice formulate la Vatican
pe marginea contactelor şi vizitelor unor lideri occidentali la Moscova, precum şi a prezenţei
liderilor comunişti în diverse capitale occidentale. Dinamica sinuoasă a dialogului sovieto-
american - marcată de succesul modest al convorbirilor de la Geneva, de criza Berlinului, dar şi
de succesul vizitei întreprinse de N. S. Hruşciov în SUA, între 15-27 septembrie 1959, întâlnirea
informală cu preşedintele D. Eisenhower la Gettysburg facilitând pregătirea conferinţei de la
Paris, din mai 1960, eşecul planificatei conferinţe ca urmare a doborârii de către sovietici a unui
avion de spionaj american – a fost urmărită cu atenţie şi la Vatican. În egală măsură, Vaticanul
era informat asupra dialogului Vest-Est şi pe alte canale politico-diplomatice. În august 1959,
liderul creştin-democrat G. La Pira, primar al Florenţei efectuează o vizită la Moscova; revenit în
ţară trimite un memorandum la Vatican, în care pledează pentru stabilirea unui dialog cu
Moscova, dialog înscris într-o nouă strategie, pentru că URSS, spunea el, este atras de Occident,
iar “pacea se construieşte prin solidaritate nu respingând ci atrăgând Rusia spre Europa creştină”
– viziunea lui La Pira fiind influenţată de evoluţiile politice din Italia (dialogul cu stânga) dar şi
de relaţiile dintre blocuri şi riscul unui conflict. În anul următor, vizita întreprinsă de preşedintele
italian Gronchi la Moscova – suscită reacţii critice la Vatican. În fine, la 4 iunie 1961, întâlnirea
J.F. Kennedy – Hruşciov de la Viena se dovedeşte a fi, din perspectiva dialogului Vest-Est un
eşec. Pentru Sf. Scaun liderii occidentali ofereau prea mult spaţiu de acţiune liderilor comunişti,
există riscul prăbuşirii frontului anticomunist intern. În acest sens, Vaticanul pledează pentru
fermitate morală şi nu e de acord cu nici o concesie. Este această atitudine expresia unei viziuni
sclerozate în ani?
Răspunsul lui A. Riccardi este unul nuanţat. Istoricul italian admite că criteriile ideologice
prevalează în faţa pragmatismului diplomatic. Acest negativism, argumenează el, explică un
retard al diplomaţiei vaticane în a răspunde iniţiativelor venite din Estul comunist, tratate ca
exerciţii propagandistice. Pe de altă parte, Riccardi admite că propunerile sovietice nu erau lipsite
de capcane şi intenţii manipulatorii, deoarece Moscova urmărea ameliorarea raporturilor cu
Vaticanul pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Italia şi în general cu lumea catolică, însă fără a face
prea multe concesii, mai precis fără a-şi revizui semnificativ politica religioasă. Şi totuşi, lumea
comunistă părea să fie mai diversă decât se aprecia la Vatican; de pildă, autorităţile iugoslave au
permis organizarea de funeralii naţionale card. A. Stepinac (10 feb. 1960), conducătorul Bisericii
Romano-Catolice din Croaţia. De altfel, papa Ioan al XXIII-lea l-a delegat pentru a participa la

92
funeralii în calitate de reprezentant al său pe card. Vienei, F. König. În Iugoslavia, autoturismul
în care se se afla card. Konig a fost implicat într-un accident auto, şoferul a murit, iar cardinalul
a primit îngrijiri într-un spital local, sub atenta monitorizare a autorităţilor iugoslave. Episodul,
chiar dacă a avut un final nedorit, a ilustrat existenţa unor posibile căi de angajare a unui dialog
cu regimurile comuniste; nu e mai puţin adevărat că Iugoslavia avea o poziţie aparte în lumea
comunistă.
Un moment important l-a constituit publicarea în 14 iulie 1961 a enciclicei sociale Mater
et magistra – ce conţine elemente tradiţionale din doctrina socială a Bisericii catolice, dar şi
câteva noutăţi, în sensul deschiderii Bisericii spre dialogul cu lumea, importanţa colaborării
naţiunilor, datoria naţiunilor bogate de a fi solidare cu cele sărace.
Însă ceea ce i-a adus notorietate mondială papei Ioan al XXIII-lea a fost implicarea sa
profundă în eforturile de păstrare şi consolidare a păcii, atât prin mesaje prilejuite de diferite
ocazii sau exprimări în documentele magisteriului cât şi în acţiunea practică. Astfel, la 10
septembrie 1961, în plină criză a Berlinului (construcţia zidului începuse în august) de la castelul
Gandolfo, Ioan al XXIII-lea a adresat un mesaj radiofonic atât liderilor Marilor Puteri
îndemnându-i la prudenţă, tratative şi dezarmare, cât şi credincioşilor şi non-credincioşilor,
intervenţia sa reliefând o abodare teologică diferită de cea întâlnită în decretul Sf. Oficiu din
1959. Pe de altă parte, apelul papei se înscria în seria iniţiativelor venite dinspre alte organizaţii
naţionale şi internaţionale, între care Apelul de la Belgrad al ţărilor nealiniate. Reacţia sovieticilor
a fost una pozitivă, “Pravda” a publicat fragmente din apel, iar Hruşciov a dat publicităţii o
declaraţie în care afirmă – “(…) Apelul său este un semn bun… din orice parte vine un apel în
favoarea păcii nu putem decât să-l aprobăm” (apud, G. Zizola, op. cit). La Vatican, reacţia
sovieticilor a fost percepută drept un semnal public care părea să deschidă calea unor contacte
directe. Nu întâmplător, într-un comentariu publicat în “Osservatore Romano”, oficiosul Sf.
Scaun se afirma că prin declaraţiile lui Hruşciov Kremlinul admitea rolul pacificator al Bisericii
Catolice.
Două luni mai târziu, cu prilejul zilei de naştere a papei, ambasadorul sovietic la Roma
transmitea prin nunţiatura de la Roma un mesaj de felicitări din partea lui Hruşciov. Pe de altă
parte, vizita la Roma efectuată de card. polonez Ştefan Wyszynski, primit cu toate onorurile la
Vatican, relevă o altă schimbare în raport cu vremurile lui Pius al XII-lea, când strategia
episcopilor polonezi de angajare într-un dialog cu guvernul pentru a asigura un spaţiu de acţiune

