VOCABULARUL EUROPEAN AL FILOSOFIILOR POLITICUL, POLITICA

POLITICUL, POLITICA

engl. policy, politics

fr. le politique, la politique

► ECONOMIE, STAT, GEISTESWISSENSCHAFTEN, GUVERNĂMÂNT, POLIS, SOCIETATE CIVILĂ, STATE

În franceză, substantivul politică trimite în mod egal la două ordini de realitate pe

care engleza le desemnează prin două cuvinte diferite, policy şi politics. Într-un prim sens,
care este cel de policy, se va vorbi în franceză de „politică” pentru a desemna „o concepţie,
un program de acţiune sau acţiunea ca atare a unui individ, unui grup sau unei guvernări”
(R. Aron, Democraţie şi totalitarism, p. 21): în acest sens se vorbeşte de politici de sănătate
sau de educaţie sau, mai mult, de politica externă a lui Richelieu sau a lui Bismarck. Într-un
alt sens, care traduce politics, politica desemnează tot ceea ce priveşte dezbaterea publică,
lupta pentru accesul la putere şi, prin urmare, „domeniul în care rivalizează sau se opun
diferitele politici [în sensul de policy]” (ibid., p. 22). Această diferenţă fină dintre franceză şi
engleză nu ridică în general probleme insurmontabile, întrucât contextul este cel mai adesea
suficient pentru a indica ce sens al politicii trebuie reţinut, dar este adevărat că, în anumite
cazuri, sunt dificil de redat în franceză toate nuanţele de care limba engleză este capabilă,
sau, dimpotrivă, este dificil de evitat contaminarea dintre cele două concepte pe care ea le
deosebeşte atât de tranşant. Pornind de la o cercetare a întrebuinţărilor celor două cuvinte în
scrierile politice de limbă engleză, vom avansa aici ipoteza că sferele lor semantice
respective nu există fără a avea un raport cu modul în care teoriile competente (şi instituţiile
universitare) îşi reprezintă ceea ce noi numim „politica”.

I. „POLITICS” ŞI „POLICY” ÎN FILOSOFIE ŞI ÎN ŞTIINŢELE POLITICE

În lumea universitară de astăzi, domeniul lui politics desemnează în primul rând o

parte esenţială a domeniului cu care se ocupă „ştiinţa politică”: studiul erudit al formelor
confruntării politice, potrivit metodelor provenite din analiza regimurilor pluraliste, dar care
pot fi transpuse şi analizei regimurilor autoritare, de îndată ce pot fi aici dezvăluite nişte
conflicte între diferite grupuri de opinie sau de interese, susţinătoare a unor proiecte adverse
care se traduc prin politici (în sensul de policy) separate. De acest domeniu ţin studiile de
sociologie electorală (cât şi analiza altor forme de participare politică: manifestaţii, petiţii,

1
VOCABULARUL EUROPEAN AL FILOSOFIILOR POLITICUL, POLITICA

militantism etc), dar şi toate studiile despre partidele politice, despre recrutarea elitelor
conducătoare şi, în general, despre dimensiunea competitivă şi/sau agonică a regimurilor sau
sistemelor politice studiate (vezi, de exemplu, A. Campbell et al., The American Voter). Dar
există şi abordări ştiinţifice ale politicii înţeleasă ca policy care se străduiesc să descopere
condiţiile prin care o anumită politică poate fi pusă în aplicare de către un stat, de către o
administraţie, sau, prin extensie, de către o organizaţie oarecare (o întreprindere poate avea o
politică de investiţii, de formare etc); în mod semnificativ (atât timp cât cel puţin este vorba
de organizaţii publice), acest studiu al lui policy este denumit în mod general în franceză
„analiză a politicilor publice”, pentru a masca indeterminarea cuvântului politică (pentru o
prezentare generală, vezi P. Müller şi Y. Surel, L’Analyse des politiques publiques). Aşa cum
se întâmplă mereu în ştiinţele sociale, vom găsi aici o mare diversitate de abordări şi de
opoziţii doctrinare cărora li se poate acorda un sens politic, chiar părtinitor, dar există totuşi o
anumită unitate a ştiinţelor politice, cel puţin în ţările de limbă engleză, care ţine de
raporturile dintre discursul erudit şi reprezentările comune. În primul rând, deosebirea dintre
politics şi policy este considerată a fi naturală, în special când sunt chestionate relaţiile dintre
ele: alegerea unei politici într-un cutare sau cutare domeniu depinde bineînţeles de Politica (la
politique), dar este mai mult decât util să deosebim cele două noţiuni. La un nivel mai
profund, vom remarca că majoritatea lucrărilor clasice de ştiinţă politică au în comun faptul
de a îmbina o anumită încredere în noţiunile provenite din conştiinţa comună cu un efort de
critică şi de deziluzionare de reprezentările sale cele mai naive sau cele mai uzuale. De partea
analizei vieţii politice, sociologia nu a încetat, cu o inspiraţie inegală, să scoată în evidenţă
diferenţa dintre principiile democratice clasice (suveranitatea populară, expresie a
cetăţeanului luminat) şi funcţionarea reală a regimurilor reprezentative, care sunt, în multe
privinţe, oligarhice şi care se împacă foarte bine cu o anumită pasivitate politică; am putea de
altfel să demonstrăm că multe din analizele clasice, ca cele ale „identificării partizane”
aparţinând autorilor lucrării The American Voter îşi dobândesc forţa de seducţie prin faptul că
ele urmăresc să risipească prejudecăţile democratice din care trăiesc regimurile democratice
(dacă identificarea cu un partid este un element decisiv în opţiunile electorale, aceasta nu se
datorează faptului că ea sporeşte conştiinţa politică, ci, dimpotrivă, pentru că ea permite o
participare politică lipsită de eforturi, scutindu-i pe alegători de construirea unei opinii
personale despre toate problemele). În ceea ce priveşte analiza politicilor publice, care s-a
dezvoltat pe în urma studiilor asupra deciziei, ea însăşi are ca primă preocupare explicarea
tuturor diferenţelor care separă intenţia celor care decid de rezultatele acţiunilor lor, dar şi
explicarea opacităţii generale a înseşi proceselor de decizie (J. Leca, in M. Grawitz şi J. Leca,