93
în societate Bisericii, chiar dacă a fost tolerată nu era încurajată – în sensul că noul pontif susţine
strategia ierarhiei catolice din Polonia după principiul metodologic “divergenţele nu semnifică
diviziuni”. Asemeni predecesorilor săi, Ioan al XXIII-lea a reafirmat condamnarea
comunismului, însă a evitat acei termeni care ar fi alimentat tensiunile. Telegrama lui Hruşiov a
suscitat diverse reacţii la Vatican. Între altele, Ioan al XXIII-lea se confrunta cu o dilemă: să
răspundă telegramei şi dacă da, cum anume. În astfel de împrejurări se afirmă, treptat, un stil
propriu, specific papei Ioan al XXIII-lea. Prin intermediul delegatului apostolic din Turcia, mons.
Fr. Lardone, un vechi cunoscut al Papei, se iniţiază un dialog cu URSS. Locul nu era ales
întâmplător, geopolitic importanţa Turciei în contextul Războiului Rece era evidentă, în plus
mons. Lardone îl cunoştea personal pe ambasadorul sovietic, Rîjov. Dialogul avea ca miză
prezenţa unor observatori ai Bisericii Ortodoxe Ruse la conciliul proiectat de papă. Moscova a
dat un răspuns pozitiv. Încurajat de acest prim gest de deschidere a Moscovei, Papa îi solicită
mons. Lardone să contacteze şi celelalte ambasade comuniste de la Ankara. În paralel, între între
27 septembrie – 2 octombrie 1961, mons. J. Willebrands, principalul colaborator al mons. A. Bea
conducătorul Secretariatului pentru unitatea Credincioşilor (creat de Ioan al XXIII-lea în 1960 şi
aflat în subordinea sa) efectuează o vizită la Moscova, prima a unui monsenior de la Vatican după
1917. În discuţiile cu patriarhul Alexei, mons. Willebrands îi dă asigurări că acest conciliu nu are
obiective politice şi nici nu urmăreşte plasarea Bisericilor ortodoxe într-o poziţie de inferioritate.
Patriarhul Alexei îşi dă acordul de principiu pentru participarea unei delegaţii a Bisericii Ruse, cu
statutul de observator la conciliu. O invitaţie identică a fost adresată, în august 1962, prin
delegatul apostolic din Turcia şi patriarhiei ecumenice. Patriarhul ecumenic Athenagoras a fost
de acord, în principiu, însă nu cunoştea poziţia celorlalte biserici autocefale, mai ales a celor din
Estul comunist.
În octombrie 1962, escaladarea tensiunilor sovieto-americane a cunoscut un nou episod,
cunoscut sub numele de “criza rachetelor”. După cum este binecunoscut, la 22 octombrie,
administraţia americană, prin cea mai autorizată voce, a preşedintelui J.F. Kennedy anunţa
decizia de apărare a blocadei impuse Cubei, în timp ce o flotă sovietică se apropia de insulă.
Preşedintele american i-a comunicat intenţiile sale premierului italian A. Fanfani care, la rândul
său, a informat Vaticanul. În acest timp, la Andover (Maryland) un grup de intelectuali şi
jurnalişti americani şi sovietici participau la un schimb cultural. Unul dintre participanţii
americani, Norman Cousins, un jurnalist şi editor, a fost contactat de preşedintele Kennedy care-i

94
spune că există riscul unei escaladări periculoase. Cousins îi propune “arbitrajul” unei autorităţi
morale care ar permite ambilor lideri să evite recunoaşterea înfrângerii. Contactat prin delegaţia
apostolică din SUA, Papa este de acord. Dorinţa papei de a contribui la detensionarea crizei a fost
comunicată şi Kremlinului care o acceptă. Mesajul papei urma să fie comunicat anterior difuzării
sale celor două administraţii. În 24 octombrie mesajul a fost transmis celor două ambasade, iar
oficiosul PCUS, “Pravda” l-a publicat pe prima pagină. În 25 ocotmbie mesajul este prezentat şi
la Radio Vatican.
Succesul acestei “medieri” pontificale l-a impulsionat pe N. Cousins să imagineze un plan
mai amplu pentru a sensibiliza Moscova în sensul acordării libertăţii religioase. E vorba de un
canal informal de contact gestionat de el – o idee primită cu reticenţă la Vatican, deoarece era un
laic, din afara structurilor ecleziale. Însă jurnalistul american perseverează şi la 10 decembrie
1961, Cousins are întrevederi cu card. Tisserant şi mons. DellAcqua, responsabil pentru relaţiile
cu statele. Într-o altă întâlnire cu A. Bea acesta îi comunică doleanţele papei – eliberarea mons.
Slipij, mitropolitul Bisercii greco-catolice din Ucraina şi acceptul autorităţilor sovietice pentru
introducerea literaturii pentru credincioşii catolici.
Cele două propuneri au fost primite cu reticenţă de sovietici care se temeau de o posibilă
(dar improbabilă, după cum se va vedea) instrumentalizare politică, mai ales în cazul eliberării
mitropolitului ucrainean. Norman Cousins a fost primit la Kremlin de N. S. Hruşciov în 13
decembrie, discuţia durând mai bine de trei ore. Hruşciov a declarat că el şi Ioan al XXIII-lea pot
fi în dezacord în legătură cu multe teme, însă sunt uniţi în dorinţa comună de realizare a păcii. În
acest sens, a admis că respectă şi apreciază Apelul dat publicităţii de Papă în timpul crizei
rachetelor; de asemenea, este conştient că Ioan al XXIII-lea “nu a întors spatele Occidentului”. În
final, liderul sovietic a reiterat opinia conform căreia regimul sovietic respectă religia dar
respinge orice posibilă instrumentare politică a acesteia. În cazul Slipij amână un răspuns clar
până la primirea unor garanţii politice din partea Vaticanului. De la Moscova, Cousins a revenit
la Vatican, unde a discutat cu papa Ioan al XXIII-lea, căruia i-a transmis şi un bilet cu urări de
anul nou din partea lui Hruşciov. O lună mai târziu, mai exact în 25 ianuarie 1963, la Roma
ajunge (prin ambasada Italiei de la Sf. Scaun) vestea eliberării mitrop. greco-catolic Slipij. La
începutul lui februarie 1963, mons. Willebrands pleacă la Moscova unde-l întâlneşte pe ierarhul
ucrainean. Cu acest prilej îi aduce la cunoştinţă şi “preţul” eliberării sale: va pleca la Roma

95
neavând dreptul de a reveni în URSS. O săptămână mai târziu, în 10 februarie, arhiep. Slipij era
primit în audienţă de Ioan al XXIII-lea.
Din momentul intervenţiei papei în timpul crizei cubaneze, Sf. Scaun a atras interesul
cancelariilor cu repercusiuni pozitive asupra procesului de apropiere între popoare şi asupra
opiniei publice internaţionale. “Medierea” pontificală a reuşit nu numai să obţină din partea
Moscovei eliberarea mons. Slipij, ci şi să deschidă alte canale de dialog între cele două blocuri
într-un moment critic.
La sfârşitul lunii februarie 1963, Alexei Adjubei, ginerele lui Hruşciov, membru al CC al
PCUS, director al “Izvestia” se afla la Roma, unde spera să-l întâlnească pe Ioan al XXIII-lea.
Era pentru întâia oară când un lider comunist se afla la poarta palatelor pontificale. La Vatican,
posibila întâlnire a papei cu un lider comunist a provocat nelinişte şi agitaţie, card. Ottaviani
respingând orice speculaţie pe această temă. În presa occidentală, în special de orientare
conservatoare, opiniile erau rezervate, altele critice subliniind riscurile “neutralizării” ideologice
a Bisericii Catolice; un alt argument invoca persecuţiile suferite de biserici în Est; ale opinii
susţineau că metodele sovieticilor s-au schimbat dar scopul continuă să fie unul ideologic. Lui
Hruşciov îi erau atribuite calcule subtile – urmărea realizarea unui “dezgheţ religios” pentru a
încheia un armistiţiu temporar cu puterea spirituală a Bisercii, astfel încât se va putea concentra
asupra rezolvării dificultăţilor economice şi politice.
Pe de altă parte, Papa era tentat să experimenteze, cu toate că se confrunta cu opoziţia
unor înalţi demnitari de la Vatican, precum cardinalii Siri şi Ottaviani, calea raporturilor sui-
generis faţă de URSS, ca răspuns la cererile Moscovei de stabilire a relaţiilor diplomatice. Două
episoade petrecute în 6 şi 7 martie 1963, ilustrează dilemele dar şi dificultăţile pe care Ioan al
XXIII-lea trebuia să le înfrunte. În 6 martie, într-o emisiune de la Radio Vatican se evocau 10 ani
de la moartea lui Stalin, într-un limbaj specific confruntării ideologice din anii 50 ai Războiului
Rece – textul aparţinând card. Siri şi Ottaviani, emisiunea fiind difuzată fără ştirea Papei. A doua
zi, Ioan al XXIII-lea a primit în audienţă un grup de ziarişti şi oameni de cultură cu prilejul
decernării premiului Balzan, în grup aflându-se şi Adjubei şi Rada, soţia sa şi fiica lui Hruşciov.
Cei doi au fost conduşi discret spre biblioteca papei unde s-a desfăşurat prima întâlnire între un
lider comunist şi un papă. În timpul întrevederii Adjubei a pledat pentru stabilirea relaţiilor
diplomatice bilaterale, însă suveranul pontif a îndemnat la răbdare, propunând construirea unui
dialog în mai mulţi paşi. Potrivit înţelegerii, la cererea Papei, presa sovietică nu a publicat vreo

96
ştire relativă la întâlnire, iar “Osservatore Romano” şi “Civilta Cattolica” au păstrat tăcerea
ignorând întâlnirea. În schimb, presa occidentală a reacţionat fulminant, papa fiind acuzat că
slăbeşte unitatea Occidentului. Totuşi, după cum remarca G. Zizola, în perioada următoare la
Vatican s-au produs unele revizuiri ale limbajului tipic intransigenţei din anii 50 – de pildă,
operaţionalizarea diferenţei între ireconciliabilitatea doctrinară şi posibilitatea realizării unor
întâlniri practice (punct de vedere dezvoltat în enciclica “Pacem in Terris”). În consonanţă cu
această orientare, Ioan al XXIII-lea l-a trimis pe card. Konig - care în anii următori va deveni
unul din protagoniştii dialogului cu guvernele comuniste precum şi cu ierarhii Bisericilor
ortodoxe, dialogul ecumenic cu ultimii fiind derulat prin Fundaţia Pro Oriente, alături, desigur, de
alte structuri din Vatican - la Budapesta pentru a-l întâlni pe card. Mindszenty. Întâlnirea a avut
loc, în 18 aprilie 1963, în clădirea ambasadei SUA de la Budapesta, unde primatul Bisericii
Catolice maghiare s-a refugiat şi a primit azil politic, în noiembrie 1956. Konig i-a transmis
darurile papei precum şi invitaţia de a părăsi Ungaria şi a a merge la Roma, pentru a participa la
conciliul Vatican II, însă cardinalul maghiar a pus câteva condiţii, între care revizuirea sentinţei
din februarie 1949.
La sfârşitul lunii aprilie 1963, mons. A. Casaroli (adjunctul responsabilului pentru relaţiile
cu statele) se afla la Viena unde conducea delegaţia Sf. Scaun la conferinţa ONU pentru relaţiile
diplomatice şi consulare. La solicitarea papei, mons. Casaroli a pornit într-o călătorie - ce
marchează, practic, debutul dialogului cu ţările comuniste - spre Budapesta (3 mai) şi Praga (9
mai) inaugurând astfel o nou capitol în relaţiile cu statele comuniste din Est. În ultima întâlnire cu
A. Casaroli, la 16 mai, papa Ioan al XXIII-lea I-a cerut să continue explorarea posibilităţii
dialogului cu ţările comuniste din Est. Câteva săptămâni mai târziu, în 3 iunie papa înceta din
viaţă.
Aşadar, fără a altera judecata asupra comunismului, ca teorie şi praxis, Ioan al XXIII-lea
nu a respins calea dialogului cu ţările comuniste. În acest dialog nu a ezitat să angajeze nu numai
un stil propriu ci şi mijloace neconvenţionale (Apelul din ocotmbrie 1962, schimbul de telegrame
cu Hruşciov). Pe termen scurt, dialogul a urmărit asigurarea prezenţei episcopilor catolici la
conciliu Vatican II, precum şi a unor observatori ai Bisericilor ortodoxe din sfera de influenţă
sovietică.