2
VOCABULARUL EUROPEAN AL FILOSOFIILOR POLITICUL, POLITICA

Traité de science politique, I, p. 97-98). Curentele dominante ale ştiinţelor politice se bazează
prin urmare pe ceea ce s-ar putea numi o epistemologie non bachelardiană, care insistă asupra
continuităţii dintre conştiinţa comună şi cunoaşterea ştiinţifică, şi care traduce fără îndoială o
adeziune mai mult sau mai puţin conştientă la valorile democraţiei pluraliste: ceea ce şi
explică, de altfel cu siguranţă, a contrario, rezervele cu care acest tip de ştiinţă politică este
primită în Franţa, de către cei care resping o astfel de naivitate şi care insistă asupra
discontinuităţii dintre ştiinţă şi sensul comun pentru a scoate mai bine în evidenţă
dimensiunea oligarhică a regimurilor pluraliste (vezi, de exemplu, B. Lacroix, „Ordine
politică şi ordine socială”, in M. Grawitz şi J. Leca, ibid., I, p. 469-565). Orice s-ar spune
despre aceste dezbateri, se va cădea fără îndoială de acord asupra recunoaşterii faptului că
existenţa unei sfere politice în care conflictul, discuţia, deliberarea publică sunt ele-însele
condiţii ale acţiunii publice legitime, nu este nicidecum o caracteristică permanentă a
existenţei umane: tocmai în acest sens marele elenist Moses I. Finley a putut să spună că
„politica [politics] este una din activităţile cel mai puţin răspândite în lumea premodernă” şi
că ea a fost „o invenţie grecească, sau poate pentru a fi şi mai precis, o invenţie pe care au
făcut-o în mod separat grecii şi etruscii şi/sau romanii” (L’Invention de la politique, p. 89).
Dualitatea dintre policy şi politics mai are un înţeles şi pentru filosofia politică, în
măsura în care aceasta cu greu nu poate lua în seamă deosebirea dintre logica conducerii şi
cea a deliberării. Majoritatea filosofiilor politice contemporane, care acceptă în mod implicit
postulatele lumii liberale (fie aceasta, ca la J. Habermas, pentru a recurge la idealurile sale
împotriva funcţionării sale reale) tinde în mod general să avantajeze politica în sensul de
politics, integrând în acelaşi timp dimensiunea lui policy în cadrul general al unei teorii a
acţiunii strategice care se inspiră adesea din analiza economică. La alţi filosofi mai clasici,
politica (politics) poate fi gândită, într-un mod destul de aristotelic, prin referire la funcţia sa
arhitectonică, dar şi la partea care implică deliberarea publică şi legătura civilă, ceea ce mai
presupune că domeniul său este ireductibil la scopurile particulare care ghidează policy-ul
comunităţilor specifice (vezi, de ex., M. Oakeshott, De la conduite humaine, p. 160-185).