Sinopsis

97
  Alegerea papei Ioan al XXIII-lea;
 Anunţul convocării Conciliului Vatican II; lipsa unor schimbări semnificative în politica
faţă de statele comuniste;
 Enciclica Mater et magistra – 14 iulie 1961 ;
 Implicarea papei Ioan al XXIII-lea în eforturile de păstrare şi consolidare a păcii – cirza
Berlinului ;
 Schimbarea de atitudine faţă de ierarhia catolică din Polonia ;
 Reiniţierea unor forme de dialog cu URSS ;
 « medierea » pontificală în cazul « crizei rachetelor », eliberarea mons. Slipij şi
deschiderea unor canale de dialog între cele două blocuri;
 Explorarea dialogului cu ţările comuniste.

Bibliografie:
Hansjakob Stehle, Eastern Politics of Vatican, 1917-1979, pp. 314-375.
Sergio Trasatti, La croce e la stella. La chiesa e i regimi comunisti in Europa dal 1917 a oggi,
Mondadori, Milano, 1993, pp. 165-219.
Andrea Riccardi, Il Vaticano e Mosca, 1993, pp. 217-.
G. Zizola, Giovanni XXIII, La fede e la politica, 2000, pp. 180-243.

Curs nr. 11.

Paul al VI-lea şi dialogul cu lumea comunistă – ostpolitik

Cuvinte-cheie: destindere internaţională (detente), conciliul Vatican II, dialogul cu lumea,

ostpolitik-ul Vaticanului

După decesul papei Ioan al XXII-lea, în 3 iunie 1963, conclavul cardinalilor, la care au
fost prezenţi şi reprezentanţi ai „bisericii tăcerii” precum card. polonez Ştefan Wyszynski, a
început în 19 iunie, iar după două zile, contrar unei opoziţii minoritare coagulate în jurul card.
Ottaviani, grup care exprima tradiţia pacelliană din interiorul ierahiei catolice, ostil oricărui

98
dialog cu lumea comunistă, în 21 iunie a fost ales card. G. P. Montini, care a asumat numele de
Paul al VI-lea.
Într-un anumit sens, alegerea sa a reprezentat o afirmare a curentului reformist majoritar
din conciliu Vatican II care s-a reflectat în dezbaterile şi opţiunile cardinalilor din conclav. Noul
suveran pontif avea o bogată experienţa în administraţia centrală a Bisericii – a petrecut mulţi ani
în secţiunea a II-a a Secretariatului de Stat (afaceri diplomatice) fiind un colaborator apropiat al
papei Pius al XII-lea, a avut legături profunde cu lumea catolică italiană, mai ales cu universitarii
catolici, a condus cea mai mare dieceză din Italia, arhiescopia de Milano şi a fost promovat în
rândul cardinalilor de predecesorul său, Ioan al XXIII-lea.
Paul al VI-lea a continuat dialogul cu URSS şi statele comuniste din Europa de Est iniţiat
de predecesorul său, dar, în egală măsură a reînnoit teza imposibilităţii „coexistenţei ideologice”
dintre comunism şi religie.
Cel mai important instrument utilizat de Paul al VI-lea în dialogul cu Estul comunist a
fost diplomaţia pontificală, despre care suveranul pontif afirma că este „fundamental o misiune a
Bisericii”, prin urmare sublinia cum observă istoricul A. Dupuy, calitatea eclezială a prezenţei Sf.
Scaun în relaţiile internaţionale. Precizările papei Paul al VI-lea trebuie apreciate, de asemenea,
în contextul unor opinii exprimate în timpul lucrărilor conciliare, care solicitau desfiinţarea
diplomaţiei pontificale, considerată un reziduu a unei concepţii juridice a Bisericii preocupată de
menţinerea drepturilor sale temporale. În seria critică se înscriau şi acuzaţiile privind dialogul cu
persecutorii (regimurile comuniste) şi solicitarea desfiinţării Nunţiaturilor sub aspectul calităţii
de ambasade. Însă Paul al VI-lea a respins aceste opinii afirmând că multe dintre obiecţiile
formulate se datorau unei concepţii inexacte privind rolul şi importanţa diplomaţiei pontificale,
necondiţionată de realizarea cu orice preţ a unui compromis ci „de construirea păcii în adevăr”.
De altfel, Paul al VI-lea a conferit diplomaţiei mai multă amploare ilustrată de : a) dezvoltarea
relaţiilor diplomatice la nivel bilateral – în 1963 Sf. Scaun avea relaţii diplomatice cu 49 de state,
în 1978 cu 89 de state; b) la nivelul diplomaţiei multilaterale, Sf. Scaun a acreditat misiuni
permanente pe lângă numeroase organizaţii internaţionale guvernamentale; cu rang de observator
la ONU (1964), oficiile şi agenţiile ONU de la Geneva (1967); pe lângă organizaţii regionale – în
1970 a acreditat o Nunţiatură pe lângă Comunităţile europene, un observator permanent acreditat
la Consiliul Europei (1979).

99
 În egală măsură, diplomaţia pontificală a susţinut şi promovat apărarea drepturilor şi a
libertăţii religioase în lumea comunistă, o acţiune dificilă datorită doctrinei marxiste şi a
caracterului militant al ateismului. Însă, această apărare era necesară având în vedere
transformările din Europa postbelică şi divizarea Est-Vest, care au creat o realitate nouă şi de
durată, pe care Sf. Scaun nu avea să o neglijeze. Aşadar, pornind de la realităţile geopolitice
cunoscute, diplomaţia pontificală s-a angajat, cu discreţie şi un stil specific, într-un demers menit
să structureze prezenţa Bisericii catolice în cadrul sistemului politic existent, astfel încât să existe
un spaţiu pentru exprimarea liberă a Bisericii. Pe de altă parte, criticii afirmau că: ar fi o
diplomaţie ce urmăreşte realizarea unui compromis, uneori în detrimentul episcopilor locali; ar fi
amnezică – trecând prea uşor peste violenţele la care au fost supuse bisericile în anii 40 şi 50;
urmăreşte realizarea unui modus vivendi ce poate fi considerat mai degrabă un modus non
moriendi . Istoricul francez A. Dupuy apreciază că această diplomaţie orientală a Sf. Scaun ar
putea fi privită ca o mărturie a solicitudinii pastorale a Episcopului Romei pentru întreaga
Biserică, un exemplu de realism şi de răbdare prin care Paul al VI-lea a condus un dialog dificil
cu ţările comuniste. Într-o astfel de cheie de lectură se inserează şi întâlnirea papei Paul al VI-lea
cu N. Podgornîi, preşedintele Sovietului Suprem, în 30 ianuarie 1967, prima întâlnire la acest
nivel după revoluţia rusă.

Dialogul cu lumea comunistă

În toamna anului 1965, în timpul ultimei sesiuni conciliare, pe fondul campaniei
antireligioase din URSS, 297 de participanţi au formulat o cerere în favorea includerii în
documentul „Biserica în lumea modernă” a problemei comunismului, altminteri apreciau
iniţiatorii Biserica va fi acuzată de tăcere. Însă, după confruntări procedurale şi la solicitarea
papei Paul al VI-lea cererea a fost respinsă de către Comisia însărcinată cu elaborarea proiectului
declaraţiei respective. Paul al VI-lea considera că refuzul condamnării publice a comunismului nu
se datora necunoaşterii realităţii din URSS şi Europa de Est ci, mai degrabă, conceptului de
„răbdare creştină” şi dorinţei de a nu provoca un rău şi mai mare. De altfel, în prima sa enciclică,
Ecclesiam Suam Paul al VI-lea a reluat condamnarea ideologică a comunismului reţinând şi
observaţia că în raport cu doctrinele ce pot fi imuabile, mişcările politice izvorâte din astfel de
doctrine pot evolua, observaţii şi aprecieri formulate şi de predecesorul său în enciclica Pacem in
Terris.

100
 Pentru autoarea franceză H. Carrere D’Encausse cel mai novator aspect al pontificatului
papei Paul al VI-lea pe plan internaţional l-a constituit dialogul cu Estul comunist – fenomen
numit ulterior ostpolitik-ul Vaticanului. Acest proces, afirmă autoarea sus-citată s-a derulat în
contextul destinderii internaţionale din anii 60 şi 70 şi a unor evoluţii specifice în URSS şi ţările
comuniste din Europa de Est. În acest sens, autoarea menţionată are în vedere viziunea sovietică
asupra catolicismului, a rolului Vaticanului pe scena internaţională, influenţată, între altele, de
importanţa instituţională a catolicismului în ţările comuniste unde abandonarea stalinismului a
impulsionat căutarea de noi strategii de edificare a socialismului, de locul acordat de Kremlin
dialogului cu Sf. Scaun în dinamica relaţiilor cu SUA şi cu ţările vest-europene. Pentru Hruşciov
ameliorarea raporturilor cu Vaticanul prin dialogul iniţiat cu Ioan XXIII constituia o cale de
aprofundare a destinderii internaţionale, de consolidare a dialogului cu SUA. La rândul lor,
statele comuniste erau interesate de revizuirea relaţiilor cu Vaticanul din raţiuni de politică
internă – nevoia de legitimitate, de temperare a unor naţionalisme centrifuge, de izolare a
contestaţiilor construite în jurul comunităţii catolice, şi de politică externă – în termeni de
imagine, dar şi de suport în dialogul cu ţările occidentale.
În schimb, Sf. Scaun a urmărit, prin acest dialog, restabilirea condiţiilor normale de viaţă
religioasă pentru comunităţile catolice din URSS şi Europa de Est, mai exact restabilirea
ierarhiei catolice, decimată în anii 50, recunoaşterea jurisdicţiei Sf. Scaun asupra comunităţilor
locale, practicarea liberă a cultului, recunoaşterea dreptului episcopilor de a comunica liber cu Sf.
Scaun, posibilitatea educării religioase a tinerilor, circulaţia literaturii religioase, construcţia de
noi biserici, accesul Bisericii la mijloacele de comunicare, şamd. Obiectivul principal al
dialogului nu l-a constituit stabilirea relaţiilor diplomatice cu ţările din Europa de Est, ci
utilizarea relaţiilor diplomatice pentru a contribui la procesul de ameliorare a relaţiilor dintre
Biserica Catolică şi guvernele comuniste. Complementar acestui dialog Sf. Scaun s-a angajat, în
acord cu documentele conciliare, într-un dialog ecumenic cu Bisericile ortodoxe majoritare din
spaţiul comunist.
E important de reţinut şi faptul că dialogul Vaticanului cu ţările comuniste, care s-a
structurat şi precizat treptat, nu a fost doar un aspect al diplomaţiei romane ci s-a inserat în
diplomaţia „globală” a Sf. Scaun din anii 60 şi 70 prin teme ample precum pacea şi dezarmarea,
reducerea decalajului Nord-Sud, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, între care se
numără libertatea religioasă, teme ce s-au regăsit şi în discursul rostit de Paul al VI-lea, în

101
octombrie 1965, în faţa Adunării Generale a ONU. De altfel, prezenţa papei la sediul ONU a
facilitat şi dialogul politic cu diverşi lideri politici, între care ministrul sovietic de externe, A.
Gromîko, o întâlnire care a prefaţat dialogul vaticano-sovietic din anii următori.
Inserarea ostpolitikului vatican într-o dublă perspectivă europeană şi globală a diplomaţiei
pontificale este ilustrată, între altele, de participarea Vaticanului la ceea ce a fost numit „procesul
Helsinki” (1972-1973, CSCE, ulterior OSCE) şi de semnarea Tratatului de non-proliferare
nucleară (Moscova, februarie 1971).