II. POLITICUL ŞI POLITICA

Oscilarea filosofiei practice contemporane între apologia idealurilor civice ale

comunicării emancipate şi ale spaţiului public şi respectiv notorietatea universală a teoriilor
alegerii raţionale dovedeşte fără îndoială că deosebirea făcută de limba engleză între cele două
dimensiuni ale politicii nu ţine decât de o simplă uzanţă lingvistică. Ea nu poate doar pentru

3
VOCABULARUL EUROPEAN AL FILOSOFIILOR POLITICUL, POLITICA

atât să epuizeze studiul faptului politic, ceea ce a condus pe anumiţi autori să discute despre
politic ca despre un concept ireductibil la politică. La Carl Schmitt, care introduce „politicul”
în lucrarea sa din 1932, Der Begriff des Politischen [„Conceptul de politic”], această distincţie
se înscrie în cadrul unei polemici împotriva liberalismului, care urmărea, potrivit lui, să
reducă specificitatea „politicului” în avantajul polarităţii etică-economie, făcând din „politică”
modul de limitare a constrângerii etatiste în folosul libertăţii indivizilor. Tezele lui Schmitt
sunt categoric ştiinţifice şi normative (chiar polemice); din punct de vedere ştiinţific,
problema este de a găsi un criteriu care să permită determinarea deosebirii fundamentale care
ar fi pentru politic ceea ce sunt, „în ordinea morală, binele şi răul; în ordinea estetică,
frumosul şi urâtul; în economie, folositorul şi nefolositorul sau, de exemplu, rentabilul şi
nerentabilul” (Schmitt, ibid., p. 65-66). Dar această cercetare este ea-însăşi un mijloc de
discreditare a civilizaţiei liberale, care nu recunoaşte rolul major al conflictului în constituirea
unităţilor politice: „Trăsătura specifică a politicului, la care pot fi reduse actele şi mobilurile
politice, este discriminarea dintre prieten şi duşman” (loc. cit.). Politicul este prin urmare
ireductibil la cultură, la economie şi la etică, deoarece nu se manifestă cu adevărat decât
atunci când sunt în joc probleme esenţiale a căror rezolvare poate necesita confruntarea
violentă. Această concepţie, dublată de ostilitatea autorului faţă de tratatul de la Versailles şi
faţă de ideologia Societăţii Naţiunilor, presupunea o critică radicală a idealurilor cosmopolite
şi umanitare moştenite de la liberalism, şi ea conţinea aspecte periculoase pe care Schmitt
însuşi le-a dat la iveală, susţinând pentru un timp regimul nazist. Dar ar fi nedrept să vedem în
aceasta un apel la o supunere generală a existenţei umane la exigenţele politicului, el-însuşi
redus la confruntarea violentă: politicul nu este decât una din sferele acţiunii umane, în care
conflictul nu este de altfel decât o posibilitate care defineşte limitele raţionalizării şi nu
formele obişnuite ale vieţii. Strict vorbind, teoria lui Schmitt nu presupune un război general
sau cotropirea, chiar dacă ea exclude din principiu înfăptuirea păcii permanente (care ar
însemna sfârşitul oricărei existenţe politice propriu-zise şi care, în lumea politică reală, este de
fapt tema care face posibilă încriminarea anumitor actori politici, prezentaţi ca inamici ai păcii
şi ai umanităţii, ibid., p. 97-103).
În ea-însăşi, ideea unei deosebiri între politic şi politică, care ar permite gândirea în
manieră transistorică a dimensiunii politice a existenţei umane, nu implică neapărat reluarea
integrală sau literală a temelor lui Schmitt, dar ea sugerează întotdeauna că politicului îi
revine întotdeauna o demnitate superioară politicii, fie pentru că se deosebeşte de politica de
zi cu zi, fie pentru că este obiectul propriu filosofiei şi marii teorii, acolo unde majoritatea
ştiinţelor sociale nu poate deloc să depăşească studiul empiric al vieţii politice. În acest sens,

4
VOCABULARUL EUROPEAN AL FILOSOFIILOR POLITICUL, POLITICA

conceptul de politic face parte fără îndoială din fondul comun al filosofiei contemporane
(pentru o cercetare destul de apropiată de spiritul lui Schmitt, vezi J. Freund, L’Essence du
politique; pentru o cercetare fidelă tradiţiei aristoteliciene, vezi J.-L. Vullierme, Le Concept
de système politique, p. 121-158).
Philippe RAYNAUD
trad. P. Marinescu

BIBLIOGRAFIE

ARON Raymond, Démocratie et Totalitarisme, Gallimard, 1965.

CAMPBELL Angus et al., The American Voter [1960], rééd. University of Chicago, 1976.
FINLEY Moses I., L’Invention de la politique [1983], trad. fr. J. Carlier, Flammarion, 1985.
FREUND Julien, L’Essence du politique, Sirey, 1965.
GRAWITZ Madelaine et LECA Jean (éd), Traité de science politique, I. La science politique,
science sociale. L’ordre politique, PUF, 1985.
MÜLLER Pierre et SUREL Yves, L’Analyse des politiques publiques, Monchrestien, 1998.
OAKESCHOTT Michaël, De la conduite humaine [1975], trad. fr. O. Seyden, PUF, 1995.
SCHMITT Carl, Der Begriff des Politischen, Munich-Leipzig, Dunker und Humblot, 1932; La
Notion de politique, trad. fr. M.L. Steinhauser, Calmann-Lévy, 1972.
VULLIERME Jean-Louis, Le Concept de système politique, PUF, 1989.