Dialogul cu Ungaria
După experienţa nefericită din 1960, în anul 1963, card. Konig porneşte din nou spre Est,
de această dată călătoria la Budapesta decurgând fără incidente. Dialogul său cu figura
emblematică a rezistenţei anticomuniste, card. Mindszenty nu e lipsit de tensiune. Konig i-a
sugerat lui Mindszenty (de fapt era gândul papei) retragerea din poziţia de arhiepiscop primat,
conducător al Bisericii catolice locale, fără succes însă. Totuşi, dialogul cu guvernul comunist
maghiar angajat de mons. A. Casaroli, un personaj-cheie al ostpolitik-ului vatican, cu susţinerea
papei Paul al VI-lea a continuat, astfel încât la 15 septembrie 1964, la Budapesta, s-a semnat un
document („intesa semplice”, cum a a numit-o Casaroli) însoţit de un protocol, de către A.
Casaroli şi J. Pratner, preşedintele Oficiului pentru culte. Potrivit documentului semnat, numirea
unor noi episcopi se va realiza prin negocieri directe între Sf. Scaun şi guvern, educaţia religioasă
a copiilor era posibilă la cererea părinţilor, urma să se redeschidă Institutul Pontifical Ungar din
Roma, finanţat de guvern, astfel episcopii aveau posibilitatea trimiterii unor tineri la studii,
problemele rămase în suspensie (între care situaţia cardinalului J. Mindszenty) urmând să fie
soluţionate prin consultări viitoare.
În 1968 au fost angajate noi discuţii între diplomaţii Vaticanului şi guvernul dela
Budapesta, în urma cărora, în ianuarie 1969 s-a căzut de acord asupra numirii a patru noi episcopi
titulari. Negocierile au fost îngreunate de „dosarul Mindszenty”, figură mitică a rezistenţei
anticomuniste, „cardinalul de fier” continua să fie adăpostit în ambasada SUA de la Budapesta. În
25 iunie 1971 un delegat al papei l-a vizitat pe cardinal în refugiul său propunându-i să
părăsească ambasada şi Ungaria pentru a se stabili la Roma; el urma să-şi păstreze titlul de
arhiepiscop fără a avea însă posibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, fiind înlocuit de un
administrator apostolic, ajuns în Occident nu avea să facă declaraţii care ar fi putut afecta

102
raporturile maghiaro-vaticane, iar memoriile sale urmau să fie publicate de Vatican la un moment
oportun. Mindszenty a respins condiţiile considerându-le „inaccpetabile şi imorale”. Însă câteva
luni mai târziu, conştient că a devenit o povară şi pentru americani, acceptă, la 28 septembrie
1971, să părăsească Ungaria. După o lună petrecută la Roma, unde a fost primit cu multă căldură
de Pius al VI-lea, cardinalul maghiar s-a stabilit la Viena. Câteva luni mai târziu, guvernul a
acceptat numirea altor patru episcopi şi a eliberat un episcop închis în 1951, şi a permis, pentru
prima dată, deplasarea unui grup de pelerini catolici la Roma. În 5 februarie 1974, când se
împlineau 25 de ani de la procesul său, cardinalul Mindszenty a făcut câteva declaraţii
stânjenitoare pentru relaţiile vaticano-maghiare şi în contextul „procesului Helsinki” în faţa presei
internaţionale – a denunţat stalinismul şi a afirmat că Ungaria a fost trădată la Ialta. În acele
împrejurări, Sf. Scaun anunţa eliberarea sa de la conducerea arhiepsicopiei de Esztergom,
echivalentă cu încetarea calităţii sale de conducător al Bisericii Catolice din Ungaria. În
noiembrie 1974, s-a realizat un noua acord între Casaroli şi guvernul maghiar care a permis, în
ianuarie 1975, numirea de noi episcopi rezidenţiali, astfel încât nouă din cele treisprezece
episcopii erau ocupate de episcopi titulari. Noile raporturi dintre stat şi biserică în Ungaria erau
confirmate două luni mai târziu de pastorala dată publicităţii, la 11 martie 1975, de episcopii
catolici maghiari în care era salutată politica religioasă promovată de guvernul de la Budapesta în
ultimul deceniu.
Doi ani mai târziu, la 20 martie 1977, responsabilul pentru culte din guvernul maghiar,
Imre Miklos declara că „perioada confruntării” s-a încheiat, raporturile stat-biserică intrând în
faza dialogului. Vizita la Vatican, la 9 iunie 1977, a liderului comunist Ianos Kadar şi întâlnirea
cu Paul al VI-lea, confirma noile raporturi între Vatican, guvernul comunist şi Biserica catolică
locală. Totuşi, la Vatican se aprecia că relativa slăbiciune a catolicismului din Ungaria (datorată
loialităţii tradiţionale faţă de stat şi acţiunea corozivă a secularizării) a permis guvernului
comunist de la Budapesta să continue politica de relaxare faţă de Biserica Catolică.

Dialogul cu Iugoslavia
La mai bine de la un deceniu de la întreruperea relaţiilor diplomatice (noiembrie 1952),
dialogul iugoslavo-vatican este reluat în vara anului 1964. Prefaţat de unele concesii făcute de
Tito catolicismului iugoslav (acceptarea funeraliilor naţionale pentru card. A. Stepinac şi

103
participarea episcopilor iugoslavi la conciliul Vatican II), dialogul se reia printr-o serie de
întâlniri bilaterale desfăşurate în mai multe rânduri între 26 iunie-7 iulie 1964 şi 18-25 aprilie
1966, delegaţia vaticană fiind condusă de A. Casaroli. Negocierile au fost dificile, între altele,
pentru că partea iugoslavă aprecia că un acord formal cu o confesiune contrazice principiul
egalităţii confesionale afirmat în legislaţia federală. La capătul acestor discuţii, în 25 iunie 1966
cele două părţi au semnat la Belgrad un protocol (episcopii catolici nu au fost consultaţi) prin
care statul iugoslav s-a angajat să recunoască jurisdicţia Sf. Scaun asupra Bisericii catolice locale
în domeniile spiritual, bisericesc şi administrativ. La rândul său, Sf. Scaun a admis principiul
separării statului de biserică în termenii formulaţi de secretarul PC italian, L. Longo, în ianuarie
1966, o formulă însuşită şi de comuniştii iugoslavi – „respingerea statului confesional dar şi a
ateismului de stat (...) împotriva acordării de privilegii oricărei ideologii, oricărei credinţe
religioase (...)”. În acest sens, a fost de acord cu clauza potrivit căreia preoţii nu trebuiau să
desfăşoare activităţi politice; cazurile litigioase urmau să fie rezolvate prin consultări reciproce.
Cele două părţi au hotărât să deschidă reprezentanţe (fără caracter diplomatic) ai căror membrii
se bucurau de anumite privilegii şi imunităţi. Ca urmare a evoluţiei pozitive a raporturilor
bilaterale, în ianuarie 1968, premierul iugoslav Mika Spiljak a fost primit în audienţă de Paul VI.
Doar câţiva ani mai târziu, la 14 august 1970, cele două părţi au decis stabilirea relaţiilor
diplomatice formale, câteva luni mai târziu, la 21 martie 1971, Tito fiind primit în audienţă de
Paul VI.
Pentru regimul comunist de la Belgrad relaţiile directe cu Vaticanul erau utile Iugoslaviei,
atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional, datorită prestigiului şi influenţei papei în lume. Pe
plan intern, deoarece unii episcopi nu au fost de acord cu unele din documentele adoptate de
conciliul Vatican II deoarece apreciau că au fost făcute prea multe concesii, pe de altă parte au
formulat o serie de revendicări (retrocedarea bunurilor etatizate, introducerea religiei în curricula
şcolară, prezenţa la radio şi tv) care nu au fost încurajate de Sf. Scaun. Cu toate acestea, în
perioda următoare au existat unele dispute (în anii 1972/73, 1976/77) generate mai degrabă de
probleme naţionale decât de ateismul militant. De altminteri, guvernul comunist de la Belgrad nu
a avut pretenţia numirii exclusive a clericilor catolici, decretul adoptat în mai 1953 fusese
apreciat în Osservatore Romano ca fiind asemănător celor inspirate de ”laicismul burghez”. Noua
lege a cultelor adoptată la 17 aprilie 1978 era mai liberală decât decretul adoptat 1953. Din

104
perspectiva Sf. Scaun situaţia din Iugoslavia era mai rea decât într-o ţară cu regim separatist, însă
mai bună decât în alte ţări comuniste.

Polonia
În anii 1970-80 catolicismul conta pe 93,7% din populaţie, ataşamentul faţă de Biserica
catolică se înscria într-o dublă perspectivă – religioasă şi naţională. Forţa catolicismului polonez
şi fragilităţile structurale ale regimului comunist au făcut ca triunghiul Sf. Scaun- regimul
comunist – biserica catolică poloneză – să fie privit drept „anomalia poloneză” sau
„excepţionalismul polonez”. Dinamica raporturilor stat-biserică în anii comunismului relevă, de
altfel, acest „excepţionalism” – persecuţiile fiind punctate de acorduri (1950, 1956), mărturie a
incapacităţii regimului comunist de a atenua influenţa catolicismului în spaţiul public, aşa cum s-
a întâmplat în alte ţări comuniste.
La mijlocul anilor 1960 dosarul relaţiilor stat-biserică era complicat, pe de o parte, de
resuscitarea unei politici menite să promoveze o „secularizare forţată” (prin legea adoptă în iulie
1961) şi problema graniţei occidentale a Poloniei, cu toate că ierarhia catolică poloneză susţinuse
cauza „teritoriilor recuperate”, pe de altă parte.
În contextul deschiderii spre Est încurajată de Ioan XXIII şi de conciliul Vatican II, în mod
aparent paradoxal, tensiunile dintre guvern şi episcopi cunosc o nouă escaladare. Pretextul noii
crize l-a constituit scrisoarea adresată de episcopii polonezi colegilor lor germani la încheierea
conciliului, în care aceştia afirmă unitatea de credinţă şi încheie cu un apel la uitare/iertare şi
dialog în vederea reconcilierii celor două popoare. Liderii comunişti au iniţiat o furibundă
campanie mediatică denunţând lipsa „patriotismului” episcopilor. În plus, au refuzat să fie de
acord cu prezenţa papei la sărbătoarea „mileniului” polonez, preconizată a se desfăşura în vara
anului 1966. În cazul Poloniei, reglementarea canonică a jurisdicţiilor din teritoriile occidentale a
constituit miza ostpolitik-ului vatican. În februarie-martie 1967, Casaroli a efectuat trei vizite în
Polonia, ca urmare în mai Paul VI a numit patru administratori apostolici. După semnarea şi
ratificarea tratatului dintre RFG şi Polonia (1970, 1972), la 29 iunie 1972, Paul VI a numit şase
episcopi titulari punând astfel capăt unui subiect care a grevat asupra relaţiilor dintre Vatican,
regimul comunist şi Biserica catolică din Polonia.
De altfel, dialogul polono-vatican înregistrează în perioada următoare noi progrese
confirmate de stabilirea unor relaţii formale la finele anului 1974 când la Vatican este primit un

105
„ministru consilier pentru legături permanente cu Sf. Scaun”, iar în martie anul următor un
diplomat pontifical este acreditat la Varşovia cu acelaşi statut. La sfârşitul anului 1977, liderul
comunist Ed. Gierek este primit la Vatican de Paul VI.
Progresele înregistrate în dialogul polono-vatican au estompat dar nu au dus la dispariţia
tensiunilor dintre stat şi biserica poloneză care în anii următori, pe fondul crizei complexe a
comunismului polonez, vor cunoaşte noi momente majore.

Dialogul cu Cehoslovacia
Situaţia catolicismului în Cehoslovacia a fost influenţată istoric de două moşteniri – cea
habsburgică pe de o parte, şi husită, pe de altă parte. În egală măsură, raţiunile istorice precum şi
specificităţile evoluţiei societăţii, mai ales în Cehia, explică procesul secularizării care avansase,
comparativ cu alte state din Europa Central-Răsăriteană, anterior instaurării comunismului.
Politica represivă dură din anii 1950 a contribuit la accelerarea secularizării şi la anemierea
instituţiilor catolice şi la apariţia a diferite forme de colaboraţionism în rândul clerului.
Pe fondul deschiderilor din politica internaţională de la începutul anilor 1960 se întrevăd şi
primele schimbări, timide, în relaţiile dintre Biserica catolică şi regimul comunist de la Praga.
Astfel, trei episcopi primesc dreptul de a participa la conciliul Vatican II, arhiepiscopul de
Praga, mons. Beran deportat într-o localitate îndepărtată de capitală, revine în mijlocul
credincioşilor. În august 1963 sunt reluate contactele cu Vaticanul graţie neobositului mons.
Casaroli care obţine eliberarea episcopilor închişi însă este refuzată propunerea relaţiilor
diplomatice şi a re-legalizării Bisericii greco-catolice. În noiembrie 1963, Casaroli îl vizitează din
nou pe mons. Beran. Doi ani mai târziu, în februarie 1965, îi propune mons. Beran ca în schimbul
renunţării la titlul de arhiepiscop de Praga, păstrând ad personam titlul de arhiepiscop, regimul -
care refuza să dialogheze cu el - va accepta numirea unui succesor şi va continua dialogul cu
Roma. Promovat în ianuarie 1965 în rândul cardinalilor, mons. Beran va accepta soluţia sugerată
de Vatican, în urma acceptului, cu acordul autorităţilor la Praga a fost numit un administrator
apostolic, mons. Frantişek Tomasek. Dialogul vaticano-cehoslovac a fost reluat un an mai târziu,
însă datorită agresivităţii guvernului de la Praga care încerca să-şi impună proprii candidaţi între
noii episcopi a fost suspendat. Discuţiile reluate în octombrie 1970 au fost din nou întrerupte,
pentru a fi reluate şi din nou întrerupte în martie 1971. În cele din urmă, la finele lunii februarie
1973, s-a înregistrat un prim acord pe marginea a patru candidaţi. Negocierile au continuat în anii

106
1975/76, iar în septembrie 1977, cardinalul F. Tomasek a fost recunoscut ca arhiepiscop de
Praga.
În comparaţie cu alte state, ostpolitik-ul Vaticanului în cazul Cehoslovaciei a înregistrat
succese minore, unii autori calificându-l drept un eşec.
Un eventual bilanţ al ostpolitik-ului vatican relevă, aşa cum observă H. Carrere
D’Encausse, prin rezultatele sale un dezechilibru fiind posibilă diferenţierea a trei grupuri:
1. în cazul Iugoslaviei un succes deplin confirmat de protocolul din 1965, reluarea relaţiilor
diplomatice în 1970 şi vizita lui Tito la Paul VI – Iugoslavia devenind un model pentru
ostpolitik-ul vatican, prin concesiile făcute de regim şi realităţile vieţii religioase de acolo;
2. un succes relativ în Ungaria şi un succes de natură diferită în Polonia unde exista o
Biserică militantă, reprezentată de personalităţi puternice; un oarecare succes în RDG şi
Bulgaria unde comunităţile catolice erau minoritare.
3. eşec – în Cehoslovacia unde destalinizarea tardivă a complicat dialogul, iar scurtul
experiment reformist („primăvara de la Praga”) a fost urmat de o formă de neostalinism
birocratic. În aceste împrejurări, Vaticanul a fost nevoit să facă unele concesii negociind
cu guvernul numirea în sediile vacante a unor candidaţi a căror obedienţă faţă de regim
era notorie.

Contribuţia ostpolitik-ului vatican la destinderea internaţională

În anii 1978/79 se va pune capăt destinderii – ostpolitik-ul vatican fiind sub semnul
întrebării. Însă, așa cum observa autoarea citată, consecințele politicii răsăritene a Sfântului
Scaun, așa cum aceasta a fost conturată și angajată în timpul pontificatului papei Paul VI, au fost
multiple:
- lumea comunistă a negat sau subestimat multă vreme importanţa religiei în viaţa
societăţilor, însă a fost obligată, din varii motive, să o recunoască în anii 1960/70; a
recunoscut şi importanţa politică a Vaticanului în viaţa internaţională;
- unele din temele majore vehiculate de Vatican ( valoarea supremă a persoanei umane faţă
de colectivitate, de pildă) au pătruns în societăţile comuniste contribuind la erodarea
puterii ideologice;
- în unele societăţi, Biserica Catolică şi-a găsit un loc legitim contribuind la agregarea
societăţii civile (Polonia, cel mai bun exemplu);

107
 - Vaticanul a subminat comunismul ca sistem – prin influenţa mesajului său inclusiv în
Lumea a III-a.
Ostpolitik-ul a antrenat şi unele confuzii pe planul ideilor şi acţiunilor politice:
- Sf. Scaun, Biserica catolică au fost percepute (mai ales de regimurile comuniste, dar nu
exclusiv) mai ales în termenii de forţă politică;
- tratând cu guvernele, Vaticanul a fost nevoit să facă unele concesii, contribuind fie şi
indirect la legitimarea lor ( a regimului G. Husak în Cehoslovacia după înăbușirea
primăverii de la Praga, de pildă);
- atenuarea criticii marxismului în dubla sa ipostază de sistem ideologic şi politic a
alimentat unele confuzii în rândul catolicilor şi riscul unor derive ale Bisericii spre
formule comunizante mai ales, dar nu exclusiv, în Lumea a III-a;
- tema păcii din anii 1960 a contribuit la alimentarea iluziilor legate de „procesul Helsinki”
şi a pacifismului ca instrument geopolitic al URSS.

Sinopsis
 alegerea papei Paul al VI-lea;
 reafirmarea diplomaţiei pontificale în dialogul cu estul comunist;
 diplomaţia pontificală a susţinut şi promovat apărarea drepturilor şi libertăţii religioase în
lumea comunistă;
 ostpolitik-ul Vaticanului – raţiuni şi implicaţii;
 dialogul cu Ungaria – „intesa semplice”, „dosarul Mindszenty”, modificări în politica
religioasă a guvernului de la Budapesta;
 dialogul cu Iugoslavia – întâlniri bilaterale, semnarea unui protocol la 25 iunie 1966,
stabilirea relaţiilor diplomatice formale (august 1971);
 dialogul cu Polonia – „excepţionalismul polonez”, stabilirea unor relaţii formale între
guvernul polonez şi Vatican (1974);
 dialogul cu Cehoslovacia – succese minore;
 contribuţia ostpolitik-ului vatican la destinderea internaţională.

Bibliografie:

108
Andrea Riccardi, Il Vaticano e Mosca, pp. 305-342.
Sergio Trasatti, La croce e la stella..., pp. 220278.
J. Luxmoore, J. Babiuch, Il Vaticano e la bandiera rossa..., pp. 156-202.
H. Stehle, The Eastern Politics of Vatican, Athens, Ohio, 1978, pp. 314-375.
Ovidiu Bozgan, Cronica unui eşec previzibil.., pp. 243-347.

109